L'Enveloppe noire

De Norman Manea

La nuit de printemps régnait en souveraine, grande et hospitalière, la grande nuit hospitalière qui
nous pardonne nos rires et avale nos charognes. Soudain, le frisson bien connu. Un tressaillement
des épaules. Enfin la nuit qui nous reprend, nous restitue, enfin, l'oubli dans lequel, hommes de
peine de l'espérance, nous avons puisé sans relâche le sang, le sang, notre moi déchiqueté,
ensanglanté Il se secouait, en effet ! Frais frisson de l'entrée dans la nuit. Il faisait face à la bouche de
métro. Il descendait lentement, calmement, doucement, tout doucement. Sous terre, géométrie,
fraîcheur, lumière. C'était agréable, pourquoi le nier. Cette caverne artificielle, en béton, enclave
soustraite à la nature. Une créature diurne, c'est ce qu'il avait été. La nuit n'existait pas, bourbier
perfide, informe. Enlisement barbare, préhistorique. Il l'oubliait instantanément, le jour l'annulait,
réveillant l'énergie, les réflexes... quand, quand donc les astres avaient- ils changé, rendant tout égal,
uniforme, quand donc ce gris de cendre exténué et aveugle s'était-il installé ? Etouffement, larve qui
ne peut gagner la rive... tout s’était disloqué, avait glissé dans l'abîme et s'était perdu dans le ciel
dense, sans ciel, du désert.

Noaptea de primăvară a domnit suprem, mare și ospitalieră, marea noapte ospitalieră care ne iartă
râsul și ne înghite carul. Deodată, binecunoscutul fior. Un fior bine cunoscut. În sfârșit, noaptea care
ne duce înapoi, ne restabilește, în sfârșit, uitarea în care, oameni cu durere de speranță, au atras
neobosit sângele, sângele, sinele nostru sfâșiat și sângeros, care tremura, într-adevăr! Un nou fior de
intrare în noapte. Era cu fața la gura metroului. Cobora încet, calm, blând, foarte încet. Subteran,
geometrie, prospețime, lumină. A fost drăguț, de ce să negi. Această cavernă artificială, din beton, o
enclavă scăzută din natură. O creatură diurnă, ceea ce a fost el. Noaptea nu exista, noroaie
trădătoare, fără formă. Enrismentul barbar, preistoric. A uitat-o instantaneu, ziua a anulat-o, trezind
energia, reflexele ... când, când s-au schimbat stelele, făcând totul egal, uniform, când așa, acest gri
de cenușă epuizată și orbă a fost instalat ? Sufocarea, larva care nu poate ajunge la țărm ... totul s-a
dezlipit, s-a strecurat în prăpastie și s-a pierdut pe cerul dens și fără ceruri al deșertului.