Sunteți pe pagina 1din 176

CARTIER Rotonda

Tatiana ȚÎBULEAC s-a născut la 15 octombrie 1978 în Chișinău,


Republica Moldova. Absolventă a Liceului „Iulia Hasdeu” din Chișinău;
licențiată a Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării a USM.
Devine cunoscută publicului larg în 1995, când inițiază rubrica „Povești
adevărate” în cotidianul Flux. Din 1999 face parte din echipa PRO TV
Chișinău în calitate de reporter, editor și prezentatoare de știri. Stabi-
lită actualmente la Paris, unde lucrează în domeniul audiovizualului.
Debut editorial cu Fabule moderne, Editura Urma Ta, Chișinău,
2014; ediția a II-a, Editura Libris Editorial, Brașov, 2016. Cea de-a doua
carte, Vara în care mama a avut ochii verzi, Cartier, 2017, este distinsă cu
Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul revistei
Observator cultural și Premiul Observator Lyceum (2018). Romanul a
apărut și în traducere franceză. Grădina de sticlă este al doilea roman
al Tatianei Țîbuleac.
Tatiana
Țîbuleac
Grădina de sticlă
Ro man

R o t o n d a
CARTIER
Editura Cartier, SRL, str. București, nr. 68, Chișinău, MD2012.
Tel./fax: 022 20 34 91, tel.: 022 24 01 95. E-mail: cartier@cartier.md
Editura Codex 2000, SRL, Strada Toamnei, nr. 24, sectorul 2, București.
Tel/fax: 021 210 80 51. E-mail: romania@cartier.md
Suport juridic: Efrim, Roșca și Asociații
www.cartier.md
Cărţile Cartier pot fi procurate online pe shop.cartier.md
și în toate librăriile bune din România și Republica Moldova.
Cartier eBooks pot fi procurate pe iBooks, Barnes & Noble și www.cartier.md
LIBRĂRIILE CARTIER
Librăria din Centru, bd. Ștefan cel Mare, nr. 126, Chișinău. Tel./fax: 022 21 42 03.
E-mail: librariadincentru@cartier.md
Librăria din Hol, str. București, nr. 68, Chișinău. Tel.: 022 24 10 00.
E-mail: librariadinhol@cartier.md
Comenzi CARTEA PRIN POȘTĂ
CODEX 2000, Str. Toamnei, nr. 24, sectorul 2, 020712 București, România
Tel./fax: (021) 210 80 51
E-mail: romania@cartier.md
www.cartier.md
Taxele poștale sunt suportate de editură.
Plata se face prin ramburs, la primirea coletului.
Colecția Rotonda este coordonată de Em. Galaicu-Păun
Editor: Gheorghe Erizanu
Lectori: Em. Galaicu-Păun, Dorin Onofrei, Valentin Guțu
Coperta: Vitalie Coroban
Design/tehnoredactare: Marina Darii
Prepress: Editura Cartier
Tipărită la Combinatul Poligrafic
Tatiana Țîbuleac
GRĂDINA DE STICLĂ
Ediția I, iunie 2018
© 2018, Editura Cartier pentru prezenta ediție.
Cărțile Cartier sunt disponibile în limita stocului și a bunului de difuzare.
Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții
Mi-ați spus că sunt o cățea sentimentală.
Vă mușc până la lapte.
6
1
Mă nasc noaptea, am șapte ani. M-ar lua în brațe, îmi spune, însă
are mâinile ocupate. De sus luminează o lampă albastră, legată de un
copac cu un cablu. Se leagănă. Las capul pe spate și o văd mai bine:
e rotundă, ca o pâine netăiată. Trecem prin Porți ca printr-o burtă
de piatră. Așa e la oraș, mă gândesc. Tot într-o vale, mereu la vale,
drumul. Gheața ne cuprinde tălpile, strada se scurtează. Îmi întinde
buzunarul ei ca să nu lunec. Și să mă uit în jur, să văd și eu frumusețe!
Lumina aceea cernută. Cerul acela cu stelele fugite. Blocuri, blocuri,
blocuri. Niciunul mai înalt de patru. Niciunul mai lat de patru. Bu-
zunarul ei are blană, unghia ia foc. În geamuri, oameni mici se văd
trăind frumos. Mii de pătrate cu mijloc de pară. Unii lângă alții, unii
peste alții. Cei de jos îi țin pe umeri și pe ceilalți. Sunt puternici cei de
jos. Un câine – albastru – se ia după noi cu urmele lui mici. La oraș
totul e patru și albastru, mă gândesc. Și să nu rămân în urmă, să nu
rămân în urmă niciodată. Lângă un gard ne oprim. Закрой глаза и
забудь всё1. Nu înțeleg nimic, uit totul într-o secundă.

2
Tamara Pavlovna îl numea bărbatul nostru și nu a trecut nicio-
dată pe alături fără a-i vorbi ca unui viu. Lung cât un cântec – gardul
nostru Gard. Puterea noastră, golubcikul2 nostru. De el ne țineam
când veneam acasă cu umerii tăiați și mâinile pline de scuipat. Sub
el ne lăsam pe vine, stoarse de apă, ca să ne liniștim din tremurat.

1 Închide ochii și uită totul. (rus.)


