Finantele Intreprinderii 11-51 PDF

Finanţele întreprinderii
Viaţa economico-financiară a unei întreprinderi nu poate fi concepută în afara mediului în

care funcţionează şi evoluează. Din acest mediu, întreprinderea îşi colectează resursele şi tot în
cadrul acestuia efectuează plăţi, restituiri de fonduri etc.
Fenomenul financiar se naşte din relaţiile pe care întreprinderea le întreţine cu toţi agenţii
economici şi financiari, cu statul şi cu alte organisme.
De asemenea, finanţele întreprinderii se prezintă ca o ramură a ştiinţei financiare, care
analizează mecanismele şi metodele de procurare şi gestionare a resurselor financiare, izvoarele şi
destinaţia acestor resurse, în vederea satisfacerii diferitelor nevoi şi obţinerii de profituri cât mai
mari2.
1.2. Funcţiile finanţelor întreprinderii
Ca orice subsistem financiar finanţele întreprinderii îndeplinesc 2 funcţii: funcţia de repartiţie

şi funcţia de control.
În condiţiile economiei de piaţă, funcţia de repartiţie este influenţată de formele de
proprietate, autonomia întreprinderii, strategiile de dezvoltare, management etc., care îşi pun
amprenta asupra formării, creşterii şi repartizării fondurilor, raţionalităţii cheltuielilor şi plăţilor
asupra întregii activităţi.
Funcţia de repartiţie reflectă formarea capitalurilor, alocarea şi utilizarea acestora în scopul
realizării obiectivelor întreprinderii. Din punct de vedere analitic, funcţia de repartiţie reflectă
colectarea capitalurilor iniţiale din diferite izvoare, circuitul şi repartizarea pe destinaţii, utilizarea
şi reconstituirea lor, modificarea proporţiilor fondurilor prin reţinerea de resurse financiare ce se
degajă din capacitatea de autofinanţare, atragerea unor resurse externe precum şi obligaţiile
băneşti.
Fondurile băneşti proprii sau împrumutate se încorporează în active patrimoniale
imobilizate sau circulante şi trec ulterior prin fazele ciclului de exploatare creând rezerve sau
fluxuri monetare. Astfel, ciclul de exploatare al întreprinderii stă la baza funcţiei de repartiţie şi
este în strânsă legătură cu gestiunea financiară a întreprinderii.
În esenţă, funcţia de repartiţie se concretizează în: constituirea capitalurilor proprii şi
împrumutate, alocarea şi utilizarea capitalurilor potrivit necesităţilor ciclului de exploatare şi de
investiţii, formarea şi repartizarea profitului, restituirea împrumuturilor şi achitarea diferitelor
obligaţii ale întreprinderii, formarea şi utilizarea unei multitudini de fonduri pentru satisfacerea
nevoilor proprii ale întreprinderii, asociaţilor sau acţionarilor, ale salariaţilor, precum şi a unor
nevoi generale ale societăţii.
Într-o întreprindere se pot crea numeroase fonduri, cum ar fi: fondul pentru investiţii în
active fixe, fondul de rulment, fondul de rezervă, fondul de cercetare ştiinţifică, fonduri pentru
acţiuni sociale, culturale şi sportive, fonduri pentru recalificarea, premierea şi participarea
salariaţilor la profit etc. Izvoarele acestor fonduri diferă de la caz la caz, cu menţiunea că pentru
anumite activităţi, întreprinderea poate apela şi la resurse împrumutate.
Principalele metode utilizate în colectarea fondurilor sunt: autofinanţarea, aportul
asociaţilor sau acţionarilor, creditarea de la instituţii şi organisme financiare şi/sau bancare,
finanţarea prin leasing şi finanţarea bugetară din surse interne sau externe. Aceste metode şi
izvoare de constituire a resurselor diferă într-o anumită măsură, în funcţie de formele pe care
îmbracă întreprinderile şi proprietatea asupra lor, respectiv regii autonome, societăţi comerciale,
cooperative şi asociaţii cooperatiste, societăţi mixte etc.
Funcţia de control se manifestă atât prin constatarea disfuncţiilor economice şi financiare
ale întreprinderii dar şi în corectarea acestora. Mai mult controlul în domeniul finanţelor
întreprinderii are caracter preventiv.
2 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 10.

11
Funcţia de control nu trebuie să se rezume doar la latura constatativă a fenomenelor, rolul

acesteia fiind mai ales acela de a interveni cu acţiuni corective, care să optimizeze întreaga
activitate. Controlul prin intermediul finanţelor întreprinderii asigură un anumit cadru
organizatoric şi aplicarea de măsuri care să acţioneze sistematic şi unitar în vederea prevenirii
abaterilor, pentru creşterea eficienţei şi rentabilităţii, asigurarea integrităţii şi utilizării raţionale a
capitalului, respectarea legislaţiei economico-financiare, a regulilor şi practicii jurisprudenţei
financiare3.
Funcţia de control a finanţelor întreprinderii are o sferă mai largă de acţiune decât funcţia
de repartiţie, cuprinzând toate fazele ciclului economic şi ansamblul indicatorilor prevăzuţi în
bugetele întreprinderii. Aceasta necesită organizarea unei evidenţe corecte şi sistematice, precum
şi a unei previziuni fundamentale.
Controlul se exercită prin diferite pârghii economico-financiare: costuri, preţuri, profit,
impozite şi taxe, credite etc. şi poate fi, din punct de vedere al timpului de efectuare: control
preventiv, operativ-curent sau concomitent şi postoperativ.
De asemenea, în cadrul întreprinderii există două tipuri de control: control financiar intern şi
control financiar extern.
Controlul financiar intern este efectuat de către managerul financiar sau de conducătorul
departamentului financiar-contabil, revizorii de gestiune sau comisiile de cenzori numite de
Adunarea Generală a Acţionarilor sau alte organe autorizate prin statutele de organizare.
Controlul financiar extern poate fi efectuat de către instituţiile finanţatoare (de exemplu,
băncile care acordă împrumuturi numai după ce studiază bonitatea clientului) sau de către
administraţiile financiare. În general, băncile analizează: gradul de lichiditate, solvabilitate şi
rentabilitate în acordarea creditelor, respectarea regimului decontărilor, a formelor şi
instrumentelor de plată, volumul creditelor solicitate, destinaţia şi garanţia acestora, plata
dobânzilor şi rambursarea la timp a resurselor împrumutate.
Controlul fiscal urmăreşte stabilirea corectă şi plata în termen a impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor datorate de întreprindere către stat, respectarea normelor de întocmire a situaţiilor
financiare şi a situaţiilor periodice de raportare financiar-contabile, precum şi modul de aplicare a
preţurilor şi tarifelor.
1.3. Funcţia financiară a întreprinderii
Activitatea întreprinderii poate fi redată în general prin trei funcţii esenţiale: funcţia de
producţie, funcţia de comercializare şi funcţia financiară. Aceste funcţii se corelează între ele şi în
ansamblul lor au legături cu mediul înconjurător prin fluxuri fizice şi financiare.
Funcţia financiară a întreprinderii poate fi definită ca ansamblul activităţilor de asigurare
şi repartizare a fondurilor băneşti necesare desfăşurării continue şi rentabile a activităţii, precum şi
de analiză şi control a rezultatelor obţinute4. Această funcţie asigură funcţionarea sistemului
întreprinderii în condiţii eficiente, controlând intrările şi ieşirile din sistem, precum şi reglarea
corespunzătoare a activităţii întreprinderii.
Funcţia financiară a întreprinderii are drept scop apărarea şi consolidarea patrimoniului şi
a autonomiei financiare a întreprinderii. Cea mai eficientă cale de atingere a acestui scop
presupune o diviziune a muncii între diferitele compartimente ale activităţii financiare.
Funcţia financiară a întreprinderii are drept obiectiv punerea în aplicare a unui sistem de
metode şi tehnici de gestiune financiară care să determine creşterea valorii întreprinderii, respectiv
creşterea valorii de piaţă a acţiunilor întreprinderilor cotate la bursă, sau asigurarea independenţei
financiare şi a rentabilităţii în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii.
3 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 43.

12
Funcţia financiară are rolul de a asigura în mod curent şi la cele mai mici costuri fondurile
întreprinderii şi de a controla buna utilizare a acestora, precum şi rentabilitatea operaţiunilor
cărora le sunt afectate resurse financiare. Formarea acestor resurse are loc prin atragerea de capital
financiar de la asociaţi, de la creditori sau din finanţare internă.
Funcţia financiară cuprinde un ansamblu de activităţi care-i asigură un caracter activ5:
- previziune şi prognoză financiară: elaborarea studiilor şi bugetelor pe termen scurt şi mediu;
- control financiar: organizarea şi exercitarea controlului financiar preventiv şi a controlului
gestionar de fond asupra gospodăririi mijloacelor materiale şi băneşti;
- execuţie financiară: elaborarea documentaţiilor necesare constituirii şi majorării capitalului
social, calcularea şi repartizarea profitului, elaborarea documentaţiei pentru obţinerea de credite,
fundamentarea preţurilor şi tarifelor, gestionarea instrumentelor creditului comercial, finanţarea
investiţiilor etc.;
- analiză financiară: elaborarea de studii şi analize privind potenţialul financiar al
întreprinderii, eficienţa utilizării resurselor financiare, indicatorii financiari;
- coordonare financiară: stabilirea pentru unităţile componente subordonate şi filiale a
indicatorilor financiari, a strategiei şi a tacticii financiare comune.
Funcţia financiară a întreprinderii are următoarele roluri:
• operaţional, care implică luarea unor decizii, în special de colectare a capitalurilor, fără
de care întreprinderea nu se poate constitui şi funcţiona. Acest rol vizează asigurarea fluxurilor
financiare în strânsă legătură cu mediul înconjurător. Domeniul operaţional cuprinde încasarea
creanţelor asupra clienţilor şi plata furnizorilor, gestiunea trezoreriei, negocierea creditelor
bancare, relaţiile cu organismele financiare şi realizarea operaţiilor de împrumut;
• funcţional, care constă în participarea la prelucrarea şi difuzarea informaţiilor necesare
gestiunii întreprinderii şi acordarea de asistenţă de specialitate celorlalte funcţii ale întreprinderii;
• politic, care constă în integrarea într-un tot a constrângerilor externe, sociale,
economice, financiare şi politice care influenţează întreprinderea şi de care depinde creşterea şi
autonomia acesteia.
Importanţa funcţiei financiare este dată de faptul că ea reprezintă motorul indispensabil al
activităţilor industriale şi comerciale, modulul lor central, orice defecţiune a acesteia punând în
pericol întreprinderea în ansamblul său.
În consecinţă, viabilitatea unei întreprinderi depinde în cea mai mare parte de buna
organizare a activităţii financiare. Organizarea întreprinderilor trebuie concepută astfel încât să
exprime particularităţile funcţiei financiare şi să pună în valoare rolul finanţelor în satisfacerea
exigenţelor întreprinderii.
1.4. Circuitul financiar şi fluxurile întreprinderii
Circuitul financiar al întreprinderii reprezintă fluxul de lichidităţi determinat de anumite

decizii financiare în interacţiune cu relaţiile dintre diferiţi operatori economici: acţionari,
conducători, creditori, stat. Circuitele financiare se constituie prin interacţiunea fluxurilor născute
din operaţiuni în care intervin resurse băneşti afectate nevoilor pe orice perioadă.
Circuitele financiare la care participă întreprinderile reprezintă suportul dezvoltării oricărei
economii. Ele contribuie la asigurarea autonomiei cu o cantitate optimă de monedă, necesară
echilibrului real. În acelaşi timp, urmăresc realizarea unei repartiţii optime a cantităţii de monedă
între diferiţi agenţi economici şi o creştere a gradului de stabilitate economică.
Capitalul întreprinderii este constituit la un moment dat dintr-un ansamblu de bunuri sau
active (clădiri, maşini, materii prime) a căror evaluare generează activul bilanţului întreprinderii.
O întreprindere se caracterizează, în special, prin deţinerea de capital, punerea în mişcare a unei
funcţii de producţie şi participarea la procese de schimburi.

13
Dacă bunurile deţinute, cantitativ şi valoric, pot fi sesizate în orice moment, mişcările
bunurilor şi serviciilor rezultate din procesele de schimb nu pot fi sesizate decât pe o perioadă
determinată. Mişcarea bunurilor şi serviciilor într-o întreprindere, intermediată de procesele de
transformare, respectiv producţie, poate fi prezentată sub formă de fluxuri.
Schimburile dintre agenţii economici se fac pe bază de monedă, dând naştere vieţii
financiare a întreprinderii. De aceste schimburi depind funcţionarea procesului de producţie şi
compoziţia capitalului. Orice schimb implică două mişcări de sens contrar: una generată de
transferul de bunuri şi servicii, iar alta de transferul de monedă.
Cantitatea de bunuri sau monedă transferată într-o anumită perioadă de timp între agenţii
economici poartă denumirea de flux. Măsurarea fluxurilor reale este efectuată pe baza unei
evaluări în termeni monetari. Constituirea unui flux are la bază procesul de acumulare prealabilă
de bunuri, servicii sau monedă la nivelul unui agent economic. Fiecare flux contribuie la
modificarea volumului bunurilor economice acumulate.
Cantitatea de bunuri sau monedă existentă la un moment dat reprezintă un stoc (de bunuri
sau monedă). Stocul de monedă permite achiziţionarea bunurilor şi serviciilor necesare producţiei,
precum şi furnizarea bunurilor produse şi serviciilor create. Ansamblul stocurilor deţinute de
întreprindere la un moment dat reprezintă capitalul economic al acesteia. Un stoc nu este relevant
decât la un moment dat, în timp ce fluxurile nu pot fi apreciate decât de-a lungul unei perioade
date de timp.
Fluxurile pot fi6::
- fluxuri reale sau fizice: de bunuri şi/sau servicii care reprezintă în fapt, trecerea acestora
în forma lor concretă, din proprietatea unei persoane în proprietatea altei persoane;
- fluxuri financiare: de monedă sau înlocuitor care reprezintă plăţile efectuate cu numerar
sau monedă de cont, respectiv prin transferuri bancare din contul plătitorului în contul
beneficiarului. Acestea din urmă îmbracă mai multe forme: fluxuri financiare de contrapartidă,
decalate sau întârziate, multiple şi autonome7.
Fluxurile financiare de contrapartidă se caracterizează prin înlocuirea imediată a unui activ
real (fizic) cu monedă sau invers. Aceste fluxuri apar în cazul achiziţionării unui bun cu plata
imediată în numerar.
Figura 1.1. Fluxurile financiare de contrapartidă

Flux real
t0
Furnizor Beneficiar
(vânzător) (cumpărător)
t0 Flux financiar t0
t0
Conform figurii 1.1, la momentul t 0 , fiecare dintre agenţii economici dispune de active
fizice (cazul furnizorului), respectiv de monedă (cazul beneficiarului) şi convin asupra efectuării
schimbului. Pentru furnizor, schimbul constă în înlocuirea activelor fizice cu monedă iar pentru
beneficiar, schimbul constă în înlocuirea monedei cu active fizice, concomitent la momentul t 0 .
Fluxurile financiare decalate presupun întârzierea plăţii, respectiv plata se face ulterior
primirii efective a activului fizic. Astfel, fluxurilor fizice nu le corespund imediat nişte fluxuri
financiare, producându-se înlocuirea unui activ fizic, concret, cu un activ financiar (creanţă) ce
urmează a fi ulterior lichidat prin încasarea monedei de egală valoare. Astfel, echilibrul stocurilor
este rupt atât de furnizor cât şi la beneficiar. La furnizor, în locul unui activ real apare un activ
financiar, materializat într-o creanţă, iar la beneficiar, activului real îi corespunde un post de pasiv
6 Ana, Gh. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 29.
7 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 21-22.
14
(datorie) ca obligaţie de plată. Aceste fluxuri apar în cazurile operaţiunilor comerciale însoţite de
credite. Creanţa şi respectiv datoria se vor stinge la o dată ulterioară când se efectuează plata.
Conform figurii 1.2., mecanismul fluxurilor financiare decalate are la bază cuplul creanţe-
datorii şi se derulează în următoarea succesiune:
- furnizorul vinde activele fizice beneficiarului. Ca urmare a operaţiunii, furnizorul îşi
diminuează stocul de active fizice (datorită fluxului real de ieşire) şi în contrapartidă dispune de o
creanţă asupra cumpărătorului, în intervalul t0 − t1 , fiind o vânzare cu plata amânată;
- cumpărătorul îşi sporeşte stocul de active fizice (datorită fluxului real de intrare), dar
contractează o datorie faţă de furnizor, în intervalul t0 − t1 ;
- creanţa şi respectiv datoria se vor stinge la o dată ulterioară (în cazul nostru t 1 ) stabilită
prin contract între cei doi agenţi economici.
Figura 1.2. Fluxurile financiare decalate

Flux real
t0
Beneficiar
(cumpărător)
t1
Furnizor
(vânzător)
t1 Flux financiar
t1
Beneficiar
(cumpărător)
t1
Durata creditului acceptat de Flux financiar de

