CUPRINS

INRODUCERE ............................................................ 5

CAP. I. COPILUL NENĂSCUT – O FIINŢĂ UMANĂ 6S

I.1. Procrearea şi momentul de început al vieţii ........................................... 9
I.1.1. Perspectiva creştină asupra vieţii ........................................................................... 13
I.1.2. Momentul de debut al vieţii umane ....................................................................... 18
I.1.3. Intervenţia divină în actul uman al procreaţiei ...................................................... 24

I.2. Argumente în favoarea tezei că fiinţa umană există din momentul

conceperii ....................................................................................................... 26
I.2.1. Argumente ştiinţifice ............................................................................................. 26
I.2.2. Argumente teologice .............................................................................................. 32
I.2.2.1. Argumente liturgice ........................................................................................ 32
I.2.2.2. Argumente dogmatice ..................................................................................... 33
I.2.2.3. Argumente morale .......................................................................................... 33

CAP. II. AVORTUL – FACTORI DETERMINANŢI ŞI

TEHNICI FOLOSITE ................................................. 34
II.1 Avortul şi factorii determinanţi ai apariţiei lui ................................... 35
II.1.1. Scurt istoric asupra problemei avortului ............................................................... 39
II.1.2. Factori favorizanţi externi ai avortului ................................................................. 40
II.1.3. Factori favorizanţi interni ..................................................................................... 43
II.1.4. Relaţia dintre abuzul copiilor şi avort................................................................... 49

II.2.Tehnici abortive ...................................................................................... 52

II.2.1. Forme „ascunse” de avort ..................................................................................... 52
II.2.2 Dilataţia şi aspiraţia ............................................................................................... 53
II.2.3. Dilataţia şi chiuretajul ........................................................................................... 53
II.2.4. Dilataţia şi evacuarea ............................................................................................ 53
II.2.5. Dilatarea şi extracţia ............................................................................................. 54
II.2.5. Alte metode de avort tardiv .................................................................................. 55

CAP. III. CONSECINŢELE AVORTULUI .................. 60

III. 1. Efectele asupra sănătăţii fizice .......................................................... 60

III.2. Efectele asupra sănătăţii psihice ........................................................ 62

III.2.1. Sindromul post-avort( SPA) ................................................................................ 62
III.2.2.Repercusiunile avortului asupra familiei .............................................................. 73

2
 III.2.3.Efectele avortului pe termen lung......................................................................... 75

III.3. Efectele sociale ale avortului............................................................... 77

III.3.1. Efecte asupra structurilor sociale ......................................................................... 77
III.3.2. Efectele asupra sferei medicale ........................................................................... 78
III.3.3. Efectele asupra sferei juridice şi economice........................................................ 78

III. 4. Efectele asupra demografiei ............................................................ 79

CAP. IV. POZIŢIA BISERICII ORTODOXE PRIVIND

AMENINŢĂRILE LA ADRESA VIEŢII PRENATALE 82
IV. 1. Avortul - pruncucidere: atentat împotriva persoanei umane ........ 82
IV. 1.2. Avortul - genocid: atentat împotriva societăţii ................................................... 85
IV. 1.3. Avortul - deicid: atentat împotriva Mântuitorului Însuşi .................................. 87

IV. 2. Poziţia Bisericii Ortodoxe privind contracepţia .............................. 89

IV.2.1. Contracepţia ca act de opunere la planul de creaţie al lui Dumnezeu .. 89
IV.2.2. Efectele nefaste ale anticoncepţionalelor ............................................................ 90
IV.2.2.1. Efectele anticoncepţionalelor asupra stării de sănătate a femeii ........... 90
IV.2.2.2. Efectele contraceptivelor în planul mentalităţii privind viaţa şi
semnificaţia ei............................................................................................................. 92
IV.2.2.3. Efectele contraceptivelor asupra situaţiei demografice a ţării .............. 97

IV.3. Poziţia Bisericii Ortodoxe privind metodele naturale de reglare a

sarcinilor......................................................................................................... 99

STUDIU DE CAZ I ...................................................102

în consiliere prenatală ................................................................................. 102

STUDIU DE CAZ II ..................................................109

în consiliere prenatală ................................................................................. 109

STUDIU DE CAZ III .................................................114

în consiliere prenatală ................................................................................. 114

STUDIU DE CAZ IV .................................................119

în consiliere prenatală ................................................................................. 119

3
STUDIU DE CAZ V ................................................. 125
în consiliere prenatală ................................................................................. 125

NEMAME .................................................................................................... 130

CONCLUZIE............................................................ 134

BIBLIOGRAFIE ....................................................... 138

4
 INRODUCERE

Am ales studierea problematicii avortului pentru că este o temă de

mare actualitate, care – zic eu – ne priveşte pe toţi. Căci nu putem fi creştini
adevăraţi şi totodată indiferenţi la holocaustul avorturilor din ţara noastră.
E dureros că avortul a ajuns să fie văzut ca o alternativă pentru o viaţă mai
confortabilă, sau, şi mai dureros, ca o manifestare concretă a vieţii personale.
Se invocă de către partizanii avortului numeroase argumente. Se vorbeşte de
faptul că ceea ce este în pântecele mamei nu este o persoană, ci doar un „produs
de concepţie” nedeplin format. Se face apel la dreptul femeii de a dispune de
propriul ei trup. Se aduc argumente de ordin material şi social: sărăcie şi şomaj,
lipsa banilor şi a locuinţelor, programul de lucru stresant sau dorinţa de
realizare profesională.
Cu toate acestea, nimic nu justifică, nu îndreptăţeşte avortul, pentru
că, din orice punct de vedere ar fi privit şi orice fel de argumente ar fi invocate,
avortul rămâne ceea ce este: o crimă cumplită. Oricât de grele ar fi condiţiile
de viaţă într-un anume timp istoric şi aricare ar fi motivele, avortul şi
contracepţia nu pot fi acceptate pentru că ele rămân ceea ce sunt: ucidere.

5
CAP. I. COPILUL NENĂSCUT – O FIINŢĂ UMANĂ

Întâlnirea dintre ştiinţă şi teologie ne poate ajuta să pătrundem în

tainele vieţii umane, aşa cum a fost ea împărtăşită omului de către Creator.
Această întâlnire va trebui să ofere răspunsuri concrete în marile probleme pe
care intervenţia ştiinţei moderne le creează atunci când biomedicina şi genetica
acţionează asupra vieţii umane.
Naşterea unui copil constituie un eveniment însemnat în viaţa omului.
Acest act, încărcat de o bogată mitologie culturală, nu poate explica începutul
vieţii omului. Taina începutului vieţii nu a fost pătrunsă de ştiinţe; însă
progresul lor a adus multe detalii edificatoare, care întăresc aspectul sacru al
vieţii. Cuvintele proorocilor, care mărturisesc prezenţa lui Dumnezeu la
concepere, conţin acelaşi mesaj ca şi cel al geneticienilor. Tehnologia modernă
a permis studierea comportamentului individual al copilului în uter.
Caracteristicile fătului au aceeaşi pregnanţă ca şi cele ale copilului deja născut.
Genetica arată că, din primele momente ale evoluţiei proceselor biochimice,
care se declanşează după actul conceperii, embrionului i se incumbă o structură
cu o bogăţie de date cu nimic mai prejos decât cea a omului matur. Toate etapele
evoluţiei intrauterine constituie nu etapele oricărei fiinţe, ci ale uneia înzestrate
cu suflet raţional. Ştiinţa a evidenţiat caracterul continuu, programat al
procesului de dezvoltare a embrionului, începând de la primele stadii. Nu există
o diferenţă substanţială între zigot, forma de viaţă căpătată imediat după
concepere, şi nou-născut. Datele biologiei ne permit astăzi să constatăm că
fiinţa umană îşi începe ciclul vital de la forma zigotului, de la fuziunea
gameţilor, fiind acelaşi individ biologic cu adultul de mai târziu.
Datele oferite de biologie nu permit însă afirmarea pe deplin a naturii
umane, căci aceasta implică prezenţa spiritului, care încarnează fiinţa umană.
Atât religia, cât şi filozofia arată că persoana umană are, în acelaşi timp, o parte
6
spirituală şi una corporală. Corpul reprezintă condiţia indispensabilă ca omul
să aibă viaţă proprie în lume. Inseparabilitatea spiritului de corp arată că
începutul fiinţei umane coincide cu începutul evoluţiei individului uman.
Investigaţiile geneticii au impus răspunsuri ca cele oferite de religie
şi filosofie, arătând că de la concepere, omul a primit toată zestrea genetică.
Acest fapt întăreşte concluzia că embrionul este o persoană umană şi justifică
aprecierile privind asigurarea demnităţii şi inviolabilităţii lui. Viaţa umană
începe în momentul concepţiei, în momentul când oul este fecundat. Atunci
începe o nouă viaţă, care nu este nici a tatălui, nici a mamei. Ia naştere o fiinţă
umană, care se dezvoltă separat, care trebuie să se bucure de demnitate şi căreia
trebuie să-i fie asigurate drepturile ce decurg de aici.
Recentele progrese ale ştiinţelor biologice dovedesc clar că această
nouă fiinţă, chiar de la concepere, posedă un cod genetic propriu, diferit de cel
al părinţilor, cu totul distinct de al mamei.
Aşadar, fiinţa concepută în sânul matern e o fiinţă complet nouă,
diferită, unică, independentă. Naşterea înseamnă părăsirea uterului matern,
tăierea cordonului ombilical şi existenţa fizică a noului născut în afara trupului
mamei, separat de el. Dar nu este nici o diferenţă între copilul dinainte şi copilul
de după naştere. Singura schimbare se referă la metoda de alimentare cu hrană
şi oxigen. Dacă înainte de naştere hrana şi oxigenul erau preluate de la mamă
prin cordonul ombilical, după naştere oxigenul este preluat din atmosferă prin
plămâni şi hrana prin stomac.
Ovulul fecundat este uneori comparat cu un proiect sau cu un plan.
Comparaţia este falsă. Proiectul unei case este un desen care o dată utilizat, este
aruncat la coş; el nu este viabil. În schimb, ovulul fecundat nu este un proiect,
un plan, ci este o casă în miniatură, o casă întreagă chiar de la început, destinată
să crească cu timpul. O casă este construită cărămidă cu cărămidă şi doar la

7
sfârşit are formă de casă. Omul adult de astăzi a fost casă întreagă din momentul
conceperii. Ceea ce lipsea ca să devină adult era hrana, oxigenul şi timpul.
Prin urmare, se poate vorbi de oul fecundat ca de un primordium al
viitorului adult, dar nu ca de un primordium al viitorului organism, pentru că el
este deja organismul individual a cărui dezvoltare normală duce la stadiul de
adult. Orice primordium se dezvoltă ca membru al unei specii, nu spre acea
specie. Aşadar, şi din punct de vedere biologic, zigotul sau embrionul se
dezvoltă ca om, nu spre a fi om.
În legislaţiile popoarelor, copilul nenăscut e considerat „subiect”
capabil de drepturi: dreptul de a primi donaţii, moşteniri,ş.a.m.d. O asemenea
dispoziţie era prevăzută chiar în Dreptul Roman: „Infans conceptus pro nato
habetur quoties de eius commodis agitur”. (Copilul zămislit e considerat ca şi
născut ori de câte ori e vorba de interesele lui).
În concluzie, embrionul este o persoană ca toate celelalte, nu o „cvasi-
persoană” sau persoană în potenţă. Are un trup şi un suflet şi este în stare să
stabilească relaţii. Primele relaţii embrionul le stabileşte cu mama, în pântecele
căreia ia fiinţă şi se dezvoltă şi orice mamă poate mărturisi acest lucru minunat.

8
 I.1. Procrearea şi momentul de început al vieţii

Motto: „Naşterea de moştenitori a fost cea

mai mare mângâiere pentru pierderea nemuririi.”
(Sf. Ioan Gură de Aur)

Făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1,27: „Şi a

făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut;
a făcut bărbat şi femeie”), omul este o fiinţă comunitară, în familie trăind după
modelul comuniunii de iubire al Sfintei Treimi şi având binecuvântarea să fie
„împreună-lucrător cu Dumnezeu” (I Corinteni 3,9) în perpetuarea vieţii pe
pământ (Facere 1,28: „Creşteţi şi vă înmulţiţi; umpleţi pământul şi-l stăpâniţi).
Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa, chemându-
l la existenţă din iubire şi în acelaşi timp la iubire.
Căsătoria este un mod specific de realizare a vocaţiei spre iubire a
întregii persoane umane.
Bărbatul se însoţeşte cu femeia după rânduiala dintru început a
Creatorului, întemeind instituţia sfântă şi binecuvântată a familiei pentru sprijin
şi ajutor reciproc în calea spre dobândirea mântuirii, naştere de prunci buni şi
pentru perpetuarea neamului omenesc.
Familia bazată pe căsătorie este cea mai veche instituţie socială, fiind
întemeiată de Dumnezeu o dată cu crearea primilor oameni: „Nu este bine să
fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2,18). Dar
Dumnezeu a făcut-o pe Eva nu numai ca să-l ajute pe Adam, ci şi pentru a-l feri
de singurătate, care înseamnă suferinţă, deoarece lipseşte comuniunea. Nici
Dumnezeu nu este o singură persoană, ci este Unul în Trei în acelaşi timp. De
aceea nici omul nu ar fi chipul lui Dumnezeu, dacă ar fi o monadă închisă;
numai pentru că se completează reciproc, bărbatul şi femeia sunt omul deplin.
9
Cei doi soţi se completează într-un mod atât de total, încât alcătuiesc o entitate:
„De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi
vor fi amândoi un trup”. (Facere 2,24)
Naşterea şi creşterea de prunci este un mijloc important care ajută pe
cei doi soţi să înainteze spre o unire sufletească tot mai desăvârşită. Copiii sunt
cea mai binecuvântată invenţie a lui Dumnezeu pentru cei care se iubesc; ei
sporesc comuniunea dintre soţi printr-o responsabilitate comună, care
adânceşte esenţa căsătoriei. Fără copii, soţii ar deveni o unitate egoistă în doi,
în timp ce prin copii, ei se deschid spre societatea de care au nevoie atât pentru
creşterea, cât şi pentru încadrarea acestora în societate.
Sfinţii Părinţi numesc familia imagine a Sfintei Treimi. Ceea ce este
comuniunea tri-personală în sânul Dumnezeirii, aceea este comuniunea inter-
personală în sânul familiei. Precum acolo există o unitate în fiinţă, dar şi o
trinitate de persoane, tot aşa aici există o unitate de viaţă şi iubire, dar şi o
pluralitate de persoane. Pluralitatea nu nimiceşte unitatea, nici unitatea nu
nimiceşte persoanele, ci le desăvârşeşte. Trinităţii: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt îi
corespunde trinitatea: tată, fiul şi mama. Tatăl este într-atât tată întrucât
participă la paternitatea Tatălui din ceruri. Fiecare copil este într-atât fiu
întrucât participă la filiaţia Fiului lui Dumnezeu. El este imaginea Fiului pe
pământ. Mama e într-atât mamă întrucât participă la puterea creatoare şi
modelatoare a Duhului Sfânt.
Iată pe ce culmi de demnitate se plasează familia în perspectiva
creştină!
Taina prezenţei divine se simte şi în caracterul creator al iubirii.
Iubirea este astfel nu numai contemplaţie statică, ci şi participare la puterea
creatoare a lui Dumnezeu. Copiii sunt expresia cea mai concretă a prezenţei
divine în familie. Dacă în iubirea ce leagă pe soţi se răsfrânge o rază din lumina
paradisului, în făptura de ghiocel a pruncului, în ochii lui senini, în glasul lui

10
cu rezonanţe cristaline, este cerul întreg coborât pe pământ. El transformă
familia într-un paradis şi face din cea mai umilă cocioabă un palat. Fiecare copil
e o bucată de cer, o rază din frumuseţea lui Dumnezeu, o umbră de lumină din
lumea îngerilor. El este fereastra neprihănirii, prin care lumina pură a cerului
pătrunde în casa părinţilor. El este mărturie vie, concretă, despre lumea
transcendentă a luminii, neprihănirii şi bucuriei veşnice. Copilul îi apropie pe
părinţi de Dumnezeu, îi înalţă în sfere mai pure, le intensifică iubirea şi le-o
înnobilează. Aici, mai mult ca oriunde în familie, se vede prezenţa lui
Dumnezeu, căci în fiecare prunc este o nouă întrupare a lui Iisus. El
prelungeşte pruncia lui Iisus în lume. De aceea copiii, mai mult ca orice, sunt
reflexe ale lui Iisus între oameni. A lor este împărăţia cerurilor. Ei răspândesc
un duh de puritate, care deşteaptă în noi neprihănirea cea dintâi, căci „suntem
atât de creştini câtă copilărie pură am izbutit să păstrăm în noi[…]. Cu adevărat,
copilăria este o prelungire pe pământ a cerului”. (Mladin, 1997)
Copiii creează speranţă. Când adulţii au copii, ei au o probabilitate mai
mare să menţină o relaţie angajată, să plănuiască viitorul, să-şi conserve
resursele, să renunţe la gratificarea personală şi să se maturizeze pe măsură ce
copiii lor cresc. Fără copii, oamenii devin narcisişti, hedonişti şi materialişti.
Avortul nu numai că distruge copiii, dar şi micşorează dorinţa de a avea copii.
A avea copii presupune ca oamenii să facă planuri pentru viitor şi prin urmare,
să creeze aşteptări mai pline de speranţă. Cu mai puţini copii există mai puţină
speranţă. În acelaşi timp, când există mai puţină speranţă, oamenii sunt mai
puţin înclinaţi să aibă copii. (Vezi figura 1)

11
 Speranţă

Copii

Figura 1: Ciclul Speranţă-Copii

Singurul mod de a stăpâni sau inversa aceste cicluri tragice este să

permitem Creatorului întregii vieţi să infuzeze lumea cu speranţa Lui. Oamenii
ar trebui să primească cu bucurie toţi copiii creaţi de El, în numele lui Hristos,
indiferent de mărimea, forma, sexul, rasa sau inteligenţa lor.
Procreaţia responsabilă dă sens celorlalte valori pe care se bazează
viaţa matrimonială: unitatea, fidelitatea, indisolubilitatea şi fecunditatea.
Procreaţia – acest mare mister – este disponibilitate la a colabora cu Dumnezeu
la crearea microcosmosului, care este viaţa umană. Actul conjugal presupune
două aspecte fundamentale: cel unitiv şi cel procreativ, iar unitatea dintre
acestea trebuie în mod necesar salvată. Orice act matrimonial trebuie să rămână
deschis transmiterii vieţii.
Din păcate însă, se observă în societatea de astăzi o tendinţă de refuz, de
negativism, chiar de frică în ceea ce priveşte procreaţia. În locul speranţei într-
un viitor frumos, în care omul să se simtă realizat ca persoană în familie, se
excelează mai degrabă sensul unui „risc”: copilul este temut şi refuzat, lucru
care stârneşte o serioasă preocupare şi se caută justificări în dificultăţile cu care
se confruntă astăzi familia. Munca extradomestică a femeii, dificultăţile de
educare a copiilor în condiţiile unei societăţi multiculturale, exigenţele
economice îi conduc pe tineri să aibă rezerve, ba chiar să se teamă să-şi asume

12
responsabilitatea unui copil sau a mai multora. Astfel, sexualitatea este
interpretată şi trăită în aşa fel încât aspectul comunional şi procreaţia au sfârşit
prin a se separa cu desăvârşire. Însuşi principiul „procreaţiei responsabile” a
fost înţeles în mod reductiv, printr-o atitudine de a NU avea copii. Astfel,
sexualitatea îşi găseşte finalitatea exclusiv în „plăcere”, devine un joc liber de
orice fel de reguli sau legături. Aceasta a generat ceea ce a fost numit o
„mentalitate contraceptivă”. Acest refuz al vieţii şi al iubirii Papa Ioan Paul al
II-lea l-a numit, fără jumătăţi de măsură, drept o „civilizaţie a morţii”.
De aceea, Biserica se adresează credincioşilor săi, invitându-i să
conştientizeze măreţia tainei căsătoriei ca vocaţie şi căutare şi proiect de viaţă,
în care procreaţia şi iubirea să coexiste. Este chemarea la procreaţia
responsabilă.
I.1.1. Perspectiva creştină asupra vieţii

Omul, cea mai de seamă dintre creaturile pământeşti, coroană, inel

şi preot al creaţiei, a primit de la Dumnezeu cel mai preţios dar: viaţa. Prin acest
„dar sfânt al vieţii” care leagă ca un nod divin generaţiile între ele, omul îşi
depăşeşte firea, devenind nemuritor. Din efemer devine veşnic. În faţa lui
Dumnezeu, viaţa omului apare drept o valoare absolută, El Însuşi întrupându-
Se din Prea Curata Fecioară Maria dintr-un elan al dragostei pentru făptura Sa.
El a venit în lume, luând chip de rob, „ca lumea viaţă să aibă şi s-o aibă din
belşug” (Ioan 10,10). La Proscomidie preotul rosteşte aceste cuvinte: “Junghie-
Se Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii, pentru VIAŢA şi
MÂNTUIREA lumii.” Acesta este scopul venirii Domnului la noi, acesta este
centrul Sfintei Jertfe, al Sfintei Liturghii.
De aceea, viaţa trebuie primită cu bucurie şi recunoştinţă. Ea trebuie
preţuită, conservată şi ocrotită, ca expresia cea mai sublimă a activităţii
creatoare a lui Dumnezeu, Care ne-a adus dintru nefiinţă la fiinţă nu doar pentru

13
o existenţă biologică. El ne-a ales pentru Viaţă, a cărui finalitate este
participarea la slava veşnică a lui Hristos Cel Înviat: „Viaţa veşnică aceasta
este: să Te cunoască pe Tine, Singurul, Adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus
Hristos, pe care L-ai trimis” (Ioan 17,3). Vocaţia noastră primă este de a
participa la viaţa divină însăşi – ceea ce în limbajul Părinţilor Răsăriteni este
exprimat ca ”theosis” sau „îndumnezeirea” omului. Hristos Domnul ne
deschide calea spre Împărăţia Sa, acolo unde cei care trăiesc şi mor în Hristos
se alătură sfinţilor din toate veacurile, aducând cântări de laudă majestăţii
divine. De aceea, viaţa umană îşi găseşte ultima împlinire dincolo de
moarte. Însă Împărăţia lui Dumnezeu nu este doar un obiect al speranţei
noastre viitoare, căci zice Mântitorul: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul
vostru” (Ioan 17,21). Ea este o realitate prezentă, inaugurată prin Botez şi
hrănită prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos; este o realitate
„sacramentală”, care transformă radical înţelegerea noastră despre originea şi
finalitatea existenţei umane. Viaţa este acum experimentată ca un pelerinaj
continuu, marcat de o luptă lăuntrică. Ea devine în esenţa ei luptă spirituală
între stricăciune, păcat şi moarte – pe de o parte – şi plinătate, sfinţenie şi viaţă
veşnic fericită – pe de alta, pentru a atinge în cele din urmă comuniunea veşnică
cu Dumnezeu. Aceasta este chemarea pe care am primit-o de la Dumnezeu,
singura care ne oferă un sens ultim şi o valoare personală. Această chemare este
cea care conferă existenţei umane sacralitatea sau sfinţenia sa. Viaţa fiecărei
persoane este „sacră”, de vreme ce ea este creată de Dumnezeu în scopul
participării la propria-I sfinţenie şi reflectă prezenţa şi măreţia lui Dumnezeu în
adâncimile ei.
Mustrând pe membrii Bisericii din Corint, care erau tentaţi să cadă
în ispita păcatului trupesc (desfrâul), Apostolul Pavel îi întreabă retoric: „Sau
nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe care-
L aveţi de la Dumnezeu?” Apoi face precizarea cutremurătoare: „Voi nu sunteţi

14
ai voştri, căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul
vostru!” (I Corinteni 6,19-20).
Înzestrată cu sacralitate de la zămislirea ei, viaţa umană îşi găseşte
deci ultimul sens, adânca ei semnificaţie spirituală, în căutarea sfinţeniei.
„Sacralitatea” şi „sfinţenia” trebuie diferenţiate: prima se referă la bunătatea
esenţială şi valoarea infinită a vieţii umane create după chipul divin, iar ultima
are în vedere lupta anevoioasă, dar binecuvântată a persoanei umane pentru
dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu.
S-au creat discuţii aride între cei care reprezintă perspectiva
sfinţeniei vieţii şi cei care o reprezintă pe cea a calităţii vieţii în abordarea
problemelor morale. Există în ultima vreme tendinţa de a opune aceste două
perspective, punând sfinţenia şi calitatea într-o tensiune fără ieşire. Susţinătorii
calităţii vieţii încearcă, mai presus de toate, să evite durerea epuizantă şi
suferinţa. De aceea, ei sprijină proceduri precum avortul la cerere şi sinuciderea
asistată pentru a asigura controlul asupra calităţii vieţii unei femei însărcinate
sau a unui muribund. În realitate, această poziţie reprezintă un punct de vedere
filozofic, cunoscut sub numele de „vitalism”. Este o formă de bio-idolatrie,
care nesocoteşte sfinţenia vieţii, de vreme ce viaţa dăruită de Dumnezeu se
împlineşte dincolo de limitele existenţei biologice. În măsura în care poziţia
radicală a celor ce susţin principiul „calităţii vieţii” pune evitarea durerii
mentale şi fizice deasupra oricărei alte valori, viaţa umană este dezbrăcată de
valoarea, scopul şi vocaţia sădită de Dumnezeu în firea ei. Trebuie accentuat
următorul lucru: sfinţenia şi calitatea vieţii nu trebuie privite în opoziţie, ci ele
trebuie considerate complementare. Experienţa creştină arată că durerea şi
suferinţa au potenţial izbăvitor. Anumite niveluri ale suferinţei fizice sau
psihice pot apărea ca “dezumanizante”, dar şi cei care suferă dureri greu de
suportat sunt în mâna lui Dumnezeu şi pot experimenta grija Lui plină de

15
dragoste şi mila Sa. Cu siguranţă, aceste daruri ale iubirii şi milei divine asigură
adevărata calitate a vieţii umane în orice condiţii sau circumstanţe.
Omul contemporan, ca urmare a slăbirii încrederii în fiinţa sa înalt
spirituală şi a acceptării unei vieţi dominate de comoditate, limitată la
procurarea de satisfacţii materiale, manifestă o anumită înclinaţie în favoarea
morţii. Viaţa, a cărei taină nu poate fi pătrunsă, nu mai este înţeleasă ca un dar
divin. Omul decăzut din această credinţă îşi lasă raţiunea dominată de
preceptele morţii şi acceptă soluţiile cele mai uşoare. Acceptând aceste soluţii
nedemne, minimalizatoare, omul a instituţionalizat indiferenţa şi dispreţul faţă
de viaţă. Deja au prins rădăcini câteva mentalităţi care decurg din aceste
tendinţe, mentalităţi ce au adus la constituirea unor structuri sociale. Cel mai
evident semn al instalării culturii morţii la aceste dimensiuni îl constituie
banalizarea actuală a avortului. Acest act brutal care, în toată istoria sa, a fost
considerat o crimă gravă (în practica juridică, până în anii ´60, embrionul a fost
tratat şi considerat fiinţă umană, protejată de stat) se insinuează în societate sub
forme rafinate. El hrăneşte mituri false, care adâncesc dezechilibrele societăţii
şi diminuează potenţialul solidarităţii umane. Astfel „copilul a devenit un
obstacol în calea fericirii mamei şi a tatălui, iar conceptul de « emancipare a
femeii » se întemeiază pe cel al « sacrificării copilului ». Aceste crize, care se
manifestă deja în plan social, nu pot fi înlăturate dacă omul nu-şi asumă
sacralitatea naşterii sale. Ivirea sa pe lume, nedezlegată încă de raţiunea umană,
nu poate fi înţeleasă decât prin intervenţia lui Dumnezeu.” (Iftime, 2003)
Principiul vieţii sau „formula primară” care produce o dezvoltare
continuă, ajungând în mod normal la naşterea unui copil, este prezent de la
primul stadiu. Prin urmare, nu se poate face nici o afirmaţie rezonabilă privind
moralitatea avortului, a reproducerii asistate şi a experimentelor embrionare,
fără să se ţină cont de acest adevăr esenţial.

