Fenomene geografice – reprezentari geografice in GIS

1. Camp versus obiect geografic in GIS

Prin fenomene geografice intelegem entitati sau procese care:
1. pot fi numite si/sau descrise;
2. suporta o georeferentiere (ca prezenta intr-un spatiu anume);
3. li se poate asocia un timp / interval in care se manifesta (daca nu este cazul, atunci
sunt fenomene mereu prezente).
Fenomenele geografice reale sunt deosebit de complexe si pot fi surprinse doar schematic in
GIS. Unele fenomene geografice se manifesta peste tot, altele local.

1.1. Camp geografic

In continuare vom vorbi despre felul cum se traduc in GIS aceste fenomene. Vom incepe cu
fenomenele de tip camp.
Un camp este un fenomen geografic care are valoare in oricare punct al zonei de studiu. De
aceea putem privi campul ca pe o functie matematica f care asociaza orice pozitie din zona de
studiu cu o anumita valoare. Daca (x,y) este o pozitie in zona de studiu, atunci (x,y)
reprezinta valoarea campului f din pozitia (x,y).
Exemple de fenomene geografice tip camp sunt: temperaturile aerului, solului, altitudinea
absoluta a suprafetei terestre, presiunea barometrica, salinitatea, tipurile de roci sau utilizarea
terenurilor etc. Si aceste ultime 2 exemple sunt fenomene tip camp, difera totusi ca proprietati
de primele exemple. De aceea putem diferentia 2 categorii de fenomene geografice tip camp:
distincte si neintrerupte sau continue.
Intr-un domeniu neintrerupt, se presupune ca functia care sta la baza sa este plana din punct
de vedere matematic, ceea ce inseamna ca valorile campului de-a lungul oricarei traiectorii
din zona de studiu nu se schimba brusc, ci gradual. Exemple bune de domenii continue sunt:
temperatura aerului, solului si cota altimetrica. Continuitatea inseamna ca toate schimbarile
din camp sunt treptate. Un camp continuu poate fi diferentiabil. Intr-un camp diferentiabil
putem determina masura de schimbare (din valoarea campului), pe unitatea de distanta
oriunde si in orice directie. Cand campul este altitudinea, aceasta masura va fi panta, adica
schimbarea cotei altimetrice pe distanta metrica; in cazul in care campul este salinitatea apei,
măsura de schimbare va fi gradientul de salinitate, adica schimbarea salinitatii pe distanta
metrica.
Figura 1. ilustreaza variatia cotei intr-o zona de studiu. O gama de culori a fost aleasa ca sa
descrie aceasta variatie. Acesta este un exemplu tipic de camp neintrerupt.
Exista mai multe variatii de campuri discontinue, cel mai simplu exemplu fiind cota in zona
de studiu cu stanci perfect verticale sau ce surplombeaza. In cazul stancilor, exista o
schimbare brusca in valorile cotei. O clasa importanta de campuri discontinue sunt campurile
distincte.


Adaptare dupa Rolf A. De By. (ed), 2004, Principles of Geographic Information Systems, ITC, Enschede.

1
 Fig. 1. Harta hipsometrica a Europei

Campurile distincte delimiteaza spatiul de studiu in parti reciproc exclusive. Sunt parti clar
delimitate, unde toate punctele situate intr-o anumita parte au aceeasi valoare cu a campului
acelei parti.
Exemplele tipice sunt utilizarea terenurilor, tipurile de roci, sol etc. Un exemplu de camp
distinct este cel al unitatilor geologice. In toate aceste cazuri, punctele localizate pe limita
dintre doua sectorae pot fi atribuite valorii campului de pe partea stanga sau dreapta a acelei
limite.
Se poate observa asemanarea mare dintre campurile distincte si cele continue, comparativ cu
obiectele geografice: campurile distincte sunt precum obiectele geografice, în sensul ca au
caracteristici diferite şi delimitabile. Cu toate acestea, campurile distincte înregistrează o
valoare în orice loc al zonei de studiu, ceea ce nu este tipic obiectelor geografice.
Din moment ce am distins intre câmpuri neintrerupte si distincte putem sa privim si la tipuri
diferite de valori pe care le au informaţiile/datele pe care lucrăm. Valoara nominala a datelor
este aceea care da un nume sau un identificator, astfel incat putem face diferenta dintre valori
diferite. Asta este insa aproape tot ce putem face cu datele nominale. Mai ales nu putem face
diferentieri valide cu aceste valori. Un exemplu in acest sens il reprezinta numele unitatilor
geologice.
Valoarea ordinala este o valoare a datelor care poate fi pusa intr-un cadru natural, dar care nu
permite niciun alt tip de evaluare. Un exemplu este venitul pe gospodarie, atunci când este
clasificat ca fiind „scazut”, „mediu” sau „ridicat”. Aceasta este secventa naturala a datelor,
dar asta este tot ce putem spune – nu putem spune ca venitul ridicat este de doua ori mai mare
comparativ cu un venit mediu.
Valoarea de tip interval a datelor si de tip ratio permit evaluarea cea mai complexa. Prima se
diferentiaza de a doua prin faptul ca nu cunoaste valoare de zero absolut si nu se poate

Adaptare dupa Rolf A. De By. (ed), 2004, Principles of Geographic Information Systems, ITC, Enschede.

