Curs. 4.

Bazele prescrierii preciziei formei microgeometrice a

suprafețelor:
definiții, simbolizare, rugozitatea suprafețelor, înscrierea în
desene a preciziei formei microgeometrice, ondulația.

FORMA MICROGEOMETRICĂ a suprafeţelor este o caracteristică constructivă, care

exprimă starea geometrică a suprafeţelor sau muchiilor, caracterizată de existenţa abaterilor de
ordinul 3 - striaţii şi rizuri, şi de ordinul 4 - smulgeri, urme de scule, goluri şi pori” (figura.30).

Fig. 30. Rugozitatea suprafeţelor:

a - striaţii şi rizuri; smulgeri, urme de scule; b - goluri, pori
RUGOZITATEA se defineşte ca fiind “ansamblul neregularităţilor suprafeţei al căror pas
este relativ mic şi care, în general, cuprinde neregularităţile rezultate din procedeul de fabricaţie
utilizat şi/sau determinate de alţi factori”.

• În funcţie de ordinul de mărime al abaterilor geometrice, rugozitatea reprezintă

„ansamblul neregularităţilor care formează abaterile de ordinul 3-striaţii şi rizuri,
periodice sau pseudoperiodice, şi abaterile de ordinul 4-smulgeri, urme de scule, goluri,
pori etc, aperiodice, al căror pas este relativ mic în raport cu adâncimea lor”.
• Conform DEX, rugozitatea este “însuşirea suprafeţelor unor corpuri solide de a fi aspre”.
Principalele cauze sau factori de influenţă care determină rugozitatea suprafeţelor
1. Metoda şi procedeul de generare a suprafeţelor;
2. Geometria sculelor aşchietoare;
3. Parametrii regimului de prelucrare;
4. Natura şi proprietăţile cuplului de materiale sculă-piesă;
5. Mediul de prelucrare - de răcire şi ungere;
6. Erorile sistemelor tehnologice de prelucrare, respectiv: deformaţiile elastice, deformaţiile
termice, vibraţiile, uzura etc.
Valorile parametrilor de rugozitate abaterea medie aritmetică a profilului Ra şi înălţimea
maximă a profilului Rz sunt standardizate conform SR ISO 468-1997 (figura.31).
Acestea sunt în funcţie de precizia netezimii suprafeţei, determinată de rolul funcţional al
suprafeţelor. Cu cât precizia netezimii este mai mare cu atât valorile celor doi parametri
trebuie să fie mai mici.

Fig.31. Tabel cu valorile parametrilor Ra si Rz

Pentru a ţine seama de dependenţa valorilor parametrilor de rugozitate de precizia netezimii
suprafeţelor se definesc şi se simbolizează clasele de rugozitate.
În figura 32 se prezintă clasele de rugozitate, simbolizate după ISO şi după standardele
româneşti, precum şi valorile parametrilor de rugozitate Ra şi Rz asociate acestora.
 Fig.32. Clase de rugozitate
Pentru parametrii Ra şi Rz se definesc:

− 12 clase de rugozitate conform ISO, simbolizate cu IT4, IT5, IT6, …, IT15;

− 14 clase de rugozitate conform SR ISO 468-1997, simbolizate cu N0, N1, N2, …, N13, în
ordinea descrescătoare a preciziei netezimii suprafeţei, respectiv în ordinea crescătoare a valorilor
parametrilor de rugozitate.
Conform SR ISO 1302/95, pentru înscrierea stării suprafeţelor în desene şi a rugozităţii se
utilizează 4 simboluri, respectiv:

Simbolurile derivate pot fi completate cu un braţ „pentru înscrierea unor caracteristici speciale”,
în care în locul literelor a, b, c, d, e şi f se pot înscrie, respectiv, caracteristicile precizate în
continuare.
 În locul literei „d” se înscrie simbolul orientării neregularităţilor, conform SR ISO
1302:95, respective:
 Conform SR ISO 1302: 1995, se folosesc 3 modalităţi de înscriere a stării suprafeţelor în
desene, respectiv:
 Simbolurile pentru reprezentarea pe desen a orientarii neregularitaţilor, conform STAS 612
– 83, sunt date în tadelul 3.
Simbol Orientarea neregularitaţilor Exemple

Paralela cu planul de proiecţie a suprafeţei

=
simbolizate

Perpendiculara pe planul de poiecţie a

⊥ suprafeţei
simbolizare
 Încrucişata, înclinată faţă de planul de
X
proiecţie a suprafeţei simbolizate

