SEMESTRUL I

- EVUL MEDIU -

GENES BIANCA
Clasa a VI-a B
 EVUL MEDIU

Evul Mediu desemnează o epocă istorică, cuprinsă aproximativ de la 500

e.n. până la 1500 e.n. Tradițional, în Europa, Evul Mediu cuprinde perioada dintre
căderea Imperiului Roman de Apus (476) și, cucerirea Constantinopolului (1453),
sau explorarea Americii de către Cristofor Columb (1492).

Evul Mediu constituie o perioadă de mari transformări în plan politic,

economic, cultural și social. Acest interval de timp este caracterizat de migrația
popoarelor, de etnogeneza popoarelor europene și, în fine, de constituirea statelor
feudale, care stau la baza Europei moderne.

În Evul Mediu, în Europa au apărut state noi în urma destrămării

Imperiului Roman, printre care Anglia, Franța, Germania, Ungaria, Spania,
Portugalia.

Societatea medievală era puternic ierarhizată, iar în fruntea ei se aflau

nobilimea și clerul. Majoritatea populației, de la cei mai umili cerșetori până la
cei mai bogați negustori, formau starea a treia. Ierarhizarea era justificată prin
mentalitatea potrivit căreia fiecare stare, la fel că și membrele unui corp, avea
sarcinile proprii pe care trebuia să le execute pentru binele tuturor.

Crearea grupurilor sociale, a stărilor, a influențat și alte aspecte ale vieții,

meșteșugarii formând ghilde, iar credincioșii confrerii religioase. În acest mod s-
a manifestat nevoia de siguranță și apartenență socială. Întrucât agricultura a fost
cel mai important factor economic în Evul Mediu, ordinea socială a fost legată
indisolubil de deținerea de terenuri. Cei care aveau pământ, se bucurau de putere
și influență.
 ITALIA
ÎN EVUL MEDIU

Pe perioada Evului Mediu, Italia s-a împărțit în mai multe state:

 Statele orășenești, alcătuite din republicile aristocratice Veneția și
Genova, signoriile conduse de familii aristocratice (Florența).
 Statul papal era statul aparținând clerului, avându-l pe papa în
frunte. Era situat în centrul Italiei și avea reședința la Roma.
 Regatele feudale erau alcătuite din Neapole și Sicilia.
 Principatele feudale se împărțeau în:
- principatele feudale ecleziastice: Parma, Modena
- principatele feudale laice: Milano, Verona, Mantova,
Ferrara.
 Datorită luptei dintre papalitate și imperiu, din secolele XI - XIV, Italia a
fost împărțită în două tabere: guelfii (cei care țineau cu papa) și ghibelinii (cei
care țineau cu împăratul) și astfel s-a menținut mai departe fărâmițarea politică.

Spre deosebire de Franța și Anglia, unde puterea suveranului a cunoscut o

creștere constantă, Germania și Italia au fost incapabile să-și realizeze unitatea de
stat în Evul Mediu.
Teritoriul celui mai puternic stat al Antichității este disputat de papă și de
împăratul german. Cu începere din secolul al XIII-lea, când suveranii pontifi,
mulțumiți cu statul papal, abandonează restul Italiei, iar împărații germani nu mai
au forța să se implice militar în peninsulă, este rândul orașelor să se dezvolte.
Sudul Italiei va fi dominat de Regatul Siciliei și al Neapolelui, iar în nord cele mai
însemnate orașe vor fi Veneția, Genova, Florența și Milano, republici orășenești
care vor domina teritoriile rurale din jur.