2
multiplica sau diviza. De exemplu, o temperatura de 20°C nu este la fel de calda ca 10°C,
asadar temperaturile in centigrade sunt valori de date interval si ratio. Datele ratio au o
valoare naturala zero, ce multiplica o divizie de valori cu operatori calitativi: distanta
masurata in metri este un exemplu în acest sens.
Observati ca la campurile neintrerupte ne putem astepta sa avem de-a face cu valori ale
datelor de tip ratio, pentru ca pur si simplu trebuie sa putem sa le interpolam.

1.2. Obiecte geografice

Cand fenomenul geografic nu este prezent peste tot in spatiul de studiu, dar undeva apare
reprezentat, il analizam in termeni geografici ca obiect geografic. Asemenea obiecte sunt de
obicei usor de identificat si denumit. Pozitia lor ese determinata de o combinatie dintr-unul
sau mai multi parametrii:

 Locatie (unde este?),

 Aspect (ce forma are?),
 Marime (cat de mare este?),
 Orientare (in ce directie este pozitionat?).
Au existat mai multe tentative de a realiza o taxonomie a tipurilor geografice. Dimensiunea
este un aspect important al parametrului „aspect”. Raspunde la intrebarea daca un obiect este
perceput ca fiind punct, liniar, suprafata sau ca o caracteristica de volum.
Cum dorim sa folosim informatia despre un obiect geografic determina care din cei patru
parametri de mai sus sunt necesari pentru a-l reprezenta. De exemplu, daca dorim un sistem
de navigatie pentru masina, tot ce conteaza despre obiectele geografice precum benzinariile
sunt locurile in care se afla, si astfel parametrul localizare este suficient. Aspectul, marimea
si orientarea par a fi informatii irelevante.
In acelasi sistem, drumurile reprezinta obiecte de baza, informatii privind localizarea
(unde incep si unde se termina), aspectul (cate benzi au), marimea (pana unde se desfasoara)
si orientarea (in ce directie se poate calatori) fiind importante.
Aspectul este important, deoarece una din caracteristicile sale este dimensiunea. Intrebarea
care se ridică se referă lafaptul dacă sunt obiecte care sunt considerate ca fiind automat de
dimensiune zero, unu, doi sau trei. Statiile peco mentionate mai sus sunt aparent zero-
dimensionale, adica sunt percepute ca puncte in spatiu; drumurile sunt unu-dimensionale, ele
fiind considerate a fi linii in spatiu. Intr-o alta utilizare a informatiei despre drumuri – de
exemplu, in sistemele de cadastru multifunctionale - unde localizarea precisa a canalizarii si
a trapelor de vizitare este foarte importanta – drumurile sunt considerate a fi entitati bi-
dimensionale, adica suprafete.
Figura 2 prezinta falii in lungul Prahovei subcarpatice, un exemplu tipic de fenomen
geografic ce exista ca obiect (faliile nu sunt obiecte tip camp). Fiecare falie are o localizare
si, pentru acest studiu, cel mai bine este sa vezi forma sau aspectul faliei ca fiind un obiect
de dimensiunea-unu. Marimea, care este lungimea in cazul obiectelor de dimensiunea-unu,
este de asemenea indicata. Orientarea nu joaca niciun rol in acest caz.
De obicei nu studiem obiectele geografice izolat, ci intreaga colectie de obiecte vazuta ca o
unitate. Aceste colectii de obiecte pot avea, de asemenea, caracteristici geografice specifice.


Adaptare dupa Rolf A. De By. (ed), 2004, Principles of Geographic Information Systems, ITC, Enschede.

3
 Fig. 2. Falii in zona subcarpatica

Cele mai multe dintre colectiile de obiecte geografice se supun anumitor legi naturale. Cea
mai intalnita (si evidenta) dintre acestea este aceea ca obiecte diferite nu ocupa acelasi loc in
spatiu. De exemplu:
 Ansamblul de statii peco dintr-un sistem de navigatie pentru masina,
 Ansamblul de drumuri din acel sistem,
 Ansamblul de parcele de teren dintr-un sistem cadastral... si multe alte cazuri.
Totodata, această lege naturala „nesuprapunerea reciproca” a fost un principiu de
bază in reprezentarea computerizata a fenomenelor geografice.
Se constata ca aceste colectii de obiecte geografice pot genera fenomene/structuri interesante
la un nivel mai inalt de agregare: copacii pot forma o padure, parauri si rauri formeaza un
sistem de drenaj, drumurile aparţin unei retele de drumuri etc. Este uneori important a analiza
fenomenele geografice la acest nivel superior de structurare si atunci ne intereseaza
caracteristici precum acoperirea, gradul de conectare si capacitatea. Intrebarile tipice la care
raspunde GIS-ul sunt:
 Care sector al retelei de drumuri se afla la o distanta de pana in 5 km de o
statie peco? (intrebare de acoperire)
 Care este cea mai scurta ruta intre doua orase? (intrebare de conectare)
 Cate masini pot calatori intr-o ora in mod optim dintr-un oras in altul?
(intrebare de capacitate)
In acest context se fac studiile multiscalare. Studiile multiscalare abordeaza problema
mentinerii si operarii cu reprezentari multiple ale aceluiasi fenomen geografic.