M În mai multe direcţii oarecare

Aproximativ circulara şi concentrica faţă de

C
cercul suprafeţei simbolizate

Aproximativ radiala faţă de centrul suprafeţei

R
simbolizate

- îndepartare obligatorie de material

- menţinerea suprafeţei respective în stadiul de la operaţia precedentă

- valoarea maximă a rugozităţii Ra [µm]

- valoarea clasei de rugozitate

- valoarea maxima a rugozităţii Rz [µm]

- valoarea limetelor admise a rugozităţii R

- lungimea de bază diferită de cea STAS

 -date tehnologice suplimentare

- indicarea orientării neregularitaţilor

- indicarea adaosului de prelucrare

Legătura dintre rugozitate, toleranţe dimensionale şi rolul funcţional al pieselor

Valorile rugozităţii suprafeţelor trebuie corelate cu valorile toleranţelor dimensionale şi cu rolul
funcţional al pieselor. Există mai multe grupe de relaţii care dau legătura dintre rugozitate şi
toleranţa dimensională, dintre care:
Rz = (0,10 ÷ 0,15) TD , d ; D , d > 50 mm
Rz = (0,15 ÷ 0.20) TD , d ; 18 ≤ D , d ≤ 50 mm
Rz = (0,20 ÷ 0,25) TD , d ; D , d < 18 mm

n
KT D ,d
Rz 
(N + A)
m

în care :
Rz - rugozitatea [µm]
N – dimensiunea nominală a asamblării [mm]
TD , d – toleranţa dimensiunii alezajului, respectiv arborelui [µm]
A = 45 ; n = 0,93 ; m = 0,13 ;
K = 0,475 (piese în mişcare relativă); k = 0,57 (restul)]

Rz = (0,05 ÷ 0,07) TD , d ; (ajustaje cu joc)

Rz = (0,08 ÷ 0,10) TD , d ; (ajustaje intermediare)
Rz = (0,10 ÷ 0,12) TD , d ; (ajustaje cu strângere)

Rz ≤ 0,25 TD , d ; (pentru preciziile 5 ÷ 10 ISO)

Rz ≤ 0,125 TD , d ; (pentru preciziile 11÷ 16 ISO)
Ondulaţia suprafeţelor este o abatere geometrică de ordinul 2 pentru care are loc relaţia: 50
≤ Pw / Aw ≤ 1000. principalul parametru de apreciere a ondulaţiei este adâncimea medie WZ în cinci
puncte , care este egală cu media aritmetică a cinci înălţimi maxime ale ondulaţiei determinate în
limitele a cinci lungimi de bază egale (fig.32)

lw1 = lw2 = lw3 = lw4 = lw5

Fig.32. Ondulaţia suprafetelor

Wz = w1 + w2 +w3 + w4 +w5
Ondulaţia se prescrie numai când acest lucru este absolut necesar din punct de vedere
funcţional, sau când, prin procedeul de prelucrare aplicat, este posibilă generarea ei.
Cauzele apariţiei ondulaţiei pot fi: abaterile de forma ale tăişului sculei, vibraţiile de joasă
frecvenţă ale sculei sau ale maşinii unelte, e.t.c.
Valorile, în µm, recomandate pentru adancimea medie a ondulaţiei Wz după STAS 5730/2 -
85 sunt date în tabelul 2 :
0,1 0,2 0,4 0,8 1,6 3,2 6,3 12,5 25 50 100 200
 Curs. 5.

Noțiuni privind prescrierea preciziei poziției relative a

suprafețelor:
definiții, caracteristici, prescrierea preciziei la poziția nominală,
la coaxialitate și la concentricitate, la simetrie, la paralelism, la
perpendicularitate, la înclinare, la bătaia radială și la cea
frontală.
Poziţia relativă a suprafeţelor: este „o caracteristică constructivă geometrică care impune
trei mari categorii de condiţii prin toleranţe geometrice asociate acestora şi anume:

PRESCRIEREA PRECIZIEI LA POZIŢIA NOMINALĂ

Poziţia nominală este „o caracteristică de poziţie a suprafeţelor prin care se pune condiţia ca
toleranţa la poziţia relativă a unor suprafeţe să fie alta decât cea determinată de dimensiunile
nominale de poziţie relativă şi anume cea înscrisă în cadrul de toleranţă”.
Factorii de influenţă şi stabilirea valorilor toleranţelor individuale şi generale la poziţia
nominală:
1. Lungimea de referinţă, cu creşterea căreia valorile toleranţelor cresc;
2. Precizia la poziţia nominală, cu creşterea căreia valorile toleranţelor scad:
– Pentru toleranţele individuale se definesc 12 clase de precizie: I, II, III, ...., XII;
– Pentru toleranţele generale se definesc 3 clase de toleranţe generale: H, K şi L.
3. Toleranţele individuale şi generale pot fi independente sau dependente de dimensiune, pe
baza:
– Principiului maximului de material, simbol M;
– Condiţiei minimului de material, simbol L.
Zona de toleranţă la poziţia nominală este cuprinsă:

• Într-o sferă de diametru T, când se prescrie toleranţă unei sfere;

• Între două drepte paralele, când se prescrie toleranţă unei drepte sau axe într-o singură
direcţie;
• Într-un paralelipiped, când se prescrie toleranţă unei drepte sau axe în două direcţii
reciproc
• perpendiculare;
• Într-un cilindru, când se prescrie toleranţă unei drepte sau axe în orice direcţie φ ;
• Între două plane paralele, când se prescrie toleranţă unui plan.

Fig.33. Precizia la poziția nominală

PRESCRIEREA PRECIZIEI LA COAXIALITATE ŞI LA CONCENTRICITATE

Coaxialitatea este „o caracteristică particulară de poziţie nominală a suprafeţelor prin care se
pune condiţia ca un număr de două sau mai multe axe ale unor suprafeţe de rotaţie să se afle, unele
faţă de altele, la o distanţă nominală egală cu zero”.
Concentricitatea este „un caz particular al coaxialităţii definită de proprietatea că lungimea
de referinţă a suprafeţelor de rotaţie se consideră egală cu zero.
Factorii de influenţă şi stabilirea valorilor toleranţelor individuale şi generale la coaxialitate şi la
concentricitate:
1. Lungimea de referinţă, cu creşterea căreia valorile toleranţelor cresc;
2. Precizia la coaxialitate şi la concentricitate, cu creşterea căreia valorile toleranţelor scad:
– Pentru toleranţele individuale se definesc 12 clase de precizie: I, II, III,....., XII;
– Pentru toleranţele generale se definesc 3 clase de toleranţe generale: H, K şi L.
3. Toleranţele individuale şi generale pot fi independente sau dependente de dimensiune, pe
baza:
– Principiului maximului de material, simbol M ;
– Condiţiei minimului de material, simbol L .
Zona de toleranţă la coaxialitate sau la concentricitate este:

• Zona de toleranţă la coaxialitate este cuprinsă “într-o suprafaţă cilindrică coaxială cu baza
de referinţă, având diametrul egal cu toleranţa la coaxialitate T;
• Zona de toleranţă la concentricitate cuprinsă “într-un cerc situat concentric cu baza de
referinţă, cu diametrul egal cu toleranţa la concentricitate T”.

Fig.33. Precizia la coaxialitate si concentricitate

PRESCRIEREA PRECIZIEI LA SIMETRIE

Simetria este „o caracteristică particulară de poziţie nominală a suprafeţelor prin care se
impune condiţia ca bazele singulare sau comune de simetrie ale unor elemente geometrice să se
afle la o distanţă nominală egală cu zero faţă de bazele de referinţă ale altor elemente geometrice
de tip axe sau plane de simetrie”.

Factorii de influenţă şi stabilirea valorilor toleranţelor individuale şi generale la simetrie:

1. Lungimea de referinţă, cu creşterea căreia valorile toleranţelor cresc;
2. Precizia la simetrie, cu creşterea căreia valorile toleranţelor scad:
– Pentru toleranţele individuale se definesc 12 clase de precizie: I, II, III, ...., XII;
– Pentru toleranţele generale se definesc 3 clase de toleranţe generale: H, K şi L.
3. Toleranţele individuale şi generale pot fi independente sau dependente de dimensiune, pe
baza:
– Principiului maximului de material, simbol M;
– Condiţiei minimului de material, simbol L.
Zona de toleranţă la simetrie este cuprinsă:

• Între două linii paralele, când se prescrie toleranţă unei axe într-o singură direcţie;
• Într-o zonă paralelipipedică, când se prescrie toleranţă unei axe în două direcţii reciproc
• perpendiculare;
• Între două plane paralele, când se prescrie toleranţă unui plan faţă de o axă de simetrie
sau un plan de simetrie.

