Capitolul II Riscul de creditare

CAPITOLUL II
RISCUL DE CREDITARE

Riscul de creditare, denumit şi risc de insolvabilitate a debitorilor,

risc de nerambursare sau risc al deteriorării calităţii activelor bancare (în
condiţiile în care alte active au o pondere redusă în bilanţul băncii) exprimă
probabilitatea neîncasării, la scadenţă, a fluxului de venituri anticipat de
creditor – capital avansat plus dobânzi.
Riscul de creditare este asumat de toate băncile şi poate genera
probleme serioase dacă expunerea la risc este substanţială.
Riscul de credit total9 al unui instrument de piaţă este suma a două
riscuri: curent şi potenţial. Riscul curent este aferent valorii de piaţă curente
(valoarea lichidativă) adică cea calculată pe baza valorii prezente a
parametrilor pieţei. Riscul potenţial evidentiază valorile viitoare posibile pe
care le poate lua instrumentul pe parcursul existenţei sale, valori ce sunt
determinate de deviaţiile viitoare ale parametrilor pieţei în raport cu valoarea
lor curentă. Riscul potenţial este numit “add-on” pentru a exprima
“suplimentul” faţă de valoarea curentă.

2.1. Gestiunea a priori si a posteriori.

Riscul de contrapartidă in gestionarea lui presupune:
o limitarea pierderilor atunci cand situaţia debitorului se inrautaţeste,
o evitarea ca slăbiciunile unor debitori sa duca la dificultatţi prea mari
pentru împrumutător.
Prima etapă presupune o gestionare a priori – momentul luării deciziei
de oferire a angajamentului ce se bazează pe criteriile calitative si cantiative,
prin analiza cărora se ia decizia de acordare sau nu a autorizărilor pentru
împrumut.
Aceste autorizaţii pentru împrumuturi depind in mare măsură de
calitatea debitorilor „ soliditatea „ lor financiară in momentul analizei
dosarului de creditare.
Etapa a doua presupune o gestiune a posteriori – urmărirea debitorilor
si estimarea riscurilor de portofoliu a activelor.
Aceasta presupune estimări ale expunerilor si ale pierderilor in cazul
îrăutăţirii situţiilor clienţilor si a portofoliilor de clienţi diversificate.
Demersul general presupune estimarea:
 provizioanelor statistice,
 pierderilor neprevăzute.
Daca la volatilitatea pierderilor se aplică un multiplu „K„ putem

9
Dedu Vasile – Gestiunea bancară, pag. 89

16
Capitolul II Riscul de creditare

determina pierderile neprevăzute.

Pentru estimarea pierderilor neprevăzute se foloseşte metoda cea mai
directă si cea mai simplă care constă în plecarea de la ratele anuale de
depreciere ( rate de faliment „defaut”) si de la instabilităţiile lor in timp.
Instabilitatea acestora este dată de volatilitatea lor. Se determină apoi o
rată maximală de depreciere la un prag de toleranţă dat ce se aplică la
portofoliu analizat.
Scopul este de a deduce ratele de depreciere medie ( D medie ) şi
maximală ( D max ) valabile pentru portofoliul de credite la un prag de
toleranţă dat si pentru anumite perioade determinate de timp.
Aceste rate de depreciere se aplică la expunerile nete de garanţii penru
a putea determina: - pierderea medie
- pierderea maximală
Pentru pierderea medie se evidenţiază provizioanele economice iar
diferenţa pănă la pierderea maximală corespunde fondurilor proprii
economice. Astfel se fac numeroase calcule pe diferite perioade prezente si
viitoare.

Reprezntarea schematică a acestui demers general al estimării provizioanelor

si a fondurilor proprii economice pentru riscul de contrapartida este:10

Expuneri
Contrapartidă Garanţii

Expuneri

nete
Rata de depreci- Provizioane
ere „medie” economice

Rata de depreci- Capitalul

ere “maximală” economic

Astfel putem să determinăm coordonatele prinipale ale gestionării riscukui

de creditare.
Expunerile sunt evidenţiate sub forma unor profile temporale ale expunerii la
risc. Aceste profile temporale reprezintă baza de calcul a pierderilor medii sau
10
Dedu Vasile – op. citată, pag.90

17
Capitolul II Riscul de creditare

maximale şi de asemenea un punct de plecare în calculul fondurilor proprii

economice.
Profilurile temporale ale expunerii la risc pentru creditele clasice sunt
reprezentate grafic astfel11:

Credit clasic.
Armortisment
Angajamentt progresiv

Timp

Credit rambursat
Angajament la finele perioadei

Timp

11
Dedu Vasile – op. citată, pag.91
18
Capitolul II Riscul de creditare

Angajament Finanţarea
unui proiect

Timp

Profilurile temporale ale expunerii la risc ale instrumentelor derivate

sunt de două feluri:
 dacă fluxurile îndepărtate sunt mai importante şi riscul creste în timp,
pentru că valoarea fluxurilor evolueză având în vedere orizonturi de
timp îndepărtate ( exemplu: swap de devize ), atunci avem de aface cu
efectul de infuzie.
 dacă efectele amortismentului sunt importante, numărul fluxurilor
rămase se diminuează în timp, iar aceste efecte de amortisment
compensează faptul că deviatiile valorilor acestor fluxuri sunt tot atât
de importante, pentru că orizontul de timp este îndepartat ( exemplu:
swap de rată a dobânzii), atunci avem de aface cu efectul de
amortisment.

Se presupune că valoarea iniţială a riscului este nula pentru că

operaţiunea este adaptată la condiţiile pieţei şi riscul ulterior este global, iar
aici el se reduce la riscul potenţial, atunci profilurile temporale ale riscului
pentru instrumentele derivate se evidenţiaza astfel12:

12
Dedu Vasile – op. citată, pag. 92-93
19
Capitolul II Riscul de creditare

Valoarea Efect de difuzie

lichidativă

Derivarea valorii in
Timp timp.
Risc potenţial sau
Valoarea “add – on”
lichidativă

Efect de
amortisment

Tim
p

„Vârful” riscului este după caz :

 la scadenţă – fluxuri îndepărtate importante,
 inainte de scadenţă – amortisment important.
Calculul expunerilor pentru un portofoliu de credite presupune
următorii paşi:
1. Deducerea profilurilor temporare ale expunerilor de operaţie în funcţie
de caracteristicile produselor.
2. Consolidarea creditelor pentru portofoliul de operaţiuni al unei
contrapartide.
3. Luarea în considerare a garnţiilor si clauzelor contractuale şi a ratelor
de recuperare a riscului net de garanţii pentru eliminarea pierderilor în
cazuri nefavorabile, astfel permite trecerea la pierderi a expunerilor.
4. Consolidarea angajamentelor pe toate contrapartidele portofoliilor ce
ne interesează: - portofoliul unui funcţionar bancar,
- portofoliul unui centru de responsabilitate,
- portofoliul global al instituţiei.
Garanţiile şi clauzele contractuale.
Garanţiile sunt grupate în două mari categorii reale si personale, cu
scopul de a reduce pierderile în cazul riscului de credit.
Clauzele contractuale au rolul de a asigura o protecţie suplimentară
a împrumutătorului prin fixarea unor praguri în respectarea unor indicatori
(rata de îndatorare ) sau prin limitarea tuturor operaţiei contrapartidei
(debitorului ), care fragilizează situaţia sa financiară ( exemplu: datorii noi,
angajări în alte activităţi).
Acestea două modulează riscul de contrapartidă şi acoperă pierderile. O

20
Capitolul II Riscul de creditare

recuperare este posibilă la expunerea „netă” de garanţii.