1.3. Limitele
Notiunea de limita intra in joc (pentru obiecte geografice si de tip camp distinct), acolo unde
conteaza aspectul si/sau marimea unor zone invecinate.


Adaptare dupa Rolf A. De By. (ed), 2004, Principles of Geographic Information Systems, ITC, Enschede.

4
Localizarea, forma si marimea sunt pe deplin determinate daca stim limitele unei zone. Asta
cu atat mai mult in cazul zonelor care au limitele intarite natural. O limita clara, intarita
natural, este una care poate fi determinata cu o precizie care depinde numai de tehnica
aplicata. Limitele neclare, de tranzitie sunt in contrast cu limitele clare, nefiind o linie
precisa, ci mai degraba o zona/suprafata in sine.
Ca o regula de baza, limitele intarite sunt mai comune in fenomenele geografice construite
antropic, pe cand limitele de tranzitie sunt mai des intalnite in fenomenele naturale. In ultimii
ani s-au facut mai multe eforturi de cercetare cu privire la acest aspect de tratare explicita a
limitelor naturale, dar in folosirea zilnica a GIS-ului aceste tehnici nu sunt foarte necesare. De
exemplu, zonele identificate in clasificarile geologice sunt vag definite si in realitate, iar
aplicatiile acestei informatii geologice probabil nu necesita nici o pozitionare de mare
acuratete a limitelor implicate.


Adaptare dupa Rolf A. De By. (ed), 2004, Principles of Geographic Information Systems, ITC, Enschede.

5
2. Reprezentarea computerizata a informatiilor geografice
Pana in acest punct nu am discutat despre modul cum geoinformatia, respectiv campurile si
obiectele geografice, sunt reprezentate intr-un computer. Este nevoie sa intelegem cate ceva
despre reprezentarea computerizata pentru a percepe ceea ce face sistemul cu datele, dar si
ceea ce nu poate face.
Mai sus am vazut ca diferite fenomene geografice pot fi de tip camp neintrerupt, iar altele pot
fi campuri numite distincte, care desi sunt tot infinite in spatiu, au delimitari geometrice. Cota
altimetrică, de exemplu, poate fi masurata in oricat de multe locatii arbitrare, chiar si in curtea
din spatele casei cuiva, si fiecare loc poate avea o alta valoare.
Cand vrem sa reprezentam fidel un asemenea fenomen in memoria computerului putem sa:
 Incercam sa stocam cat mai multe perechi posibile de informaţii (localizari şi
inaltimi), sau
 Incercam sa gasim o reprezentare simbolica a functiei campului de altitudini, ca o
formula in x si y – ca de ex. (3.0678x + 20.08x – 7.34y) sau asa ceva - care sa ne dea
dupa fiecare evaluare, valoarea cotei in oricare (x,y).
Ambele abordari au dezavantajele lor. Prima sufera din cauza ca noi nu vom putea niciodata
sa stocam toate valorile de altitudine pentru toate punctele posibile; pana la urma existand un
numar infinit de puncte care compun o suprafata. A doua abordare sufera din cauza ca nu
avem idee despre cum ar trebui sa fie o asemenea functie sau cum sa o derivam. Totodată,
este probabil ca pentru areale mai extinse sa devina o functie extrem de complicata.
In GIS, tipic se foloseste o combinatie a celor doua abordari. Stocam un set de locatii finite
alaturi de cotele lor, dar aceste puncte trebuie să fie inteligent alese. Aceasta modalitate ne da
cota pentru locatiile stocate, dar nu si pentru altele. De aceea, valorile stocate sunt relationate
cu o functie de interpolare ceea ce ne permite sa deducem o valoare rezonabila a cotelor
pentru punctele nestocate. Principiul care sta la baza acestui procedeu se numeste
autocorelare spatiala: punctele care sunt apropiate au valori posibil similare, comparativ cu
cele care sunt mai indepartate.
Cea mai simpla functie de interpolare – uzuala in GIS - ia pur si simplu valorile cotei din cel
mai apropiat punct, unde valoarea este stocata. Dar pot fi, de asemenea, folosite functiile de
interpolare mai avansate, implicand mai mult de o singura valoare stocata.
Obiectele propriu-zise tip linie, sau cu functie de limita, reprezinta un alt exemplu de
fenomen neintrerupt care trebuie reprezentat in mod finit. In realitate, aceste obiecte nu sunt
drepte, ci cel mai adesea curbate in mod neregulat. O faimoasa intrebare paradoxala este daca
cineva poate masura cu adevărat lungimea tarmului Marii Britanii, adica poate cineva masura
imprejurul rocilor, pietricelelor si chiar al boabelor de nisip? Intr-un computer, curbiliniile nu
vor putea fi niciodata reprezentate.
Constatam ca fenomene infinite trebuie sa primeasca o reprezentare finita, limitarea fiind data
de chiar memoria unui computer, ceea ce genereaza inevitabile erori de interpretare.
In GIS, campurile sunt de obicei implementate printr-o abordare tip raster iar obiectele cu o
abordare tip vector. Oricum, aceasta nu este o regula foarte stricta, practica impunand uneori
contrariul.

2.1 Taselizarea/rasterizarea geometric-regulata


Adaptare dupa Rolf A. De By. (ed), 2004, Principles of Geographic Information Systems, ITC, Enschede.