Fig.34. Precizia la simetrie

PRESCRIEREA PRECIZIEI LA PARALELISM
Paralelismul este „o caracteristică particulară de orientare, prin care se impune condiţia ca
două suprafeţe să fie într-o poziţie unghiulară paralelă”.
Factorii de influenţă şi stabilirea valorilor toleranţelor individuale şi generale la parallelism:
1. Lungimea de referinţă, cu creşterea căreia valorile toleranţelor cresc;
2. Precizia la paralelism, cu creşterea căreia valorile toleranţelor scad:
– Pentru toleranţele individuale se definesc 12 clase de precizie: I, II, III,....., XII;
– Pentru toleranţele generale se definesc 3 clase de toleranţe generale: H, K şi L.
3. Toleranţele individuale şi generale pot fi independente sau dependente de dimensiune, pe
baza:
– Principiului maximului de material, simbol M;
– Condiţiei minimului de material, simbol L.
Zona de toleranţă la paralelism este cuprinsă:

• Între două linii paralele, când se prescrie toleranţă unei drepte într-o singură direcţie;
• Într-o zonă paralelipipedică, când se prescrie toleranţă unei drepte în două direcţii
reciproc perpendiculare;
• Într-o zonă cilindrică, când se prescrie toleranţă unei drepte în orice direcţie.
• Între două plane paralele, când se prescrie toleranţă unui plan faţă de o suprafaţă de
revoluţie, a unui pan faţă de alt plan sau a unei suprafeţe de revoluţie faţă de un plan.

Fig.35. Precizia la paralelism

PRESCRIEREA PRECIZIEI LA PERPENDICULARITATE
Perpendicularitatea este „o caracteristică particulară de orientare, prin care se pune condiţia
ca două suprafeţe să se afle la un unghi nominal de 900”.
Factorii de influenţă şi stabilirea valorilor toleranţelor individuale şi generale la
perpendicularitate:
1. Lungimea de referinţă, cu creşterea căreia valorile toleranţelor cresc;
2. Precizia la perpendicularitate, cu creşterea căreia valorile toleranţelor scad:
– Pentru toleranţele individuale se definesc 12 clase de precizie: I, II, III,....., XII;
– Pentru toleranţele generale se definesc 3 clase de toleranţe generale: H, K şi L.
3. Toleranţele individuale şi generale pot fi independente sau dependente de dimensiune, pe
baza:
– Principiului maximului de material, simbol M;
– Condiţiei minimului de material, simbol L.
Zona toleranţei la perpendicularitate, după caz, este cuprinsă:
 • Între două plane paralele, când se prescrie toleranţa la perpendicularitate dintre două
drepte sau a unui plan faţă de baza de referinţă;
• Între două drepte paralele, când se prescrie toleranţa la perpendicularitate a unei drepte
faţă de un plan într-o singură direcţie;
• Într-o zonă paralelipipedică, când se prescrie toleranţa la perpendicularitate a unei
drepte în două direcţii reciproc perpendiculare;
• Într-o zonă cilindrică, când se prescrie toleranţa la perpendicularitate a unei drepte în
orice direcţie şi valoarea toleranţei este precedată de simbolul φ.

Fig.35. Precizia la perpendicularitate

PRESCRIEREA PRECIZIEI LA ÎNCLINARE
Inclinarea este „o caracteristică de orientare, prin care se pune condiţia ca două suprafeţe să
se afle la un unghi nominal diferit de 900”. Rezultă că înclinarea reprezintă, teoretic, cazul general
al orientării suprafeţelor, şi anume când unghiul nominal dintre suprafeţe este diferit de 900.
Factorii de influenţă şi stabilirea valorilor toleranţelor individuale şi generale la înclinare:
1. Lungimea de referinţă, cu creşterea căreia valorile toleranţelor cresc;
2. Precizia la înclinare, cu creşterea căreia valorile toleranţelor scad:
– Pentru toleranţele individuale, simbol se definesc 12 clase de precizie: I, II, III,....., XII;
– Pentru toleranţele generale se definesc 3 clase de toleranţe generale: H, K şi L.
3. Toleranţele individuale şi generale pot fi independente sau dependente de dimensiune, pe
baza:
– Principiului maximului de material, simbol M;
– Condiţiei minimului de material, simbol L.
Zona toleranţei la înclinare este în funcţie de trei cazuri:

• Între două conuri omotetice, când se prescrie precizia la înclinare între două drepte sau
între două suprafeţe de rotaţie;
 • Între două drepte paralele, când se prescrie toleranţa la înclinare a unei drepte sau a
unei suprafeţe de rotaţie faţă de un plan;
• Între două plane paralele, când se prescrie toleranţa la înclinare a unui plan faţă de
baza de referinţă.