2 Porumbel. (rus.)

7
Acolo am plâns noi de cele mai multe ori. Dar am și râs: tare, din
inimă, ca niște ciori iarna. „Cât suflet într-un fier!”, spunea ea de
fiecare dată, iar eu o credeam pe cuvânt. Căci nu era lucru în lume
pe care Tamara Pavlovna să nu-l fi știut cel mai bine. Peste ani, când
l-am găsit ros de rugină și cu barele dezbătute ca niște coaste, am
plâns ca la mort. Să ucizi un fier nu e ușor, dar dacă vrei tare, poți.
De pe delușor, ca de pe un Everest al nostru, curtea ni se arăta
ca în palmă. Vedeam castanul cu crengile în formă de corabie și pe
Polcovnic printre flori. Vedeam racheta cea roșie cu vârf străluci-
tor și avionul cel cu patru locuri, ocupate de capete albe, bucălate.
Vedeam cearșafuri albăstrii fâlfâind pe sârme, țepene de scrobeală,
ca niște foi de ardezie. Pe Șurocika la balcon, frecându-și piciorul cu
peria pentru covoare. Pe Pavlik cel care nu se juca, ci doar sta. Mai
vedeam, împrăștiate prin ferestre, femei grase în rochii cu colane,
neapărat colane, terminând de fiert și de prăjit. Pe Bella Isaakovna
și pe Roza, cu șolduri ca perele, șușotind în mijlocul străzii. Secrete,
mereu secrete. Pe Zahar Antonovici, cu singura mână apăsată pe
medalie. Strașnic lucru să pierzi o medalie, dar ce rușine! Toți, toți,
toți erau acolo. Marina urâtă, Lioncik beat. Ekaterina ca o lună.
Toate viețile noastre sub un capac de sticlă. Și în acele secunde,
scurte și luminoase, ca un joc de oglinzi, ne simțeam fericite până
în măduva oaselor. Pentru toți împreună și pentru fiecare în parte.
Pentru ei, pentru noi, pentru încă o zi în care am avut unde să ne
întoarcem. „Să ai un loc printre oameni nu-i puțin”, spunea Tamara
Pavlovna, care știa. Și despre locuri știa, și despre oameni – mai
mult decât putea duce.
De la gard până acasă mai era o vale. Douăzeci de pași de femeie
mare și treizeci și doi de femeie mică. Îi cheltuiam cu grijă, fără
grabă, mai ales fără grabă. Ca să nu facem stricăciune tocmai atunci.
Apoi ne lăsam și noi văzute. „Vin sticlăresele!”, spuneau evreicele în
șoaptă, însă auzea, desigur, toată lumea: ce fel de șoapte la evrei? Și
gata. După vorbele lor, ah, acele vorbe ca o sentință, nu se mai putea
face nimic. Ziua noastră scumpă, pe care am fi plătit-o bucuroși să

8
se întindă, să mai rămână, se ne încapă, începea să se topească. O
priveam cum se zbate caldă, cu tot ce ne împărțise și ne adusese,
și o petreceam ca dintr-o gară vrăjită din care se putea doar pleca.
„Vin sticlăresele!” era sfârșitul. Noi eram sfârșitul.

3
Nicio altă dimineață nu a fost ca aceea, prima, când m-am trezit
în patul ei. Dormisem exact pe mijloc, ca o umplutură. Cinci fete
ar fi încăput lângă mine dacă ne-am fi culcat toate de-a curmezișul.
Așa trăiesc bomboanele, m-am gândit. Învelite în straturi foșnitoare
până când le mănâncă vreo gură. La internat aveam doar o pătură. A
mea mirosea a șoareci, dar se putea și mai rău. În jurul meu lumina
țâșnea din lucruri cum nu mai văzusem. Chiar și din scaune, chiar
și din pereți. La geam – o lume nouă. Un ram cu boabe ca mărgelele.
Un animal fermecat. Pe cer, amestecate, vârfuri de copaci și păsări.
O voce a pornit spre mine. Ты проснулась?3 M-a deschis ca o cheie,
și-a găsit loc între coaste, pe stânga. M-am ridicat din pat având
mamă. Ce mirare să nu mai fiu orfană, ce frică să ajung din nou
într-o secundă! Ласточка4, m-a numit și așa a început să mă cheme.
Am mâncat în trei rânduri și s-a făcut amiază. Ceaiul ei avea
miros, pâinea – unt, untul – miere. De la prea mult, a început să
mă doară în stânga. Gazul ardea ca un nufăr albastru. La radio se
auzea frumos любовь, любовь, любовь5. Tamara Pavlovna asculta,
zâmbind subțire, camera se umplea de cald. Mi-a arătat casa și s-a
făcut seară. Ziua aceea o port cu mine în toate țările, în toate stările.
Nu i-am găsit pereche nici în bani, nici în dragoste. Nimeni nu m-a
vrut mai mult. Nici chiar voi.

3 Te-ai trezit? (rus.)


4 Rândunică. (rus.)
5 Iubirea, iubirea, iubirea. (rus.)

9
4
Era luni și decembrie. De atunci toate lunile mele încep cu luni,
iar anii cu decembrie. Ninsese noaptea întreagă, curtea se rotunjise
pe la încheieturi. Se înălbiseră și verdele, și negrul. Doar reabinka6
ardea roșie pe crengi, iar ochii Morkovkăi străluceau portocalii pe
țeava de canalizare. Eram frumoasă cum n-am mai fost. Și, dacă
aș fi înțeles asta atunci, dacă aș fi știut cum se întâmplă în viață, aș
fi păstrat toată acea frumusețe pentru mai târziu. N-am știut însă.
Eram copil, chiar dacă pe sfârșite.
De foarte mulți bani, Tamara Pavlovna îmi cumpărase haine
noi. Atâta, dintr-odată, cheltuiau doar mirii sau morții. „Am luat
ce-i mai bun”, mi-a spus, și să țin minte. Când fac un bine, să nu-l
fac cu vechituri. M-am învârtit într-un călcâi și a râs mulțumită.
Pentru prima dată în viață am vrut să fiu văzută. Aș fi stat în frig,
țurțur m-aș fi făcut, doar ca să mă vadă fetele de la internat! Avea
palton cu guler, ar fi început cele din grupa mare, rele și visătoare.
Avea cizme cu blană, ar fi continuat cele din grupa mică, triste și
bolnave. În timp, știu, povestea s-ar fi subțiat, ca orice poveste. N-ar
mai fi nins, poate. Morkovka ar fi devenit câine, iar eu băiat. Chiar
și asta însă ar fi fost de ajuns. Chiar și asta. La internat, am avut un
singur vis: o rochie de mireasă străină.
Pe lângă perete, pe lângă castan, pe lângă grădina moartă de frig,
ne-am pornit. În mijlocul străzii, un bărbat vesel, cu o lopată nouă,
împrăștia sare. Mii de semiluni de sare scânteietoare! „La lucru?”,
a întrebat-o el pe Tamara Pavlovna. „La lucru”, a răspuns ea și au
dat amândoi din cap. Semn că era bine – lucrul și restul – și am dat
și eu din cap împreună cu ei. În fața noastră, orașul a început să se
miște ca un uriaș după o beție. Ajunsesem într-un loc straniu, plin
de lucruri, însă fără oameni. Invers decât trăisem până atunci. Prin
curți se vedeau mașini, dar niciun paznic. La geamuri se vedeau

