STARETUL SOFRONIE DE LA ESSEX, vazatorul luminii necreate si

cunoscatorul neinselat al lui Dumnezeu. EXPERIENTA HARULUI si

PUTEREA RUGACIUNII CU DURERE. Ce se intampla cand omul nu-si
schimba viata dupa ce s-a savarsit cu el o vindecare
minunata? CARE E CEA MAI MARE TRAGEDIE PENTRU OM?
10-07-2015Sublinieri
Print
 CUVIOSUL SOFRONIE SAHAROV (†11 iulie 1993)
Va recomandam si:
 VIDEO si AUDIO: Cuvantul IPS Hierotheos Vlachos de la LIBRARIA
SOPHIA: La Staretul Sofronie gasim raspunsuri pentru cautarile si
 deznadejdile omului de azi. Am gasit un om care a trait in vremea

noastra in duhul Sfintilor Parinti

 MITROPOLITUL IEROTHEOS VLACHOS – LA BUCURESTI, sambata si

duminica – pentru conferinta si lansarea editiei revizuite a

cartii “STIU UN OM INTRU HRISTOS: Staretul Sofronie, isihastul si

theologul”. PREZENTAREA CARTII

 IPS Ierotheos Vlachos despre CUVIOSUL SOFRONIE SAHAROV (†11

iulie 1993), cel care ITI TRANSMITEA VIATA SI DUH DE POCAINTA

prin simpla sa prezenta si prin binecuvantare: “Era un om care

efectiv L-a vazut pe Dumnezeu. A fost un urmas al Sfintilor

Parinti. Viata este un rezumat al vietii si teologiei Sfintilor Simeon

Noul Teolog si Grigorie Palama” (video, audio, text)

 RASPUNSURILE din conferinta de la Bucuresti (Facultatea de Drept)

a MITROPOLITULUI IEROTHEOS: “Dumnezeu nu-Si impartaseste

darurile celor care ‘dorm’, celor care nu lucreaza… SA NU

DEZNADAJDUITI NICIODATA!” (video, audio, text)

 PARINTELE RAFAIL NOICA evocand la Cluj chipul sfant si minunile

discrete ale ARHIMANDRITULUI SOFRONIE (video). “Cunosc un

om in Hristos” – CUVINTE DUHOVNICESTI (si audio) din

tezaurul viu al duhovnicului de la Essex

***

 MARTURII DESPRE SFANTUL PARINTE SOFRONIE – 20 de ani de la

nasterea in Cer a unui adevarat “staret” purtator de Duh al secolului

XX
 FIRESCUL MINUNILOR, SIMPLITATEA NOBILA A

SFINTENIEI. Parintele Rafail despre duhovnicul sau sfant, Cuviosul

Sofronie

 Fericitul Arhimandrit SOFRONIE DE LA ESSEX – OMUL PUTERII

DISCRETE A DUHULUI si purtator in inima sa al suferintelor fiecarui

om
 “Daca Parintele Sofronie nu este sfant, atunci nimeni nu e
sfant!”
 Noi marturii despre Sfintii Siluan si Sofronie. DARUL CUVANTULUI

TAMADUITOR SI TAINA “REPETITIEI” DUHOVNICESTI

 CUVIOSUL SOFRONIE SAHAROV – intimul Duhului si puterea
sfanta a cuvantului. Plus: PARINTELE SOFRONIE SI
BISERICA RUSA
 FERICITUL SOFRONIE SAHAROV – CUVANTAREA DE RAMAS
BUN: “Noi nu ne despartim…”

 VIATA SFANTULUI NOSTRU PARINTE SOFRONIE (Saharov): “Nu

puteti pastra rugaciunea… pentru ca nu va rugati pentru oameni”

***
 Intervenţia minunată şi pocăinţa
“Un astfel de Stareţ ce trăia în isihia minţii, cu o dragoste kenotică [in
care se golea de sine insusi, n.n.] faţă de toţi oamenii, în unire şi
comuniune cu Dumnezeu, era cu neputinţă să nu provoace schimbări
duhovniceşti în cei pentru care se ruga – dacă, desigur, şi aceia
răspundeau chemării sale. De obicei se ruga pentru toată
omenirea. Undeva scrie un cuvânt minunat, care ne arată că era rugător
pentru întreaga lume, preot al întregii lumi:
„Grija pentru toţi face ca slujirea unor persoane anume să devină o
piedică şi te determină oarecum să te îndepărtezi de ei” .