Flux real de intrare pentru
furnizor (creanţă): t0 − t1
intrare pentru furnizor t1
beneficiar t0
Flux real de Durata creditului acordat beneficiarului Flux financiar

ieşire pentru (datorie) t0 − t1 de ieşire pentru
furnizor t1 beneficiar t 1
Fluxurile financiare multiple sunt utilizate pentru a compensa efectele decalajelor dintre
fluxurile fizice şi cele financiare de mai sus, întrucât întreprinderea îşi poate schimba creanţa pe
monedă, apelând la un terţ care, de obicei, este un intermediar financiar. Astfel, activele financiare
pot constitui obiectul unor tranzacţii.
În acest caz, fluxurile de desfăşoară, conform figurii 1.3., astfel:
- bunurile vândute de furnizor sunt transferate la cumpărător, la momentul t 0 , ceea ce
reprezintă un flux real;
- furnizorul vinde creanţa (cambia, trata etc.) unei terţe persoane la momentul t 1 şi
încasează contravaloarea produselor (diminuată cu comisioanele aferente), ceea ce reprezintă
primul flux financiar;
- cumpărătorul de mărfuri achită contravaloarea acestora, adică stinge datoria faţă de terţ,
la momentul t 2 , ceea ce reprezintă al doilea flux financiar.
Fluxurile financiare autonome se degajă din operaţiuni financiare privind acordarea sau
primirea de împrumuturi, când are loc transferul de monedă de la o persoană la alta (juridică sau
fizică). Aceste fluxuri dau naştere la active financiare – creanţe (drepturile unei persoane fizice sau
juridice asupra altei persoane fizice sau juridice) şi datorii (obligaţiile de plată pe care o persoană
fizică sau juridică le are faţă de altă persoană fizică sau juridică).
15
Figura 1.3. Fluxurile financiare multiple
Flux real la
momentul t 0
Furnizor Beneficiar
(vânzător) (cumpărător)
t0 t0
Flux financiar 2 la
Flux financiar 1 momentul t 2
la momentul t 1
Intermediar
financiar
t1
Aceste fluxuri financiare autonome generează fluxuri financiare de ieşire de la debitor către
creditor mai mari decât fluxul financiar iniţial de la creditor la debitor, datorită dobânzii şi a
diverselor comisioane practicate. Conform figurii 1.4., mecanismul fluxurilor financiare autonome
se prezintă astfel:
- la momentul t 0 are loc primul flux financiar de la creditor la debitor cu valoarea
creditului acordat. În acest moment la creditor ia naştere o creanţă faţă de debitor;
- la momente succesive ti , unde i = 1 ÷ n au loc fluxuri financiare succesive de la debitor la
creditor pentru rambursarea datoriei (plata ratelor) până când datoria este achitată integral.
Trebuie menţionat însă că poate exista şi situaţia în care datoria este achitată integral la momentul
t 1 şi atunci apar doar două fluxuri financiare: unul de la creditor la debitor la momentul creditării
şi altul de la debitor la creditor la momentul rambursării.
Figura 1.4. Fluxurile financiare autonome
Flux financiar 1 la
momentul t0
Debitor
t1
Creditor
t1
Flux financiar la
momentul ti
Debitor
ti , i = 1 ÷ n
Durata creditului acordat de creditor Fluxuri financiare succesive de

Flux financiar de
(creanţă): t0 − tn intrare pentru creditor la ti
intrare pentru
debitor la t0
Flux financiar Durata creditului primit de debitor (datorie): Fluxuri financiare de

de ieşire de la
t0 − tn ieşire de la debitor la ti
creditor la t1
16
Acest arbitraj între active financiare/monedă sau între monedă/datorii este extrem de
important în activitatea economică. El reprezintă fundamentul activităţilor specific financiare şi
stabileşte, totodată, coordonatele politicii de finanţare a întreprinderii8.
1.5. Ciclurile financiare ale întreprinderii
Într-o manieră generală, ciclul financiar poate fi privit ca o reţea de fluxuri financiare pe
baza cărora se derulează relaţiile de schimb ale întreprinderii cu ceilalţi parteneri de afaceri.
Prin ciclu financiar se înţelege ansamblul de operaţiuni şi proceduri care intervin între
momentul transformării banilor în bunuri şi servicii până la cel în care se recuperează nu numai
moneda iniţial investită ci şi un surplus monetar9. Activitatea întreprinderii trebuie să se
desfăşoare astfel încât pe lângă recuperarea volumului iniţial de monedă să se obţină şi un surplus
monetar, care se va utiliza pe diferite destinaţii. Într-o întreprindere apar trei cicluri financiare
principale: ciclul de investiţii, ciclul de exploatare şi ciclul operaţiunilor financiare10.
Prin intermediul ciclurilor financiare, întreprinderea realizează în mod concret, arbitrajul
între deţinerea de active fizice, active financiare şi monedă, pentru a–şi asigura funcţionarea şi
dezvoltarea activităţii.
Ciclul de investiţii. Prin investiţii se creează un capital de producţie de la care
întreprinderea aşteaptă venituri de-a lungul mai multor perioade succesive. Capitalul de producţie
reprezintă ansamblul activelor fizice care permit punerea în aplicare a unei funcţii de producţie în
cadrul ciclului de exploatare.
Investiţia este, în general, o cheltuială imediată şi de amploare, care se materializează în
transformarea monedei în active fizice ce au o durată îndelungată de funcţionare. Deci, investiţia
se prezintă sub forma transformării monedei în active fizice. Fluxurile financiare care intervin în
momentul creării sau achiziţionării capitalului de producţie sunt, fie imediate, fie repartizate
asupra unei scurte perioade de timp, dacă intervine un credit – furnizor. În cazul achiziţionării sau
construirii unui activ fizic complex, fluxurile financiare se vor desfăşura pe o perioadă mai lungă.
Surplusul monetar degajat prin vânzarea bunurilor şi serviciilor obţinute din exploatarea
activelor fizice create sau achiziţionate prin investiţii, trebuie să asigure recuperarea resurselor
băneşti investite iniţial. O parte din moneda recuperată va trebui afectată reînnoirii sau creşterii
capitalului de producţie iniţial, supus deprecierii (prin uzură fizică sau morală). Aşadar, este
evident că acumularea capitalului de producţie depinde de surplusul monetar degajat prin
operaţiuni de exploatare şi reciproc.
Deci, odată creat, capitalul de producţie începe să se deprecieze fizic şi moral, iar
procedura, mecanismele şi sistemele de amortizare au ca scop să evalueze şi să recupereze această
depreciere. Suma de bani iniţială se reconstituie în mod progresiv, în timp ce valoarea din bilanţ se
micşorează cu uzura. Prin urmare, la sfârşitul perioadei de serviciu va trebui să existe o
echivalenţă a fluxurilor, ceea ce se obţine în cazul în care vânzările asigură şi acoperirea
deprecierii.
În consecinţă, deciziile de investiţii vor trebui fundamentate în cadrul strategiilor care
integrează surplusurile monetare degajate de investiţii, acesta fiind un imperativ al planului de
dezvoltare pe termen lung al întreprinderii11.
Întreprinderea îşi poate mări potenţialul economic şi într-o manieră indirectă, controlând
alte întreprinderi. În acest caz, investiţia constă în achiziţionarea de active financiare, adică titluri
(acţiuni) la alte societăţi.

9 Ana, Ghe. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 33.
10 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 22-24.
17
Ciclul de exploatare reprezintă ansamblul operaţiunilor desfăşurate de întreprindere

pentru a-şi atinge obiectivul. El cuprinde achiziţia de bunuri şi servicii, transformarea acestora în
produse finite şi vânzarea lor.
Acest proces trebuie să funcţioneze continuu spre a se asigura o utilizare optimă a muncii şi
a capitalului de producţie. Continuitatea are la bază existenţa unor stocuri. Însă, fluxurile fizice de
intrare (cumpărările) şi fluxurile fizice de ieşire (vânzările) au un caracter discontinuu. Ca urmare,
întreprinderea trebuie să constituie trei categorii principale de stocuri, în vederea asigurării
continuităţii ciclului de exploatare şi anume: materii prime şi materiale, producţie neterminată / în
curs de fabricaţie şi produse finite.
În fazele ciclului de exploatare, capitalul îmbracă forme diferite, transformându-se în mod
permanent. Fluxurilor reale le corespund o serie de fluxuri financiare şi un ansamblu de active
financiare (creanţe şi datorii).
În timp ce stocul iniţial de monedă este reconstituit la sfârşitul ciclului de exploatare, el nu
va fi acelaşi la data de închidere a exerciţiului, deoarece o parte din disponibilităţile iniţiale au
întotdeauna drept contraparte, active fizice şi financiare. Astfel, se poate observa disocierea în
cursul unei perioade între fluxurile reale şi cele financiare. Această distorsiune generează decalaje
între fluxuri şi durata ciclului de exploatare, care antrenează o imobilizare de fonduri sub formă de
active fizice şi financiare.
Reconstituirea stocului iniţial de monedă la terminarea ciclului de exploatare nu se face în
mod identic. Dacă întreprinderea generează profit în cadrul ciclului de exploatare, atunci stocul
final de monedă va fi superior celui iniţial, iar când toate operaţiunile vor fi finalizate, va apărea
un surplus monetar.
Ciclul operaţiunilor financiare12 priveşte operaţiunile şi procedurile de acordare şi primire
de împrumuturi, achiziţiile de titluri de participare, precum şi cesiunea creanţelor.
Acordarea, respectiv primirea de împrumuturi constă în transformarea monedei în active
financiare şi invers. Împrumutul se rambursează conform clauzelor contractuale dintre părţi. Toate
operaţiunile de acordare sau luare de împrumut dau naştere la fluxuri financiare, adică la intrări şi
ieşiri de monedă. Între fluxurile iniţiale şi suma fluxurilor finale nu există echivalenţă, datorită
dobânzii achitate de datornic celui care i-a acordat împrumutul. Pentru cel care primeşte
împrumutul, primirea monedei se traduce prin apariţia unei datorii, a unui angajament de plată.
Achiziţia de titluri este o operaţiune particulară, în sensul că nu generează propriu-zis un
ciclu financiar. Titlurile achiziţionate nu se amortizează, deţinerea lor fiind rezultatul unei decizii
de investiţii indirecte sau al unui plasament. Operaţiunea poate aduce întreprinderii venituri
(dividende) şi o partajare a puterii cu alţi acţionari asupra agentului economic la care deţin cote de
participare.
Cesiunea creanţelor reprezintă practic o vânzare de creanţe înainte de a fi ajunse la scadenţă,
către o societate specializată. Astfel, întreprinderea îşi poate scurta ciclul operaţiunilor financiare şi
reconstitui suma iniţială sub rezerva apariţiei unor abateri pozitive sau negative.
1.6. Partenerii întreprinderii
Partenerii întreprinderii13 interesaţi de informaţiile obţinute din prelucrarea situaţiilor

financiare se pot grupa în: parteneri economici interni şi parteneri economici externi.
Partenerii economici interni ai întreprinderii sunt: administraţia întreprinderii şi salariaţii.

Administraţia întreprinderii are ca obiectiv asigurarea rentabilităţii capitalurilor investite
şi perenitatea unităţii economice prin menţinerea personalului şi creşterea mijloacelor de
producţie.
12 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 78-79.

13 Ariton, D. – Strategii financiare ale firmei, Editura Evrika, Galaţi, 2000, pag. 17-19.
18
În cadrul întreprinderilor mici şi mijlocii este frecventă confuzia între persoanele care
conduc (manageri) şi acţionari. Obiectivul urmărit în calitate de manager coincide cu cel urmărit în
calitate de acţionar. Totuşi, în cazul managerului acţionar, acesta primeşte, pe de o parte, un
salariu pentru funcţia sa de conducere şi pe de altă parte, o remunerare în calitate de acţionar.
Absenţa frecventă a distribuirii de dividende în întreprinderile mici şi mijlocii nu înseamnă că
rolul de acţionar nu este remunerat. Remunerarea capitalului investit se realizează, de obicei,
printr-un salariu mai mare. În consecinţă, managerul care este şi acţionar, primeşte o remunerare
superioară faţă de cea pe care ar primi-o ca salariat care nu este acţionar sau beneficiază de alte
avantaje.
În întreprinderile mari, managerilor li s-a încredinţat, de către acţionari, rolul de a conduce
întreprinderea. Obiectivul lor principal este să-şi conserve funcţia de conducere, însă ei sunt
constrânşi să conducă în conformitate cu interesul acţionarilor. Acţionarii dispun de diferite
mijloace pentru a controla modul în care conducătorii gestionează întreprinderea.
Salariaţii sunt interesaţi de productivitatea realizată şi viitorul întreprinderii unde sunt
angajaţi.
Partenerii economici externi ai întreprinderii sunt: investitorii, creditorii şi statul.

Investitorii doresc minimizarea riscurilor şi rentabilizarea capitalurilor investite. Volumul
informaţiilor de care dispune un investitor este determinat de poziţia acestuia faţă de
întreprindere. Dacă lucrează în întreprindere sau dacă deţine o participaţie importantă, situaţia
financiară a întreprinderii va fi mult mai uşor de aflat deoarece are acces şi la alte informaţii decât
cele publicate conform uzanţelor. Aceasta explică adesea dezvoltarea externă a întreprinderilor
prin participaţii financiare care nu se înscriu în mod obligatoriu în contextul creşterii externe pe
termen lung, dar permit accesul la o mai bună informare.
Acţionarii, respectiv deţinătorii de titluri de proprietate asupra întreprinderii îşi asumă un
risc important, remunerarea lor fiind determinată de rezultatele financiare pe care le va obţine
întreprinderea. Ei caută o remunerare maximă pentru aportul lor, ţinând cont de riscul pe care şi-l
asumă. Dacă acţiunile sunt cotate la bursă, riscul se apreciază în funcţie de evoluţia cursului
acţiunilor.
Remunerarea acţionarilor este determinată astfel de doi factori aleatori: dividendele şi
evoluţia valorii titlurilor financiare. Riscul legat de evoluţia valorii titlurilor financiare depinde de14:
- evoluţia mediului economic: aceasta determină riscul de piaţă, respectiv riscul sistematic şi
afectează ansamblul întreprinderii;
- politica urmată de întreprindere în materie de investiţii şi de finanţare care determină riscul
specific de întreprindere.
Riscul, la rândul său, poate fi de mai multe tipuri: risc de exploatare, risc financiar şi risc de
faliment. Riscul de exploatare este determinat de politica de investiţii a întreprinderii şi este legat de
operaţiunile de exploatare. Riscul financiar este legat de utilizarea capitalului împrumutat. Cu cât
gradul de îndatorare este mai mare, cu atât riscul financiar este mai ridicat pentru proprietarii
întreprinderii. Riscul de faliment rezultă din incapacitatea întreprinderii de a face faţă plăţilor
antrenate de datoriile financiare.
Creditorii sunt de mai multe tipuri: creditorii obligatori, instituţiile şi organismele
financiare şi creditorii care închiriază diferite active fixe.
În cazul creditorilor obligatori, creanţele apar adesea sub forma unui titlu, cotat pe piaţă şi
uşor negociabil, numit obligaţiune. Trebuie menţionat însă că numai marile întreprinderi au acces
pe piaţa obligaţiunilor.
Instituţiile şi organismele financiare (băncile, organismele de credit etc.) se asigură că
valorile unor indicatori de performanţă economică şi financiară nu au cote alarmante. De exemplu,
un organism de credit trebuie să rentabilizeze fondurile care i-au fost încredinţate şi oricare ar fi
activitatea întreprinderii nu va lua în calcul decât riscurile financiare; faţă de o întreprindere din

19
sfera productivă care investind aceleaşi fonduri în activitatea aceleiaşi întreprinderi va lua în
considerare diversitatea activităţilor, reţeaua de distribuţie, expansiunea pe pieţele internaţionale
etc. ale întreprinderii pe care o va credita.
Creditorii care închiriază diferite active fixe sunt implicaţi în operaţiuni de finanţare sub
forma locaţiei sau a locaţiei cu opţiune de cumpărare (leasing).
Creditorii, indiferent de forma lor, primesc o dobândă stabilită contractual şi îşi
recuperează la scadenţă, capitalul împrumutat. Nefiind proprietari ai întreprinderii, remunerarea
lor nu este variabilă, în funcţie de rezultatele întreprinderii. Prin urmare, dobânda la împrumut
trebuie plătită indiferent de mărimea profitului obţinut de întreprinzător. Ţinând seama şi de
necesitatea rambursării capitalului la scadenţă, pot rezulta cheltuieli financiare fixe mai greu sau
mai uşor de suportat.
Riscurile creditorilor pot fi diverse15: risc de dobândă, risc de inflaţie şi risc de faliment al
debitorilor.
În privinţa riscului de dobândă, creanţierii urmăresc obţinerea dobânzii contractuale şi
recuperarea capitalului, dar o fluctuaţie în sens crescător a ratei dobânzii poate provoca pierderi
pentru aceştia, ei putând să-şi plaseze capitalurile cu dobânzi mai avantajoase. Invers, o fluctuaţie
în sens descrescător poate aduce un câştig suplimentar creanţierilor, debitorii fiind forţaţi să
plătească dobânzi mai mari la nivelul valorilor prevăzute în contractul încheiat anterior reducerii
ratei dobânzii.
Riscul de inflaţie apare în cazul variaţiei preţurilor datorată proceselor inflaţioniste, care
poate afecta puterea de cumpărare a capitalului recuperat de creanţieri, sau, dimpotrivă, un câştig
de oportunitate pentru aceştia.
Riscul de faliment al debitorilor rămâne cel mai important risc pentru creanţier, care nu-şi
poate recupera capitalul din cauza insolvabilităţii acestora. Împotriva acestui risc creditorii nu se
pot proteja, decât prin politica lor prudentă şi inteligentă, motiv pentru care ei solicită clauze
asiguratorii în contractele încheiate.
Statul intervine la diferite niveluri ale circuitelor financiare şi influenţează ansamblul
deciziilor financiare, modificând valorile variabilelor care stau la baza previziunilor agenţilor
economici. Ca participant la circuitele financiare, statul intervine la diferite niveluri prin fiscalitate
şi oferta de capital, influenţând comportamentul celorlalţi participanţi.
În consecinţă, statul are un dublu interes pentru prezentarea fidelă a patrimoniului,
rezultatului şi a situaţiei financiare a întreprinderii prin documentele financiar-contabile anuale
obligatorii, întrucât prin instituţiile sectorului public are misiunea de a efectua prelevări, şi de
asemenea de a subvenţiona sau a ajuta diverse persoane fizice sau juridice. Aceste măsuri
conjuncturale de reducere a impozitelor sau a obligaţiilor sociale sunt considerate pentru
întreprindere surse de finanţare.

