SCOALA POSTLICEALA SANITARA ,,FUNDENI”

MODUL RADIOFIZICA

ATOMUL
INTRE SIMPLU SI COMPLEX

Structura atomului
Atomul este cea mai mică particulă a materiei care încă mai păstrează
proprietăţile chimice ale unui element chimic, respectiv este cea mai
mică particulă dintr-o substanţă care prin procedee chimice obişnuite
nu poate fi fragmentată în alte particule mai simple.

Cunoştinţele privind atomul s-au acumulat în decursul timpului pe baza

studiilor teoretice şi experimentale efectuate de o serie de cercetători
din domeniul fizicii şi chimiei.

Încă din antichitate, în perioada secolului V î.Hr., filozofii greci precum

Leucip (considerat fondatorul teoriei atomiste) şi Democrit (discipol al
lui Leucip) afirmau, pe baza unei filozofii intuitive şi nu ca un rezultat al
unor experimente ştiinţifice, că lumea înconjurătoare este alcătuită din
atomi, respectiv nişte particule indivizibile şi veşnice (în limba greacă,
atomos înseamnă indivizibil).

Odată însă cu evoluţia tehnicii şi a cercetării ştiinţifice experimentale,

procesul de cunoaştere a structurii atomice a progresat rapid. La
elucidarea structurii atomului şi-au adus contribuţia o serie de
cercetători precum: J.J. Thomson, W. Crookes, E. Goldstein, G.J. Stoney,
R.A. Millikan, E. Rutherford, J. Chadwick, A.H. Becquerel, M. Planck, A.
Einstein, N. Bohr, A. Sommerfeld, L. de Broglie, W. Heisenberg, E.
Schrödinger şi mulţi alţii. Astfel, în decursul secolului XIX şi începutul
secolului XX, prin experimente şi studii privind descărcările electrice în
gaze rarefiate, transformările radioactive, spectrele luminoase etc., s-a
putut demonstra că atomul nu este o particulă "bloc", indivizibilă şi
indestructibilă, ci dimpotrivă este un edificiu complex, compus din
particule mai mici: electroni, protoni, neutroni etc.

Conform teoriei atomice moderne, atomul este format din nucleu şi

învelişul de electroni. Nucleul este zona centrală a atomului în care este
concentrată toată sarcina pozitivă şi aproape toată masa atomului, aici
găsindu-se o serie de particule subatomice, cele mai importante fiind
protonii şi neutronii, particule numite nucleoni. Nucleul atomic este
înconjurat de un înveliş de electroni în care se găsesc electronii,
particulele cu sarcină negativă ce compensează sarcina pozitivă
nucleului

Istoricul descoperirilor ştiinţifice atomiste:

- Leucip, Democrit, Epicur (sec. V î.Hr.) – filozofi greci, creatori ai
atomismului, care au afirmat că lumea înconjurătoare este alcătuită din
atomi, adică din particule indivizibile şi veşnice.

- John Dalton (1808) – stabileşte legea proporţiilor multiple, lege

fundamentală a chimiei, ce nu poate fi explicată decât dacă se admite
existenţa atomilor; atomul este cea mai mică cantitate de materie
ponderabilă dintr-o substanţă determinată, care poate intra în reacţie,
care se poate combina cu una sau cu mai multe alte substanţe, în mod
regulat şi definit; atomii nu pot fi creaţi şi nici nu pot fi distruşi.

- Michael Faraday (1833 - 1834), propune ipoteza existenţei unor

particulelor discrete de electricitate, ipoteză care permite înţelegerea
fenomenului de electroliză; introduce noţiunea de ion (anion şi cation).
În 1838 observă luminescenţa descărcărilor electrice în aer rarefiat.

- Julius Plücker (1858) observă dispariţia luminescenţei descărcării la

presiuni foarte scăzute; descoperă radiaţiile catodice.

- Eugen Goldstein (1871) observă că radiaţiile catodice sunt emise

perpendicular faţă de suprafaţa unui catod şi că proprietăţile lor sunt
independente de natura catodului. În 1886 descoperă radiaţiile canal.

- William Crookes (1879) construieşte tubul care îi poartă numele cu

scopul de a studia radiaţiile catodice; observă umbrele şi stabileşte
proprietăţile acestor radiaţii.

- Thomas Alva Edison (1883) descoperă efectul Edison, adică emisia

termoelectronică.

- Johann Jakob Balmer (1885) stabileşte formula seriilor spectrale ale

hidrogenului.
 - Gustav Ludwig Hertz (1887) măsoară viteza de propagare a radiaţiilor
catodice; descoperă efectul fotoelectric. - George Johnstone Stoney
(1890) propune denumirea de electron pentru purtătorul de sarcină
electrică negativă. - Wilhelm Conrad Röntgen (1895) descoperă
radiaţiile X.

- Antoine Henri Bequerel (1896) descoperă radioactivitatea naturală.

