SCOALA POSTLICEALA SANITARA ,,FUNDENI”

MODUL RADIOFIZICA

Radiatii

Surse de Radiatii

Radiația termică este radiația electromagnetică emisă de toate

corpurile aflate în stare condensată, la temperaturi mai mari de zero
absolut. Ea este generată de agitația termică a constituenților substanței
(atomi, electroni, ioni) care sunt în același timp purtători de sarcini
electrice. Legile lui Kirchhoff descriu proprietățile macroscopice ale
interacției radiației termice cu substanța.
Pentru descrierea lor un rol central îl joacă radiația emisă de un corp
perfect absorbant (corp negru). Spectrul radiației termice a corpului negru
depinde numai de temperatura lui. Interpretarea teoretică a emisiei corpului
negru de către Max Planck în 1901 a reprezentat fundamentarea
[Mecanică cuantică|mecanicii cuantice], ca o ramură nouă a fizicii.
Radiația termică cuprinde toate frecvențele, însă - pentru o temperatură
dată - atinge o intensitate maximă la o anumită lungime de undă. Când
temperatura crește de la 3 K până la 7000 K, lungimea de undă pentru
care se atinge maximul emisiei scade de la circa 1000 μm la aproximativ
0,4 μm (în conformitate cu legea de deplasare a lui Wien). La temperaturi
obișnuite, cea mai mare parte a spectrului radiației termice se află în
domeniul infraroșu; acesta se deplasează către lungimi de undă mici pe
măsură ce temperatura corpului crește. Emisia radiației termice devine
vizibilă în jurul temperaturii de 600 °C.
Radiația termică nu este polarizată (fiind produsă de sarcini electrice
accelerate "haotic").

Radiația corpusculară este o radiație formată din particule care au

masă de repaus nenulă: electroni, protoni, neutroni etc. și care posedă o
anumită energie cinetică.O categorie specială o constituie radiațiile corpusculare
emise de Soare și care formează vântul solar. Particulele încărcate electric,
datorită înclinării axei terestre, intră oblic în câmpul magnetic al Pământului și, sub
acțiunea forței Lorentz, se mișcă pe traiectorii elicoidale și ajung la poli. Efectele
ionizante ale acestor particule generează aurorele polare. Neutroni din vântul solar,
având timpul de viață scurt, nu ajung pe Pământ și se transformă, fiecare, într-o
pereche electron-proton, care se adaugă la particulele ionizate.

Radiația gama este o radiație electromagnetică provenită

din dezintegrarea radioactivă a nucleelor atomice. Constă din fotoni de
energie foarte mare. A fost descoperită de Paul Villard,
un chimist și fizician francez, în anul 1900 în timp ce studia radiația emisă
de radiu. În anul 1903, Ernest Rutherford i-a dat denumirea de raze gama,
pe baza penetrării destul de puternice a materiei; înainte descoperise două
tipuri mai puțin penetrante de radiație din dezintegrări, pe care le-a
numit raze alfa și raze beta, în ordinea crescătoare a puterii de penetrare.

Undele electromagnetice sau radiația

electromagnetică sunt fenomene fizice în general naturale care constau
într-un câmp electric și unul magnetic în același spațiu și care se
generează reciproc pe măsură ce se propagă.

Clasificare :
În funcție de frecvența sau lungimea de undă cu care radiația se repetă în
timp, respectiv în spațiu, undele electromagnetice se pot manifesta în
diverse forme.
Spectrul radiațiilor electromagnetice este împărțit după criteriul lungimii de
undă în câteva domenii, de la frecvențele joase spre cele înalte:

 radiațiile (undele) radio

 microunde
 radiații infraroșii,
 radiații luminoase,
 radiații ultraviolete,
 radiații X (Röntgen),
 radiații "γ" (gamma - literă greacă).

Radiația solară este radiația electromagnetică emisă

de Soare având lungimi de undă din întregul spectru al undelor
electromagnetice.
Trecând prin atmosfera Pământului, o parte a radiației solare este
absorbită, încălzind aerul, o altă parte este împrăștiată
de moleculele aerului, vaporii de apă, pulberile din atmosferă (constituind
radiația solară difuză), dar cea mai mare parte ajunge pe suprafața
Pamântului (constituind radiația solară directă).
Intensitatea radiației solare este cantitatea de radiație solară, ce cade pe o
anumită suprafață terestră în decursul unei perioade de timp și se
determină cu ajutorul pirheliometrelor și a radiometrelor.
Spectrul și intensitatea radiației solare difuze depind de
natura particulelor întâlnite. Când atmosfera este curată sunt împrăștiate
îndeosebi radiațiile cu lungimi de undă mici, ceea ce explică albastrul
cerului.
Intensitatea radiației solare directe depinde de starea atmosferei și de
poziția pe glob, având variații zilnice și anuale în funcție de mișcarea
globului terestru, aceasta fiind cauza modificărilor de temperatură de
la zi la noapte și de la un anotimp la altul.