6
O teselare (sau rasterizare) este o partitie a spatiului in celule reciproc exclusive, care
impreuna formeaza spatiul de studiu. Fiecarei celule ii este asociata o valoare (tematica)
pentru a caracteriza acea parte din spatiu. Trei tipuri de rasterizari comune sunt ilustrate in
Figura 3. Intr-o rasterizare obisnuita celulele au aceeasi forma si marime. Cel mai simplu
exemplu este unitatea rectangulara raster, reprezentata pe un computer in forma 2D ca o
matrice de n x m elemente (vezi Figura 3-stanga).

Fig. 3. Tipuri de rastere

Fig. 4. Modele vector si raster

Toate rasterizarile obisnuite au in comun faptul ca celulele sunt de aceeasi forma si marime si
ca valoarea din teren atribuita unei celule este asociata cu intreaga suprafata ocupata de catre
acea celula.


Adaptare dupa Rolf A. De By. (ed), 2004, Principles of Geographic Information Systems, ITC, Enschede.

7
Placarea cu celule rectangulare (patrate) este de departe cea mai intalnita, mai ales datorita
simplitatii cu care se georeferentiaza o celula. Aceste placari sunt cunoscute sub diverse
nume in diferite pachete de GIS, cel mai frecvent ca raster sau harti raster. Marimea
suprafetei reprezentata de o singura celula raster se numeste rezolutia raster. Uneori este
folosit si cuvantul grid (grila), dar strict vorbind, grid-ul este o colectie de puncte egal
distantate, care au toate valoare de atribut. Grid-ul este adesea folosit pentru masuratori
distincte care apar la intervale regulate. Punctele de pe grid sunt considerate a fi sinonime cu
celule raster.
Care sunt modalitatile de interpolare? Valoarea din teren a unei celule poate fi interpretata ca
fiind una pe celula, caz in care terenul este de tip câmp distinct. Anumite conventii sunt
necesare pentru a stabili care valoare aparţine granitelor celulei. În cazul rasterelor patrate, se
iau în mod convenţional latura de jos si cea din stanga ca apartinând celulei. Ca să se
imbunătăţească această modalitate de localizare, se pot face doua lucruri:

 Să fie micşorate celulele, astfel incat salturile în continuitatea dintre celule să devină
mai mici si/sau
 Presupunem ca valoarea celulei reprezinta numai cota pentru un anume punct din
celula, creând o functie de interpolare pentru toate celelalte puncte care îndeplinesc
această caracteristica de continuitate.
De obicei, daca cineva doreste sa foloseasca rastere pentru reprezentari de tip câmp continuu,
alege prima variantă. A doua tehnica este considerata prea costisitoare pentru calculul de
raster mari.
Localizarea asociata cu celula raster este fixata arbitrar si poate fi centrul celulei (punctul din
mijloc) sau, de exemplu, coltul din stanga jos al unei celule. Valorile altor pozitii trebuie
calculate prinr-o functie de interpolare, care va folosi una sau mai multe valori din apropiere
ale campului pentru calcularea pozitiei dorite. Acest lucru ne permite sa reprezentam functii
continue si chiar diferentiabile.
Un avantaj important al rasterizării este acela ca noi cunoastem cum este partitionat spatiul si
putem face calcule specifice asupra acestei partitionari. Aceasta duce la algoritmi rapizi. Un
dezavantaj evident este acela ca rasterele nu se pot adapta la fenomenul spatial pe care noi
dorim sa il reprezentam. Granitele celulei sunt atat artificiale, cat si fixe: pot sau nu pot sa
coincida cu granitele fenomenului care ne intereseaza.
Adaptabilitatea la reprezentarea fenomenului este scazuta. Presupunem ca folosim una din
rasterele obisnuite pentru reprezentarea altitudinii intr-o zona perfect orizontală. În acest caz
avem nevoie de la fel de multe celule ca intr-un teren puternic fragmentat: structura datelor
nu se adapteaza la lipsa varietăţii reliefului.

2.2 Rasterizarea (teselarile) neregulate

Mai sus a fost ilustrat ca teselarile regulate dau structuri simple, liniare, care oricum nu sunt
adaptabile la fenomenele pe care le reprezinta. De aceea s-a depus un efort substantial de
cercetare in teselarile neregulate. Din nou, acestea sunt partitii de spatiu in celule reciproc

Adaptare dupa Rolf A. De By. (ed), 2004, Principles of Geographic Information Systems, ITC, Enschede.

8
disjuncte, dar acum celulele pot varia in marime si forma, permitandu-le sa se adapteze la
fenomenul spatial reprezentat. În continuare redăm doar un tip, numit region quadtree, dar
mentionam ca au fost propuse si implementate mult mai multe astfel de structuri.
Teselarile neregulate sunt mult mai complexe comparativ cu cele normale, dar ele sunt şi
mult mai adaptabile, ceea ce conduce in mod normal la o reducere a memoriei folosite de
calculator in stocarea datelor.
O binecunoscuta structura de date din aceasta familie e region quadtree. Baza ei este o
teselare normala de celule patrate, dar are avantajul ca in cazurile in care celulele invecinate
au aceeasi valoare a campului, să poată fi reprezentate impreuna ca o celula mai mare. O
ilustrare simpla este aratata in Figura 5. Aceasta arată un raster mic de 8 x 8, cu trei valori
posibile ale campului: alb, verde si albastru. Quadtree – ul ce reprezinta acest raster este
construit prin impartirea repetata a zonei in patru cadrane, care se numesc NV, NE, SE, SV,
după punctele cardinale în care se află. Procedura se opreste atunci cand toate celulele din
cadran au aceeasi valoare cu cea a campului. Procedura realizeaza o structura asemanatoare
unui copac rasturnat, cunoscut drept quadtree. In memoria principala nodurile quadtree-ului
(atat cercurile, cat si patratele din figura de mai jos) sunt reprezentate ca inregistrari.
Legaturile dintre acestea sunt pointeri, o tehnica de programare pentru indicarea altor
inregistrari.