Pentru garantarea portofoliului de instrumente de piaţă se foloşte
modalitaea numita sistemul de „colaterale” sub formă de lichidităţi sau sub
formă de titluri.
Este foarte important măsurarea pierderilor rezultate din riscul de
creditare, astfel13:

Expuneri Garanţii si colaterale

Expuneri
nete

Recuperări

Pierderi

2.2. Principiile gestiunii riscului de creditare.

Principiile fundamentale care stau la baza gestiunii riscului de credit

global sunt: diviziunea şi limitarea riscurilor.
Diviziunea riscului de creditare urmăreşte evitarea concentrării
riscurilor prin diversificarea plasamentelor şi în special a creditelor. Dacă
clientela unei bănci universale îşi concentrează activitatea într-un singur
domeniu situaţia devine relativ periculoasă. În sfera creditării agenţilor
economici importantă este diversificarea sectorială sau economică, iar în
cazul clienţilor suverani importantă este diversificarea geografică. Pentru
creditarea persoanelor fizice, diversificarea portofoliului este în primul rând o
diversificare teritorială. În România, băncile îşi propun o diversificare a
13
Dedu Vasile – op. citată, pag 95
21
Capitolul II Riscul de creditare

portofoliilor instituţionale prin dezvoltarea activităţilor de creditare a

sectorului privat.

Limitarea riscurilor are caracter normativ şi autonormativ. În funcţie

de calitatea mediului economic şi de evoluţia parametrilor săi proprii, fiecare
bancă asigură limitarea riscurilor în două feluri – global şi analitic, astfel:
● fixează o limită proprie, internă, privind angajamentul său global în
operaţii riscante (dar rentabile). Banca stabileşte astfel un nivel maxim pentru
ponderea activităţilor (plasamentelor) riscante în totalul activelor sau relativ la
capitalul bancar;
● fixează plafoane de credit pe debitor, grup de debitori, sector de
activitate sau zonă geografică pentru a se asigura că modificările
semnificative ale situaţiei economice a acestor grupe nu îi vor afecta negativ
expunerea la risc.
Pe lângă aceste măsuri de protecţie, banca mai poate stabili plafoane
de tip “stop – loss” care definesc riscurile maxime referitoare la pierderile
constatate sau la provizioanele constituite sau poate folosi limitele interne
stabilite pe baza unor scenarii de criză, limite însă greu de definit în
momentul în care criza se produce. Tot în sensul limitării expunerii
consolidate la risc în cadrul sistemului bancar acţionează şi banca centrală,
stabilind norme cu caracter obligatoriu. Conform acestor norme, expunerea
maximă faţă de un singur debitor este de 20% din fondurile proprii ale băncii,
iar expunerea maximă agregată nu poate depăşi de 8 ori fondurile proprii ale
băncii. Expunerea maximă agregată vizează debitorii de talie mare. Se
consideră debitor de talie mare clientul băncii care are angajamente totale faţă
de bancă (inclusiv garanţiile şi alte angajamente asumate în numele acestui
client), o sumă ce atinge sau depăşeşte 10% din fondurile proprii ale băncii.

2.3. Indicatorii riscului global de creditare.

Prin analiza şi monitorizarea permanentă a unui sistem de indicatori se

poate realiza cuantificarea expunerii globale a băncii la riscul de creditare.
Sistemul de indicatori utilizat cuprinde trei categorii de indicatori: indicatori
de pondere, indicatori de dinamică şi indicatori relativi, de corelare a activelor
cu depozitul bancar.

Indicatorii de pondere sau de structură14 exprimă procentual, la un moment

dat, structura activelor bancare sau a portofoliului de credite. Ca indicatori de
risc se pot folosi:
14
Roxin Luminiţa – op.citată, pag.71
22
Capitolul II Riscul de creditare

Indicatori Explicaţii
CT / AT - cu cât valoarea acestui raport este mai mare, cu atât
activitatea bancară este considerată mai riscantă;

- prin politica de creditare se poate stabili un plafon al

acestui indicator şi/sau praguri de alertă.
Cm / CT - cu acest indicatror exprimă direct ponderea creditelor
Cm = Co + Cs + de calitate inferioară, din punct de vedere al riscului de
Ci creditare în total credite
PPC / VTPC - acest raport trebuie să aibă o valoare cât mai mică
pentru ca portofoliul să fie gestionat eficient din punct
de vedere al riscului de creditare;
- acest indicator serveşte şi drept reper pentru stabilirea
rezervelor la portofoliul de credit, din care sunt acoperite
aceste pierderi.

Legenda: CT = credite totale;

AT = total active;
Cm = credite de calitate medie;
PPC = pierderi la portofoliul de credite;
VTPC = valoarea totală a portofoliului de credite;
Co = credite în observaţie;
Cs = credite substandar
Ci = credite îndoielnice.

Indicatorii de dinamică15 exprimă evoluţia în timp a unor indicatori

valorici a căror mărime este corelată cu evoluţia riscului de creditare ex ante
sau post factum.
15
Roxin Luminiţa. – op.citată, pag. 72
23
Capitolul II Riscul de creditare

Prezentăm în continuare aceşti indicatori:

Indicatori Explicaţii
Dinamica fondului de - acest indicator exprimă felul în care conducerea
rezerve pentrubăncii anticipează evoluţia expunerii la riscul de
acoperirea pierderilor creditare;
la portofoliul de- este folosit mai ales ca un indicator extern fiind
credite folosit la nivelul întregului sistem bancar ca un
semnal de alarmă pentru terţi.
Dinamica activelor şi a - este considerată ca un indicator al riscului de
creditelor totale creditare atunci când exprimă o creştere accelerată;
- se consideră că fiecare instituţie bancară are o
capacitate limitată de a gestiona corect un
portofoliu de un anumit volum.

Indicatorii relativi16 de corelare a activelor bancare cu capitalul şi

fondurilor bancare sunt important de urmărit deoarece dau o expresie
cantitativă a raportului dintre expunerea la risc şi sursa de finanţare a acestei
expuneri.

Se pot folosi următorii indicatori:

Indicatori Explicaţii
PN / PPC - profitul net este principala sursă de finanţare a pierderilor dar
aceasta nu este singura sa destinaţie;
- important este ca indicatorul să fie supraunitar (resursele să
fie acoperitoare)
- evoluţia acestui raport poate fi extrem de semnificativă.
FdR / PPC - pentru a aprecia că managementul este prudent, acest
indicator trebuie să fie mai mare ca 1.

Legendă: PN = profit net;

FdR = fond de rezervă.
Aceşti indicatori pot fi folosiţi pentru a se aprecia calitatea portofoliului
de credit şi evoluţia acestuia, dar şi pentru aprecierea calităţii managementului
bancar de către operatorii de pe pieţele financiare şi de autoritatea bancară.
Pentru uz intern ei pot fi calculaţi şi deci interpretaţi în mod corelat, analizaţi
şi folosiţi pentru fundamentarea politicii de credit deoarece datele sunt
accesibile fără restricţii. În afara băncii majoritatea acestor indicatori se pot
calcula cu o relativă întârziere pe baza datelor din bilanţ şi repartizarea
profitului publicat de bănci.

