Anatomia si fiziologia omului, 2- Celula

A. NIVELURILE DE ORGANIZARE ANATOMICĂ ŞI FIZIOLOGICĂ

Organismul uman este un sistem biologic complex ce cuprinde următoarele nivele de

organizare: atomic, molecular, celular, al ţesuturilor, al organelor, al sistemelor de
organe.
Toate aceste structuri interacţionează şi realizează funcţiile vitale ale organismului:
1. de relaţie: sistemul nervos, analizatorii, sistemul endocrin, sistemul
osos, sistemul muscular;
2. de nutriţie: sistemul digestiv, sistemul respirator, sistemul circulator,
sistemul excretor;
3. de reproducere: sistemul reproducator masculin şi feminin;

Celula - unitatea morfofunctională şi genetică a organismelor vii. Provine din

celula-ou (zigot).
Ţesutul – reprezintă o grupare de celule care au aceeaşi structură, formă şi
îndeplinesc aceeaşi funcţie.
Organele - sunt grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat în vederea
îndeplinirii anumitor funcţii în organism (ex: inima, plămânii, creier).
Aparatele şi sistemele:
 Aparatele - sunt grupări de organe cu funcţie principală comună, deşi
structura lor morfologica este diferită. De exemplu:
1. aparatul locomotor este alcătuit din oase, muşchi, articulaţii cu
funcţiile principale de susţinere a corpului şi locomoţie;
2. aparatul digestiv cu funcţia principală de digestie;
3. aparatul cardiovascular cu funcţia principală de transport a sângelui şi
limfei.
 Sistemele - sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe care au
aceeaşi structură. Sunt formate din acelaşi ţesut. De exemplu:
1. sistemul osos,
2. sistemul muscular,
3. sistemul nervos.
 B. CELULA

1. Definiţie: celula este unitatea structurală, funcţională şi genetică a

organismelor vii. Din argumentele experimentale aduse de Schwan şi Virchow a
rezultat teoria celulară bazată pe trei principii fundamentale:
1. toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule;
2. celulele reprezintă unitatea structurală şi funcţională a lumii vii;
3. celulele provin din alte celule vii prin procesul de diviziune;
Ştiinţa care studiază structura şi ultrastructura celulelor se numeşte citologie.

2. Forma celulelor: forma celulelor variază, fiind adaptată funcţiei pe care o

îndeplineşte celula. Forma iniţială a celulelor este cea sferică, specifică celulei-ou
(zigotului). Celulele musculare netede sunt fusiforme; cele striate devin cilindrice;
neuronul capătă forma stelată de cele mai multe ori; celulele vaselor conducatoare
din plante au formă tubulară cu platouri ciuruite; unele, cum sunt celulele sanguine,
ovulul sau celulele cartilaginoase işi păstrează forma globuloasă. Globul rosu -

3. Dimensiunea celulelor: majoritatea celulelor sunt microscopice, cu

dimensiuni medii de 20-30µ. Aceste dimensiuni microscopice conferă celulelor două
avantaje: un raport crescut între suprafaţa şi volum, care favorizează schimburi
eficiente între celulă şi mediu şi un volum restrâns pe care nucleul îl poate controla.
Există celule cu dimensiuni mai mari: de ex.: celula musculară striată poate avea
lungime de 1 mm-12 cm, axonul neuronului poate depăşi 1m, ovulul = 100-200 µ
(0,1-0,2 mm).