Odată însă, după cum îi scrie lui Balfour, s-a rugat pentru o femeie, o
cunoştinţă a sa, care suferea de cancer în stadiu terminal, fiind
„condamnată la moarte, după părerea doctorilor”. Stareţului i s-a cerut
să se roage pentru ea şi a făcut-o „cu bucurie în duh, dar cu multă
durere în inimă”. A rămas lângă patul ei la spital „mai mult de două
ceasuri”, rugându-se împreună, vorbind, discutând, şi apoi împărtăşind-
o cu Preacuratele Taine. Femeia s-a vindecat pe deplin, cu lucrarea lui
Dumnezeu şi cu rugăciunea Stareţului. Aceasta nu i-a prilejuit însă
schimbarea prin pocăinţă, nici ei, nici soţului ei, şi amândoi au
continuat să-şi trăiască viaţa lumească de dinainte. Dar, precum scrie
Stareţul,
„minunea nu s’a săvârşit pentru ca ei să rămână cum fuseseră până
atunci”:

femeia s-a îmbolnăvit din nou. De data asta, scrie Stareţul,

„mi-a fost cât se poate de greu din

nou să cer lui Dumnezeu, căci prima mea nădejde fusese zădărnicită: ei
nu renăscuseră”.

Şi aceasta i-a adus certitudinea că rugăciunea pentru bolnavi, pentru

vindecarea lor pe cale minunată,
„este cu putinţă numai dacă se făgăduieşte pocăinţă, adică a-şi schimba
fundamental întreaga viaţă,ca slava lui Dumnezeu să-şi afle loc în ei, ca
tot restul vieţii lor să se petreacă de acum tocmai în planul slavei lui
Dumnezeu”.

În acest fel trăieşte, se poartă, păstoreşte, se roagă un Părinte

duhovnicesc isihast.
Theofania – Dumnezeiescul Har
După învăţătura revelată a Bisericii, Dumnezeu are esenţă (ousía) şi lucrare
(enérgeia) şi, în vreme ce esenţa Sa este de neîmpărtăşit
omului, energia-lucrarea Sa poate fi împărtăşită. Lucrarea lui Dumnezeu,
precum învaţă Sfântul Grigorie Palama, este făcătoare-de-esenţă, făcătoare-de-
viaţă, făcătoare-de-înţelepciune şi făcătoare-de-dumnezei (îndumnezeitoare).
Astfel, întreaga zidire, în chip potrivit fiecărei făpturi, este părtaşă la
lucrarea lui Dumnezeu – dar numai sfinţii şi îngerii sunt părtaşi
lalucrarea Lui cea îndumnezeitoare.
Energia-lucrarea lui Dumnezeu este numită şi Har [dar] al lui
Dumnezeu, deoarece ne este dăruită de El. Nu este lucrarea
noastră. Dumnezeu e Cel ce făptuieşte îndumnezeirea, în vreme ce omul doar
primeşte îndumnezeirea. Şi, deoarece Harul lui Dumnezeu este
Dumnezeiesc, de aceea şi energia-Harul se numeşte nezidită, căci nu a
fost creată – ci, dimpreună cu Dumnezeu, este mai nainte de toţi vecii.
Omul care înaintează spre îndumnezeire este părtaş la lucrarea curăţitoare,
luminătoare, îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, şi se numeşte îndumnezeit.

În scrisorile sale către Balfour,

Stareţul Sofronie face referire la această temă theologică a Dumnezeiescului
Har, deoarece în acea vreme, mai mult decât până atunci, era scăldat în
energia-lucrarea lui.
Dumnezeiescul Har este dar al lui Dumnezeu, nu este izbânda sau
lucrarea noastră; este lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, care vine către
om atunci când el nici nu se aşteaptă. Omul înţelege în această stare că
este părtaş unui dar ce nu-i aparţine, care nu este omenesc, ci are o
altă obârşie, dumnezeiască. Stareţul scrie:
„Experienţa însă arată că Harul vine la noi atunci când îl aşteptăm cel
mai puţin, când ne socotim nevrednici de el, ba chiar de însăşi
mântuirea. Dar toate acestea într’o măsură.”