20
CAPITOLUL 2. DECIZIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII ŞI

COMPONENTELE SALE
Constituirea, organizarea şi conducerea activităţii economico-financiare necesită adoptarea

şi aplicarea deciziei financiare, adică selectarea soluţiei optime din mai multe variante posibile.
În analiza componentelor procesului economico-financiar, decizia financiară urmează
diagnozei şi prognozei şi precede programării, realizării şi controlului diferitelor acţiuni
economico-financiare. În acest context, decizia poate fi definită ca un proces dinamic, raţional, de
alegere a unei linii de acţiune, dintr-un număr oarecare de posibilităţi, în scopul de a ajunge la un
anumit rezultat.
2.1. Definiţia, rolul şi importanţa deciziei financiare în activitatea întreprinderii
Decizia financiară este actul fundamental al conducerii, care trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii: să fie fundamentată ştiinţific; să fie adoptată la nivelul ierarhic
corespunzător; să fie coordonată cu celelalte decizii; să fie adoptată în timp util; să fie formulată
precis, clar şi concis.
Decizia financiară stabileşte modalităţile concrete de realizare a activităţii financiare pe
baza cunoaşterii aprofundate a ansamblului relaţiilor economice, contractuale, financiare, de
credit, băneşti dar şi a potenţialului economico-financiar.
Fundamentarea deciziei financiare presupune existenţa unui sistem informaţional modern,
care să furnizeze date asupra tuturor factorilor ce influenţează activitatea economico-financiară.
Sistemul informaţional permite cunoaşterea realităţilor economice, stabilirea soluţiilor
posibile şi alegerea soluţiei adecvate, optime, care să asigure buna executare a programului
economic şi a bugetului de venituri şi cheltuieli.
Decizia financiară trebuie fundamentată, adoptată şi executată astfel încât să asigure
coordonarea tuturor indicatorilor financiari cu cei economici, sincronizarea în timp a încasărilor şi
plăţilor cu şi fără numerar, finanţarea operativă şi oportună a obiectivelor economico-sociale etc.,
în condiţiile asigurării echilibrului financiar dinamic între necesarul de resurse financiare şi
obligaţiile financiare.
În funcţie de orizontul de timp la care se referă, principalele decizii financiare care se iau la
nivelul întreprinderii sunt: decizia financiară strategică şi decizia financiară tactică16.
Decizia financiară strategică se referă la constituirea şi utilizarea resurselor financiare pe

unul sau mai mulţi ani. Ea se bazează pe programele economico-sociale şi financiare stabilite pe
diverse trepte ierarhice (la nivelul compartimentelor: aprovizionare, producţie, marketing,
financiar, contabilitate etc. sau la nivelul consiliului de administraţie). În această categorie de
decizii intervin elemente de cercetare şi de fundamentare a soluţiilor financiare, pe baza utilizării
informaţiilor aflate la dispoziţie şi a interpretării tuturor influenţelor din mediul financiar.
Analiza deciziei strategice, ca moment esenţial al procesului financiar, presupune o
interpretare a situaţiei elementelor componente, care sunt în principal: decidentul, obiectul
deciziei, deci tema acesteia, informaţiile de care se dispune, variantele posibile în raport cu
criteriile posibile sau impuse, mulţimea stărilor de condiţii obiective care caracterizează gradul de
certitudine, risc sau incertitudine, consecinţele deciziilor luate la nivel microeconomic sau
macroeconomic.
16 Ciotei, C. N. – Finanţe: finanţe publice, finanţele întreprinderii, monedă-credit, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag.
205-207.
21
Decizia financiară tactică este cea pregătită prin procedee reglementate sau logice. Acestea
se iau pentru acţiuni concrete, imediate, care au şi un caracter repetitiv. Informaţiile care
condiţionează alegerea unor astfel de decizii sunt în cea mai mare parte cunoscute.
În ceea ce priveşte legătura cu conţinutul propriu-zis al deciziei financiare tactice, se pot
menţiona câteva modalităţi de alegere:
- în cazul documentelor, lucrărilor sau faptelor precizate integral, alegerea este de tipul da
sau nu; de exemplu, aprobarea balanţei de venituri şi cheltuieli se realizează dacă valoarea
acestora se înscrie sau nu în valoarea asupra căreia o anumită persoană are competenţă să o
aprobe;
- alegerea variantei sau a soluţiei trebuie realizată în aşa fel încât să se refere la un model
precizat. În această situaţie se încadrează, de exemplu, o lucrare de reparaţii capitale de o anumită
valoare, ce se cere să aibă un termen precis de recuperare a creditelor folosite. La o astfel de lucrare
nu sunt prestabilite nici măsurile de utilizare a creditului şi nici soluţiile care se vor adopta.
În consecinţă, decizia financiară este un proces raţional de alegere a variantei optime în

privinţa finanţării şi a investiţiilor. Importanţa deciziei financiare derivă din faptul că obiectivul
oricărei decizii luate la nivelul unei întreprinderi, are un caracter financiar care constă în special, în
sporirea rentabilităţii, a profitabilităţii pe produs, pe activitate şi pe total întreprindere, asigurarea
unei permanente stări de lichiditate şi cunoaşterea riscurilor şi asigurarea măsurilor pentru evitarea /
acoperirea lor, aspecte care aşează întreprinderea pe poziţie de lider pe piaţă.
Deciziile financiare care pot fi luate de conducerea întreprinderii se pot grupa în: decizia de
investire sau de dezinvestire, care este legată de constituirea şi gestionarea portofoliului de active;
decizia de finanţare, care se referă la structura financiară a întreprinderii, respectiv la modul de
constituire a resurselor; decizia de repartizare a profitului, care se referă în principal, la
repartizarea profitului pentru investiţii sau distribuirea acestuia sub formă de dividende către
acţionari.
2.2. Decizia de investire
Decizia de investire reprezintă plasarea capitalurilor unei întreprinderi într-o anumită

operaţiune din care să rezulte o anumită rentabilitate. Costul capitalului este rentabilitatea minimă
cerută de furnizorii de fonduri (acţionari, creanţieri) pentru a finanţa proiectele unei societăţi
comerciale. Cu alte cuvinte, costul capitalului utilizat este preţul pe care trebuie să-l plătească
întreprinderea pentru reconstituirea totalului pasivului, respectiv pentru a se aproviziona cu
capitaluri17.
În condiţiile în care costul capitalurilor reprezintă o rentabilitate care să-i mulţumească pe
furnizorii de capitaluri, înseamnă că întreprinderea nu va avea probleme cu suportarea
cheltuielilor financiare, pe de o parte, iar pe de altă parte, se creează şi posibilităţi reale de creştere
a volumului capitalului propriu.
Dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu o rentabilitate mai mică decât costul
capitalului, ea va fi sancţionată de piaţă astfel: dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare, ea
va obţine pierderi contabile în măsura în care veniturile financiare sunt mai mici decât cheltuielile
financiare; dacă întreprinderea este finanţată prin capitalul propriu, pierderile contabile se
repercutează direct asupra masei capitalului propriu, micşorându-l.
În privinţa deciziei de investiţii trebuie să se aibă în vedere şi riscul ce se poate manifesta

pe plan macro şi microeconomic, dar şi consecinţele sale economice, în sensul că18:
205-206.
18 Ana, Gh. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 88-89.
22
) la nivel macroeconomic, prin investiţii capitale de mare anvergură şi de lungă durată,

se antrenează forţă de muncă salariată ce participă la realizarea viitoarelor capacităţi productive,
acesteia distribuindu-i-se venituri sub forma salariilor, fără însă să se aibă în vedere distribuirea, în
aceeaşi măsură, şi de bunuri consumabile, aspect ce poate produce dezechilibre pe piaţa bunurilor
de consum, între cerere mai mare şi ofertă mai mică;
) la nivel microeconomic, consecinţele nefavorabile pot îmbrăca două aspecte, mai ales
ca o consecinţă a neprospectării aprofundate a pieţei:
- supraevaluarea pieţei de desfacere şi deci producerea de bunuri (prin investiţia pusă în
exploatare) peste posibilităţile reale de absorbţie, situaţie ce va impune majorarea preţurilor de
valorificare a produselor, pentru ca prin intermediul lor, investitorul să obţină o rentabilitate
minimă a capitalurilor investite;
- subevaluarea pieţei şi, ca urmare, producerea de bunuri ce nu pot acoperi cererea. Acest
aspect va genera creşterea preţurilor de vânzare, ca urmare a ofertei mai mici şi a cererii mai mari.
2.2.1. Surse de finanţare a investiţiilor
Nefundamentarea obiectivelor investiţionale avute în vedere din perspectivă obiectivă şi

realmente ştiinţifică, atât pe plan macroeconomic cât şi pe plan microeconomic, are repercusiuni
asupra echilibrului monetar, în situaţiile prezentate mai sus eroarea de proiectare a investiţiei
contribuind la posibilitatea apariţiei sau la accentuarea inflaţiei.
Factorii de decizie trebuie să aleagă varianta ce oferă soluţia de optim, ţinând seama de
existenţa şi de variabilitatea factorilor de natură economică, financiară şi socială.
Realizarea de investiţii, în toată întinderea şi diversitatea lor, presupune finanţare, adică
resurse necesare, care să atragă după sine creşterea capitalului fix, a stocurilor de capital circulant
şi, în general, creşterea avuţiei naţionale.
Insuficienţa resurselor financiare proprii19 determină întreprinderile să apeleze la creditele
bancare. Sistemul bancar, totuşi, acţionează astfel încât defavorizează sectoarele economice reale
prin practicarea unor dobânzi reale pozitive prea ridicate în care se includ sume foarte mari pentru
acoperirea riscului împrumutului alocat solicitantului. Totuşi, se pare că băncile nu au realizat că
între ele şi clienţi se impune o relaţie de captivitate reciprocă20. Astfel, băncile ajung la profituri
foarte mari, personalul acestora la salarii foarte mari, iar întreprinderile se ruinează datorită
dificultăţilor în a asigura plata împrumuturilor contractate.
Astfel, în condiţiile economiei de piaţă, finanţarea investiţiilor are drept surse următoarele:
fondul de amortizare în cazul investiţiilor de înlocuire şi o parte din venitul obţinut de
întreprinderi, în cazul investiţiilor de dezvoltare (investiţii nete), creditele bancare, de la instituţii
şi/sau organisme internaţionale specializate din cadrul pieţei de capital, pentru investiţii de
dezvoltare sau investiţii noi. În procesul general de finanţare a activităţii economice, participă şi
piaţa de capital. Cu toate că importanţa acestei pieţe a crescut, ea nu a jucat în general un rol
central în sistemul financiar. În multe ţări, politicile de dezvoltare au pus accent pe intervenţia
guvernului, alocarea planificată a resurselor, împrumuturi externe şi credinţa că dezvoltarea
justifică împrumuturile.
Piaţa de capital, în cadrul unei evoluţii economice normale, oferă condiţii avantajoase
solicitanţilor de fonduri pentru investiţii. Mecanismul cererii şi ofertei de capital se realizează în
două modalităţi:
• prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de către acestea a
resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri – finanţare indirectă;
• prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri, pe piaţa financiară –
finanţare directă.
19 Văcărel, I. - Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura Economică, Bucureşti, 1996, pag. 116.
20 Iancu, A. - Politică şi economie. Repere ale unui sistem economic performant, Editura Expert, 2000, pag. 254-255.
23
O altă sursă importantă pentru finanţarea investiţiilor o constituie alocaţiile bugetare,

folosite atât în ţările foste socialiste cât şi în cele dezvoltate. Alocările de la bugetul de stat
reprezintă acele sume de bani pe care agenţii economici cu capital de stat le primesc pentru
finanţarea unor cheltuieli privind lucrările de investiţii, retehnologizarea capacităţilor de
producţie, cercetare, pregătirea de cadre şi, în mod excepţional, subvenţii. În cazul în care bugetul
acordă alocaţii pentru completarea resurselor fondului de dezvoltare necesar investiţiilor, acestea
reprezintă, de fapt, o cale de majorare a capitalului propriu.
Subvenţiile se acordă în cazuri justificate şi se administrează de guvern sau de organele
locale, în limitele fondurilor prevăzute în bugetele acestora; subvenţiile pot fi utilizate numai
potrivit scopurilor pentru care au fost acordate (în cazul unităţilor din industria extractivă sau
pentru acoperirea unor diferenţe de preţuri şi tarife).
România şi-a propus să contribuie la finanţarea investiţiilor din bugetul de stat pentru
menţinerea echilibrului economiei în ramurile strategice ale economiei naţionale, în sectorul
regiilor autonome, acolo unde fondurile din surse proprii se dovedesc a fi insuficiente.
Finanţarea investiţiilor de la bugetul de stat, în limitele aprobate de organele de decizie
politică ale ţării, va continua în domeniile învăţământ, sănătate, cultură şi artă, protecţie socială,
securitate naţională, protecţie ecologică. Totuşi, ponderea acestor investiţii se situează sub 1% în
totalul investiţiilor.
O importantă sursă de finanţare sau de cofinanţare a constituit-o alocările din fondurile
internaţionale din ultimul deceniu: PHARE, ISPA, SAPARD. Aceste alocări de capital au fost
destinate în principal, pentru achiziţionarea de echipamente şi tehnică de calcul, soft-uri, utilaje, în
scopul creării unui potenţial tehnic comparabil cu cel al ţărilor din Uniunea Europeană şi pentru
lucrări de infrastructură, acestea din urmă fiind imperios necesare în ţara noastră.
2.3. Decizia de finanţare
Decizia de finanţare este cea care face posibilă decizia de investiţii. La nivel internaţional,
deciziile privind procurarea capitalului investiţional se reflectă pe termen lung în eficienţa şi
competitivitatea activităţii întreprinderilor21. Datorită importanţei acestor decizii, ele sunt înglobate în
strategia internaţională a capitalului, mai exact în strategia globală de finanţare a întreprinderilor.
De asemenea, este cunoscut faptul că, deciziile de politică financiară au drept obiect
finanţarea adoptată de întreprindere în funcţie de obiectivele de rentabilitate, de creştere şi de risc.
După determinarea nevoilor de finanţare stabile ale întreprinderii se decide partea care va fi
finanţată prin capitaluri permanente precum şi politica de îndatorare, adică repartiţia între fonduri
proprii şi datorii.
Decizia de finanţare reprezintă astfel opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de
finanţare fie prin fonduri proprii interne sau externe, fie prin împrumuturi, fie în participaţie.
Actul de decizie asupra finanţării aparţine întreprinderii, întrucât ea este cea mai interesată în
folosirea cu eficienţă a fondurilor şi obţinerea unor rezultate bune.
În acelaşi timp, decizia de finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere, ci şi de bancă, de
facilităţile pe care le poate obţine în negocierea creditelor sau de acţionari şi disponibilităţile
acestora pentru a subscrie la creşteri de capitaluri de împrumut, de existenţa sau inexistenţa unor
capitaluri libere, posibil de atras etc.
2.3.1. Obiectivele urmărite de furnizorii de capital
Întrucât decizia de finanţare este în cea mai mare parte asumată de conducerea
întreprinderii şi mai puţin de către furnizorii de capitaluri (acţionarii şi împrumutătorii
întreprinderii), obiectivul major urmărit de manageri şi de investitorii de capital este acelaşi:
21Ariton, D., Mişu, N., Bleoju, G. – Decizia financiară – factor cheie a creşterii economice, lucrare publicată în Progrese
în teoria deciziilor economice în condiţii de risc şi incertitudine, Volumul II, Editura Performantica, Iaşi, 2000, pag. 89.
24
maximizarea valorii de piaţă a întreprinderii. Această valoare va fi apoi proporţional partajată între
acţionari şi împrumutători. În funcţie de aceeaşi valoare se fixează şi remunerarea managerilor. În
această comuniune de interese există însă unghiuri diferite de abordare a maximizării valorii
întreprinderii.
Investitorii de capital urmăresc o remunerare a investiţiei lor la o rentabilitate superioară
oportunităţilor de investiţii oferite de piaţa financiară. În felul acesta ei obţin o creştere a valorii lor
finale mai mare decât aceea posibilă în medie pe piaţa financiară. Managerii întreprinderilor,
acţionând în interesul investitorilor de capital, respectiv al creşterii valorii totale a întreprinderii
sunt nevoiţi să urmărească reducerea costului capitalurilor mobilizate. Utilizarea acestui cost redus
ca factor de capitalizare a cash-flow-urilor degajate de întreprindere va duce la creşterea valorii
acesteia.
2.3.2. Costul capitalurilor – criteriul esenţial pentru selecţia surselor de finanţare
În principiu, decizia de finanţare este cea care se referă la alegerea structurii financiare a
întreprinderii dar şi la politica de dividend şi mărimea autofinanţării. Detaliind, decizia de finanţare
vizează:
- alegerea între finanţarea prin fonduri proprii şi finanţarea prin îndatorare, decizie
ce are o influenţă hotărâtoare asupra riscului;
- în cazul finanţării din fonduri proprii, alegerea între finanţarea internă (din profit -
autofinanţare) şi finanţarea externă (majorare de capital - aporturi noi la capital);
- alegerea între sursele de finanţare pe termen scurt şi sursele de finanţare pe termen
mediu şi lung;
- în cazul tuturor deciziilor prezentate, o importanţă majoră o are stabilirea unei
proporţii între diversele surse de finanţare utilizate.
Criteriul principal de selecţie al surselor de finanţare îl reprezintă costul procurării
capitalurilor, urmărindu-se reducerea acestuia, însă nu este unicul criteriu care trebuie luat în
considerare, managerii trebuind să ia în calcul şi alte criterii cum ar fi rentabilitatea financiară,
capacitatea de îndatorare, criteriul plăţilor reale, excedentele previzionale ale fluxului de
lichidităţi, destinaţia resurselor în alegerea structurii financiare etc.
Singura cale posibilă de reducere a costului capitalurilor este aceea de a creşte ponderea
investitorilor care cer o remunerare mai mică a capitalurilor lor. Aceasta se traduce în mod practic,
printr-o creştere a gradului de îndatorare, creditele fiind în general obţinute la un cost mai mic
decât capitalurile proprii.
Toate sursele de finanţare tind către un cost unitar, dacă avem în vedere factorul risc, astfel
încât alegerea proporţiei fonduri proprii-împrumuturi are loc în funcţie de oportunitate. Dacă
investiţia este mai puţin rentabilă, adică pe ansamblu nu acoperă uşor costul împrumutului,
capitalul propriu pare mai ieftin decât creditul. Această apreciere este adesea înşelătoare, întrucât
renunţând la împrumuturi te poţi priva de o creştere economică aducătoare de profit. Şi
dimpotrivă, dacă investiţia este rentabilă, capitalul propriu pare mai scump, întrucât în acest caz
impozitul pe profit nu mai este diminuat cu cheltuielile financiare.
Pentru alegerea uneia din cele două variante de finanţare trebuie apelat la calculul unor
indicatori financiari: rentabilitate, lichiditate şi solvabilitate, astfel încât soluţia aleasă să genereze
creşterea acestora. În mod concret, influenţa acestor indicatori asupra deciziei de finanţare se
prezintă astfel22:
a) dacă rentabilitatea aşteptată este superioară ratei dobânzii, atunci este oportună
solicitarea de împrumuturi, deoarece în astfel de cazuri masa împrumutului determină creşterea
masei beneficiului şi deci sporirea capitalului propriu;
208.
25
b) decizia de finanţare prin împrumut are o influenţă pozitivă asupra solvabilităţii, dar în
cazul producerii unor pierderi, solvabilitatea se degradează mult mai repede;
c) finanţarea prin împrumut are o influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii, având în vedere
însă faptul că pentru sursele primite prin îndatorare cu un termen limitat este necesar ca durata de
utilizare a resurselor să nu depăşească scadenţa sumelor împrumutate.
De asemenea, situaţia finanţării prezintă o importanţă deosebită pentru existenţa şi
dezvoltarea întreprinderii.
În primul rând se pune problema ca întreprinderea să dispună de lichidităţi pentru a putea
onora datoriile la scadenţă, asigurându-se astfel echilibrul financiar pe termen scurt.
În al doilea rând, din partea întreprinderii se pune problema executării de noi investiţii, fie
ele tehnologice, de depozitare, comerciale etc. care să determine dezvoltarea întreprinderii. În
aceste condiţii, este vorba de finanţarea dezvoltării pe termen mediu şi lung, care condiţionează
creşterea rezultatelor în viitor şi menţinerea echilibrului financiar.
Deci sursele de finanţare trebuie să fie adaptate nevoilor întreprinderii. În acest sens,
întreprinderea este confruntată în general cu două tipuri de dificultăţi. Pe de o parte, ea ar putea fi
în situaţia de a fi nevoie să ramburseze resurse financiare înainte de recuperarea avansurilor
efectuate, mai ales când realizează investiţii cu rentabilitate pe termen lung. Pe de altă parte,
întreprinderea poate fi în situaţia de a utiliza, pentru operaţiuni pe termen scurt, fonduri pe care
le-ar putea folosi pe termen lung pentru investiţii.
Costul surselor de finanţare este în raport cu mijloacele aşteptate din operaţiunile în care
sunt angajate. Remunerarea capitalurilor poate fi uneori mai mare, neglijându-se folosirea pentru
dezvoltare a rezultatelor obţinute. Procedând aşa, întreprinderea nu mai efectuează investiţii. Însă
există posibilitatea ca tocmai realizarea de investiţii să asigure rambursarea capitalurilor în viitor23.
În general, investiţiile de capital sunt finanţate cu preponderenţă din următoarele surse:
emisiune de acţiuni, împrumuturi pe termen mediu şi lung şi finanţare internă prin reinvestirea
profitului obţinut. Mai există şi alte surse pe termen mediu şi lung – importantă fiind finanţarea
nerambursabilă – însă cele trei menţionate anterior predomină încă. Toate aceste surse de finanţare
diferă în funcţie de modul de emitere, de obligaţiile pe care le implică din partea întreprinderii, de
modul în care sunt afectate de sistemul fiscal dar şi de riscurile pe care le implică.
2.4. Decizia de repartizare a profitului
În metodologia şi practica prezentă, actul decizional asupra repartizării profitului este