4. Structura celulei:
a. Membrana celulară:
- delimitează la exterior celula, separând exteriorul de mediul său intern;
- asigură schimburile dintre celulă şi mediul său extern;
- are permeabilitate selectivă;
- este polarizată electric;
- este excitabilă.
- este organizată după modelul mozaicului fluid, fiind fosfolipide şi proteine.
Fosfolipidele sunt formate din 2 acizi graşi legaţi la un capăt de o grupare fosfat.
Această compoziţie conferă polaritate fosfolipidelor, cele 2 capete ale moleculelor
lor au proprietăţi dferite în apă: capatul cu gruparea fosfat este hidrofil, iar cel al
acizilor graşi este hidrofob. Deoarece citoplasma este un mediu bogat în apă, iar
mediul exterior al celulei este de asemenea apos, fosfolipidele sunt dispuse în două
straturi, unul cu gruparea fosfat spre exterior şi al doilea cu gruparea fosfat în
interior. Datorită acestei orientări, membrana are structura unui strat bimolecular
lipidic.
Proteinele asociate cu stratul bimolecular lipidic sunt extrem de variate. Unele
sunt ataşate pe suprafaţa membranei - proteine periferice - altele străbat ambele
straturi lipidice - proteine integrate. Proteinele participă la transportul substanţelor
prin membrană, legând o substanţă pe o faţă a membranei şi transportând-o pe
cealaltă faţă a acesteia. Acest tip de transport realizat de o proteina se desfăşoară
contrar diferenţelor de concentraţie dintre mediul extern şi citoplasmă, necesită
consum de energie şi se numeşte transport activ.
Traversarea membranei celulare semipermeabile de către moleculele de apă se
numeşte osmoză. Acest proces se desfăşoară prin difuzie, fără consum de energie.
Sensul de difuzie a apei este determinat de variaţia concentraţiei mediului de
moleculele de apă deplasându-se din mediul cu concentraţie mare de apă spre
mediul cu concentraţie mai mică de apă. Plasată într-o soluţie
hipertonică (concentratie mai mare ca a citoplasmei), celula va pierde apă prin
difuzie până la echilibrarea concentraţiilor mediilor intern şi extern. Într-o soluţie
hipotonică (concentraţie mai mică decât a citoplasmei), apa difuzează în celula până
la echilibrarea concentraţiilor.
Creşterea volumului celulei se numeşte citoliză.
Membrana celulară este fluida, are consistenţa uleiului vegetal. Lipidele şi proteinele
membranei sunt în permanenţă mişcare: proteinele se deplasează de-a lungul
lipidelor schimbându-şi locul şi formând desene sau mozaicuri. Datorită acestei
proprietăţi, modelul structural modern al membranei este numit modelul mozaicului
fluid.
b. Citoplasma: în celule, între nucleu şi membrană se află citoplasma. Este
alcătuită
 dintr-o parte nestructurată - hialoplasma. Ea constituie mediul intern al
celulei în care se desfaşoară principalele procese metabolice celulare. Este o mixtură
de solutie şi sisteme coloidale, în care faza de dispersie este apa, iar faza dispersată
este reprezentată de micele organice, macromoleculele proteice fibrilare, aflate în
mişcare browniană. Acest amestec conţine predominant apa, care prin structura sa,
cu un pol pozitiv (H+) şi unul negativ (H0ˉ) se comportă ca un dipol, care determină
atracţia sau respingerea altor molecule, ceea ce îi conferă proprietatea de cel mai
răspândit solvent din lumea vie.şi
 o parte structurată - organite (structuri permanente) şi incluziuni (structuri
temporare).
Organitele celulare sunt structuri care funcţionează ca nişte organe miniaturale, fiind
răspunzătoare de îndeplinirea unor funcţii specifice. Sunt de două categorii: organite
celulare generale, comune tuturor celulelor (reticulul endoplasmatic, ribozomii sau
corpusculii lui Palade, aparatul Golgi sau dictiozomii, mitocondriile, lizozomii,
centrozomul) şi organite celulare specifice, la anumite celule (miofibrilele,
neurofibrilele, corpusculii Nissl, cilli, flagelii).
Organite celulare generale:
* Reticulul endoplasmatic este un sistem de canale, canalicule, cisterne şi vezicule
aplatizate răspândite în întreaga celulă, care fac legătura între membrana nucleului şi
membrana celulară, având ca rol principal transportul substanţelor. Poate fi neted
sau rugos (cu ribozomi pe suprafaţa canaliculelor). Reticulul endoplasmatic rugos
este implicat în sinteza proteinelor, iar reticulul endoplasmatic neted este implicat în
sinteza lipidelor şi detoxifierea celulei. În anumite celule, reticulul endoplasmatic are
funcţii specifice: reglarea nivelului ionilor de calciu în celula musculară, participa la
sinteza hormonilor steroizi în celule glandulare.
* Ribozomii se mai numesc şi granulele lui Palade, sunt particule sferice foarte mici,
lipsite de membrană proprie. Sunt alcătuiţi din ARN şi proteine, pot exista liberi în
citoplasmă, ataşaţi de membrana reticulului endoplasmatic sau de membrana
externă a nucleului şi au rol în sinteza proteinelor specifice unui anumit tip de celulă.
Această sinteză se face pe baza informaţiei genetice din AND-ul nuclear, care este
copiată prin transcripţie de către ARN mesager, acesta migreaza prin porii nucleului
în citoplasma până la nivelul ribozomilor, unde are loc procesul de ansamblare a
aminoacizilor conform programului genetic, proces numit translaţie.
* Mitocondriile sunt organite celulare în formă de vezicule alungite sau de bastonaş
cu lungimi cuprinse între 1,5-10 µm şi diametrul sub un 1µm, al căror numar în celulă
variază direct proporţional cu intensitatea activităţii acesteia (în celulele hepatice
sunt peste 1000 de mitocondrii). O mitocondrie este formată din înveliş şi matrix.
Învelisul este format din două membrane: cea externă este netedă, iar cea internă
este cutată. Cutele numite criste, au diverse forme şi maresc suprafaţa de reacţie a
mitocondriei. Matrixul conţine enzime, ADN, ARN, ribozomi. Mitocondriile sunt
sediul respiraţiei celulare, unde compuşii organici sunt oxidaţi, iar energia rezultată
este convertită în legăturile moleculare de ATP.
* Complexul Golgi sau dictiozomi, reprezintă un ansamblu de saci aplatizaţi
numiţi cisterne, aflaţi în apropierea nucleului, din care se desprind permanent
vezicule. Aparatul Golgi are rolul de a transporta şi a transforma substanţele chimice
pe care le conţine. Este foarte bine dezvoltat în celule glandulare, fiind responsabil
de producerea secreţiilor acestora. Au rol şi în sinteza de membrane.
* Lizozomii sunt corpusculi sferici ( 0,2-1µ ), răspândiţi în întreaga hialoplasmă. Au
formă de vezicule cu membrane simple. Conţin enzime hidrolitice, cu rol important în
digestia intracelulară, în cadrul celulelor care fagocitează (leucocite, macrofage).
Segăsesc în nr. mare şi în osteoclaste (cel. osoase) şi în unele celule gliale. Îndeplinesc
funcţia de a digera substanţele şi particulele care pătrund în celulă, precum şi a
fragmentelor de celulă sau ţesut.
* Centrozomul este situat în apropierea nucleului, fiind format din doi centrioli
cilindrici orientaţi perpendicular unul pe celălalt şi înconjuraţi de o zonă de
citoplasmă vâscoasă, numită centrosferă. Are rol în formarea fusului de diviziune şi
lipseşte din celulele care nu au nucleu, care nu se mai divid: hematia adultă,
neuronul, ovulul, spermatozidul.
Organite celulare specifice:
 * Miofibrilele sunt elemente contractile din sarcoplasma fibrelor musculare.
La miscroscopul electronic, miofribrilele sunt alcătuite din unităţi mai mici
numite miofilamente de actină în discurile clare şi miofilamente de miozina în
discurile întunecate. În timpul contracţiei, miofilamentele de actină glisează printre
cele de miozină şi miofibrila se scurtează. Deoarece miofibrilele sunt legate între ele
şi ancorate la membrana celulară, scurtarea miofibrilelor este urmată de scurtarea
celulei.
* Neurofibrilele sunt formaţiuni diferenţiate ale neuroplasmei celulei
nervoase. Se găseşte şi în prelungirile neuronale (axon şi dendrite). Apar ca o reţea
densă de fibre. Rol: de susţinere şi transport de substanţe.
* Corpusculii Nissl sunt organite neuronale, mase compacte de ARN şi proteine care
se colorează puternic cu coloranţi bazici. Numărul lor variază în funcţie de starea
fiziologică a neuronului. La microscopul electronic apar sub formă de canale şi
vezicule pe care se găsesc ataşaţi numeroşi ribozomi, fiind echivalenţi ai REG pt.
celula nervoasă. Rol: în sinteza proteinelor neuronale.