6 Scorușele. (rus.)

10
flori, dar niciun om. Aerul – în două cu benzină. Câinii – grași și
cuminți. Pe străzi, arzând, sute de lămpi. Unde era întrerupătorul?
Cine lăsase lumina aprinsă?
Sub un mesteacăn, câteva sticle goale, ca și uitate. Tamara
Pavlovna s-a aplecat și le-a băgat în plasă. În jur – nimeni, altă
minciună. Știam, știu, orice lucru are un stăpân. Orice stăpân are
pumni. O capcană! Voia să mă încerce. Voia să mă încurce. Orașul
nu era un loc, ci o pedeapsă. Venisem să iau bătaie pentru toți.
De după un colț, un om cât o casă ne-a ieșit în cale și m-am oprit
speriată. Памятник. Сергей Лазо – герой!7 Aflu că eroii trebuie
să sufere, dacă vor să li se ridice monument. Lazo a fost ars de viu
într-o locomotivă, dar se putea și mai rău. Frumos, Serghei, eroul.
Avea mâna dreaptă întinsă, de parcă voia să-i oprească pe toți din
vorbit, și fața tristă, de parcă a știut de mic că va fi ars de viu. I-aș
fi încăput într-o palmă, m-am gândit. Tamara Pavlovna a râs scurt
și m-a împins din spate să mă pornesc. Atunci am observat că
mantaua lui de bronz era desfăcută în față. Asta m-a mirat cel mai
mult, afară nu era vânt deloc. Nu îmi era frică, dar mă întrebam:
ce erau orășenii?

5
O cadă plină, plină. Am cântărit-o din ochi. Nu cheltuisem
niciodată atâta apă curată. Prima apă, o numeam la internat și o
țineam la spălat fața-dedesubtul. Din haine, doar chiloții se spălau
cu prima apă. Restul se spăla cu apa a doua, podelele – cu apa a
treia. Încălțămintea – cu ce rămânea. Rapănul îl turnam la tufele
de măceș ale directoarei. Avea un băiat directoarea, Ruslancik, care
bea doar ceai de măceșe. Creștea bine măceșul udat de orfani, însă
Ruslancik nu prea. Ochii i se măreau, burta i se lățea. Noi îl numeam
„Bulbucul” și scoteam la el limba.

7 Un monument. Serghei Lazo – eroul. (rus.)

11
Tamara Pavlovna avea baie cu faianță albastră, cu floare albas-
tră, cu mijloc albastru. Era mult frumos în jur, mă simțeam ca într-
un desen. Să nu zgârii cada, să nu împut apa, să mă înmoi cuminte.
Când a intrat cu buretele, am sărit în picioare. M-a întors lung pe
toate părțile, ca pe o rochie nouă, căutând defecte. I-am văzut ochii
rotunzi și galbeni, fără gene. Urechile subțiri, creștetul albit. Nu era
cine știe ce, dar era singura care m-a vrut. Și cu săpun, și cu săpun.
Și pe acolo, și pe acolo.
Целка?8, m-a întrebat cu jumătate de gură și i-am simțit degetele
aspre intrând în mine. Nu am știut ce să-i răspund. Am așteptat un
alt cuvânt care să mă lămurească, dar altul nu a avut. Целка, целка,
целка?, se întețea durerea înăuntru. Cuvintele îi cădeau din gură ca
niște coropișnițe și se târau pe mine. Am dat din cap. Degetele au
ieșit și s-au mutat la călcâie. Și cu săpun, și cu săpun. Și pe acolo, și
pe acolo. Будешь послушной, сделаю из тебя человека.9

6
Când știi despre el trei lucruri, locul nu te mai alungă. I-am
scos oase Morkovkăi, am salutat prima bărbatul cu lopată. Aveam
plasă. În dimineața aceea, orașul nu mai era pustiu. Se simțeau
oamenii. Deasupra capului am auzit deschizându-se un geam, și
un rest de țigară a zburat spre noi. Cвинья!10, a strigat Tamara
Pavlovna în sus, dar nu s-a oprit din mers. Mucul a rămas să ardă
în zăpadă, amintindu-mi scurt de țigările lui Rodion Eduardovici.
Am grăbit pasul – orice punct roșu mă frigea. Într-o intersecție, o
căsuță mică și albă, al cărei rost nu-l cunoșteam, s-a deschis zgo-
motos în fața noastră, descoperind o jumătate de femeie fără cap.
Киоск, газеты11, mi-a lămurit ea, iar eu m-am bucurat foarte tare.

8 Întreagă; virgină. (rus.)