16
Idem - pag 73
24
Capitolul II Riscul de creditare

2.4. Calitatea portofoliului de credite.

Urmărirea menţinerii şi îmbunătăţirii calităţii portofoliului de credite şi

dispersia echilibrată a expunerii plasamentelor constituie una din priorităţile
Departamentului Creditare a fiecărei bănci, implicit şi a B.C.R.. Activitatea
de inspectare a calităţii portofoliului de credite ale băncilor din sistem este, de
asemenea, una din atribuţiile B.N.R., începând din decembrie 1993.
Acest lucru este explicabil dacă ne gândim că:
● principala operaţie bancară este creditarea şi modul în care banca
alocă fonduri pe care le gestionează, influenţează dezvoltarea economiei la
nivel local sau naţional;
● după 1990, în România, creditele au reprezentat peste 60% din
activele bancare, creditele fiind cele mai riscante active.
Orice bancă îşi asumă riscuri atunci când acordă credite şi înregistrează
pierderi la portofoliul de credite în cazul în care unii dintre debitori nu îşi
onorează obligaţiile. Pierderile sugerează o slabă calitate a creditelor, ce poate
duce în multe cazuri la faliment bancar.
Pentru a contracara această situaţie unităţilor băncii le revin
următoarele obligaţii:
1) de a efectua trimestrial analiza situaţiei economico-financiară a
tuturor clienţilor beneficiari de credite indiferent de forma de proprietate în
termen de 15 zile de la data stabilită prin Normele Ministerului Finanţelor
pentru efectuarea raportărilor de către societăţile comerciale cu capital de stat.
Scopul analizei îl constituie clasificarea creditelor în funcţie de performanţele
financiare ale clienţilor şi de capacitatea acestora de a-şi îndeplini obligaţiile
asumate prin contracte de credite, luarea măsurilor ce se impun potrivit
schimbărilor intervenite în clasificarea creditelor, precum şi stabilirea şi
transmiterea semestrială la centrala băncii a nivelului provizioanelor necesare
a fi constituite în raport cu calitatea portofoliului de credite.
2) de a gestiona şi evalua corect creditele bancare. Nu este nevoie să se
analizeze întreaga masă de credite, lucru de altfel imposibil, ci doar a unui set
reprezentativ de credite. Procesul de alegere a creditelor ce urmează să fie
inspectate, are o deosebită importanţa, deoarece concluziile desprinse se vor
extinde asupra întregului portofoliu de credite ale băncii.

Clasificarea portofoliului

25
Capitolul II Riscul de creditare

Clasificarea creditelor se face ţinând cont de evaluarea performanţelor

financiare ale clientului şi de capacitatea acestora de a-şi onora datoria la
scadenţă.

Evaluarea performanţelor financiare ale clientului17.

În urma evaluării acestora, creditele vor fi incluse într-una din
următoarele categorii:
Categoria A – cuprinde împrumutaţii care desfăşoară o activitate
economico-financiară rentabilă, având asigurate toate condiţiile de
aprovizionare, tehnologice, organizatorice şi de personal, care să le permită
rambursarea la termen a ratelor scadente, cât şi plata dobânzilor aferente. Din
analiza efectuată rezultă că această categorie de împrumutaţi vor avea în
perioada următoare performanţe financiare deosebite.
Categoria B – împrumutaţii cu o bună situaţie economico-financiară în
prezent îşi realizează indicatorii de bonitate la un nivel superior, dar pentru
perioada următoare nu sunt perspective de menţinere a performanţelor
financiare la acelaşi nivel, existând probleme de natură organizatorică,
tehnologică, de personal sau probleme legate de natura şi obiectivul
activităţii.
Categoria C – împrumutaţii care au în prezent o situaţie economico-
financiară satisfăcătoare, existând tendinţe de înrăutăţire a indicatorilor de
producţie, a eficienţei activităţii organizatorice şi de personal.
Categoria D – împrumutaţii care înregistrează o situaţie economico-
financiară caracterizată prin indicatori inferiori de producţie, tehnologici,
organizatorici şi de personal, oscilând în perioade relativ scurte de timp între
o activitate nesatisfăcătoare şi una satisfăcătoare.
Categoria E – împrumutaţii care desfăşoară o activitate nerentabilă,
înregistrând pierderi, de unde şi incertitudinea cu privire la capacitatea
acestora de a rambursa creditele acordate şi dobânzile aferente.
Performanţa financiară a agenţilor economici se determină printr-un
sistem de punctaj stabilit pe baza indicatorilor financiari, care se calculează
utilizând datele din formularele contabile, în funcţie de perioada pentru care
se determină, astfel:
● anual – bilanţul contabil, contul de profit şi pierdere, situaţia
creanţelor şi a debitorilor;
● semestrial – situaţia patrimoniului, rezultatele financiare şi datele
informative;
● lunar – balanţa de verificare.
Formularele anuale şi semestriale din care se extrag datele pentru
determinarea bonităţii trebuie vizată de Direcţia generală a finanţelor
publice şi controlului financiar de stat judeţeană, respectiv a municipiului
Bucureşti.
Ca definiţie, bonitatea unui agent economic reprezintă performanţa
financiară a acestuia care atestă încrederea pe care o inspiră băncii în
17
Roxin Luminiţa – op.citată, pag.74-75
26
Capitolul II Riscul de creditare

momentul solicitării unui credit, de a restitui la scadenţă creditele contractate

împreună cu dobânzile aferente.

Indicatorii financiari şi formulele de calcul sunt următoarele18:

1. Lichiditatea generală = Active circulante / Datorii curente
Capital propriu
2. Solvabilitate patrimonială = Total pasiv
*100

Pr ofit brut
3. Rata profitului brut = Cifra de afaceri
* 100

Pr ofit net
4. Rata rentabilităţii financiare = Capital propriu
*100

5. Gradul de îndatorare = Datorii curente / Activ total.

Indicatorul Rata rentabilităţii financiare se va lua în calculul bonităţii la

valoarea obţinută pe baza datelor din bilanţul anual, indiferent de data la care
se face analiza. La agenţii economici din agricultură cu activitate
preponderent vegetală, indicatorii Rata profitului brut şi Rata rentabilităţii
financiare se calculează numai pe baza datelor din bilanţul contabil anual şi se
iau în calculul bonităţii ori de câte ori se determină în anul următor19:

Nr.
Indicatori 20p 15p 10p 5p
crt.
1 Lichiditate generală >2 1.5 – 2 1,4 – 1 <1
2 Solvabilitatea >2 1.5 – 2 1,4 – 1 <1
patrimonială
3 Rata profitului brut >10% 9.9% – 5% 4.9% – 1% <1
4 Rata rentabilităţii >5% 4.9% – 3% 2.9% – 1% <1
financiare
5 Gradul de îndato- 0-0,3 0.4 – 0.6 0.7 – 1 <1
rare

Analiza indicatorilor de lichiditate, în primul rând al raportului dintre

activele şi pasivele curente este deosebit de importantă, îndeosebi pentru că
activitatea de creditare se face prin luarea în garanţie a activelor. Dacă
indicele este mai mic decât 1, înseamnă că pasivele curente sunt mai mari
decât activele curente ceea ce înseamnă că beneficiarul de credite s-ar putea
să aibă probleme în onorarea datoriilor pe termen scurt, motiv pentru care în
acest caz nu se acordă nici un punctaj.
În funcţie de punctajul obţinut, fiecare agent economic cu personalitate
juridică va fi încadrat în următoarele categorii de bonitate20:
18
Trenca Ioan – Metode şi tehnici bancare, pag.191
19
Idem - pag. 192
20
Trenca Ioan - op. citată, pag. 192
27
Capitolul II Riscul de creditare

● Categoria A – 85–100 pct standard

● Categoria B – 70–84 pct în observaţie
● Categoria C – 50–69 pct sub standard
● Categoria D – 25–49 pct îndoielnic
● Categoria E – < 20 pct pierdere

Serviciul datoriei.