Toscana
Castelul Sant`Elmo din Napoli

Domul din Florența

 Personalitate medievală din actualul teritoriu italian
OTTO I CEL MARE

Otto I cel Mare (n. 23 noiembrie 912 – d. 7 mai 973), fiul lui Henric I
regele germanilor și a Matildei von Ringelheim, a fost duce al saxonilor, rege al
germanilor și primul împărat al Sfântului Imperiu Roman.
Otto i-a urmat tatălui său ca rege al germanilor în 936. Primii ani de
domnie au fost marcați de revolte ale seniorilor regionali. Pentru a preveni alte
revolte, Otto a aranjat ca demnitățile importante în regat să fie deținute de membri
apropiați ai familiei. A păstrat ducatul de Franconia ca domeniu personal până în
944. L-a căsătorit pe fiul său Liudolf cu Ida, fiica ducelui Hermann de Suabia și a
moștenit ducatul acestuia când Hermann a murit în 947.
În acea perioadă, în Italia domnea haosul politic. După moartea (probabil
asasinare prin otrăvire), în 950, a lui Lothar de Arles, tronul italian a fost moștenit
de Adelaida de Italia (Adelheid), fiica, nora, și văduva ultimilor trei regi ai Italiei.
Un nobil regional, Berengar de Ivrea (sau Berengar de Friuli), s-a autoproclamat
rege al Italiei și a răpit-o pe Adelaida; în încercarea de a-și legitimiza tronul, a
silit-o să se mărite cu fiul său, Adalbert. Adelaida a reușit să fugă la Canossa, de
unde a cerut intervenția germană. Liudolf de Suabia și Henric au profitat de ocazie
și, cu armate separate, au invadat nordul Italei. Dar Otto a pătruns în 951 cu o
oaste în Italia și l-a pus pe Berengar să i se supună prin jurământ. Fiind văduv (din
946), Otto s-a însurat cu Adelaida.
O componentă importantă a politicii interne a lui Otto I a fost întărirea
autorității bisericești, în principal a episcopilor și abaților, sporind astfel teama
aristocrației laice că li se va fi diminuat propria putere.
După anul 960, Italia se găsea într-o stare de agitație politică, iar, când
Berengar a ocupat statele papale din nord, Papa Ioan al XII-lea a cerut ajutorul lui
Otto. Acesta s-a reîntors în Italia și, la 2 februarie 962, papa l-a încoronat împărat.
(Translatio imperii.) Zece zile mai târziu, au ratificat Diploma ottoniană, prin care
împăratul a devenit garantul independenței statelor papale.
 După ce Otto a părăsit Roma, a izbucnit un război civil între partizanii săi
și partizanii fostului papă Ioan. Ioan s-a reîntors în forță la Roma, prigonindu-i pe
cei care l-au destituit și obligându-l astfel pe Otto să revină urgent în iulie 964.
Între timp Papa Ioan al XII-lea a decedat și pe scaunul pontifical s-a așezat Papa
Benedict al V-lea. Cu această ocazie, Otto a obținut promisiunea cetățenilor
Romei de a nu alege alt papă fără aprobarea sa.
Otto a mai dus, între 966–972, câteva campanii militare în Italia, însă fără
succes. În 967, a dăruit ducatul de Spoleto lui Pandulf Cap de fier, prinț de
Benevento și Capua, un aliat puternic.
 Monument istoric reprezentativ din perioada medievală
pe teritoriul actual al Italiei
BAZILICA SFÂNTA MARIA MAGGIORE

Bazilica Santa Maria Maggiore (în italiană Basilica di Santa Maria

Maggiore, cunoscută și ca Santa Maria della Neve, „Sf. Maria Zăpezii”) este una
din cele patru bazilici papale din Roma, monument istoric din secolul al cincilea,
edificiu înscris pe lista UNESCO a patrimoniului mondial.
Actualul edificiu a fost construit în timpul papei Sixtus al III-lea, după ce
în anul 431 sinodul de la Efes a proclamat-o pe Fecioara Maria ca „Născătoare de
Dumnezeu”. Construcția a fost ridicată între anii 432-440 și este păstrată până în
prezent.
 Legenda fondării ei aminteşte că, în noaptea de 4 spre 5 august, în anul
358 e.N, Fecioara ar fi apărut în visurile papei Sfântul Liberius şi ale unui bogat
locuitor roman, numit Ioan. Ea a cerut ca să se ridice un sanctuar pe un loc
determinat de o ninsoare. A doua zi, pe 5 saugust, dimineaţa, o procesiune s-a
îndreptat spre colina Esquilin, locul indicat de Sfânta Fecioară. Deşi era luna
august, se aşternuse un strat fin de ninsoare pe colina Esquilin. Pe locul unde se
produsese minunea, papa a decis să se ridice un prim edificiu, Basilica Liberiana
a „Sfintei Maria a zăpezilor”. Papa a trasat perimetrul viiturului locaş sfânt, iar
patricianul Ioan a asigurat sumele construirii.
Numeroasele mozaicuri interioare ale basilicii au o valoare excepţională.
Cele mai vechi, care aparţin sec-al 5-lea e.N, sunt plasate deasupra coloanelor din
nava centrală, între aliniamentul capitelurilor acestora şi cel al ferestrelor. Ele
ilustrează scene din vechiul testament, în stânga Geneza, iar în dreapta Exodul.
Cele de pe arcul triumfal, tot din sec.al 5-lea e.N, ilustrează scene din copilăria lui
Christos.
În interiorul bazilicii se află mormântul lui Gian Lorenzo Bernini,
cunoscut mai ales ca sculptor, deși a avut lucrări semnificative și în domeniul
arhitecturii, picturii și poeziei.
 ANGLIA
ÎN EVUL MEDIU

