ORGANE DE MAŞINI PENTRU PROFIL ENERGETIC - TEORIE

Capitolul 6

FRECAREA
/1, 6, 7, 11, 12, 13, 14, 15, 16/

- 81 -
 ORGANE DE MAŞINI PENTRU PROFIL ENERGETIC - TEORIE

6.1. GENERALITĂŢI

a) Definiţii
Frecarea este interacţiunea unui corp aflat în mişcare cu alt corp sau cu
mediul înconjurător, care conduce la disipare de energie.
Forţa de frecare este rezistenţa opusă, în zonele de contact a două corpuri,
mişcării sau tendinţei de mişcare a unui corp pe suprafaţa celuilalt.
Observaţii
Ø Contactul poate fi direct sau indirect (prin intermediul unui al treilea corp numit
lubrifiant).
Ø Lucrul mecanic al forţei de frecare se transformă ireversibil în căldură.
Ø Frecarea este un fenomen dorit în unele aplicaţii (asamblări prin frecare, frâne
etc.), dar predomină cele în care este un fenomen nedorit (lagăre, ghidaje etc.)
pentru că:
• scade randamentul cuplelor, sistemului etc.;
• încălzirea conduce la dilatarea pieselor;
• produce uzarea suprafeţelor aflate în contact.

a) Clasificări
q După starea de mişcare:
• statică;
• cinetică.
Observaţie - Ff,statică ≈2 Ff,cinetică.
q După mişcarea relativă:
• de alunecare;
• de rostogolire;
• combinată (de alunecare şi rostogolire).
q După modul de ungere:
• uscată;
• limită;
• fluidă;
• mixtă.

6.2. FRECAREA USCATĂ DE ALUNECARE

În cazul în care între suprafeţele “necontaminate” nu există nici un lubrifiant
frecarea se numeşte riguros uscată. Ea se întâlneşte rar, numai în condiţii speciale de
laborator, tehnica vidului etc.

- 82 -
 ORGANE DE MAŞINI PENTRU PROFIL ENERGETIC - TEORIE

De aceea, în continuare va fi prezentată frecarea tehnic uscată, mult mai

frecvent întâlnită care corespunde situaţiei în care între suprafeţele cuplei, care pot fi
contaminate (de exemplu oxidate), nu există lubrifiant introdus intenţionat (dar se
admite prezenţa aerului).

6.2.1. Legile
Frecarea uscată de alunecare este caracterizată de trei legi care au fost
enunţate pe bază de experiment.
q Forţa de frecare nu depinde de aria nominală An şi de aria aparentă Aa de contact.
q Forţa de frecare este direct proporţională cu forţa de apăsare normală F:
Ff = µF (6.1)
q Forţa de frecare cinetică nu depinde de viteza relativă U.
În legătură cu prima lege, în figura 6.1 este reprezentat contactul dintre două
suprafeţe plane. Sub acţiunea forţei de apăsare normală F, pot fi puse în evidenţă trei
arii caracteristice contactului:
• aria nominală, An = l1⋅l2 (aria dreptunghiulară de laturi l1 şi l2);
• aria aparentă, A a = å A k << A n (suma ariilor “petelor de contact”);
k

• aria reală, A = å æç å A k ,l ö÷ << A a (suma contactelor rugozităţilor).

k è l ø
Prin calcule statistice, se
poate arăta că aria reală A este
proporţională cu forţa de apăsare
normală F. Deci, forţa de frecare Ff
depinde de aria reală A şi nu de aria
nominală An sau de aria aparentă Aa.
În legătură cu a doua lege,
factorul de proporţionalitate µ = Ff /
F este coeficientul de frecare de
alunecare, care depinde de cuplul de
materiale şi de condiţiile de mediu.
Fig. 6.1. Ariile caracteristice unui contact. Astfel, experimental se poate arăta
că:
ì≈ 0,6 − atmosfera normala
ï>> 1 − vid − otel / otel
ï
µí (6.2)
ï ≈ 0,1 − atmosfera normala
ïî> 0,5 − vid − grafit / grafit
Nu există o teorie care să explice legile frecării uscate pentru toate situaţiile
posibile. În schimb, au fost create teorii simple, care explică legile pentru anumite
cazuri particulare. Dintre acestea, în continuare vor fi prezentate două.