Pe lângă evaluarea performanţelor financiare ale clientului, clasificarea

creditelor pe categorii de credite se face şi ţinând cont de capacitatea
debitorului de a-şi onora datoria la scadenţă. Normele B.N.R. numărul 3/1994
stabilesc criterii ferme, în funcţie de care serviciul datoriei va fi apreciat
astfel:
● bun – în condiţiile în care ratele şi dobânzile sunt plătite la scadenţă
sau cu întârziere maximă de 7 zile;
● slab – în situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere
de până la 30 de zile;
● necorespunzător – în situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite
cu o întârziere mai mare de 30 de zile.
În urma coroborării acestor criterii, bonitatea şi serviciul datoriei,
portofoliul de credite al agentului şi dobânzile aferente vor fi clasificate
conform matricei21:

Serviciul Datoriei
Bonitatea
Bun Slab Necorespunzător
A standard în observaţie substandard
B în observaţie substandard îndoielnic
C substandard îndoielnic pierdere
D îndoielnic pierdere pierdere
E pierdere pierdere pierdere

Analiza portofoliului de credite la B.C.R.

Analizând portofoliul de credite în funcţie de clasificarea creditelor

vom constata că ponderea cea mai mare în structura creditelor totale o au
creditele din categoria standard, caracterizate prin cel mai bun serviciu al
datoriei şi prin clasa de bonitate A. Se poate observa o diminuare a nivelului
total al creditelor în ultimii doi ani, iar în structură, creditele din categoriile
standard, în observaţie şi substandard au crescut, pe când cele din categoriile
îndoielnic şi pierdere au înregistrat o diminuare evidentă.
Aceste modificări se datorează preluării creditelor neperformante la
datoria publică în două tranşe, pe baza O.G.nr 47/1997 şi O.G. nr 163/1999.

21
Sursa BNR Normele 3/1994
28
Capitolul II Riscul de creditare

Prin O.G. nr 43/1997 s-a preluat la datoria publică suma de 3.300 mld
lei, reprezentând credite şi dobânzi acordate de bancă pe baza scrisorii de
garanţie emisă de Ministerul de Finanţe. Prin O.G. nr 163/1999 au fost
preluate de AVAB credite neperformante şi dobânzile aferente în valoare de
4.00 mld lei.
Din punct de vedere al încadrării creditelor pe categorii de risc, se poate
observa că în structura portofoliului ponderea cea mai mare o au creditele din
clasa de risc I. În ceea ce priveşte clasa de risc III se constată o diminuare
continuă de la an la an a volumului acesteia, diminuare determinată de
recuperarea creditelor din garanţii, provizioane şi prin evidenţierea lor
extrabilanţieră.
Prin politica generală de credit promovată de bancă se urmăreşte
diminuarea riscului de creditare prin diversificare direcţiilor de acordare a
creditelor. Diversificarea portofoliului de credite presupune divizarea riscului
prin extinderea activităţii de creditare în cât mai multe ramuri de activitate şi
prin creşterea nivelului de credite acordate sectorului privat. Concentrarea
clienţilor într-un singur domeniu de activitate este relativ periculoasă pentru
activitatea unei bănci, deoarece în perioada de recesiune pot interveni
dificultăţi.
După ramura de activitate22.

din care
Nr
Anul Total Con-
crt. Comerţ % % Indus- %
strucţii
trie
1 2003 62453,2 54335 87 4257,1 6,82 3861,1 6,18
2 2004 49452,1 44015,2 89,01 9485,2 7,05 1951,7 3,55
3 2005 30253,8 27576,7 91,15 2613,2 8,64 63,9 0,21

După încadrarea pe categorii de risc.

din care
Nr
Anul Total cls I de cls II de cls III
crt. % % %
risc risc de risc
1. 2003 62453,2 26154,9 41,88 18518,6 29,75 17716,7 28,37

22
Sursa: Calculele au fost efectuate pe baza informaţiilor din Rapoartele anuale ale BCR
29
Capitolul II Riscul de creditare

2. 2004 49452,1 29525,3 59,7 18894,8 38,21 1032 2,09

3. 2005 30253,1 18216,3 60,21 12022,1 39,74 15,4 0,05

Structura portofoliului pe categorii de risc

30000
25000
20000 clasa 1 de risc
15000 clasa 2 de risc
10000 clasa 3 de risc
clasa 3 de risc
5000 clasa 2 de risc
clasa 1 de risc
0
1 2 3

Structura portofoliului în funcţie de clasificarea creditelor23.

din care
Nr Total
Anul în ob- sub- îndo- pierde-
crt credite standard % % % % %
servaţie standard ielnic re
1 2003 62453,2 26154,9 41,88 15060,5 24,11 3521,1 5,64 1455,2 2,33 16261,5 26,04
2 2004 49452,1 29529,3 59,7 16042,6 32,44 2852,2 5,77 54,2 0,11 977,5 1,98
3 2005 30253,8 18216,3 60,21 9048,5 29,91 2973,6 9,83 0 0 15,4 0,05

23
Sursa: Calculele au fost efectuate pe baza informaţiilor din Rapoartele anuale ale BCR

30
Capitolul II Riscul de creditare

Structura portofoliului pe credite

70

60

50

40
procent
30

20

10
S3
0 S2 ani
1 2 S1
3 4 5
tip credit

2.5. Constituirea provizioanelor specifice de risc.

Conform Circularei nr 35/1995 societăţile bancare au obligaţia să

constituie integral, prin includerea pe cheltuieli, provizioanele specifice de
risc calculate potrivit normelor B.N.R. nr. 3/1995 în urma operaţiunilor de
clasificare a creditelor. Această operaţiune se efectuează în maximum 30 de
zile de la data stabilită pentru depunere la organele în drept de către societăţile
bancare a raportărilor financiar – contabile întocmite pentru 30 iunie şi,
respectiv, a bilanţului contabil încheiat pentru 31 decembrie. De asemenea, nu
este mai puţin important că închiderea pe cheltuieli a provizioanelor specifice
de risc se face indiferent de rezultatul financiar înregistrat al acestor
operaţiuni. Constituirea provizioanelor specifice de risc se efectuează prin
înregistrarea contabilă a acestora pe cheltuieli.