- Joseph John Thomson (1897 - 1898) descoperă electronul; măsoară

raportul e/m, adică sarcina specifică a electronului, pentru radiaţiile
catodice; în 1903 concepe primul model atomic modern: “cozonacul cu
stafide”.

- Max Planck (1900) introduce conceptul de cuantă de energie.

- Albert Einstein (1905) propune teoria relativităţii restrânse; în 1905

elaborează teoria efectului fotoelectric, bazat pe noţiunea de cuantă; în
1908 pune bazele cuantice ale fotochimiei.

- Robert Andrews Millikan (1906) măsoară sarcina electrică a

electronului, e. - Ernest Rutherford (1909) identifică particulele α (alfa)
ca fiind atomi de heliu dublu ionizaţi; în 1911 elaborează modelul
planetar al atomului.

- Niels Bohr (1911 - 1912) elaborează modelul atomic cuantic.

- Arnold Johannes Sommerfeld (1915) perfecţionează modelul atomic al

lui Bohr. - William Lawrence Bragg (1913) efectuează experimente de
difracţie a radiaţiilor X pe cristale.

- Henry Moseley (1913) defineşte legea dependenţei frecvenţei

radiaţiilor X de numărul atomic Z.
- Louis de Broglie (1924) emite teoria dualismului undă – corpuscul
(fiecare undă poate fi asociată unei particule şi reciproc, fiecare
particulă poate fi considerată ca o undă în mişcare).

- Samuel Goudsmit şi George Uhlenbeck (1925) introduc noţiunea de

spin pentru mişcarea de rotaţie a electronului în jurul axei proprii. –

Werner Heisnberg (1925) pune bazele mecanicii cuantice matriciale.

- Wolfgang Pauli (1925) formulează principiul de excluziune care

interzice ca doi fermioni să ocupe aceeaşi stare cuantică simultan. În
1930 sugerează existenţa particulei neutrino.

- Erwin Schrödinger (1926) stabileşte ecuaţia undelor; explică mecanica

ondulatorie.

- Paul Dirac (1927) formulează teoria cuantică a radiaţiei

electromagnetice. - Ernest Orlando Lawrence (1929) primul accelerator
de particule cu traiectorie circulară (ciclotron).

- James Chadwick (1932) dovedeşte existenţa neutronului.

- Murray - Gell Mann şi George Zweig (1964) au demonstrat că atât

protonul cât şi neutronul sunt formaţi la rândul lor din particule şi mai
mici şi indivizibile numite quarcuri sau quarci.

Atomii în filosofie :
Ideea că materia este alcătuită din unități discrete este o idee foarte
veche, care apare în multe culturi antice, cum ar fi Grecia și India.
Cuvântul „atom” a fost inventat de vechii filosofi greci. Cu toate
acestea, aceste idei își aveau fundamentul mai mult în raționamentele
filozofice și teologice, decât în dovezi și experimente. Ca urmare,
vederile lor asupra felului cum arată și cum se comportă atomii erau
incorecte. Ele nu puteau nici să convingă pe toată lumea, astfel încât
atomismul era doar una dintr-o serie de ipoteze concurente cu privire la
natura materiei. Abia în secolul al XIX-lea, ideea a fost îmbrățișată și
rafinată de către oamenii de știință, atunci când știința emergentă a
chimiei a produs descoperiri pe care numai conceptul de atomi le putea
explica.

Mișcarea browniană :
În 1827, botanistul Robert Brown a folosit un microscop pentru a
privi granule de praf plutind în apă și a descoperit că ele se
mișcau haotic, fenomen care a devenit cunoscut sub numele de
„mișcare browniană”. Acest lucru a fost considerat a fi cauzat de
faptul că moleculele de apă lovesc granulele. În 1905, Albert
Einstein a dovedit realitatea acestor molecule și mișcării lor prin
producerea primei analize de fizică statistică a mișcării
browniene. Fizicianul francez Jean Perrin s-a folosit de munca lui
Einstein pentru a determina experimental masa și dimensiunile
atomilor, confirmând astfel în mod concludent teoria atomică a lui
Dalton.

Descoperirea electronului:
Fizicianul J. J. Thomson a măsurat masa razelor catodice,
arătând că ele sunt formate din particule, dar că acestea sunt de
circa 1800 de ori mai ușoare decât cel mai ușor atom, cel
de hidrogen. Prin urmare, ei nu erau atomi, ci o nouă particulă,
prima particulă subatomică ce a fost descoperită, și pe care el a
numit-o inițial „corpuscul”, și mai târziu electron, după particulele
postulate de către George Johnstone Stoney⁠(d) în 1874. El a
arătat și că ele sunt identice cu particulele emanate de
materialele fotoelectrice și de cele radioactive.[10] S-a recunoscut
rapid că acestea sunt chiar particulele care transportă curenții
electrici în firele de metal, și care poartă sarcina electrică negativă
în atomi. Thomson a primit în 1906 Premiul Nobel în Fizică pentru
acest lucru. Astfel, el a răsturnat credința că atomii sunt
particulele finale, indivizibile, de materie.[11] Thomson a și
postulat, incorect, că masa redusă a electronilor încărcați negativ
este distribuită prin tot atomul printr-o mare uniformă de sarcini
pozitive. Acest lucru a devenit cunoscut ca modelul „cozonacului
cu stafide”.