limitat, neaparţinând în întregime întreprinderii indiferent că aceasta funcţionează cu capital
public sau privat. De exemplu, la societăţile cu capital privat, repartizarea profitului devine un
atribut al Adunării Generale, însă nu în întregime întrucât şi pentru această formă de proprietate
voinţa statului se manifestă prin lege cu privire la amortizare, fonduri puse în rezervă şi elemente
de cheltuieli deductibile.
După ce au fost acoperite toate obligaţiile fiscale şi altele asemenea definite prin legislaţie,
partea de profit rămasă reprezintă profit net asupra căruia actul de decizie aparţine în întregime
numai întreprinderilor cu capital privat. Schematic, actul decizional se poate manifesta astfel:
ª formarea fondului de rezervă a cărui dimensiune minimă este stabilită prin lege;
ª dezvoltare, ca formă de protecţie împotriva riscurilor concurenţiale;
ª majorarea capitalului social;
ª remunerarea salariaţilor şi a altor persoane implicate în conducerea întreprinderii;
ª remunerarea acţionarilor şi asociaţilor prin intermediul dividendelor şi supra-
dividendelor.
209.
26
Deciziile privind repartizarea profitului net al întreprinderii determină politica de

dividend, având implicaţii directe asupra autofinanţării şi remunerării capitalurilor proprii.
2.4.1. Definirea politicii de dividend
Politica de dividend reprezintă ansamblul deciziilor şi tehnicilor folosite pentru

determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite acţionarilor. În cadrul acesteia se pune
problema de a opta între distribuirea dividendelor sau reinvestirea unei părţi cât mai mari din
profit, de către întreprinderea respectivă.
Din punct de vedere al acţionarilor, politica de dividend pune în evidenţă două aspecte:
¾ o oarecare stabilitate. Importanţa evoluţiei trecute a dividendelor impune din partea
întreprinderii o oarecare stabilitate a sumei dividendelor distribuite. Politica de dividend
practicată anterior de o întreprindere influenţează nivelul dividendelor sperate de către acţionari,
care nivel, la rândul său, are o influenţă asupra cursului acţiunilor.
Distribuirea constantă de dividende conduce la creşterea încrederii publicului faţă de
întreprindere, la creşterea valorii de piaţă a acesteia. O oarecare regularitate este deci de dorit, fie
prin creştere, fie prin stabilitatea dividendelor distribuite.
De aici decurge pentru întreprindere o alegere obiectivă a unei politici de dividend: când
creşterea profitului devine perenă, politica de dividend pierde din importanţa sa şi întreprinderea
poate, fără a risca, să reducă rata de distribuire; dacă profitul are datorită profilului activităţii un
caracter ciclic, este important să se păstreze regularitatea distribuirii dividendelor, pentru a se
păstra succesiunea fazelor de stabilitate şi a fazelor de creştere în cadrul distribuirii; un dividend
oscilant îi poate sugera investitorului financiar că întreprinderea se caracterizează prin incoerenţă
în politica vizând dezvoltarea activităţii de bază. O astfel de politică de dividend nu poate avea
influenţă benefică asupra cursului bursier;
¾ o politică credibilă: politica de dividend trebuie să fie credibilă, adică coerentă în raport
cu profiturile obţinute de întreprindere. Orice politică de dividend, chiar dacă se bazează pe
regularitate, nu poate avea efecte favorabile pe termen lung, decât dacă este compatibilă cu politica
de repartizare a profitului.
Politica de dividend este determinată de opţiunea conducerii întreprinderii de reinvestire
parţială sau integrală a profitului net al acţionarilor sau distribuirea parţială ori totală a acestuia
sub formă de dividende. Stabilirea uneia sau alteia din alternative ori a unei combinaţii dintre ele
este guvernată de aceeaşi cerinţă majoră a finanţelor: maximizarea valorii întreprinderii.
În practica societăţilor comerciale s-au conturat trei tipuri de politică a dividendelor, şi
anume: politica reziduală, politica ratei constante şi politica sumei constante a dividendelor.
Dividendele distribuite de societăţile pe acţiuni pot îmbrăca trei forme: în bani, în natură şi
în acţiuni. Cea mai des întâlnită este forma în bani. Însă cea mai favorabilă societăţii comerciale
este forma în acţiuni, fiindcă aceasta generează creşterea capitalului operatorului economic şi
perspective mai favorabile de profit în anii următori24.
2.4.2. Efecte ale distribuirii / nedistribuirii profitului
Pentru o întreprindere, distribuirea unei părţi din profit sau nedistribuirea profitului se va
traduce printr-o creştere a activului net şi în final printr-un spor de valoare. Reinvestirea unei părţi
semnificative din profitul net conduce la creşterea autonomiei financiare şi la diminuarea riscului
financiar. În consecinţă, costul capitalurilor proprii se va reduce corespunzător diminuării riscului,
reprezentând un factor de creştere a rentabilităţii şi prin aceasta a valorii întreprinderii.
207.
27
O întreprindere care distribuie o parte redusă din profit şi a cărei rentabilitate marginală a
capitalurilor proprii este satisfăcătoare, va înregistra o creştere a cursului acţiunilor sale. O astfel
de întreprindere îşi va selecţiona acţionarii. În schimb o politică a dividendelor ridicate este un
mijloc de asigurare a constanţei acţionarilor care s-au obişnuit să încaseze un anumit venit.
Armonizarea între cele două alternative, distribuire şi/sau reinvestire se realizează printr-o
procedură de distribuire a dividendelor constând în emisiunea şi distribuirea gratuită de acţiuni
noi. Astfel, capitalul bănesc aferent dividendelor rămâne în întreprindere pentru finanţarea
dezvoltării acesteia, iar cointeresarea acţionarilor se va realiza prin atribuirea de acţiuni gratuite
care în fapt determină creşterea proprietăţii acestora.
Decizia de repartizare a profitului net este luată de acţionari sau asociaţi, prin Adunarea
Generală. Totuşi, managerul financiar are nu numai o putere de convingere deosebită asupra unui
număr semnificativ de proprietari, ci mai ales pentru întreprinderile europene, el posedă un
procent semnificativ din capitalurile întreprinderii. Aceeaşi situaţie apare şi pentru un număr de
întreprinderi pentru care proprietatea este divizată între un număr semnificativ de acţionari, caz în
care managerul devine mandatarul intereselor acestora.
Pe cât este de dificil să oferim o formulă simplă pentru a sprijini managementul în
stabilirea structurii sale optime de capital, tot atât de dificil este să stabilim politica optimă de
dividende. Totuşi, putem să identificăm câţiva factori importanţi25:
- întreprinderile cu ritm de dezvoltare rapid trebuie să promoveze o rată de plată a
dividendelor redusă şi să reinvestească fondurile generate intern. Această abordare minimizează
costurile legate de constrângerile pieţei de capital pentru finanţarea opţiunilor de dezvoltare.
- întreprinderile cu flux de numerar din exploatare ridicat şi stabil şi cu puţine oportunităţi
de investiţie trebuie să plătească dividende ridicate, pentru a reduce tendinţa managerilor de a
reinvesti fluxul de numerar disponibil în investiţii neprofitabile.
- întreprinderile nu trebuie să se preocupe prea mult în privinţa factorilor fiscali, în
stabilirea politicii de dividende. Indiferent care va fi politica aleasă, ei vor avea capacitatea să
atragă investitori. Firmele care optează pentru rate de plată a dividendelor ridicate vor atrage
organizaţii exceptate de la impozit, iar firmele care plătesc dividende reduse, sau nu plătesc deloc,
vor atrage investitorii cu rată de impozit ridicată.
- convenţiile financiare încheiate de întreprinderi pot avea impact asupra stabilirii politicii
de dividende. Firmele vor încerca să evite apropierea de limitele stabilite pentru a minimiza
posibilitatea reducerii dividendelor.
Constantinescu D. A., Dobrin, M., Ungureanu, A. M., Rotaru, A., Ghenciu, A., Popescu, D., Stoica, A. – Analiza
25
managerială a firmei, Editura Naţională, Bucureşti, 1999, pag. 156.

28
PARTEA a II-a. ANALIZA PERFORMANŢEI FINANCIARE

A ÎNTREPRINDERII
Necesitatea unei analize a performanţei financiare26 se raportează la importanţa

indicatorilor specifici pe care îi furnizează pe trei planuri:
1. în primul rând, performanţele financiare constituie o amendare a eficienţei globale a
întreprinderii. Aceasta reflectă modul în care întreprinderea valorizează resursele care îi sunt
încredinţate. Dacă aprecierea acestor performanţe este folosită cu scop de control intern sau de
către parteneri externi, atunci aceasta se presupune a concluziona condiţiile activităţii: în mod
sintetic, utilizând un număr restrâns de indicatori globali sau în mod omogen, aceşti indicatori fiind
redactaţi în termeni monetari;
2. în al doilea rând, rezultatele financiare condiţionează operaţiunile de repartiţie la care va
recurge întreprinderea în favoarea diferiţilor factori de drept interesaţi de activitatea sa.
Ansamblul partenerilor săi sunt altfel afectaţi, în diverse măsuri, de nivelul şi calitatea
performanţelor sale;
3. în final, acestea din urmă condiţionează capacitatea de finanţare a întreprinderii, respectiv
capacitatea sa de a permite emergenţa resurselor noi. Rezultatele determină şi potenţialul de
dezvoltare viitor, graţie investiţiilor în capital fix sau circulant pe care îl autorizează, dar şi graţie
capacităţii de îndatorare suplimentară şi a capacităţii de rambursare cu care acestea contribuie.
De asemenea, performanţele financiare constituie o miză esenţială pentru relaţiile
întreţinute de întreprindere cu mediul său, ca şi pentru relaţiile interne. Totuşi, aprecierea acestor
performanţe comportă limite care este necesar a fi amintite pentru a se evita utilizarea inadecvata a
indicaţiilor furnizate.
CAPITOLUL 3. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

Într-o manieră generală, echilibrul arată ideea de armonie între diferitele elemente ale unui
sistem, ceea ce în domeniul financiar se traduce prin armonizarea resurselor cu nevoile. Întrucât
resursele şi utilizările reflectate în bilanţ sunt variate, şi concepţiile privind echilibrul diferă. Astfel,
noţiunea de echilibru financiar va fi prezentată în funcţie de două concepţii de elaborare a
bilanţului: patrimonială şi funcţională.
3.1. Analiza patrimonială a bilanţului
Analiza patrimonială sau analiza lichiditate-exigibilitate pune în evidenţă riscul de

insolvabilitate al întreprinderii. Acesta constă în incapacitatea întreprinderii de a-şi onora
angajamentele asumate faţă de terţi.
Pentru evaluarea riscului de insolvabilitate, analiza patrimonială studiază, în vederea
confruntării, gradul de exigibilitate a elementelor de pasiv şi gradul de lichiditate al elementelor de
activ.
3.1.1. Construcţia bilanţului financiar
Construirea bilanţului financiar este o activitate deosebit de dificilă, deoarece aprecierea

exigibilităţii sau a lichidităţii în funcţie de realitatea economică este o problemă delicată: realizarea
26 Cohen, E. – Analyse financiere, 2e edition, Economica, Paris, 1990, pag. 335-336.

29
acestei aprecieri presupune cunoaşterea perfectă a întreprinderii pentru care se realizează bilanţul
financiar şi definirea unor criterii obiective în funcţie de care să se realizeze evaluarea lichidităţii şi
a exigibilităţii elementelor patrimoniale ale întreprinderii.
Elementele de activ sunt structurate în funcţie de creşterea gradului de lichiditate,
începând cu partea de sus a activului bilanţier. Lichiditatea reprezintă aptitudinea unui activ de a se
transforma în monedă, fără termen şi fără pierdere de valoare. Astfel, în activ se vor înscrie mai
întâi elementele cele mai puţin lichide, respectiv imobilizările (necorporale, corporale şi
financiare), numite şi nevoi permanente, apoi activele circulante, care au un grad de lichiditate
mult mai mare decât imobilizările, numite şi nevoi temporare.
Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate. Exigibilitatea
reprezintă însuşirea pasivelor de a deveni scadente la un anumit termen. Astfel, se vor înscrie mai
întâi capitalurile proprii (atât cele provenite de la acţionari, cât şi cele provenite din reinvestiri ale
acumulărilor anterioare), apoi capitalurile din surse publice (subvenţii, provizioane reglementate
şi alte fonduri). Aceste resurse nu au o anumită scadenţă, deci nu sunt exigibile decât în situaţii
extreme de faliment şi se mai numesc resurse permanente. Datoriile pe termen mediu şi lung (cu
scadenţa mai mare de un an) sunt incluse tot la resurse permanente. Datoriile pe termen scurt
regrupează ansamblul datoriilor cu scadenţa mai mică de un an şi se mai numesc resurse
temporare.
Schematic bilanţul financiar arată astfel (Tabelul 4.1.):
Tabelul 4.1. Bilanţul financiar
Mijloace Resurse
Mijloace cu durata de exploatare mai Resurse cu scadenţa mai mare de
mare de un an ( M > 1 an ) un an ( R > 1 an )
Mijloace cu durata de exploatare mai
mica de 1 an ( M < 1 an ) Resurse cu scadenţa mai mică de
Mijloace de trezorerie ( MT ) un an ( R < 1 an )
În practică, determinarea elementelor din activul bilanţului financiar, pornind de la bilanţul

contabil, se realizează astfel:
- mijloacele cu durata de exploatare mai mare de un an: pornim de la totalul activului
imobilizat la valoarea netă din bilanţul contabil, care este modificat prin scăderea activelor fictive
din cadrul activelor imobilizate (cheltuielile de constituire, cheltuielile de cercetare-dezvoltare)
care nu au valoare economică, a imobilizărilor financiare ce ajung la scadenţă până la sfârşitul
anului, fiind transferate la mijloace cu durata de exploatare mai mică de un an, precum şi prin
adăugarea activelor circulante, a căror scadenţă este peste un an.
Activele fictive sunt acele active care nu au valoare economică pentru întreprindere, nu au
valoare de piaţă, deci nu pot fi valorificate prin vânzare, adică transformate în bani. Astfel, există:
active fictive din cadrul activelor imobilizate (cheltuielile de constituire, cheltuielile de cercetare-
dezvoltare) şi alte active fictive (cheltuielile în avans).
- mijloacele cu durata de exploatare mai mică de un an:pornim de la totalul activului
circulant la valoarea netă din bilanţul contabil, care este modificat prin scăderea activelor
circulante a căror scadenţă este peste un an şi a disponibilităţilor din casă şi bancă, şi prin
adăugarea imobilizărilor financiare ce ajung la scadenţă până la sfârşitul anului;
- mijloacele de trezorerie reprezintă disponibilităţile din casă, bancă şi alte valori.
Determinarea elementelor din pasivul bilanţului financiar, pornind de la bilanţul contabil,