Radiația cosmică, numită și „radiație cosmică de fond”,

este radiația de natură corpusculară provenită direct
din spațiul cosmic („radiație cosmică primară”) sau din
interacțiunile acesteia cu particulele din atmosferă („radiație
cosmică secundară”). La radiația cosmică nu este vorba deci de
un câmp electromagnetic, și nici măcar de fascicule sau raze de
particule elementare, ci de particule individuale. Radiația cosmică
străbate atmosfera Pământului și ajunge la suprafața sa;
intensitatea ei variază mult cu altitudinea.
Radiația cosmică primară este formată îndeosebi din protoni și
din alte nuclee atomice, lipsite complet de învelișul electronic,
precum și din alte particule, și are ca origine procesele
interstelare, unde particulele dobândesc energii uriașe (până la
10 19 megaelectronvolți).
Radiatiile Nucleare
In univers, majoritatea atomilor care compun elementele chimice sunt
stabili. Cei mai stabili sunt cei care contin un „numar magic” de neutroni
(2, 8, 20, 50, 82, 126) sau de protoni (2, 8, 20, 50, 82). Aceasta
proprietate de stabilitate deosebita se explica prin existenta unor
„invelisuri” nucleonice complete. Atunci cand excesul de neutroni din
nucleu depaseste o anumita limita, nucleul devine instabil. Depasirea
starii de instabilitate se poate realiza prin dezintegrari radioactive
succesive si emiterea unor radiatii nucleare. Deci, radiatiile nucleare sunt
emisii de particule elementare sa unde electromagnetice care se propaga
in spatiu, fiind insotite de o energie pe care o cedeaza total sau partial
materiei cu care intra in contact.
Materialele care emit astfel de radiatii sunt denumite materiale
radioactive. Proprietatea nucleelor de a se dezintegra spontan, prin
emisia unor radiatii, se numeste radioactivitate nucleara. Prin
bombardarea unor nuclee stabile cu neutroni sau alte particule se obtine
radioactivitatea artificiala.
Principalele tipuri de radiatii ionizate intalnite in natura, in centralele
nucleare sau utilizate in domeniul medical sunt Alfa, Beta, Gamma,
neutroni si raze X.
Masurarea radioactivitatii
Activitatea: este o masura care caracterizeaza intensitatea unei surse si
exprima numarul de dezintegrari produse in timp de o secunda. Se
masoara in: 1Bq (becquerel) = 1 dezintegrare/secunda; 1Ci (Curie) =
3,7 x 10 la puterea 10 Bq
Echivalent doza: reprezinta masura efectului radiatiilor asupra
organismului. Se masoara in Sv (Sievert); 1 rem = 0.01 Sv
Iradierea naturala si artificiala
O persoana care locuieste in Romania primeste in medie, datorita
surselor naturale de radiatie, un echivalent de doza de 2,4 mSv/an care
se compune din:
– radiatie cosmica : 0,35mSv/an
– radiatie gamma terestra : 0,39mSv/an
– radioactivitate naturala din organism : 1,66mSv/an
– Total : 2,4mSv/an
Aceste valori medii sunt preluate din lucrarea „Dozimetria si ecranarea
radiatiilor Roentgen si gamma” de M. Oncescu si I. Panaitescu,
publicata de editura Academiei Romane.
Dozele variaza de la zona la zona, depinzand si de alti factori cum ar fi:
altitudinea si acumularile locale de Radon. La iradierea naturala se
adauga iradierea medicala pentru diagnosticare si tratament care
reprezinta cea mai importanta sursa de iradiere artificiala pentru
populatie si care poate fi bine controlata. Doza de radiatii incasata
depinde de intensitatea sursei, distanta fata de sursa si timpul de
expunere.

Radiaţia corpului negru

Un bun punct de plecare în acest sens este reprezentat de ceva
numit corpul negru. Acesta este doar un obiect teoretic, ideal. El
nu există cu adevărat. Deși puteți realiza ceva asemănător într-un
laborator, nu veţi putea obţine un corp negru perfect. Așa cum am
spus, este vorba aici despre un obiect pur teoretic.