Fig.36. Precizia la înclinare

PRESCRIEREA PRECIZIEI LA BĂTAIA RADIALĂ

Bătaia radială este „o caracteristică de poziţie relativă referitoare la suprafeţele de revoluţie
care arată poziţia punctelor acestora faţă de o axă de rotaţie, în direcţie radială, respectiv de a se
afla pe un cerc”.
Bătaia radială se prescrie şi se verifică considerând piesa în mişcare de rotaţie.
Factorii de influenţă şi stabilirea valorilor toleranţelor individuale şi generale la bătaia radială:
1. Lungimea de referinţă, cu creşterea căreia valorile toleranţelor cresc;
2. Precizia la bătaia radială, cu creşterea căreia valorile toleranţelor scad.
– Pentru toleranţele individuale se definesc 12 clase de precizie: I, II, III, ....., XII;
– Pentru toleranţele generale se definesc 3 clase de toleranţe generale: H, K şi L.
Zona toleranţei la bătaia radială, după caz, este:

• Zona de toleranţă pentru bătaia circulară: între două suprafeţe de rotaţie, coaxiale cu axa
de referinţă.
• Zona de toleranţă pentru bătaia totală: între doi cilindrii, coaxiali cu axa de rotaţie de
referinţă
 Fig.37. Precizia la bătaia radială

PRESCRIEREA PRECIZIEI LA BĂTAIA FRONTALĂ

Bătaia frontală este „o caracteristică de poziţie relativă referitoare la suprafeţele frontale ale
suprafeţelor de rotaţie, care arată poziţia punctelor acestora faţă de un plan perpendicular pe o axă
de rotaţie de referinţă, în direcţie axială sau frontală”.
Bătaia frontală se prescrie şi se verifică considerând piesa în mişcare de rotaţie.
Factorii de influenţă şi stabilirea valorilor toleranţelor individuale şi generale la bătaia radială:
1. Lungimea de referinţă, cu creşterea căreia valorile toleranţelor cresc;
2. Precizia la bătaia frontala, cu creşterea căreia valorile toleranţelor scad.
– Pentru toleranţele individuale se definesc 12 clase de precizie: I, II, III, ...., XII;
– Pentru toleranţele generale se definesc 3 clase de toleranţe generale: H, K şi L.
Zona toleranţei la bătaia frontală, după caz, este:

• Zona pentru bătaia circulară: între două circumferinţe, situate pe cilindrul (conul) de
măsurare coaxial cu axa de rotaţie de referinţă.
• Zona pentru bătaia totală: între două plane paralele, situate perpendicular pe axa de
rotaţie de referinţă.

Fig.38. Precizia la bătaia frontală

Toleranţele de poziţie sunt încadrate în 12 clase de precizie, notate cu cifre romane de la I la
XII în ordinea descrescatoare a preciziei. Conform STAS 7385 / 1 – 85 simbolurile pentru
toleranţele de orientare, bătaie şi poziţie sunt cele din tabelul 4 :
 Simbolul
Tipul toleranţei Denumirea toleranţei
literal grafic

Toleranţa la paralelism TPl

Toleranţe de Toleranţa la înclinare TPi

orientare

Toleranţa la perpendicularitate TPd

Toleranţa radiale
bătaii circulare TBr ; TBf
frontale
Toleranţa radiale
Toleranţe de bătaie
bătaii totale
TBr ; TBf
frontale

Toleranţa la concentricitate si
TPc
coaxialitate

Toleranţe de poziţie
Toleranţa la simetrie TPs

Toleranţa la poziţia nominală TPp

Pe desenele de execuţie ale pieselor, datele cu privire la toleranţele de poziţie se înscriu într-
un cadru dreptunghiular împarţit în două sau trei căsuţe (sau patru). În prima căsuţă din stânga se
trece simbolul grafic al toleranţei de poziţie, în a doua valoarea toleranţei, iar în a treia (eventual)
litera sau literele de identificare a bazei de referinţă.
 Curs. 6.

Concepte privind prescrierea preciziei asamblărilor:

definiții ajustaj (alezaj, arbore), joc, strângere și calculele
aferente.