- 83 -
 ORGANE DE MAŞINI PENTRU PROFIL ENERGETIC - TEORIE

6.2.2. Teoriile

a) Teoria adezivă

Această teorie, creată pentru cuplele de frecare la care uzarea preponderentă

este cea adezivă, se mai numeşte şi a “micropunţilor de sudură” sau a
“microjoncţiunilor”.
În figura 6.2 este reprezentat, la nivelul
microgeometriei, contactul dintre două
suprafeţe: cea superioară fixă şi încărcată cu
forţa F, iar cea inferioară mobilă cu viteza U.
Sub acţiunea forţei F, rugozităţile celor
două suprafeţe vin în contact, se deformează mai
întâi în domeniul elastic, iar apoi plastic până
când se atinge limita de curgere σc a materialului
Fig. 6.2. Schiţă pentru teoria mai moale. În acest “moment” se formează
adezivă a frecării uscate. micropunţile de sudură (microjoncţiunile) de arii
Ak, Ak+1,…, deci aria reală A = ΣAk, care este:
F
A= (6.3)
σc
Forţa de frecare Ff este tocmai forţa tangenţială necesară pentru “ruperea prin
forfecare” a microjoncţiunilor. Dacă τr este limita de rupere a materialului cu
rezistenţă mai mică, atunci:
Ff = Aτ r (6.4)
Introducând (6.3) şi (6.4) în (6.1), se obţine:
F τ
µ= f = r (6.5)
F σc
ceea ce arată că într-adevăr coeficientul de frecare de alunecare µ depinde de
proprietăţile materialelor cuplei de frecare. Relaţia (6.5) este corectă numai calitativ,
nu şi cantitativ. Astfel, pentru o gamă foarte largă de materiale σc ≈ 5τr, ceea ce ar
însemna că indiferent de materiale şi de condiţiile de mediu µ ≈ 0,2. Evident, această
valoare nu este confirmată prin experiment. Totuşi teoria adezivă este importantă, în
special datorită simplităţii ei.

b) Teoria brăzdării

Această teorie a fost creată pentru cuplele de frecare la care uzarea

predominantă este cea abrazivă, unul dintre materiale fiind foarte dur, iar celălalt
foarte moale.
În figura 6.3 este schiţat contactul dintre o rugozitate “conică” (cu unghiul la
vârf obtuz) a materialului dur şi suprafaţa materialului moale.

- 84 -
 ORGANE DE MAŞINI PENTRU PROFIL ENERGETIC - TEORIE

Fig. 6.3. Schiţă pentru teoria abrazivă a frecării uscate.

Observaţie - Modelarea geometrică a rugozităţii se poate face şi printr-un cilindru,

trunchi de con, semisferă etc. (în funcţie de procedeul de aşchiere cu
care s-a generat suprafaţa), dar pentru simplitatea relaţiilor s-a optat
pentru con.
Sub acţiunea forţei de apăsare normală ce revine rugozităţii, Fk, aceasta se
“afundă” în suprafaţa moale pe o adâncime hk, corespunzătoare atingerii limitei sale
de curgere σc.
Datorită mişcării relative cu viteza U, rugozitatea conică “brăzdează”
suprafaţa moale. Forţa de frecare Ff,k este tocmai forţa necesară acestei brăzdări care
se face prin “curgerea” materialului moale.
Contactul efectiv dintre rugozitate şi suprafaţa moale se face pe jumătate din
aria laterală a conului de rază rk şi înălţime hk. Proiecţia contactului pe un plan
perpendicular pe direcţia verticală a forţei Fk este aria AV,k, deci:
F
A V ,k = k (6.6)
σc
Acelaşi contact se proiectează pe un plan perpendicular pe direcţia orizontală a forţei
Ff,k după aria AH,k. Rezultă:
Ff ,k = σ c ⋅ A H ,k (6.7)
Ţinând cont de (6.1) se poate scrie:
F A 2 h 2
µ = f ,k = H ,k = ⋅ k = tgθ k < 1 (6.8)
Fk A V ,k π rk π
ceea ce arată că la o cuplă de frecare dur-moale coeficientul de frecare de alunecare
depinde de microgeometria suprafeţei dure.
Si această teorie, importantă în special prin simplitatea ei, este criticabilă, de
exemplu pentru considerarea aceleiaşi limite de curgere σc a materialului moale, atât
pe direcţia verticală a forţei Fk, cât şi în direcţia orizontală a forţei Ff,k.