Pentru o determinare a provizioanelor specifice de risc pentru credite şi

dobânzi se au în vedere următorii paşi:
● se determină performanţa financiară a clientului în funcţie de
indicatorii de performanţă, calculaţi pe baza situaţiilor financiare ale
clienţilor;
● se determină serviciul datoriei clientului;
● din îmbinarea celor două clasificări de mai sus rezultă încadrarea
clientului într-una din categoriile: standard, în observaţie, substandard,
îndoielnic sau pierdere;
● se determină total expuneri pe contract de credit, respectiv
CREDIT+DOBÂNDA NEÎNCASATĂ aferentă;
31
Capitolul II Riscul de creditare

● valoarea fiecărei garanţii din contractele de garanţie se ajustează cu

ponderile de risc corespunzătoare tipului de garanţie.
Trebuie menţionat faptul că ponderea de risc corespunzătoare fiecărui
tip de garanţie se stabileşte de bancă în conformitate cu prevederile Normei
B.N.R. nr. 4/1994 referitoare la solvabilitatea societăţilor bancare:
● se realizează suma garanţiilor ponderate aferente contractului de
credit;
● expunerea totală pe contractul de credit (credit + dobândă) se
diminuează cu suma garanţiilor ponderate aferente respectivului contract,
rezultând astfel suma de previzionat;
● suma de previzionat se înmulţeşte cu coeficientul de provizioane
corespunzător categoriei de clasificare a clientului, rezultând astfel
provizionul necesar pentru respectivul contract de credit.
Coeficientul de provizionare se stabileşte de către B.N.R. şi se aplică
la valoarea soldului creditelor şi a dobânzilor neîncasate, din care au fost
deduse valorile garanţiilor ponderate cu coeficienţii de risc.
● la determinarea provizioanelor, conform Normelor B.N.R. nr.
3/1994, expunerea brută a debitorului poate fi micşorată doar cu valoarea
angajamentelor apărute din:
- garanţii necondiţionate de la Guvernul României sau B.N.R.;
- garanţii necondiţionate de la băncile din ţările din categoria A;
- garanţii necondiţionate de altă bancă din România;
- depozite gajate, plasamente la banca însăşi;
- valoarea colateralelor acceptate de conducerea băncii (garanţii reale şi
personale reglementate de dispoziţiile legale în vigoare şi care sunt prevăzute
în normele de creditare ale societăţii bancare: ipoteci, gajuri cu sau fără
depozitare).
Mai concret colateralele acceptate de bancă pot fi:
o garanţii reale;
o gajuri cu şi fără depozitare;
o garanţii personale;
o gajul general ce cuprinde toate bunurile mobile sau imobile din
patrimoniul împrumutatului, inclusiv cele cumpărate sau
realizate din credit, precum şi disponibilităţile băneşti realizate
din orice activitate. Ca regulă, gajul general va fi întotdeauna
luat în garanţie la nivelul patrimoniului social net al
împrumutatului.
Referitor la garanţiile reale, pentru a fi luate în calculul garanţiilor
deductibile, trebuie să îndeplinească cumulat următoarele condiţii:
 Ipoteci – să existe un înscris autentificat de Notariatul de Stat;
 Gajul – să existe un înscris care să fie transcris în registrul special de
gajuri.
În ambele cazuri, bunurile trebuie asigurate la o societate de asigurare
pe toată perioada contractului de credit, iar drepturile rezultate din

32
Capitolul II Riscul de creditare

despăgubiri vor fi cesionate băncii. Garanţiile deductibile menţionate mai sus

vor ajusta suma brută în condiţiile prevăzute în manualul de creditare şi în
normele şi instrucţiunile care modifică condiţiile prevăzute în acesta.
Nivelul provizioanelor specifice de risc se stabileşte după cum
urmează24:
 Credit Standard 0%
 Credit în Observaţie 5%
 Credit Substandard 20%
 Credit Îndoielnic 50%
 Credit Pierdere 100%

● băncile comerciale sunt obligate să-şi evidenţieze dobânzile în

funcţie de vechime în două categorii:
- dobânzi neîncasate la scadenţa de maxim 89 de zile;
- dobânzi neîncasate de cel puţin 90 de zile.
Pentru cea de a doua categorie, băncile au obligaţia de a-şi calcula şi a-
şi constitui lunar provizioane specifice de risc la nivel de 100% din valoarea
acestora, indiferent de nivelul garanţiilor existente.
● este obligatoriu să se includă în cheltuielile lunii pentru care s-a
efectuat calculul, sumele reprezentând provizioanele specifice de risc pentru
dobânzile menţionate.

Utilizarea provizioanelor de risc.

Provizioanele specifice de risc pot fi utilizate numai în conformitate cu
Normele B.N.R. nr. 14/1995, respectiv pentru acoperirea creanţelor din
creditele acordate şi a dobânzilor aferente, în următoarele condiţii:
o pentru creanţele din creditele acordate si dobânzile aferente
acestora, în cazul debitorilor intraţi în lichidare judiciară potrivit
prevederilor Legii nr. 64/1995, privind procedura reorganizării
şi lichidării juridice;
o când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii pentru
creanţele neîncasate aferente creditelor şi dobânzilor clasificate
de către societăţile bancare, conform prevederilor B.N.R.,
privind clasificarea creditelor şi constituirea provizioanelor
specifice de risc:
- debitorul a înregistrat pierderi potrivit bilanţului contabil din ultimii
trei ani consecutivi;
- societatea bancară a clasificat în categoria pierdere sau îndoielnic,
soldul creditelor şi al dobânzilor aferente acestui debitor în ultimii doi ani
consecutivi;
o în cazul debitorilor persoane fizice, când au fost epuizate toate
măsurile legale de recuperare a creanţelor neîncasate,
reprezentând credite acordate şi dobânzile aferente acestora;
24
Dedu Vasile – op.citată, pag.113
33
Capitolul II Riscul de creditare

o când, potrivit ultimei clasificări al portofoliului total al

creditelor acordate de către societăţile bancare şi al dobânzilor
aferente acestora, rezultă reducerea nivelului provizioanelor
specifice de risc constituite.

2.6. Credite neperformante.

Creditele neperformante reprezintă o consecinţă inevitabilă a activităţii

de creditare. Fiecare credit presupune apariţia unor evenimente neprevăzute,
ce fac dificilă respectarea de către client a termenilor contractuali de creditare.
Unele credite neperformante pot apărea în urma unor erori ale ofiţerului de
credit. Este posibil ca un inspector de credit să evalueze în mod
necorespunzător contractul clientului sau să interpreteze greşit cifrele în
cadrul unor analize financiare. Aceste credite şi alte cauze similare care duc la
apariţia unor credite neperformante, pot şi trebuie reduse la minimum.
Un credit neperformant poate surveni chiar şi atunci când ofiţerul de
credit nu comite nici o greşeală în vreuna din etapele de evaluare. De
exemplu, nici un ofiţer de credite nu poate prevedea o perioadă nefavorabilă
dezvoltării economice sau o scădere a valorii investiţiilor care pot fi cauzele
unui credit neperformant. Un ofiţer de credite competent poate să menţină
numărul creditelor neperformante la un nivel acceptabil şi să reducă la minim
pierderile înregistrate la bancă în condiţiile în care calitatea creditului acordat
nu se deteriorează. Unele credite neperformante sunt inevitabile, însă
pierderile suferite de bancă sunt neglijabile dacă acestea sunt identificate la
timp; în această situaţie ofiţerul de credit are mai multe alternative. De
exemplu, poate întocmi împreună cu clientul o situaţie prognozată a fluxului
de numerar sau a reeşalonării creditului.
La momentul în care banca este obligată să procedeze la lichidarea
garanţiilor, creşte posibilitatea ca aceasta să nu-şi poată recupera integral
ratele nerambursate, dobânda şi costurile de administraţie. Modelul de
prevenire a transformării creditelor în credite neperformante şi reducerea la
minimum a pierderilor pe care le suportă banca în astfel de situaţii vor fi
abordate în cele ce urmează25:
a. Costurile creditelor neperformante suportate de către bănci.
Cele mai mari costuri apar în situaţia în care un credit neperformant nu
mai poate fi recuperat, iar banca pierde atât dobânda, cât şi ratele care rămân
de încasat.