Fig. 5. Rastere neregulate de tipu region quadtree Din

Rolf A. De By. (ed), 2004, Principles of Geographic
Information Systems, ITC, Enschede, p. 48). Exemplul
principiului quadtree.

Quadtree-urile sunt adapabile formelor spatiale deoarece ele aplica principiul autocorelarii
spatiale, de exemplu: locurile care sunt alaturate in spatiu este probabil sa aiba valori similare
ale campului. Cand o grupare de celule are aceeasi valoare, ele sunt reprezentate impreuna in
quadtree, limitele date coincizând cu limitele predefinte ale quadtree-ului. De aceea putem

Adaptare dupa Rolf A. De By. (ed), 2004, Principles of Geographic Information Systems, ITC, Enschede.

9
afirma ca quadtree-ul da o teselare imbricata (suprapusă partial ca şindrilele, ţiglele sau solzii
de peste); cadranele sunt impartite doar daca au doua sau mai multe valori.
Quadtree-urile au caracteristici interesant de variate. Una dintre ele este ca

 norurile patrate de acelasi nivel au areale de marime egală. Acest lucru permite calculul
rapid al suprafeţei asociata cu o valoare a campului.

 Nodul superior al copacului reprezinta rasterul complet.

2.3 Reprezentarea vectoriala

Rezumand cele de mai sus putem afirma ca reprezentarile raster împart spatiul de studiu in
celule carora le atribuie cate o valoare. Un raser cu celule patrate este cel mai des folosit.
Modul in care spatiul de studiu este “parcelat” in mod arbitrar determina şi necorespondenţa
dintre limitele celulelor şi fenomenul de reprezentat.
In reprezentarea vectoriala se asociază asociere a georeferentiere fenomenului geografic.
O georeferentiere este o pereche de coordonate din acelasi spatiu geografic, fiind cunoscuta
drept vector (fig. 6).
Aşa se explică şi numele.

Fig. 6. Localizarea prin perechi de coordonate

Reprezentările raster nu stocheaza in mod explicit georeferentierea fenomenului reprezentat.

In schimb ele furnizeaza o georeferentiere a coltului din stanga jos a rasterului, de exemplu,
plus un indicator al rezolutiei rasterului, de aceea asigura implicit georeferentierea pentru
toate celulele din raster.
Vom discuta pe rând diferitele reprezentari vectoriale. Incepem cu discutia despre TIN, o
reprezentare pentru campuri geografice. De aceea TIN-ul poate fi considerat un hibrid intre
rastere si reprezentarile vectoriale.

2.3.1. Retele neregulate de triangulatie (Triangulated Irregular Networks – TIN)

O structura de date uzuala in software-ul GIS este reteaua neregulata de triangulatie sau TIN.
Este una din tehnicile standard de implementare pentru modelele digitale de teren, dar poate
fi folosita in reprezentarea oricarui camp neintrerupt.


Adaptare dupa Rolf A. De By. (ed), 2004, Principles of Geographic Information Systems, ITC, Enschede.

10
Principiile din spatele unui TIN sunt simple. Este construit dintr-un set de locatii pentru care
avem masuratori, de exemplu cota altimetrică. Locatiile pot fi imprastiate arbitrar in spatiu si
nu pe un grid simplu. Orice punct impreuna cu altimetria sa poate fi vizualizat drept un punct
in spatiul tridimensional. Pornind de la aceste puncte în spaţiul 3D, putem construi o teselare
neregulata realizata din triunghiuri. Doua asemenea teselari sunt illustrate in figura 7.

Fig. 7. Exemple de triangulatii: triunghiuri simple si triangulatia Delaunay (triunghiuri “echilaterale”)