16
 Trebuie neapărat să avem în calcul – atunci când abordăm această
temă – şi demnitatea pe care creştinismul o acordă omului, socotindu-l creat
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi acordându-i filiaţia divină – a cărei
consecinţă este ideea de frăţie universală a neamului omenesc. Nici o altă
antropologie ştiinţifică, filosofică sau religioasă nu acordă omului o demnitate
mai înaltă decât aceasta pe care i-o acordă creştinismul şi-n baza căreia „toţi
oamenii sunt fraţi între ei şi fii ai aceluiaşi Părinte: Dumnezeu” (Vasilescu,
’47).

17
 .1.2. Momentul de debut al vieţii umane

Motto: „Inaugurarea vieţii omului

coincide cu momentul fecundării”
(Asociaţia Medicală Greacă, 1985)

Un aspect mult controversat pe care trebuie să-l avem în vedere îl

reprezintă momentul în care începe viaţa. Aceasta este o problemă destul de
spinoasă ridicată de cei care, adepţi ai unei viziuni abortiste, caută să
argumenteze că avem de-a face cu o persoană umană într-un anumit moment
după fecundarea ovulului.
Astfel, embriologii britanici susţin că etapa de dezvoltare a viitorului
copil cuprinsă între momentul fecundării şi până la nidaţia oului (primele 8-12
zile din momentul zămislirii) poartă numele de pre-embrion. După ei, acest
embrion nu reprezintă o viaţă individuală, ci numai o masă de celule
nediferenţiate. „Separând astfel începutul vieţii de momentul zămislirii, au
posibilitatea ca, în acest timp, experimentele ştiinţifice făcute pe embrioni să
fie socotite legitime, iar avorturile provocate acum să-şi piardă aproape cu totul
gravitatea morală”. (Stan, 2001)
După susţinătorii acestei teorii, fixarea oului în mucoasa uterină
marchează trecerea de la starea de pre-embrion la cea de embrion, „trecerea de
la o existenţă potenţială la o existenţă umană actuală.” (Puşcaş, 1998). De aceea
ei socotesc că întreruperea sarcinii în faza de pre-embrion nu este avort. Alţii
merg mai departe, afirmând că este iraţională intenţia de a da un statut
embrionului, care este un „agregat de celule”, refuzând în mod categoric ideea
de „persoană potenţială” pentru embrion. Ei susţin că atâta timp cât viitorul
copil nu are înfăţişare umană (embrionul), el poate fi socotit numai o bucată de

18
carne, pe care mama o poate îndepărta din corp aşa cum ar îndepărta apendicele,
de exemplu.
Unii spun că fătul devine om separat de persoana mamei sale numai
atunci când poate avea existenţă de sine, adică o dată cu naşterea sa, ceea ce ne
îndreptăţeşte să tragem concluzia că fiecare femeie are dreptul să-şi omoare
copilul cu câteva minute înainte de naştere.
Aşadar, în viziunea lor, înainte de naştere embrionul este simplu... un
embrion; abia după naştere el devine subiect de drept.
Mulţi susţin că viaţa viitorului copil începe din momentul în care
capătă înfăţişare umană – etapa fetală şi ca urmare, majoritatea avorturilor se
fac înainte de împlinirea a trei luni de la zămislire. (La această vârstă, embrionul
este destul de bine dezvoltat şi nu poate fi scos afară decât bucată cu bucată, în
cazul avortului). Oare viitorul copil este fără viaţă până la trei luni??
Socotesc necesară o mică paranteză aici. Oare de ce toată această
diversitate de păreri care neagă faptul că omul e om din momentul concepţiei?
Răspunsul e simplu: o dată ce o persoană poate fi văzută ca un obiect, ea poate
fi tratată ca un obiect de valoare mai mare sau mai mică. O dată ce o valoare
este disputabilă, la fel este şi persoana tratată în acest mod. E mai uşor să faci
un avort ştiind că ceea ce urmează să avortezi este un simplu „ţesut”, „făt” sau
„produs de concepţie” decât atunci când ştii că ucizi un copil nenăscut. Acest
proces care are loc la nivelul limbajului, însă cu un scop bine definit – acela
de a adormi conştiinţa oamenilor, se numeşte dezumanizare (Câteva exemple
de dezumanizare: nenăscuţii nu sunt copii, ci „feţi”, „ţesuturi”, „conglomerate
de celule“; cei handicapaţi nu sunt oameni, ci sunt „ cei cu nevoi speciale”; cei
bătrâni şi infirmi nu sunt surse de înţelepciune, ci sunt „vârsta dependentă”).
Când este posibil să denumeşti oamenii ca fiind mai puţin umani, este apoi mai
uşor să-i şi tratezi ca mai puţin umani. În război inamicul nu este văzut ca fiind

19
alcătuit din fraţi şi părinţi, el este doar „inamic”– lucru care-i ajută pe soldaţi
să-l dezumanizeze şi apoi să-l ucidă.
Pentru a ucide frumoşii, dar neajutoraţii nenăscuţi, lipsiţi de grai şi fără
drept de vot, ei trebuie numiţi „ o bucată de ţesut” sau „produs de concepţie”.
Medicul B. Nathanson (care a condus un an şi jumătate cea mai mare clinică
specializată de avorturi din S.U.A. şi care, de la Saul la Pavel, a devenit între
timp cel mai hotărât adversar al avorturilor) a creat următoarea expresie:
„Manipularea verbală precede întotdeauna manipularea socială; manipularea
limbajului — manipularea societăţii“. Scoaterea din domeniul criminalităţii a
uciderii copiilor în trupul mamei lor a devenit posibilă prima dată prin limbaj.
Nimeni, însă, n-ar trebui să uite că procesul dezumanizării este întotdeauna
reciproc, pentru că suntem strâns legaţi împreună în fuiorul vieţii şi este
imposibil să beneficiem în detrimentul altuia. Când rănim pe cineva, ne rănim
pe noi înşine. Când contribuim la moartea cuiva, ceva din umanitatea noastră
moare.
Cu cât mărim distanţa între „începutul vieţii umane“ (ceea ce
consideră unii a fi începerea vieţii) şi momentul fertilizării, (adevăratul început
al vieţii), cu atât se dilată şi deschiderea pentru avorturi, infanticid şi
experimente embrionare.
Celebrul genetician Jerôme Lejeune, studiind cromozomii gametului
masculin şi feminin care alcătuiesc zigotul şi cercetând diviziunile succesive
ale oului, ajunge la concluzia că „oul fecundat este cea mai specializată celulă
de sub soare. Ea conţine toată informaţia necesară pentru a produce viaţa
umană” (Puşcaş, 1998)
Recentele descoperiri ale embriologiei şi ale geneticii au demonstrat
că acea perioadă de două săptămâni – pre-embrionul – care era considerată o
„fereastră”, fie pentru întreruperea sarcinilor nedorite, fie pentru a permite
experienţe asupra embrionilor, nu există.

20
 Începutul temporal al fiinţei omeneşti datează din momentul
conceperii (fecundării)! Din acel moment, fiinţa omenească este perfectă şi
unică. Este UNA, deoarece este totdeauna absolut aceeaşi în toate elementele
sale şi UNICĂ, deoarece nu poate fi înlocuită cu nimic altceva. Acest embrion
microscopic, care în ziua a şasea sau a şaptea a vieţii sale, are abia 1,5 mm
înălţime, provoacă întreruperea ciclului menstrual al mamei, impunându-i
astfel să-l ocrotească.
Mulţi oameni de ştiinţă şi teologi, pe baza datelor oferite de biologia
dezvoltării (care afirmă individualitatea somatică, unică şi irepetabilă a
embrionului uman în orice fază şi stadiu al dezvoltării endouterine) declară că
fiinţa umană îşi are începutul în momentul fuziunii gameţilor. „Aceasta a
mărturisit-o Biserica dintotdeauna: începutul vieţii umane coincide cu însuşi
momentul concepţiei şi în orice fază a sa (celulă, ou, zigot, blastulă, embrion,
făt) cel conceput este o persoană umană în sensul deplin al cuvântului”. (Pr.
Juvenalie, 2000)
Specialişti ai Fundaţiei Internaţionale a Dreptului la Viaţă afirmă că
„ovulul fecundat, embrionul, pruncul, copilul, adultul sunt simple stadii de
evoluţie şi maturizare ale aceleiaşi vieţi omeneşti, ale aceluiaşi om. Fiecare
dintre noi a existat în întregime în ovulul fecundat, numai că acesta necesită
hrană şi timp pentru următoarele etape ale vieţii sale”. (Stan, 2001)
Omul există ca OM din momentul conceperii până în momentul
morţii biologice, pentru care motiv orice intervenţie făcută în orice moment
după concepere în scopul întreruperii vieţii sale, constituie omucidere.
Embrionul nu poate fi considerat ca o formă de viaţă vegetală sau
animală care abia într-o fază ulterioară devine viaţă umană!!
Aşadar, dezbaterea privind momentul în care fetus-ul poate fi
considerat om şi mai ales o fiinţă personală, este o dezbatere înşelătoare. Ea se
fundamentează pe prezumţia eronată potrivit căreia criteriile pentru

21
determinarea calităţii de persoană trebuie acceptate de către alţi oameni şi apoi
îndeplinite de către fetus, indiferent că acele criterii se referă la concepţie,
implantare, „prima trăsătură” sau naştere. Din perspectivă ortodoxă, calitatea
de persoană este oferită de Dumnezeu şi nu de dezvoltarea fiziologică, de
analizele medicale sau de convenţii sociale. „Cunoaşteţi că Domnul, El este
Dumnezeul nostru, El ne-a făcut pe noi şi nu noi”. (Ps.99,2)
În concluzie: „NAŞTEREA ADEVĂRATĂ ESTE
CONCEPEREA” (Specialişti ginecologi şi mamoşi, 2000 la al II-lea Congres
medical din Monako).

22
23
 I.1.3. Intervenţia divină în actul uman al procreaţiei

Ivirea pe lume a fiecărui om este o taină pe care nici cercetările cele

mai avansate n-au desluşit-o. De altfel, pentru cei ce credem în Dumnezeu,
fiecare om îşi are începutul printr-o intervenţie a lui Dumnezeu, Care face ca
procesele biochimice ale fertilizării, singamiei, nidării, gastrulaţiei etc. să
constituie etapele ivirii pe lume nu ale unei fiinţe oarecare, ci ale unui OM,
fiinţă înzestrată cu suflet raţional, chip al Creatorului tuturor.
Omul Îl întâlneşte pe Dumnezeu înainte de naştere, în însuşi
momentul creării lui. Din clipa plăsmuirii sale ca fiinţă, omul întâlneşte privirea
iubitoare a Ziditorului său. Crearea omului este o iubire continuă, o iubire ce
are început, dar nu are sfârşit. Omul descoperă că este fiu al lui Dumnezeu, el
este persoana creată de Dumnezeu şi iubită din prima clipă a existenţei sale.
Filiaţia divină e caracteristica cea mai importantă a fiinţei umane. Persoana
umană există ca atare în iubirea, în gândul, în planul lui Dumnezeu încă înainte
de naşterea conştiinţei sale. Mântuitorul ne spune: „Voi tată al vostru să nu
numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri” (Matei 23,9).
Şi dacă aceasta este credinţa noastră, cum am putea să nu vedem în
fiecare act al conceperii o taină a creaţiei din nimic şi din iubire? Omul nu poate
rupe o legătură de acest fel, făcută o dată pentru totdeauna; nu poate desface o
iubire şi să facă să se întoarcă în nimic cel conceput. Omul este o persoană încă
din momentul conceperii şi orice intervenţie asupra celui conceput este un
atentat asupra unei peroane umane.
Psalmii menţionează că viaţa în uter este creată de Dumnezeu şi este
cunoscută personal de către El: „Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne; Tu m-
ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de
minunată. Minunate sunt lucrurile Tale, şi sufletul meu le cunoaşte foarte. Nu
sunt ascunse de Tine oasele mele, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele

24
mai de jos ale pământului. Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi”
(Psalm 138,13-16)
Dreptul Iov spune: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit şi apoi Tu
mă nimiceşti în întregime. Adu-Ţi aminte că m-ai făcut din pământ şi că mă
vei întoarce în ţărână. Nu m-ai turnat oare ca pe lapte şi nu m-ai închegat ca pe
caş? M-ai îmbrăcat în piele şi în carne, m-ai ţesut din oase şi din vine. Apoi mi-
ai dat viaţă şi bunăvoinţa Ta şi purtarea Ta de grijă au ţinut vie suflarea mea”
(Iov 10,8-12)
Isaia şi Ieremia au fost chemaţi de Dumnezeu înainte de crearea lor
în pântece şi au fost destinaţi să fie slujitori şi profeţi ai iudeilor şi păgânilor:
„Domnul m-a chemat de la naşterea mea, din pântecele maicii mele mi-a pus
mie nume [...], m-a zidit din pântecele maicii mele ca să-I slujesc Lui şi să
întorc pe Iacov către El şi să strâng la un loc pe Israel (Isaia 49,1-5); „Înainte
de-a fi zămislit în pântece te-am cunoscut şi înainte de a ieşi din pântece te-am
sfinţit şi te-am rânduit prooroc pentru popoare.” (Ieremia 1,5).
O idee similară găsim în Epistola către Galateni a Sfântului Apostol
Pavel: „Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele maicii mele
şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine...” (Galateni
1,15-16).
Atât profeţii, cât şi apostolii sunt cunoscuţi de Dumnezeu în infinita
Lui preştiinţă şi sunt chemaţi apoi pentru o misiune specială în cadrul iconomiei
divine. Lucrarea creatoare a lui Dumnezeu şi misiunea (chemarea respectivă)
sunt proprii fiecărei creaturi umane.
Aşadar, Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi şi toţi ne naştem
înzestraţi cu anumite daruri şi cu o anumită vocaţie. Prin curmarea vieţii
copiilor nenăscuţi noi oprim lucrarea lui Dumnezeu care avea să se săvârşească
în lume prin ei, căci fiecare îşi are menirea sa, rostul său pe pământ.

25
 Adresându-se copiilor ei, mama Macabeilor se exprimă astfel: „Nu
ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu şi nu v-am dat eu duh şi viaţă şi
închipuirea fiecăruia nu eu am întocmit-o” (II Macabei 7,22).
Concluzia acestor texte este că, începând de la concepţie, viaţa în uter
înseamnă existenţă umană individuală şi că ceea ce numim „viaţă fetală” este
recunoscută de Dumnezeu ca o viaţă deplin „personală”. Creată de Dumnezeu
prin intermediul unor persoane (părinţii), noua fiinţă reflectă chipul divin prin
care este înzestrată cu calitatea morală şi spirituală de persoană. Datorită
progresului enorm al ştiinţei medicale ştim astăzi incomparabil mai multe
despre începutul vieţii omului decât ştia proorocul David, însă ceea ce trebuie
remarcat este faptul că toate noile descoperiri confirmă ceea ce credinţa
noastră creştină a afirmat de la originile ei, şi anume: statutul deplin uman
şi individual al celui pe cale de a se naşte!

I.2. Argumente în favoarea tezei că fiinţa umană există

din momentul conceperii

I.2.1. Argumente ştiinţifice

Mulţi oameni de ştiinţă şi-au pus problema avortului din punct de

vedere moral şi în urma unor serioase cercetări ştiinţifice, din partizani
proavorţionişti au devenit luptători înverşunaţi împotriva avorturilor.
Un astfel de cercetător este şi medicul ginecolog obstetrician
american Bernard Nathanson, fost director al unei clinici speciale de avorturi.
În decurs de doi ani, dr. Nathanson a întreprins 60.000 de avorturi!
Preocupându-l corectitudinea acţiunilor sale, el a aplicat cele mai moderne
mijloace tehnologice (ultrasunete, examinarea electronică a inimii fătului,
embrioscopie) pentru studierea acestei teme. După cercetările efectuate, dr.
26
Nathanson a afirmat: „Astăzi, faptul că fătul este fiinţă omenească separată,
cu toate caracterele personale specifice, nu mai este chestiune de credinţă”.
Cercetarea lui a demonstrat că acesta constituie un adevăr ştiinţific clar: Fătul
este persoană umană deplină.
Pentru fundamentarea concluziilor sale, dr. Nathanson a folosit
filmarea cu ultrasunete a avortului unui făt de 12 săptămâni (3 luni). Această
videocasetă, intitulată: „Strigătul mut”, dovedeşte că fătul:
1. presimte ameninţarea instrumentului ucigaş al avortului;
2. percepe pericolul, fapt ce reiese din următoarele manifestări:
 se mişcă într-un mod violent şi agitat;
 frecvenţa bătăilor inimii creşte de la 140 la 200;
 deschide larg gura, ca într-un strigăt: strigătul mut.
Geneticienii creştini subliniază ideea evoluţiei vieţii sub forma unui
proces continuu, pornind de la momentul fecundaţiei. Robert Debré este de
părere că „aportul recent al biologiei ne-a învăţat că adevărata naştere
corespunde fecundaţiei. Noi considerăm că fiinţa umană, pe cale de dezvoltare,
suferă un proces continuu şi că nu există nici un moment în care să se poată
spune că nu este om în devenire. Orice fiinţă umană începe cu o celulă unică.
Viaţa umană începe cu celula fecundată. Nu există nici o etapă în care să ai
dreptul să o opreşti.” ( Robert Debré, apud Astărăstoae şi Almaş, 1998)
Aceeaşi idee o afirmă şi Jérôme Lejèune, cunoscut om de ştiinţă
francez: „Înainte de embrion, există numai spermatozoidul şi ovulul. Când
ovulul e fecundat de spermatozoid, se obţine zigotul. Iar când zigotul se divide,
devine embrion... După conceperea sa, un om e un om”. (Jérôme Lejèune,
apud Pr. Dumea, 1998)
Prezentăm succint câteva etape din dezvoltarea embrionului:
 la 18 zile se face simţită bătaia inimii fătului şi se pune în
funcţiune sistemul circulator;

27
  săptămâna a III-a: se conturează tubul neural. Începe
formarea şirei spinării şi a canalului vertebral, constituite din circa 5-6 vertebre;
 săptămâna a IV-a: embrionul capătă formă de arc. Capul, cu
mugurii feţei, se distinge net de restul corpului. Încep să se vadă mugurii
membrelor, braţe şi picioare. Înainte ca mama să ştie că este însărcinată, inima
copilului bate, pompând cantităţi de sânge din ce în ce mai mari în sistemul
circulator. Placenta, ca o adevărată barieră, opreşte sângele mamei, dar permite
hranei şi oxigenului să treacă în embrion;
 săptămâna a V-a: se accentuează desenul feţei: se văd clar
nasul, obrajii; la extremităţile mâinilor şi picioarelor se conturează degetele;
 săptămâna a VI-a: începe să funcţioneze sistemul nervos,
rinichii, stomacul şi ficatul;
 săptămâna a VII-a (50 de zile): se fac simţite undele
encefalice (acestea constituie principalul criteriu pe baza căruia ştiinţa
contemporană stabileşte dacă o persoană adultă continuă să se afle în viaţă).
Fătul are deja reflexe şi reacţionează la atingere. Toate organele interne şi
externe sunt definitiv conturate;
 săptămâna a VIII-a: toate organele sunt deja formate; copilul
îşi poate strânge pumnul şi prinde cordonul ombilical. De acum va purta numele
de făt;
 săptămâna a IX-a: fătul are amprente şi i se poate determina
grupa sanguină; sughite, doarme, îşi încruntă fruntea, îşi mişcă globii oculari,
urinează şi îşi suge degetul. Simte căldura, lumina, zgomotul şi se poate
rostogoli;
 săptămâna a XII-a: nu-i lipseşte decât respiraţia şi
posibilitatea de a se apăra. Dacă e mângâiată, palma se va strânge într-un pumn
închis tare. După 1989, în România a fost introdus avortul la cerere, posibil
până în această a 12-a săptămână de sarcină);

28
  săptămâna a XVIII-a: reacţionează la zgomote stridente prin
creşterea ritmului cardiac; îşi suge degeţelul;
 săptămâna a XXIV-a (6 luni): copilul exersează respiraţia,
inhalând lichid amniotic în plămâni; în condiţii de naştere prematură, poate
supravieţui dacă este îngrijit corespunzător.
Aceste observaţii au fost autentificate şi de cercetările soţilor Wilke,
medici obstetricieni. În cercetarea lor, care este însoţită de 30 de diapozitive
color, cei doi şoţi dovedesc cu argumente pur medicale că avortul este crimă
cu premeditare şi că, din punct de vedere ştiinţific, nu se fundamentează cu
seriozitate existenţa unei „secunde magice” înainte de care fătul a fost o bucată
de carne, iar după aceea devine copil, om.

29
30
31
 I.2.2. Argumente teologice

I.2.2.1. Argumente liturgice

Tradiţia liturgică ne oferă cea mai clară mărturie cu privire la faptul

că Biserica recunoaşte viaţa în uter ca fiind pe deplin umană şi personală.
Sărbătorile Bisericii includ nu numai naşterea Sfintei Fecioare, a Sfântului Ioan
Botezătorul şi a Domnului nostru Iisus Hristos, ci şi zămislirea lor (9
decembrie, 23 septembrie şi respectiv 25 martie). Dintre toate, cea mai
importantă este Buna-Vestire, care este celebrarea liturgică a zămislirii
Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Pentru a intra în istorie, Fiul lui Dumnezeu
Însuşi Se supune unei legi a firii, întrupându-Se în sânul fecioresc al Mariei cu
exact nouă luni înainte de naşterea Sa. Aşadar orice prunc, chiar şi numai de o
zi, o dată conceput în trupul mamei, are în el un suflet sau – după cuvântul
Scripturii - „duh de viaţă”. De aceea cântăm troparul: „Astăzi este începutul
mântuirii noastre...“ nu la Naşterea Domnului, când Mântuitorul Se
întrupează, ci la Buna-Vestire, când Se zămisleşte în pântecele Fecioarei
Maria.
Sfântul Evanghelist Luca relatează întâlnirea dintre Fecioara Maria
şi verişoara Ei, Elisabeta: „Şi auzind închinarea Mariei, a săltat pruncul în
pântecele ei”. Umplută de Duhul Sfânt, Elisabeta O binecuvintează pe Fecioara
Maria şi exclamă: „Iată, când a ajuns glasul închinării Tale la urechile mele, a
săltat pruncul de bucurie în pântecele meu” (Luca 1,44). Această descriere a
vieţii prenatale a Sfântului Ioan arată fără nici un dubiu că evanghelistul (şi
tradiţia sa subiacentă) considera copilul nenăscut ca fiind deplin uman,
conştient şi capabil de relaţii umane şi sentimente.

32
 I.2.2.2. Argumente dogmatice
- Sufletul este rezultatul unei conlucrări a lui Dumnezeu cu părinţii
în momentul concepţiei. Nu putem admite existenţa unui moment al
„însufleţirii” ulterior concepţiei.
- Sfântul Grigorie de Nyssa, făcând o comparaţie cu bobul de grâu,
care cuprinde în sine toată specia plantei respective, spune că: „Nu e drept a
zice nici că sufletul e înaintea trupului, şi nici că trupul este fără suflet, ci
amândouă au un unic început întemeiat (...) în voia primă a lui Dumnezeu”. (Sf.
Grigorie de Nyssa)
- Nu se poate admite că întrupându-Se, Cuvântul ar fi fost mai întâi
un trup inert, neînsufleţit.

