Lucrare de creatie

,,Concepţia educaţională a lui Aristotel”

Cahul 2019

Introducere
Educaţia este o cultură a caracterului, o obişnuinţă contra naturii, dar şi singura care-i distinge pe
oameni. Este o artă, care face să treacă conştientul în subconştient, este un fapt al şcolii, şi al unei virtuţi,
pe care o porţi cu tine. Educaţia este un tip particular de acţiune umană, o intervenţie sau direcţionare, o
categorie fundamentală a pedagogiei.
Educaţia – Pedagogia este ştiinţa care studiază fenomenul educaţional cu toate implicaţiile sale asupra
formării personalităţii umane în vederea integrării active a persoanei în viaţa socială. De-a lungul istoriei,
educaţia şi-a demonstrat rolul vital pentru dezvoltarea civilizaţiei, culturii umanităţii, pentru creşterea
gradului de ordine şi raţionalitate în viaţa socială, pentru cultivarea valorilor spirituale şi conferirea în
acest fel a unui statut elevat condiţiei umane.
Ca urmare a iniţierii cercetărilor experimentale în psihologie, începe să se manifeste o puternică reacţie
faţă de pedagogia filosofică – constituită deductiv, pornindu-se de la anumite principii sau concepte
filosofice. Se conturează astfel ideea unei pedagogii experimentale şi, concomitent, ideea unei ştiinţe a
copilului – pedagogia. Dat fiind faptul că omenirea înca din antichitate s-au preocupat de acest subiect,
aici putem menţiona ideile şi concepţiile lui Aristotel.

Interesul manifestat faţă de problemele sociale şi filosofice a orientat preocupările marilor filosofi ai
Greciei antice şi spre educaţie. Deşi i-au acordat un loc de prim ordin în procesul devenirii fiinţei umane,
ei considerau că nu toţi oamenii erau capabili să reacţioneze în mod corespunzător la acţiunile educative.
O limitare a puterii educaţiei la anumite categorii de oameni o întîlnim şi la Aristotel. [2, p. 9]