In spatiul tridimensional, trei puncte distincte determina un plan, atat timp cat ele nu sunt
coliniare, adica nu sunt pozitionate pe aceeasi linie. Un plan definit de aceste puncte are un
aspect si o pantă, putand fi folosit in calcularea unei aproximari a cotelor altor puncte din
spaţiu. Din moment ce putem alege mai multe triplete de puncte, putem construi mai multe
astfel de planuri. În concluzie, putem avea mai multe aproximari ale cotei pentru un singur
punct, P. Ca urmare, este intelept sa restrictionam folosirea unui singur plan intre trei puncte.
Daca restrictionam folosirea unui plan la zona triunghiulara dintre trei puncte numite
“ancoră”, obtinem o teselare triunghiulara asupra intregului spatiului de studiu. Din pacate,
sunt mai multe teselari diferite pentru un set dat de puncte “ancora”, asa cum se arată şi în
figura 7. Unele TIN-uri sunt mai bune decat altele, in sensul ca au erori mai mici asupra
aproximarii cotei. De exemplu, daca calculăm cota punctului P din triunghiul umbrit din
imaginea 7, partea stangă, vom obtine o alta valoare comparativ cu situaţia din dreapta. A
doua va da o aproximare ma buna, deoarece distanta medie de la P la cele trei puncte
“ancore” ale triunghiului este mai mica. Triangulatia respectivă este o triangulatie Delaunay,
care in esenta este triangulatia optima.
Sunt două proprietati importante ale triangulatiei Delaunay. Prima este ca triunghiurile sunt
pe cat pot fi de echilaterale (cu laturi egale), în funcţie de punctele de “ancoră”. A doua
proprietate este aceea ca pentru fiecare triunghi, cercul circumcis prin cele trei puncte de
ancoră nu contine niciun alt punct de ancoră. Un asemenea cerc circumscris este redat in
figura din dreapta.
Un TIN este o reprezentare vectoriala: fiecare punct ancoră are stocată o georeferentiere.
Totodată însa, putem numi TIN-ul şi teselare neregulată, din moment ce triangulatia aleasa
acoperă întreaga suprafetă de studiu. Celulele acestei parcelări nu au însă stocată o valoare
asociata (ca la rasterul tipic), ci o functie simpla de interpolare (care foloseste valorile cotei
celor trei puncte ancoră).

2.3.2. Reprezentarile tip punct

Punctele sunt definite ca o singura pereche de coordnate (x,y), cand lucram in 2D sau o
tripleta de coordonate (x, y, z), cand lucram in 3D. Alegerea sistemului de coordonate este o
alta problema.

Adaptare dupa Rolf A. De By. (ed), 2004, Principles of Geographic Information Systems, ITC, Enschede.

11
Punctele sunt folosite pentru reprezentarea obiectelor care nu au forma si marime, singura lor
calitate (atribut) fiind localizarea. Folosirea reprezentărilor tip punct depinde de scopul
aplicatiei spatiale si de întinderea obiectelor în comparaţie cu scara folosita. De exemplu, pe
hartile turistice ale unui oras, parcurile nu vor fi considerate puncte, dar poate muzeele si, in
mod sigur, cabinele publice de telefon.
Alaturi de georeferentiere, datele nonspaţiale vor fi stocate pentru fiecare punct în tabele de
atribute. De exemplu, pentru cabinele telefonice, acestea pot include compania de telefonie,
numarul de telefon sau data ultimului service efectuat.

2.3.3. Reprezentarile liniare (polilinii)

Acestea sunt folosite pentru reprezentarea obiectelor unidimensionale, cum ar fi drumurile,
caile ferate, canalele, raurile si liniile de electricitate. Din nou, trebuie avut în vedere scopul
aplicatiei si scara ceruta de aplicatie. De exemplu, unele sisteme cadastrale pot considera
drumurile ca fiind caracteristici de dimensiunea doi, adica avand si o latime.
În natură, curbiliniile sunt la fel de dificil de reprezentat ca si campurile neintrerupte. Prin
urmare, GIS-ul aproximeaza asemenea caracteristici (finit!) ca liste de noduri. O linie este
definită prin cele doua noduri finale si zero sau mai multe noduri interne. Un nod intermediar
este un punct, dar foloseste numai la definirea liniei; neavând niciun alt sens. Nodurile unei
linii ajuta la configurarea formei si pentru obtinerea unei mai bune aproximari a caracteristicii
sale.
Segmentele de dreaptă dintre doua noduri consecutive sau noduri finale sunt numite segmente
de linie. Cele mai multe GIS-uri stocheaza o linie ca o secventa de coordonate de noduri
intermediare si noduri finale, presupunand ca toate segmentele sale sunt drepte.
Colectiile de linii (interconectate) pot reprezenta fenomene tip retea. În cazul retelelor,
valorile in plus care trebuie stocate se referă la: distante, calitatea legaturii sau capacitatea de
transport (pentru a răspunde la probleme privind conectivitatea sau capacitatea retelei).

2.3.4. Reprezentarile de suprafeţe

Tehnica uzuala folosită cand obiectele zonale sunt stocate vectorial este modelul de granite.
În acest caz, fiecare caracteristica a arealului este reprezentata de arce. Acestea închid un
poligon, formând “granita” arealului. Areale de acelaşi gen sunt stocate intr-un singur strat de
date, reprezentat de poligoane reciproce, care nu se pot suprapune.
Informatii în plus, relativ la fiecare poligon, pot fi stocate in tabele de atribute.
O reprezentare simpla, dar complet neadecvată, ar fi listarea fiecarui poligon prin lista de linii
ce-i descriu limitele. Fiecare linie din lista va fi, ca inainte, o secventa care incepe cu un nod
si se termina cu altul, putând avea şi alte noduri intermediare.
Aceasta nu este o soluţie optimă, pentru că linia ce realizeaza granita dintre poligoane ar fi
aceeasi, ceea ce inseamna ca aceasta va fi stocata de doua ori - o data pentru fiecare poligon.
Astfel se va ajunge la o forma de multiplicare a datelor, cunoscuta ca redudanta datelor.