9 Dacă o să mă asculți, te voi face om. (rus.)
10 Porc. (rus.)
11 Chioșc, ziare. (rus.)

12
Știam ce înseamnă gazete și tocmai aflasem de unde vin. La oraș
afli lucruri, m-am gândit. La internat nu ni se spunea nimic sau ni
se spunea prea târziu. Ca atunci când Olea a tușit toată iarna, iar
în primăvară a fost trimisă cu palton și cizme la tuberculoși. Prea
târziu, a spus directoarea, prea târziu. Pe Olea n-am mai văzut-o.
Am vrut să o întreb ce înseamnă cвинья, însă am auzit imediat
улица12. Svinia-ulița, am repetat ca să nu uit. Să nu uit niciodată.
Sviniaulița. Lângă un brad și-a scos șalinka și mi-a arătat spre vârf.
Ёлка13, a spus și a început să râdă. Ioolka, am râs eu și am simțit
cum pe loc gura mi s-a umplut cu clopoței de argint. Iol-kaa. Ta-
mara Pavlovna vorbea și vorbea, arătându-mi lucruri și locuri noi,
învățându-mă cuvinte, iar mie îmi părea că îmi cântă. Erau fru-
moase cuvintele ei. Rotunde și aburinde, iar odată rostite, răsunau
lung și departe, de parcă cineva spărgea în jurul nostru pahare de
cristal. Voiam să vorbesc ca ea, voiam să fac totul ca ea.

7
În altă zi, cветофор14, a spus. Svefator am repetat eu grăbită,
luată cu totul pe nepregătite, însă vraja s-a destrămat. Clopoțeii au
început să muțească, unul după altul, până când s-au prefăcut în câr-
lige. Simțeam cu ceafa, ca atunci când Rodion Eduardovici se auzea
noaptea pe coridoare, că va urma ceva rău. Tamara Pavlovna m-a
privit cu ciudă, ca un om care aflase prea târziu un lucru care nu-i
plăcea. Ochii i s-au subțiat, gura i s-a împuținat, și așa, strânsă toată,
părea o cameră în care s-a stins lumina. Greșisem, știam că greșisem.
Era însă prea lung acel cuvânt. Frumos, dar lung. Un trădător.
Așteptam să mă lovească, pumnul însă nu venea. Mă ierta sau
îmi pregătea o altă pedeapsă? Mi-am îndreptat spatele și am împins

12 Stradă. (rus.)
13 Brad. (rus.)
14 Semafor. (rus.)

13
bărbia în față, așa cum ne-a învățat pe toate Olea. Dacă îi arăți că
nu te doare, se oprește, ne-a spus ea într-o noapte, când a intrat în
dormitor mirosind a carne arsă. Svefator, am încercat din nou, și
iar aiurea. Sve-fa-tor.
Tamara Pavlovna a scuipat în zăpadă și s-a pornit spre casă. În
urma ei, săptămâna a început să se împăturească cu tot ce-mi pro-
misese. Pe lângă mine, ca niște sicrie minuscule, au trecut ultimele
cuvinte ale directoarei, pâinea cu unt mâncată dimineață, mantaua
desfăcută a lui Serghei. Nu mai aveam ce pierde. Am alergat după
ea, am prins-o de o mână și i-am spus în față. Svetofor, svetofor,
svetofor, svetofor. De patru ori, ca la oraș. Учи русский, без него
никудa15, mi-a spus. Și așa a rămas.

Să te ia cineva acasă, să împartă cu tine tot ce are.


Fără un gând ascuns?
Să primești fără să ceri. Să cheltui ce n-ai cumpărat.
Și dacă este – gândul ascuns – dacă a fost mereu? Cât de
ascuns trebuie să fie un gând ca să învingă frumosul din jur?

8
Ar trebui poate să scriu rusește. Rusește, altfel se aranjează cu-
vintele. În românește îmi amintesc mai clar. Vreau să vă spun totul.
Înger sau diavol, pe care să-l alegi când amândoi vânează același
lucru? M-aș fi lipit și de-o lamă dacă m-ar fi mângâiat și mi-ar fi
aruncat pâine. În dosul acelei uși strâmte și murdare mi s-a deschis
o lume întreagă. Am pășit în ea pe negândite, cu frica unui copil care
trăise până atunci doar din resturi. De când ajunsesem la Chișinău,
îmi însăilasem o viață cu un soare în mijloc – Tamara Pavlovna.

15 Învață limba rusă, fără ea te vei prăpădi. (rus.)

14
Strălucea, ardea și prefăcea totul în scrum. Era ca o pasăre măiastră –
Tamara mea Pavlovna! Ucigătoare, dar miloasă. Vicleană, dar cu
dreptate. De gura și de mintea ei se fereau toți ca de boală, dar tot
la ele se întorceau când nu aveau scăpare. Uneori, când ajungeam
noaptea, și ea se despletea de culcare, mi se părea că părul i se va
preface în pene, iar limba în pară fermecată.
În prima zi, mi-a arătat un colț. „Șezi și învață!”, și așa a ră-
mas. Lucra mereu. Primind sau adunând sticle, amăgind bețivii
și lingușind lumea cealaltă. Înmulțind, rotunjind, construind din
copeici imperiul care urma să fie, la sfârșit, al meu. Când făcea
ceva important, mă întreba scurt dacă am înțeles. Dacă aș putea,
la nevoie, să fac la fel ca ea. O singură dată i-am răspuns нет16, și
nu i-a plăcut. Ea m-a învățat alfabetul, republicile și banii. Mai ales
banii, pentru că „numerele și rublele nu-s totuna”. Și proștii știu să
numere, însă bani nu știu să adune. Banii ușori – icoana ei din piept.
Credința ei cea de toate zilele, care, în lipsa alteia, era oare greșită?
Cel mai important totuși era să vorbesc rusește. În fiecare zi,
să învăț șapte cuvinte. Nici zece, dar nici cinci, și să le învăț bine.
Când greșeam, și greșeam mereu, își făcea arătătorul triunghi și
mă lovea drept în frunte. Ochii ei fără gene se dădeau peste cap a
ciudă, iar mie îmi venea să mă bat singură.

9
Poate vă interesează că aveți o nepoată. Schiloadă și cam urâtă.
De la boală, cred toți, urâtă. Eu însă știu: nu de la boală. El e urât. În
schimb, deștept, lasă, mi-au spus toți, și asta m-a convins. Oricum,
frumusețe nu am avut niciodată. De ce să-i ceri frumusețe unui om,
când este restul? Cum poate un om, chiar și frumos, întrece soarele?
N-a ajutat însă. Și deștepții înjunghie, doar că își cer scuze mai
frumos. Partea asta însă nu v-o mai povestesc, voi știți cel mai bine.