I.2.2.3. Argumente morale

„Personalitatea embrionului nu depinde nici de un suflet infuzat, nici
de relaţia conştientă cu alţii. Ci depinde mai degrabă de dragostea lui
Dumnezeu, care îl îmbrăţişează pe purtătorul chipului Său de la zămislire”.
(Break, 2001)
Oliver Clement, în lucrarea sa Trupul morţii şi al slavei spunea că,
întrucât în primele săptămâni „prezenţa copilului rămâne oarecum «secretă» -
copilul nu are faţă, formă umană şi are aşa puţină consistenţă – el (copilul)
trebuie primit cu un fel de credinţă. Căci acest necunoscut fără apărare, fără
înfăţişare, a cărui prezenţă nu se impune, nu este oare simbolul Dumnezeului
nostru, Care a luat înfăţişarea de rob şi nu poate fi prezent dacă nu este primit
prin iubirea noastră?” (Clement, 1996)

33
CAP. II. AVORTUL – FACTORI DETERMINANŢI ŞI
TEHNICI FOLOSITE

În accepţiune medico-legală avortul este definit ca fiind

„expulzarea din cavitatea uterină a produsului de concepţie pe toată durata
stării de graviditate până în momentul degajării sale complete în mediul
exterior” (Medicina legală, apud Stan, 2001). Analiza etimologică a cuvântului
avort oferă însă o explicaţie mult mai realistă. Cuvântul avort derivă din
latinescul aborior care înseamnă a muri, a dispare prematur.
Aşadar, oricâtă „protecţie” ne-ar oferi un limbaj „mecanicizat”, în
realitate însă „produsul de concepţie” (denumit şi embrion sau fetus) este fiinţă
umană, iar expulzarea – ucidere.
Dacă etica antichităţii şi a primelor veacuri creştine condamnă
avortul ca pe una din cele mai oribile crime, societatea civilizată de astăzi, cu
numeroasele ei descoperiri ştiinţifice care dovedesc incontestabil că avem de-
a face cu o fiinţă umană din momentul conceperii, îl admite, ba chiar îl şi
recomandă uneori. Ne întrebăm cum a fost posibilă o astfel de involuţie a
umanităţii; cum „ceea ce odinioară, în vremuri barbare, era un asasinat oribil, a
devenit astăzi o mică operaţie foarte curată, numită chiuretaj”. (Habra, 1994)
Ar trebui să cugetăm puţin asupra spuselor jurnalistului italian
Rafael Ballestrini care afirma: „Cea din urmă dovadă că un popor a ajuns la cel
mai de jos nivel de decădere morală va fi că avortul se va considera ceva tolerat
social şi obişnuit”. (Rafael Ballestrini , apud, Kalamaras, 1991)

34
 II.1 Avortul şi factorii determinanţi ai apariţiei lui

Deşi e dureros să recunoaştem, practicarea avortului o întâlnim în

aproape toate epocile istoriei omenirii. Dacă însă în trecut a fost un rău mai
mult sau mai puţin tolerat, astăzi este dreptul oricărei femei, un pseudo-bine
salvator pentru situaţii ce altă dată păreau imposibil de depăşit.
Trăim într-o lume în care mentalităţile pro-avort domină; ele se
bazează pe:
- scăderea semnificaţiei religioase a fecundităţii;
- scăderea prestanţei sociale a funcţiei materne a femeii;
- noua condiţie a familiei şi a femeii în special.
Dezvoltarea ştiinţifică şi tehnică fără precedent a adus cu sine o
mentalitate înclinată să recunoască doar adevăruri demonstrate ştiinţific şi cu
tendinţa de a desconsidera valorile morale de bază în favoarea celor materiale.
Industrializarea a avut ca efect destrămarea modelului de familie
patriarhală, tradiţională, înlocuind-o cu modelul „familiei nucleare”. Aceasta a
însemnat transferul integral al responsabilităţii pentru creşterea şi educarea
copiilor asupra cuplului conjugal care, lipsit fiind de aportul preţios al unor
rudenii disponibile, nu mai primeşte copilul cu aceeaşi deschidere,
considerându-l uneori o posibilă viitoare problemă.
Emanciparea femeii a adus cu sine o devalorizare a funcţiei materne
a acesteia. Femeia, acaparată tot mai mult de munca pe care o prestează, ajunge
adeseori să privească maternitatea ca pe o povară şi condamnare Leonsi, 1994
Se pune întrebarea: „Este liberalizarea avortului un pas înainte în
emanciparea femeii? Cu siguranţă, NU. Dimpotrivă, e un regres enorm şi o
degradare a demnităţii femeii. Împreună cu copiii nenăscuţi, victime ale
avortului sunt mamele rănite în trupul şi în sufletul lor. Marii beneficiari de pe
urma avorturilor sunt bărbaţii. Mai sunt şi beneficii economice şi de altă natură
35
care se scot din vărsare de sânge nevinovat. Multe femei devin complice ale
bărbaţilor fără să-şi dea seama că aceştia le instrumentează, le exploatează şi
nu intenţionează câtuşi de puţin emanciparea lor. Ei trâmbiţează nişte pretinse
drepturi ale femeii, urmărind în realitate o mai crâncenă dominare a acesteia.
Prin propaganda împotriva avortului:
 bărbaţii creează condiţii care permit ca ei să dispună de orice
femeie după bunul plac. Dr. Laure Brisbois face următoarea remarcă referitoare
la legalizarea avortului în Franţa: „O lege în favoarea avortului îi avantajează
pe iresponsabilii sexuali, deoarece 55% din femeile care au avortat sunt
necăsătorite, iar 14% concubine, în total 69%” (Asociaţia medicilor Catolici,
1993):
 se sustrag chiar de la început de orice răspundere cu privire la
creatura care ar fi putut veni pe lume;
 se scutesc de promovarea iniţiativelor capabile să
îmbunătăţească situaţia femeii în societate;
 femeile devin simple obiecte la dispoziţia bărbaţilor.
Experienţa arată că legalizarea avortului produce un adevărat
dezastru în rândul adolescentelor umilite, exploatate, înjosite, abandonate încă
de la începutul vieţii lor de femeie. Având în vedere urmările nefaste ale
avortului asupra sănătăţii femeiii, nu se poate vorbi despre emanciparea ei. Din
păcate, aceste urmări nu constituie obiectul vreunei propagande ci, pe cât e
posibil, sunt ţinute secret. În special numărul mamelor care mor din cauza
avortului nu va fi ştiut exact. Motivul tăcerii este „reputaţia” atât a medicului,
cât şi a familiei în care se întâmplă decesul. În concluzie, avortul NU contribuie
la promovarea femeii în societate.
E cu neputinţă să înţelegem o icoană a Sfintei Fecioare Maria fără
Pruncul Iisus. Acest lucru arată că mama este împlinită prin copil. Mama este
femeia care ne trebuie acum, ne trebuie zestrea ei spirituală, menirea ei

36
religioasă, socială şi vitală. Cuvântul lui Napoleon era: „Viitorul unui copil este
întotdeauna opera mamei sale”. Deci, viitorul tuturor copiilor este în mâna
femeii materne. A promova demnitatea femeii înseamnă – în primul rând – a
reda importanţa rolului de neînlocuit al mamei în societate. Propaganda
mişcărilor feministe în favoarea avortului la care se asociază diferite alte
mişcări, organizaţii, partide politice pentru a scoate profit economic sau pentru
a realiza capital politic, prezentând nume celebre de femei care recurg la avort,
prezentând dreptul la crimă ca pe o mare cucerire a vremurilor noastre şi un
semn al emancipării femeii, aduce, de fapt, un grav prejudiciu demnităţii
femeii. Această propagandă a acreditat în mare ideea că un copil nedorit e un
agresor faţă de care femeia are dreptul la legitimă apărare. Şi a reuşit mai ales
să creeze o atitudine de dispreţ şi chiar de persecuţie, de teroare, faţă de mamele
dispuse să aducă copii pe lume. Copilul conceput nu poate fi un agresor,
deoarece un bărbat şi o femeie care au raporturi sexuale ştiu ce urmează din
acestea; prin urmare, noua fiinţă este un invitat, nicidecum un agresor.
Prin avort femeia este lezată în însăşi alcătuirea ei spirituală, pentru
că ea este chemată să dea viaţă, să nască prunci, să sădească sămânţa dragostei
de Dumnezeu în sufletul copiilor ei. Despre această menire a ei de neînlocuit
vorbeşte Apostolul Pavel când spune că: „Femeia se va mântui prin naştere de
fii.” (Tim 2,15). Avortul abrutizează femeia, îi perverteşte conştiinţa, îi distruge
sensibilitatea maternă. Avortul distruge însă şi familia, pentru că într-o familie
în care avortul devine practică curentă, adevărata iubire jertfelnică dintre soţi
este înlocuită de o simplă sexualitate, partenerii trăind într-o dureroasă
desacralizare, doar plăcerea în locul bucuriei.
Revoluţia sexuală a adus cu sine libertatea necondiţionată, dar şi
deresponsabilizată a sexului. Astfel, în lipsa responsabilităţii parentale, o
eventuală sarcină sfârşeşte prin avort.

37
 S-a constatat că extinderea mentalităţii şi practicii anticoncepţionale
a dus la creşterea numărului avorturilor. Este efectul aceleiaşi tentative de
deresponsabilizare a actului sexual (Habra, în lucrarea: Iubire şi sexualitate
compara pe cei care vor să lupte împotriva avortului prin contracepţie cu „cei
care vor să stingă focul cu ulei”).
Se observă astăzi „un puternic impuls social şi cultural spre o limitare
drastică a numărului de copii din motive obiective, la care se adaugă motive ce
derivă dintr-o căutare tot mai insistentă a bunăstării. Extinderea unei concepţii
materialiste şi hedoniste va face restul” (Perca, 1994).
La finele acestui subcapitol ţin să adaug câteva cuvinte despre
depenalizarea, legalizarea şi deculpabilizarea avortului (un întreg „lanţ al
slăbiciunilor”!).
Depenalizarea înseamnă că avortul se sustrage sancţiunii penale. Dar
a nu aplica o pedeapsă unui fapt pentru care nu se prevede o pedeapsă, nu
înseamnă că acel fapt este permis.
După depenalizare urmează a doua fază: legalizarea, adică declararea
prin lege că avortul nu e sancţionat, cu alte cuvinte e autorizat în anumite
condiţii stabilite de lege, făcând din el un drept legat de libertăţile individuale.
Practic urmează a treia fază: deculpabilizarea avortului, adică
generalizarea în opinia publică a mentalităţii că, de fapt, cine comite avortul nu
este vinovat. În acest caz nu se înţelege pentru ce legea mai prevede nişte
condiţii prin care, eventual, este limitat.
În mod deliberat, pentru cuvântul „avort” s-au creat şi s-au pus în
circulaţie diferite expresii eufimiste care să înlăture orice nuanţă de
culpabilitate: „contracepţie post-ovariană”, „reluarea menstruaţiei”,
„extracţie menstruală”, „întrerupere de sarcină”, „contracepţie retroactivă”
etc.; iar pentru a abate atenţia de la faptul că este vorba de o fiinţă umană care

38
este ucisă, s-au lansat expresii ca: „produs al conceperii”, „ţesut fetal”, „masă
de protoplasmă”, „unitate feto-plancetară”, ş.a.
Această folosire corectă a cuvintelor sau întrebuinţarea lor incorectă
este inevitabilă atâta timp cât suntem prinşi într-un război civil referitor la
„drepturi”. Nerespectând „drepturile” – fie ale fătului, fie ale mamei – ce
rezultă, de fapt, din avort pentru cele două părţi, adică pentru copil şi mamă?
Urmările sunt cele pe care le cunoaştem: durerile fetale şi depresia maternă.
Alături de aceşti factori sociali generali care susţin practica
avorturilor, îşi aduc aportul şi cauzele circumstanţiale sau motivele pentru
avort. Acordul tacit al societăţii şi circumstanţele atenuante netezesc drumul
conştiinţei până la avort; nimic nu prevesteşte însă trauma ce va urma după.

II.1.1. Scurt istoric asupra problemei avortului

Din nefericire, practicarea avortului o întâlnim de-a lungul istoriei

omenirii. Folosirea ierburilor care provocau avortul era cunoscută pretutindeni,
dar credem că în vechime întreruperea de sarcină de către medic nu era permisă
întrucât, în jurământul lui Hipocrate, medicul – ca slujitor al vieţii şi nu al morţii
– mărturiseşte că nu va da femeii substanţe avortive.
În ceea ce priveşte atitudinea faţă de avort de-a lungul timpului,
aceasta a oscilat de la o epocă la alta. Astfel, vechile societăţi greceşti şi romane
erau tolerante faţă de avort, la romani avortul putând fi făcut în orice perioadă
a sarcinii.
„La începutul secolului XIX, în America avortul era interzis după
apariţia mişcărilor fetale. După aceea, atât în America, cât şi în Anglia,
legislaţia permitea avortul numai în cazul în care astfel era salvată viaţa mamei“
(Scripcaru, 1998).

39
 Mai târziu însă, mişcările feministe americane introduc conceptul de
maternitate voluntară, apoi, după 1960 – pe cel de planificare familială,
încercând să tragă o linie de demarcaţie între viaţa sexuală şi procreaţie, avortul
reprezentând – în mod individualist – pentru femei „singura posibilitate de
control asupra corpului şi destinului lor” (Scripcaru, 1998).
În ţara noastră, Codul penal din 1865 pedepsea provocarea avortului,
la fel ca şi Codul penal din 1937, care permitea, totuşi, avortul în două situaţii:
atunci când menţinerea sarcinii ar fi ameninţat viaţa femeii gravide şi în situaţia
în care unul din părinţi era bolnav psihic şi pericolul transmiterii bolii la noul
născut era o certitudine.

II.1.2. Factori favorizanţi externi ai avortului

a) Situaţia materială
86% din avorturi au ca motiv principal problemele sociale (Stössel,
1998): lipsa unei locuinţe, nesiguranţa financiară, lipsuri materiale,
întreruperea studiilor profesionale şi, în consecinţă, imposibilitatea de a oferi
copilului un anumit nivel de trai.
Se pune problema: merită să dai viaţă unui copil dacă nu ai ce să-i
oferi? La această întrebare, vom răspunde printr-o altă întrebare: Care soluţie
este mai umană? A suprima copilul sau a te strădui să-i creezi copilului
condiţiile cele mai bune de viaţă? Întrebarea porneşte de la următoarea
concepţie: nu merită să fie trăită viaţa decât pornind de la un anumit nivel al
calităţii vieţii. E o concepţie care se naşte dintr-o mentalitate materialistă şi
hedonistă. În opinia sociologului Petru Iluţ (1994), prin această atitudine
părinţii „urmăresc să-şi maximizeze propria bunăstare. Sacrificiul dezinteresat
pentru copii este unul aparent”.

40
 Mulţi părinţi se justifică zicând: nu avem ce să-i oferim copilului”.
Să fie suprimarea lui o soluţie?? Dacă este legitim a suprima viaţa cuiva pentru
că riscă să fie atât de lipsit încât nu merită să trăiască, de ce nu am avea dreptul
să-i suprimăm şi pe cei care sunt deja pe cale să moară de foame, de frig, sau
din alt motiv? Dacă e permis să ucizi o fiinţă umană deoarece riscă să trăiască
în sărăcie şi, prin urmare, după concepţia materialist-hedonistă, să trăiască o
viaţă fără valoare, în acest caz e permis să-i ucizi pe toţi cei care suferă de
foame sau sunt în pericol să moară de foame. Până acum nimeni nu a afirmat
acest lucru deşi, dacă se admite avortul, ar fi „logic”. Soluţia în faţa sărăciei nu
stă în suprimarea săracului, fie că s-a născut, fie că nu s-a născut, ci în ajutorarea
lui, făcându-l şi pe el părtaş la bunurile pământului.
Ce este calitatea vieţii şi care este minimul de calitate a vieţii pentru
ca omul să fie fericit? Ceea ce îl face fericit pe unul , nu-l face fericit pe altul.
Populaţiile sărace, cu familii numeroase, sunt mult mai fericite – aproape nu
cunosc fenomenul sinuciderii – decât populaţiile putred de bogate ale
Occidentului, cu copii puţini şi la care bântuie epidemia sinuciderilor. Fericirea
e în interiorul omului. Dacă omul nu o găseşte în el însuşi, nu o găseşte în toate
bogăţiile pământului.
Această concepţie materialist-hedonistă care stă la baza avortului,
sterilizării şi chiar şi la baza eutanasiei susţine că viaţa nu are nici o legătură cu
transcendentul, cu Dumnezeu. Numai plăcerea dă sens vieţii mele şi vieţii
altuia. Dacă viaţa altuia stă în calea plăcerii mele sau dacă altul nu poate trăi o
viaţă de plăcere, îl pot suprima. Această concepţie a dus la numeroase forme de
rasism şi genocid. E o concepţie care, neavând nimic raţional în ea, duce la
manifestări de delir iraţional. O societate hedonistă, care nu are alt ideal decât
căutarea plăcerii, degenerează în mod fatal într-o societate a violenţei şi a
morţii.

41
 Pentru un creştin, acest motiv (situaţia materială precară) nu ar trebui
să existe, căci îndată ce apare întrebarea: „Cum voi creşte copilul?” – e clar că
lipseşte credinţa: „Fructul grijii lumeşti creşte acolo unde n-a crescut fructul
nădejdii”. (Stăniloae, 1978)
Sfânta Scriptură arată că niciodată grija materială nu trebuie să
primeze, căci, „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc;
de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte” (Psalm
126). Mai presus de toate trebuie să fie credinţa în Dumnezeu: „Nu vă îngrijiţi
pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi
îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât
îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici
nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu
mult mai presus decât ele?” (Matei 6,24-25)
O vorbă înţeleaptă din bătrâni zice că: „Fiecare copil se naşte cu
bucata lui de pâine”, iar părintele profesor Mihoc Vasile, el însuşi tată a 13
copii, afirmă că: „Unde sunt mulţi copii, acolo sunt şi mulţi «Tatăl nostru»”.
Aşadar, credinţa în purtarea de grijă a Celui ce ne-a promis că va fi
cu noi „până la sfârşitul veacurilor” (Matei 20,20) joacă un rol esenţial în luarea
unei decizii înţelepte.

b) Lipsa informaţiei privind avortul şi efectele lui

Nivelul educaţiei prezintă o mare însemnătate în evoluţia
fenomenului avort. În general situaţia este dramatică acolo unde informaţiile
despre consecinţele nefaste ale acestuia sunt deficitare. Lipsa de informaţie face
ca avortul să fie privit doar ca un simplu mijloc de evitare a naşterii, ignorându-
se în totalitate realitatea acestui fenomen şi consecinţele lui.

c) Imaturitatea partenerilor la căsătorie

42
 Adeseori tinerii nu conştientizează grandoarea tainei căsătoriei şi
responsabilităţile pe care trebuie să şi le asume.

d) Sarcina la adolescenţă (lipsa informaţiei privind sexualitatea)

Deşi a fost menţionat ultimul, acest factor are o importanţă colosală.
Dovada o reprezintă faptul că cele mai multe avorturi se fac în jurul vârstei de
15-16 ani. Tinerele noastre se supun acestei traume încă de pe băncile
liceului…Cauza? Lipsa unei informări adecvate, prin care să se urmărească
educarea lor în spirit responsabil.

II.1.3. Factori favorizanţi interni

Aceşti factori favorizanţi interni apar fie la nivel intrafamilial, fie la

nivel individual.
a) Factori favorizanţi la nivel intrafamilial
1. Presiuni exercitate de tatăl copilului, începând cu presiunea
emoţională (ex. „Te părăsesc!”, „Alege: copilul sau eu!”) şi culminând cu
agresiunea corporală, când femeia este bătută şi practic obligată să avorteze.
2. Presiuni exercitate din partea membrilor familiei lărgite
Aceştia pot concura cu încurajări pasive pentru avort sau, în situaţia
când mama depinde de ei, pot ameninţa cu retragerea suportului material şi
afectiv.
b) Factori favorizanţi la nivel individual
1. Femeia nu este căsătorită
Nefiind căsătorită încă, femeia recurge la avort pentru a-şi apăra
cinstea şi a scăpa de dispreţul lumii. În realitate însă, avortul nu-i va schimba
cu nimic statutul – ea rămânând mama acelui copil omorât. Şi, oare, merită să
cumperi o relaţie sau o poziţie socială cu preţul propriului copil??

43
 2. Potenţialitatea naşterii unui copil cu handicap
Defectele genetice nu pot reduce calitatea de persoană a copilului.
Deşi în unele cazuri nu există posibilitatea de a actualiza această calitate şi de-
a întreţine relaţii umane şi nici posibilitatea pentru copil de-a se bucura în
această viaţă de un simţ al comuniunii cu Dumnezeu, totuşi, acest copil rămâne
o persoană, întrucât este creat după chipul divin şi oferă o mărturie a acestui
chip prin existenţa sa. Ne-am putea întreba dacă Dumnezeu poate iubi un copil
care nu are posibilitatea de a-I cunoaşte şi întoarce această iubire. Răspunsul îl
găsim în gesturile şi cuvintele tandre ale oricărei mame care a născut un astfel
de copil…Oricât de mare i-ar fi durerea, este vorba de copilul ei şi obiectul
compasiunii materne. Oare poate fi altfel în cazul lui Dumnezeu? Cu siguranţă,
nu. În ochii lui Dumnezeu copilul cu handicap rămâne o persoană cu o
demnitate şi o valoare infinită, iar acel copil nu trebuie redus la o rezervă de
organe disponibile.
„Cine a dat omului gură şi cine face pe om mut sau surd sau cu vedere
sau orb? Oare nu Eu, Domnul Dumnezeu?” (Iezechiel 4,11)
„Vai de cel ce se ceartă cu Ziditorul său... Oare lutul zice olarului:
«Ce faci tu?» Şi lucrul către meşter: «Tu nu eşti iscusit?» Vai de cel ce zice
către părinte: «Pentru ce ai copii?» Aşa zice Domnul, Sfântul lui Israel şi
Ziditorul său: «Îndrăzniţi voi, oare, să Mă întrebaţi despre cele viitoare şi să
daţi poruncă lucrului mâinilor Mele?» (Isaia XLV, 9-11).
Desigur, nu avem noi dreptul de a stabili ce calităţi trebuie să aibă
viaţa pentru a merita să fie trăită. Copilul, deşi cu malformaţie, este un om cu
drepturi depline şi noi nu putem nega acest adevăr fără a ne atrage mânia lui
Dumnezeu.
Întrebarea fundamentală la care trebuie să răspundem este
următoarea: este vreodată venirea pe lume a unui om cu adevărat inoportună?
Ca să luăm un exemplu, un pliant informativ privind dreptul la viaţă populariza

44
această dilemă morală: „Aţi considera necesar avortul în următoarea situaţie?
Tatăl este alcoolic, mama are tuberculoză. Ei au patru copii. Primul este orb, al
doilea a murit, al treilea este surd şi cel de-al patrulea are tuberculoză. Ea
rămâne din nou însărcinată. Dată fiind situaţia dificilă, consideraţi justificat
avortul? Dacă aţi spus DA, v-aţi pronunţat pentru avortarea lui Beethoven”.
Ar putea replica cineva că următorul copil ar putea fi un mare
răufăcător, un dictator. Da, ar putea fi, numai că argumentul acesta nu are
valoare. Orice copil, nu numai al cincilea (sau oricare altul) şi nu doar dintr-o
familie săracă, ar putea fi un răufăcător. Îi vom suprima pe toţi cei ce s-ar naşte
după noi din teama de răufăcători? Trebuie să recunoaştem un adevăr
incontestabil: după Dumnezeu, omul este creatorul şi suportul tuturor celorlalte
valori: sociale, economice, politice, culturale şi existenţa sa are aşadar prioritate
faţă de calitatea condiţiilor ei relative. Civilizaţia umană nu poate dăinui decât
mizând pe valoarea pe care o poate aduce în lume fiecare nou-venit. Iată ce
spune unul dintre cei mai mari filosofi politici ai vremii noastre, evreica Hannah
Arendt: „Miracolul care salvează lumea, domeniul lucrurilor omeneşti, de la
ruina ei normală, „naturală”, este – în cele din urmă – faptul natalităţii, în care
se înrădăcinează ontologic facultatea de a acţiona. Cu alte cuvinte, e vorba de
naşterea unor oameni, de faptul că o iau de la început, de acţiunea de care sunt
capabili prin dreptul de a se naşte. Numai experierea totală a acestei capacităţi
poate oferi lucrurilor omeneşti credinţa şi speranţa [...]. Tocmai această
speranţă şi credinţă în lume şi-au găsit fără îndoială expresia cea mai succintă,
cea mai măreaţă în mica frază a Evangheliilor care îşi anunţă vestea cea bună:
«Un Prunc S-a născut nouă»” (Condition de l´homme moderne, Paris, Ed.
Calmann-Levy, 1998, p. 43).
Dacă această perspectivă este prea abstractă, să ne gândim la oricare
dintre copiii generaţiei ´67-´68, acum matur; pentru soţul sau soţia sau copiii
sau prietenii săi, este acest om inoportun, un neavenit, unul fără de care lumea

45
ar fi fost mai fericită? Şi dacă nu există practic oameni de care să nu se bucure
nimeni că există, cum putem accepta filosofia „copilului nedorit”?. Aceasta nu
înseamnă că a creşte unul , doi sau mai mulţi copii e uşor; aceasta înseamnă
numai că justificarea economică-socială a avortului este cu totul nefondată.
Dar dacă cel în cauză ar fi el însuşi nefericit de existenţa sa?
O justificare asemănătoare auzim şi când e vorba de copii cu handicap
(diagnosticat prenatal). Pretenţia că aceşti copii nu s-ar bucura de viaţă este cât
se poate de falsă, cum bine ştiu părinţii lor. Aceasta nu înseamnă că a naşte şi
a creşte copii bolnavi sau în sărăcie este uşor, nici că a fi un astfel de copil este
de dorit; aceasta înseamnă numai că nimeni nu poate substitui subiectivitatea
altora şi nu se poate pronunţa în locul lor, stabilind de la ce nivel de sănătate
sau fericire viaţa cuiva merită trăită. Să nu uităm eugenia nazistă şi să nu ne
lăsăm influenţaţi de utopia unei societăţi ideale biologic şi material, numai cu
exemplare perfecte şi avute. S-ar putea ca nici unul dintre noi să nu aibă drept
de existenţă acolo.
E adevărat că sunt cazuri tragice de vieţi omeneşti pentru care,
omeneşte vorbind, e greu să găseşti un sens. Dar dacă noi nu putem găsi cu
mintea omenească un sens, putem oare trage concluzia că el nu există? De unde
ştim că în ochii lui Dumnezeu aceste fiinţe nu sunt mai valoroase şi mai
preţioase decât oamenii consideraţi normali?
Cât priveşte costurile sociale ale susţinerii în viaţă a celorlalţi
„inutili” economic, nu putem crede că o lume fără vârstnici, fără deficienţi şi
fără copii nenăscuţi ar fi raiul pe pământ. Dimpotrivă, eforturile pe care
existenţa lor le pretinde de la noi ne obligă să ne solidarizăm. Singura soluţie
la problema calităţii vieţii cu adevărat demnă de umanitate este nu suprimarea
unor categorii de oameni, ci crearea unor alte condiţii de viaţă, mai bune,mai
drepte, lucru posibil numai cu oameni mai solidari unii faţă de alţii, mai cinstiţi,
mai credincioşi în Dumnezeu.

46
 O dată cu legalizarea avortului în ultimele decenii asistăm la o
schimbare radicală, la o prăbuşire totală a valorilor supreme care au stat la
temelia civilizaţiei europene. Niciodată în timpurile moderne, cu unele excepţii
în Germania hitleristă şi în Rusia stalinistă, nu s-a cerut omului un anumit grad
de perfecţiune fizică, o anumită capacitate de productivitate economică şi
socială drept condiţie şi preţ ca să poată supravieţui. Niciodată până în zilele
noastre un popor civilizat nu a acordat tatălui şi mamei dreptul absolut de viaţă
şi de moarte asupra copiilor lor şi nu a luat viaţa unor fiinţe nevinovate fără a li
se face un proces legal.

3. Sarcina este consecinţa unui viol

Abuzul suferit în acest caz de o femeie este o traumă…O traumă
peste care, prin avort nu facem decât să suprapunem una şi mai mare. Nu putem
repara un rău prin alt rău şi, mai presus de toate, de ce trebuie să plătească cel
care nu are nici o vină – copilul?
„Părinţii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina copiilor şi nici
copiii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina părinţilor, ci fiecare să fie
pedepsit cu moartea pentru păcatul său” (Deuteronom XXIV,16).
Trebuie să precizăm că, din fericire, foarte puţine femei care cad
victime acestui tip de violenţă ajung însărcinate. Acest lucru se poate întâmpla
din diverse motive: infertilitatea femeii în momentul atacului, lipsa penetrării
sau disfuncţii sexuale din partea bărbatului.
Obstacolul cel mai mare în cazul unui viol este, de regulă, sentimentul
de ruşine sau vinovăţia resimţite de victima violului. După incident, ea se simte
adeseori murdară şi vulnerabilă. Stigmatul social, asociat cu violul, se
datorează mai ales mentalităţii multor oameni – că femeia este cel puţin parţial
responsabilă, că ea a provocat, conştient sau nu, atacul.

47
 4. Sarcina este consecinţa unui incest
Dacă aproape toate societăţile primitive considerau incestul tabu sau
interdicţie, aceasta se întâmpla datorită răului provocat copilului şi relaţiilor de
familie, dar şi din pricina posibilităţii unor defecte genetice.
Se pune următoarea problemă majoră: este permis avortul – din punct
de vedere moral – în cazul unei sarcini rezultate din incest? Un răspuns negativ
pare crud şi nedrept. Ca şi în cazul violului, apare întrebarea: cum ne putem
aştepta ca o femeie, o adolescentă mai ales, să păstreze ceea ce îi va reaminti
zilnic de tragica întâmplare? Nu putem răspunde decât că nici o soluţie nu este
morală şi acceptabilă dacă distruge o viaţă umană, indiferent de stadiul
dezvoltării acestei vieţi.
Două lucruri trebuiesc precizate în privinţa aceasta: în primul rând, s-
a demonstrat în mod cert că avortul este mai degrabă dăunător decât folositor
femeii care a fost victima unui incest. „Ca şi în cazul violului, nu există nici o
dovadă psihiatrică sau vreo teorie care să afirme că avortarea unei sarcini
rezultate dintr-o relaţie incestuoasă este terapeutică pentru victimă, ea este, pur
şi simplu, mai convenabilă decât oricare alta” (Breck, 2001).
A doua şi cea mai importantă problemă se referă la vieţile implicate.
A avorta „dovada” incestului ar însemna capitularea în faţa „regulii tăcerii”
impuse de infractor. Familia în care s-a produs incestul are nevoie de vindecare,
iar pentru ca vindecarea să fie posibilă, fapta trebuie făcută cunoscută în
cercurile adecvate. Făptaşul trebuie să conştientizeze că este victima unei
dependenţe sexuale şi să accepte o terapie regulată făcută de persoane adecvate,
pentru a se elibera de această patimă îngrozitoare. În aceeaşi măsură trebuie să
primească sprijin şi victima, pentru a se elibera de sentimentul de ruşine şi
vinovăţie şi pentru a putea păstra sarcina. Numai în acest fel – şi nu avortând
copilul – poate avea loc o vindecare reală.