Premise ale gîndirii pedagogice

Există, după Aristotel, o formă pură, originară, o raţiune ,, ce se gîndeşte pe sine”, identificată în
divinitate, de unde emerge mişcarea, devenirea (primul motor”). El stabileşte patru cauze ale devenirii:
materială, formală, eficientă şi finală. Crede că generalul poate fi regăsit în lucruri individuale.
Cunoaşterea de ordin ştiinţific porneşte de la percepţia senzorială dar se ridică la o treaptă superioară, cea
a generalului şi universalului. Experienţa imediată este necesară, dar nu şi suficientă. Facultatea raţională,
care investighează adevărul ca adevăr, parcurge trei stadii de cunoaştere: cunoaşterea ştiinţifică, raţiunea
intuitivă şi înţelepciunea filosofică. Facultatea care caută adevărul practic presupune două stadii ale
sufletului: arta şi înţelepciunea practică. Aceste cinci tipuri de activitate constituie virtuţile intelectuale.
Cunoaşterea de nivel înalt se supune unei axiomatici, unui set de principii ce trebuie să fie respectate de
către fiecare ştiinţă în parte. A întemeiat logica ca ştiinţă a domonstraţiei. În plan etic stagiritul crede că
scopul vieţii este fericirea (eudaimonia). Suprema fericire se obţine în urma cugetării, a contemplării
adevărului. Pentru a fi virtuos, nu este de ajuns să cunoşti binele (ca la Platon), ci să-l şi practici.
Moralitatea rezidă în evitarea extremelor, prin căutarea căii de mijloc. [1, p. 34]
,,Nu s-ar putea tăgădui că educaţia trebuie să fie unul din obiectele de căpetenie ale grijii legiuitorului.
Pretutindeni unde educaţia s-a nesocotit, statul a primit din pricina aceasta o lovitură funestă”. [6, p.157]
În lucrarea Despre suflet (1969, p.52), Aristotel ne propune o teorie psihologică ce explică unele dintre
preceptele sale pedagogice. Sufletul, în opinia sa, se defineşte prin simţire, gîndire şi mişcare. Voinţa şi
stările apetente sunt presupuse şi ele întrucît ,,unde există simţire există şi durere, cît şi plăcere, iar unde
sunt aceste e necesar să existe şi dorinţa” (p. 52). Fiecare existenţă este rolul interferenţei dintre materie şi
formă, aceasta din urmă avînd un rol activ. ,,După cum mîna este unealta uneltelor, tot aşa şi intelectul
este forma formelor, pe cînd senzaţia este forma lucrurilor percepute” (1969, p.97). Iată cum comentează
Bogdan Suchodolschi rolul dialecticii materie – formă în educaţie: ,,Aristotel a făcut o distincţie care a
căpătat o mare însemnătate în istoria filosofiei, distincţia între materie şi formă. Materia – potrivit
concepţiei sale – este pasivă, aschimbătoare, neutră; forma este activă, durabilă şi conferă un aspect
definit calitativ. `Forma` omului este activitatea specifică. Nu aceea pe care o posedă cu acelaşi titlu
plantele şi animalele, ci o activitate specifică. Această `formă` modelează `materia` şi creează omul.
Există deci `forma` fiecărui om şi sarcina educaţiei constă în faptul că ea trebuie să acţioneze asupra
tuturor în acelaşi fel”. (fără an, p.13). La Aristotel primează acţiunea, respectiv capacitatea subiectului de
a fi format prin propriile acte sau cele care vin din partea altora. ,,Despre cel ce învaţă pornind de la
potenţă şi care dobîndeşte ştiinţa de la cel ce se află în plin act şi îi predă, trebuie să afirmăm ori că nu
suferă nici o afecţiune, ori că sunt feluri de schimbări: trecerea către stările de privaţie şi (dimpotrivă)
trecerea spre dobîndirea unui caracter şi spre menirea firească. De îndată ce se va naşte, fiinţa născută va
avea oarecum percepere şi cunoaştere. Cît despre perceperea ca act, ea corespunde cu contemplarea
activă” (1969, p.97). [1, p.36]
Concepţia pedagogică
În ideile sale pedagogice, Aristotel se prezintă ca fiind exponentul punctului de vedere atenian asupra
vieţii, făcînd apologia echilibrului dintre raţiune şi suflet. Din nefericire, tratatul său despre educaţie (Peri
Paideias) s-a pierdut. Gîndurile sale despre educaţie au fost răspîndite în importante opere, dar cu alte
obiective decît strict educative. Şi în plan pedagogic, flosoful din Stagira se va deosebi de punctele de
vedere ale lui Platon. De pildă, cu toate că este de acord cu educaţia publică, el nu va accepta ideea
abandonării copiilor de către familie unor instituţii ale statului. Copii vor fi integraţi în şcolile publice
începînd cu vîrsta de şapte ani. Sugerează ideea că ceea ce nu poate face legea va face familia, şi ceea ce
nu îndeplineşte statul va prelua ca sarcină familia, întrucît aceasta poate veghea şi stăpîni mai îndeaproape
pornirile particulare ale copiilor. [1, p.34]
Aristotel distinge trei ipostaze ale sufletului uman: un suflet vegetativ, unul animal şi altul raţional.
Sufletului vegetativ îi sunt caracteristice hrănirea şi procrearea; la sufletul animal se adaugă capacitatea
de a avea senzaţii şi dorinţe, imaginaţie şi memorie; în cazul sufletului raţional apare gîndirea ce îl
îndreaptă pe om spre adevăr şi care îl face nemuritor. Virtutea – scopul fundamental al devenirii omului
prin educaţie – se obţine treptat, prin subordonarea şi dominarea sufletului vegetativ şi animal de către
sufletul raţional.
La virtute se ajunge prin evitarea extremelor, prin păstrarea căii de mijloc şi prin permanenta