Inițial Anglia a fost mai degrabă un termen geografic care a descris partea
Britanniei ocupată de anglo-saxoni, decât un nume dat unui stat cu o națiune
individuală.
La mijlocul secolului al cincilea, mai multe triburi din Germania, Olanda
și Danemarca de astăzi au început să invadeze sporadic și cu succes limitat Anglia,
în acel moment o provincie romană neglijată. Tradiţia spune că regele britanic
Vortigern a promis pământ la două căpetenii iute, Hengest şi Horsa, cerându-le în
schimb ajutor în războiul său împotriva picţilor.
După Cronica anglo-saxonă, după ce i-au învins pe picţi, au chemat întăriri
de pe continend, informându-i de bogăţia Angliei şi de incapacitatea locuitorilor
ei de a o apăra. Au început decenii de invazii şi cuceriri a teritoriilor din sudul şi
centrul Angliei, de către germanici, în principal angli, iuţi şi saxoni, de la romano-
celţi. Cel puţin 50% din locuitorii celţi ai Angliei au fost ucişi în acest proces.[12]
În cele din urmă, anglo-saxonii au creat mai multe regate, de importanţă şi
longevitate diferite.
A devenit unită politic prin expansiunea regatului Wessex, al cărui rege
Athelstan a adus pentru prima dată toată Anglia sub un singur conducător în 927,
deși unificarea nu a devenit permanentă până în 954.
Insulele Britanice în secolul IX
 Castelul Dover – Secolul al XII-lea

Turnul Londrei – fortăreață medievală

 Personalitate medievală engleză
WILLIAM CUCERITORUL

William Cuceritorul sau William I al Angliei sau William de Normandia

a fost Duce al Normandiei din 1035 până în 1087 și rege al Angliei din 1066 până
în 1087.
Născut în jurul anului 1028, William era
fiul nelegitim al ducelui Robert I de Normandia și
al Arlettei, fiica unui tăbăcar. La moartea tatălui
său, în 1035, William a fost recunoscut de familia
acestuia moștenitor, deși astfel se încălcau legile
medievale ale succesiunii. Unchiul lui William a
guvernat ducatul, până când tânărul a ajuns la
vârsta bărbăției, vârsta la care suveranul său, regele
Henric I al Franței l-a numit cavaler.

În ciuda opoziției unora dintre membrii Wotanului – adunarea nobililor

locali – William a fost încoronat în ziua de Crăciun a anului 1066, la Westminster
Abbey.
Când nu împlinise încă 20 de ani, William a trebuit sa facă față
numeroșilor rivali la conducerea ducatului – majoritatea rude de-ale lui, ce
pretindeau a fi mai în măsură să conducă țara decât el, un „bastard”.
Succesele militare ale lui William l-au ajutat sa negocieze o căsătorie
extrem de profitabilă, cu Matilda, fiica contelui Baudoin al Flandrei. La data
invaziei Angliei, în 1066, William era deja un comandant încercat și neîndurător.
El a pretins tronul Angliei susținând că în 1051, regele acestei țări, blajinul Eduard
Confesorul, i-ar fi promis tronul, după moartea sa, ceea ce era cu totul fals, întrucât
regele îl desemnase succesor pe Harold, un suveran la fel de blând și de înțelept.
Pentru a întreține o armată, cu ajutorul căreia să poate menține ordinea în
interior și face față atacurilor externe, William a apelat la o practică frecventă în
evul mediu: acuzându-i de sperjur pe nobilii care luptaseră pentru Harold, el le-a
confiscat pământurile, vânzând-le apoi cavalerilor normanzi ce-l însoțiseră peste
Canalul Mânecii. Consecința a fost crearea unei clase puternice de feudali, care
de multe ori erau capabili să întrețină propriile armate, fapt ce va avea urmări
dramatice în viitor.
A construit castele puternice în punctele strategice. Inițial, aceste castele
nu erau decât turnuri de lemn ridicate în vârful unor movile de pământ și
înconjurate cu palisade, dar multe dintre ele au fost reconstruite, ulterior, din
piatră. La sfârșitul domniei lui William, peste 80 de asemenea fortărețe fuseseră
construite, de-a lungul și de-a latul regatului.
William a petrecut ultimele luni de domnie în Normandia, luptând contra
regelui Filip, care voia sa anexeze un domeniu al acestei provincii Coroanei
franceze. Pe când asedia orașul Mantes, a fost victima unui accident absurd: calul
i-a alunecat, pe o pantă înverzită, și regele s-a lovit puternic cu burtă de oblâncul
șeii, suferind o contuzie internă, ce i-a provocat o hemoragie fatală. Pe 9
septembrie 1087, regele și-a dat obștescul sfârșit.
 Monument istoric reprezentativ din perioada medievală
din Anglia
CATEDRALA WESTMINSTER