Într-un alt loc descrie foarte minuţios şi relevant cum Harul lui Dumnezeu
vine în sufletul care a pătimit multă durere şi îl mângâie, şi îl
întăreşte. De asemenea, descrie din proprie experienţă cum, după ce omul a
vieţuit ani îndelungaţi în starea de întuneric a căderii, voinţa-libertatea-
patimile lui se împotrivesc Dumnezeiescului Har – însă Harul îşi săvârşeşte
lucrarea cu răbdare şi respect faţă de libertatea omului. În cele din urmă,
Dumnezeiescul Har îl călăuzeşte pe om la pocăinţă şi îi îndreaptă urmările
rătăcirilor voinţei celei libere, însă şi omul împreună-lucrează la mântuire. Din
această analiză, este demn de luat în seamă un pasaj semnificativ:
„Dar totuşi, într’o extremă încordare a voinţei, ajungeam la mine în
odaie şi aproape cădeam la pământ în neputinţă, din pricina
zbuciumului şi a urâtului, gata să zgârii pământul cu unghiile, gata să
plâng din durerea inimii, şi chiar plângeam. Şi numai rugăciunea mă
ridica şi reaşeza pacea în inimă. Dar o pace pe care înainte nici nu mi-aş
fi putut-o închipui cu putinţă, care până atunci nici nu venise în inima
mea.”

Stareţul a avut o mare experienţă a cercetărilor Dumnezeiescului

Har. Cunoştea nu din studiul cărţilor, ci din experienţa personală lucrările
felurite ale Harului
„în fiecare om, ţinând seama de înclinarea lui sufletească şi de
structura lui mentală. În unii el se manifestă furtunos, în alţii,
dimpotrivă, foarte subţire şi gingaş; în unii treptat se înalţă de la
măsuri mai mici la mai mari, în alţii însă se manifestă dintr’o dată cu
putere mare iar apoi, s’ar părea, îi părăseşte.”

Înlăuntrul omului se petrec multe schimbări, descreşteri şi creşteri ale

Dumnezeiescului Har, iar omul cunoaşte existenţial această stare,
cunoaşte când Harul lui Dumnezeu lucrează înlăuntrul său şi când, după
iconomia lui Dumnezeu, îl părăseşte. Fireşte, în această stare, omul poate
deosebi lucrările Harului celui nezidit al lui Dumnezeu de darurile fireşti pe
care le are, căci aşa-numitele daruri naturale-ontologice rămân permanent
înlăuntrul lui, chiar dacă pentru o vreme nu sunt lucrătoare, în timp
ce Dumnezeiescul Har vine – şi se depărtează. Iar lucrul acesta este foarte
limpede cunoscut de omul care a primit acest dar. Scrie:
„Noi trebuie să ştim când sântem cu Dumnezeu şi când ne îndepărtăm
de la El; trebuie să ştim ce avem de făcut în fiecare zi spre a rămâne în
Dumnezeu, spre a ne apropia de El.”