supraveghere a simţurilor de către partea raţională a sufletului. Să recunoaştem că această perspectivă, în
esenţa ei, îşi păstrează actualitatea, atrăgîndu-ne atenţia asupra responsabilizării omului, prin raţiune,
pentru gîndurile şi faptele săvîrşite. [1, p.36]
 ,,Toate ştiinţele şi toate artele pretind, pentru a reuşi în ele, noţiuni prealabile, deprinderi anterioare. Tot
aşa şi cu deprinderea virtuţii. Întrucît statul întreg are unul şi acelaşi scop, educaţia trebuie în mod necesar
să fie una şi aceeaşi pentru toţi membrii săi; ea trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu
particulare, deşi sistemul cel din urmă este mai răspîndit şi deşi astăzi oricine învaţă pe copiii săi acasă
obiectele şi potrivit metodelor care îi plac. Cu toate acestea, ceea ce este comun trebuie să se înveţe în
comun; şi este o eroare gravă să se creadă că fiecare cetăţean este stăpîn pe sine; ei aparţin tot statului,
pentru că toţi sunt elementele lui şi pentru că îngrijirile date trebuie să se concorde cu îngrijirile date
totului”. [6, p.158]
Aristotel, în lucrarea sa ,,Politica” consideră că educaţia trebuie să fie un obiect al supravegherii
publice, ci nu particulare” (1924, p.189), în consecinţă ea trebuie să pregătească viitori cetăţeni. Această
pregătire trebuie să se facă diferenţiat după modul în care cele trei aspecte ale sufletului (vegetativ,
animal, raţional) se distribuie în rîndul oamenilor. Pentru autorul ,,Politicii”, această distribuire nu este
rezultatul unui joc al hazardului, ci un fel de predeterminare, la sclavi predominînd sufletul vegetativ, iar
la proprietarii de sclavi, sufletul raţional. Fiecărui tip de suflet îi corespunde un altfel de educaţie. În
concepţia sa, deci educaţia ar fi o acţiune de ,,dăltuire” a fiinţei umane, tot aşa cum sculptorul ciopleşte un
bloc de marmură pentru ai da o formă. [4, p.20]
,,La toate acestea trebuie de adăugat că un sistem de educaţie individual este superior unui sistem de
educaţie universal (cum se întîmplă şi în medicină, unde regula generală că un bolnav de febră îi priesc
repausul şi dieta nu se priveşte oricui; la fel un maestru de pugilat nu recomandă, desigur, tuturor acelaşi
stil de luptă). Trebuie să admitem deci că educaţia individuală este în măsură să distingă mai exact
particularităţile proprii fiecăruia, fiecare găsind în ea ceea ce i se adaptează mai bine. Dar atît medicul, cît
şi profesorul de gimnastică sau alt profesionist se va ocupa cel mai bine de cazurile particulare dacă
posedă cunoaşterea universalului, ştiind ce se potriveşte tuturor sau unei anumite categorii (căci, aşa cum
se afirmă şi cum şi este în realitate, obiectul ştiinţelor îl constituie universalul). Fără indoială, însă, nimic
nu împiedică pe cineva, chiar şi neiniţiat în ştiinţă, să se ocupe corect de un caz indiviual, dacă datorită
experienţei observă cu atenţie fenomenele survenite într-un anumit caz; astfel, unii oameni trec drept
excelenţi medici pentru ei înşişi în timp ce ar fi incapabili să aducă un remediu altcuiva. Nu e mai puţin
adevărat, însă, că cel ce doreşte să devină un specialist sau un teoretician trebuie să se ridice pînă la
universal, a cărui cunoaştere trebuie s-o dobîndească cît mai mult posibil”. [5, p. 263]
,,Aşadar, virtuţile nu apar în noi în mod natural, nici contra naturii, ci ne-am născut cu aptitudinea de a
le primi, pentru a le perfecţiona prin deprindere. Mai mult încă, din înzestrarea noastră naturală, aducem
cu noi mai întîi facultăţile, pe care ulterior le punem în act (lucru evident în ceea ce priveşte simţurile,
căci nu pentru că am văzut de mai multe ori sau am auzit de mai multe ori am căpătat simţurile respective,
ci, dimpotrivă, le folosim pentru că le avem şi nu le avem pentru că le-am folosit). Dar virtuţile le
dobîndim după ce mai întîi am depus o activitate, aşa cum se întîmplă şi în cazul artelor. Căci lucrurile pe
care trebuie să le facem învăţînd sunt cele pe care le învăţăm făcîndu-le: de exemplu, construind case,
devii arhitect şi cîntînd la chitară devii cîntăreţ. La fel, practicînd dreptatea devii drept; practicînd
cumpătarea, cumpătat; practicînd curajul, curajos” [5, p.32]
Aristotel ia seama şi virtuţile formative ale petrecerii timpului liber. În timpul liber se pot releva
conduite şi virtuţi nebănuite ale educaţilor. Numai în momentele de răgaz omul poate contempla realităţi
suprasensibile şi se dedă speculaţiei, meditînd asupra sensurilor profunde ale existenţei şi devenind
conştient de potenţele sale cele mai înalte. [1, p.37]
,,Dacă munca şi repausul sunt amîndouă necesare, cel din urmă este netăgăduit de preferat; dar trebuie a
căuta cu mare grijă să-l umplem cum se cuvine. Negreşit, nu prin jocuri; căci ar însemna să facem din joc
scopul însăşi al vieţii, lucru imposilbil. Jocul este mai ales util în mijlocul lucrărilor. Omul care munceşte
are nevoie de relaxare, iar jocul are numai scopul să relaxeze. Munca aduce întodeauna osteneală şi
încordare. Trebuie deci să întrebuinţăm la timp jocurile ca un leac mînuitor. Mişcarea pe care ne-o dă
jocul destinde spiritul şi-l odihneşte prin plăcerea pe care o dă”. [6, p.160]