Biserica Sf. Petru din Westminster, mai bine cunoscută sub numele de
Westminster Abbey, ocupă un loc unic în istoria Marii Britanii. Toți suveranii
britanici de la William Cuceritorul încoace, cu exceptia lui Edward al V-lea și
Edward al VIII-lea, au fost încoronați aici. Westminster Abbey este, de asemenea,
locul de odihnă veșnică al monarhilor din cea de-a doua jumătate a secolului al
XIII-lea și până la mijlocul secolului al XVIII-lea.
 Westminster Abbey a fost construită din porunca Regelui Edward
Confesorul în secolul al XI-lea; în secolul al XIII-lea Henry al III-lea a început
reconstrucția bisericii în stil gotic franțuzesc, în onoarea lui Edward. De-a lungul
secolelor, au fost făcute tot felul de modificări și adăugiri la clădirea bisericii. Una
dintre cele mai importante a fost Capela Fecioarei construita de Henry al VII-lea,
care acum îi poartă numele. În prima parte a secolului al XVIII-lea, Nicholas
Hawksmoor a proiectat turnurile în stil gotic din partea vestică. Deasupra ușii din
partea de vest au fost adăugate statui ce reprezintă martiri ai secolului al XX-lea.
Westminster Abbey abundă în memoriale, plăci memorative, statui și alte obiecte
menite să comemoreze oameni celebri și respectați, deși nu toți sunt îngropați aici.
Potrivit tradițiilor, aici a fost întemeiat un altar încă din anul 616 d.Hr., în
locul cunoscut sub numele de insula Thorney. Se spune că a fost sfințita în mod
miraculos după ce un pescar a avut o viziune a Sfântului Petru. În timp ce existența
templului nu se poate determina în mod exact, mânăstirea istorică a fost construită
de către Eduard Confesorul, între 1045 și 1050. Motivul din spatele construirii
mânăstirii a fost dorința regelui de a efectua pelerinajul pe care nu reușește sa-l
facă niciodată, iar papa i-a recomandat ca, pentru a-și spăla păcatele, ar trebui să
construiască o mănăstire. Mânăstirea inițială, construită în stil romanic, cunoscut
în Marea Britanie ca "Norman", a fost dedicata călugărilor benedictini. A fost
reconstruită în stil gotic între anii 1245 și 1517. Prima fază a reconstruirii a fost
organizată de către Henric al III-lea, ca un sanctuar pentru a-l comemora pe
Eduard Confesorul și loc de veci care sa-l adăpostească pe acesta, sub cel mai
mare naos din Anglia. Munca este continuată de către arhitectul Henry Yevele în
timpul regelui Richard al II-lea. Henric al VII-lea adaugă o capelă perpendiculară
dedicată Fecioarei Maria în 1503. Chiar daca abația este confiscată de catre Henric
al VIII-lea în timpul desființării mânăstirilor creștine din 1534 și închisă în 1540,
devenind catedrală până în 1550, legăturile cu sângele albastru britanic o salvează
de la distrugerea totală, soartă împărtășită de alte câteva locații similare de pe
teritoriul Angliei.
 FRANȚA
ÎN EVUL MEDIU

Fondatorul statului medieval francez este considerat conducătorul franc,

Clovis (482-511). La 25 decembrie 498 el a fost botezat creştin de către Sf. Remi
la Reims, oraş, care a devenit locul tradiţional de încoronare al regilor francezi.
Clovis a pus bazele statului. După moartea acestuia teritorile stăpânite de acesta
s-au fărâmţtat.

Cel care a întemeiat un adevărat imperiu a fost Carol Cel Mare (768-814),
care a cucerit pe lângă Franța, Germania, Italia și o parte din Peninsula Iberică,
învingând-i pe avari, arabi și saxoni. Una dintre cele mai importante bătălii a avut
loc în anul 782 la Verden pe Aller, în care i-a învins pe saxonii, conduși de regele
Widukind.

Carol a promovat o politică de sprijinire a papalității, iar ca expresie a

acestor relații amicale la 25 decembrie 800 la Roma papa Leon al-III-lea l-a
încoronat împărat al occidentului, punând bazele Imperiului Caroligian, care avea
capitala în orașul Aachen (azi în Germania).