se realizează astfel:
30
- resursele cu scadenţa mai mare de un an: pornim de la totalul capitalurilor proprii din
bilanţul contabil, la care se adună provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli, datoriile ce trebuie
plătite într-o perioadă mai mare de un an, conturile de regularizare cu scadenţa mai mare de un an
(veniturile înregistrate în avans), şi se scad toate activele fictive (cheltuieli de constituire, cheltuieli
de cercetare-dezvoltare şi cheltuielile în avans);
- resursele cu scadenţa mai mică de un an reprezintă tocmai datoriile ce trebuie plătite
într-o perioadă de până la un an din bilanţul contabil.
Pe orizontală, schema bilanţului financiar are două părţi: partea de sus (nevoi şi capitaluri
permanente) care reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor care îl compun, şi
partea de jos (nevoi şi resurse temporare), care evidenţiază dimpotrivă conjunctura, ciclul de
activitate.
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operaţii de
finanţat şi durata mijloacelor de finanţare corespunzătoare, bilanţul financiar pune în evidenţă
două reguli principale ale finanţării: nevoile permanente vor fi acoperite din capitaluri permanente
(regula echilibrului financiar pe termen lung) şi nevoile temporare vor fi finanţate din resurse
temporare (regula echilibrului financiar pe termen scurt).
Când sursele permanente sunt mai mari decât nevoile permanente de alocare a fondurilor
băneşti, întreprinderea dispune de un fond de rulment, de un excedent de resurse permanente
degajat de ciclul de finanţare a imobilizărilor ce poate fi utilizat pentru reînnoirea activelor
circulante. Deci, fondul de rulment apare ca o marjă de securitate financiară, care permite
întreprinderii să facă faţă, fără dificultate, riscurilor diverse pe termen scurt.
3.1.2. Indicatorii echilibrului financiar
Indicatorii echilibrului financiar după bilanţul financiar27 sunt: fondul de rulment financiar,
necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă.
1. Fondul de rulment financiar ( FRF ), numit şi fond de rulment permanent sau fond de
rulment lichiditate, determinat pe baza bilanţului financiar se poate calcula prin două modalităţi:
a. FRF = (R > 1 an ) − ( M > 1 an ) . În această ipoteză, fondul de rulment financiar este o parte
a capitalurilor permanente degajată de etajul superior al bilanţului, pentru a acoperi nevoi de
finanţare din partea de jos a bilanţului;
b. FRF = [(M < 1 an ) + MT ] − (R < 1 an ) . În această ipoteză, fondul de rulment financiar
evidenţiază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile temporare, sau partea
activelor circulante nefinanţată din datoriile pe termen scurt.
În funcţie de mărimea elementelor din partea de sus a bilanţului, pot fi puse în evidenţă
următoarele situaţii:
a) (R > 1 an ) > (M > 1 an ) ⇒ FRF > 0 . Întrucât fondul de rulment financiar este pozitiv,
capitalurile permanente finanţează o parte din activele circulante, după finanţarea integrală a
activelor imobilizate nete. Această situaţie pune în evidenţă realizarea echilibrului financiar pe
termen lung şi contribuţia fondului de rulment financiar la realizarea echilibrului financiar pe
termen scurt.
b) (R > 1 an ) < (M > 1 an ) ⇒ FRF < 0 . Valoarea negativă a FRF reflectă absorbirea unei părţi
din resursele temporare pentru finanţarea unor nevoi permanente, contrar regulii de finanţare:
nevoile permanente sunt finanţate din resurse permanente. Această situaţie generează un
27 Vintilă, G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag. 38-44.
31
dezechilibru financiar, care trebuie analizat în funcţie de specificul activităţii desfăşurate de

întreprinderea respectivă. Dezechilibrul poate fi considerat o situaţie periculoasă, alarmantă în
cazul întreprinderilor cu activitate industrială, fiind o situaţie permisă întreprinderilor cu activitate
comercială, pentru care datoriile faţă de furnizorii de mărfuri pot fi asimilate resurselor
permanente.
c) (R > 1 an ) = (M > 1 an ) ⇒ FRF = 0 . Această situaţie, mai puţin probabilă în practică,
implică o armonizare totală a structurii resurselor cu necesităţile de alocare a acestora.
În funcţie de mărimea elementelor din partea de jos a bilanţului, pot fi puse în evidenţă
următoarele situaţii:
a) [(M < 1 an ) + MT ] > (R < 1 an ) ⇒ FRF > 0 . În această situaţie, activele circulante
transformabile în lichidităţi într-un termen scurt, vor permite nu numai rambursarea integrală a
datoriilor pe termen scurt, ci şi degajarea de lichidităţi excedentare. Această situaţie reflectă o
perspectivă favorabilă întreprinderii, sub aspectul solvabilităţii sale.
b) [(M < 1 an ) + MT ] < (R < 1 an ) ⇒ FRF < 0 . În această situaţie, activele circulante
transformabile în lichidităţi sunt insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt şi
reflectă la prima vedere o stare de dezechilibru, o situaţie defavorabilă sub aspectul solvabilităţii.
Dacă însă, scadenţa medie a activelor circulante este mai apropiată decât cea a datoriilor pe termen
scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat şi în condiţiile unui fond de rulment negativ. Acesta este
cazul întreprinderilor cu activitate comercială, la care cea mai mare parte a clienţilor efectuând
plăţile la zi, apare posibilitatea de stingere a obligaţiilor faţă de furnizorii la termen.
c) [(M < 1 an ) + MT ] = (R < 1 an ) ⇒ FRF = 0 . În această situaţie, foarte puţin probabilă în
practică, activele circulante acoperă strict datoriile pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unui
excedent de lichiditate.
Fondul de rulment poate fi analizat şi după bilanţul contabil, adică în funcţie de structura
capitalurilor permanente (capitaluri proprii şi datorii cu scadenţă mai mare de un an), analiză care
pune în evidenţă gradul în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile permanente şi
proprii. În acest sens, se poate determina fondul de rulment net sau permanent astfel:
FR perm = C perm − AI nete , unde:
FR perm = rata fondului de rulment permanent;
C perm = capitalurile permanente;
AI nete = active imobilizate nete.
Acest fond de rulment permanent are două componente: fondul de rulment propriu şi
fondul de rulment împrumutat. Indicatorul care reflectă gradul de autonomie financiară este
fondul de rulment propriu ( FRP ), adică excedentul capitalurilor proprii ( CP ) în raport cu
activele imobilizate nete ( AI nete ): FRP = CP − AI nete .
Fondul de rulment împrumutat ( FRI ) reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru
finanţarea nevoilor pe termen scurt: FRI = FR perm − FRP sau FRI = datoriile ce trebuie plătite
într-o perioadă mai mare de 1 an.
2. Nevoia de fond de rulment ( NFR ) se determină astfel:

NFR = (M < 1 an ) − [(R < 1 an ) − CBTS] , unde:
CBTS = creditele bancare pe termen scurt.
Şi aici pot apărea următoarele situaţii:

a. NFR > 0 . Această situaţie semnifică un surplus de nevoi temporare posibile de
imobilizat. Această situaţie în care NFR este pozitivă, poate fi considerată normală, numai dacă
este rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de
32
exploatare. În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate evidenţia un decalaj nefavorabil între
lichiditatea stocurilor şi creanţelor, pe de-o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de
altă parte, adică s-au încetinit încasările şi s-au urgentat plăţile.
b. NFR < 0 . Această situaţie semnifică un excedent de resurse temporare în raport cu
nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesităţi temporare mai mici decât sursele
temporare posibile de imobilizat. Asemenea situaţie, specifică întreprinderilor cu activitate
comercială, poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante
şi al angajării de datorii cu scadenţe mai mari, adică s-au urgentat încasările şi s-au relaxat plăţile.
Nevoia de fond de rulment negativă constituie de fapt o sursă temporară, care nu trebuie
finanţată, ci dimpotrivă ea finanţează fondul de rulment şi trezoreria. Pe de altă parte, nevoia de
fond de rulment negativă poate însemna o situaţie nefavorabilă prin întreruperea temporară în
aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor, sau în activitatea de producţie la întreprinderile
industriale.
3. Trezoreria netă ( TN ) se determină astfel: TN = FRF − NFR sau TN = MT − CBTS .

Situaţiile care pot apărea sunt:
a. TN > 0 . În această situaţie, trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru
financiar al întreprinderii, iar excedentul de finanţare, expresia cea mai concludentă a desfăşurării
unei activităţi eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităţilor băneşti în conturi bancare şi în
casă. Această situaţie favorabilă se concretizează într-o îmbogăţire a trezoreriei, întrucât
întreprinderea dispune din abundenţă de lichidităţi, care îi permit atât rambursarea datoriilor
financiare pe termen scurt, cât şi efectuarea diverselor plasamente eficiente şi în deplină siguranţă
pe piaţa monetară şi/sau financiară. Se poate vorbi în acest caz de autonomie financiară pe termen
scurt.
b. TN < 0 . Trezoreria netă negativă semnifică un dezechilibru financiar, la încheierea
exerciţiului contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt.
Această situaţie evidenţiază dependenţa întreprinderii de resursele financiare externe, urmărindu-
se obţinerea celui mai mic cost de procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de
astfel de capital (credite de trezorerie, credite de scont etc.). Situaţia de dependenţă sau de tensiune
asupra trezoreriei, limitează autonomia financiară pe termen scurt.
Echilibrul financiar are la bază relaţia fundamentală a trezoreriei: FRF = NFR + TN .
3.2. Analiza funcţională a bilanţului
Concepţia funcţională defineşte întreprinderea ca o entitate economică şi financiară

asigurând, în raport cu dezvoltarea sa, anumite funcţii, cum ar fi: funcţia de producţie (fabricarea
bunurilor şi serviciilor livrate pieţelor), funcţia de investire şi dezinvestire (achiziţionarea, crearea şi
cesiunea elementelor de activ imobilizat), precum şi funcţia de finanţare (stabilirea resurselor
financiare necesare dezvoltării întreprinderii).
În centrul analizei funcţionale se află ciclul de producţie sau de exploatare cu cele patru
faze: achiziţionarea şi stocajul materiilor prime; fabricarea; stocajul produselor finite şi
comercializarea; încasările din vânzări.
3.2.1. Construcţia bilanţului funcţional
Rolul bilanţului funcţional în analiza financiară este nu numai de a permite aprecierea

vulnerabilităţii structurii financiare a întreprinderii reflectată de evoluţia trezoreriei nete, dar şi de
a exprima interdependenţa dintre structura financiară a întreprinderii şi natura activităţii sale.
33
La construcţia bilanţului funcţional se renunţă la aspectele de lichiditate pentru activ şi de

exigibilitate pentru pasiv. Întreprinderea se prezintă ca o masă, o multitudine de mijloace şi de
resurse care trebuie grupate numai după natura, destinaţia sau funcţia lor.
Schematic, structura bilanţului funcţional (Tabelul 4.2.)este următoarea:
Tabelul 4.2. Bilanţul funcţional
Mijloace Resurse
Mijloace stabile ( MS ) Resurse durabile ( RD )
Active circulante de exploatare Pasive de exploatare ( PE )
( ACE )
Active circulante în afara exploatării Pasive în afara exploatării ( PIE )
( ACIE )
Active de trezorerie ( AT ) Pasive de trezorerie ( PT )
Activul bilanţului funcţional se determină astfel:

- mijloacele stabile grupează imobilizările necorporale, corporale şi financiare din bilanţul
contabil la valoarea brută şi din cheltuielile înregistrate în avans care au durata mai mare de un an,
deoarece acestea sunt cheltuieli înregistrate în prezent, dar care se referă la exerciţii financiare
viitoare, nivelul lor, incidenţa asupra viitorului conferindu-le un caracter de investiţie.
- activele circulante ale exploatării grupează stocurile, oricare ar fi natura lor la valoarea
brută şi creanţele din exploatare: creanţele comerciale (Clienţi – Clienţi creditori+ Efecte de
încasat/primit), creanţele sociale (creanţe faţă de salariaţi, creanţe faţă de stat şi instituţii publice
etc.), creanţele fiscale (creanţe din impozite şi taxe, TVA de recuperat etc.), cheltuielile constatate în
avans, care se referă la activitatea de exploatare;
- activele circulante în afara exploatării grupează acele creanţe care nu au în contrapartidă
contabilă un venit din exploatare: decontările cu grupul şi asociaţii cu sold debitor, decontările din
operaţii în curs de clarificare cu sold debitor, debitorii diverşi, dobânzile aferente creditelor
acordate, valorile mobiliare de plasament ale societăţilor necotate la bursă etc.
- mijloacele de trezorerie grupează disponibilităţile băneşti din casă, bancă, alte valori şi
valorile mobiliare de plasament ale societăţilor cotate la bursă.
Pasivul bilanţului funcţional se determină astfel:

- resursele durabile grupează capitalurile proprii, provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli,
veniturile în avans, totalul amortizărilor şi provizioanelor pentru depreciere şi datoriile financiare
pe termen mediu şi lung, indiferent de scadenţa lor (împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni,
creditele la bănci pe termen mediu şi lung, alte împrumuturi şi datorii financiare şi leasingul);
- pasivele de exploatare grupează datoriile de exploatare, care sunt legate de activitatea de
exploatare a întreprinderii: datoriile comerciale (Furnizori – Furnizori debitori + Efecte de plată),
inclusiv creditele pe termen scurt acordate de bănci pentru derularea operaţiunilor de import-
export, datoriile sociale (datoriile faţă de personalul salariat pentru munca depusă, contribuţiile la
asigurările sociale, fondul de şomaj, asigurările sociale de sănătate, fonduri speciale etc.) şi
datoriile fiscale (TVA de plată, impozit pe profit, alte impozite şi taxe legate de activitatea de
exploatare etc.);
- pasivele în afara exploatării grupează datoriile întreprinderii legate de activitatea
financiară şi din activitatea extraordinară a întreprinderii: dobânzile aferente creditelor primite,
decontările cu grupul şi asociaţii cu sold creditor, decontările din operaţii în curs de clarificare cu
sold creditor, creditorii diverşi, dividendele de plată etc.
- pasivele de trezorerie grupează creditele bancare pe termen scurt şi conturile curente
descoperite.
34
3.2.2. Indicatorii echilibrului funcţional
Realizarea echilibrului funcţional este pusă în evidenţă de cele patru niveluri ale bilanţului
funcţional: fondul de rulment net global, nevoia de fond de rulment pentru exploatare, nevoia de
fond de rulment în afara exploatării şi trezoreria netă.
În optica funcţională, realizarea echilibrului financiar al întreprinderii nu presupune doar
existenţa unui fond de rulment pozitiv ca marjă de siguranţă, ci a unui fond de rulment acoperitor
nevoilor de finanţare ale ciclului de exploatare.
1. Fondul de rulment funcţional sau fondul de rulment net global ( FRNG ) se poate
determina prin două modalităţi:
a. FRNG = RD − MS şi reprezintă surplusul de resurselor durabile în raport cu activele
imobilizate la valoarea brută;
b. FRNG = (MC + AT ) − (RC + PT ) , unde:
MC = mijloace ciclice, care se determină astfel: MC = ACE + ACIE ;
RC = resurse ciclice, care se determină astfel: RC = PE + PIE . Prin această formulă FRNG
arată mărimea mijloacelor ciclice şi de trezorerie rămasă nefinanţată din resursele ciclice şi de
trezorerie.
2. Nevoia de fond de rulment ( NFR ) reprezintă diferenţa dintre mijloacele ciclice şi

resursele ciclice, respectiv diferenţa dintre nevoile de exploatare şi în afara exploatării, pe de o
parte, şi datoriile de exploatare şi în afara exploatării, pe de altă parte, astfel: NFR = MC − RC .
În cazul în care stocurile, creanţele de exploatare şi diverse sunt aproximativ egale cu
datoriile de exploatare şi diverse, nevoia de fond de rulment tinde către zero, sau chiar adesea este
negativă.
Nevoia de fond de rulment are două componente:
a. nevoia de fond de rulment de exploatare ( NFRE ), care se determină astfel:
NFRE = ACE − PE ;
b. nevoia de fond de rulment în afara exploatării ( NFRIE ), care se determină astfel:
NFRIE = ACIE − PIE , de unde rezultă NFR = NFRE + NFRIE .
Dacă activele circulante de exploatare depăşesc datoriile de exploatare, nevoia de fond de
rulment pentru exploatare evidenţiază capitalul investit de întreprindere peste nivelul celui atras
din pasivele circulante. În acest context, NFRE capătă caracterul unei veritabile investiţii ca şi
imobilizările de exploatare.
Având în vedere reînnoirea permanentă a stocurilor şi creanţelor la un nivel determinat de
ciclul de exploatare, putem asimila surplusul nevoilor ciclice neacoperit financiar de resursele
ciclice de capital cu o nevoie de finanţare permanentă. Este normal ca această nevoie să fie
finanţată din fondul de rulment funcţional, care la rândul său apare ca un surplus de resurse
permanente, stabile.
3. Trezoreria netă ( TN ) rezultă din confruntarea nevoilor de trezorerie cu resursele de

trezorerie: TN = AT − PT . Cu cât pasivele de trezorerie cresc, cu atât mai mult situaţia financiară a
întreprinderii devine vulnerabilă.
Echilibrul funcţional are la bază relaţia fundamentală a trezoreriei: FRNG = NFR + TN

sau FRNG = (NFRE + NFRIE ) + TN .
35
CAPITOLUL 4. ANALIZA PERFORMANŢEI FINANCIARE PE BAZA

CONTULUI DE PROFIT ŞI PIERDERE
Întreprinderea concentrează o complexitate de operaţii economice şi financiare, care se

reflectă în situaţiile financiare sub forma fluxurilor şi stocurilor. Fluxurile au o influenţă imediată
asupra rezultatului exerciţiului, în timp ce stocurile prezintă un impact, temporar sau de durată,
asupra echilibrului financiar, nevoii de finanţare a operaţiilor de gestiune şi în final asupra
solvabilităţii întreprinderii.
4.1. Analiza rezultatelor întreprinderii
Fluxurile economice, respectiv veniturile şi cheltuielile perioadei de gestiune, sunt

generate, în principal, de trei domenii de activitate:
- activitatea de exploatare, care este activitatea dominantă ce vizează realizarea profitului
întreprinderii din sectoarele industrial, investiţional, comercial şi/sau prestări de servicii;
- activitatea financiară, privind participaţiile la capitalul altor societăţi şi alte acţiuni de
plasament. Activitatea de exploatare împreună cu cea financiară formează activitatea curentă a
întreprinderii;
- activitatea extraordinară, privind acele evenimente extraordinare care afectează
activitatea normală a întreprinderii.
Fiecare tip de activitate determină un anumit rezultat – profit sau pierdere – determinat ca
diferenţă între veniturile şi cheltuielile reflectate în Contul de profit şi pierdere, pe cele trei
domenii de activitate.
Rezultatul exploatării ( RE ) măsoară activitatea normală, curentă a întreprinderii, având în

vedere activitatea industrială sau comercială a întreprinderii. Acest sold se calculează direct, ca
diferenţă între toate veniturile de exploatare ( TVexp l ) şi toate cheltuielile de exploatare ( TCh exp l ):
RE = TVexp l − TCh exp l .
Rezultatul financiar ( RF ) arată performanţa financiară a întreprinderii şi se calculează ca

diferenţă între totalul veniturilor financiare ( TVfin ) şi totalul cheltuielilor financiare ( TCh fin ):
RF = TVfin − TCh fin .
Rezultatul curent ( RC ) înainte de impozitare arată performanţa economică şi financiară a