b. Semnale de avertizare.
Ofiţerul de credite trebuie să primească, în mod regulat din partea
beneficiarului de credit, situaţii financiare asupra activităţii acestuia în

25
Roxin Luminiţa – op.citată, pag .81 - 83
34
Capitolul II Riscul de creditare

legătură cu acestea, există semnale de avertizare asupra problemelor ce pot

surveni în viitor:
● beneficiarul de credit nu furnizează la termen situaţiile financiare
(bilanţul, contul de profit şi pierdere, etc.);
● schimbarea contabilului sau a cenzorului.
c. Situaţiile financiare.
Mai jos, sunt arătate câteva dintre primele semnale de avertizare care
merită a fi urmărite chiar în situaţiile financiare:
Avertismentele care reies din analiza bilanţului:
● schimbări semnificative în structura bilanţului;
● deteriorarea lichidităţilor sau a poziţiei capitalului circulant;
● creşterea rapidă a debitelor;
● creşterea duratei medii de încasare a creditelor;
● procent ridicat al creanţelor devenite scadente şi neîncasate;
● creşterea nivelului pierderilor din credite;
● creşterea accentuată a stocurilor sau încetinirea vitezei de rotaţie a
acestora;
● investirea în mijloace fixe fără o finalizare corespunzătoare;
● un nivel scăzut al raportului dintre capitalul social (propriu) şi cel
împrumutat;
● creşteri disproporţionate ale pasivelor curente;
● creşteri substanţiale ale pasivelor pe termen lung;
● creşterea mare a rezervelor.
Avertismente care reies din analiza contului de profit şi pierderi:
● schimbări semnificative în structura contului de profit şi pierderi;
● pierderi care reduc valoarea netă;
● pierderi rezultate din activitatea de exploatare.
Fiecare credit neperformant implică şi alte costuri, mai greu detectabile
care pot duce la fel de bine la scăderea profitului băncii. Unele din aceste
costuri sunt prezentate în cele ce urmează:
 Scăderea reputaţiei.
O bună desfăşurare a activităţii bancare se bazează pe încredere. O
bancă poate atrage capitalul de care are nevoie pentru creditare sau alte
plasamente, numai dacă deponenţii acesteia au încredere în capacitatea ei de a
folosi banii. Aceasta înseamnă înainte de toate, un nivel minim al creditelor
neperformante. Un număr prea mare de astfel de credite duce la deteriorarea
imaginii pe care o are banca în faţa clienţilor săi. În această situaţie
profitabilitatea băncii scade, apar dificultăţile în atragerea deponenţilor şi este
împiedicată dezvoltarea activităţii.
Un credit neperformant implică o atenţie sporită din partea personalului
bancar. Ofiţerul de credit trebuie să acorde mai mult timp colaborării directe
cu clientul, iar verificările suplimentare şi analizele ulterioare necesită
angrenarea unui număr mai mare de funcţionari bancari.
 Creşterea cheltuielilor administrative.

35
Capitolul II Riscul de creditare

Timpul suplimentar care se alocă în cazul unui credit neperformant

este, practic, neproductiv, deoarece este folosit numai în scopul protejării
activelor băncii fără a genera un venit suplimentar atunci când sunt solicitaţi
evaluatori, consultanţi sau alţi specialişti externi.
 Creşterea cheltuielilor juridice.
În cazul în care un credit neperformant nu poate fi soluţionat pe cale
amabilă, printr-un program de remediere şi este necesară chemarea în
judecată a clientului, acoperirea pierderilor înregistrate de bancă va fi
substanţial redusă de plata onorariilor consultanţilor juridici şi a cheltuielilor
de judecată.
Principalele cauze ale apariţiei creditelor neperformante.
Există numeroşi factori care ar putea genera apariţia unui credit
neperformant începând cu un an nefavorabil pentru economie şi sfârşind cu
scăderea preţurilor la materiile prime. Cel mai adesea, apariţia unui credit
neperformant este, mai degrabă, rezultatul acţiunii conjugate a mai multor
factori, decât a unuia singur. Mulţi dintre aceşti factori ies din sfera de control
a băncii. Un singur factor – greşelile comise de funcţionarul bancar – poate fi
menţinut la un nivel minim, dacă ofiţerul de credit a parcurs şi executat cu
atenţie şi minuţiozitate fiecare etapă a procesului de creditare.
Erori comise de către ofiţerul de credite.
Evitarea apariţiei creditelor neperformante începe printr-o evaluare
atentă şi minuţioasă a cererii de creditare. Orice etapă a procesului de
creditare executată necorespunzător de la un interviu nesatisfăcător până la un
proces inadecvat de monitorizare a creditului poate avea drept rezultat apariţia
unui credit neperformant.
Unele dintre cele mai frecvente greşeli26 comise pe parcursul
procesului de creditare sunt următoarele:
a) Interviu inadecvat.
Discuţiile preliminare purtate cu clientul se dovedesc a fi
necorespunzătoare atunci când ofiţerul de credit, în loc să se axeze pe
întrebări la obiect, cu scopul precis de a afla informaţii despre situaţia
financiară a clientului, preferă o conversaţie prietenoasă cu acesta. Un alt
neajuns constă în incapacitatea de a pune întrebări semnificative sau de a
urmării o anumită linie, atunci când răspunsurile primite sunt greşite sau
echivoce. Interviul preliminar reprezintă cea mai bună ocazie în care ofiţerul
de credit poate evalua trăsăturile de caracter ale clientului. Dacă interviul este
efectuat într-un mod necorespunzător, poate duce la concluzii greşite în ceea
ce priveşte buna intenţie a clientului de a rambursa creditul.

b) Analize financiare necorespunzătoare.

Multe dintre creditele neperformante apar atunci când ofiţerul de
credite nu consideră analiza financiară ca un factor important în luarea

26
Roxin Luminiţa – op.citată, pag.76 - 80
36
Capitolul II Riscul de creditare

deciziei finale, deci de acordare sau respingere a unei cereri de creditare.

