A fost odată ca niciodată...o pădure, în care trăieau diverse animale.

Și fiecare era diferit, însă unul

dintre ele era popular și cunoscut ca fiind bătăuș- Ursul Mare și Brun. Acesta își folosea statura și
greutatea pentru a teroriza alte animale și pentru că putea să facă asta. Nimeni din pădure nu părea
să fie la fel de puternic și de mare pentru a-l putea opri pe Ursul Mare și Brun.

Într-o zi Micul Coiot hoinărea prin pădure, văzându-și de treaba lui, când a auzit sunetul greu al
labelor lovind pământul, și trosniturile bețelor uscate sub niste picioare grele. Ursul Mare și Brun se
îndrepta spre el. Instand Micului Coiot i s-a făcut frică. Să fugă așa cum făcea întotdeauna? Se
săturase să fugă întotdeauna? Se săturase să fugă întotdeauna, să trăiască mereu cu frica de Ursul
Mare și Brun. Dar era prea mic, prea slab pentru a-i ține piept și a lupta. Chiar când se gândea ce să
facă, a observat niște oase pe pământ. Acum o fi fost Micul Coiot mic și înspăimântat, dar era
descurcăreț, și mult mai inteligent decât Ursul Mare și Brun. Mutându-se lângă oase, s-a așezat și a
început să roadă la ele, stând curajos cu spatele la Ursul Mare și Brun. A așteptat răbdător, ascultând
pașii Ursului Mare și Brun până când acesta a ajuns la distanța potrivită pentru a-l lovi. Apoi Micul
Coiot a spus tare:

”Buuuun, tocmai am mâncat un urs mare și brun delicios. Încă mi-e foame. Aș vrea să mai găsesc
unul și să-l mănânc.”

Ursul Mare și Brun era obișnuit să-și facă de cap. Zdrobea alte animale în drumul său dacă asta îi era
pofta. Călca pe ele, fără să îi pese cât rău le făcea. Nu era obișnuit să fie speriat sau înspăimântat
pentru că nu mai era nimeni în pădure mai mare sau mai agresiv decât el. Totuși gândul de a fi
mâncat l-a oprit. Pentru prima dată s-a simțit înspăimântat. Un coiot chiar putea să prindă și să
mânânce un urs? Nu era pregătit să-și asume riscul și s-a retras pe tăcute în pădure, în cele din urmă
întorcându-se și dispărând printre copaci cu un oftat de ușurare. ” A fost cât pe-aci, și-a spus în gând.
Mă bucur că am scăpat de coiotul acela rău.”

Sus, în copaci, nevăzută de Ursul Mare și Brun, și de Micul Coiot, Veverița privise la ce se întâmplase.
Poate dacă îi spune Ursului Mare și Brun cum îl păcălise Micul Coiot, ursul n-avea s-o considere
prietenă și avea să îi protejeze pe ea și familia ei. Așa că veverița a coborât repede...dar nu destul de
repede, căci Micul Coiot a aruncat o privire înapoi și a zărit-o coborând în fugă pe trunchiul copacului
și alergând după Ursul Mare și Brun.

Când Veverița l-a ajuns din urmă pe Ursul Mare și Brun, i-a spus ceea ce văzuse, întrebându-l dacă
puteau fi prieteni. Ursul Mare și Brun poate că nu era extraordinar de deștept, dar cu siguranță știa
când cineva își bătea joc de el. Era la fel de furios ca un urs cu o labă rănită.

”Urcă-te pe umărul meu, Veverițo, a spus el fioros, e timpul să vezi ce îi voi face prefăcutului de
coiot”.

Exact când Micul Coiot credea că e în siguranță, a auzit sunetul greu al labelor pe pământ și
crenguțele ce se frângeau sub ele. Ursul Mare și Brun venea dupa el, și Veverița stătea pe umărul lui.
Micul Coiot avea din nou o problemă. Câștigase un avantaj de scurtă durată- dar ce mai putea să facă
acum? Să fugă așa cum făcuse întotdeauna? Avea să fugă speriat toată viața? Să-i permită oare
Ursului Mare și Brun să-și recâștige rolul de bătăuș al pădurii?

„Nu, s-a gândit Ursul Mare și Brun nu e așa de deștept. Eu sunt mult mai inteligent. O fi având el un
corp mai puternic, dar eu am mintea mai tare decât a lui. Gândind asta, Micul Coiot a început să se
întrebe ce să facă. Din nou s-a așezat curajos cu spatele la Ursul Mare și Brun și la Veveriță,
prefăcându-se că nu-i vazuse. A așteptat până ce pașii s-au apropiat destul de mult pentru ca Ursul
Mare și Brun să-l audă și în momentul potrivit, Coiotul a spus tare:
”Unde s-a dus Veverița? Cred că a trecut o jumătate de oră de când am trimis-o să-mi trimită alt urs
mare și brun.”