- 85 -
 ORGANE DE MAŞINI PENTRU PROFIL ENERGETIC - TEORIE

6.3. FRECAREA LIMITĂ DE ALUNECARE

Acest regim de frecare corespunde situaţiei în care pe suprafeţele cuplei sunt
“ancorate” puternic straturi de lubrifiant (având grosimea de ordinul de mărime al
moleculelor), care însă nu separă complet cele două suprafeţe. Legăturile dintre
lubrifiant şi suprafeţe pot fi fizice (straturile de lubrifiant se numesc “adsorbite”) sau
chimice (straturi “chemisorbite”).
Forţa de frecare limită se calculează tot cu relaţia (6.1) şi de aceea modelarea
acestui regim de ungere se face tot cu teoria adezivă, prezentată în paragraful
precedent, referitor la frecarea uscată. Schiţa explicativă a modelului este redată în
figura 6.4.
Sub acţiunea forţei F se stabileşte aria
reală A = ΣAk la atingerea limitei de curgere σc a
materialului mai moale. Deci relaţia (6.3)
rămâne valabilă.
Însă, în acest caz, aria reală are două
componente:
Ø αA = ΣαkAk, cu αk < 1 şi deci α < 1, aria
contactului direct dintre cele două suprafeţe
ale cuplei;
Fig. 6.4. Schiţă pentru teoria Ø (1-α)A = Σ(1-αk)Ak, aria contactului indirect
adezivă a frecării limită. dintre suprafeţe (contactul se face prin
intermediul straturilor de lubrifiant).
Din acest motiv, forţa de frecare este o sumă de două forţe: una pentru
ruperea prin forfecare a microjoncţiunilor pe aria αA, iar alta pentru forfecarea
straturilor de lubrifiant pe aria (1-α)A. Dacă τl este tensiunea de forfecare a straturilor
de lubrifiant (evident τl << τr), atunci se poate scrie:
Ff = τ r ⋅ αA + τ l (1 − α )A (6.9)
Ţinând cont de (6.1) se obţine:
F ατ + (1 − α )r τ l
µ= f = r (6.10)
F σc
Deoarece τl << τr, rezultă că forţa de frecre limită este de 2…3 ori mai mică
decât cea uscată. Acest lucru face ca uzarea suprafeţelelor să scadă de sute sau chiar
mii de ori. De aici rezultă importanţa proprietăţii de “onctuozitate” pe care o au unii
lubrifianţi şi anume de a forma straturi adsorbite sau chemisorbite cu suprafeţele
cuplei de frecare.

6.4. FRECAREA FLUIDĂ DE ALUNECARE

Acest regim de frecare corespunde situaţiei în care suprafeţelel cuplei sunt
complet separate de un “film” (strat) de lubrifiant “portant” (v.fig. 6.5).
Observaţie - Filmul de lubrifiant este portant în sensul că preia forţa de apăsare
normală F.

- 86 -
 ORGANE DE MAŞINI PENTRU PROFIL ENERGETIC - TEORIE

Suprafaţa superioară este fixă iar cea

inferioară este mobilă cu viteza U. Sistemul
de coordonate cel mai folosit în problemele
de lubrificaţie consideră axa x în sensul
mişcării relative şi axa y în direcţia grosimii
filmului.
Viteza straturilor de lubrifiant variază
pe grosimea filmului de la zero (la contactul
cu suprafaţa fixă) la U (la contactul cu
suprafaţa mobilă). Deoarece grosimea h este
variabilă în direcţia x, rezultă că alura
Fig. 6.5. Schiţă pentru frecarea fluidă.
distribuţiei de viteze u(y) este variabilă în
sensul mişcării relative (v.fig. 6.5).
Uzual, grosimea filmului este h = 1…100 µm. Ea este legată de
microgeometria suprafeţelor (înălţimile rugozităţilor) iar în cazul în care “ungerea” se
face prin intermediul unui circucit exterior trebuie corelată şi cu “nivelul de filtrare”
al instalaţiei.
Forţa de frecare fluidă este caracterizată de cu totul alte legi decât cea
corespunzătoare frecării uscate, depinzând de tensiunea de forfecare a straturilor de
lubrifiant τ şi de aria nominală de contact An. Astfel, pentru fluidele newtoniene (cum
sunt uleiurile minerale), tensiunea τ este direct proporţională cu gradientul vitezei pe
grosimea filmului (v.fig. 7.1):
du
τ=η (6.11)
dy
Observaţie - Factorul de proporţionalitate η, se numeşte vâscozitatea dinamică a
lubrifiantului.
Dacă se consideră aria nominală elementară dAn, atunci forţa de frecare fluidă
infinitesimală corespunzătoare este:
du
dFf = τ ⋅ dA n = η dA n (6.12)
dy
În cazul particular al unei curgeri de
tip Couette, la care suprafeţele paralele ale
cuplei se consideră perfect netede (li se
neglijează microgeometria), h = ct şi
distribuţia de viteze pe grosimea filmului
este liniară (v.fig. 6.6). Deci:
du U
τ=η =η (6.13)
dy h
Fig. 6.6. Schiţă pentru curgerea de tip şi:
Couette. U
Ff = η A n (6.14)
h