Descoperirea nucleului :
În 1909, Hans Geiger și Ernest Marsden⁠(d), sub conducerea
lui Ernest Rutherford, au bombardat o folie metalică cu particule
alfa pentru a observa cum se împrăștie ele. Ei se așteptau ca
toate particulele alfa să treacă direct prin folie, cu minime devieri,
deoarece modelul lui Thomson spunea că sarcina în cadrul
atomului este atât de difuză încât câmpurile lor electrice nu ar
putea afecta prea mult particulele alfa. Cu toate acestea, Geiger
și Marsden au constatat că unele particule alfa sunt deviate la
unghiuri mai mari de 90°, ceea ce în mod normal ar fi trebuit să fie
imposibil potrivit modelului Thomson. Pentru a explica acest lucru,
Rutherford a propus că sarcina pozitivă a atomului este
concentrată într-un nucleu mic aflat în centrul atomului.[12]
Experimentul GEIGER- MARSDEN: Paricule alfa care trec prin modelul
cozonacului cu stafide al atomuui cu deviere neglijabila.
Modelul Bohr:
În 1913, fizicianul Niels Bohr a propus un model în care electronii
unui atom sunt presupuși a orbita în jurul nucleului, dar că pot
face acest lucru numai într-o mulțime finită de orbite, și ar putea
sări între aceste orbite numai în salturi discrete de energie
corespunzătoare absorbției sau radiației unui foton.[15] Această
cuantificare a fost folosită pentru a explica de ce orbitele
electronilor sunt stabile (având în vedere că, în mod normal,
sarcinile accelerate, inclusiv prin mișcare circulară, pierd energie
cinetică care emisă sub formă de radiații electromagnetice,
vezi radiația de sincrotron) și de ce elemente absorb și emit
radiații electromagnetice în spectre discrete.[16]
Mai târziu în același an, Henry Moseley a furnizat noi dovezi
experimentale în favoarea teoriei lui Niels Bohr. Aceste rezultate
au rafinat modelul lui Ernest Rutherford și modelul lui Antonius
van den Broek⁠(d), care avansa ideea că atomul conține
în nucleu un număr de sarcini nucleare⁠(d) pozitive egal cu
numărul (atomic) din tabelul periodic. Până la aceste
experimente, numărul atomic nu era cunoscut drept cantitate
fizică și experimentală. Faptul că este egal cu sarcina atomică
rămâne modelul atomic acceptat astăzi.
Particulele subatomice
Deși cuvântul atom denumea inițial o particulă care nu poate fi
împărțită în particule mai mici, în utilizarea științifică modernă
atomul este compus din diferite particule subatomice. Particulele
constituente ale unui atom sunt electronii, protonii și neutronii;
toate trei sunt fermioni. Ca excepție, atomul de hidrogen-1 nu are
neutroni, iar ionul hidron nu are electroni.
Electronul este de departe cel mai puțin masiv din aceste
particule, la 9.11×10−31 kg, cu sarcină electrică negativă și
cu dimensiune care este prea mică pentru a fi măsurată folosind
tehnicile disponibile.[33] Este cea mai ușoară particulă cu masă de
repaus pozitivă măsurată. În condiții normale, electronii sunt legați
de nucleul încărcat pozitiv prin atracția creată între sarcinile
electrice de semn opus. Dacă un atom are mai mulți sau mai
puțini electroni decât numărul său atomic, atunci el devine
încărcat negativ sau, respectiv, pozitiv în ansamblu; un atom
încărcat electric se numeste ion. Electronii au fost cunoscuți încă
de la sfârșitul secolului al XIX-lea, mai ales datorită lui J. J.
Thomson.
Protonii au o sarcină pozitivă și o masă de 1836 de ori mai mare
ca a electronului, la 1.6726×10−27 kg. Numărul de protoni dintr-un
atom se numește număr atomic. Ernest Rutherford (1919) a
observat că azotul, sub bombardament de particule alfa, radiază
ceea ce părea a fi nuclee de hidrogen. În 1920, el acceptase
faptul că nucleul de hidrogen este o particulă distinctă în interiorul
atomului, și l-a numit proton.
Neutronii nu au sarcină electrică și au o masă liberă de 1839 de
ori mai mare ca masa electronului,[34] sau 1.6929×10−27 kg, fiind
cea mai grea dintre cele trei particule constituente, dar el poate fi
redus prin energia de legătură nucleară
 BIBLIOGRAFIE

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Atom

 http://www.deliu.ro/pluginfile.php/297/mod_resource/content
/1/C_CB.pdf

 https://www.academia.edu/31240059/ATOMUL