Nimic nu poate substitui o analiză financiară în cadrul procesului de creditare.
c) Necunoaşterea activităţii clientului.
Problemele apar atunci când ofiţerul de credit nu cunoaşte activitatea
clientului şi condiţiile în care aceasta se desfăşoară. Dacă nu se cunosc aceste
lucruri, este dificilă anticiparea necesarului de finanţare în viitor şi
determinarea celui mai adecvat tip de credit, valoarea acestuia şi condiţiile de
rambursare. Pentru mulţi beneficiari de credite, chiar dacă au situaţie
financiară bună, este dificil să-şi onoreze datoriile dacă scadenţa acestuia nu
este în concordanţă cu riscul de lichidităţi.
d) Garantarea defectuoasă a creditului.
O altă cauză care duce la apariţia pierderilor în activitatea de creditare o
reprezintă constituirea unor garanţii necorespunzătoare pentru creditele
acordate. Acceptarea unor garanţii care nu au fost corect evaluate în ceea ce
priveşte posesia, valoarea şi posibilitatea de realizare, poate pune banca într-o
situaţie lipsită de protecţie sau slab protejată, în cazul în care clientul nu-şi
mai poate onora obligaţiile.
e) Documentaţie incorectă.
Lipsa unei documentaţii corecte în cadrul contractului de credit, care să
prevadă în mod precis, atât obligaţiile băncii, cât şi ale clientului, poate, de
asemenea, conduce la apariţia creditelor neperformante.
Multe credite neperformante pot fi evitate dacă în perioada de urmărire
a derulării creditului, bancherul acordă atenţie acestei etape. O urmărire şi un
control inadecvate pot duce la agravarea unor situaţii rezolvabile într-o fază
incipientă şi la transformarea într-o nerambursare a creditului.
f) Management necorespunzător.
O cauză frecventă a creditelor neperformante o constituie conducerea
necorespunzătoare a activităţii. De exemplu, chiar dacă într-o întreprindere
deciziile sunt luate de o singură persoană, tot se va ajunge într-un punct în
care este necesară angajarea unor noi factori de decizie pentru domenii
specifice – financiar, marketing şi vânzări – întrucât această infuzie de idei şi
creativitate este necesară pentru desfăşurarea unei activităţi performante. Dar,
principala cauză în eşecul unei activităţi o reprezintă, pur şi simplu, o
conducere incompetentă şi nepăsătoare. Factorii de conducere din cadrul unei
companii trebuie să fie capabili să coordoneze diferite compartimente într-un
mod cât mai eficient, să elaboreze planuri, corespunzătoare pe termen lung şi
scurt, să folosească favorabil conjunctura şi în acelaşi timp, să fie pregătiţi să
reacţioneze în faţa oricăror schimbări adverse.

g) Deteriorarea producţiei.
Deseori, un credit neperformant apare după ce preţul unui produs sau
serviciu, rezultat al activităţii unei societăţi devine necompetitiv. Creşterea
cheltuielilor (materiale sau cu forţa de muncă) sau lipsa unor utilaje moderne,
37
Capitolul II Riscul de creditare

precum şi menţinerea pasului cu cele mai recente tehnici de producţie pot

genera preturi necompetitive sau pot face compania să scadă nivelul de
calitate pentru produsul respectiv.
h) Activitatea insuficientă de marketing.
Creditele neperformante pot apărea şi în cazul în care societatea nu
desfăşoară o activitate de marketing corespunzătoare. O afacere trebuie să
aibă un plan bine definit cu privire la reclamă, la volumul vânzărilor şi la
modul de distribuire a produselor. Lipsa acestei activităţi va duce, în mod
invariabil, la scăderea volumului vânzărilor şi în consecinţă a profitabilităţii.
i) Alte avertismente.
Menţinerea unui canal de comunicare în permanenţă deschis între
bancă şi beneficiarul de credit este o practică foarte bună din mai multe
puncte de vedere, în special prin faptul că adună la un loc toate informaţiile
nefinanciare care ar putea indica eventuala apariţie a unui credit
neperformant.
j) Contacte directe cu clientul.
Unele dintre primele semnale de avertizare, cum ar fi slaba întreţinere a
utilajelor, deteriorarea stocurilor sau neutilizarea întregului personal angajat,
sunt mult mai bine reperate în timpul unei vizite la societatea respectivă.
În timpul unei conversaţii telefonice, clientul poate face aluzii la
anumite dificultăţi personale sau financiare care s-ar putea să nu reiasă din
bilanţ sau din situaţia contului de profit şi pierderi. Informaţii importante pot
fi obţinute în avans prin contactarea directă cât mai frecventă a clientului.
Primele semnale cărora trebuie acordată atenţie în timpul vizitelor,
întâlnirilor, convorbirilor telefonice şi a altor contacte cu clientul, include:
●schimbări în atitudinea faţă de bancă sau faţă de ofiţerul de credite –
în special, apare o lipsă de cooperare;
●schimbări în comportamentul personalului – cheie;
●schimbarea personalului de conducere, a proprietarilor sau a
personalului – cheie;
● îmbolnăvirea sau decesul personalului – cheie;
● incapacitatea de planificare a activităţii;
● rapoarte financiare şi control necorespunzător;
● incapacitatea de îndeplinire a obligaţiilor conform programului;
● asocieri noi, inclusiv achiziţii, activităţi noi, o nouă zonă geografică
sau o nouă linie de producţie;
● asumarea unor riscuri fără garanţii corespunzătoare;
● stabilirea unor preţuri nerealiste pentru produse;
● reacţii întârziate la restrângerea pieţelor sau la condiţiile economice
nefavorabile;
● probleme cu forţa de muncă;
● controale operative necorespunzătoare;
● pierderea principalelor linii de producţie, adaptărilor de distribuţie
sau a resurselor de aprovizionare;

38
Capitolul II Riscul de creditare

● pierderea unuia sau mai multora dintre clienţii puternici din punct de
vedere financiar;
● cumpărări speculative de stocuri care par să nu aibă nici o legătură cu
activitatea;
● slaba întreţinere a sediilor şi utilajelor;
● înlocuirea cu întârziere a utilajelor ineficiente;
● păstrarea în evidenţă a stocurilor vechi sau a unui nivel al stocurilor
mai ridicat decât este normal.

Soluţionarea creditelor neperformante.