- 87 -
 ORGANE DE MAŞINI PENTRU PROFIL ENERGETIC - TEORIE

Dacă prin analogie cu frecarea uscată, se defineşte în mod convenţional

coeficientul de frecare fluidă µ = Ff/F şi se consideră că raportul dintre forţa F şi aria
nominală An este presiunea medie pm, atunci:
U
η An
F η⋅ U
µ= f = h = (6.15)
F F pm ⋅ h
Considerând nişte valori uzuale ale acestor mărimi, η = 0,02 Pa⋅s, U = 1 m/s,
pm = 1 MPa şi h = 20 µm, se obţine µ=0,001. Rezultă că forţa de frecarea fluidă de
alunecare este mult mai mică decât cea uscată sau limită, iar uzarea corespunzătoare
este teoretic nulă (pentru că nu există contact direct între suprafeţele cuplei).
Pentru a întări ideea conform căreia forţa de frecare (şi implicit momentul de
frecare şi puterea consumată prin frecare) fluidă se calculează cu totul altfel decât la
frecarea uscată sau limită, în continuare sunt prezentate două aplicaţii ale curgerii de
tip Couette.
În figura 6.7 este redată schiţa de principiu a unui lagăr radial hidrodinamic la
care se consideră că fusul de diametru d şi turaţie n este concentric cu cuzinetul
nerotitor de diametru D (ipoteza Petrov).
Observaţie - Diametrele nominale ale fusului şi cuzinetului coincid, dar cotele
efective diferă (D > d) astfel încât jocul diametral este J = D - d.

Fig. 6.7. Lagăr radial hidrodinamic în n

ipoteza Petrov. Fig. 6.8. Lagăr axial hidrostatic.

Datorită concentricităţii, interstiţiul dintre fus şi cuzinet este de grosime

constantă h = J/2 = (D - d)/2. Ţinând cont că viteza relativă este U = πDn şi că aria
nominală este An = πDB, se poate scrie:
U πDn 2π 2 ηnD 2 B
Ff = η ⋅ ⋅ A n = η ⋅ ⋅ πDB = (6.16)
h J J
2
Momentul de frecare corespunzător este:
D π 2 ηnD 3 B
M f = Ff ⋅ = (6.17)
2 J

- 88 -
 ORGANE DE MAŞINI PENTRU PROFIL ENERGETIC - TEORIE

Puterea consumată prin frecare se poate determina fie în funcţie de viteza

liniară U, fie de cea unghiulară ω = 2πn:
2 π 3 ηn 2 D 3 B
Pf = Ff ⋅ U = M f ⋅ ω = (6.18)
J
În figura 6.8 este schiţat un lagăr axial hidrostatic. Partea fixă are buzunarul
de diametru Db, iar pragul inelar se întinde până la diametrul arborelui D. Arborele
are turaţia n şi este încărcat cu forţa axială F. Suprafaţa frontală a arborelui este
paralelă cu pragul inelar al părţii fixe, deci grosimea interstiţiului este h = ct.
Curgerea “circumferenţială” a lubrifiantului este de tip Couette, dar cu viteza ω⋅r
variabilă cu raza.
Dacă la raza r şi unghiul θ, se consideră aria nominală elementară dAn, de
deschidere radială dr şi respectiv unghiulară dθ, atunci momentul de frecare
infinitesimal corespunzător este:
ωr
dM f = r ⋅ dFf = r ⋅ η ⋅ ⋅ rdθ ⋅ dr (6.19)
h
Momentul de frecare total se obţine prin integrarea celui elementar:
D
2π 2
2πηn π 2 ηn D 4 − D 4b
òò ò ò
3
Mf = dM f = dθ r dr = ⋅ (6.20)
h D
h 16
0 b
2