Adaptare dupa Rolf A. De By. (ed), 2004, Principles of Geographic Information Systems, ITC, Enschede.

12
Există şi un alt dezavantaj la asemenea reprezentari poligon cu poligon. Daca vrem sa aflam
care granite aparţin unui poligon, trebuie să facem o analiza complicata si consumatoare de
timp, comparand lista de noduri ale tuturor liniilor de granite cu aceea a poligonului care ne
interesează. Astfel, chiar si cel mai rapid computer se va necesita mult timp pentru gasirea
poligoanelor invecinate.
Modelul de granita sau modelul topologic de date este o reprezentare imbunatatita, stocand
parti din granita poligonului drept arce non-luping si indicand care poligon este in dreapta si
care in stanga fiecarui arc. Un exemplu simplu al modelului de granite este in figura 8.

Fig. 8. Modelul topologic. Pentru

fiecare arc se stochează nodurile
finale, ca si lista punctelor
intermediare, dar si poligonul din
dreapta si stanga


Adaptare dupa Rolf A. De By. (ed), 2004, Principles of Geographic Information Systems, ITC, Enschede.

13
3. Relatiile topologice si spatiale
3.1. Topologie spatiala
Topologia se ocupa de proprietatile spatiale care nu se schimba în situaţia unor transformari.
De exemplu, presupunem ca avem cateva poligoane care sunt desenate pe o bucată de
cauciuc (fig. 9). Dacă luăm cauciucul si tragem de marginile sale, poligoanele isi vor schimba
forma si marimea.

Fig. 9. Chiar prin deformare, unele caracteristici ramân constante (invarianti topologici)

Unele proprietati, cu toate acestea, nu se vor schimba:

 Zona E este inca inauntrul zonei D,

 Relatiile de vecinatate dintre A, B, C, D si E raman intacte si granitele lor au aceleasi
noduri de inceput si de sfarsit,
 Zonele sunt in continuare legate de aceleasi granite, doar forma si lungimea
perimetrului lor s-a modificat.
Aceste relatii sunt invariabile. Asemenea proprietati sunt numite proprietati topologice,
iar tranformarea este denumita cartare topologica.
Proprietatile matematice ale spatiului geometric folosite pentru datele spatiale pot fi
descrise dupa cum urmeaza.

 Spatiul este un spatiu euclidian tridimensional, unde pentru fiecare punct

putem determina coordonatele sale 3D ca triple (x,y,z) sau numere reale. In
acest spatiu, putem defini caracteristicile drept puncte, linii, poligoane si
volume ca fiind primitive geometrice ale dimensiunii respective. Un punct este
de dimensiunea zero, o linie de dimensiunea unu, un poligon de dimensiunea
doi si un volum de dimensiunea trei primitiv.
 Spatiul este un spatiu metric, ceea ce inseamna ca putem intotdeauna calcula
distanta dintre doua puncte in acord cu o functie de distanta. O asemenea
functie este cunoscuta si drept metrica.
 Spatiul este un spatiu topologic. Definitia acestuia este un pic mai complicata.
In esenta, pentru fiecare punct din spatiu putem gasi o vecinatate in juru-i care
apartine in intregime acelui spatiu.
 Interiorul si granitele sunt proprietati ce apartin caracteristicilor spatiale care
raman invariante in cartarea topologica. Acest lucru inseamna ca sub orice

Adaptare dupa Rolf A. De By. (ed), 2004, Principles of Geographic Information Systems, ITC, Enschede.

14
 cartare topologica, interiorul si granitele unei caracteristici raman legate si
intacte.

Fig. 10. Formele sunt aproximate printr-un set de puncte, linii, triunghiuri, tetraedroni

Exista mai multe avantaje cand reprezentarea computerizata a fenomenului geografic este
sensibilă la probleme topologice. Pentru obtinerea unei sensibilitati topologice, au fost
propuse forme simple cu care pot fi construite reprezentari complicate:

 Putem defini in interiorul spatiului topologic caractersitici care sunt usor de manevrat
si care pot fi folosite drept reprezentari ale obiectelor geografice. Aceste caracterisici
sunt numite simplitati - din moment ce ele sunt cele mai simple forme geometrice ale
unor dimensiuni: punct (0-simplex), segment de linie (1-simplex), triunghi (2-
simplex) si tetraedru (3-simplex).
 Cand combinam diferite „simplitati” intr-o singura caracteristica obtinem un complex
simplicial. Figura 10 ne arată exemplele.
Putem deduce caracteristicile topologice ale unui complex simplicial din modul in care a fost
construit, deoarece caracteristicile topologice ale simplitatilor sunt bine cunoscute.

3.2. Topologia în dimensiunea doi

Putem folosi proprietatile topologice ale interiorului (conţinutului) si granitelor pentru a
surprinde relatiile dintre formele spatiale. Putem analiza relatiile posibile intre formele
spatiale prin faptul că proprietatile interiorului si granitelor nu se schimba în cartarea
topologica. Putem, de exemplu, defini interiorul unei regiuni R ca fiind cel mai numeros set
de puncte ale lui R pentru care putem delimita in jur un disc (nu conteaza cat de mic) ce cade
in mod complet in interiorul lui R. Granita lui R este setul acelor puncte aparinand lui R, dar
care nu apartin interiorului sau, adica nu se poate construi un mediu asemanator unui disc in
jurul unor asemenea puncte, dar care apartin in continuare in intregime lui R.