* Cilii, flagelii sunt prezenţi numai în celulele mobile.

 În citoplasmă se mai găsesc incluziuni citoplasmatice, sunt produsul unor
procese metabolice celulare, materiale de depozit ca: picături de lipide, pigmenţi
(granule de melanină), glicogen.
c. Nucleul: este componentul celular fundamental. Are de obicei forma
celulei. Ocupă centrul celulei, sau o parte din periferie (cel. adipoase). Rol: de a
coordona procesele biologice celulare fundamentale. Conţine materialul genetic,
controlează metabolismul celular, transmite informaţia genetică. Majoritatea
celulelor sunt uninucleate, dar pot fi binucleate (celulele hepatice), polinucleate
(fibra musculara striată) sau anucleate (hematia adulta).
Structura nucleului cuprinde membrana nucleara, carioplasma si unul sau mai
multi nucleoli.
Membrana nucleara este dubla, constituita din doua foite: una externa, ce
prezinta ribozomi si se continua cu canalul RE, spre matricea citoplasmatica si una
internă, aderentă miezului nuclear. Sub membrană se află carioplasma, formată
dintr-o parte semilichidă - cariolimfa şi din cromatina. Cromatina (lb. greaca “
chroma” - culoare) se colorează uşor pentru a putea fi observată la microscop.
Chimic, cromatina este alcatuita din ADN si proteine numite histone. Observată la
microscopul electronic, cromatina are aspectul unui şirag de perle, unde fiecare perlă
este o unitate repetitivă numită nucleosom. Acesta prezintă un miez format din
proteine histonice, inconjurat de un fragment de ADN. In timpul diviziunii celulare,
cromatina se coloreaza mult mai intens, este mai evidenta deoarece se
condenseaza, Nucleolul are de obicei forma sferica sau ovala, este implicat in
procesele de sinteza ale acizilor ribonucleici.