Stareţul cunoştea nu doar venirea

şi ridicarea Dumnezeiescului Har în propria sa lume lăuntrică, ci îl vedea
că lucrează şi în alţi oameni. Aceasta nu era o dezvoltare a vreunei
calităţi fireşti, nici rezultatul cunoştinţelor psihologice, ci rod al
experienţei trăite a Dumnezeiescului Har. Se vede foarte limpede din
scrisorile sale către Balfour că putea distinge între lucrările zidite şi
nezidite, între lucrările diavoleşti şi Dumnezeiescul Har, fapt pe care îl
conferă harisma theologiei. Acest discernământ,care este dovada vederii
dumnezeieşti şi a cunoaşterii din experienţă a Harului, îl face pe om
vrednic să poată săvârşilucrarea de păstor duhovnicesc – căci astfel
poate desluşi când lucrează diavolul şi când Dumnezeu, când un gând
provine de la diavol şi când vine de la Dumnezeu, şi aşa îi poate vindeca
pe oameni. Acestea le distingea şi la Balfour, şi i le scrie în epistolă.
Deşi este vădit că Stareţul Sofronie avea harisma de a discerne venirea şi
părăsirea Dumnezeiescului Har, totuşi se ferea să cerceteze acest lucru,
povăţuindu-l şi pe destinatarul scrisorilor sale să se ferească a face astfel de
observaţii. Mai mult, îl sfătuieşte să se considere pe sine „nevrednic de
Har”.
Stareţul, însă, cunoaşte personal nu doar venirea şi ridicarea
Dumnezeiescului Har, ci cunoaşte din experienţă şi intensitatea diferită
cu care Dumnezeiescul Har îl cercetează pe om. Într-adevăr, la început,
acest Har Dumnezeiesc lucrează cu o intensitate mai mică, aproape pe
nesimţite, şi cu iubire faţă de om – chiar dacă omul îl simte atunci ca fiind un
mare Har, din pricina întunecimii de mai nainte a minţii sale – apoi continuă cu
o lucrare de o intensitate sporită, călăuzindu-l pe om la extaz, la răpire şi la
contemplarea lui Dumnezeu. De aceea, într-una din scrisori, în care face referire
la feluritele stări ale vieţii sale lăuntrice, mărturiseşte:
„Uneori dragostea pentru Dumnezeu mă rupe de lume, voiesc să uit
lumea în contemplarea cu mintea a Dumnezeirii lui Hristos…”

Într-o epistolă către Balfour, scrisă în

zilele Paştilor anului 1935, la zece ani după intrarea sa în Sfântul Munte,
vorbeşte despre chipul Paştelui celui veşnic pe care îl prăznuise în vremea
aceea, ca şi despre dimineaţa zilei celei neînserate, care este veşnicia, şi pe
care o trăise. Şi scrie:
„Ştiu un om în Paris, care din Sâmbăta Mare până în a treia zi de Paşti,
timp de trei zile a fost în starea unei vedenii pe care, în chipurile
fiinţării noastre pământeşti, el n’a găsit cu putinţă a o exprima decât în
cuvintele că a văzut dimineaţa neînseratei zile. Dimineaţă – pentru că
lumina era neobişnuit de gingaşă, de subţire, de «lină», ca şi albastră.
Iar neînserata zi – vecinicia.”

Aceasta era o experienţă a sa, o trăise la Paris, înainte de a veni în

Sfântul Munte, aşa cum am văzut-o deja relatată în cartea Vom vedea pe
Dumnezeu precum este. Este surprinzător faptul că prima oară i-a descris-o
lui Balfour la câţiva ani după ce a trăit-o, în corespondenţa personală cu acesta,
iar apoi a păstrat-o tainic în inima sa, până când a descris-o şi publicat-o după
alţi cincizeci de ani, către sfârşitul vieţii sale. Şi ne putem întreba cum de-a
îndurat să păzească tăinuit un astfel de dar, ferindu-se să vorbească
despre el chiar şi celor mai apropiaţi. Aceasta este o dovadă
aautenticităţii duhovniceşti.
Într-o altă epistolă, pe care i-a scris-o lui Balfour cu trei ani înaintea celei
amintite mai sus, adică în decembrie 1932, este mai limpede şi mai deschis spre
a se dezvălui. Ca să-l ajute pe Balfour şi să-l întărească şi susţină în noua
viaţă duhovnicească ce se trăieşte în Biserica Ortodoxă, face referire la
propriile sale experienţe ale vederii dumnezeieşti. În această epistolă
vorbeşte despre „Harul minunat” şi, precum înţelegem din cele scrise, este
vorba de vederea lui Dumnezeu şi vederea Luminii nezidite.
La început vorbeşte despre două arătări dumnezeieşti (theofanii), petrecute pe
când se găsea la Paris:

„Îmi amintesc că de două ori la Paris un Har minunat m’a cercetat.”