În final, ţinând cont că ω = 2πn, se poate calcula şi puterea consumată prin

frecare:
π 3ηn 2 D 4 − D 4b
Pf = M f ⋅ ω = ⋅ (6.21)
h 8

6.5. FRECAREA MIXTĂ DE ALUNECARE

Regimul de frecare mixt corespunde situaţiei în care “zonal” şi/sau
“temporal” se întâlnesc diferite regimuri de frecare (uscată, limită, fluidă).
Convenţinal, forţa de frecare mixtă se calculează tot cu relaţia (6.1).
Corelaţia dintre diferitele regimuri de frecare poate fi analizată prin varierea
unui parametru funcţional important la o aceiaşi cuplă de frecare.
De exemplu, la un lagăr radial hidrodinamic, se poate studia evoluţia
coeficientului de frecare µ în funcţie de turaţia n a fusului. Această dependenţă,
obţinută experimental, se numeşte "curba Stribeck" şi este redată în figura 6.9.
În aceiaşi figură poate fi urmărită şi variaţia grosimii minime a filmului de
lubrifiant hm în funcţie de turaţia fusului.
Alături de cele două curbe experimentale, sunt trasate şi graficele teoretice
corespunzătoare ipotezei Petrov (fusul este concentric cu cuzinetul).
Analizând curba Stribeck, pot fi puse în evidenţă trei zone:

- 89 -
 ORGANE DE MAŞINI PENTRU PROFIL ENERGETIC - TEORIE

µ q I – La pornire/oprire, turaţia este mică,

grosimea filmului este mică, iar
I II III coeficientul de frecare are valori ridicate.
Deci frecarea este uscată şi/sau limită.
q II – În regim tranzitoriu, turaţia este
Experimental
relativ mică în comparaţie cu turaţia de
Petrov funcţionare, grosimea filmului este relativ
mică, dar coeficientul de frecare este
scăzut. Regimul de frecare este mixt.
0 n q III – În faza de funcţionare (regim
staţionar), turaţia este mare, grosimea de
hm Petrov film este mare, iar coeficientul de frecare
I II III este redus. În această fază frecarea este
fluidă.
Experimental Observaţie - La creşterea turaţaiei, cele două
curbe experimentale tind
0 n asimptotic spre graficele teore-
tice, dar la turaţii mici diferă
Fig. 6.9. Grafice pentru corelarea net de acestea. Explicaţia este
diferitelor regimuri de frecare. aceea că la pornire/oprire fre-
carea nu este fluidă, aşa cum
presupune ipoteza Petrov.
În concluzie, deşi se numeşte lagăr radial “hidrodinamic”, funcţionarea sa este
caracterizată de mai multe tipuri de frecare şi nu numai de frecarea fluidă. De aceea,
este bine ca:
• pornirile şi opririle să se facă în gol şi nu în sarcină;
• durabilitatea să se exprime în număr de porniri/opriri şi nu în ore ca la
alte organe de maşini (de ex. rulmenţi);
• să se prevadă pentru fus şi cuzinet un cuplu de materiale
“antifricţiune”, astfel încât uzarea suprafeţelor lor la porniri/opriri să
fie cât mai mică;
• eventual, dacă se justifică un cost ridicat, funcţionarea să fie “hibridă”,
adică regimul staţionar să fie hidrodinamic, dar pornirile şi opririle să
se facă hidrostatic.

6.6. FRECAREA USCATĂ, LIMITĂ SAU MIXTĂ DE ROSTOGOLIRE

Înţelegerea problematicii frecării uscată, limită sau mixtă de rostogolire, se

poate face analizând un contact “real” cilindru-plan la care ambele corpuri sunt
deformabile în domeniul elastic.
Mai întâi însă, se consideră cazul “nereal” al contactului corp prismatic (cu n
feţe)-plan, la care suprafeţele aflate în contact sunt perfect rigide. În figura 6.10 s-a
schiţat un astfel de contact pentru cazul n = 6.