16 Nu. (rus.)

15
„Mintea și inima nu-s totuna, Lastocika”, a spus Tamara Pavlovna
până aproape de sfârșit. Ziceam că e nebună. Că mintea e mai sus,
mai largă. Nu un boț de carne sub o coastă – un cer!
Am numit-o Tamara și sunt zile în care e soare. Când rămâ-
ne întreagă, parcă v-aș fi iertat. O privesc în ochi, ea simte și îmi
zâmbește. Sunt însă și altfel de zile, când parcă v-aș fi înțeles. Să nu
mai fie, vreau atunci. Să dispară, să nu se mai chinuie. Să nu o mai
văd făcându-se cioburi în brațele mele.
Lobstein, a spus doctorul, și am știut dintr-odată. Românește
e mai frumos, m-am gândit. „Între lobster și Einstein”, l-am auzit
vorbind aiurea, speriat, crezând că va trece. Sperând că va trece. Fi-
ind învățat de părinți că totul în viață trece. Iar mai apoi, când a fost
clar ca nu va trece, nu l-am mai văzut. Mintea și inima nu-s totuna.

10
Curtea era plină și toată lumea aceea se adunase pentru mine.
Идут, идут!17, a strigat Pavlik cel care nu se juca, ci doar sta, din
capătul străzii. Avea ușankă18 și doar ochiul stâng, Pavlikul nostru,
iar când alerga prin zăpadă, semăna cu un cățel-pirat. Ochiul drept
i-l scoseseră copiii cu o țeavă. Straniu lucru – s-au mirat atunci toți –
cum ochiul a ieșit din orbită, dar nu căzut. Și nu era vorba de bani.
Însă, până a venit salvarea, până maică-sa a strigat la băieți – Кто?19,
Уроды!20 –, rădăcina ochiului s-a uscat. Așa au spus doctorii: rădă-
cina s-a uscat, și au tăcut trist. Și așa era jale mare, ce să mai spună?
Iată și Polcovnicul. Polcovnicul era înalt și bun, cu gâtul gol pe
frig, și mi-a întins pe loc o mandarină. Mi-a strâns-o în pumn cu
mâna lui și mi-a șoptit la ureche: „tu știi ce avem noi aici, nuuu știii,
așteaptă să vină primăvara!”. Mirosea a trandafiri, Polcovnicul, și

17 Vin, vin! (rus.)


18 Căciulă cu clape. (rus.)
19 Cine? (rus.)
20 Monștrilor! (rus.)

16
m-am mirat. Trandafiri, iarna? De unde era să știu cât îi plăcea lui
dulceața de trandafiri și cum o mânca el ziua întreagă, cu lingura
direct din borcan?
Iată și Ekaterina Andreevna. O poveste în haină de blană, un
măr de aur! Am știut pe loc că niciodată, dar niciodată, nu voi
întâlni o făptură mai frumoasă în întreg Universul. „Nu se poartă
asta așa”, a râs Katiușa de căciula mea și m-a atins pe obraz. Mi-am
lipit fața de pieptul ei, iar dintre al doilea și al treilea nasture, unde
haina i se desfăcuse ușor, a țâșnit un miros alb, tânăr, ca un norișor
de zahăr. Așa miros sărbătorile, m-am gândit.
Iată și Zahar Antonovici. Mereu cu medaliile, mereu cu me-
daliile, Zahar Antonovici! De parcă un război abia se sfârșise, iar
altul tocmai începuse. Dragul de el, bătrânul nostru scump. Cu
buzunarul plin de bomboane, cu gura plină de povești. Să mori în
casă de frig – nu asta era ultima luptă pe care o așteptase, dar cea
de care a avut parte.
Iată și Șuuurocika. Toți o iubeau pe Șurocika, iar Șurocika îi
iubea, la rândul ei, pe toți. Fiecare curte avea nevoie de un om pe
care să-l iubească cu turma. Nouă ni s-a dat Șurocika.

E frumușică, spunea lumea.


Говорит по-русски?21, întreba.
Parcă nici nu-i de la internat, se mira.
Începuse să ningă, mandarina Polcovnicului îmi încălzea mâna
ca o flacără. Dacă aș fi avut doar ziua aceea, mi-ar fi fost de ajuns.

Într-o lună trec: foamea, arsurile, frica de întuneric,


dorul de Olea.
Într-o lună, mirosul de orfan iese din piele și poți deveni
ce vrei tu.

21 Vorbește rusește? (rus.)

17
11
Există în Chișinău o stradă – cea mai lungă și mai anevoioasă
stradă din lume. Pe strada aceea, clădirile, copacii, semafoarele,
chiar și lăzile de gunoi, chiar și gropile, știu cuvinte în limba rusă.
O singură dată mi-a spus: decât să vorbesc ca o proastă rusește, mai
bine să vorbesc moldovenește. Русский язык не вто-ро-го сорта22.
Și-a făcut arătătorul triunghi și m-a lovit în frunte de șapte ori. De
ce de șapte, de unde de șapte? Câte o dată pentru fiecare cuvânt și
de trei ori pentru второго, pe silabe. Dacă mi le-ar fi scris pe frunte
cu o țintă înroșită, m-ar fi durut mai puțin.
De cele mai multe ori, strada se termina cu o palmă peste gură.
Erau însă și zile în care nu făceam nicio greșeală, și atunci ne opream
la cofetăria de pe colț. Începea de departe. Lăsa jos plasele cu sticle,
își îndrepta părul, dacă era iarnă, se descheia la palton, vara își șter-
gea cu batista gâtul și subsuorile. Чего хочешь?23, auzeam la sfârșit
și în inimă mi se pornea o furtună. Ce voiam? Ce mai puteam să
vreau? De fiecare dată ceream suc de mesteacăn. Atunci îmi punea
în palmă douăzeci de copeici și mă împingea din spate ca să cer
singură. „Adin sok biriuzovii”, am spus prima dată, și vânzătoarea
a început să râdă. A râs și Tamara Pavlovna. Am zâmbit și eu, dar
de aflat am aflat abia peste mulți ani că, în ziua aceea, când totul
mi se părea greu și departe, cerusem „un suc turcoaz”. O singură
literă a transformat un mesteacăn într-o culoare. Nu cred că am
făcut vreodată o greșeală mai frumoasă.
Tamara Pavlovna nu-și cumpăra niciodată nimic, deși o vedeam
cum îi licăresc ochii la bucățile de tort, la prăjiturile în trei straturi
cu nucă pisată, la coșulețele cu ciupercuțe roșii din unt. Mai ales îi
plăceau – s-a văzut mai târziu – acei biscuiți nisipoși în formă de
nufăr cu mijloc de ciocolată. Cei mai ieftini dintre lucrurile bune,
însă nici măcar din aceia nu-și lua. Odată, când făcusem o avere pe