Perioada lui Carol cel Mare a fost o epocă de înflorire a culturii, la curtea
sa a fost înființată Academia Palatină, care i-a reunit pe cei mai importanți savanți
ai vremii conduși de englezul Alcuin de York.
Cite de Carcassonne – Franta

Castelul Angers
 Personalitate medievală franceză
FILIP AL IV-LEA CEL FRUMOS

Filip al IV-lea cel Frumos, în franceză Phlippe IV le Bel, născut la palatul

Fontainebleau în 1268 - mort la 29 noiembrie 1314 a fost regele Franței din 1285
până în 1314, fiind membru al dinastiei Capețiene. Personalitatea sa rece și severă
i-a adus porecla de „Regele de Fier” sau „Regele de marmură”.
La începutul secolului al XIV-lea, Filip al IV-lea, rege de o frumusețe
legendară, domnea peste Franța ca stăpân absolut. Biruise trufia războinică a
marilor feudali, biruise pe flamanzii răzvrătiți, biruise pe englezi în Aquitania,
biruise până și papalitatea, pe care o adusese cu de-a sila la Avignon. Înaltele curți
de judecată erau la porunca lui, sinoadele în solda lui.
Avea trei fii ca să-i dea urmași. Fiica sa era măritată cu regele Angliei,
Eduard al II-lea. Număra alți șase regi printre vasalii săi, iar rețeaua alianțelor sale
se întindea până la hotarele Rusiei.
Nici o bogăție nu scăpa de mâna lui. Rând pe rând, pusese biruri pe moșiile
bisericii, îi jecmănise pe evrei, îi storsese pe bancherii lombarzi. Ca să facă față
nevoilor vistieriei, falsifica banii de aur, ciupind din greutatea lor. De la o zi la
alta galbenii trăgeau mai puțin la cântar și costau mai scump. Dările erau
strivitoare, iscoadele poliției mișunau în tot locul. Crizele economice dădeau
naștere sărăciei și foametei care, la rândul lor, iscau răzmerițe înecate în sânge.
Răscoalele sfârșeau pe spânzurătoare. Toți trebuiau să se plece, să se încovoaie și
să se supună autorității regale. Ideea națională sălășluia în capul regelui acestuia
liniștit și crud. Sub domnia lui, Franța era mare și francezii săraci.
A dus o politică de îngrădire a influenței papei, mutând reședința papală
la Avignon, sau o politică de îngrădire a puterii cavalerilor templieri. Se crede că
superstiția zilei de vineri 13 își are originea în arestarea majorității cavalerilor
templieri (inclusiv Marele Maestru) la ordinul lui, pe data de vineri 13 octombrie
1307.
 Monument istoric reprezentativ din perioada medievală
din Franța
Catedrala Notre-Dame de Paris

Prima cărămidă de fundație a fost pusă în anul 1163. În 1182, episcopul

Maurice de Sully a sfințit altarul, dar construcția catedralei a durat din 1163 până
în 1345. Construcția clădirii cu cinci nave s-a terminat prin lucrările de pe fațada
vestică, iar pe la mijlocul secolului al XIII-lea, prima capodoperă a stilului gotic
timpuriu era gata. Cu toate că desenele inițiale și strana evocau încă stilul romanic,
aici s-au aplicat pentru prima oară soluții arhitecturale specifice stilului gotic.
 Fațada dantelată și cele două turnuri patrulatere de câte 69 m fiecare
radiază echilibru. Intrarea în catedrală se face prin trei porți bogat ornamentate,
care evocă simbolurile goticului târziu. Impresia spațială în interiorul bisericii este
copleșitoare, zidurile ei se înalță pe trei rânduri de coloane. De proporții
impozante, 130 m lungime, 45 m lățime, 35 m înălțime, unde încap până la 10.000
de persoane. Nava principală este împodobită cu statui și picturi.

Notre-Dame este considerată cea mai întunecată catedrală dintre marile

catedrale gotice, dar, pe bună dreptate, lumina care se filtrează prin rozetele
colorate conferă sentimente mistice în penumbra severă.

Catedrala Notre Dame din Paris este vizitată de circa 13 milioane de

persoane anual, ceea ce înseamnă o medie zilnica de 30.000 de oameni. În zilele
cu afluența ridicată, pricinuită de sărbători sau evenimente importante, se poate
ajunge chiar și la 50.000 de oameni. Vorbind despre vitralii, trebuie să amintim
de cele trei roze ale catedralei, care reprezintă una din marile opere de artă ale
creștinătății. Roza de sud, numită și La Rose du Midi, este un dar din partea regelui
Ludovic al IX-lea al Franței și este consacrată Noului Testament.