Atunci nu a priceput nimic, acest lucru întâmplându-se abia când, mai târziu,
avea să citească Imnele Sfântului Simeon Noul Theolog. Însă, îndată ce a
bănuit că fusese vorba de Lumina nezidită, Harul lui Dumnezeu nu l-a
mai cercetat din nou. Apoi vorbeşte despre o experienţă a vederii
dumnezeieşti pe care a avut-o în Sfântul Munte, şi care s-a pierdut după
ce a încercat să o înţeleagă raţional, pentru a-i răspunde Părintelui
Iuvenalie. Printre altele, Stareţul scrie:
„Trebuie să spun că acea vedenie este atât de plăcută minţii (şi
sufletului), încât atunci când, după rugăciune, sufletul din nou îşi
aminteşte că neapărat trebuie să se întoarcă în lumea aceasta şi să
vadă lumina soarelui materialnic, el cu durere primeşte acest imperativ.
Ar vrea să petreacă la nesfârşit în contemplarea luminii minţii, luminii
nematerialnice. Atât de treptat intră sufletul într’o astfel de vedenie, că
la început (aşa se petrecea cu mine) eu nu eram conştient de ceea ce se
petrecea; dar de când stânga mea a prins de veste ceea ce făcea cu
mine dreapta lui Dumnezeu, atunci vedenia s’a curmat. Şi astfel de
cazuri am cunoscut de mai multe ori.”
Prin vederea lui Dumnezeu, Stareţul a dobândit o cunoaştere empirică a
lui Dumnezeu – nu o cunoaştere despre Dumnezeu, pe care omul o
poate agonisi prin studiul diverselor cărţi, ci o cunoaştere a
lui Dumnezeu, o cunoaştere existenţială.De altfel, în învăţătura Sfinţilor
Părinţi, vederea lui Dumnezeu este îndumnezeirea omului, îndumnezeirea este
unire şi comuniune a omului cu Dumnezeu, iar unirea aceasta înainte-sădeşte
cunoaşterea Lui, care este mai presus de orice cunoaştere omenească. O
asemenea cunoaştere, pe cel ce este văzător-de-Dumnezeu îl face
theolog neînşelat în Biserică. Iată ce scrie, în chip revelator, Stareţul:
„Sufletul meu a cunoscut pe Dumnezeu că «El Dragoste este», şi
dragoste negrăită, nespusă, neînţeleasă, neostoită, nemărginită,
preacurată, preasfântă, de negândit în desăvârşirea ei, preadulce,
puternică, vecinică, şi ce vom mai spune încă? – «Dumnezeu Lumină
este, şi nici un întunerec întru El este» (nici pată, nici prihană).”

Vorbind despre Dumnezeu ca

dragoste, scrie că s-a încredinţat pe deplin de acest adevăr. Un pasaj dintr-o
scrisoare este foarte grăitor:
„Eu de mult m’am încredinţat că Dumnezeu dragoste este, că El, cu
neostoită sete caută pe fiecare dintre noi, că Îi este dor de noi, că, în a
Sa dragoste către noi, El nu se schimbă, oricât ne-am schimba noi faţă
de El, că El pururea năzuieşte să ne covârşească cu bunătăţi.”

Această cunoaştere a lui Dumnezeu a deschis orizontul duhului său, făcându-l

să înţeleagăcât de tragică este pentru om necunoaşterea adevăratului
Dumnezeu.Nu-l preocupau alte evenimente tragice ale vieţii omului, cât îl
preocupa faptul că oamenii Îl ignoră pe Dumnezeu:
„Cel mai tragic mi se pare a fi nu faptul că oamenii îndeobşte suferă
mult, ci faptul că mor fără să fi cunoscut pe Dumnezeu.”

Această cunoaştere a lui Dumnezeu, care vine prin vederea Dumnezeieştii

Lumini, prin vederea adevăratului Dumnezeu, nu este o cunoaştere
teoretică, ci transfigurează întreaga existenţă a omului, şi îi sporeşte
dorirea unei mai mari şi neîncetate comuniuni cu El. În acest chip, omul
trăieşte veşnicia, cu toate urmările acestei stări.
Într-o epistolă scrie că omul care a dobândit cunoaşterea lui Dumnezeu se
roagă „cu plâns neostoit” pentru prietenii şi pentru vrăjmaşii săi, şi
pentru întreaga zidire. Doreşte încă şi sufletul să-l piardă pentru
mântuirea celorlalţi. Atunci,
„inima rănită de dragostea dumnezeiască uneori doare, ca şi cum
cineva ar fi străpuns-o cu o sabie înroşită în foc”,