22 Limba rusă nu e limbă de categoria a doua. (rus.)


23 Ce vrei? (rus.)

18
o amăgeală, am îndrăznit să o întreb de ce nu-și cumpăra măcar
un colțișor de bunătate. „Bunul meu s-a mâncat, Lastocika. De ce
să strici dulcele cu o gură zbârcită?” Și parcă mi-a răspuns nu ea
singură, ci o casă de oameni adunați în același trup: și zgârcitul, și
milostivul, și hapsânul, și omul care nu mai trăiește doar pentru sine.

12
Nu că ar fi fost o profesie – primitul sticlelor –, dar nici nimic
nu era. În capul Tamarei Pavlovna creștea o scară pe care oamenii
urcau după merit. Pe scara aceea, noi ne aflam sub poștași, însă
deasupra vânzătorilor de cvas. Scrisorile puteau fi și documente,
pe când cvasul, odată băut, nu-ți mai aducea bani în vecie. Iată, să
zicem, o sticlă. O sticlă, chiar și goală, chiar și pișată, chiar și străină,
te putea îmbogăți. Asta dacă nu erai putoare sau bețiv, iar noi nu
eram. Noi știam să adunăm și adunam. Cu mâinile înțepenite de
frig, cu stomacurile întoarse de greață, noi adunam. Banii câștigați
pe loc gol. Averea din nimic. Pentru ei și-a transformat ea viața
într-o umblătură continuă. Pentru bani m-a crescut și pe mine.
Nu din inimă albastră, cum am crezut în primele luni: pentru și
mai mulți bani.
Îmbătrânea și îi trebuia un ajutor, mi-a spus. Cred însă că voia,
așa cum vor la un moment dat toți părinții și stăpânii de animale,
recunoștință. Și i-am dat-o, i-o dau. Recunoștință din partea mea
are din plin. Oricare i-a fost interesul din mintea ei hapsână, anume
ea mi-a fost mamă. Dar cu ce preț? La ce bun să ridici un orb pe
un vârf de munte? De ce să acoperi cu trandafiri proaspeți un hoit?
Cu cât îmi cumpăra mai multe, cu atât voiam mai puține. Inimă
avea, nu zic nu, doar că din altfel de carne ca a mea. Inima ei voia
aur, a mea, stele.
Ar plânge, mă întreb, dacă ar auzi ce spun acum? Ar plânge, știu.
Nerecunoștința taie adânc. Nemernica asta mică, bastarda asta urâ-
tă, doare cel mai tare. Nici să o ierți, nici să o pedepsești – o proastă.

19
13
„Lastocika, zici?”, s-a luminat la față, văzându-mă cu halvaua în
prag. Atunci am început să îl ascult. Avea mereu bomboane, Zahar
Antonovici, însă ni le luam singuri. Lui îi venea greu cu o mână, dar
mai ales îi plăcea să ne simtă căldura în jurul trupului. Гнёздышко
для конфет24 își numea buzunarul, și noi tot așa după el. Era ca un
trunchi: fără stânga, fără dreptul, însă mai întreg ca mulți întregi.
Copiii îl cuprindeau ca pe urs, iar el îi iubea ca pe miere. Pentru
bomboane, trecea o dată pe săptămână pe la magazinul din spatele
blocului și îi cerea Varei să-i aleagă din cele mai ieftine. „Pentru
draci”, spunea bucuros, sprijinindu-se în cârjă cu singura mână și
lăsându-se din greu pe singurul picior. Ea aproba din cap și i le turna
direct în buzunar, mai punând vreo două și de pomană. Varea îl
numea Antonâci și cred că a fost singurul om pe care ea nu l-a ras la
cântar. Din respect sau poate din milă. Sau poate nici una, nici alta.
Pe atunci, oamenii își iertau păcatele singuri, cum îi ducea mintea.
În celălalt buzunar, Zahar Antonovici își cerea o bere. Mai întâi
Varea i-o deschidea de marginea tarabei, i-o apropia de gură și-l
lăsa să soarbă un gât, apoi i-o îndesa bine-bine, ca să n-o piardă
pe drum. Niciodată nu a traversat moșneagul strada pe unde se
cuvenea. Mereu pe roșu, mereu cântând cântece ostășești, ca un
soldat beat spre o mitralieră. „Ia nebun, ia nebun!”, strigau la el
șoferii prin geamurile coborâte ale mașinilor, iar lui îi sclipeau
medaliile și dinții. Berea o termina pe banca din curte, sub castan,
vorbind despre război singur sau cui se nimerea. Cel mai des, mie
sau lui Pavlik, uneori copiilor mici sau chiar Morkovkăi. Mai mult
de două lucruri – bere și bomboane – Zahar Antonovici nu putea
duce. Mai multe însă nici nu-i trebuiau. Lapte și pâine îi cumpăra
бедная25 Tonea, brânză îi aducea Galea, iar restul – un borș, un
cartof copt, un deget de salam – îi trimiteau femeile pe rând. „Du-i