Radiaţia electromagnetică emisă de acest obiect depinde doar de

temperatura lui. El se numește „corp negru” deoarece, printre
altele, trebuie să absoarbă perfect toată radiaţia electromagnetică
care vine în contact cu suprafaţa sa (în sensul că absoarbe în
mod egal și perfect toate lungimile de undă). În cazul în care
radiaţia emisă este independentă de temperatură atunci
înseamnă că acesta este un absorbant perfect. El nu reflectă
nimic. Și, bineînțeles, absorbantul perfect este negru… evident,
deoarece absoarbe în mod egal și perfect toate lungimile de
undă. Cu toate acestea, corpul negru nu este cu adevărat negru.
Aceasta este o greșeală des întâlnită. Oamenii cred că un „corp
negru” este negru.

Credit: http://tinyurl.com/cl9urmu
Așa cum am spus, prin definiţie, un corp negru este un absorbant
perfect și radiaţia pe care acesta o emite depinde numai de
temperatura sa. S-ar putea crede că un astfel de corp va deveni
din ce în ce mai mai cald pe măsură ce va absorbi mai multă
radiaţie electromagnetică, până când ar atinge o temperatură
infinit de mare. Acest lucru nu se întâmplă, chiar şi în cazul
acestor corpuri teoretice. Există obiecte care pot fi considerate
aproape corpuri negre. De fapt, o stea nu este un corp negru
perfect, dar este destul de aproape, pentru că orice foton care
loveşte o stea este absorbit complet, iar emisia de radiaţie
electromagnetică de la suprafața stelei depinde în primul rând de
temperatura sa. Şi totuşi stelele nu sunt negre, le putem vedea.
Mai mult decât atât, stelele nu au toate aceeași culoare. În același
mod, nici corpurile negre nu sunt toate de aceeași culoare. Ele
doar emit radiaţie electromagnetică care este proporțională cu
temperatura lor (și aceasta este cheia). Emisia de radiaţii
electromagnetice pentru fiecare lungime de undă depinde de
temperatură. În concluzie, emisia de radiaţie termică a unei
regiuni de la suprafața unui corp negru, care are să presupunem
un metru pătrat, depinde doar de temperatura acesteia.Nu vom
prezenta ecuația care descrie emisia unui corp negru. Dar sunt
câteva lucruri care merită menţionate. Unul dintre ele este faptul
că lungimea de undă la care corpul emite radiaţia având cea mai
mare intensitate variază în funcţie de temperatură. Poate vi se
pare complicat. De ce s-ar întâmpla asta? Ştiţi deja acest lucru,
dacă vă gândiţi la ce am afirmat anterior. Există o mulțime de
obiecte care, deşi nu sunt corpuri negre perfecte, prezintă
caracteristici similare cu cele ale unui corp negru. Dacă luați o
bucată neagră de lemn și o aruncați în foc, atunci pe măsură ce
aceasta va începe să ardă veţi observa că flacăra va avea o
culoare ce va depinde de temperatură. Un exemplu și mai bun
este fierul. Dacă începeţi să încălziţi o bară neagră de fier
aceasta va fi la început neagră, deoarece ea este încă rece. Dacă
o încălziţi în continuare ea va începe să lumineze. La fel ca în
cazul unui cuptor, atunci când acesta devine fierbinte el va începe
să lumineze în roșu. Ei bine la fel va face şi fierul. Dacă îl veţi
încălzi şi mai mult, atunci acesta va deveni portocaliu. Pe măsură
ce va fi mai fierbinte, el va emite radiații cu o lungime de undă mai
mică.

Acest lucru înseamnă că lungimea de undă pentru care

intensitatea radiaţiei emise este maximă devine mai mică. Dacă
veţi continua să încălziţi şi mai mult acea bucată de fier, atunci ea
va deveni albă. Și dacă ar fi să o încălziţi şi mai mult, lucru pe
care nu-l veţi mai putea face pentru că fierul s-ar topi și s-ar
vaporiza, atunci obţineţi culoarea albastră. Există o singură
modalitate de a obține prin încălzire obiecte având culoarea
albastră și anume prin încălzirea carbonului. Lumina arcului
carbonic, despre care s-ar putea să fi auzit, are o culoare foarte
albastră. Emisia de radiaţii ultraviolete vă poate afecta ochii.
Trebuie să aveți ochelari speciali pentru a putea privi o lampă cu
arc carbonic.

În concluzie, un corp negru este un absorbant perfect al radiaţiilor

electromagnetice și acesta emite energie electromagnetică în
funcţie de temperatura sa. Valoarea totală a energiei emisie într-o
anumită zonă este proporțională cu temperatura la puterea a 4-a.