- 90 -
 ORGANE DE MAŞINI PENTRU PROFIL ENERGETIC - TEORIE

Corpul prismatic este încărcat cu

forţa normală de apăsare F şi cu forţa
orizontală F*. Reacţiunile corespunzătoare
sunt forţa verticală F, care trebuie plasată în
dreptul axei instantanee de rotaţie (AIR),
b deci la marginea contactului şi forţa de
frecare de alunecare µaF.
Analizând forţele care acţionează pe
orizontală, se poate scrie:
F∗ = µ a ⋅ F (6.22)
Fig. 6.10. Schiţă pentru frecarea uscată, Din bilanţul momentelor faţă de
limită sau mixtă de rostogolire. punctul x:
F∗ ⋅ b = F ⋅ a (6.23)
rezultă:
F⋅a
F∗ = (6.24)
b
Cu ajutorul relaţiilor (6.22) şi (6.24) pot fi puse în evidenţă patru situaţii de
mişcare relativă între cele două corpuri:
Ø Repaus, dacă:
a
µ a F > F∗ < F (6.25)
b
Ø Alunecare, dacă:
a
µ a F < F∗ < F (6.26)
b
Ø Rostogolire, dacă:
a
µ a F > F∗ > F (6.27)
b
Ø Alunecare şi rostogolire, dacă:
a
µ a F < F∗ > F (6.28)
b
Deci, rostogolirea este caracterizată de raportul a/b care poate fi considerat un
fel de “coeficient de frecare de rostogolire”. Practic, pentru ca mişcarea relativă să fie
numai de rostogolire trebuie ca:
a æ πö
= tgç ÷ < µ a (6.29)
b ènø
de unde:
π
n> (6.30)
arctgµ a

- 91 -
 ORGANE DE MAŞINI PENTRU PROFIL ENERGETIC - TEORIE

Dacă n → ∞ (corpul prismatic tinde spre un cilindru), această condiţie este

satisfăcută indiferent de valoarea coeficientului µa. Rezultă că în cazul unui contact
cilindru-plan, la care ambele corpuri sunt perfect rigide, întotdeauna se produce
rostogolire “pură” (fără alunecare).
În realitate însă, corpurile sunt deformabile şi de aceea contactul real cilindru-
plan, cu ambele corpuri elastice este mai apropiat de contactul corp prismatic-plan, cu
ambele corpuri perfect rigide.
Analizând contactul cilindru elastic-plan rigid (v.fig. 6.11.a), şi contactul
cilindru rigid-plan elastic (v.fig. 6.11.b), prin “suprapunere de efecte” se poate ajunge
la contactul real cilindru-plan, ambele elastice (v.fig. 6.11.c).

Fig. 6.11. Schiţele contactelor cilindru-plan.

Corpurile fiind deformabile, pe aria nenulă de contact apar tensiuni normale σ

şi tanenţiale τ, datorită cărora axa instantanee de rotaţie nu mai este la marginea
contactului, ci la cota f < a faţă de axa verticală. Astfel, coeficientul de frecare de
rostogolire este:
f
µr = (6.31)
r
Practic, pentru calcule curente, coeficientul de frecare de rostogolire se
determină cu relaţia:
k
µr = (6.32)
r
Unde, în funcţie de cuplul de materiale, k = 10-4…10-3 mm1/2.
Rezultă că forţa de frecare uscată, limită sau mixtă de rostogolire pură este
foarte mică (µr ≅ 0,001), iar uzura corespunzătoare ei este de asemenea foarte mică.
Însă, în foarte multe situaţii, rostogolirea este însoţită de alunecare, ceea ce face ca µr
≅ 0,01şi uzarea suprafeţelor să fie mai mare.