24 Cuibușor pentru bomboane. (rus.)


25 Sărmana. (rus.)

20
lui Zahar”, spunea Tamara Pavlovna când cumpăra ouă sau halva,
slăbiciunea lui cea mare.
Preferatele mele erau bomboanele de sticlă, care nu-mi încleiau
dinții ca urâțeniile de caramele. Zahar Antonovici mă lăsa să-mi iau
două, nu una ca restul copiilor, pentru că eram orfană și aveam în
gură mai mult amar. „Bomboane în schimbul urechilor”, preciza el, ca
și cum ar fi stabilit din start, afacerea aceea cu ascultatul. Și începea.
Vorbea rar, mult, mereu, însă niciodată despre același lucru sau despre
același loc, ceea ce era neobișnuit pentru un bătrân și un fost soldat.
Uneori mi se părea că, fără ascultatul nostru, Zahar Antonovici,
pur și simplu, s-ar fi uscat ca un copac fără apă. Sunt pe lume astfel
de oameni care, dacă nu povestesc, n-au cum să trăiască. Pentru
ei, pentru acești oameni, mereu frumoși și adeseori nebuni, viața
trebuie să fie o poveste. Pentru că, doar acolo, între coastele ei moi
și fermecate, se împacă ei cu răul și cu durerea, cu bolile și cu tră-
dările, pentru că știu. Știu că o poveste nu lasă niciodată lucrurile
nerezolvate. O poveste – chiar și cea mai scurtă, chiar și cea mai
tristă – are mereu grijă să facă dreptate.

14
Limba aceea!
Era mereu o luptă între urechi și gură, arareori câștiga gura.
Cuvintele rusești îmi păreau mai lungi și însemnau mai multe
deodată. O literă greșită te arunca dintr-o lume în alta. Chiar și
tăcerile aveau ceva de spus. Dacă e scurt cuvântul, taie ca în carne
vie! Dacă e lung, nu-l pierde, mergi în rând cu el.
Не обезьяна, a обязана.26
Не читать, а считать.27
Ты что, совсем дура?28

26 Nu maimuță, ci obligată. (rus.)


27 Nu a citi, ci a număra. (rus.)
28 Tu chiar ești proastă? (rus.)

21
Rusa devenise un chip mereu încruntat. Frumos, nepămân-
tesc de frumos, însă plin de cruzime. Când îmi zâmbea, în jurul
meu înfloreau până și spinii. Iar când greșeam… Regina mea de
gheață se transforma într-o fată de la internat cu care începeam
să mă bat de la brânzoaice. Plângeam în fiecare zi. Împingeam
din mine cuvintele cu piciorul. Le scoteam din carne cu dinții, ca
pe niște spini de măceșe. La greu îmi înfigeam unghiile în pulpe.
Astfel, durerea se simțea în mai multe locuri deodată. Sunetele se
limpezeau și ieșeau din mine clare și corecte. Chiar și așa, изящно29
l-am spus de paisprezece ori și am primit tot atâtea triunghiuri în
frunte. Cкороход30 – de nouă. Я și ё erau cele mai grele. Pe щ l-aș fi
gâtuit cu o mână, ca pe Rodion Eduardovici. Când simțeam că mi
se ridicau lacrimile în piept, spuneam de mai multe ori „iolka” și o
luam de la capăt. Ёлка – ca o mână mereu întinsă. De cerșetoare?

Anul Nou vine, a venit. Am rochie nouă de lână.


Am cizme noi cu blană. Am mănuși noi cu fulg.
Mănânc tort la geam.
Port cizmele prin casă, ca să nu mă roadă afară.
Când nu se aud, copiii care râd sunt mai urâți decât cei
care plâng. Bradul nostru este o creangă cu două jucării:
un morcov și o ghindă. Nu murdărește covoarele.
С новым годом! Ла мулць ань!

29 Grațios. (rus.)
30 Om sau mașină care merge foarte repede. (rus.)

22
15
…я себе другую нашла31, deja în întuneric, când s-a despletit de
culcare și devenise pasăre măiastră. M-am prefăcut că dorm, apoi și
ea. Camera mirosea puternic a clor, sticlele murdare de vomă le-am
spălat la urmă. În coridor, unde stăteau înșirate rânduri-rânduri,
umbla luna și le făcea frumoase. Dacă te bate, rabdă. Dacă nu te
hrănește, rabdă. Dacă nu mai poți răbda, plângi pe ascuns. Ultimele
cuvinte ale directoarei. Din pod s-a scurs Olea și a început să se
legene pe lustră. Așa s-a încheiat ziua aceea, care a început astfel.
Dimineața am văzut-o făcându-și coc. În câteva secunde, părul i
s-a ridicat și s-a rotunjit pe ceafă în formă de melc. Asta însemna că
sărbătoarea mea, cât a fost, se terminase. Am pregătit plasele și ne-am
pornit. Afară nu se vedea nimeni, nici chiar Morkovka. Se îndopase
pe undeva și stătea să crape, cum pățea de sărbători când îi dădeau
de mâncare toți. Degetul meu nu mai avea loc în buzunarul ei. Mi-a
spus să-i calc pe urme și așa a rămas. În stație, sub un stâlp, sticle.
Una mare și groasă, am ridicat-o prima. „De șampanie!”, i-au licărit
ochii și m-a lăudat. Celelalte aveau pe ele un strat de vomă înghețată
și le-am lăsat să-mi alunece din mâini. O greșeală – am înțeles ime-
diat. Două degete m-au strâns dureros de obraz: „ți-e greaţă sau ce?”
După câteva ore eram pline. Eu mergeam înainte, ca un spărgă-
tor de gheață, cu două plase. Ea se târa din urmă, abia-abia, încărcată
ca o remorcă. Îmi părea că duc pe umeri un oraș întreg. Ca să mai
schimb locul durerii, săream de pe un picior pe altul. Ca să nu mor
de sete, mâncam zăpadă. Vreo două sticle, care se aflau mai aproape
de șolduri, s-au dezghețat și au început să sloboadă mirosul dulceag
al mizeriei în care le găsisem. Duhoarea îmi răscolea stomacul.
M-am prefăcut că rămân în urmă ca să scotocesc într-o gunoiște și
am vomitat tot ce mâncasem dimineața. Chiar și tortul pute, m-am
gândit, când l-am văzut ieșind din mine în valuri colorate.