48
 5. Când este pusă în pericol sănătatea sau chiar viaţa mamei
În cazurile de sarcină ectopică, eclampsie sau cancer uterin, singura
soluţie este de a salva viaţa femeii, altfel pierzându-şi viaţa atât ea, cât şi copilul
pe care îl poartă. Acesta este cu adevărat un caz special, întrucât femeia nu are
de ales (aceste cazuri ce pot fi considerate „terapeutice” reprezintă mai puţin
de un procent din 1,4 milioane avorturi/an în S.U.A).
Chiar şi în acele cazuri în care un copil ar putea fi salvat dacă viaţa
mamei ar fi sacrificată, Tradiţia ortodoxă afirmă că se va da prioritate vieţii
mamei. Şi aceasta nu pentru că viaţa ei are mai mare valoare în sine, ci datorită
faptului că ea a stabilit deja relaţii şi responsabilităţi cu alte persoane care
depind de ea. Totuşi, o mamă care îşi oferă de bunăvoie viaţa în favoarea
copilului din ea înfăptuieşte un martiriu autentic din dragoste pentru altul:
„Căci mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună
pentru prietenii săi” (Ioan 15,13). Şi cine ştie dacă aceasta nu ar putea fi şansa
ei (poate unică) de mântuire? „Femeia, când a murit născând, moare pe altarul
jertfei” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Totuşi, acest sacrificiu trebuie făcut luând în considerare nevoile şi
dorinţele celorlalţi membrii ai familiei. În majoritatea cazurilor, femeia va alege
să supravieţuiască pentru a nu-i abandona pe cei aflaţi în relaţie cu ea prin
sentimente, amintiri, responsabilităţi şi dragoste.
Însă „se apelează abuziv la sentiment şi la umanism când se vorbeşte
de moartea mamei la naştere. De fapt, avorturile ucid mai multe mame decât
naşterile. În Suedia se înregistrează 39 de decese la 100.000 de avorturi şi
numai 14-20 decese la 100.000 de naşteri“. (Coralia, Carp 1996).

II.1.4. Relaţia dintre abuzul copiilor şi avort

49
 Am ales să tratez această temă în cadrul capitolului despre factorii
favorizanţi ai avortului, întrucât maltratarea copilului creşte înclinaţia spre
avort. De fapt, conexiunea dintre abuzul copiilor şi avort este reciprocă.
Relaţia existentă între abuzul copiilor şi fenomenul avortului a ajuns
pentru prima dată în centrul atenţiei după legalizarea avortului în SUA. Se
presupunea că întreruperea sarcinilor nedorite va lăsa loc pentru mai multe
sarcini dorite şi în acest fel vor fi mai puţine abuzuri asupra copiilor. Statisticile
arată în schimb exact opusul: creşterea numărului de avorturi a avut loc în
paralel cu creşterea vertiginoasă a ratei abuzului asupra copiilor.
Există anumite cercetări care au pus în evidenţă relaţia cauzală
reciprocă între abuz şi avort. Părinţii care au avut un avort sunt mai predispuşi
să îşi abuzeze copiii, iar persoanele care au fost abuzate în copilărie sunt mai
predispuse să recurgă la avort.
a. Explicaţiile posibile pentru modul în care abuzul poate
influenţa decizia pentru avort includ:
 Scăderea abilităţii de a primi cu bucurie copilul şi de a-l
incorpora. Concepţia şi sarcina implică abilitatea părinţilor de a primi cu
bucurie copilul şi de a-l incorpora fizic şi emoţional. Acest proces implică o
creştere, o expansiune atât pe plan corporal, cât şi psihologic. Ambii părinţi au
nevoie de maturizare şi aceasta se întâmplă prin prezenţa copilului. Corpul
mamei va creşte o dată cu copilul şi ambii părinţi vor trebui să se extindă din
punct de vedere psihologic pentru a face loc în mintea lor pentru un nou venit.
Părinţii care au fost maltrataţi în copilărie întâmpină dificultăţi în acest proces
de extindere. Ei se pot simţi prea fragili pe plan emoţional. Mama poate avea
sentimente puternice de teamă legate de durerile pe care le va simţi la naştere,
ceea ce poate fi o reminiscenţă a durerii resimţite în situaţia de abuzz. Aceste
temeri pot contribui la decizia cuplului de a avorta.

50
  Copilăria neîmplinită. Abuzul şi în special neglijarea pot duce
la focalizarea excesivă a persoanei asupra propriilor nevoi neîmplinite. Ea speră
că nevoile din copilărie pot fi împlinite în vreun fel şi acum şi în acest scop
poate decide să rămână în stadiul de copil. A da naştere şi a îngriji un copil
înseamnă că trebuie să devină un adult, motiv pentru care alege avortul.
b. Explicaţiile posibile legate de motivul pentru care avortul
poate duce la abuz sunt următoarele:

 Slăbirea barierelor naturale, instinctuale împotriva

agresivităţii faţă de cei mici. Există o reţinere puternică, instinctuală, faţă de a
face rău sau a omorî proprii copii. Avortul implică ruperea acestor bariere
instinctuale. Uciderea unei fiinţe umane este foarte dificilă pentru prima dată.
Prin slăbirea acestor bariere însă devine din ce în ce mai uşor de fiecare dată
când persoana mai ucide pe cineva. Este posibil ca slăbirea acestui instinct să
ducă nu doar la alte avorturi, ci şi la alte forme de agresivitate asupra copiilor,
prin neglijare şi abuz.
 Ataşamentul nesigur. Părinţii care nu au jelit pierderea
copilului avortat, pot avea dificultăţi în formarea unui ataşament adecvat faţă
de copiii pe care îi vor avea ulterior. Depresia postnatală se pare că este mai
frecventă la femeile care au avut un avort. Depresia poate interfera de asemenea
cu interacţiunea timpurie între mamă şi copil. Fenomenul copilului surogat
poate duce la dezamăgirea părinţilor faţă de copil. Copiii ai căror fraţi au fost
avortaţi şi sunt, deci, supravieţuitori ai avortului, pot manifesta simptome de
ataşament anxios faţă de părinţii lor. Toate acestea pot contribui la maltratarea
sub diferite forme. De exemplu, atunci când copilul anxios plânge, părintele se
poate simţi iritat de plânsul lui şi apare un răspuns violent din partea acestuia.
 Dezumanizarea este un element comun atât pentru maltratare,
cât şi pentru avort. Persoana dezumanizată prin maltratare va fi mai predispusă

51
să-şi dezumanizeze propriul copil. Prin dezumanizare şi contribuţia la avortul
copilului, părinţii devin ei înşişi mai puţin capabili să-şi manifeste partea lor
umană şi să vadă umanul din ceilalţi. Astfel, vor fi mai predispuşi să îşi
maltrateze copiii.

II.2.Tehnici abortive

II.2.1. Forme „ascunse” de avort

Pe plan social şi ştiinţific se poate observa tendinţa folosirii unui

vocabular înşelător, numind contracepţie ceea ce este, de fapt, un avort
precoce.
Se folosesc astăzi tehnici de control al naşterilor numite
contraceptive, dar care, de fapt, nu sunt contraceptive, ci intervin asupra oului
fecundat, împiedicând nidaţia sau fixarea în uter. Între aceste tehnici, mai
răspândite sunt pilulele pe bază de hormoni şi steriletul. Condamnabilă este
lipsa de sinceritate a firmelor farmaceutice care informează rău şi/sau parţial,
inducând confuzie între un contraceptiv şi un abortiv.
Atât pilulele combinate (care conţin estrogen şi progesteron), cât şi
minipilula (care conţine numai progesteron) nu doar previn ovulaţia, nu doar
îngroaşă mucusul cervical, împiedicând spermatozoizii să contacteze ovulul, ci
previn implantarea în uter a ovulelor fertilizate. Ori dacă –aşa cum am
precizat în capitolul anterior – avem de-a face cu o fiinţă umană din momentul
conceperii, aceasta înseamnă că pilulele hormonale nu sunt doar contraceptive,
ci sunt de-a dreptul … abortive.
Steriletul fie previne fecundarea ovulului prin acţiunea toxică asupra
spermatozoizilor, fie irită într-un mod mecanic peretele uterului, prevenind
52
implantarea – fixarea oului fecundat în el. Steriletul este, prin urmare, un
abortiv.

II.2.2. Dilataţia şi aspiraţia

Dilataţia şi aspiraţia este cea mai utilizată metodă abortivă. Ea se
foloseşte cel mai adesea în cazul sarcinilor aflate între 9 şi 12 săptămâni.
Metoda constă în aspirarea violentă a embrionului şi a ţesuturilor adiacente din
uter. Operaţia debutează cu o anestezie locală sau generală. Pentru dilatarea
colului cervical se folosesc fie metode mecanice, fie medicamente.
Aspirarea se face cu ajutorul unei canule, legate la o pompă de vid.
Pentru că trupul copilului nu poate fi scos întreg, acesta este făcut întâi bucăţi,
după care o pompă cu o forţă de 10 ori mai mare ca a unui aspirator casnic le
aspiră. În final, după ce totul este scos afară prin mişcări mecanice violente,
medicul face un control riguros, pentru a fi sigur că nu a mai rămas nimic
înăuntru. Chiuretajul final este obligatoriu, căci orice bucăţică de ţesut în uter
ar putea declanşa o infecţie.

II.2.3. Dilataţia şi chiuretajul

Această tehnică nu mai este una separată, fiind inclusă în procedura
dilataţiei şi evacuării. Dilataţia se face urmând aceleaşi proceduri ca în cazul
tehnicii prezentate anterior; apoi se introduce o chiuretă-ferăstrău, cu ajutorul
căreia medicul va tăia în bucăţi mici fătul. După ce scoate bucăţile, medicul
răzuieşte pereţii uterului, ca să desprindă placenta. Dacă operaţia nu este făcută
cu atenţie, sau dacă placenta nu este complet îndepărtată, pot apărea hemoragii
abundente şi infecţii.

II.2.4. Dilataţia şi evacuarea

53
 În cazul dilataţiei şi evacuării, ca instrument chirurgical de bază se
foloseşte forcepsul. Folosirea lui este combinată cu aspiraţia, când sunt scoase
afară, prin aspirare, bucăţile din făt şi ţesut adiacent. În cazul unei sarcini
avansate, când oasele copilului au început să se calcifieze, operaţia presupune
mari dureri. Medicul va sfărâma cu forcepsul oasele şi craniul copilului.
Metoda dilataţiei şi evacuării se combină cu metoda chiuretajului.

II.2.5. Dilatarea şi extracţia

Această metodă se mai numeşte „avort prin naştere parţială” şi se
foloseşte în cazul sarcinilor foarte avansate, de regulă după 24 de săptămâni,
dacă viaţa femeii este în pericol sau fetusul este serios vătămat. Chiar în SUA,
foarte puţini medici au curajul să o facă. După ce colul uterin a fost dilatat, fătul
este tras cu violenţă afară, lăsându-se o parte a capului în canalul naşterii. Se
introduc foarfeci în partea posterioară a craniului pentru a crea o deschidere şi
se aspiră apoi creierul printr-un furtun. Craniul va ceda astfel mult mai uşor şi
se va putea realiza extracţia. În cazul acestor avorturi, de regulă în ultimul
trimestru, nu încape nici o îndoială că durerea fizică acută este simţită de către
copil. Studii recente despre răspunsul la durere în cazul nou-născuţilor la
termen şi înainte de termen au confirmat că dezvoltarea căilor neuronale are loc
devreme, chiar în perioada gestaţiei. Faptul că neuronii din piele răspund la
atingere, ciupire şi înţepare foarte devreme în viaţa fetală dovedeşte acest lucru,
chiar dacă nu a fost determinat gradul la care fătul poate percepe durerea înainte
de sfârşitul celui de-al doilea trimestru de sarcină.
Prin urmare, naşterea parţială nu este altceva decât un pretext pentru
a evita acuzaţia de infanticid, prin uciderea brutală a unui copil nedorit. Aceasta
este o procedură barbară, întrucât provoacă dureri grave unui copil aprope
născut, dar mai ales pentru că omoară un copil viu. De ce se practică, totuşi??
Răspunzând la această întrebare, partizanii avortului se referă la faptul că

54
diferite condiţii medicale ale fetusului, cum ar fi hidrocefalia, fac necesar acest
act. Se pretinde că sfărâmarea craniului şi aspirarea creierului permit o naştere
mai uşoară. Nu se pomeneşte însă nimic despre posibilitatea unei naşteri
normale prin cezariană.

II.2.5. Alte metode de avort tardiv

a) Prostaglandinele
Prostaglandinele sunt hormoni sau substanţe asemenea hormonilor,
care se administrează femeilor gravide fie în venă, fie direct în uter. Ele
determină contractarea uterului, ceea ce duce la naşterea prematură a copilului.
Pentru ca fătul să nu se nască viu, se injectează uree sau apă sărată în sacul
amniotic sau clorură de potasiu în copil. Prostaglandinele produc avort în peste
90% din cazuri.

b) Avortul prin instilaţii cu diverse soluţii

Această metodă constă în introducerea unei soluţii de sare
concentrată în uter sau formol (metoda Boëro). Copilul moare lent. Operaţiunea
este foarte dureroasă şi pentru mamă. Această metodă se practică numai când
există indicaţii medicale în sarcini tardive (20-26 de săptămâni) sau când alte
metode medicale sau chirurgicale au dat greş.
c) Histerotomia
Histerotomia este o metodă similară naşterii prin cezariană. Operaţia
se realizează sub anestezie generală. Copilul se scoate de multe ori viu, cu tot
cu placentă şi cu sacul amniotic. Metoda este foarte rar folosită, implicând
multe riscuri pentru mamă.
d) Histerectomia
Avortul prin histerectomie constă, de fapt, în îndepărtarea întregului
uter. De obicei, se foloseşte când femeia suferă de boli grave ale uterului
(fibroame uterine, mioame, etc).

55
 e) RU-486
Medicamentul RU-486 a fost omologat pentru prima dată în Franţa.
Mai poartă denumirea de Mifepristone, fiind primul antiprogestativ disponibil.
Este utilizat în mod legal în mai multe ţări, printre care Suedia, Marea Britanie,
SUA şi China. RU-486 nu este încă autorizat în România.
În primele săptămâni de sarcină i se administrează femeii o doză
orală de Mifepristone. După două zile femeii i se administrează o injecţie sau
un supozitor vaginal conţinând o prostaglandină care provoacă contractarea
uterului şi, în final, desprinderea embrionului. Embrionul este expulzat în
aceeaşi zi în care s-a administrat prostaglandina. Multe femei la care procedeul
nu dă rezultate, trebuie să apeleze la proceduri chirurgicale, căci în caz contrar,
pot ajunge la infecţii grave. Ru-486 are multe efecte nocive asupra
organismului femeii.

56
57
58
59
 CAP. III. CONSECINŢELE AVORTULUI

Legalizarea avortului este prezentată ca unica soluţie satisfăcătoare

pentru o serie întreagă de cazuri dramatice. În realitate însă, avortul ridică
probleme mult mai numeroase şi mai complexe decât cele pe care pretinde că
le rezolvă.

III. 1. Efectele asupra sănătăţii fizice

În evoluţia sarcinii către termen, există o pregătire treptată a

organismului matern pentru actul final al puerperalităţii ( starea femeii de la
fecundaţie până la sfârşitul lehuziei, incluzând naşterea şi prelungirea ei în
lehuzie), la care participă numeroşi factori determinanţi ai modificărilor locale
şi generale. Avortul determină – într-un moment dinamic al transformărilor
anatomice şi funcţionale – o întrerupere a acestor modificări, putând epuiza
rapid rezervele de reactivitate ale femeii. De exemplu: există hormoni care
provoacă modificări fiziologice majore, inclusiv înmulţirea rapidă a celulelor
din glanda mamară responsabile de secreţia lactată. Avortul opreşte brusc acest
proces hormonal (după naştere ablactaţia este naturală), având consecinţe
grave asupra glandei mamare. În urma cercetărilor ştiinţifice s-a constatat
creşterea incidenţei cancerului la sân la femeile cu avorturi antecedente.
Bineînţeles că avortul chirurgical constituie cauza principală a
infecţiilor postabortive, care sunt determinate de cauze multiple (răni cervicale,
curăţirea neglijentă a uterului, etc) şi care care pot conduce la instalarea, în
timp, a sterilităţii sau pot provoca naşteri premature ori sarcini ectopice.
Un alt pericol major în cazul avortului îl constituie uterul perforat.
Ratele înalte de perforare sunt determinate de utilizarea suplimentară a
chiuretei chirurgicale pentru a finisa avortul. Această traumă fizică are o
60
incidenţă mult mai mare la avorturile efectuate la 15 săptămâni de sarcină (96,8
%). Dacă la controlul final s-a constatat perforarea uterului, laparoscopia şi
laparotomia sunt esenţiale; în caz contrar, există riscul periclitării intestinelor
şi apariţia unor sechele ce pot pune în pericol chiar viaţa mamei. De asemenea,
rănile cervicale influenţează în mod negativ viitoarele sarcini.
Alte complicaţii ce pot apărea sunt: avortul spontan, pierderea
regularităţii ciclului menstrual, creşterea mortalităţii prenatale, izoimunizarea
RH, hepatita, leziunea colului uterin, perforaţia uterului, hemoragii, lezarea
intestinelor sau a altor organe abdominale, inflamaţia uterului, a trompelor, a
pelvisului şi a întregii cavităţi abdominale, starea septică („ otrăvirea
sângelui”), tromboembolia (cheaguri de sânge care blochează vasele sanguine),
obturarea trompelor uterine, hemoragii uterine neregulate, creşterea frecvenţei
sarcinilor extrauterine, îngustarea colului uterin, insuficienţa placentei s.a.
Un studiu organizat în Japonia de cabinetul Primului Ministru în
1969 comunică următoarele complicaţii la femeile care fac avort:
1. 9% sterilitate;
2. 14% avorturi succesive spontane;
3. creşterea cu 400% a sarcinilor extrauterine;
4. 17% dereglări menstruale;
5. 20-30% dureri abdominale, ameţeli, dureri de cap, etc.
Riscul acestor avorturi era mult mai mare în cazul avorturilor ilegale,
făcute în condiţii necorespunzătoare, iar avortul sfârşea deseori prin
septicemie sau deces. Unul din argumentele aduse în teza pentru legalizarea
avortului a fost tocmai acesta: să se reducă rata mortalităţii materne în caz de
avort ( căci legal sau nu, avortul există).Ori, din preocuparea excesivă pentru
reducerea complicaţiilor în actul chirurgical, s-au ignorat consecinţele cele mai
grave ale avortului şi anume cele psihice.

61
 III.2. Efectele asupra sănătăţii psihice
Motto: „Motivul măreţiei femeii este
maternitatea, iar distrugerea ei va duce
la propria distrugere“ (Jean Guidon)

„Pentru trup se poate face din avort o operaţie relativ benignă, dar
niciodată nu se va putea face din el o operaţie benignă pentru sensibilitatea
profundă a unei femei, pentru « adâncul milostivirii ei ». O femeie ce recurge
la avort riscă să-şi distrugă propria alcătuire spirituală” ( Clement, 1996 ).
Într-adevăr, pruncul nenăscut este singurul nevinovat, dar nu şi
singura victimă a avortului! Avortul nu înlătură neliniştea şi angoasa viitoarei
mame în dificultate, ci i-o sporeşte şi i-o prelungeşte. Deoarece sunt două
forme de angoasă: una pe termen scurt, care durează până la avort şi alta pe
termen lung, care începe la avort şi continuă până la moarte: e remuşcarea,
sfârşirea interioară a unei mame care şi-a pătat conştiinţa cu sângele propriului
copil; e gândul că o viaţă distrusă nu mai poate fi refăcută niciodată... Astfel,
după avort femeia rămâne sfâşiată şi trupeşte, şi sufleteşte.

III.2.1. Sindromul post-avort( SPA)

Termenul de „Sindrom Post-Avort” este folosit pentru a descrie

experienţele avute de o persoană în urma unui avort. Cuvântul „sindrom” este
un termen medical. El se referă la constelaţia de semne şi simptome care tind
să apară împreună („syn dromos” înseamnă „pe acelaşi drum”). În medicină,
prin „semn” se înţelege de obicei ceea ce medicul poate evalua în mod obiectiv,
în timp ce „simptomele” fac parte din experienţa subiectivă relatată de pacient.
Sindromul Post-Avort se referă la o grupare de semne şi simptome (în special
62
psihologice) care pot apărea în urma unui avort, aşa cum o evidenţiază
experienţa clinică şi cercetările ştiinţifice.
Avortul indus este doar un tip de pierdere de sarcină. Alte tipuri de
pierderi de sarcină, reprezentate de avortul spontan, naşterea de copil mort sau
moartea subită a sugarului pot duce, de asemenea, la dificultăţi la nivel psihic
şi la diferite simptome.
Sindromul Post-Avort (SPA) este văzut adesea ca o experienţă trăită
doar de femei. Cu toate acestea, partenerul are de multe ori o contribuţie majoră
la realizarea unui avort, iar lipsa sprijinului din partea partenerului este unul din
cei mai însemnaţi factori de risc pentru avort. În timpul sarcinii este posibil să
se formeze ataşamentul nu doar între copil şi mamă, ci şi între copil şi tată.
Aceasta înseamnă că şi taţii sunt supuşi riscului de a întâmpina dificultăţi, cum
ar fi sentimentele de vinovăţie şi jelirea incompletă în urma unei pierderi de
sarcină.
Când sistemul de autoconservare psihică cedează, femeile afectate de
avort devin melancolice, plictisite, bolnăvicioase, acuză insomnii, coşmaruri,
anorexie sau bulimie. Bioritmul se modifică, au crize incontrolabile de plâns,
trec foarte uşor de la o stare la alta, au accese de furie, etc. Foarte adesea suferă
de boli psihosomatice care se manifestă prin dureri de cap, dureri de bazin,
tulburări gastro-intestinale etc., toate fără o cauză aparentă. Echilibrul psihic
este perturbat, aceasta oglindindu-se prin sărăcirea relaţiilor cu cei din jur,
retragerea din viaţa socială sau prin consumul excesiv de droguri sau alcool.
Unele femei devin foarte suspicioase, altele prezintă sindrom paranoid sau
psihoze. Devenind sarcastice şi agresive, ele vor încerca să-şi îngroape
amintirile prin muncă excesivă şi distracţii. Dar din când în când conflictele
acumulate răbufnesc, aducând multă suferinţă şi tristeţe.
Cum se explică toate aceste manifestări? Prin avort, femeia este lezată
în însăşi natura ei spirituală, menirea ei fiind tocmai aceea de a transmite viaţa

63
pe pământ. Şi apoi, suntem prinşi aşa de strâns în legăturile vieţii, încât ceea ce
facem cu alţii, ne facem nouă înşine. Este imposibil să beneficiezi pe cheltuiala
altuia. Dacă le facem rău, ne rănim pe noi înşine şi devenim mai puţin umani.
Dacă ne astupăm urechile la plânsul lor neajutorat, pierdem abilitatea de a auzi
vocile foarte încete, dar vitale, din interiorul nostru, care ne spun cum anume
ar trebui să ne dezvoltăm şi ne previn când suntem ameninţaţi sau răniţi. Dacă
ucidem pe un altul, umanitatea noastră moare.
Femeile afectate vor putea să-şi refacă viaţa numai dacă vor înţelege
conflictul prin care trec şi vor jeli pierderea copilului lor. Acesta este pasul
esenţial ce trebuie făcut în procesul de vindecare: recunoaşterea greşelii şi
acceptarea de sine. În acest moment este necesar să se ceară iertare copilului,
soţului şi nu în ultimul rând lui Dumnezeu. Conştientizarea faptului pe care l-
au comis este atât de dureroasă, atât de greu de suportat, încât aceste femei
efectiv neagă lucrul acesta, refuză să se gândească. Toate trec prin aşa-numita
fază de negare în care neagă faptul că li s-a putut întâmpla chiar lor lucrul
acesta, că au fost în stare să comită acestă faptă. O dată depăşită faza aceasta,
o dată ce reuşesc să recunoască că au greşit, să se accepte pe ele însele, să-şi
ceară iertare, vor putea să adopte un nou mod de gândire şi o altă atitudine faţă
de viaţă.
În cazul avortului jelirea este mai dificilă din următoarele motive:
 A vedea şi a atinge corpul unei persoane care a murit este un
aspect important în procesul de jelire. Acest lucru ajută pe cel care a suferit
pierderea să se asigure că persoana a murit într-adevăr, fapt care permite ca
realitatea morţii să fie interiorizată şi în cele din urmă, acceptată. În cazul
majorităţii pierderilor de sarcină nu este posibil pentru cei care au pierdut
copilul să ţină în braţe trupul său neînsufleţit şi ca atare părinţii pot avea
dificultăţi în conştientizarea morţii sale.