întreprinderii. Acest indicator este rezultatul de exploatare şi financiar al întreprinderii, în opoziţie
cu rezultatul extraordinar: RC = RE + RF .
Este dificil de procedat la o analiză a evoluţiei rezultatului curent, chiar dacă o creştere a
RC
coeficientului ( CA = cifra de afaceri) este favorabilă, deoarece Rezultatul curent reprezintă
CA
suma unui rezultat de exploatare şi a unui rezultat financiar. Creşterea rezultatului curent poate să
ducă la îmbunătăţirea rezultatului de exploatare ca şi a rezultatului financiar. Este deci preferabilă
analiza separată a celor două componente.
Rezultatul extraordinar ( RExtr ) este un sold al operaţiunilor extraordinare. În timp ce

rezultatul de exploatare indică tendinţele legate de ciclul de exploatare normal şi uzual, rezultatul
financiar permite analiza consecinţelor operaţiunilor mai mult sau mai puţin repetitive legate de
36
deciziile financiare ale întreprinderii, rezultatul extraordinar apare numai în situaţii de excepţie
când se produc diverse calamităţi naturale. Rezultatul extraordinar se calculează ca diferenţă între
veniturile extraordinare ( Vextr ) şi cheltuielile extraordinare ( Ch extr ): RExtr = Vextr − Ch extr .
Rezultatul brut al exerciţiului ( RBE ) exprimă diferenţa dintre toate veniturile ( TV ) şi

toate cheltuielile ( TCh ) aferente unui exerciţiu financiar: RBE = TV − TCh . Rezultatul brut al
exerciţiului se mai poate calcula însumând rezultatul exploatării, cu rezultatul financiar şi cel
extraordinar: RBE = RE + RF + REx . De asemenea, ştiind că rezultatul exploatării cu cel financiar
formează rezultatul curent, rezultă: RBE = RC + REx .
Rezultatul net al exerciţiului ( RNE ) exprimă diferenţa între rezultatul brut al exerciţiului
şi impozitul pe profit/venit: RNE = RBE − I / Pr . Acest sold se regăseşte în pasivul bilanţului,
prezentat înainte de repartizarea rezultatului. Este numit în mod curent rezultatul exerciţiului sau
mai simplu beneficiu sau pierdere.
Impozitul pe profit şi participarea salariaţilor nu sunt cuprinse în acest sold, dar aceste
două posturi ar putea fi scoase în evidenţă de rezultatul de exploatare, rezultatul financiar şi
rezultatul extraordinar.
Rezultatul net al exerciţiului este unul din indicatorii cei mai utilizaţi la calculul ratelor.
4.2. Soldurile intermediare de gestiune
Soldurile intermediare de gestiune ( S.I.G. ) reprezintă o măsură a diferitelor nivele ale

rezultatului activităţii întreprinderii, de unde şi denumirea lor de solduri intermediare. Ele
decupează contul de rezultat în mai multe solduri semnificative care ajută la efectuarea unor
analize financiar-contabile, care contribuie la obţinerea imaginii fidele a activităţii întreprinderii.
Privite din perspectiva contabilităţii naţionale, S.I.G. sunt considerate un instrument esenţial
al uniformizării conţinutului informaţiei la nivel microcontabil şi puntea de legătură între acest nivel şi
conturile naţionale.
În acest context S.I.G. 28 sunt considerate indicatori utili pentru analiza performanţelor
economice şi financiare ale întreprinderii:
1. Cifra de afaceri ( CA ) este determinată de volumul afacerilor realizate de întreprindere

cu terţii cu urmare activităţii profesionale normale şi curente a întreprinderii.
Cifra de afaceri se calculează cu ajutorul următoarei formule: CA = Pv + Vv mf , unde:
Pv = producţia vândută;
Vv mf = veniturile din vânzarea mărfurilor.
Cifra de afaceri este reprezentată financiar de o cantitate de mărfuri sau produse vândute,
lucrări executate sau servicii prestate. Variaţiile sale nu sunt în mod automat proporţionale cu
volumul vânzărilor atât timp cât factorul preţ intervine în mod egal asupra mărimii sale. Astfel, nu
se poate stabili un paralelism între variaţia cifrei de afaceri şi stocuri, mai ales că fiecare sector de
activitate are caracteristici proprii.
2. Marja comercială ( MC ) sau adaosul comercial exprimă diferenţa dintre suma vânzărilor
de mărfuri şi costul lor de cumpărare şi se calculează pentru întreprinderile cu activitate pur
comercială sau pentru partea pur comercială a întreprinderilor cu activitate mixtă (industrială,
comercială şi prestări de servicii).
Marja comercială ( MC ) se determină astfel: MC = Vv mf − Ch mf , unde:
28 Ariton,D. – Strategii financiare ale firmei, Editura EVRIKA, Brăila, 2000, pag. 49-55.
37
Ch mf = cheltuieli cu mărfurile vândute.
Marja comercială este principalul indicator de apreciere a performanţei unei activităţi

comerciale. De exemplu, două întreprinderi cu activitate comercială pot realiza, cu aceeaşi cifră de
afaceri, marje comerciale diferite. Marja comercială reprezintă singura resursă veritabilă a
întreprinderii comerciale.
Mărimea marjei comerciale este un element care trebuie apreciat în funcţie de tipul politicii
de vânzare promovată de întreprindere. De exemplu, marjele comerciale ridicate corespund în
general, întreprinderilor specializate în comerţ de lux sau comerţ tradiţional care asigură şi service
după vânzare. Întreprinderile care dispun de suprafeţe comerciale mari şi care practică metode de
vânzare prin autoservire vor înregistra marje comerciale mai reduse.
3. Producţia exerciţiului ( PE ) reflectă bunurile şi serviciile realizate de o întreprindere

industrială sau comercială în timpul unui exerciţiu, indiferent de destinaţia acestora: vânzare,
stocare sau imobilizare.
Producţia exerciţiului se determină astfel:
PE = Pv + Ps + Pi , unde:
Ps = producţia stocată (variaţia stocurilor), care se determină astfel: Ps = Sc − Sd , în care:
Sc = soldul creditor al veniturilor din producţia stocată;
Sd = soldul debitor al veniturilor din producţia stocată;
Pi = producţia imobilizată.
Elementele componente ale producţiei exerciţiului au un caracter eterogen din punctul de

vedere al valorii la care sunt evaluate. Astfel:
a. producţia vândută este evaluată la preţul de vânzare şi este reflectată de totalul facturilor
(fără taxe) emise de întreprindere ca urmare a produselor vândute, lucrărilor executate şi/sau
serviciilor prestate.
b. producţia stocată este evaluată la costul de producţie. O creştere a stocurilor poate fi un
semnal neliniştitor (o valorificare necorespunzătoare a produselor) sau un semnal pozitiv, dacă
stocajul a fost efectuat în vederea dezvoltării viitoare a vânzărilor întreprinderii, sau a utilizării
informaţiilor legate de previziunile favorabile ale evoluţiei preţurilor la produsele respective.
c. producţia imobilizată este evaluată la costul de producţie şi reflectă bunurile realizate de
întreprindere, nu în scopul vânzării lor, ci pentru a fi păstrate şi utilizate de către întreprindere în
interiorul său.
4. Valoarea adăugată ( VA ) este egală cu diferenţa dintre vânzările şi producţia

întreprinderii pe de-o parte, şi ceea ce s-a cumpărat de la terţi, pe de altă parte.
În Planul Contabil General Francez valoarea adăugată exprimă o creare de valoare sau o
creştere de valoare pe care întreprinderea o aduce bunurilor şi serviciilor provenite de la terţi în
exerciţiul activităţilor profesionale curente. Ea este măsurată prin diferenţa dintre producţia
perioadei şi consumurile de bunuri şi servicii furnizate de terţi pentru această producţie.
Valoarea adăugată este un indicator utilizat, de asemenea, şi în contabilitatea naţională şi
arată aportul întreprinderii la avuţia naţională. Creşterea sa este un obiectiv major de eficienţă şi
studiul elementelor sale constitutive permite constatarea modului de repartizare pentru: personal,
stat, investitori, bănci, acţionari29.
În consecinţă, valoarea adăugată măsoară valoarea creată de întreprindere prin activitatea
sa, şi se calculează astfel: VA = MC + PE − CE , unde:
29 Bărbuţă-Mişu, N. – Analysis and Modelling of the Financial Performance of the Enterprises – Case study of Romania on
building sector (Galati County), LAP Lambert Academic Publishing, Köln, Germania, 2009, pag. 48.
38
CE = consumul extern, provenind de la terţi, sau consumul intermediar care se calculează astfel:
CE = Ch mpm + Ach m + Ach af + Ch pext , unde:
Ch mpm = cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile;
Ach m = alte cheltuieli materiale;
Ach af = alte cheltuieli din afară (energie şi apă);
Ch pext = cheltuieli cu prestaţiile externe.
Indicatorul VA are o importanţă specială în analiza financiară a întreprinderii, fiind utilizat

atât ca instrument de analiză financiară, cât şi ca un instrument gestiune.
a. ca instrument de analiză, permite măsurarea:
- dimensiunii întreprinderii, respectiv contribuţia întreprinderii în procesul de producţie;
- gradului de integrare economică a întreprinderii, astfel spus măsoară capacitatea
întreprinderii de a-şi asigura ea însăşi cât mai multe faze de producţie. Integrarea este cu atât mai
importantă cu cât întreprinderea recurge la mai puţine aporturi pornind de la materiile prime
pentru producerea produselor sale finite;
- structurii întreprinderii, respectiv ponderea factorilor de producţie (munca şi capitalul
tehnic) în valoarea adăugată;
- exploatării întreprinderii;
- contribuţiei valorii adăugate la rambursarea capitalurilor împrumutate.
b. ca mijloc de gestiune, valoarea adăugată este utilizată în previziunea gestionară şi în

controlul gestiunii, în două moduri diferite:
- prin diferenţă, între producţia întreprinderii, inclusiv marja comercială şi consumul
extern;
- prin adunare, se studiază elementele ce compun această valoare şi se constată că
înglobează costul factorilor de producţie care trebuie răsplătiţi pentru contribuţia lor: munca (prin
cheltuielile de personal); statul (prin cheltuielile cu impozitele şi taxele); investiţiile (prin
amortizările şi provizioanele destinate conservării valorii activelor, a capitalului tehnic angajat);
împrumuturile (prin cheltuielile financiare cu dobânda); capitalurile proprii (prin dividendele de
distribuit); întreprinderea însăşi (autofinanţarea, prin constituirea fondului de dezvoltare din
profit).
În concluzie, valoarea adăugată este un indicator important pentru aprecierea activităţii

întreprinderii, dar nu estimează prin nimic rezultatul final, nu este decât un număr prin care se
apreciază rezultatul realizat de întreprindere într-o anumită perioadă.
Valoarea adăugată este utilizată în calculul a numeroşi coeficienţi, de exemplu:

VA
- înseamnă aptitudinea întreprinderii de a crea valoare prin activitatea sa. Creşterea
CA
acestui coeficient constituie un obiectiv important de gestiune, dacă duce la o diminuare a
consumurilor achiziţionate de la terţi în raport cu cifra de afaceri, deoarece în acest caz el arată
câştiguri de productivitate;
VA
- ( CP = capitalurile proprii) reflectă aptitudinea întreprinderii de a crea valoare pe baza
CP
capitalurilor proprii care au fost investite.
5. Excedentul brut de exploatare ( EBE ) măsoară resursa obţinută de întreprindere din

activitatea de exploatare independent de aspectele financiare, imobiliare sau comerciale.
39
EBE indică, de asemenea, surplusul de trezorerie generat de operaţiunile de exploatare

propriu-zise. Ordinul Experţilor Contabili Francez îl defineşte ca fiind marja potenţială a trezoreriei
de exploatare înaintea cheltuielilor financiare, extraordinare şi a impozitelor.
EBE este un sold care nu cuprinde decât venituri încasabile şi cheltuieli sub formă de plăţi şi se
calculează astfel: EBE = VA + S exp l − I tx − Ch pers , unde:
S exp l = subvenţii de exploatare;
I tx = impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
Ch pers = cheltuieli cu personalul.
Astfel, EBE este un indicator corespunzător rezultatului economic brut legat de activitatea
operaţională a întreprinderii, determinat ca diferenţă dintre veniturile exploatării susceptibile a
genera un flux de lichidităţi (intrare) ca urmare a unor încasări imediate sau viitoare şi cheltuielile
de exploatare susceptibile a genera un flux de lichidităţi (ieşire) ca urmare a unor plăti efectuate
sau de efectuat.
Excedentul brut al exploatării poate fi interpretat astfel:

a. este un indicator aferent eficienţei întreprinderii prin activitatea sa curentă, în măsura în
care valoarea sa corespunde unor fonduri ce permit reînnoirea elementelor supuse deprecierii şi
eventual remunerarea aportorilor de fonduri;
b. constituie un indicator monetar în măsura în care este determinat pornind de la
elementele legate de circuitul monetar efectiv, altfel nu va reprezenta mai mult decât un surplus
monetar potenţial. De fapt, volumul întârzierilor de plată acordate de furnizori si cele acordate de
întreprindere clienţilor nu pot fi constatate în cursul perioadei. În plus, EBE este degajat pe toată
durata exerciţiului şi repartizat în acelaşi timp diverselor mijloace în afara exploatării (finanţarea
investiţiilor, rambursarea datoriilor financiare etc.);
c. este calculat pornind de la elemente omogene şi contribuie la stabilirea legăturii între
analiza statică a rezultatelor şi analiza dinamică a fluxurilor financiare.
6. Capacitatea de autofinanţare ( CAF ) exprimă capacitatea întreprinderii de a remunera

furnizorii de capital şi de a finanţa investiţiile pentru înnoirea şi dezvoltarea întreprinderii,
completând fondurile constituite prin amortizare.
Din punct de vedere financiar, capacitatea de autofinanţare reprezintă ansamblul de resurse
proprii degajate de către întreprindere, ca un excedent al veniturilor sale care corespund unei
încasări efective actuale sau viitoare, faţă de cheltuielile sale corespunzând unei plăţi efective sau
viitoare.
Determinarea CAF se realizează prin două metode:
a. metoda deductivă porneşte de la EBE , la care se adaugă veniturile încasabile şi se scad
cheltuielile plătibile, astfel:
CAF = EBE + Av exp l − Ach exp l + Vfin − Ch fin + Vextr − Ch extr − P sal − I /pr , unde:
Av exp l = alte venituri din exploatare30;
Ach exp l = alte cheltuieli din exploatare, din care se reţin numai
cheltuielile cu despăgubirile, donaţiile şi activele cedate31;
Vfin = venituri financiare32;
Ch fin = cheltuieli financiare33;
Vextr = venituri extraordinare;
30 se exclud veniturile din cedarea activelor.

31 se exclud cheltuielile privind cedarea activelor.
32 se exclud veniturile financiare din provizioane.
33 se exclud cheltuielile financiare cu amortizări şi provizioane.
40
Ch extr = cheltuieli extraordinare;

P sal = participarea salariaţilor la profit;
I /pr = impozitul pe profit.
b. metoda adiţională porneşte de la rezultatul net al exerciţiului ( RNE ), la care se adaugă

cheltuielile calculate şi se scad veniturile calculate astfel:
CAF = RNE + Ch ced − V ced + Ch Am +prov − Vprov , unde:
Ch ced = cheltuieli privind cedarea activelor;
V ced = venituri din cedarea activelor;
Ch Am + prov = cheltuieli cu amortizări şi provizioane34;
Vprov = venituri din provizioane35;
Capacitatea de autofinanţare poate fi interpretată astfel:

a. indicator monetar relativ la rezultatele exerciţiului, ca urmare a confruntării dintre
totalitatea veniturilor susceptibile de a da loc unei încasări şi totalitatea cheltuielilor susceptibile de
a da loc unei plăţi (inclusiv fluxul generat de reglarea impozitului pe profit). Dacă excedentul brut
al exploatării se referă numai la activitatea de exploatare a întreprinderii, capacitatea de
autofinanţare prezintă un caracter global, ţinând seama de efectele tuturor activităţilor
întreprinderii asupra rezultatului obţinut de către aceasta;
b. surplus monetar potenţial, reprezentând totalitatea resurselor suplimentare rezultate din
activitatea globală a întreprinderii în cursul perioadei de gestiune şi care vor putea finanţa
întreprinderea după prelevarea dividendelor. Capacitatea de autofinanţare reprezintă de altfel,
valoarea maximă ce poate contribui la dezvoltarea întreprinderii în absenţa distribuirii
dividendelor;
c. element al tabloului de finanţare, asigurând legătura dintre analiza rezultatelor şi analiza
fluxurilor financiare;
d. informaţie importantă pentru aprecierea contribuţiei întreprinderii la finanţarea sa în
cursul exerciţiului.
Deci, capacitatea de autofinanţare este un indicator de performanţă a întreprinderii,
constituind o noţiune-cheie în aprecierea rentabilităţii şi pentru analiza dinamică a echilibrului
financiar.
34 se includ cheltuielile de exploatare şi financiare cu amortizări şi provizioane.