Pentru a prescrie si evalua precizia dimensională a unei asamblări se definesc conceptele de

ajustaj, joc şi strângere.
AJUSTAJ: “relaţia rezultată din diferenţa, înainte de asamblare, dintre dimensiunile a două
piese, alezaj şi arbore, care trebuie să fie asamblate şi care „au aceeaşi dimensiune nominală”.
Relaţia rezultată din diferenţa, înainte de asamblare, poate fi de două feluri:
− Joc;
− Strângere.
PRINCIPALELE TIPURI DE AJUSTAJE
Tipurile de ajustaje se identifică şi se denumesc în funcţie de relaţia existentă înainte de
asamblare, respectiv:
1. Ajustaje cu joc;
2. Ajustaje cu strângere;
3. Ajustaje intermediare.
ASAMBLĂRI CU JOC ŞI ASAMBLĂRI CU STRÂNGERE
Asamblarea este îmbinarea a două sau mai multe piese executate cu anumite valori efective
ale dimensiunilor.
În cadrul unei asambălri vom avea cel puţin o dimensiune de tip alezaj şi cel puţin una de tip
arbore. În funcţie de valorile dimensiunii efective a alezajului şi arborelui asamblările pot fi cu
joc sau cu strângere.

Fig.39. Asamblarea cu joc Fig.40.Asamblare cu strângere

AJUSTAJE
Ajustajul caracterizează relatia ce există intre două grupe de piese cu aceeaşi dimensiune nominală,
care urmează să se asambleze, în legătură cu valoarea jocurilor şi strângerilor ce apar după
asamblare.
La un ajustaj dimensiuea nominală a arborelui şi alezajului este aceeaşi:

DN = d = N
N
(ajustaje cilindrice),

LN = lN = N
(ajustaje plane)
1. Ajustaje cu joc
Pentru obtinerea unui joc minim garantat la asamblarea oricărui alezaj cu oricare arbore este
necesar că diametrul minim al alezajului să fie mai mare decât diametrul maxim al arborelui (fig.
41)

Dmin ≥ dmax = N + Ai ≥ N + as = Ai ≥ as
 Fig.41. Ajustaj cu joc
Vom defini:

J max = D max − d min = ( N + A S ) − ( N + a i ) = A S − a i

J min = D min − d MAX = ( N + A i ) − ( N + a S )= Ai − a S

J = D – d = ( N + A) – ( N +a ) = A – a
J min  J  J max

Ai − a S  A − a  A S − a i

Deoarece jocurile şi strângerile sunt mărimi liniare ce trebuie să fie cuprinse între nişte valori
limită, maximă şi minimă, vom defini toleranţa algebrică a jocului că fiind:

Taj = jmax – Jmin = (As – ai) – (Ai - as) = (As - Ai) + (as - ai) = TD + Td

2. Ajustaje cu strângere
Pentru obţinerea unei strângeri garantate la asamblarea oricarui alezaj cu oricare arbore este
necesar ca diametrul minim al arborelui să fie mai mare decât dimatrul maxim al alezajului. (fig.
42.)

d min  D max = N + a i  N + A S = a i  A S
 Fig.42. Ajustaj cu strângere
Vom defini:

S max = D min − d max = d max − D min = ( N + a S ) − (N + Ai )= a S − Ai

S min = D max − d min =d min

− D max = ( N + a i ) − ( N + A s )= ai − AS

S = D − d = d − D = ( N − a ) − ( N + A) = a − A

S min  S  S max

a i − AS  a − A  a S − Ai

Toleranţa algebircă a strângerii:

T aS = S max
− S min = ( a S − A i ) − ( a i − A S ) = ( A S − A i ) + ( a S − a i ) = T D + T d

Observaţie:

Smax = - Jmin
Smin = - Jmax

3. Ajustaje intermediare (de trecere)

Acestea corespund situaţiei când câmpurile de toleranţă ale alezajului şi arborelui se suprapun
parţial sau total, caz în care, în funcţie de dimensiunile efective D, d, vor rezulta fie asamblări cu
joc, fie asamblări cu străngere (fig.43.).
 Fig.43. Ajustaj intermediar ( de trecere)
Jocul efectiv va fi cuprins între zero şi valoarea maximă iar strângerea efectivă deasemeni,
între zero şi valoarea maximă:

0  J  J max = 0  D − d  D max − d min = 0  A − a  A S − a i

0  S  S max = 0  d − D  d max − D min = 0  a − A  a S − A i

Toleranţa algebrică a ajustajelor intermediare:

T ai = J m ax + S m ax = ( A S − a i ) + ( a S − A i ) = ( A S − A i ) + ( a S − a i ) = T D + T d