64
  Este mai dificil ca o persoană să jelească pierderea cuiva atunci
când a contribuit în vreun fel la moartea sa. Contribuţia părinţilor la moartea
unui copil prin avort este evidentă.
 Pentru ca o persoană să poată recurge la soluţia avortului, mai
întâi îl dezumanizează pe copil, gândindu-se că este „un conglomerat de celule”
sau un simplu „făt”. Limbajul medical vine în sprijinul acestui proces al
dezumanizării. Nu este posibil să jeleşti pierderea unor celule sau a unui ţesut.
Persoanele pot să plângă doar pierderea unei persoane reale, dar copilul pierdut
nu este văzut ca fiind o persoană reală.
 Admiţând că avortul este o pierdere semnificativă pentru ei,
părinţii trebuie să-şi formeze o imagine diferită faţă de ei înşişi, ca persoane
care au contribuit la moartea unei fiinţe umane, şi anume a copilului lor.
 Jelirea pierderii unei sarcini nu este o practică acceptată şi
sprijinită social. De multe ori părinţii nu au parte de compansiune şi suport în
astfel de situaţii. Jelirea în urma unui avort poate fi privită ca o devianţă de la
normele sociale. Pierderile de sarcină şi în special avortul sunt subiecte despre
care, de obicei, nu se vorbeşte şi devin secrete.
 Jelirea poate fi mai dificilă atunci când avem sentimente
puternic ambivalente faţă de persoana decedată, cum este şi în situaţia
avortului. Este mai uşor să plângi pentru pierderea unui copil care a fost aşteptat
cu bucurie, decât a unui copil care a fost respins de către părinţi.
Jelirea incompletă poate fi considerată un conflict intra-psihic şi se
poate manifesta sub diferite forme. Este un proces biologic, psihologic şi
spiritual care nu a fost încheiat. Depresia poate fi una din formele de
manifestare a acesteia. Depresia profundă poate duce chiar la comportamente
suicidare. Depresia are diferite consecinţe asupra relaţiilor sociale şi asupra
funcţionării organismului. Ea poate interfera cu funcţionarea sistemului imun,

65
ceea ce poate explica de ce în urma unui avort persoanele sunt trimise tot mai
frecvent la medic pentru diferite afecţiuni.
Dintre simptomele SPA menţionăm:
1. Mâhnire şi durere
Durerea provocată de un avort spontan sau de o naştere prematură e mai
uşor de depăşit decât durerea provocată de un avort la cerere, întrucât mama şi-
a dat consimţământul pentru pierderea copilului, nu are posibilitatea de a vedea
sau de a atinge trupul copilului pierdut şi nu e nimeni care să o asculte, pe
considerentul că durerea ei nu există.
Jelirea cere timp şi energie. Dacă acest proces nu are loc în mod
serios şi consecvent, femeia va deveni apatică, anxioasă, iritată, obosită,
acumulând o tensiune psihică tot mai mare.
2. Sentimentul de vinovăţie, de a se simţi murdară
Este extrem de inconfortabil să te confrunţi cu sentimente de
vinovăţie. De obicei oamenii încearcă să facă faţă sentimentelor de vinovăţie,
să scape de tulburările interioare în diverse moduri, cum ar fi negarea lor sau
angajarea în diferite activităţi care să le distragă atenţia de la acestea, consum
de alcool şi droguri, etc.
Sentimentul de vinovăţie produce în prima etapă un efect depresiv
manifestat prin tristeţe, plâns nejustificat şi pesimism. Dacă nu se caută o ieşire
din această situaţie, efectul lor poate lua forma unor manifestări autodistructive.
Vina poate fi tăgăduită ( „ Nu eu sunt de vină, nu am făcut nimic greşit”) sau
poate fi proiectată asupra altora ( Femeia va găsi un ţap ispăşitor răspunzător
de suferinţa ei, de obicei partenerul sau bărbaţii în general). Uneori acest
sentiment se poate manifesta sub o altă formă, şi anume: prin iniţiativa de a
salva copii sau alte persoane de la moarte. Din păcate, încercarea de a rezolva
problemele altora fără a le rezolva pe cele proprii va adânci şi mai mult

66
conflictele provocate de vinovăţie, iar această situaţie poate degenera în
autodistrugere şi neîncredere în sine.
Se pune întrebarea dacă nu cumva sentimentul de culpabilitate care
duce la adevărate psihoze e provocat de credinţa pe care o predică creştinismul.
Răspunsul este : NU. Acest sentiment de culpabilitate nu este provocat în mod
necesar de morala creştină. Ne-o dovedeşte situaţia din Japonia care, cu
siguranţă, nu are o cultură creştină. O anchetă făcută în această ţară în 1963
scoate în evidenţă, că pentru 59% din femeile care au făcut avort, avortul este
o „ nenorocire” şi numai pentru 8 % nu e un rău. O importantă anchetă condusă
de Cabinetul primului ministru în 1969 înregistra la 88% din femei răspunsul
că avortul este un „ rău”.
Sentimentul de culpabilitate care urmează comiterii unui avort în cea
mai mare parte din cazuri, are prea puţin de-a face cu religia. Avortul răneşte
ceva fundamental în natura femeii care este dătătoarea vieţii. În timpul
sarcinii multe femei sunt conştiente că în ele creşte un copil pe care, avortându-
l, simt că şi-au ucis propriul copil. De aici sentimentul apăsător al unei enorme
vinovăţii, starea de deprimare şi de remuşcare continuă. Un psihiatru înţelept
a spus pe bună dreptate că e mai uşor să scoţi un copil din sânul mamei,
decât să ştergi gândul la copil din mintea acelei mame.
3.Depresia
Această stare de depresie se poate defini ca o durere psihică atât de
mare, încât poate schimba profund personalitatea femeii. Mama care şi-a
avortat copilul va fi tulburată de sentimente de vinovăţie care o vor urmări toată
viaţa şi vor duce la pierderea valorii de sine şi a încrederii în propria persoană.
4.Mânia
Mânia mamei poate fi îndreptată asupra copilului (dacă nu ar fi
existat copilul, nu s-ar fi confruntat cu sentimentele de vinovăţie şi cu durerea),
asupra ei însăşi (pentru contribuţia pe care a avut-o), asupra partenerului

67
(pentru lipsa de sprijin din partea lui, pentru faptul că a abandonat-o într-un
moment critic sau pentru că a forţat-o să recurgă la avort), asupra lui
Dumnezeu (datorită faptului că „nu a intervenit”), asupra părinţilor, medicilor
etc.Dacă nu este conştientizată sursa reală a mâniei, aceasta poate fi îndreptată
asupra altora.
5. Tulburări de personalitate de lungă durată, asemănătoare
celor date de encefalopatie.
Agresivitatea, depresia şi reacţiile isterice se vor manifesta tot mai
intens şi vor fi considerate de ceilalţi drept trăsături de caracter. Explicaţia este
aceea că uciderea propriului copil în pântece distruge profund feminitatea.
„Avortul abrutizează femeia, îi perverteşte conştiinţa, îi distruge sensibilitatea
maternă” ( Sava, 2001).
6. Teama
Avortul presupune ruperea barierelor instinctuale, determinate
biologic, faţă de agresivitatea părinţilor asupra copilului. În situaţii limită
oricine este capabil să omoare pe cineva, dar oamenii se bazează de obicei pe
aceste bariere instinctuale, naturale. Persoanele care au comis un avort nu se
mai pot baza pe acest instinct. Ele se tem să nu se întâmple din nou; le este
teamă de propriile impulsuri, de propria agresivitate şi mânie.
Se pot teme, de asemenea, că va exista o pedeapsă pentru ceea ce au
făcut, pedeapsă ce va veni asupra lor sau a unui copil de-al lor, sau le este frică
să nu ajungă să fie trataţi în acelaşi fel în care a fost tratat propriul lor copil. De
exemplu, se tem să nu moară în chinuri, prin tortură, sau se tem că alţii nu le
vor auzi strigătul de ajutor când se vor afla în dificultate, sau că persoanele din
jurul lor îi vor considera nedoriţi şi îi vor respinge. Aceste scenarii pot apărea
şi în coşmaruri.
7. Tulburări de somn, insomnii sau coşmaruri, vise obsesive

68
 Coşmarurile sunt adesea primul semn că mecanismele de apărare s-
au prăbuşit. Ele sunt adesea legate de sânge, întuneric şi disperare. Multe femei
aud un copil care strigă de frică sau de durere. Conţinutul acestor vise indică
faptul că, deşi mamele ar fi putut să fie inconştiente de ce s-a întâmplat cu
copilul când acesta a fost ucis în mod dureros, totuşi, corpul şi mintea lor au
înregistrat lupta pentru viaţă a copilului, întocmai ca şi cutia neagră a unui avion
care înregistrează tot zborul, chiar şi accidentul.
Aceste femei se plâng că nu pot dormi din cauza coşmarurilor, iar
medicii lor le prescriu hipnotice care suprimă perioadele de REM (perioada de
somn când apar visele). Aceasta interferează cu visarea necesară. Din cauza
lipsei acestor vise necesare din somn, femeile devin din ce în ce mai anxioase
şi, în consecinţă, consumă şi mai multe hipnotice, fapt care va duce la
înrăutăţirea şi mai mult a sănătăţii lor psihice.
8. Focalizarea atenţiei asupra femeilor gravide şi a copiilor mici
sau, dimpotrivă, teamă şi chiar panică la vederea lor
9. Scăderea capacităţii de concentrare, hiperactivitate, plâns
necontrolat.
10. Reacţii emoţionale foarte puternice la auzul zgomotului unui
aspirator, la privirile unui nou-născut, manifestate prin crize nervoase, ţipete,
convulsii şi transpiraţii abundente;
11. Inhibarea vieţii emoţionale (comportament stereotip,
amorţeală psihică)
Pentru a avorta un copil, o persoană trebuie să fie mai întâi
dezumanizată (de regulă, prin abuz şi neglijare în copilărie). Apoi trebuie să-
şi desensibilizeze propriile sentimente şi instincte naturale. După aceasta va
trebui să dezumanizeze copilul pe care urmează să-l distrugă. O dată ce ea şi
partenerul ei au făcut aceasta, ei acceptă orice raţionalizare împotriva unei
ameninţări interne sau a moralităţii. Ei îşi suprimă conştiinţa că este vorba

69
despre un individ unic, care are dreptul dat de Dumnezeu de a trăi. Mama este
în mod deliberat inconştientă de multe voci interne, deci nu este surprinzător
că observă puţin din ceea ce se petrece cu ea. Durerea avortului o readuce la
realitate. E greu să te ascunzi de ceea ce se întâmplă, când doare aşa de tare.
Pe măsură ce rutina procedurii începe, apar întrebări:„Chiar se
întâmplă? Nu poate cineva să oprească asta? Vă rog! Nu-mi vine să cred ce
fac.” În mod similar, femeile şi bărbaţii nu vorbesc despre acest subiect, nu
caută ajutor în fazele timpurii după avort, chiar dacă tânjesc să fie înţeleşi şi
mângâiaţi. În timpul avortului există adesea o accentuare a conştiinţei, astfel
încât mai târziu sunt amintite multe detalii. Femeile îşi amintesc tonul vocii,
culorile camerei, răceala mobilei etc. Ieşind din anestezie, vederea sângelui sau
plânsul altor femei le fac deodată conştiente de ceea ce s-a întâmplat. Apoi simt
nevoia să ţipe de durere sau să plângă în hohote.
După accentuarea stării de conştiinţă din stadiile mai târzii ale
avortului, există o perioadă când toţi cei care au luat parte la avort simt foarte
puţin sau nimic. Ei vor să fie lăsaţi în pace, dar nu singuri de tot. Au sentimentul
că sunt copleşiţi. E ca şi în război, când după ce a ucis, este dificil pentru cineva
să creadă că într-adevăr a participat la ucidere. E evident că ei nu vor să simtă
în continuu agresiunea, disperarea şi oroarea care au însoţit fapta. Pentru a
rămâne sănătoşi şi funcţionabili, ei îşi suprimă tot ceea ce simt. Atât bărbaţii,
cât şi femeile simt nevoia să vorbească cu cineva, dar ştiu că dacă o fac, se vor
simţi îngrozitor din nou.
12. Întreruperea comunicării în cuplu, distrugerea relaţiei cu
partenerul, incapacitatea de a avea relaţii stabile cu alte persoane
13. Diverse tulburări sexuale - frigiditate, promiscuitate,
distrugerea relaţiei cu partenerul
14. Tulburări grave ale aprecierii de sine, neîncrederea în sine şi
în cei din jur, dispreţ faţă de sine, mergând până la masochism

70
 15. Senzaţia de gol lăuntric
Avortul este o procedură chirurgicală care presupune „evacuarea
conţinutului uterin”– a ţesuturilor corpului copilului şi a placentei. Ceea ce era
acolo şi care în circumstanţe normale ar fi fost încă acolo este eliminat, fapt
care duce la senzaţia de gol la nivel fizic şi psihologic. Alimentaţia excesivă
sau bulimia poate fi văzută ca o încercare de-a umple acest gol. În aceeaşi
ordine de idei, poate exista o dorinţă puternică de a fi din nou însărcinată, pentru
a umple acel gol cu un alt copil („copil surogat”).
16. Dificultăţi legate de rolul de părinte
Părinţii pot avea convingerea că din cauza avortului nu se pot
comporta adecvat ca şi părinţi. Jelirea incompletă (faptul de-a nu se putea
detaşa de copilul avortat) poate interfera cu dezvoltarea unui ataşament adecvat
între părinţi şi copiii lor. În urma unui avort este posibil să se formeze tiparul
ataşamentului anxios între părinte şi copilul supravieţuitor. Acest tip de
ataşament poate interfera cu abilitatea copilului de-a explora mediul (din cauză
că el va fi hiper-protejat şi va primi foarte multe interdicţii, mama temându-se
să nu i se întâmple ceva rău – ca pedeapsă pentru avortul comis).
17. Repetarea experienţei avortului
Persoanele care au avut deja un avort sunt predispuse să aleagă din
nou alternativa avortului pentru că:
a. Repetarea experienţei avortului poate fi văzută ca o modalitate
de-a se confrunta cu sentimentele de vinovăţie. Prin aceasta, persoana încearcă
să se convingă pe sine că nu este nimic în neregulă să avortezi un copil.
b. Părinţii pot fi convinşi că avortul va duce la anomalii ale fătului
la următoarea sarcină. Ei recurg deseori la teste pentru a se convinge că vor
avea un copil sănătos, dar nici un test şi nici un profesionist nu poate garanta
acest lucru cu precizie de 100%. Incertitudinea poate duce la alegerea din nou
a avortului.

71
 c. Cei care cred că nu pot fi părinţi destul de buni preferă de multe
ori să avorteze copilul, decât să-l expună neglijării sau abuzului.
d. Avortul implică ruperea unor bariere instinctuale puternice
împotriva unor acţiuni care dăunează unei alte fiinţe umane şi în special
împotriva uciderii propriului copil. O dată ruptă, această barieră devine
fragilă.Este dificil să recurgi la avort pentru prima dată, dar acest lucru tinde să
devină tot mai uşor de făcut a doua oară şi în continuare.
e. În încercarea de-a umple golul rămas în urma avortului, femeile
sunt mai predispuse să rămână din nou însărcinate. Când relaţia de cuplu este
instabilă şi împovărată de dificultăţile determinate de experienţa avortului din
trecut, riscul întreruperii sarcinii din prezent e foarte crescut.
f. Persoanele dezumanizate de un avort provocat sunt mult mai
predispuse să-i dezumanizeze pe ceilalţi, inclusiv pe propriul copil pe cale de-
a se naşte.
g. Avorturile repetate pot fi văzute ca o încercare a persoanei de-a
înţelege şi a rezolva conflictele psihologice generate de experienţa primului
avort.
18. Tendinţa de suicid
„Din opt cazuri de moarte a mamei, constatate şi luate în
consideraţie de un studiu recent, două din ele sunt sinucideri comise după
avort” ( Stossel, 1998).
Suicidul este foarte rar când femeia este însărcinată. Bărbaţii şi
femeile depresive afirmă: „N-aş putea niciodată să mă sinucid sau să comit o
infracţiune majoră, pentru că trebuie să mă gândesc la copiii mei. N-aş vrea să-
i părăsesc, pentru că ştiu că ar avea de luptat în mod disperat fără părinţi.” Din
punct de vedere biologic, cel mai important lucru pe care o persoană îl poate
face este să aibă un copil care să-i ducă mai departe genele. Fără copii, oamenii
pierd sensul vieţii şi dorinţa de a mai trăi.

72
 Un efect al avortului este acela că îndepărtează semnificaţia vieţii şi
această dorinţă de a trăi. Oamenii devin hedonişti, materialişti, nepăsându-le
cât de nesăbuit este modul lor de viaţă. În cele din urmă, nu au copii cărora ar
putea să le lase rezultatul final al eforturilor lor.
Suicidul este de 3-5 ori mai puţin frecvent la femeile însărcinate, iar
avortul creşte suicidul cu un procent de 3% până la 10%. Sarcina este cea mai
bună situaţie pentru o femeie cu tendinţe suicidare, iar avortul este categoric
contraindicat în cazul persoanelor depresive.

III.2.2.Repercusiunile avortului asupra familiei

Din observaţiile ştiinţifice şi clinice s-a dedus că dintre toate

fenomenele cunoscute de umanitate, avortul duce la cea mai profundă şi mai
extinsă vătămare a familiei. Din nefericire, pentru că avortul este făcut de
personalul medical, cu aprobarea guvernului şi cu sprijinul aparent al
majorităţii oamenilor, vătămarea nu este luată în serios. Există aproximativ 60
de milioane de avorturi în fiecare an. Astfel, nesocotind numărul avorturilor
repetate, există 60 de milioane de decese inutile ale unor copii nevinovaţi,
aproximativ 50 de milioane de femei profund rănite, 50 de milioane de bărbaţi
furioşi şi confuzi, 100 de milioane de fraţi ai copiilor avortaţi care sunt copleşiţi
de vină şi anxietate, şi 70-80 de milioane de bunici care sunt înspăimântaţi de
slăbiciunea şi dependenţa lor crescândă. Aceasta rezultă în aproximativ 250 de
milioane de noi pacienţi în fiecare an. Este o epidemie mai mare decât oricare
alta, trecută sau prezentă. Echilibrul fragil care menţine relaţia dintre mamă şi
tată şi dintre părinţi şi copii a fost distorsionat într-o asemenea măsură încât
oamenii au considerabil mai puţin interes unul pentru altul, în special pentru
cei slabi şi săraci. Astfel, costurile serviciilor sociale şi medicale sunt în
creştere.

73
 Prezentăm câteva din urmările avortului în plan familial:
1. Violenţa asupra copiilor
Avortul afectează negativ relaţiile dintre mamă şi copil, precum şi
dorinţa naturală, instinctuală a mamei de a veni în întâmpinarea nevoilor
copilului. Când acesta va plânge, ea va reacţiona cu teamă sau, din contra, cu
mânie – brutalizându-l sau neglijându-l.
S-a constatat că, în general, o femeie care a fost neglijată în copilărie
va fi înclinată să avorteze. Astfel, neglijarea copiilor şi avortul sunt fenomene
ce se determină reciproc.
2. Violenţa asupra femeii
Ignorând existenţa propriului copil, femeia va suferi o criză de
identitate, întrucît renunţând la maternitatea ei, a renunţat şi la feminitate.
Pentru ea, sexualitatea este strâns legată de maternitate şi dragoste; ori,
ignorându-i potenţialitatea de a fi mamă, faptul acesta o transformă într-un
obiect de obţinere a plăcerii, într-o „simplă consumatoare a pilulei
contraceptive, a steriletului, avortului şi a pilulei de a doua zi”( Christa Heinel).
Dacă bărbatul nu se poate bucura de copilul lui şi nu poate avea o relaţie cu el,
dacă nu-şi poate încuraja soţia în timpul sarcinii, consecinţele vor fi grave
asupra femeii. Studii oficiale arată că femeile care nu au fost încurajate şi
ajutate de soţii lor au avut de două ori mai multe avorturi la cerere, unele chiar
în lună mare.
3. Efectele avortului asupra bărbaţilor
Nu se vorbeşte despre efectele avortului asupra bărbaţilor, deşi studii
recente au arătat că taţii copiilor avortaţi suferă depresii serioase şi de durată,
ca rezultat a ceea ce a fost – în fond – opţiunea mamei. În privinţa bărbatului
care se opune avortului, el nu are nici un drept în faţa legii şi nu poate apăra
dreptul la viaţă al propriului copil. Mâhnirea sa este dublată de sentimentul de

74
neputinţă. Uciderea îi răneşte pe toţi cei vii. Ea nu cunoaşte nici o preferinţă
de gen.
4.Avortul schimbă radical relaţia dintre bărbat şi femeie
Studiile americane arată că 80% dintre perechi se despart după un
avort. Oamenii sunt adânc răniţi în sufletul lor în momentul când realizează că
viaţa lor sexuală nesăbuită a dus la moartea unui om. Drept consecinţă s-a
constatat o creştere a tulburărilor sexuale după avort. Un alt aspect îngrijorător
– probabil rezultatul celorlalte – este creşterea violenţei bărbatului asupra
femeii ( sub toate aspectele ).
„Avortul distruge familia, pentru că într-o familie în care avortul
devine practică curentă, adevărata iubire jertfelnică dintre soţi este înlocuită de
simpla sexualitate, partenerii trăind într-o dureroasă desacralizare, doar
plăcerea în locul bucuriei” ( Clement, 1996).

III.2.3.Efectele avortului pe termen lung

Pe lângă riscurile determinate de avort cu manifestare imediată, există

şi multe pericole pe termen lung. În literatura de specialitate, în categoria
acestor riscuri domină cancerul de sân.
O legătură între cancerul de sân şi avort a fost precizată de medici
încă de la începutul anilor ’60, mai exact în 1957. Pornindu-se de la faptul că
hormonii produşi în timpul sarcinii au un efect protector, s-a ajuns la concluzia
că avortul provocat induce o schimbare hormonală bruscă. Efectul acestei
violenţe asupra organismului afectează celulele sânului, ducând în cele din
urmă la apariţia cancerului.
În România se manifestă tendinţa de creştere anuală atât a cancerului
de sân, cât şi a celui de col uterin ( 50 de cazuri la 100.000 de femei, respectiv

75
30,7 de cazuri la 100.000 de femei). O dată cu creşterea ratei, evoluează în sens
negativ şi vârsta minimă a apariţiei cancerului genito - mamar. În trecut,
cancerul de sân predomina la vârste înaintate. Rar se întâlnea la femei sub 30
de ani şi numai în mod excepţional sub 25 de ani. Astăzi – spun specialiştii –
au fost semnalate cazuri chiar la fete aflate la pubertate.
După 1990 în România s-a evidenţiat tendinţa crescută a asocierii
cancerului de sân şi de col uterin cu mortalitatea, tendinţă ce are drept cauză
defecţiunile sistemului sanitar, care nu poate dezvolta programe de depistare
precoce şi nu poate pune la dispoziţie mijloace terapeutice eficiente în stadii
incipiente ale bolii.
Cancerul de sân şi cancerul de col reprezintă peste 50 % din
totalitatea cazurilor noi de cancer din ţara noastră. Anual, în România se
înregistrează peste 4000 de cazuri de cancer de sân şi aproximativ 3000 de
cazuri de cancer de col uterin. Conform datelor furnizate de OMS, România
are cea mai mare rată a mortalităţii prin cancer de col uterin în Europa. Aceeaşi
situaţie o întâlnim şi-n cazul cancerului de sân.
Efectuarea unui avort creşte semnificativ riscul complicaţiilor
sarcinilor ulterioare. Femeile care au făcut un avort comportă riscuri crescute
la hemoragii, în prima parte a sarcinii, la rupturi premature ale membranelor,
la poziţia anormală a copilului, la feţi cu greutate mică şi la naşteri premature.
Complicaţiile se amplifică în cazul femeilor care au avut două sau mai multe
avorturi.
Există o legătură strânsă între avort şi sarcina ectopică. Această
sarcină apare atunci când embrionii se implantează pe trompele uterine şi nu în
uter. Hemoragiile interne, determinate de ruperea trompei uterine – care nu
suportă copilul – pot avea consecinţe fatale. Sarcinile extrauterine apar mai ales
în cazul prezenţei cicatricilor de pe trompe. Aceste cicatrici cauzate de folosirea
inadecvată a chiuretei împiedică zigotul să se „rostogolească” din trompe în

76
uter. Sterilitatea este determinată, în multe cazuri, de cicatricile rezultate în
urma tăieturilor chiuretei sau a infecţiilor. Un studiu din 1981 arată că la
femeile care au avut un avort pentru prima dată a existat o creştere a riscului de
500% în incidenţa sarcinilor ectopice ulterioare.
Studii efectuate în SUA arată că în ultimii 20 de ani, în urma
liberalizării avorturilor, incidenţa sarcinilor ectopice a crescut cu 600 % !! Tot
în Statele Unite, în 1997, 17,6% dintre decesele materne aveau drept cauză
sarcina extrauterină.
Avortul rămâne cea mai importantă cauză directă a mortalităţii
materne în România. Valorile rămân în continuare foarte mari, fapt care
individualizează România din acest punct de vedere ca un caz special în
Europa. În anul 2000 România se menţinea pe primul loc – în spaţiul european
– în ceea ce priveşte mortalitatea prin avort şi pe locul 5 la mortalitatea prin
risc obstetrical.
Conform ultimelor date ale OMS, în 2001, decesele materne din
cauza avortului ( la 100.000 de născuţi vii) aveau o valoare de 16,79.

III.3. Efectele sociale ale avortului

III.3.1. Efecte asupra structurilor sociale

Între efectele avortului asupra structurilor sociale, amintim:
 Dispariţia principiului tradiţional moştenit – de a ocroti
copilul şi pe cei slabi.
 Promovarea eutanasiei şi a eugeniei.
Dacă este permisă suprimarea vieţii umane într-o anumită fază,
eutanasia prenatală atrage automat după sine eutanasia senilă. La baza
eutanasiei stă aceeaşi concepţie materialist-hedonistă care stă şi la baza
avortului – viaţa nu are nici o legătură cu transcendentul, cu divinitatea,
77
plăcerea singură dând sens vieţii. Dacă viaţa altuia stă în calea plăcerii mele sau
dacă altul nu poate trăi o viaţă de plăcere, îl pot suprima.
 Conflictul între generaţia tânără şi cea bătrână
Pe măsură ce rata naşterilor scade şi populaţia îmbătrâneşte,
există mai puţini contribuabili pentru asigurarea acoperii serviciilor pentru cei
vârstnici. Ca urmare, tinerii detestă bătrânii pentru că aceştia din urmă devin
astfel o piedică pentru eforturile lor de a economisi bani. Oamenii în vârstă se
tem la rândul lor de tineri şi astfel se produce o ostilitate crescândă între
generaţia tânără şi cea bătrână.
 Dezvoltarea unei atitudini pasive faţă de tragediile umane.

III.3.2. Efectele asupra sferei medicale

- Medicina practic s-a divizat ( sunt medici pro şi contra avort), iar
imaginea publică a practicii medicale s-a compromis;
- Scăderea încrederii în relaţiile medic – pacient;
- Creşterea costurilor pentru sănătate ( creşte numărul consultaţiilor
pentru boli somatice şi psihice cauzate de avort)

III.3.3. Efectele asupra sferei juridice şi economice

- Legea nu mai serveşte ca linie directoare morală;

- Creşterea neliniştii şi a neîncrederii sociale;
- Obţinerea de profit financiar în urma avorturilor.
Revenirea la pedepsirea legală a avortului şi ignorarea responsa-
bilităţii masculine ar fi unilaterală, ducând la extremă revolta multor femei
împotriva unui creştinism prezentat ca o religie a legii dictate de bărbaţi. În
aceeaşi măsură, o banalizare totală a avortului riscă să aibă consecinţe grave

78
atât pentru bărbaţi - împinşi spre o sexualitate iresponsabilă, dar mai ales
pentru femei, care vor sfârşi în a fi ucigaşe şi rănite în fiinţa lor.