35 se includ veniturile de exploatare şi financiare din provizioane.
41
CAPITOLUL 5. ANALIZA PERFORMANŢEI FINANCIARE

A ÎNTREPRINDERII PRIN METODA RATELOR
Gestiunea financiară impune cunoaşterea în cel mai înalt grad a stării întreprinderii şi
detectarea la momentul oportun a diferitelor cauze, efecte, probleme care generează schimbări
aşteptate sau nedorite în activitatea economică şi financiară. Folosirea ratelor în economia de piaţă
reprezintă un mijloc de analiză şi stabilire a diagnosticului financiar, fiind cunoscută sub
denumirea de metodă a ratelor.
Metoda ratelor îşi propune să scoată în evidenţă un număr de mărimi relative şi să le
interpreteze. Interpretarea ratelor trebuie să fie prudentă, deoarece numai una din ele, luată izolat,
nu este satisfăcătoare pentru a caracteriza activitatea întreprinderii, ci numai o anumită combinaţie
de rate, judicios aleasă, dă această posibilitate36.
Scopul activităţii de analiză este de a stabili parametrii de bonitate ai întreprinderii, ştiind
că activitatea acesteia trebuie să se finalizeze cu profit, respectiv să obţină o rentabilitate maximă.
Aceşti parametri calitativi, de punere în valoare a întreprinderii, pot fi atinşi în condiţiile în care se
practică o politică optimă de investiţii, şi în acelaşi timp, o politică de comercializare adecvată pe
seama căreia să fie asigurate fluxurile băneşti ce dau starea de permanenţă a echilibrului financiar.
Evaluarea stării de bonitate financiară a întreprinderii şi posibilitatea de evaluare, de
diagnosticare şi luarea unor decizii în consecinţă vor fi realizate prin studierea a cel puţin două
dimensiuni semnificative: structura financiară şi performanţa financiară37.
5.1. Ratele structurii financiare38
Ratele structurii financiare caracterizează modalităţile de realizare a echilibrului financiar

pe termen lung şi pe termen scurt, apreciază importanţa îndatorării asupra gestiunii financiare a
întreprinderii, evidenţiind şi principalele mutaţii intervenite în structura mijloacelor şi surselor,
generate de schimbările interne şi de interacţiunea cu mediul economico-social.
Selectiv, din categoria ratelor de structură fac parte: ratele de finanţare, lichiditatea,
solvabilitatea, gradul de îndatorare şi rate privind viteza de rotaţie.
5.1.1. Ratele de finanţare
Ratele de finanţare pun în evidenţă modalităţile de finanţare a investiţiilor întreprinderii,

investiţii care pot fi: strategice, de exploatare şi de echilibru.
a) Rata de finanţare a imobilizărilor sau rata fondului de rulment evidenţiază condiţiile
de finanţare ale imobilizărilor şi se poate determina în funcţie de caracteristicile fiecărui tip de
bilanţ:
• după bilanţul financiar, se poate determina rata fondului de rulment financiar ( R FRF ) ca
raport între resursele cu scadenţa mai mare de 1 an ( R > 1 an ) şi mijloacele cu durata de exploatare
R > 1 an
mai mare de 1 an ( M > 1 an ): R FRF = M > 1 an .
• după bilanţul funcţional, se poate determina rata fondului de rulment funcţional ( R FRNG ),
RD
ca raport între resursele durabile ( RD ) şi mijloacele stabile ( MS ): R FRNG = .
MS
36 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 323 – 325.
37 Ana, Ghe. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 305.
38 Vintilă, G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, pag. 214.
42
• după bilanţul contabil, se poate determina rata fondului de rulment permanent ( R FR perm ),
ca raport între capitalurile permanente ( C perm ) şi activele imobilizate nete ( AI nete ):
C perm
R FR perm = . De asemenea, se poate determina şi rata fondului de rulment propriu, ca raport
AI nete
CP
între capitalurile proprii ( CP ) şi activele imobilizate nete: R FRP = .
AI nete
b) Rata autofinanţării investiţiilor ( R CAF ) măsoară partea investiţiilor autofinanţate:
CAF
R CAF = , unde:
I ex + ΔNFRE
CAF = capacitatea de autofinanţare;
I ex = investiţiile exerciţiului;
ΔNFRE = reprezintă variaţia necesarului de fond de rulment din exploatare.
c) Rata de investire ( R Inv ) arată proporţia de investire a întreprinderii în cursul
exerciţiului, din valoarea adăugată de aceasta, făcând posibilă aprecierea creşterii societăţii în
I
raport cu politica de investiţii promovată: R Inv = ex .
VA
d) Rata de finanţare a nevoii de fond de rulment pentru exploatare ( R NFRE ) exprimă
măsura în care sursele permanente alocate exploatării, adică fondul de rulment de exploatare (zis
şi funcţional), acoperă partea cea mai stabilă din necesarul de fond de rulment39. Această rată
prezintă însă marele inconvenient de a compara un element static ( FRNG - fondul de rulment net
global) cu un element fluctuant ( NFRE - necesarul de fond de rulment al exploatării). Formula de
FRNG
calcul este următoarea: R NFRE = .
NFRE
5.1.2. Ratele de lichiditate şi solvabilitate
Ratele de lichiditate sau de trezorerie măsoară capacitatea de plată a întreprinderii,

respectiv solvabilitatea pe termen scurt. Analiza ratelor rezultate prin compararea ansamblului
lichidităţilor potenţiale (active transformabile în monedă pe termen scurt) cu exigibilităţile
potenţiale (datorii rambursabile pe termen scurt), constituie o metodă rapidă şi uşor de utilizat
pentru aprecierea gradului în care întreprinderea face faţă obligaţiilor pe termen scurt.
Totodată, caracterizând capacitatea de plată a societăţii, ratele de lichiditate ilustrează şi
posibilitatea de acces a întreprinderii la creditele de trezorerie. Calculul lichidităţii se realizează cu
ajutorul următorilor indicatori:
a) Rata lichidităţii generale ( R LG ) sau rata capacităţii de plată a ciclului de exploatare
reflectă posibilitatea activelor circulante de a se transforma într-un termen scurt în lichidităţi
pentru a satisface obligaţiile de plată exigibile. Lichiditatea globală se apreciază favorabilă atunci
AC
când rata lichidităţii generale are o mărime supraunitară, cuprinsă între 2 şi 2,5: R LG = , unde:
D ts
AC = active circulante;
D ts = datorii exigibile pe termen scurt, sub 1 an.
b) Rata lichidităţii reduse ( R LR ) exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora datoriile
pe termen scurt din creanţe, investiţii financiare pe termen scurt şi disponibilităţi. Valorile
AC − S Cr + Inv f + Disp
favorabile sunt cuprinse între 0,8 şi 1: R LR = = , unde:
D ts D ts
39 Stroe, R. – Gestiunea financiară a întreprinderii. Note de curs şi aplicaţii. Biblioteca digitală ASE, cap.5, pag.6.
43
S = stocuri;
Cr = creanţe;
Inv f = investiţii financiare pe termen scurt;
Disp = disponibilităţi.
c) Rata lichidităţii imediate ( R LI ) sau rata capacităţii de plată imediată este cunoscută şi
sub denumirea de „rata rapidă” sau „test acid de solvabilitate” potrivit teoriei economice nord-
americane40. Rata exprimă capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor, ţinând cont de
disponibilităţile existente. Teoria economică apreciază corespunzătoare o rată a lichidităţii
Disp
imediate mai mare decât 0,3: R LI = .
D ts
d) Rata solvabilităţii pe termen mediu şi lung ( R STL ) exprimă măsura în care

întreprinderea poate achita datoriile totale, adică o măsură a garantării datoriilor prin patrimoniu.
Totodată, această rată reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se
transforma, într-un termen scurt, în lichidităţi pentru a satisface obligaţiile de plată exigibile41.
Situaţia este considerată normală când valoarea ratei este > 1,5 iar valorile acceptabile aparţin
TA CP + D t
intervalului [1; 1,5]: R STL = = , unde:
Dt Dt
D t = datorii totale.
sau
TA − (S n + C i )
R STL = , unde:
D t − D cp
TA = total activ;
D cp = diferenţe de conversie pasiv.
5.1.3. Ratele de îndatorare
Gradul de îndatorare exprimă raportul între datorii şi capitaluri proprii, apreciindu-se ca

fiind bun când rata este de până la 60% pentru îndatorarea generală şi de până la 30% pentru
îndatorarea financiară. Pentru a fi considerate satisfăcătoare, ratele amintite trebuie să aibă valori
între 60-100% (cea generală) şi respectiv 30-70% (cea financiară).
Totodată, prin analiza acestor rate se caracterizează situaţia îndatorării societăţii în raport
cu resursele acesteia, precum şi sursele de finanţare rezultate din activitatea însăşi a întreprinderii.
Aceste surse reprezintă în fapt rezultate financiare ale societăţii, din care aceasta poate restitui
datoriile sale42.
Analiza îndatorării întreprinderii poate fi realizată cu ajutorul următorilor indicatori:
a) Gradul de îndatorare generală (Leverage) ( G it ) sau coeficientul total de îndatorare sau rata
levierului reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură finanţarea activităţii întreprinderii,
întreprinderea analizată depinzând într-o mare măsură de creanţierii săi. Acest indicator poate fi
interpretat şi ca o rată a autonomiei financiare a societăţii, indicând gradul în care angajamentele
sale, pe termen lung şi scurt, sunt garantate de capitalurile proprii ale întreprinderii. Valorile
D
favorabile sunt cele mai mici decât 1. Formula de calcul este următoarea: G it = .
CP
b) Gradul de îndatorare financiară ( R Df ) sau rata datoriilor financiare pe termen mediu şi
lung exprimă gradul de îndatorare pe termen mediu şi lung. Întreprinderea mai poate beneficia de
40 Robu, V., Georgescu, N. – Analiza economico – financiară, Biblioteca digitală, A.S.E., cap. 5, pag.17.
41 Cristache, S. E. – Lichiditatea şi solvabilitatea unei firme, articol: Revista Tribuna economică, Nr. 5/2005, pag.61.
42 Stroe, R. – Gestiunea financiară a întreprinderii. Note de curs şi aplicaţii. Biblioteca digitală A.S.E., cap.5, pag.8.
44
credite bancare pe termen mediu şi lung dacă rata datoriilor financiare este mai mică de 0,5.
D f tml
Formula de calcul este următoarea: R Df tml = , unde:
C perm
D f tml = suma datoriilor financiare pe termen mediu şi lung:
C perm = capitalurile permanente, care se calculează astfel: C perm = CP + D f tml .
c) Rata independenţei financiare ( R IF ) măsoară ponderea capitalurilor proprii în

ansamblul resurselor permanente. Când rata independenţei financiare este mai mare de 0,5,
aceasta arată că întreprinderea mai poate beneficia de credite bancare pe termen mediu şi lung.
CP
Aceasta se calculează cu ajutorul următoarei formule: R IF = .
C perm
d) Rata capacităţii de împrumut ( R CI ) compară resursele proprii cu împrumuturile
contractate pe termen mediu şi lung, valorile favorabile fiind mai mari decât 1. Formula de calcul
CP
este următoarea: R CI = .
D ftml
e) Rata capacităţii de rambursare ( R CR ) exprimă capacitatea întreprinderii de a rambursa
în totalitate împrumuturile contractate pe termen mediu şi lung, valorile favorabile fiind mai mici
D f tml
decât 3. Rata capacităţii de rambursare se calculează astfel: R CR = .
CAF
f) Ponderea creditelor curente în îndatorarea globală ( R CTS ) exprimă alegerea realizată
de întreprindere între împrumuturile pe termen mediu şi lung şi creditele bancare curente.
CBTS
Formula de calcul este următoarea: R CBTS = .
Dt
5.1.4. Ratele privind viteza de rotaţie
Ratele privind viteza de rotaţie43 evidenţiază numărul de rotaţii efectuate de activele

circulante în decursul unei perioade pentru a se putea realiza cifra de afaceri (coeficient de rotaţie)
sau durata unui circuit (exprimată în zile).
Pentru a caracteriza mai bine activitatea întreprinderii este necesar să se calculeze:
a) Viteza de rotaţie a stocurilor de materii prime ( VrMp ) arată la câte zile este necesară o
nouă aprovizionare cu materii prime sau cât timp staţionează în depozit materia primă, până este
Sm Mp
dată în consum: VrMp = × 360 , unde:
Ca Mpc
Sm Mp = valoarea medie a stocului de materii prime;
Ca Mpc = costul de achiziţie al materiilor prime consumate în cursul anului (ieşirile).
sau
Ca Mp c
VrMp = , care exprimă numărul de rotaţii (aprovizionări cu materii prime) dintr-un an.
Sm Mp
b) Viteza de rotaţie a stocurilor de producţie neterminată ( VrPn ) arată cât timp
staţionează în depozit producţia neterminată, până este transformată în produs finit:
Sm Pn
VrPn = × 360 , unde:
Cp Pnf
43Toma, M., Alexandru, F. – Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Ediţia a doua, Editura Economică,
Bucureşti, 2003, pag. 367.
45
Sm Pn = valoarea medie a stocului de producţie neterminată;

Cp Pnf = costul producţiei neterminate finalizată în cursul anului (ieşirile).
sau
Cp Pn f
VrPn = , care exprimă numărul de rotaţii (de cicluri de fabricaţie de produse
Sm Pn
neterminate) dintr-un an.
c) Viteza de rotaţie a stocurilor de produse finite ( VrPf ) arată durata unui ciclu de
fabricaţie, de la achiziţionarea de materii prime, producţie, vânzare şi încasare a creanţelor din
Sm Pf
vânzări: VrPf = × 360 , unde:
Cp Pf v
Sm Pf = valoarea medie a stocului de produse finite;
Cp Pfv = costul de producţie al produse finite vândute în cursul anului (ieşirile).
sau
Cp Pf v
VrPf = , care exprimă numărul de rotaţii (de cicluri de producţie) dintr-un an.
Sm Pf
d) Viteza de rotaţie a stocurilor de mărfuri ( VrMf )arată la câte zile este necesară o nouă
aprovizionare cu mărfuri sau cât timp staţionează în depozit marfa, până este vândută:
Sm Mf
VrMf = × 360 , unde:
Ca Mf v
Sm Mf = valoarea medie a stocului de mărfuri;
Ca Mfv = costul de achiziţie al mărfurilor vândute în cursul anului (ieşirile).
sau
Ca Mf v
VrMf = , care exprimă numărul de rotaţii (de aprovizionări cu mărfuri) dintr-un an.
Sm Mf
e) Durata medie a creditului acordat clienţilor ( Dm Cl ) arată numărul de zile de credit
comercial pe care întreprinderea îl acordă clienţilor săi pentru plata datoriilor:
Cl + E pr + E s
Dm Cl = × 360 , unde:
CA + TVA c
Cl = valoarea clienţilor la sfârşitul anului;
E pr = valoarea efectelor de primit;
Es = valoarea efectelor scontate şi neajunse la scadenţă;
CA = cifra de afaceri;
TVA c = taxa pe valoarea adăugată colectată.
sau
CA + TVA c
Dm Cl = , care exprimă numărul de rotaţii (de încasări de la clienţi) dintr-un an.
Cl + E pr + E s
f) Durata medie a creditului primit de la furnizori ( Dm Fz ) arată numărul de zile de credit
comercial pe care furnizorul îl acordă întreprinderii pentru plata datoriilor:
Fz + E pl
Dm Fz = × 360 , unde:
Ap + TVA d
Fz = valoarea furnizorilor la sfârşitul anului;
E pl = valoarea efectelor de plată;
Ap = valoarea aprovizionărilor realizate în cursul anului;
TVA d = taxa pe valoarea adăugată deductibilă.
46
sau
Ap + TVA d
Dm Cl = , care exprimă numărul de rotaţii (de plăţi către furnizori) dintr-un an.
Fz + E pl
Aceste rate sunt foarte importante, deoarece permit să se supravegheze necesarul de fond
de rulment. Folosirea lor trebuie să se facă cu prudenţă maximă, pentru că valoarea absolută nu
este întotdeauna concludentă. Aceste rate devin instrumente mai concludente când se calculează
de mai multe ori în cursul unei perioade sau atunci când se fac comparaţii pe mai mulţi ani44.
5.2. Ratele de performanţă
Pentru întreprindere, performanţa se manifestă pur şi simplu prin intermediul rezultatelor

bune, obţinute ca urmare a activităţii desfăşurate. Incontestabil este o bună performanţă să se
obţină profit, să se menţină poziţia pe piaţa concurenţială, averea întreprinderii să aibă un trend
ascendent atât în forma reală cât şi în cotaţia bursieră. Din sfera indicatorilor de performanţă ce
imprimă starea de echilibru financiar şi care dau posibilitatea analizei şi diagnosticării activităţii
întreprinderii se deprind: rentabilitatea, indicatorii de risc, rata valorii adăugate şi rata distribuirii
dividendelor45.
5.2.1. Ratele de rentabilitate
Rentabilitatea este una din formele cele mai sintetice de exprimare a eficienţei întregii
activităţi economico-financiare întreprinderii, respectiv a tuturor mijloacelor de producţie utilizate
şi a forţei de muncă, din toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producţie şi vânzare.
Măsurarea rentabilităţii este dată de un sistem de rate explicative, de eficienţă, determinate
ca raport între efectele economice şi financiare obţinute (acumulare brută, profituri, dividende etc.)
şi eforturile depuse pentru obţinerea lor (totalul activ, activul economic, capitalurile proprii etc.) 46.
Ratele de rentabilitate evidenţiază caracteristicile economice şi financiare ale
întreprinderilor, permiţând compararea performanţelor industriale şi comerciale ale acestora.
Ratele de rentabilitate măsoară rezultatele obţinute în raport cu activitatea întreprinderii
(rentabilitatea comercială) şi a mijloacelor economice (rentabilitatea economică) sau financiare
(rentabilitatea financiară).
5.2.1.1. Ratele de rentabilitate comercială
Ratele de rentabilitate comercială47 sau ratele marjelor beneficiare apreciază randamentul

diferitelor stadii ale activităţii întreprinderii la formarea rezultatului, fiind determinate ca raport
între marjele de acumulare şi cifra de afaceri sau valoarea adăugată.
a) Rata marjei comerciale ( R MC ) se calculează îndeosebi de întreprinderile din sfera
comercială, sau pentru partea comercială din societăţile cu activitate mixtă. Această rată pune în
MC
evidenţă strategia comercială a întreprinderii analizate: R MC = .
Vv mf
b) Rata marjei brute de exploatare ( R EBE ) sau rata EBE măsoară nivelul rezultatului brut
de exploatare independent de politica financiară, politica de investiţii, de incidenţa fiscalităţii şi a
44 Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M. N., Negrea, E. – Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti,
2001, pag. 266-267.