- 92 -
 ORGANE DE MAŞINI PENTRU PROFIL ENERGETIC - TEORIE

Astfel, în figura 6.12 este

Fig. 6.12. Contactul bilă-cale de rulare
la un rulment radial cu bile.
prezentat cazul unui rulment radial cu
bile, la care contactul dintre o bilă şi
calea de rulare a inelului sau interior se
face în mai multe puncte a, b, …, e.
Dintre acestea, numai în b şi d raportul
razelor corespunzătoare este egal cu
raportul vitezelor unghiulare, care este
tocmai raportul de transmitere constant.
Rezultă că numai în b şi d rostogolirea
este pură, în restul punctelor existând şi
alunecare. Ca urmare, uzura căii de
rulare, prezentată în partea de jos a
figurii, este neuniformă

6.7. MODALITĂŢI DE REALIZARE A UNUI FILM DE

LUBRIFIANT PORTANT
Cunoaşterea acestor modalităţi este foarte importantă deoarece regimul de
frecare fluid este caracterizat de forţe de frecare foarte mici şi uzură teoretic nulă.

a) Filmul hidrodinamic prin efect de pană

Apariţia unui astfel de film, schiţat în figura 6.13.a, necesită îndeplinirea
simultană a următoarelor trei condiţii:
• să existe mişcare relativă între suprafeţele cuplei, de exemplu ca în figură,
cea superioară să fie fixă, iar cea inferioară să fie mobilă cu viteza U;
• interstiţiul să fie convergent în sensul mişcării relative;
• să se asigure o cantitate suficientă de lubrifiant, astfel încât interstiţiul
convergent dintre cele două suprafeţe să fie în permanenţă “plin”.

Fig. 6.13. Modalităţi de realizare a unor filme de lubrifiant portante.

- 93 -
 ORGANE DE MAŞINI PENTRU PROFIL ENERGETIC - TEORIE

Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, prin forfecarea straturilor de lubrifiant

datorită curgerii sale prin interstiţiu, în lubrifiant apare de la sine o distribuţie de
presiuni (asimetrică în direcţia mişcării relative, cu un maxim spre sfârşitul “zonei
portante”) care preia sarcina F. Filmul hidrodinamic prin efect de pană este
“autoportant”.

b) Filmul hidrodinamic prin efect de expulzare

Realizarea unui astfel de film, schiţat în figura 6.13.b, necesită îndeplinirea
simultană a două condiţii:
• să existe mişcare relativă de apropiere a celor două suprafeţe ale cuplei (care
pot fi şi paralele), de exemplu ca în figură, cea inferioară să fie fixă, iar cea
superioară mobilă cu viteza V;
• să se asigure o cantitate de lubrifiant suficientă pentru ca interstiţiul dintre
cele două suprafeţe să fie în permanenţă plin.
Şi în acest caz, dacă sunt îndeplinite cele două condiţii, prin forfecarea
straturilor de lubrifiant datorită “expulzării” (în engleză “squeeze film”) sale dintre
cele două suprafeţe, în lubrifiant apare de la sine o distribuţie de presiuni (simetrică
într-un plan perpendicular pe direcţia mişcării relative) care preia sarcina F. Deci şi
filmul hidrodinamic prin efect de expulzare este “autoportant”.
Observaţii
Ø Pentru continuitate, mişcarea de apropiere trebuie să fie “vibratorie”.
Ø De multe ori efectele hidrodinamice prin efect de pană şi de expulzare se
suprapun, de exemplu la lagărele radiale hidrodinamice cu sarcini dinamice.

c) Filmul hidrostatic
Pentru realizarea unui astfel de film, schiţat în figura 6.13.c, pe una dintre
suprafeţele cuplei se prelucrează un buzunar (degajare) în care lubrifiantul este
pompat cu o anumită presiune printr-o instalaţie de ungere. Suprafaţa din jurul
buzunarului se numeşte “prag”. Distribuţia de presiuni, care este constantă în dreptul
buzunarului şi scade până la zero în exteriorul pragului, permite preluarea sarcinii F.
Filmul hidrostatic este numai “portant” pentru că funcţionarea sa este dependentă de
performanţele de pompare ale circuitului exterior de ungere.
Observaţii
Ø La un film hidrostatic, mişcarea relativă nu este obligatorie. Astfel, există reazeme
hidrostatice (nu există mişcare relativă) sau lagăre hidrostatice (există mişcare
relativă).
Ø În general, la un film hidrostatic, suprafeţele active sunt paralele, deci nu se pune
problema unui interstiţiu convergent. Dacă există însă abateri de la paralelism şi
există mişcare relativă între suprafeţele cuplei, atunci peste fenomenele
hidrostatice se suprapun cele hidrodinamice.

- 94 -