III. 4. Efectele asupra demografiei

Din punct de vedere social şi economic, pe plan naţional consecinţele

nu sunt greu de apreciat. Nu îşi poate face nimeni iluzii cu privire la
consecinţele dezechilibrului demografic major prin răsturnarea piramidei
vârstelor. Cităm din raportul Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă
1998: „ Opt ani de scădere a natalităţii înseamnă tot atâtea generaţii din ce în
ce mai mici la baza piramidei vârstelor. De fapt, ar mai trebui să adăugăm un
număr de astfel de generaţii, pentru că în nici un fel nu ne putem imagina o
redresare de substanţă a natalităţii pe termen scurt şi chiar mediu, indiferent de
contextul economic al următorilor ani, dacă luăm în considerare inerţia
fenomenelor demografice şi complexitatea mecanismelor cauzale. Există cu
certitudine un cost economic şi un cost demografic al tranziţiei. Costul
demografic este aproape imperceptibil pentru generaţiile actuale . Îl vor
cunoaşte însă generaţiile viitoare, când marile dezechilibre demografice
produse după 1989 vor avea efecte negative pe plan economic şi social”.
Constatările raportului citat au fost între timp confirmate de
rezultatele recensământului populaţiei din 2001 şi sunt pe deplin valabile şi
astăzi. Întrebarea cea mai simplă ar fi: din munca cui vor primi mâine pensia
părinţii care frecventează astăzi cabinetele de avort sau planificare familială
? Oare aceasta să fie soluţia pentru dificila perioadă de tranziţie pe care o
traversează ţara? De asemenea, care va fi viitorul unei Românii excesiv de
îmbătrânite în comunitatea internaţională, acolo unde ponderea şi profilul
demografic sunt factori determinanţi? Vor plăti vest-europenii întreţinerea
unei naţii care sucombă din lipsă de contribuabili??
79
80
81
CAP. IV. POZIŢIA BISERICII ORTODOXE PRIVIND
AMENINŢĂRILE LA ADRESA VIEŢII PRENATALE

IV. 1. Avortul - pruncucidere: atentat împotriva

persoanei umane

În 1976, la trei ani după tragica decizie a Curţii Supreme a S.U.A. care
legaliza transformarea sanctuarului originii vieţii într-o cameră de execuţie,
a 23- a Adunare a clerului şi laicatului Bisericii greco-ortodoxe din America
declara:
„Biserica Ortodoxă are o atitudine definită, expresă şi explicită
privitoare la avort. Ea condamnă orice procedeu ce vizează avortarea
embrionului sau fătului , fie prin mijloace chirurgicale, fie prin mijloace
chimice. Biserica Ortodoxă califică avortul drept OMUCIDERE, adică un act
ce pune capăt vieţii unei fiinţe umane în mod premeditat. Îndoielile privitoare
la momentul în care viaţa din sânul matern poate fi considerată umană au fost
înlăturate de cercetările genetice recente. După rezultatele acestor cercetări,
toate caracteristicile individului uman, aşa cum le cunoaştem, sunt prezente în
embrion de îndată ce procesul concepţiei a avut loc [...]. Acesta este motivul
pentru care, în ochii lui Dumnezeu şi ai Bisericii, avortul echivalează cu
suprimarea vieţii [...]“.
În 1985 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Grecia lua următoarea
poziţie faţă de proiectul de lege parlamentar asupra avortului:
„Biserica consideră avortul un asasinat la rece a unei existenţe umane
şi este, prin urmare, împotriva oricărei legalizări a unui delict împotriva acelor
fiinţe nevinovate, care sunt pruncii nenăscuţi. Mai mult, Biserica reaminteşte
că ştiinţa medicală (Congresul medical elen, 1985) a declarat că începutul vieţii
82
umane coincide cu momentul concepţiei. [...] Biserica rămânând credincioasă
nestrămutatei învăţături a Părinţilor, proclamă tuturor că proiectata acţiune de
legiferare a avorturilor este inacceptabilă din punct de vedere moral, spiritual,
medical şi chiar legal, cum au declarat deja toate bisericile creştine din lume“.
Pentru Biserica lui Hristos, avortul sau întreruperea sarcinii nu este o simplă
faptă neîngăduită din punct de vedere moral. Este, fără ocolişuri, ucidere. Este
ucidere cu premeditare. Este ucidere voluntară şi desigur mai vinovată, mai
păcătoasă şi mai urâtă lui Dumnezeu decât orice alt fel de ucidere, deoarece
privează de viaţă o fiinţă omenească înainte ca ea să se nască şi mai ales înainte
de-a se învrednici de Sfântul Botez.
Căci a ucide un copil în pântece e mult mai grav decât a omorî un om
botezat. Sfinţii Părinţi spun că pruncul avortat nu ar fi la bine pentru nebotez,
nici la rău pentru nevinovăţie. Atunci când venim în lume intrăm în neamul
blestemat al lui Adam. Când ne botezăm intrăm în neamul răscumpărat,
binecuvântat al lui Hristos. Irod nu era tatăl pruncilor ucişi! Pot fi numiţi părinţi
cei ce lipsesc pe copiii lor de viaţa pământească şi de viaţa cerească?! Irod nu
a avut cunoştinţele pe care le au strănepoţii săi. Care creştin nu ştie că fără botez
nu se împărtăşeşte de roadele răscumpărării? Fără botez n-avem parte de
Hristos! Fără botez nu este mântuire. Aşadar, prin avort mama ucide copilul de
două ori: o dată împiedicându-l să vadă lumina zilei, iar a doua oară – lumina
vieţii viitoare.
Un alt aspect care trebuie evidenţiat este faptul că, mai întâi de toate, acest
copil este autonom.. Mama care îl poartă în pântece nu are drept asupra vieţii
lui. Copilul nu poate fi considerat un apendice al trupului mamei. Dacă ar fi un
apendice, ar putea fi înlăturat pentru un motiv just. Celulele apendicelui au
acelaşi cod genetic pe care îl are orice altă celulă a trupului mamei. Dar ovulul
fecundat monocelular şi apoi embrionul care se dezvoltă în uter are un cod
genetic complet diferit de cel pe care îl au celulele trupului mamei. Prin urmare,

83
e vorba de o fiinţă umană diferită, nu de o parte a trupului mamei. Mama are
dreptul să dispună de trupul ei, însă embrionul pe care îl poartă în trupul ei
aparţine altei persoane. Şi apoi, în marile planuri ale lui Dumnezeu acest fapt
se transformă într-un fel de fraudă conjugală, urmată de ucidere. Căci
Dumnezeu, în planurile Lui, unde putea să asigure creşterea fătului mai bine
ca în pântecele mamei?
Se ştie că lupoaicele alăptează copii de oameni; o lupoaică îi alăptează, iar
mama îi ucide! Ce cruzime şi ce abdicare de la rosturile de mamă, de femeie,
care este atât de lăudată şi de necomparat în faţa lui Dumnezeu!
Sfinţii Părinţi văd în avort un păcat împotriva Duhului Sfânt din mai multe
motive:
1. Se distruge fiinţa în care Dumnezeu Şi-a pus chipul Său;
2. Se intră cu nelegiuire în drepturile lui Dumnezeu, care este Stăpân
asupra vieţii şi morţii;
3. Se răpeşte un drept firesc al fiecăruia – dreptul de a se naşte – şi bunul
cel mai de preţ dăruit omului de Dumnezeu şi pe care nimeni nu-l mai poate da
înapoi – VIAŢA;
4. Se încalcă porunca dragostei;
5. Se ştirbesc drepturile societăţii faţă de care fiecare om are anumite
îndatoriri de îndeplinit;
6. Se ucid serii întregi de urmaşi care aveau dreptul la viaţă şi puteau fi de
mare folos societăţii (genii, preoţi, dascăli, muncitori, mame).
Prin urmare, uciderea pruncilor în pântece este păcat împotriva firii
omului, împotriva societăţii şi împotriva lui Dumnezeu.
La întrebarea „Cum ar trebui să reacţioneze Biserica în faţa a ceea ce s-a
numit «holocaustul avorturilor»?“ răspunsul trebuie formulat în lumina
afirmaţiei lui Iisus: „De cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu
mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“ (Matei 10,33).

84
Este vorba oare numai de mărturisirea publică , verbală, a credinţei în Hristos?
Sau ar trebui să o înţelegem în termenii învăţăturii lui Iisus despre aproapele
nostru, a cărui existenţă necesită ocrotire şi dragoste în numele Lui (Matei
25,40)? Iar dacă e vorba de ultimul caz, există, oare, un „aproape“ mai
vulnerabil decât copilul nenăscut? Singurul răspuns potrivit la criza avortului
este de a te opune categoric la atitudinile şi legile care îl susţin şi de a face
aceasta prin cuvinte şi fapte care să reflecte grija istorică a Bisericii pentru viaţa
prenatală.
Mai trebuie adăugat faptul că apărarea vieţii omului nu este monopolul
creştinilor. Respectul faţă de viaţa umană este un precept al moralei universale
proclamat de toate marile civilizaţii ale lumii şi care stă la baza oricărei
societăţi cu adevărat democratice.
În Biblioteca Vaticanului se păstrează un manuscris din secolul XIII care
reproduce Jurământul lui Hipocrat, al cărui text este dispus în formă de cruce.
Cel care a scris în formă de cruce acest text fundamental al moralei medicale
compus de un medic păgân din antichitate, şi-a dat seama că între principiile
eticii naturale şi principiile eticii creştine este o identitate perfectă.
În concluzie, entitatea care se dezvoltă în uter este o individualitate vie, o
fiinţă umană, o persoană nu în devenire, ci cu dreptul ei propriu la viaţă
datorită unicităţii genetice, dar mai ales întrucât Dumnezeu o consideră o fiinţă
personală, unică, un fiu al lui Dumnezeu şi obiectul iubirii infinite a Acestuia.
Ortodoxia respinge avortul din acelaşi motiv pentru care respinge eutanasia şi
prelevarea organelor vitale de la aceste persoane: ele rămân, în sensul deplin,
PERSOANE înaintea lui Dumnezeu.

IV. 1.2. Avortul - genocid: atentat împotriva societăţii

Motto: „Un popor care care îşi omoară copiii înainte

85
 ca ei să vadă lumina zilei se condamnă la
dispariţie. Mai scurt zis, se sinucide“
(Anton Moisin)
Lumea creştină de astăzi a declarat război şi moarte copiilor – cele mai
nevinovate fiinţe de pe pământ. În fruntea ţărilor cu cel mai mare procent de
avorturi pe cap de locuitor se situează România. Zilnic, în ţara noastră, se
avortează în 475 de clinici nu mai puţin de 7000 de copii, deci peste 1 milion
pe an. Aşadar, putem spune că avortul reprezintă şi un păcat împotriva
societăţii, întrucât el este rană de moarte a sufletului etnic. Neamul nu este
altceva decât o familie mare. Suntem cu toţii strâns legaţi în fuiorul vieţii.
Nimeni nu poate răni fără să fie rănit. Nu poţi să ucizi fără a distruge ceva din
propriul sine. Pentru că unitatea familială este componenta de bază a societăţii,
când familia este rănită, societatea este vătămată şi civilizaţia începe să se
ruineze. Când cea mai mică şi mai inocentă fiinţă umană este vătămată, nu
există nici o bază pentru o societate civilizată.
Pe de altă parte, sufletul nu este numai sediul eului personal, ci şi al
eului etnic. De aceea suprimarea vieţii în pântecele matern nu este numai un
atentat asupra unei persoane, ci şi asupra unui neam. Păcatul pruncuciderii este,
în acelaşi timp, OMOR şi GENOCID. E drept că în cazul acestui fenomen nu
avem de-a face cu acte de crimă provocate de forţe ostile, exterioare unui neam.
Crima aceasta nu e, de fapt, ucidere, ci SINUCIDEREA NEAMULUI.
Suicidul etnic este, de fapt, etnocid. Moartea acestor prunci se constituie într-
un asasinat colectiv, premeditat şi executat într-un mod conştient. Nu este un
flagel oarecare, o moarte dependentă de o catastrofă naturală; dimpotrivă: e un
atentat împotriva existenţei umane, un dig ce se opune cu îndârjire în calea
revărsării şuvoiului vieţii. Şi de aici putem deduce că e vorba şi de un atentat
împotriva lui Dumnezeu.

86
 IV. 1.3. Avortul - deicid: atentat împotriva Mântuitorului Însuşi

Păcatul avortului este atât de mare, încât se poate numi şi DEICID,

respectiv uciderea lui Dumnezeu. E un mod metaforic de a vorbi, dar profund
real. Felul în care Hristos Domnul Se identifică cu omul (copil sau adult) ne
este descoperit de Mântuitorul Însuşi în pilda Judecăţii viitoare: „Atunci va zice
şi celor de-a stânga: « Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic,
care este gătit diavolilor şi îngerilor lui! Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat
să mănânc, însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi
primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat »”,
căci “întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, nici Mie nu Mi-aţi
făcut” (Matei 25, 41-45). Aceşti „prea mici” sunt, în primul rând, copiii
avortaţi, care nu au avut parte să fie hrăniţi, adăpaţi, îngrijiţi şi cercetaţi cu milă
şi cu iubire de mamele lor. Mântuitorul Se identifică cu ei. Nu e exclus să-L
auzim la Judecata de Apoi pe Mântuitorul zicându-ne: „ În pântece am fost şi
nu M-aţi ocrotit” .
Toţi cei care au ,,ochi de văzut" sunt de acord că un copil este cea mai
minunată fiinţă din întreaga creaţie. El este culmea creaţiei lui Dumnezeu. El
/ea reprezintă reflecţia cea mai apropiată a lui Dumnezeu pe pământ. Fiecare
copil este un individ absolut unic, dezvoltându-se într-un bărbat sau o femeie
care poate deveni cel mai apropiat prieten al lui Dumnezeu. A distruge un
singur copil prin avort este cea mai teribilă insultă adusă iubirii lui Dumnezeu
şi un atac la adresa Persoanei Sale. Este cea mai extinsă şi cea mai adâncă
tragedie care poate exista sau care a existat de la acea teribilă zi când oamenii
furioşi şi ignoranţi au ucis pe Fiul lui Dumnezeu. Este, cu siguranţă, ceea ce
duşmanul Său a vrut să obţină.
Aşadar mama ucide copilul de două ori: o dată împiedicându-l să vadă
lumina zilei, iar a doua oară - lumina vieţii viitoare.

87
88
 IV. 2. Poziţia Bisericii Ortodoxe privind contracepţia

De ce nu este Biserica de acord cu această practică?

IV.2.1. Contracepţia ca act de opunere la planul de creaţie al lui

Dumnezeu
Învăţătura despre obârşia dumnezeiască a sufletului omenesc este unul
din articolele de căpătâi ale dreptei credinţe şi oricine ar pune-o la îndoială s-ar
afla pe sine în apostazie, în afara adevărului şi a Sfintei Biserici a lui Hristos.
Vremurile pe care le trăim scot însă în evidenţă şi o altă învăţătură, nu mai puţin
importantă – cea despre obârşia divină şi a trupului nostru. Tăgăduirea
acesteia din urmă nu este o noutate, dar astăzi are o înfăţişare aparte. Dacă
evoluţionismul darwinist proclama sus şi tare originea animalică a omului, de
câteva decenii asistăm la un uragan al unei apostazii practice, apostazia uciderii
de prunci, pe care l-a dezlănţuit „începătorul minciunii”. Că astfel îşi împlineşte
poftele „cel ce de la început a fost ucigaş de oameni” (Ioan 8,44), nu e de
mirare. Ceea ce este dureros e faptul că la crimă reuşeşte să-şi facă părtaşi
tocmai pe cei pe care Dumnezeu – „de la Care îşi ia numele toată paternitatea
în cer şi pe pământ” (Efeseni 3,15) – îi cheamă să fie împreună lucurători cu
Sine la taina venirii în existenţă a celor ce încă nu sunt.
Poate nu puţini sunt aceia care, recunoscând gravitatea păcatului şi primejdiea
osândei, caută să-l evite, însă nu pe calea dobândirii virtuţilor, ci pe cea a
falsificării conştiinţei cu sofismele unor savanţi care pretind că viaţa omului ar
începe nu cu zămislirea, ci cu aproape două săptămâni mai târziu (cu aşa-
numita nidaţie sau implantare). Până atunci – zic ei – n-ar fi vorba decât de un
„cocoloş de celule” fără suflet, care poate fi îndepărtat după dorinţă. Înarmate
cu această „cucerire a ştiinţei”, o legiune de instituţii de stat sau civile
organizează în numele „dreptului la sănătate” o campanie mondială de
89
„planificare familială”, al cărei instrument îl reprezintă mijloacele
contraceptive.
Cum acţionează acestea?
Iată ce ne spune un pliant de popularizare realizat, printre alţii, de
Ministerul Sănătăţii: „Mijloacele contraceptive nu urmăresc altceva decât să
împiedice întâlnirea dintre spermatozoid şi ovul sau să determine modificări
ale învelişului uterului pentru a nu fixa sarcina”. Metodele contraceptive
împiedică apariţia sau dezvoltarea unei sarcini. Aşadar, se recunoaşte senin
că metodele contraceptive sunt în mare parte contragestive (şi anume: toate
tipurile de pilule plus steriletul), împiedicând implantarea embrionului uman în
uter. Nu este o prevenire a sarcinii, ci o întrerupere a ei, adică un avort!
Nimeni nu poate tăgădui – şi aici aportul ştiinţei moderne este
semnificativ – că trupul fiecăruia dintre noi începe să existe o dată cu
fecundarea. Prin urmare, intervenţia distructivă a omului în procesul conceperii
este un act îndreptat direct împotriva acţiunii creatoare a lui Dumnezeu.

IV.2.2. Efectele nefaste ale anticoncepţionalelor

Începând din secolul trecut, folosirea mijloacelor anticoncepţionale a

devenit foarte răspândită. Aparent, acestea nu aveau nici un efect secundar.
Reclama bine organizată le prezinta ca şi inofensive. Dar, precum a arătat
utilizarea lor îndelungată, ele nu sunt aşa de nevinovate pe cât par. Efectele lor
s-au putut observa pe mai multe planuri, începând de la sănătatea fizică şi
psihică a femeilor care le folosesc, până la modificări dramatice în structura
demografică a ţărilor în care sunt utilizate pe scară largă.

IV.2.2.1. Efectele anticoncepţionalelor asupra stării de sănătate a

femeii

90
 Aşa cum remarca un medic englez, Dr. Med. Ellen Grant, în cartea sa:
„The Bitter Pill” (Pilula amară), „sănătatea femeilor a fost jertfită pe altarul
planificării populaţiei”.
Există suficient de multe voci autorizate care incriminează categoric
folosirea acestor metode ca dăunătoare pentru sănătate şi uneori chiar fatale.
De exemplu, un ginecolog de prestigiu, dr. Rudolf Ehmann (Elveţia) afirma cu
referire la contraceptivele hormonale: „Niciodată până acum nu s-a mai
administrat un produs farmaceutic atât de puternic, cu atât de multe efecte
necunoscute, unor oameni sănătoşi, fără ca să existe necesitate din punct de
vedere patologic. Niciodată până acum nu s-a mai admis prezenţa în comerţ a
unui produs farmaceutic cu atât de multe şi grave efecte secundare cunoscute,
ca inhibitorii de ovulaţie”.
Care este explicaţia? Răspunsul îl dă tot el: „Niciodată până acum un
produs farmaceutic nu a mai adus atâţia bani industriei chimice. În SUA, pilula
este desemnată drept «the biggest moneymaker of pharmaceutics»" (Ehmann,
R., apud Moldovan, pr. S.)
Joyeux a descris foarte sugestiv această realitate:
„Dacă apar una sau două publicaţii ştiinţifice care arată pericolele
acestea legate de pilulă, atunci în mod sigur în luna viitoare se dau publicităţii
luări de poziţie care susţţin exact contrariul, pentru a neutraliza urmările prea
periculoase pentru industria farmaceutică” (Joyeux, apud Moldovan, pr. I.)
În cadrul educaţiei sexuale ce se predă în şcoli, când este vorba de
consecinţele medicale ale anticoncepţionalelor, ghidurile pentru profesori
maximalizează avantajele medicale ale contraceptivelor şi minimalizează
riscurile lor, deşi există deja suficiente dovezi despre cazuri de îmbolnăviri
grave şi chiar mortale.

91
 IV.2.2.2. Efectele contraceptivelor în planul mentalităţii privind
viaţa şi semnificaţia ei

Contracepţia este inseparabil legată de starea moral-spirituală a Europei

şi aproape a întregii lumi industrializate contemporane. Ridicată în slăvi ca o
mare binecuvântare de unii, condamnată ca un blestem de alţii, ea a provocat
mari transformări sociale şi ideologice.
Pentru prima dată în istoria omenirii s-a ajuns la o despărţire de mari
proporţii între sexualitate şi procreaţie. Această sciziune, aparţinând până acum
doar sferei private, a năvălit deodată în domeniul public. S-a promovat un drept
la uzul liber al sexualităţii, conducând la sfărâmarea tuturor hotarelor
anterioare. Principiul plăcerii a căpătat prevalenţă faţă de finalitatea biologică
a sexualităţii – reproducerea. Valul de pornografie a pregătit teoretic acest
proces, iar anticoncepţionalele l-au realizat practic.
Nu a fost greu să se câştige pentru acest proiect corpul medical,
sugerându-i-se acestuia şi, de altfel, întregii populaţii, cuvântul de ordine: „mai
bine să previi decât să avortezi”. Extrem de puţini au observat însă că astfel se
înlocuia diavolul cu belzebut. Şi pentru că în acelaşi timp a fost propagată –
chiar de teologi, îndeosebi! – ideea „răului mai mic”, nici ea nu şi-a ratat ţinta.
A acţionat foarte insidios din primele momente şi încă mai are efect.
Astăzi o ştim: anticoncepţia şi avortul se află într-o strânsă legătură,
nu numai în planul de acţiune, ci mai ales din punct de vedere ideologic şi
psihologic.
Există un cerc vicios între contracepţie şi avort. Oamenii care folosesc
contracepţia caută cu o mai mare probabilitate să facă avort pentru că sunt
furioşi de „contracepţia eşuată”. Cei care au făcut un avort utilizează mai
frecvent contracepţia pentru că nu doresc să mai treacă prin durerea respectivă
din nou. Promovarea în masă a contracepţiei, precum şi acceptarea ei graduală,

92
a convins cu rapiditate lumea că orice tip de relaţie sexuală este în regulă atât
timp cât nu duce la concepţie.
O anticoncepţie eficientă urmăreşte să prevină. Ceea ce trebuie să fie
împiedicat este tocmai copilul. Atfel se formează şi se dezvoltă intensiv o
concepţie negativă despre copil, se cristalizează imaginea copilului-duşman.
Dar întrucât în toate acestea este implicată sexualitatea – un instinct dominant
al umanităţii – era absolut inevitabil ca sexualitatea să ajungă rapid prioritară
faţă de copil. Copilul a devenit tot mai mult fenomenul nedorit ce însoţeşte
sexul. Şi atunci când, în ciuda anticoncepţionalelor, acest fenomen asociat se
produce, el este respins şi îndepărtat prin avort. Din cazul Californiei aflăm că
40% dintre cele 300.000-500.000 de avorturi dintr-un an sunt datorate rateurilor
contraceptivelor. Deosebit de semnifictivă este şi observaţia că tocmai în ţările
care au acceptat în stil mare contracepţia, numărul de avorturi nu numai că
nu a scăzut, ci, dimpotrivă, a crescut masiv exact în aceeaşi perioadă de timp.
Aşadar, pentru mulţi oameni, o perfidă schimbare de mentalitate înlocuieşte în
cele din urmă cotracepţia cu avortul. Iar în ceea ce îi priveşte pe planificatorii
populaţiei, în final îl recomandă şi ei ca mijloc curent de „control al naşterilor”.
În acest sens descifrează cei mai mulţi medici infama înşelătorie: „mai bine să
previi decât să avortezi”.
Chiar Christopher Tietze de la Population Council din New York, unul
din liderii planificatorilor populaţiei, declara deschis în 1983: „Întrucât avortul
şi contracepţia au ca scop comun evitarea naşterilor nedorite sau ratate, în masa
populaţiei, între avort şi practica anticoncepţională se instalează un înalt grad
de interşantajabilitate acolo unde ambele sunt accesibile şi perechile caută să
controleze numărul copiilor şi intervalul dintre naşteri. În astfel de societăţi,
femeile care au practicat contracepţia au probabilitatea mai mare de-a fi făcut
un avort decât cele care nu au practicat-o. Avortul singur nu este o metodă
eficientă a regularizării sarcinii, dar îşi sporeşte semnificativ eficacitatea în

93
urma extinderii uzului contraceptivelor, jucând rolul de mijloc de siguranţă
retroactiv”.
Pierre Chaunu vede, de asemenea, o legătură între aceste fenomene:
„Nu există un mijloc de prevenire, unul de avort şi altul de sterilizare. Ele
constituie, toate împreună, un TOT în care se dezvoltă unul din altul în mod
inevitabil. Aşa cum iubirea, sexualitatea şi procreaţia alcătuiesc un întreg de
realităţi relativ autonome, dar imposibil de separat complet, tot aşa prevenirea
artificială a sarcinii, avortul şi sterilizarea nu sunt decât trei faze ale aceleiaşi
politici familiale”.
Cele mai recente statistici din Anglia dovedesc falsitatea teoriei mereu
repetate că folosirea anticoncepţionalelor ar conduce la scăderea numărului de
avorturi, teorie exprimată direct prin cuvintele: „mai bine să previi decât să
avortezi!”. Anglia face parte din ţările cu cel mai înalt nivel de acceptare a
pilulei: acolo 43% (!!) din femei iau pilula; aceasta înseamnă aproape jumătate
din totalitatea lor. Dacă folosirea contraceptivelor ar conduce la scăderea
numărului de avorturi, atunci cota de avorturi din Anglia ar trebui să coboare
în mod corespunzător. Dar, din nefericire, nu este aşa. Conform cifrelor oficiale
oferite în 1988 de guvernul britanic, cota avorturilor din Anglia a ajuns la un
nivel record. Numărul avorturilor a crescut din 1969 în 1988 de la 7% la 20%.
Este o creştere de aproape 300%. Iar numărul avorturilor făcute în perioada
adolescenţei a crescut chiar de la 9% la 36%, deci de 4 ori.
În concluzie, ideea mult răspândită care susţine că soluţionarea
tragediei avortului s-ar afla în promovarea folosirii pe scară largă a
anticoncepţionalelor şi răspândirea educaţiei contraceptive este una FALSĂ.
Din nefericire, nu avem parte de o soluţie reală.
Utilizarea contracepţiei pe scară largă, ca alternativă la avort, şi-a arătat
efectele şi în ţara noastră. Rata avorturilor se menţine în continuare la un nivel
foarte ridicat, România ocupând locul I la numărul de avorturi.