45 Ana, Ghe. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 311-314.
46 Stancu, I. – Finanţe, Ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 848.
47 Vintilă, G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, pag. 191.
47
elementelor extraordinare. Această rată indică aptitudinea proprie a activităţii de exploatare de a

EBE
degaja profit: R EBE = .
CA
c) Rata marjei nete de exploatare ( R RNE ) pune în evidenţă eficienţa activităţii de
RE
exploatare: R RNE = .
CA
d) Rata marjei nete ( R RNE ) exprimă eficienţa globală a întreprinderii, respectiv,
RNE
capacitatea sa de a realiza profit şi de a rezista concurenţei pe piaţă: R RNE = .
CA
e) Rata marjei brute de autofinanţare măsoară surplusul de resurse de care dispune
CAF
întreprinderea pentru a-şi asigura dezvoltarea şi/sau remunerarea acţionarilor săi: R MBA = .
CA
f) Rata marjei asupra valorii adăugate măsoară rezultatul brut de care dispune
întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri şi cheltuieli de personal)
EBE
pentru 100 lei bogăţie creată (în cazul în care rata se exprimă în procente): R MVA = .
VA
5.2.1.2. Ratele de rentabilitate economică
Ratele de rentabilitate economică măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi financiare

alocate întregii activităţi a întreprinderii. Capitalurile asupra cărora se analizează profitabilitatea
sunt cele angajate de întreprindere, în cadrul exerciţiului, pentru creşterea averii proprietarilor şi
remunerarea „furnizorilor” de capitaluri. Rentabilitatea economică a acestor capitaluri investite ne
apare ca o rentabilitate intrinsecă, ce nu ţine seama de modalitatea de procurare a capitalurilor
(proprii sau împrumutate). Este deci independentă de politica de finanţare promovată de
întreprindere48.
Rata rentabilităţii economice constituie un indicator important în aprecierea performanţelor
întreprinderii, în evaluarea modului de valorificare a capitalului investit, constituind sursa de
remunerare a resurselor astfel plasate, trebuind să se situeze cel puţin la nivelul costului
capitalului investit (orice depăşire concretizându-se în creşteri ale capacităţii de autofinanţare) şi
trebuie să fie obligatoriu mai mare ca rata dobânzii. Acest indicator constituie o referinţă a
aprecierii alegerii destinaţiilor de investiţie, comparându-se cu rezultatele generate de diverse alte
posibilităţi de investire49.
În funcţie de scopurile analizei se calculează mai multe rate de rentabilitate economică.:
R ec
a) Rentabilitatea economică a activului total ( R TA ) se determină astfel: R TA =
, unde:
TA
R ec = rezultatul economic, ce poate fi considerat fie excedentul brut al
exploatării, fie rezultatul exploatării;
TA = total activ.
R ec
b) Rentabilitatea economică a activului economic ( R AE ) se determină astfel: R AE = ,
A ec
unde:
A ec = activul economic, ce se calculează astfel: A ec = AI brute + NFR + Disp , în care:
AI brute = imobilizările la valoarea brută;
NFR = necesarul de fond de rulment calculat pe baza Bilanţului funcţional;
Disp = disponibilităţi (Casa şi conturile la bănci).
Stancu, I. – Finanţe, Ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 852.
48
Petcu, M. – Rata rentabilităţii economice – indicator al performanţelor alocării capitalului, Revista Tribuna economică,
49
Nr. 37/2004, pag.33.

48
RC i imp
c) Rentabilitatea economică înainte de impozitare ( R iimp ): R i imp = , unde:
C ang
RC i imp = rezultatul curent înaintea deducerii cheltuielilor cu dobânda şi a impozitului
pe profit, care se calculează astfel: R c iimp = RC + Ch dob , în care:
RC = rezultatul curent;
Ch dob = cheltuielile cu dobânda;
C ang = capitalul angajat, care valoric este egal cu activul economic.
5.2.1.3. Ratele de rentabilitate financiară
Ratele de rentabilitate financiară măsoară randamentul capitalurilor proprii, deci al

plasamentului financiar pe care acţionarii l-au făcut prin cumpărarea acţiunilor întreprinderii50.
Rentabilitatea financiară (a capitalurilor proprii) remunerează proprietarii întreprinderii, fie prin
acordare de dividende către aceştia, fie sub forma afectării (majorării) rezervelor care, în fapt,
reprezintă o creştere a averii proprietarilor, prin încorporarea lor în capital, şi deci o creştere a
valorii intrinsece a acţiunii51.
Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net prin
capitalurile proprii angajate în activitatea sa.
Rentabilitatea financiară este influenţată de modalitatea de procurare a capitalurilor şi deci
de structura financiară a societăţii. De aici se impune următoarea regulă: rata rentabilităţii
financiare trebuie să fie mai mare decât rata medie a dobânzii pe piaţă, pentru ca acţiunile să fie
atractive pentru investitori.
RNE
a) Rentabilitatea financiară netă ( R f n ) se determină astfel: R fi n = şi măsoară
CP
remunerarea capitalurilor acţionarilor aduse ca aport sau a profitului net lăsat la dispoziţia
întreprinderii pentru autofinanţare. Rata în cauză reflectă corelaţia dintre profitul net, ca venit al
acţionarilor, şi capitalurile proprii ale societăţii52.
b) Rentabilitatea financiară înainte de impozitare ( R fiimp ) se determină astfel:
RC i imp
R fiimp = .
CP
Dv
c) Randamentul capitalurilor proprii ( R CP ) se determină astfel: R CP = şi exprimă
CP
scopul final al acţionarilor unei întreprinderi, respectiv obţinerea de dividende.
5.2.2. Indicatori ai riscului financiar
Riscul financiar apare în momentul în care se apelează la credite pentru a completa

resursele de finanţare ale unei activităţi. Premisa fundamentală pentru ca o firmă să-şi sporească
rentabilitatea financiară, în condiţiile apelării la credite, este ca rentabilitatea economică să fie
superioară ratei dobânzii, în caz contrar apărând o degradare a rentabilităţii financiare datorită
diminuării profitului.
Analiza riscului financiar se poate realiza atât pe baza pragului de rentabilitate cât şi prin
analiza modificării rentabilităţii capitalului propriu ca urmare a politicii financiare, ce poate fi
urmărită cu ajutorul efectului de levier financiar. Levierul financiar cuantifică, pe de o parte, impactul
50 Stancu, I. – Finanţe, Ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 854.
51 Vintilă. G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, pag. 196.
52 Robu, V., Georgescu, N. – Analiza economico – financiară, Biblioteca digitală, A.S.E., cap. 4, pag.20.
49
apelării la credite asupra rentabilităţii capitalurilor proprii, rentabilităţii economice şi costului

mediu al datoriei financiare (rata dobânzii) iar, pe de altă parte, nivelul îndatorării.
a) Analiza riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate financiară
Pragul de rentabilitate financiară53 este punctul în care veniturile din exploatare acoperă
cheltuielile din exploatare şi cheltuielile cu dobânzile. Pragul de rentabilitate financiară se
f C + (Ch f − Vf ) C f + Ch d
cuantifică după relaţia: Ve PR = f = , unde:
C rmcv
1− v
Ve
f
Ve PR = venituri din exploatare aferente pragului de rentabilitate financiară;
C f = costuri fixe totale;
Ch fin = cheltuieli financiare;
Vfin = venituri financiare;
C v = costuri variabile totale;
Vexp l = venituri din exploatare;
Ch dob = cheltuieli cu dobânda;
rmcv = rata marjei costurilor variabile în veniturile din exploatare.
Evaluarea riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate financiară se realizează cu
ajutorul următorilor indicatori:
a) indicatorul de poziţie faţă de pragul de rentabilitate financiară: absolut
f
I poz
I poz = Ve − Ve PR şi relativ I poz (%) = ;
f
Ve PR
f
Ve PR
b) momentul realizării pragului de rentabilitate financiară: Pm = × 365 ;
Ve
Ve
c) coeficientul de elasticitate: k e = .
f
Ve − Ve PR
b) Analiza riscului financiar pe baza efectului de levier

Rata rentabilităţii financiare este rezultatul eficienţei întregii activităţi comerciale, de
exploatare şi financiare a firmei54.
Efectul de levier financiar sau sporul de eficienţă financiară, denumită şi variaţia ratei
rentabilităţii capitalurilor proprii depinde de rata rentabilităţii economice şi de costul creditului
angajat (rata dobânzii). Levierul financiar mai exprimă şi impactul cheltuielilor financiare (datorate
împrumuturilor) asupra rentabilităţii financiare a întreprinderii55.
Pentru ca o firmă care apelează la credite, să-şi sporească rentabilitatea financiară, trebuie
ca rentabilitatea economică să fie superioară ratei dobânzii plătite de creditul angajat. În caz
contrar, dacă rata dobânzii plătite este mai mare decât rata rentabilităţii economice, rezultatul
obţinut se micşorează, ceea ce conduce la reducerea rentabilităţii capitalurilor proprii, adică a
rentabilităţii financiare, care devine astfel inferioară rentabilităţii economice. În această situaţie se
spune că îndatorarea are un efect de „măciucă”, întrucât determină scăderea rentabilităţii
financiare. Astfel, efectul de levier financiar stă la baza deciziei de finanţare a activităţii oricărei
firme.
53 Eros-Stark, L., Pântea, I. M. – Analiza situaţiei financiare a firmei. Elemente teoretice. Studii de caz, Editura
Economică, Bucureşti, 2001, pag. 267.
54 Niculescu M. – Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 124.
55 Brezeanu P. – Gestiunea financiara a întreprinderii, Editura Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 1999,
pag.422.
50
Dacă rentabilitatea economică este superioară ratei dobânzii, situaţia este favorabilă pentru
acţionari, iar rentabilitatea financiară este o funcţie crescătoare de gradul de îndatorare a firmei. În
situaţia inversă, în care costul creditului este mai mare decât rentabilitatea economică,
rentabilitatea financiară este o funcţie descrescătoare de gradul de îndatorare al firmei56.
Îndatorarea deteriorează performanţele economice ale firmei, motiv pentru care este necesară
minimizarea raportului dintre datorii şi capital propriu. Atunci când rentabilitatea economică este
egală cu rata dobânzii, firma se caracterizează prin stabilitatea structurii financiare.
În condiţiile în care conjunctura economică este nefavorabilă, procurarea de active fixe, deci
actul investiţional, se impune a fi finanţat în proporţie cât mai mare din capitaluri proprii. În
condiţiile unei conjuncturi favorabile, actul investiţional va fi cu atât mai eficient, rentabil, cu cât
proporţia finanţării din credite creşte.
Un nivel ridicat al levierului financiar permite acţionarilor să obţină o rentabilitate
economică ridicată, dar sunt expuşi totodată şi unui risc mai mare de a înregistra pierderi
importante, dacă rentabilitatea activelor este redusă. De asemenea, apelarea la credite poate
conduce la limitarea independenţei conducerii firmei respective, creditorii sunt interesaţi de
gradul de îndatorare a întreprinderii, urmărind ca raportul dintre datorii şi capitaluri proprii să fie
cât mai redus.
Cel mai frecvent, cei ce acordă credite măsoară capacitatea de a contracta împrumuturi a
unui agent economic cu ajutorul indicatorului calculat ca raport între capitaluri proprii şi capitaluri
permanente57. Când acest indicator este inferior lui 0,5, se consideră saturată capacitatea de
împrumut a întreprinderii, în consecinţă nu va găsi creditori care să se angajeze a-i spori capitalul
său permanent, ceea ce va antrena o reducere, din partea agentului, a nivelului acestui indicator.
Creditorii sunt interesaţi de trecutul financiar al firmei respective, precum şi de lichiditatea
acesteia, şi mai puţin de fondul său de rulment. Compoziţia activului circulant şi a angajamentelor
pe termen scurt va avea deci o importanţă mai mare decât informaţiile cu privire la valorile
imobilizate şi angajamentele pe termen lung.
Creditorii sunt interesaţi şi de rezultate, deoarece capacitatea actuală de a crea profit
influenţează adesea operaţiunile şi profiturile viitoare.
Efectul de levier financiar se combină cu cel de levier de exploatare. Efectul combinat este
egal cu produsul dintre efectul de levier de exploatare şi efectul de levier financiar.
În consecinţă, pentru determinarea riscului financiar, avem nevoie mai întâi de valorile
ratei de randament a activului economic şi a ratei de randament a capitalurilor proprii. Riscul
financiar apare atunci când există variaţii între randamentul capitalurilor proprii şi randamentul
activelor economice, ca urmare a îndatorării.
2
⎛D⎞
Riscul financiar se determină astfel: σ(rC − rA ) = σ(rA ) × ⎜ ⎟ , unde:
⎝C⎠
σ(rC − rA ) = varianţa randamentului capitalurilor proprii faţă de randamentul activului
economic;
σ(rA ) = varianţa randamentului activului economic;
D
= gradul de îndatorare.
C
56 Stancu I. – Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 507.

57 Manolescu, P. – Finanţele întreprinderii, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti,1999, pag. 124.
51

Finantele Intreprinderii 11-51 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Finantele Intreprinderii 11-51 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Finanţele întreprinderii

Viaţa economico-financiară a unei întreprinderi nu poate fi concepută în afara mediului în

1.2. Funcţiile finanţelor întreprinderii

Ca orice subsistem financiar finanţele întreprinderii îndeplinesc 2 funcţii: funcţia de repartiţie

2 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 10.

Funcţia de control nu trebuie să se rezume doar la latura constatativă a fenomenelor, rolul

1.3. Funcţia financiară a întreprinderii

3 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 43.

1.4. Circuitul financiar şi fluxurile întreprinderii

Circuitul financiar al întreprinderii reprezintă fluxul de lichidităţi determinat de anumite

5 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 45.

Figura 1.1. Fluxurile financiare de contrapartidă

Figura 1.2. Fluxurile financiare decalate

Durata creditului acceptat de Flux financiar de

Flux real de Durata creditului acordat beneficiarului Flux financiar

Figura 1.3. Fluxurile financiare multiple

Figura 1.4. Fluxurile financiare autonome

Durata creditului acordat de creditor Fluxuri financiare succesive de

Flux financiar Durata creditului primit de debitor (datorie): Fluxuri financiare de

1.5. Ciclurile financiare ale întreprinderii

8 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 73.

Ciclul de exploatare reprezintă ansamblul operaţiunilor desfăşurate de întreprindere

1.6. Partenerii întreprinderii

Partenerii întreprinderii13 interesaţi de informaţiile obţinute din prelucrarea situaţiilor

Partenerii economici interni ai întreprinderii sunt: administraţia întreprinderii şi salariaţii.

12 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 78-79.

Partenerii economici externi ai întreprinderii sunt: investitorii, creditorii şi statul.

14 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 54.

15 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 55.

CAPITOLUL 2. DECIZIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII ŞI

Constituirea, organizarea şi conducerea activităţii economico-financiare necesită adoptarea

2.1. Definiţia, rolul şi importanţa deciziei financiare în activitatea întreprinderii

Decizia financiară este actul fundamental al conducerii, care trebuie să îndeplinească

Decizia financiară strategică se referă la constituirea şi utilizarea resurselor financiare pe

În consecinţă, decizia financiară este un proces raţional de alegere a variantei optime în

2.2. Decizia de investire

Decizia de investire reprezintă plasarea capitalurilor unei întreprinderi într-o anumită

În privinţa deciziei de investiţii trebuie să se aibă în vedere şi riscul ce se poate manifesta

) la nivel macroeconomic, prin investiţii capitale de mare anvergură şi de lungă durată,

2.2.1. Surse de finanţare a investiţiilor

Nefundamentarea obiectivelor investiţionale avute în vedere din perspectivă obiectivă şi

O altă sursă importantă pentru finanţarea investiţiilor o constituie alocaţiile bugetare,

2.3. Decizia de finanţare

2.3.1. Obiectivele urmărite de furnizorii de capital

2.3.2. Costul capitalurilor – criteriul esenţial pentru selecţia surselor de finanţare

2.4. Decizia de repartizare a profitului

În metodologia şi practica prezentă, actul decizional asupra repartizării profitului este

Deciziile privind repartizarea profitului net al întreprinderii determină politica de

2.4.1. Definirea politicii de dividend

Politica de dividend reprezintă ansamblul deciziilor şi tehnicilor folosite pentru

2.4.2. Efecte ale distribuirii / nedistribuirii profitului

managerială a firmei, Editura Naţională, Bucureşti, 1999, pag. 156.

PARTEA a II-a. ANALIZA PERFORMANŢEI FINANCIARE

Necesitatea unei analize a performanţei financiare26 se raportează la importanţa

CAPITOLUL 3. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

3.1. Analiza patrimonială a bilanţului

Analiza patrimonială sau analiza lichiditate-exigibilitate pune în evidenţă riscul de

3.1.1. Construcţia bilanţului financiar

Construirea bilanţului financiar este o activitate deosebit de dificilă, deoarece aprecierea

26 Cohen, E. – Analyse financiere, 2e edition, Economica, Paris, 1990, pag. 335-336.

Schematic bilanţul financiar arată astfel (Tabelul 4.1.):

Tabelul 4.1. Bilanţul financiar

În practică, determinarea elementelor din activul bilanţului financiar, pornind de la bilanţul