Adaptare dupa Rolf A. De By. (ed), 2004, Principles of Geographic Information Systems, ITC, Enschede.

15
Presupunem ca avem o regiune spatiala A. A are o granita si un interior, ambele vazute ca
seturi (infinite) de puncte si care sunt descrise de catre granita (A) si, respectiv, de catre
interior (A). În continuare să luăm in considerare toate combinatiile posibile de intersectari
(∩) dintre granitele si interiorul lui A cu acelea ale unei alte regiuni B. Sa verificam daca
intersecţiile sunt goale (Ø) sau nu. De la aceste intersectari model, putem deriva opt relatii
spatiale (mutual exclusiviste) dintre doua regiuni. Daca, de exemplu, interioarele lui A si B
nu se intersecteaza, dar granitele lor o fac, insa o granita nu intersecteaza interiorul celeilalte,
putem afirma ca A si B sunt tangente. In matematica, putem defini relatiile de tangenta ca:
A tangent B= interior(A) ∩ interior(B)= Ø ^
granita(A) ∩ granita(B)≠ Ø ^
interior(A) ∩ granita(B)=Ø ^
granita(A) ∩ interior(B)=Ø.
In formulele de mai sus, simbolul ^ exprima logicul conjunctiv „si”. Deci, formula arata patru
proprietati care trebuie sa fie adevarate pentru ca formula sa fie valabila.
Figura 11. arata toate cele opt relatii spatiale: disjunctia, tangenta, egalitatea, interiorul,
incidenta, continutul, acoperitul si suprapunerea. Aceste relatii pot fi folosite, de exemplu, in
interogarile bazelor de date spatiale.

Fig. 11. Relatii spaţiale dintre două areale

3.3 Cazul tridimensional

Nu fara motiv, discutia despre reprezentarea vectoriala si topologia spatiala s-a concentrat in
special pe obiectele din spatiul 2D. Istoria manipulării datelor spatiale este legata in mare
parte de 2D, iar acest lucru este valabil, de asemenea, pentru majoritatea aplicatiilor GIS din


Adaptare dupa Rolf A. De By. (ed), 2004, Principles of Geographic Information Systems, ITC, Enschede.

16
prezent. Destul de putine aplicatii din domeniu cer si date pe z, iar acestea sunt facute de
obicei de asa numitele structuri de date 2½D.
Aceste structuri de date 2½D sunt similare cu structurile de date 2D (discutate mai sus),
folosind puncte, linii si suprafeţe. Ele aplica si regulile topologiei din dimensiunea 2D. Acest
lucru inseamna ca linii diferite nu pot trece fara a se intersecta în noduri si ca zone diferite nu
se pot suprapune.
Exista, pe de alta parte, un aspect important in care datele 2½D difera de datele standard 2D
si anume asocierea unei valori aditionale z cu fiecare nod (0-simplex). Astfel, nodurile au si o
valoare asociata de înălţime. Acest lucru permite utilizatorului de GIS sa reprezinte suprafeţe
ondulate, asemanator unui TIN. Nu pot exista doua noduri diferite cu coordonate x, y identice
şi valori diferite pentru z. Asemenea noduri vor constitui o caracteristica perfect verticala, iar
acest lucru nu este permis în 2½D. De aceea, solidele (de ex. mineralele sau constructile
antropice) nu pot fi reprezentate in 2½D GIS. Caracteristicile tridimensionaleale ale unor
asemenea obiecte sunt fundamentale. De exemplu, adancimea si volumul sau aspectul din
lumea reala trebuie reprezentate fidel.

4. Scara si rezolutia
In manevrarea datelor spatiale, ne intalnim adesea cu intrebari precum „care este rezolutia
datelor?” sau „la ce scara sunt setate datele tale?”
Scara hartii este raportul dintre distanta pe o harta tiparita si aceeasi distanta in teren. O scara
1:50 000 inseamna ca un centimetru pe harta reprezinta 50 000 cm, adica 500 m, pe teren.
„Scara mare” inseamna ca raportul este mare, harta rezultata fiind mai detaliata, ca in planul
1:1 000. Prin contrast, „scara mica” inseamna raport mic, prin urmare mai putine detalii, ca
intr-o harta 1:2 500 000. Aplicat la datele spatiale, termenul de rezolutie este adesea asociat
cu latimea celulelor din teselarea folosita.
Datele spatiale digitale, cum sunt stocate inr-un GIS, nu au scara: scara este o notiune de
raport asociata cu produsul vizual, precum o harta sau un displai pe ecran, nu cu datele ce au
fost folosite pentru producerea hartii. Datele spatiale digitale pot fi obtinute digitizand o harta
tiparita si in acest context putem afirma informal ca datele sunt la o anumita scara, indicand
scara hartii din care au derivat datele.
Cand datele digitale spatiale au fost colectate cu scopul specific de a construi o harta in
minte, iar aceste harti au fost concepute ca fiind cu o singura scara, ca 1:25 000, in mod clar
datele digitale au putin din caracteristicile unui „set de date digital 1:25 000”.


Adaptare dupa Rolf A. De By. (ed), 2004, Principles of Geographic Information Systems, ITC, Enschede.

17