94
 În concluzie, contracepţia nu poate fi considerată o metodă eficientă de
combatere a avortului din două motive:
1. Mai întâi, pentru că, cel puţin în unele cazuri, nu face decât să
înlocuiască o formă de avort cu alta. Aşa cum se ştie, fertilizarea are loc uneori
şi când se recurge la oricare gen de pilule, pre sau post-coitale, sterileturi sau
implanturi, iar toate aceste mijloace au ca efect împiedicarea nidării
embrionului în uter şi ca atare – OMORÂREA LUI. De asemenea, sărurile,
alifiile, spray-urile, tampoanele şi supozitoarele spermicide conţinând
nonoxinol 9 conduc, în cazul fecundării, la malformaţii ale embrionului şi la
avort timpuriu.
2. În al 2-lea rând, chiar când se recunoaşte avortului chirurgical
gravitatea morală şi medicală, acesta devine inevitabil în cazul eşecului
metodelor contraceptive, atâta timp cât educaţia contraceptivă contribuie la
întărirea atitudinii negative faţă de procreaţie. O contracepţie eficientă
urmăreşte să prevină; ori, ceea ce trebuie prevenit este tocmai copilul. Din
punct de vedere psihologic, se formează şi se dezvoltă imaginea copilului -
duşman al fericirii părinţilor, sau fraţilor, sau umanităţii. Sarcina, dacă apare,
este cu atât mai nedorită şi mai decis destinată avortului.
Pe de altă parte politicile contraceptive nu sporesc, ci diminuează
solidaritatea dintre familie şi comunitatea în care aceasta trăieşte. Atâta timp
cât contracepţia va fi prezentată ca o „soluţie uşoară la problema sarcinii
nedorite”, aproape orice naştere va deveni dintr-un act uman firesc şi dorit – o
chestiune de eroism moral. Dacă cineva şi-l asumă, iar apoi solicită ajutorul
comunităţii pentru crşterea copilului, va primi replica pe care o putem auzi deja
în zilele noastre: „Să ţi-l creşti, dacă l-ai făcut! De ce n-ai luat pilula, sau de ce
nu l-ai avortat?” În afara unei întregi comunităţi, şi nu doar a unei familii, care
să o susţină atât moral, cât şi material, naşterea – chiar şi a unui singur copil –

95
poate fi transformată de mentalitatea contraceptivă promovată astăzi într-o
sarcină aproape imposibil de purtat.
Presiunea pe care au indus-o campaniile de promovare a contracepţiei
la nivelul societăţii a condus la minimalizarea unor puncte de vedere, cum ar fi
cele pro-life, astfel încât sunt total ignorate efectele acestor „produse” la nivelul
sănătăţii şi al mentalităţilor asociate actului sexual. Generaţiile tinere devin din
ce în ce mai vulnerabile din punct de vedere fizic, după un consum îndelungat
de substanţe hormonale. Vulnerabilităţile de la nivelul sănătăţii fizice se extind
şi asupra sănătăţii morale, situaţie confirmată de sociologi – care arată o
diminuare a capacităţii de asumare a responsabilităţilor.
Atât statul, prin programele Ministerului Sănătăţii şi Familiei, cât şi
foarte multe organizaţii naţionale şi internaţionale susţin programe ample de
promovare a contraceptivelor. MSF a oferit periodic sume foarte mari pentru
achiziţionarea masivă de contraceptive orale, DIU şi prezervative. Numai în
1997 au fost cheltuiţi 500.000 de dolari, bani împrumutaţi de la Banca
Mondială, pentru procurarea şi distribuirea de contraceptive „în mod gratuit,
pentru eleve, studente şi femei cu afecţiuni cronice” (Ziarul „România liberă”,
27 ianuarie 1997). În anul 2003 „au fost alocaţi pentru achiziţionarea de
contraceptive 14 miliarde de lei” (Ziarul „Ziua”, 18 martie 2003).
Rezultatul??... Aproape 10% din totalul celor aproximativ 230.000 de avorturi
din 2001 revin categoriei sub 19 ani. De asemenea, a crescut numărul
gravidelor cu vârsta mai mică de 16 ani, număr care, în 2001, a fost
aproximativ de 700 (Ziarul „Curierul naţional”, 18 martie 2003). S-a constatat
că o promovare exagerată a contracepţiei, care se reduce la împărţirea cu
generozitate a contraceptivelor de orice fel (prezervative, pilule hormonale) în
şcoli şi licee, îi determină pe tineri să fie mai activi sexual, utilizând aceste
contraceptive mult prea devreme. Urmările?... Nu trebuie decât să medităm
puţin la situaţia în care se află România şi le vom vedea:

96
 „Ce bine ne-a adus perioada care s-a scurs de când copiii sunt
nedoriţi şi sacrificaţi în numele unei bunăstări clădite nu pe iubire de semeni
şi solidaritate socială, ci pe negarea îndreptăţirii la viaţă a celor care nu sunt
în măsură să se apere de un individualism feroce? Avem mai multe sarcini
adolescentine, mai multă violenţă în familie, mai mult abuz de copii, mai
multe divorţuri, mai mulţi copii, adulţi şi bătrâni ai străzii, mai multe boli cu
transmitere sexuală, mai mult consum de droguri, în general mai multă
sărăcie şi o societate mai violentă şi mai dezintegrată.
În concluzie, putem spune că folosirea contracepţiei pentru controlul
naşterilor iese în afara moralităţii creştine. Refuzând procrearea, omul refuză
participarea directă la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu – prin naşterea de
prunci – şi uzează de sexualitate doar pentru satisfacerea pofetelor trupeşti. Ori
această atitudine este, prin natura ei, păcătoasă. Prin controlul naşterilor omul
uită că un copil, rod al iubirii conjugale, este un DAR de la Dumnezeu şi pune
voia şi raţiunea propie mai presus decât cea divină. Esenţa planningului
constă în ideea că omul are dreptul să separe între actul iubirii şi urmările lui,
sau, mai precis să caute şi să obţină plăcerea ca scop în sine. Planningul este o
eroare şi o crimă pentru că se bazează pe acest fals. „Plăcerea nu e niciodată
scop, ci totdeauna mijloc” (Remete, 2001)

IV.2.2.3. Efectele contraceptivelor asupra situaţiei demografice a

ţării
Se pune problema: în ce măsură o societate are dreptul să îşi expună
membrii săi la pericole potenţiale, în speranţa de-a avea un avantaj pentru unii
dintre membrii săi, sau chiar pentru ansamblul societăţii? Dreptul persoanei la
viaţă şi libertate este un drept natural al omului şi priveşte atât propria viaţă, cât
şi posibilitatea de a crea, de a da viaţă, adică de a procrea. Dreptul femeii de a
întrerupe cursul unei sarcini se bazează pe statutul de intrus al fătului în uterul

97
acesteia şi pe dreptul ei de a dispune de corpul său după bunul plac.
Considerând că „libertatea unui om se întinde până la limita în care începe
libertatea celorlalţi” (Clarin), acest drept ar dispărea în momentul când
embrionul sau fetusul ar fi considerat un „celălalt”. Dacă susţinătorii avortului,
făcând pe ignoranţii, exclud posibilitatea existenţei unei vieţi omeneşti în
primele trei luni de sarcină, etica medicală refuză să se pronunţe în această
privinţă. Astăzi, mai mult ca oricând, responsabilitatea etică şi juridică a
medicului se instituie într-un subiect acut de dileme. Se spune că „medicina a
crescut numărul bolilor – evident, prin descoperirea lor – , că a medicalizat
sănătatea şi că, în faţa succeselor sale privind creşterea speranţei de viaţă, tot
ea a găsit şi antidotul prin controlul naşterilor” (Scripcaru, 1998).
Din punct de vedere politic, ţara noastră se află în situaţia de a nu putea progresa
pe drumul integrării europene din cauza copiilor instituţionalizaţi. Pentru a
rezolva această situaţie, Guvernul a iniţiat un program de reintegrare familială
a copiilor. Dar cum poate crede cineva că familiile vor accepta să primească
copii străini pentru a-i creşte, când timp de un deceniu au fost încurajate – şi
sunt încurajate în continuare – printr-o lege inumană să-şi omoare proprii copii,
iar „educaţia sexuală” care li se predă la ora actuală tinerilor în anumite şcoli şi
prin cabinetele de planificare familială întreţine o atitudine negativă faţă de
copilul conceput – considerat un eventual duşman al fericirii părinţilor sau
fraţilor săi?! Aceasta duce la o adevărată schizofrenie între căutarea unei
împliniri în plan sexual şi responsabilitatea, atât personală, cât şi socială, de a
fi părinte. Tocmai această schizofrenie este cauza cea mai profundă a crizei
abandonării copiilor şi a instituţionalizării lor şi încercarea de a rezolva această
criză prin educaţia sexuală contraceptivă o agravează, nu o rezolvă.
Se ştie că producerea anticoncepţionalelor este scumpă. Dar, precum
în anii trecuţi se făcea compensare la unele alimente, tot aşa se face compensare

98
şi finanţare dinafară pentru contraceptive. De ce? Pentru că nu putem intra în
Europa un popor ortodox care naşte, care perpetuează. Nu se poate aşa!
Un popor are soarta mamelor şi a copiilor săi. Copiii nenăscuţi şi
mamele însărcinate sunt veriga sa cea mai plăpândă a unui popor. Şi cum
tăria unui lanţ o dă veriga sac ea mai slabă, un popor valorează tot atâta câtă
valoare acordă acestor mame şi copiilor lor nenăscuţi.

IV.3. Poziţia Bisericii Ortodoxe privind metodele

naturale de reglare a sarcinilor

Pentru o abordare cât mai completă a problematicii avortului am

considerat necesară inclusiv tratarea acestui subiect.
Biserica Romano-Catolică acceptă aşa-zisele „metode naturale” de
reglare a sarcinilor. Care este părerea Biserii Ortodoxe vis-a-vis de această
chestiune?
Sunt destule persoane cu mare autoritate morală în Biserică din trecut,
ca şi din ziua de astăzi, care condamnă chiar abstinenţa ca mijloc de planificare
a familiei, pentru că însăşi această „planificare” are problema ei, şi anume:
FERIREA. Avortul, contracepţia non-abortivă, ca şi orice „metodă naturală”
au totuşi acest numitor comun, chiar dacă nu au aceeaşi gravitate.
De ce e „ferirea” ceva impropriu credinţei noastre? Pentru că, dacă e
adevărat – aşa cum susţine în unanimitate Tradiţia noastră – că procreaţia
presupune o intervenţie directă a lui Dumnezeu şi că fără aceasta nu s-ar zămisli
om, atunci „ferirea” apare ca o încercare de a evita ultimul cuvânt al lui
Dumnezeu. Noi ne rugăm Tatălui aşa cum ne-a învăţat Fiul: „Facă-se voia Ta,
precum în cer, aşa şi pe pământ”. Cum putem ştii voia Lui, dacă evităm s-o
aflăm?

99
 Ceea ce, pentru un necredincios, poate fi rezultatul unui hazard
biochimic, pentru un credincios este expresia voii lui Dumnezeu; căci ceea ce
ar putea veni pe lume nu e o gâză sau o pisică (şi acestora Dumnezeu le poartă
de grijă), ci un chip al Său, destinat veşnicei Sale iubiri. Dacă e aşa, nici
naşterea, nici nenaşterea nu sunt pur şi simplu „planificarea”cuiva.
Din puct de vedere ortodox, nu atât mărimea familiei ar trebui
modificată sau controlată, cât pornirile naturale sexuale. Nu e tocmai acest
lucru specific naturii umane, raţionale, şi anume stăpânirea de sine? De altfel,
ca să aibă o eficienţă semnificativă, „metodele naturale” pretind ele însele o
auto-disicplină în doi foarte riguroasă, adică abţinere şi o monitorizare continuă
a simptomelor fiziologice.
A nu omorî nu e specific creştinismului, aceasta ţine de morala naturală,
a tuturor oamenilor, şi de Legea cea veche. Mântuitorul ne învaţă nici să nu ne
mâniem, nici să nu poftim, adică pune chestiunea moralităţii faptelor noastre la
înseşi rădăcinile lor, la intenţii.
A-i educa pe oameni în specificul credinţei ortodoxe nu e ceva mai ilogic
decât a-i educa pentru metodele naturale sau pentru contracepţie, deşi e mai
greu. Dar cine a spus că ceea ce e mai de preţ se obţine mai uşor? Problema e
că alţii fac mult mai mult pentru puţinul (sau chiar nimicul) pe care-l oferă,
decât noi pentru multul pe care pretindem că-l oferim.
După atâţia ani de ateism teoretic (în învăţământ şi în cultură) şi practic
(„descurcăreala”, cu orice preţ, pentru a supravieţui), ceea ce ne lipseşte cel mai
mult e nu atât o economie prosperă, cât o educaţie ortodoxă credibilă. Ca
dovadă avem faptul că mentalitatea abortivă şi contraceptivă e dominantă
tocmai în ţările dezvoltate – care nu şi-au obţinut bunăstarea prin politici anti-
nataliste, ci mai ales prin munca emigranţilor!
Dar nu sunt, totuşi, metodele naturale, măcar „răul cel mai mic”? Nu
sunt măcar o soluţie acceptabilă în situaţia socială dată? Nu e tocmai sigur că

100
sunt. În primul rând, a miza pe rău, oricât de mic ar părea, nu e fără urmări
spirituale, uneori grave. În cele ale conştiinţei nimeni nu poate trişa liniştit.
Intenţia de a împiedica naşterea este una şi aceeaşi pentru mijloacele naturale,
cât şi pentru cele artificiale. Problema nu este cea a mijloacelor, ci cea a
intenţiei. Păcatul se înfiripă în ordinea vieţii spirituale. „Se evită «fraudele
contra naturii», dar se comite frauda împotriva dreptei credinţe” (Moldovan,
1996).

101
 STUDIU DE CAZ I
în consiliere prenatală

Istoricul social
1. Informaţii de identificare a subiectului
Nume şi prenume: M.S.
Vârsta: 19
Domiciliul: Iaşi
Starea civilă: necăsătorită
Religia: ortodoxă

2. Prezentarea succintă a problemei subiectului

M.S. este elevă la liceu în clasa a XII-a. Locuieşte în iaşi împreună cu părinţii
şi fratele ei. Ea s-a prezentat la centrul ”Primul Pas” pentru efectuarea unui test
de sarcină, test ce a ieşit pozitiv.
M.S. şi-a început viaţa sexuală la 16 ani şi a avut deja experienţa unui avort,
care a marcat-o profund; părinţii nu au iertat-o nici în prezent pentru acest fapt.
Partenerul ei este de acord ca M.S. să păstreze sarcina. Ea înclină spre a păstra
copilul, însă îi este foarte frică de reacţia părinţilor.
3. Prezentarea familiei
Nume şi prenume: M.S.
Vârsta: 19
Părinţi: M.E. 46
M.L. 45
Frate: M.I. 16
Partener: L.M. 22 ani

102
4. Date privind starea sănătăţii fizice şi mentale a subiectului:
a) Starea fizică
- Starea de sănătate fizică a clientei este bună; M.S. este bine dezvoltată.

b) Starea psihică
M.S. este foarte stresată la gândul că va trebui să le spună părinţilor că este
însărcinată.

5. Date despre educaţia subiectului

M.S. are rezultate foarte bune la învătătură şi face pregătire la engleză, în
dorinţa de a da admitere la Facultatea de Litere după absolvirea liceului.

6. Prezentarea condiţiilor de locuit

M.S. locuieşte cu părinţii şi fratele mai mic într-un apartament cu 3 camere,
care este proprietatea părinţilor.

7. Starea materială a subiectului

M.S. este în întreţinerea părinţilor. Aceştia au un venit acceptabil, întrucât tatăl
lucrează în învăţământ, iar mama este asistentă medicală.

8. Impresii ale asistentului social asupra informaţiilor obţinute

M.S. nu se poate decide; înclină mai mult spre a păstra sarcina, dar îi este foarte
frică de reacţia părinţilor. Nu vrea să vorbească despre avortul trecut, spunând
doar că a fost o experienţă „groaznică”.

103
9. Analiza câmpului de forţe

Puncte tari Puncte slabe

- sarcina lui M.S. nu este avansată - M.S. simte o frică teribilă faţă de
(are doar 5 săptămâni) şi are astfel părinţi;
timp să se mai gândească asupra - păstrarea sarcinii ar împiedica-o să
deciziei pe care o va lua; mai dea la facultate în anul acesta
- M.S. nu vrea să facă avort, dar îi este
teamă de părinţi;
- partenerul lui M.S. este de acord ca
ea să păstreze sarcina şi a asigurat-o
că o va sprijini;
- părinţii sunt de acord cu prietenia
dintre M.S. şi L.M.

10. Planul de intervenţie

Evaluare Obiective Ţinte Strategii

primară
1. M.S. a făcut un 1. Depistarea M.S. 1. - Supunerea lui
avort acum 3 ani în consecinţelor fizice M.S. la un consult
urmă şi în prezent şi psihice ale medical de
se constată o serie avortului suferit de specialitate
de consecinţe pe M.S. (ginecologic)
plan psihic - Consiliere post-
avort
2. M.S. nu le-a 2. - Cunoaşterea 2. - M.S. 2. - Discuţii cu
spus părinţilor familiei lui M.S. M.S. pentru a o

104
nimic despre - Părinţii încuraja să
sarcină. - Cunoaşterea lui M.S. vorbească cu
partenerului lui - L.M. părinţii.
M.S. şi a (partenerul) -Vizite la
posibilităţilor lui de domiciliul lui M.S.
a o ajuta. şi discuţii cu
părinţii despre
avortul făcut de
M.S. la 16 ani.
- Discuţii cu L.M.
pentru evaluarea
modului în care ar
putea-o sprijini pe
M.S.
3. M.S. se teme de 3. Conştientizarea 3. M.S. 3. - Consiliere de
experienţa unui lui M.S. a riscului specialitate în
nou avort. pe care l-ar cadrul căreia i se
presupune un al 2- vor explica lui
lea avort (atât din M.S. riscurile
punct de vedere al asupra sănătăţii
sănătăţii fizice, cât sale şi a capacităţii
şi psihice). ei de-a avea copii
în viitor.
- M.S. primeşte
informaţii despre
evoluţia unei
sarcini şi metodele
de avort.

105
 4. M.S. este elevă 4. - Conştientizarea 4. M.S. 4. - Discuţii cu
la liceu în clasa a lui M.S. că L.M. M.S.
XII-a menţinerea sarcinii (partenerul) - Consilierea lui
nu-i va afecta - Părinţii L.M. în vederea
terminarea liceului. - profesorii sprijinirii lui M.S.
- Obţinerea de lui M.S. în menţinerea
suport material şi sarcinii.
afectiv din partea - Consilierea
lui L.M. şi a părinţilor lui M.S.
părinţilor lui M.S. pentru a realiza
importanţa
sprijinului lor în
soluţionarea
problemei lui M.S.
- Discuţii cu
profesorii de la
şcoală.

11. Evaluarea finală

- Urmărirea scopului de-a păstra sarcina şi de-a se căsători cu L.M. după
terminarea liceului;
- Urmărirea evoluţiei sarcinii lui M.S.;
- Menţinerea suportului familial.

12. Agenţi ai schimbării

- asistentul social
- psihologul
- medicul

106
- direcţiunea şcolii.

107
13. Ecomapa

108
 STUDIU DE CAZ II
în consiliere prenatală

Istoricul social
1. Informaţii de identificare a subiectului
Nume şi prenume: A.L.
Vârsta: 23
Domiciliul: Bârnova
Starea civilă: necăsătorită
Religia: ortodoxă

2. Prezentarea succintă a problemei subiectului

A.L. este însărcinată în luna a II-a, sarcina provenind dintr-o relaţie de
concubinaj cu C.I., care durează de mai bine de un an. În această perioadă ea a
mai făcut un avort, în urma căruia s-a simţit extrem de rău. Ea nu mai vrea să
trăiască o astfel de experienţă şi de aceea se teme să-i spună de sarcină lui C.I.,
care – susţine ea – ar obliga-o să avorteze din nou. A.L. şi C.I. locuiesc
împreună, în casa părinţilor lui A.L. Ea este vânzătoare la un chioşc, iar el e
muncitor pe şantier.

3. Prezentarea familiei
Nume şi prenume: A.L. 23
Părinţi: A.A. 46
A.E. 43
Sora: A.M. 21
Partener: C.I. 28

4. Date privind starea sănătăţii fizice şi mentale a subiectului:

109
a) Starea fizică
- A.L. are o sănătate şubredă, plângându-se de frecvente dureri de cap şi
ameţeli.

b) Starea psihică
A.L. este foarte stresată de situaţia în care se află.

5. Date despre educaţia subiectului

A.L. a absolvit 8 clase, după care s-a angajat ca vânzătoare.

6. Prezentarea problemelor emoţionale ale subiectului

A.L. este hotărâtă să păstreze această sarcină, dar îi este foarte frică de reacţia
partenerului şi a părinţilor. Trăieşte şi în prezent acute sentimente de vinovăţie
că a ascultat de concubinul său şi a avortat. Ar fi dispusă să renunţe la el – în
cazul în care acesta i-ar cere să aleagă între dânsul şi copil – dar nu ştie cum
vor reacţiona părinţii şi dacă va avea sprijinul acestora. Se simte singură şi
neajutorată.

7. Prezentarea condiţiilor de locuit

A.L. locuieşte împreună cu concubinul ei, ocupând o cameră din casa părinţilor
ei.

8. Starea materială a subiectului

Starea materială a lui A.L. este modestă, ea beneficiind doar de salariul de
vânzătoare. Nu are o locuinţă proprie şi astfel depinde de părinţi.

9. Impresii ale asistentului social asupra informaţiilor obţinute

110
A.L. nu vrea să avorteze, dar nici nu are curajul să-şi înfrunte concubinul şi
familia. Ar fi dispusă să-l părăsească pe C.I., dar crede că nu ar putea creşte
singură copilul.

10. Analiza câmpului de forţe

Puncte tari Puncte slabe

- A.L. nu vrea să avorteze; - A.L. nu se poate întreţine singură;
- A.L. are experienţa unui avort care - A.L. nu poate conta pe srijinul
a fost o adevărată traumă pentru ea şi părinţilor;
care este, oarecum, o piedică pentru - A.L. are o stare de sănătate şubredă.
un nou avort.

10. Planul de intervenţie

Evaluare primară Obiective Ţinte Strategii

1. A.L. a suferit un 1. Conştientizarea A.L. 1. Consiliere post-
avort şi manifestă lui A.L. privind avort în vederea
semne vizibile ale consecinţele unui al atenuării
sindromului post- doilea avort asupra consecinţelor
avort. sănătăţii fizice şi avortului trecut.
psihice.
2. A.L. are o stare de 2. Cunoaşterea A.L. 2. - Consult medical
sănătate proastă. exactă a stării de pentru A.L.
sănătate a lui A.L. - Examen de
specialitate pentru
observarea sarcinii

111
 3. A.L. este 3. Încurajarea lui A.L. 3. Discuţii cu A.L.
însărcinată în luna a A.L. ca să vorbească pentru a o încuraja
II-a, iar părinţii şi cu partenerul despre să vorbească cu
partenerul nu au sarcină. partenerul şi părinţii
aflat încă.
4. A.L. susţine că în 4. Cunoaşterea - A.L. 4. - Discuţii cu C.I.
mod cert C.I. nu va posibilităţilor lui C.I. - C.I. şi cu părinţii lui
fi de acord ca ea să şi a familiei lui A.L. -Părinţii A.L. - Consilierea
păstreze sarcina, iar de-a o susţine pe lui A.L. lui C.I. pentru
părinţii nu ar putea aceasta în susţinerea lui A.L.
să o sprijine prea menţinerea sarcinii. în menţinerea
mult. sarcinii.

11. Evaluarea finală

- Urmărirea evoluţiei sarcinii lui A.L.;
- Menţinerea suportului afectiv şi material al lui A.L. pe parcursul sarcinii.
- Legalizarea relaţiei cu C.I.

12. Agenţi ai schimbării

- asistentul social;
- Centrul „Primul Pas”;
- medicul.

112
13. Ecomapa

113
 STUDIU DE CAZ III
în consiliere prenatală

Istoricul social
1. Date de identificare a subiectului
Nume şi prenume: N.D.
Vârsta: 21
Domiciliul: Miroslava
Starea civilă: necăsătorită
Religia: ortodoxă

2. Prezentarea succintă a problemei subiectului

N.D. s.a prezentat la Centrul de Consiliere „Primul Pas”, solicitând un test de
sarcină. Ea provine dintr-o familie dezorganizată, fiind şi singurul copil la
părinţi.
N.D. este studentă în anul II, iar sarcina este rezultatul unei relaţii de scurtă
durată cu B.I., care este căsătorit, avâd şi doi copii. De când a aflat că N.D. este
însărcinată, lui B.I. nu i-a mai păsat de ea, nici de sarcină. Părinţii lui N.D. încă
nu ştiu că este însărcinată, dar ea crede că oricum nu se vor implica în problema
ei, întrucât mama nu o poate sprijini material (fiind bolnavă şi beneficiind doar
de o pensie de boală), iar tatăl are relaţie de concubinaj.
3. Prezentarea familiei
Nume şi prenume: N.D.
Părinţi: N.M. 50
N.E. 47
Partener: B.I. 43

4. Date privind starea sănătăţii fizice şi mentale a subiectului:

114
a) Starea fizică
N.D. are o anemie accentuată.

b) Starea psihică
N.D. este foarte confuză datorită situaţiei în care se află, dar încearcă să se
adune şi să ia o decizie înţeleaptă.

5. Date despre educaţia subiectului

N.D. a absolvit un liceu teoretic şi este studentă în anul II.

6. Prezentarea problemelor emoţionale ale subiectului

N.D. are remuşcări şi sentimente de vinovăţie pentru relaţia iresponsabilă cu
B.I. Se simte foarte singură şi are nevoie de cineva cu care să poată discuta
problemele ei şi care s-o ajute cu un sfat bun.

7. Prezentarea condiţiilor de locuit

N.D. locuieşte într-o cameră de cămin studenţesc împreună cu alte 4 colege.

8. Starea materială a subiectului

Situaţia materială a lui N.D. este modestă. Ea se întreţine din bursa de studiu şi
puţinul pe care i-l oferă mama din pensia ei. Tatăl nu o ajută financiar. Când
merge acasă mai aduce alimente de la bunici, care sunt un sprijin pentru ea.

9. Impresii ale asistentului social asupra informaţiilor obţinute

N.D. se simte teribil de singură şi lipsită de srijin; este deschisă spre
comunicare.

115
10. Analiza câmpului de forţe

Puncte tari Puncte slabe

- N.D. este o persoană puternică şi - N.D. nu are sprijinul partenerului şi
responsabilă; al familiei;
- Bunicii constituie pentru ea un - N.D. trebuie să se întreţină singură;
suport afectiv şi chiar material pentru - N.D. trebuie să-şi continue studiile.
menţinerea sarcinii;
- Sarcina nu e avansată (are doar 6
săptămâni);
- N.D. are nişte principii de viaţă
sănătoase, relaţia cu B.I. fiind un mic
„incident” în viaţa ei.

10. Planul de intervenţie

Evaluare Obiective Ţinte Strategii

primară
1. N.D. se simte 1. Conştientizarea lui N.D. Consilierea lui N.D.
vinovată de relaţia N.D. privind pentru a putea depăşi
pe care a avut-o cu consecinţele vieţii deprimarea pe care
B.I. sexuale iresponsabile i-o induc sentimen-
în afara căsătoriei tele de vinovăţie şi
pentru a-şi asuma
responsabilitatea

2. N.D. se simte 1. Cunoaşterea - N.D. Discuţii cu N.D.

teribil de singură. familiei lărgite a lui pentru a o încuraja să

116
 N.D. (a părinţilor şi -Părinţii vorbească cu mama
bunicilor). şi ei şi cu bunicii;
2.Cunoaşterea bunicii - Discuţii cu mama şi
partenerului şi a lui N.D. cu bunicii materni
posibilităţilor lui de a - B.I. pentru evaluarea
o ajuta pe N.D. modului în care
aceştia o pot ajuta pe
N.D.

11. Evaluarea finală

- Urmărirea sarcinii şi a plasamentului copilului în familia lărgită.

12. Agenţi ai schimbării

- asistentul social;
- psihologul;
- medicul;
- Centrul „Primul Pas”.