SISTEME DE AJUSTAJE ŞI ALEGEREA SISTEMULUI DE AJUSTAJE

Pentru a obţine cele trei tipuri de ajustaje se poate actiona în două moduri :

• Mentinând constantă pentru o anumită dimensiune nominală poziţia câmpului de toleranţă

a alezajului (TD) şi variind convenabil poziţia câmpului de toleranţe al arborelui (Td), se
obţin ajustaje în sistemul alezaj unitar (fig.44.a)
• Mentinând constantă pentru o anumită dimensiune nominală poziţia câmpului de toleranţă
al arborelui (Td) şi variind convenabil poziţia câmpului de toleranţă al alezajului (TD) se
obţin ajustaje în sistemul arbore unitar (fig.44.b)
 Fig.44. Sistemul de ajustaje
a) alezaj unitar ; b)arbore unitar
Cele trei tipuri de ajustaje (cu joc, intermediare şi cu strângere) pot lua naştere în două moduri :
a) cu baza în sistemul alezaj unitar
b) cu baza în sistemul arbore unitar
Literele H şi h corespund aşezării câmpului de toleranţă pe linia zero, deasupra şi respective
dedesubtul acesteia.
Deci, câmpul H, având Ai = 0 va reprezenta simbolul câmpului de toleranţă pentru sistemul
alezaj unitar, iar câmpul h având as = 0 va reprezenta simbolul câmpului de toleranţă pentru
sistemul arbore unitar.
Vom avea :
a) În sistemul alezaj unitar :
 - ajustaje cu joc : H/a; H/b; H/c; H/cd ; ... ;H/h (H/a; H/b; H/c – jocuri termice)
- ajustaje intermediare: H/j; H/jS; H/k; H/m; (H/n; H/p; H/r)
- ajustaje cu strângere ((H/n; H/p; H/r); H/s; …:H/za; H/zb; H/zc
b) În sistemul arbore unitar:
- ajustaje cu joc: A/h; B/h; C/h; CD/h; … ;H/h (A/h; B/h; C/h – jocuri termice)
- ajustaje intermediare: J/h; JS/h; Kh; M/h; (N/h; P/h; R/h)
- ajustaje cu strângere: (N/h; P/h; R/h; S/h; …ZA/h; ZB/h; ZC/h
câmpurile N, P, R si n, p, r formează ajustaje cu strângere la precizii mari şi ajustaje intermediare
la precizii mici, după cum se vede în fig. 45.