Este adeptul dezvoltării progresive a naturii umane. Celor trei trepte ale dezvoltării ,,sufletului”
(corporalitate, sensibilitate şi inteligibilitate) le sunt necesare tratamente diferite, realizate progresiv prin
exerciţii din studii compatibile cu puterea partculară de absorbţie. Scopul educaţiei rezidă cum se exprimă
în Politica sa, în a face pe om să iubească ceea ce este demn de a fi iubit şi să urască ceea ce trebuie urît.
În Liceul pe care îl înfiinţează, pe un loc central se află studierea ştiinţelor naturii. Pentru aceasta, el a
înfiinţat o grădină zoologică, o bibliotecă bogată şi un ,,muzeu” de ştiinţe naturale, unde Alexandru
Macedon, fostul său elev îi trimitea mostre de plante şi de animale, care nu se găseau în Grecia.
Modalitatea de realizare a educaţiei derivă din concepţia sa cu privire la sorgintea şi căile cunoaşterii. Se
ştie că pentru Aristotel universalul se află în lucruri. Adevărul se poate deduce în urma experienţei directe
cu obiectele. Încît, şi educaţia trebuie să se conformeze acestui principiu. În timp ce în Academia lui
Platon se studiau, cu predilecţie, filosofia şi matematicile, în noua instituţie creată de Aristotel filosofia
era completată cu lecţii de biologie, sau cu cunoştinţe ce ţin de alte ştiinţe ale naturii. Alături de studierea
ştiinţelor naturii, Aristotel recomandă studiul gramaticii, gimnasticii şi muzicii. Cititul, scrisul şi
gramatica sunt necesare în îndeletnicirile de zi cu zi (comerţ, dobîndirea de alte cunoştinţe). Gimnastica
conduce la dezvoltarea fizică şi la formarea curajului. Muzica asigură petrecerea plăcută a timpului liber,
dar şi purifică sufletul de pasiune şi cultivă capacitatea de valorizare a lucrurilor frumoase. Nu este
neglijată formarea morală, după cum lasă să se întrevadă unele idei din Etica Nicomahică. [1, p.35]
În concepţia lui Aristotel gimnastica era destinată nu numai dezvoltării fizice, ci şi formaţiei morale, ea
contribuind la cultvarea curajului. Pentru a da mişcării corpului graţie, iar curajului un sens uman,
gimnastica – spunea Aristotel – să fie însoţită de muzică. El punea mare preţ pe valoarea educativă a
muzicii. Apreciind însă, că nu orice ritm şi nici orice armonie pot satisface cerinţele: vîrsta copilului şi
scopul educaţiei.
 În domeniul educaţiei morale, Aristotel a insistat asupra formării deprinderilor prin exerciţii. ,,După
cum cineva nu poate să înveţe să înoate – scria el – decît în luptă cu valurile tot astefel virtutea nu se
poate realize decît în activitatea desfăşurată în vîrtejul vieţii. [2, p.11]
,,Un punct evident este că educaţia, printre lucrurile folositoare, trebuie să le cuprindă pe acelea absolut
necesare, însă ea nu trebuie să le cuprindă pe toate fără excepţie. Toate îndeletnicirile putînd a se deosebi
în liberale şi servile, tinerimea va învăţa, printre lucrurile utile, pe acelea ce nu vor tinde să facă
meşteşugari din aceia care le practică. Se numesc îndeletniciri de meşteşugari toate îndeletnicirile, artă ori
ştiinţă, care sunt cu totul inutile pentru a deprinde corpul, sufletul sau mintea unui om liber cu faptele
virtuţii”. [6, p.158]
,,Virtutea este, aşadar, o dispoziţie habituală dobîndită în mod voluntar, constînd în măsura justă în
raport cu noi, determinată de raţiune, şi anume în felul în care o determină posesorul înţelepciunii
practice. Ea este calea de mijloc între două vicii, unul provocat de exces, celălalt de insuficienţă. De aceea
prin esenţa ei şi prin conceptul care o defineşte, virtutea este o medietate; în raport însă cu binele suprem
şi cu perfecţiunea, ea reprezintă punctul cel mai înalt”. [5, p. 41-42]