Apariţia multor credite neperformante poate fi evitată prin identificarea
promptă a dificultăţilor şi prin remedierea acestora. Atunci când se confundă
cu apariţia unui credit neperformant, ofiţerul de credit trebuie să acţioneze
imediat.
 Consideraţii preliminare.
Cu cât este mai rapidă reacţia, cu atât deciziile luate de către ofiţerul de
credit sunt mai viabile. Pe de o parte, în cazul în care nu se iau imediat măsuri
când sunt sesizate anumite probleme care indică apariţia unui credit
neperformant, iar beneficiarul de credit întârzie mai multe luni efectuarea
plăţilor, creşte posibilitatea ca să fie în întârziere şi faţă de alţi parteneri, cum
ar fi creditorii comerciali sau societăţile de asigurare.
 Acţiune competentă.
Ofiţerul (inspectorul) de credite trebuie să facă o apreciere corectă cu
privire la capacitatea sa de a rezolva în mod eficient o astfel de situaţie.
Trebuie avută în vedere opinia unui alt ofiţer de credit cu mai multe
cunoştinţe şi experienţă în domeniu.
 Evaluarea situaţiei.
O primă etapă în rezolvarea unui credit neperformant constă în a face
un bilanţ al situaţiei. Ofiţerul de credit trebuie să aprecieze situaţia în care se
află clientul, să cunoască bine politica bănci, să analizeze documentaţia, să
evalueze situaţia reală a garanţiilor, să urmărească îndeaproape alte conturi
bancare pe care le are clientul, să consulte, ori de câte ori este cazul, ofiţeri de
credit mai experimentaţi, toate acestea în scopul de a formula un prim răspuns
corespunzător din partea băncii.
 Aprecieri asupra clientului.
Este imposibil de apreciat caracterul unui client sau alte caracteristici
personale până când acestea nu sunt puse la încercare în confruntările cu
situaţii dificile. În astfel de cazuri, ofiţerul de credit trebuie să aprecieze
clientul în lumina noilor situaţii. De exemplu, este important dacă clientul
recunoaşte problemele pe care le are şi cooperează cu banca în scopul
rezolvării acestora. În cazul în care clientul este necooperant şi nu prezintă
încredere, o nouă perioadă de încercare pentru redresarea situaţiei s-ar putea
dovedi fără rezultat şi în cazul acesta, banca trebuie să procedeze la lichidarea
garanţiilor cât mai curând posibil. S-ar putea ca reeşalonarea creditului pe o
nouă perioadă de timp să fie benefică în cazul în care beneficiarul de credit
39
Capitolul II Riscul de creditare

este o persoană competentă, care accidental, este victima unor situaţii

nefavorabile – scăpate de sub control. Deseori, la început, unele activităţi se
pot confrunta cu dificultăţi, dar un client–problemă de astăzi poate deveni în
viitor o relaţie solidă şi profitabilă din punct de vedere bancar.
 Analiza documentaţiei.
Ofiţerul de credite trebuie să studieze cu atenţie toate documentele
conexe din dosarul de credit. De exemplu, constatarea ca a expirat contractul
cu un terţ girant contează dacă se va continua colaborarea cu clientul sau se va
căuta o altă variantă.
 Evaluarea situaţiei reale a garanţiilor.
Ofiţerul de credit trebuie să facă o analiză comparativă între
disponibilitatea şi valoarea garanţiilor reale ale clientului, constituite pentru
împrumutul pe care l-a primit. Dacă se constată că garanţiile au o valoare de
vânzare redusă, atunci lichidarea acestora trebuie privită ca o ultimă resursă.
Pe de altă parte, dacă valoarea de lichiditate a garanţiilor depăşeşte datoria
clientului, atunci este de preferat ca banca să solicite rambursarea decât să se
angajeze în prelungirea perioadei de plată.
 Urmărirea şi controlul contului bancar al clientului.
Contul curent al beneficiarului de credit trebuie urmărit şi controlat cu
atenţie chiar din momentul în care creditul este identificat ca fiind
neperformant. În cazul în care clientul are şi depozite, probabil va fi necesar
să se impună controlul asupra contului bancar în scopul prevenirii retragerilor
de sume mari, care ar putea periclita posibilitatea băncii de încasare a
împrumutului.
 Consultanţa juridică.
Departamentul juridic trebuie să ajute ofiţerul de credit la determinarea
alternativelor pe care le are în cazul apariţiei unui credit neperformant, juristul
poate face recomandări sau poate să avertizeze asupra executării anumitor
compensaţii legale, iar un ofiţer de credit, mai experimentat, poate conduce şi
superviza măsurile necesare.

Continuarea colaborării cu clientul.

În situaţia apariţiei unui credit neperformant una dintre variante constă
în continuarea colaborării cu beneficiarul de credit, în speranţa rezolvării
aspectelor negative printr-un program de remediere. Sunt imposibil de
enumerat situaţiile în care menţinerea colaborării cu clientul reprezintă un
mod de acţiune corespunzător. Această decizie trebuie să se bazeze pe o
analiză minuţioasă a cauzelor care au determinat apariţia problemelor, a
variantelor disponibile si probabilitatea rezolvării lor favorabile.

 Cerinţe fundamentale.
Un alt element esenţial constă în existenţa din partea clientului a
spiritului şi dorinţei de cooperare cu banca. Banca şi clienţii trebuie să
conlucreze în vederea stabilirii cadrului în care creditul va fi rambursat. În
cazul în care clientul este interesat doar să câştige ceva timp în plus şi nu este
40
Capitolul II Riscul de creditare

receptiv la schimbările în activităţi ce i-au fost sugerate, este îndoielnic că

menţinerea colaborării cu acest client va servi intereselor băncii.
 Program de remediere.
Programul de remediere trebuie să pună la dispoziţie cel puţin un plan
de acţiune în vederea rezolvării problemelor şi mijloace de monitorizare a
efectelor sale, în situaţia în care se impun a fi luate măsuri suplimentare. Atât
clientul cât şi ofiţerul de credit pot avea în vedere şi alte măsuri de redresare,
care ar fi asistenţa externă şi restructurarea creditului sau chiar avansarea unor
fonduri suplimentare.
 Elaborarea unui plan de acţiune.
Ofiţerul de credit trebuie să demonstreze că se impune implementarea
unui plan de acţiune. Planul trebuie să cuprindă o serie de măsuri în vederea
corectării factorilor care au generat probleme. În funcţie de împrejurări,
măsurile de redresare pot cuprinde:
● vânzarea activelor ce nu mai sunt utilizate;
● obţinerea de capital suplimentar;
● schimbarea strategiei de piaţă adaptată de către client;
● găsirea unei noi conduceri;
● planificarea unor fuziuni sau achiziţii.

 Etape necesare.
Oricare dintre soluţii trebuie să ofere o perspectivă rezonabilă conform
căreia clientul este din nou în situaţia de a genera un profit suficient, astfel
încât să poată rambursa creditul într-o perioadă de timp stabilită. Pentru a
colabora la elaborarea planului, clientul trebuie să furnizeze prognoze noi cu
privire la situaţia lichidităţilor curente, sau prognoze de bilanţ sau bugete de
venituri şi cheltuieli. Astfel, ofiţerul de credit va avea indicaţii cu privire la
resursele financiare suplimentare necesare, la o dată rezonabilă de la care
banca va începe să primească ratele de rambursare. De exemplu, o prognoză a
situaţiei lichidităţilor poate să indice capitalul suplimentar necesar
achiziţionării unui nou stoc de materii prime în vederea menţinerii activităţii
la nivelul necesar pentru aducerea societăţii într-o situaţie de profit. Ofiţerul
de credit şi clientul pot trece, după aceea, la identificarea surselor potenţiale
pentru asigurarea necesarului de capital, cum ar fi creditele comerciale
suplimentare, vânzarea activelor neutralizabile sau sumele în avans acordate
de către bănci.

 Atragerea de consultanţă externă.

Altă opţiune constă în angajarea unui consultant extern care să acorde
asistenţă conducerii în rezolvarea problemelor financiare ale clientului. Un
consultant poate furniza asistenţă permanentă, economisind o mare parte din
efortul şi timpul ofiţerului de credit.
Restructurarea datoriei trebuie avută în vedere în cazul în care se
constată că beneficiarul de credit este capabil să depăşească problemele
41
Capitolul II Riscul de creditare

financiare în viitor. O variantă ar putea fi prelungirea termenelor de

rambursare.

42