117
13. Ecomapa

118
 STUDIU DE CAZ IV
în consiliere prenatală

Istoricul social
1. Date de identificare a subiectului
Nume şi prenume: T.C.
Vârsta: 20
Domiciliul: Iaşi
Starea civilă: necăsătorită
Religia: ortodoxă

2. Prezentarea succintă a problemei subiectului

T.C. este studentă în anul I; în urma controlului ginecologic a aflat că este
însărcinată în luna a II-a. Ea a mai făcut un test de sarcină înainte de-a merge
la medic, dar testul a ieşit negativ. Mama lui T.C. a sfătuit-o să avorteze cât mai
repede, pentru a se putea ocupa de studii. T.C. a venit la „Primul Pas” pentru
consiliere – îndemnată fiind de o colegă de clasă. În momentul sosirii la centru
ea înclina mai mult spre avort datorită influenţei exercitate asupra ei de către
mamă.
3. Prezentarea familiei
Nume şi prenume: T.C.
Părinţi: T.D. 47
T.I. 44
Sora: T.A. 22

Fratele: T.P. 16
Partener: H.D. 24
119
4. Date privind starea sănătăţii fizice şi mentale a subiectului:
a) Starea fizică
Starea de sănătate fizică a clientei este bună.

b) Starea psihică
T.C. este stresată de faptul că trebuie să se decidă într-o perioadă foarte scurtă
de timp.

5. Date despre educaţia subiectului

T.C. este studentă la Facultate în anul I.

6. Prezentarea problemelor emoţionale ale subiectului

T.C. încearcă să-şi menţină calmul, fiind o fire echilibrată. O deranjează foarte
tare faptul că mama nu vrea să discute cu ea, ci îi impune să avorteze.

7. Prezentarea condiţiilor de locuit

T.C. locuieşte împreună cu părinţii şi fraţii într-un apartament cu 3 camere.

8. Starea materială a subiectului

T.C. este în îngrijirea părinţilor. Tatăl este salariat, iar mama este pensionată pe
caz de boală. Ei au o gospodărie la ţară pe care o administrează şi de unde se
aprovizionează.

9. Impresii ale asistentului social asupra informaţiilor obţinute

120
 T.C. ar dori să cunoască şi alte alternative la avort, însă se teme că în
cazul în care va păstra sarcina, va pierde suportul mamei sale. Avortul i se pare
soluţia cea mai simplă.

10. Analiza câmpului de forţe

Puncte tari Puncte slabe

T.C. este dornică să afle o altă - Dacă va păstra sarcina, T.C. va avea
rezolvare a problemei, în afara dificultăţi în terminarea studiilor;
avortului. Deşi toţi o încurajează la - Părinţii o sfătuiesc să avorteze;
avort, ea luptă să găsească o altă - Partenerul nu-i poate oferi nici un
modalitate prin care să poată păstra sprijin şi insistă ca ea să avorteze.
copilul.

10. Planul de intervenţie

Evaluare Obiective Ţinte Strategii

primară
1. T.C. este 1. Cunoaşterea T.C. 1. Consilierea lui
studentă în anul I atitudinii pe care T.C. în vederea
şi e însărcinată în T.C. o are faţă de depăşirii situaţiei de
luna a II-a sarcină criză şi clarificarea
atitudinii ei vis-a-
vis de continuarea
facultăţii.

121
 2. T.C. a efectuat 2. Informarea lui T.C. 2. Un consult
un test de sarcină T.C. privind medical de
care a ieşit efectuarea corectă a specialitate.
negativ, deşi ea unui test de sarcină
era deja
însărcinată
3. Părinţii se opun 3. Cunoaşterea Familia 3. Consilierea
menţinerii familiei lui T.C. şi a H.D. mamei lui T.C.
sarcinii deoarec partenerului acesteia (partenerul) pentru a oferi un
partenerul nu-i suport afectiv şi
poate asigura nici material fiicei sale.
un viitor
4. T.C. este 4. Informarea lui T.C. Consilierea
receptivă la T.C. asupra Mama lui familială privind
sfaturile mamei consecinţelor T.C. conştientizarea
şi înclină mai avortului pe plan riscurilor pe care le
mult spre avort. fizic şi psihic. implică avortul.

11. Evaluarea finală

- Urmărirea mersului sarcinii;
- Atenuarea traumei post-avort;
- Acordarea de suport emoţional şi financiar;
- Întegrarea lui T.C. în şcoală şi comunitate.

12. Agenţi ai schimbării

- asistentul social;
- Centrul „Primul Pas”;
- medicul.

122
123
13. Ecomapa

124
 STUDIU DE CAZ V
în consiliere prenatală

Istoricul social
1. Date de identificare a subiectului
Nume şi prenume: R.V.
Vârsta: 20 ani
Domiciliul: Bârlad
Starea civilă: necăsătorită
Religia: catolică

2. Prezentarea succintă a problemei subiectului

R.V. provine dintr-o familie cu 6 membri: părinţii, 2 fete şi 2 băieţi. Tatăl e
pensionat pe caz de boală, având un venit lunar de 1.500.000 lei. Mama
lucrează ca şi gestionară într-un magazin alimentar, având şi ea un venit
modest.
R.V. a avut relaţii cu I.C. (care e căsătorit şi are un copil). Iniţial acesta a promis
s-o ajute atât în timpul sarcinii, cât şi după naştere. Însă, datorită unor conflicte
între cei doi, el n-a mai vrut să-i ofere sprijinul promis. R.V. s-a decis să pună
capăt acestei relaţii şi să încerce să se descurce singură. Din familie numai
mama şi sora mai mare ştiu că e însărcinată.
R.V. a dorit să avorteze, dar din diferite motive – printre care şi financiare – a
amânat de câteva ori efectuarea acestei proceduri. Astfel sarcina a evoluat şi nu
a mai fost posibilă întreruperea ei. R.v. a venit la centru pentru sprijin material
şi consiliere privind relaţia mamă-copil.

3. Prezentarea familiei
Nume şi prenume: R.V. 20
125
Părinţi: R.M. 46
R.L. 45
Fraţii: R.N. 22
R.A. 18
R.C. 16
Partener: I.C. 26

4. Date privind starea sănătăţii fizice şi mentale a subiectului:

a) Starea fizică
R.V. este bine dezvoltată; nu prezintă probleme de sănătate.

b) Starea psihică
R.V. este crispată de ceea ce o aşteaptă; nu s-a gândit că va fi mămă atât de
devreme.

5. Date despre educaţia subiectului

R.V. a absolvit un liceu agro-alimentar.

6. Prezentarea problemelor emoţionale ale subiectului

R.V. nu se simte pregătită pentru a-şi asuma rolul de mamă. Are nevoie de
consiliere şi informaţii privind relaţia mamă-copil.

7. Prezentarea condiţiilor de locuit

R.V. locuieşte împreună cu părinţii şi fraţii într-o casă cu 3 camere.

8. Starea materială a subiectului

126
R.V. este în îngrijirea părinţilor. Ei au pe lângă gospodărie o grădină şi teren
arabil de unde se aprovizionează. R.V. iniţia să plece la muncă în străinătate
pentru a fi independentă din punct de vedere material, dar sarcina a împiedicat-
o.

9. Analiza câmpului de forţe

Puncte tari Puncte slabe

- Deşi se teme că nu se va descurca - R.V. nu se simte pregătită pentru
cu copilul, R.V. are abilităţile rolul de mamă;
necesare, întrucât ea a avut grijă şi de - Nu are un suport afectiv şi material
fraţii mai mici; adecvat din partea familiei şi a
- Este o fire echilibrată şi asta o va partenerului.
ajuta să se acomodeze cu această
situaţie.

10. Planul de intervenţie

Evaluare primară Obiective Ţinte Strategii

1. R.V. acceptă 1. Sprijin moral şi R.V. Consilierea şi
greu ideea că va material pentru ca informarea asupra
avea un copil la R.V. pentru a putea relaţiei dintre
vârsta aceasta. accepta viitorul ei mamă-copil
statut de mamă.
2. R.V. se simte 2. Cunoaşterea - R.V. 2.- Vizite la
neajutorată şi familiei lui R.V. şi a -Părinţii domiciliul lui R.V.
sigură, ştiind că posibilităţilor lor de-a lui R.V. -Discuţii cu părinţii
o ajuta pe R.V. şi membrii familiei

127
 părinţii nu o vor -Fratele lărgite care o pot
putea srijini. mai sprijini.
mare
3. Familia lărgită Internarea clientei în R.V. Cu acordul Direcţiei
nu poate susţine centrul maternal de Asistenţă Socială
creşterea copilului Iaşi, R.V. va fi
internată după
naştere în centrul
maternal
„Maternus”.

11. Evaluarea finală

- Urmărirea sarcinii lui R.V.; acordarea de sprijin moral şi material;
- Internarea cuplului mamă-copil la Centrul Maternal „Maternus” pe o perioadă
de 6 luni, unde R.V. va primi informaţii legate de creşterea şi îngrijirea
copilului.

12. Agenţi ai schimbării

- Asistentul social;
- Centrul „Primul Pas”;
- Centrul Maternal „Maternus”.

128
13. Ecomapa

129
 NEMAME

Ce-am greşit eu, mamă, viaţa ca să-mi iei?

N-am cum să mă apăr, să strig n-am putere.
Mă alungi din tine, de ce nu mă vrei?
Te iubesc eu totuşi, cât nu poţi tu cere.

Îţi sunt eu povară, trup din trupul tău?

Inima ta rece de ce mă sugrumă?
Că-mi retezi viaţa, nu îţi pare rău,
Mama mea cea bună?...Nu voi să-ţi spun mumă.

Unde mi-e mormântu,-n care cimitir?

Trupul meu nevolnic e-aruncat la câine.
N-ai vrut să gust, mamă, vieţii sfânt potir,
Nici să sorb izvorul, nici să-mbuc din pâine.

Mi-ai lăsat în noapte sufleţelul orb,

Rătăcită mamă, ce-mi puteai fi mamă;
Nu mi-ai dat splendoarea lumii să o sorb,
Strigă-mă pe nume...Nu ştiu cum mă cheamă.

N-ai vrut să mă scalde ape de botez,

Nici să pot cunoaşte-a Mântuirii Cruce;
Somnul să mi-l mângâi cu-al Iubirii Crez.
Fapta-ţi grea uitarea n-are s-o astupe.

130
Mi-ai pus capăt, mamă, zilelor de vis,
M-aruncând la râpă ca pe-un pumn de humă.
Te iubesc, mămico, chiar de m-ai ucis,
Mă rog să te ierte, Celui ce îndrumă.

Cui să cer eu, Doamne, grabnic ajutor?

Ghilotina cade, viaţa mi se duce.
Nu mă lăsa, mamă, -n pântece să mor!...
Ia-mă lângă Tine, Bunule, pe Cruce!

Aminteşte-ţi, mamă...ceasul cel urât...

Pune-o coală albă într-o neagră ramă:
Eu voi fi acolo chip neizvorât
Că mi-ai luat viaţa, tot mi-eşti dragă, mamă.

Nu vei şti vreodată cum aveam să-arăt,

Plânsul sau surâsul, cum aleargă pasul;
Te-i căi vreodată privind îndărăt?
Nu vei ştii cum vesel mi-ar fi-ncreţit glasul.

Unde îţi sunt, mamă, ochii tăi duioşi,

Caldul sân asemeni nevăzutor scuturi?
N-or lipsi spre mine blânzi şi mângâioşi,
În auz cuvinte,-n leagăn, n-ai să-mi scuturi.

131
Vreau să-ţi văd privirea, să-ţi zâmbesc mirat,
Dulce să-ţi fiu, mamă, sânului povară,
Ca să-ţi curgă-n suflet glasu-mi tremurat,
Buna mea măicuţă, nu mă da afară!

Singură tu, care poţi să mă-ocroteşti,

Tocmai tu, iubire, mă trimiţi la moarte?!
Iartă-mă, că, poate, n-ai vrut să mă creşti
Şi de Cel din Ceruri ai fugit departe.

Te-ai iubit pe sine prea mult, maica mea,

Cât nu cere Crezul vieţilor creştine.
Mă urai, căci gândul negru te momea,
Eu cu-atât mai tare te iubeam pe tine.

Fiarele, oricare, puii nu-şi ucid,

Căci le-opreşte straşnic dorul lor de mamă...
Unde este omul înţelept, lucid?
Nu mai e ruşine, nu mai este teamă.

La judeţul aspru cum să te prezinţi?

Ucigaşa faptă n-ai să poţi ascunde.
Nu va fi ieşire, n-ai să poţi minţi,
N-o să ai cuvinte pentru a răspunde.

132
Maica mea cea bună care n-ai răpus,
Singura scăpare: roagă-te Fecioarei,
Ca să ducă ruga Bunului Iisus
Şi să cazi, cu lacrimi, sfintelor picioare-I.

Legile ni-s strâmbe, codul e neclar,

Crimele „în sine” n-au cum să explice
Pe-ucigaşii: mamă-doctor-măcelar,
Cine să-l condamne că e un complice?

Celor ce ucis-au proprii lor copii

Le poţi zice mame, când ele-s nemame?
Cin’ să osândească crunte miopii?
Cin’ să plângă, Doamne, noaptea-atâtor drame?!

V. VITALIE

133
 CONCLUZIE

Avortul este cea mai diabolică ucidere de oameni, prin care mamele
îşi ucid proprii fii mai înainte de a-i naşte, de a-i vedea, de a-i uni cu Hristos
prin botez şi de a-i săruta cu dragostea lor de mamă.
Care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de această crimă oribilă
care – din păcate – are loc în masă la ora actuală? Răspunsul îl vom găsi
meditând puţin asupra mesajului central al noului legământ adus de Mântuitorul
Hristos: iubirea de Dumnezeu şi de semeni, în care se cuprind toată legea şi
proorocii: „ Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot
sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca
pe tine însuţi” (Luca 10,28). Prin urmare ne iubim pe noi înşine atunci când îi
iubim pe ceilalţi ca pe noi înşine; ceva nu poate fi bun doar pentru noi. Dacă
este rău pentru ei, este rău şi pentru noi. Dacă este bun pentru ei, este bun şi
pentru noi. Este vorba, întotdeauna, despre o alegere a binelui sau a răului. Nu
există a treia opţiune, ca de exemplu, linişte, inactivitate sau observarea
neimplicată. În situaţii de necesitate, mai ales în chestiuni de viaţă şi de moarte,
nu există spectatori inocenţi.
Suntem chemaţi să venim cu toţii în sprijinul celei mai vulnerabile
fiinţe umane – copilul nenăscut – al cărui strigăt de ajutor (acel „strigăt mut” –
dacă vreţi) nu are cine să-l audă.
Aşa cum am spus, copilul nenăscut e singura victimă inocentă, dar nu
este singura victimă! Victime la fel de importante, deşi nu sunt inocente, sunt
cei care fac avortul, care participă într-un fel sau altul la avort. Ei sunt victime
ale celui rău. Dar Mântuitorul a venit nu numai pentru cei nevinovaţi care
suferă, ci şi pentru cei care L-au răstignit. Şi aceştia au nevoie de sprijinul
nostru.

134
 Dacă privim problema venirii pe lume a omului şi a păcatelor
împotriva acestei veniri dintr-o perspectivă mai largă, suntem obligaţi să
constatăm că avortul nu este în sine cea mai mare problemă pe care o trăim
astăzi. Avortul este într-o mare măsură simptomul unei boli mai grave chiar
decât ceea ce este el în sine. Avortul arată o suferinţă mai profundă şi anume:
disoluţia unui neam. Avortul este semnul că acest neam – neamul românesc–
este în curs de destrămare pentru că avorul este semnul unei grave boli sufleteşti
a familiei. Ori familia este pentru societate ceea ce este nodul într-un năvod sau
o plasă. Dacă nu ai o familie, nu mai ai un neam; nu ai decât o masă de oameni.
Faptul că părinţii îşi omoară copiii nu trebuie privit doar la suprafaţă. Ei nu
omoară pur şi simplu nişte copii nedoriţi, căci nu e vorba doar de nişte sarcini
nedorite. Ceea ce se întâmplă este, de fapt, mult mai grav: aceste familii şi-au
pierdut rostul; ele nu mai au legătură cu viitorul lor şi practic, nu mai au legătură
nici cu trecutul – ceea ce înseamnă că năvodul acesta, reţeaua aceasta,
comunitatea se rupe, se dezagregă.
Fenomenul avortului este semnul, simptomul acestei boli mult mai
grave care este suferinţa familiei. Familia şi venirea pe lume a unui copil într-
o familie nu este problema unei singure perechi de oameni. Responsabilitatea
venirii pe lume a unui copil nu priveşte doar doi oameni, ci priveşte o
comunitate. În momentul în care noi – în calitate de comunităţi – nu mai suntem
capabili să ne ajutăm unii pe alţii, să ajutăm familiile care au copii, înseamnă
că noi nu mai putem funcţiona ca şi comunitate, ca unitate socială. Nu mai
funcţionăm decât ca o masă de oameni care este bună de toate manevrele
politice, sociale, economice. Devenim astfel doar nişte consumatori de
bunăstare. E foarte important să înţelegem că problema venirii pe lume a
omului şi păcatele împotriva acesteia nu sunt doar o problemă individuală a
unei familii, ci ele constituie o problemă a unei comunităţi, a întregului neam
românesc şi a Bisericii neamului românesc.

135
 Una din cele mai importante cauze pentru existenţa avortului în
sânul poporului nostru este dispariţia parohiilor. Dar nu dispariţia
administrativă a parohiilor (pentru că acestea există ca şi în trecut). Este
dispariţia parohiilor ca trup al lui Hristos. Când Sfântul Apostol Pavel
vorbeşte despre Biserică, foloseşte această metaforă organică: dacă într-un trup
suferă un mădular, suferă toate. Ori în Biserica noastră, dacă are loc un avort
într-o familie, pe restul nu-i interesează!...Este inadmisibil! Este o contradicţie!
În momentul în care într-o parohie se săvârşeşte un avort şi ceilalţi membrii
sunt indiferenţi, aceasta e dovada că acolo trupul lui Hristos nu există. Dacă
Sfântul Apostol Pavel are dreptate, noi nu suntem creştini, pentru că nu se vede
că suntem un singur trup în Hristos.
Când Dumenzeu trimite pe lume un copil, nu-l trimite numai pentru
o familie, ci îl trimite pentru o întreagă comunitate. Un nou copil este pentru
toţi contemporanii lui purtătorul unor valori pe care Dumenzeu le trimite în
lume. Mântuitorul spune: „ Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în
sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă” (Matei 5,15). Orice om este o
făclie, este o flacără trimisă în lume ca să lumineze. Venirea pe lume a unui
copil este Cincizecime!… El este purtătărul chipului lui Dumnezeu şi potenţial
– al asemănării Lui. Dumnezeu nu-l pune „sub obroc”, adică omul acela nu
trăieşte numai pentru dânsul; el trăieşte pentru întreaga comunitate de
contemporani. Când se înnoieşte comunitatea cu un copil, se înoieşte şi Biserica
cu un copil. Dar noi nu înţelegem lucrul acesta.
Apostolul ne îndeamnă:
„Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos!”
Inclusiv sarcinile nedorite ne vizează pe toţi. Dar, din păcate, în ziua de azi
întâlnim replici ca: „Treaba lui! De ce n-a avortat sau de ce n-a luat
anticoncepţionale?”

136
 Greutatea unei sarcini a fost lăsată de Dumnezeu tocmai ca noi să
învăţăm din aceasta solidaritatea, să învăţăm comuniunea, să învăţăm să fim un
trup, să învăţăm că avem un destin comun şi să conştientizăm că nu vom intra
în împărăţia lui Dumnezeu fiecare pe cont propriu, cum intri într-un hotel (unde
fiecare are camera lui). Dumnezeu îngăduie să trăim împreună pentru că avem
un destin comun şi lucrurile acestea ne privesc pe toţi.
Prin urmare problemele PRO-VITA sunt cauza noastră, a tuturor.
Dacă un creştin zice că aceste probleme nu-l privesc, el nu înţelege nimic, nu
înţelege ce este Biserica. Dacă e creştin şi susţine că nu e responsabil de aceste
probleme, se descalifică. Este o descalificare fără drept de replică; căci ce fel
de mădular al trupului lui Hristos este acesta?
„ Să stăm bine! Să luăm aminte!” Nu putem fi creştini adevăraţi şi
totodată indiferenţi la problema avortului.

137
 BIBLIOGRAFIE

Astărăstoae Vasile; Almaş Bela – Esenţialia in bioetica, Iaşi, Ed. Cantes, 1998
Asociaţia medicilor catolici, 1993 - Avortul – întrebări şi răspunsuri, Ed.
Presa bună, Iaşi
Boca, Arsenie, preot, 2003, Ridicarea căsătoriei la înălţimea de taină,
Ed.Agaton,Colecţia Ortopraxia, Făgăraş
Breck, J., preot, 2001 – Darul sacru al vieţii, Ed. Patmos, Cluj-Napoca
Carp, Coralia, 1996 – Implicaţiile metodelor anticoncepţionale şi avortului în
planificarea familială, coord. Dr. Vasile Luca, Spitalul Clinic Judeţean
Constanţa
Chrisostomos, Arhiepiscop de Etna şi St. Gregory Palamas, 2001– Sfaturi
pastorale ortodoxe din perspectivă psihologică, Ed. Univ. Al.I.Cuza,
Iaşi
Ciornea, T. (coord.), autori, Ghe. Scricaru, G. Loghin; D. Radu, V. Mihăescu,
Ghe. Drăghici, V. Astărăstoae, 1996 - Medicină legală – definiţii şi
interpretări, Ed. Junimea, Iaşi
Clement, O., 1996, Trupul morţii şi al slavei – scurtă introducere la o
teopoetică a trupului, Ed. Christiana, Bucureşti
Cleopa, Arhim. Ilie, 1992 – Despre avorturi, Colecţia: Leacuri pentru suflet,
nr.8, Ed. Ihtis
Dumea, C., preot, 1994 – Planificarea familială după morala catolică, Ed.
Presa Bună, Iaşi
Dumea, C., preot, 1998 - Omul între „a fi” şi „a nu fi”, Bucureşti, Ed.
Arhiepiscopiei Romano-Catolice

Epifanie, Arhim., 2001, Familiei ortodoxe cu smerită dragoste, trad.de

Ieroschim. Ştefan Lacoschitiotul, Schitul acul, Sf.Munte Athos
138
Evdochimov, P., - Taina iubirii- sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei
ortodoxe, Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana, Bucureşti
Floca, I., arhidiacon, 1992, - Canoanele Bisericii Ortodoxe, Ed. I.B.M. al
B.O.R., Bucureşti
Graham, J., 1991, - Biblia femeii gravide, ed. Elit, Odorheiu Secuiesc,
traducere Diaconu Roxana
Habra, G., 1994, - Iubire şi senzualitate, Ed. Anastasia, Bucureşti
Hatcher, R., coord., W. Rinehart, R. Blackburn, Judith Geller, 1997,
Contracepţia – ghid practic, traducerea şi tipărirea în limba română au
fost posibile prin sprijinul acordta de Fondul Naţiunilor Unite pentru
Populaţie, Societăţii de Educaţie Contraceptivă
Iftime, C-tin., Ciochină, Larisa, 2003, - O viziune asupra vieţii, Ed. Pro Vita
Media, Bucureşti
Iluţ, P., 1994 – Sociologia familiei, Univ. „Babeş Bolyai”, Facultatea de Istorie
şi Filozofie – Catedra de Sociologie, Cluj-Napoca
Irimescu, Gabriela, 2004- Asistenţa socială a Familiei şi Copilului, Ed. Univ.
„Al. I. Cuza”, Iaşi
Juvenalie, Preot, 2002, - Teroriştii uterului, terorism ştiinţific şi etica
începuturilor vieţii. Eseu de bioetică a gestaţiei, Ed. Anastasia,
Bucureşti
Kalamaras, Meletios, Mitropolit, 1996, Avortul, trad. de Garoafa Coman, Ed.
Bizantină, Bucureşti
Kindersley şi Fenwich, Elisabeth, 1998, Mama şi copilul; Enciclopedia RAO,
Slovacia, traducere de Apostu Claudia şi Balan Horia
Larchet, Jean-Claude, 2003, Etica procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi,
Ed. Sofia, Bucureşti
Mândrilă, Carmen Gabriela, 2003, - Dinamica familiei şi elemnente de
asistenţă socială, Ed. PIM, Iaşi

139
Miftode, V., 1995, - Metodologia sociologică – Metode şi tehnici de cercetare
sociologică, Ed. Porto-Franco, Galaţi
Miftode, V., 1999 – Fundamente ale asistenţei sociale, Ed. Eminescu,
Bucureşti
Mitrofan, N., 1984, - Dragostea şi căsătoria, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti
Mitrofan, Yolanda, 1989, Cuplul conjugal – Armonie şi dizarmonie, ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Mladin, N., Mitropolit, Bucevschi, O., diacon, Pavel C., Zăgrean I., Preot,
1997, - Teologia morală ortodoxă, vol. I, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti
Moisin Anton, Ocrotirea copiilor nenăscuţi
Moldovan, I., preot, 1996, În Hristos şi în Biserică. Adevărul şi frumuseţea
căsătoriei. Teologia iubirii, vol. II, tipărită la tipografia Episcopiei
Ortodoxe Alba-Iulia
Moldovan, I., preot, 1997, Darul sfânt al vieţii şi conbaterea păcatelor
împotriva acestuia, Editura I.M.B. al B.O.R., Bucureşti
Ney, Philip, 1999, Profund vătămat (o explicaţie a problemelor profunde
generate de avort şi abuzul asupra copiilor), Ed. Casa cărţii de ştiinţă,
Cluj-Napoca
Niţescu, V., 1997, Obstretică şi Ginocologie – manual pentru şcoli sanitare
postliceale, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Păscuţ, Dan; Păscuţ, Magda, 2004, Avortul – Experienţa românească în
avortul complicat; Consideraţii privind chestiunea embrionului, Ed.
Eurostampa
Percă, A., preot, 1994, Morala vieţii fizice, Ed. Institutului Romano-Catolic,
Iaşi

140
Puşcaş, F., 1998, Procreaţia clinic asistată în teologia diasporei ortodoxe, în
Revista Teologică, anul VIII, nr. 1, Sibiu
Remete, G., preot, 2001, Familia şi planingul familial. Congresul
internaţional „Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu
creştin”, România – Bucureşti, Palatul Patriarhiei, 25-27 septembrie
2001
Sava, V., preot, Brânză, R., preot, 2001, Ghidul mamei creştine, tipar execuata
la S.C. Erata Tipo S.R.L., Iaşi
Spânu, Mariana, 1998, Introducere în asitenţa socială a familiei şi protecţia
copilului, Ed. Tehnică, Chişinău
Stăniloae, D., preot, 1978, Teologia Dogmatică Orotdoxă, vol. III, Bucureşti
Stossel, P., 1998, Myriam de ce plîngi? – Trauma avortului – confesiuni ale
femeilor şi studii de specialitate, Ed. Ariel în colaborare cu Fundaţia
Pro Vita Medica, Timişoara
Stan, George, 2001, Teologie şi Bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă Alexandria,
2001
Suciu, P.S.S. Ioan, 2002, Mama, Ed. Viaţa creştină, Cluj-Napoca
Vasilescu, diac. Dr. Emilian, Valoarea omului (Subcapitol din cartea Biserica
şi problemele vremii – Conferinţele publice ale Facultăţii Teologice
„Andreiene” pe anul univeristar 1946-1947), an 1947, Ed. „Dacia
Traiană”, Sibiu
Willke, J.; Willke, C., 1990, Abortion – Questions and answers, Ed. Hayes
Publishing Company
Willke, J.; Willke, C., 1994, Cartea roşie a avortului, trad. de Mişcarea pentru
Salvarea Vieţii PRO-VITA Brâncoveanu, Bucureşti
Avortul şi contracepţa
Rev. Credinţa Ortodoxă, nov.2004, pag.15

141