Fig. 45. Ajustajul H/p

Notarea pe desen a ajustajelor se face sub formă de fracţie după dimensiunea nominală, la
numărător trecându-se simbolul câmpului de toleranţă urmat de clasa de precizie a alezajului, iar
la numitor simbolul câmpului de toleranţă urmat de calsa de precizie a arborelui.
Exemple : Φ 100 H8/f7 (în sistemul alezaj unitar)
Φ 100 F7/h8 (în sistemul arbore unitar)
Prezenţa simbolului H la numerător şi un altul, oarecare, la numitor arată că este vorba de
sistemul alezaj unitar, iar prezenţa simbolului h la numitor şi a altuia, oarecare, la numarător, arată
că este vorba de sistemul arbore unitar. Simbolul H/h nu defineşte sistemul.
Pentru acoperirea unor nevoi speciale se pot forma ajustaje combinate, care să nu facă parte
din niciunul din cele două sisteme. (Exemplu : M7/k6).
INDICAŢII PRIVIND ALEGEREA PRECIZIEI ŞI AJUSTAJELOR
 Stabilirea preciziei de execuţie a pieselor şi alegerea ajustajelor se face în concordanţă cu
cerinţele funcţionale imouse precum şi cu posibilităţile tehnologice realizate, urmărindu-se in
acelaşi timp, economicitatea prelucrării sau asamblării.
1. Ajustaje cu joc
Se utilizează atunci când piesele asamblate execută, una faţă de alta, în timpul funcţionării,
mişcări de rotaţi sau/şi translaţie sau când piesele se montează sau se demontează des sau se
înlocuiesc frecvent. Mărimea toleranţelor la dimensiuni (precizia dimensională) şi mărimea
jocurilor în asamblare se stabilesc în funcţie de mărimea şi caracterul solicitărilor, de viteză relativă
dintre elementele asamblării, de durata mişcărilor, lungimea asamblării, frecvenţa înlocuirilor,
regimul de temperatură şi ungere, e.t.c.
2. Ajustaje intermediare
Se utilizează pentru asigurarea unei centrări precise a arborelui în alezaj, pentru obţinerea de
imbinări etanse şi pentru cazurile în care montarea şi demontarea pieselor asamblări trebuie să se
facă relativ uşor şi fară deteriorarea suprafeţelor de contact. [2] La aceste ajustaje pentru garantarea
imobilităţii pieselor îmbinării este necesar să se prevadă elementele de siguranţă (ştifturi, pene
e.t.c.).
O problemă importantă la aceste ajustaje este cea a cunoaşterii probabilităţii jocurilor şi
strângerilor ce apar la asamblare. Ajustajul probabil se consideră acel joc sau acea strângere care
rezultă la asamblarea pieselor, dacă dimensiunea lor efectivă este la 1/3 din toleranşa
fundamentală, respectiv faţă de dimensiunea limită corespunzatoare maximului de material.
Valorile date în standard sunt pentru ipoteza ca procesul de producţie este reglat în consecinşă, în
caz contrar probabilitatea ajustajului calculându-se funcţie de dimensiunea la care se consideră
reglat procesul tehnologic.
3. Ajustaje cu strângere
Se folosesc acolo unde la anumite solicitari şi temperaturi de regim, imobilitatea relativă a
pieselor conjugate se realizează fară utilizarea unor elemente suplimentare de fixare. Prin
strângere, pe suprafeţele de contact se crează o stare de tensiuni proportională cu marimea
strângerii. Din cauza deformării materialului pieselor şi a dificultaţilor de montare şi demontare,
aceste ajustaje se prescriu atunci când, până la sfârşitul perioadei de funcţionare nu este necesară
demontarea pieselor asamblate.
În general, cu cât solicitările mecanice şi termice ale asamblării sunt mai mari, cu atât
strângerile trebuie luate mai mari. La proiectarea acestor ajustaje se va avea în vedere faptul că, în
urma amplasarii rugozitaşilor străngerea efectiva va fi mai mică decăt cea calculă pe baza
diferenşei dimensiunilor efective .
După modul de obținere a strângerii deosibim :
 • ajustaje cu strângere longitudinală, la care presarea se face la temperatura ambiantă,
arborele fiind împins în direcţie axiala.
• ajustaje cu strângere transversală, la care apropierea suprafeţelor celor două piese
conjugate se face perpendicular la axa acestora, după ce piesele au fsot montate cu joc
una in alta. Jocul rezultă fie prin încălzirea piesei cuprinzătoare, care la racire va strânge
piesa din interior, fie prin racirea piesei cuprinse care, la incalzire se dilată.
• ajustaje cu strângere longitudinală şi transversală
În principal, alegerea preciziei şi ajustajelor (cu joc, cu strângere sau intermediare) se poate
face pe două căi :
a) Pe baza recomadarilor oferite de literatura de specialitate (standarde, tratate, norme,
instrucţiuni) pentru fiecare domeniu al construcţiilor de maşini.
b) A doua modalitate, aplicată mai ales la proiectarea şi realizarea unor produse noi constă în
urmatoarele : în funcţie de destinaţie, parametrii funcţionali şi condiţiile de exploatare ale
produsului, pentru fiecare asamblare alezaj-arbore se calculează (după determinarea sau
stabilirea dimensiunii nominale) jocul sau strângerea necesare la asamblare şi la
funcţionarea în regim. Se impune ca proiectantul să calculeze nu o singura valoare (de
exemplu cea teoretică necesară) a jocului sau strângerii ci valorile limita între care pot fi
cuprinse jocurile sau strângerile efective astfel încat să permită funcţionarea normală a
pieselor în condiţiile fixate. Având valorile limită ale jocurilor şi strângerilor se calculeă
toleranşa ajustajului cu relaţiile :

Taj = Jmax – Jmin = TD + Td

Tas = Smax - Smin = TD + Td
Tai = Jmax + Smax = TD +Td
Din aceste relaţii se pot detemina toleranţele alezajului (TD) şi arborelui (Td), considrându-se
fie cu valori egale, fie adoptându-se pentru alezaj o toleranţă mai mare cu una pană la cel mult
două clase de precizie, cunoscut fiind faptul că alezajele se prelucrează mai greu ca arborii. După
ce s-au determinat toleranţele TD si Td, se adoptă un ajustaj standardizat în unul din sistemelor de
ajustaje (alezaj sau arbore unitar).
Precizare. La ajustajele cu strângere întotdeauna toleranţa arborelui se află deasupra toleranţei
alezajului.