însă acea durere este dulce, şi îl face „să uite lumea întreagă”.
Deoarece Stareţul gusta din viaţa cea dumnezeiască, inima îi era cuprinsă de
flăcări şi înseta să vieţuiască dimpreună cu sfinţii. Scrie:

„Adevăr îţi spun, că atunci când mi s’a aprins inima, chinuit însetam de
a trăi acolo unde să fiu înconjurat de sfinţi, căci simţământul
binecinstitor al fricii lui Dumnezeu face să-ţi fie chinuitor spectacolul
vieţii necucernice (vezi ce zice Apostolul: 2 Pt. 2:8).”

După vederea lui Hristos ca Dumnezeu adevărat şi după dobândirea cunoaşterii

celei dumnezeieşti, Stareţul mărturiseşte că, de acum, nu-L mai căuta pe
Dumnezeu, ci căuta să se asemene lui Hristos şi să devină al Aceluia pe
care Îl cunoscuse personal şi duhovniceşte. Ce mare adevăr theologic! Nu
căuta acum „o fiinţă vecinică, neînţeleasă, nedesluşită, impersonală a vreunui
«Dumnezeu necunoscut»” – ci pe Hristos, dorind să se asemene Lui, şi al Lui să
devină.
 Însă, ca un mare theolog
empiric, Stareţul cunoştea prea limpede şi primejdiile care decurg din
vederea Luminii nezidite. Aceasta vădeşte totodată caracterul neînşelat
prin care se distinge theologia sa. Nu se entuziasmează peste măsură
de acest mare şi „minunat Har”, nici nu se arată nepăsător faţă de
acesta, ci punctează primejdiile care urmează unui asemenea mare dar,
între care se află înşelarea şi slava deşartă.
Aspectul care vădeşte că theologia sa este neînşelată constă în faptul că, deşi
Dumnezeu l-a învrednicit unui asemenea mare şi rar întâlnit dar,
vederea Luminii celei nezidite – care este Împărăţia lui Dumnezeu,
gustarea celor Cereşti, comuniunea cu Dumnezeu –, cu toate
acestea, Stareţul cunoaşte foarte limpede că
„omul nu trebuie niciodată să năzuiască spre vedenie, spre
contemplare, spre înalte izbânzi”,

ci să coboare cu mintea în iad şi să trăiască în pocăinţă adâncă şi

în plânsul cel după Dumnezeu, care curăţă inima de patimi şi slobozeşte
mintea de orice înşelare şi închipuire, să-şi simtă „ticăloşia” şi faptul că
este vrednic de osândă.
Stareţul, precum a dovedit-o în toată viaţa sa, păstra tăcerea asupra darului
ce-i fusese dat de Dumnezeu, socotind tăcerea ca fiind „răspunsul” cel
mai autentic la marea harismă a vederii-lui-Dumnezeu în Lumina
nezidită. Cunoştea că această vedere înseamnă treapta cea mai înaltă a
vieţii duhovniceşti, care, atunci când este propovăduită, nu poate fi
primită de oamenii ce trăiesc în patimi şi se închină lor, căci unii ca
aceştia se întorc împotriva celui care le propovăduieşte adevărul.Aşa se
explică şi de ce oamenii se întorceau împotriva Prorocilor şi a
Apostolilor – care, cel mai adesea, îşi sfârşeau viaţa muceniceşte. Din
cele scrise de Stareţ, se poate cunoaşte că el însuşi se număra între văzătorii-
de-Dumnezeu, între Proroci şi Apostoli.
Dacă lui Balfour îi scrie despre aceste experienţe văzătoare de cele
dumnezeieşti, o face deoarece credea în „bărbăţia” lui duhovnicească, dar şi ca
o lucrare prin care Stareţul însuşi se smerea pe sine”.

(din: Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului, “Știu un om întru Hristos:

Starețul Sofronie, isihastul şi theologul”, Editia a doua, revazuta si
adaugita“, Editura Sophia, 2013, traducere de Ieromonah Teofan Munteanu)