Periodizarea pe vîrste a educaţiei

Aristotel, primul în istorie a încercat să facă periodizarea pe vîrste a educaţiei şi instruirii. El deosebea
trei perioade principale de vîrstă:
- de la naştere la 7 ani;
- de la 7 ani la 14 ani;
- de la 14 ani la 21 de ani.
De obicei, în şcoală tinerii învăţau patru obiecte: gramatica, desenul, gimnastica, muzica. O atenţie
deosebită se acorda educaţiei fizice şi intelectuale. [3, p.10]
În împărţirea pe perioade a vîrstei de creştere, Aristotel aprecia că trebuie să ţinem seama de ,,mersul
firii”, adică diferenţiat de la o individualitate la alta, iar educaţia să corespundă, la rîndul ei, cerinţelor
naturii.
Realizată progresiv, educaţia începe cu grija faţă de corp; la început , exerciţii fizice uşoare, pentru a nu
se împiedica dezvoltarea fizică şi psihică normală a copilului. Efortul creşte odată cu vîrsta, în aşa fel încît
pe la 16-19 ani exerciţiile fizice să fie mult mai grele, regimul sever, iar disciplinele de învăţămînt mai
numeroase. Criteriul după care urma să se selecteze cunoştinţele pentru activitatea de instruire era
utilitate, privită însă din perspectiva stăpînului de sclavi, cunoştinţele şi deprinderile cerute de acele
îndeletniciri practicate pentru cîştigarea existenţei erau excluse din preocupările omului liber.
Filosoful grec propunea ca în procesul instruirii să se pornească de la datele obţinute prin simţuri, de la
concret la abstract, de la simplu la complex. [2, p.10-11]

Concluzie
 Aristotel este adeptul unei educaţii etapizate şi diferenţiate în funcţie de dimensiunile şi
caracteristicile ,,sufletului” educatului. Scopul educaţiei constă în atingerea virtuţii, prin dominarea
pasiunilor de către raţiune şi prin practicarea valorilor înalte. Accentuează asupra rolului activităţii şi al
acţiunii proprii a copilului în cunoaşterea realităţii. Alături de conţinuturi speculative, face loc
disciplinilor realiste, introducînd elemente numeroase de ştiinţe ale naturii. Este de părere că educaţia
publică trebuie să se bazeze şi să se îmbine cu educaţia realizată în familie. [1, p.37]
În concluzie, prin educaţie se doreşte dezvoltarea conştientă a potenţialului biopsihic al omului şi
formarea unui tip de personalitate solicitat de condiţiile prezente şi de perspectiva societăţii. Deci, punînd
accent pe oameni, educaţia, urmăreşte dezvoltarea unor calităţi umane şi explorarea orizonturilor, este
orientată predominant spre pregătirea pentru viaţă, vizînd cu precădere dezvoltarea unei stări sau a unei
structuri atinse.Activitatea educaţională este dinamică şi flexibilă în acelaşi timp, iar educaţia stimulează
idealul fiinţei umane exprimat prin „a fi şi a deveni”.
Scopul educaţiei rămînînd cu precadere formarea unei personalităţi puternice.

Bibliografie
1. Constantin Cucoş ,,Istoria gîndirii pedagogice”, Editura universităţii "Al.I.Cuza", Iaşi 1997.

2. ,,Ministerul învăţămîntului şi culturii Universităţii C.I.Parhon” Catedra de pedagogie, Editura de stat

didactica şi pedagagica, Bucureşti 1961
3. Nina Socoliuc, Victoria Cojocaru ,,Fundamente pentru o ştiinţă a educaţiei copiilor de vîrstă
preşcolară”, Editura Cartea Moldovei, Chişinău 2005.
4. Ioan Nicola ,,Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1996.
5. Aristotel ,,Etica nicomahică”, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988, traducere de Stella
Petricel.
6. Aristotel ,,Politica”, Editura Antet, Bucureşti 1996.