31 …ca să-mi găsesc alta. (rus.)

23
Se făcuse amiază, iar noi încă adunam. Prin curți, orășeni mah-
muri sărbătoreau Anul Nou. Copiii, îmbrăcați în paltoane triun-
ghiulare, păreau de departe semne de circulație. Sub un brad, o fată
cam de vârsta mea, doar că mai grasă, mânca ceva. Se ascunsese aco-
lo de restul copiilor, iar când m-am apropiat de ea, am înțeles de ce.
Avea în poală o sacoșă plină cu mandarine. O ținea strâns între
genunchi, iar cojile le punea în buzunar, ca să nu o dea de gol. Am
privit-o câteva secunde fără să înțeleg ce voiam de la ea. De ce mă
oprisem. Mi-am amintit de fetele de la internat și de ziua în care
mâncasem patru dintr-o bomboană. M-am gândit și la mine, la
tortul cu care mă îndopasem dimineață singură și care zăcea acum
în drum. Am scuipat în dreptul ei și am plecat.
În curtea de alături, trei bărbați beau votcă dintr-un singur
pahar. O femeie în halat și cu palton înșira pe o bancă farfurii cu
mâncare. „Fetițo”, m-a chemat ea blând, „na aici niște sticle!” Am
văzut că era foarte tânără, ca o elevă din clasele mari. Avea mâinile
netede, fața umflată și părul încă valuri, de sărbătoare. Bărbații s-au
întors spre mine râzând. Erau beți și li se vedea mâncarea în gură.
Am smuls repede sticlele din mâinile femeii și am fugit. „Ce proas-
tă!”, am auzit-o spunând în urma mea. Atunci am început să plâng.
Если стыдно, говори, чтобы32…, a început seara târziu, după
ce terminasem de spălat totul, iar durerea se mai liniștise.

16
Pune unt, pune smântână. Pune iod, pune gheață. Îmi curgea
spatele. Icrele îmi plesneau în cizmele îmblănite, iar bucile mi se
întăriseră ca niște nuci. Adunam sticle în fiecare zi, de două ori pe
zi, în rând cu ea. Îmi dăduse o plasă mare, doar că nu mă lăsa să o
umplu atât de tare. Schimbă umărul, auzeam dimineața și seara.
Mută greul. Îndreaptă spatele. Umărul drept avea o linie adâncă,

32 Dacă îți este rușine, spune, ca… (rus.)

24
sângerie, care nu s-a vindecat până în ziua în care a venit Gorbaciov.
Iar stângul, deși nu crezusem că va trage durere mai mare ca la in-
ternat, era mereu umflat și cocea. Într-o seară, când a văzut că nu
mă ajută nimic, mi-a întins un pahar cu votcă. Să mă liniștesc, mi-a
spus într-o doară. Votca a fost bună, mi-a plăcut. Am dat-o toată
peste cap și m-am întins pe divan ca să mă încălzesc. M-am simțit
de parcă cineva îmi jupuia gâtul pe dinăuntru, însă nu îmi era rău,
ci bine. Înăuntru, durerea e altfel, m-am gândit. Tamara Pavlovna
n-a scos niciun cuvânt. A luat paharul, și-a turnat și ei și a rămas cu
el în mână încă mult timp. Știa că încălcase ceva. Apăruse între noi
o înțelegere: eu urcasem o treaptă, iar ea coborâse două. Pe scara ei.

17
Să-mi amintesc de Tamara Pavlovna, de curtea noastră, de toți
acei ani, știind ceea ce știu astăzi, este nedrept. Minciuna voastră
îmi înnegrește toate amintirile. Merg prin oraș și mă gândesc că
ați putea locui pe aceeași stradă. Că ați putea fi bătrâna de la colțul
magazinului. Sau, iată, bătrânul cu ciorapii trași peste cizme. Și el,
ca și mine, se teme să nu lunece. Să fie tata? Dar poate nu sunteți
săraci. Poate că, aruncându-mă pe mine în groapă ca pe un gunoi, ați
putut zbura în viață așa cum ați visat: sus, liber. Poate, poate, poate.
În toți acești ani, cel mai mult m-a chinuit gândul că ați făcut bine
lăsându-mă. Că a meritat. Nici minciuna nu ați știut să v-o alegeți
ca niște oameni. Câini ați fost, de la început și până la capăt. Cățea
m-ați vrut și pe mine. La București ninge întruna, iar în capul meu
limbile se încurcă și îmi amorțesc creierul. În ce limbă să vă caut? În
ce limbă să vă iert? De ce nu v-a spus nimeni că mai bine rămâneați
morți? Morți, m-ați fi iubit mai tare. Morți, v-aș fi iubit mai tare.

25
18
В школу не сразу33, am aflat într-o dimineață în drum spre
lucru. Părea o zi obișnuită. Simțeam însă că s-a întâmplat ceva
noaptea sau stătea să se întâmple. Străzile și lucrurile erau netede,
de parcă cineva trecuse peste ele cu o unghie mare. Așa făceam la
internat când găseam vreo învelitoare de la bomboane: o netezeam
cu unghia și devenea ca nouă. Nu toate aveam norocul să găsim
învelitori, cu atât mai mult strălucitoare. Trei hârtii la douăzeci de
fete – le foloseam cu cap. La început ne împleteam inel și fiecare
apuca să fie mireasă timp de o zi. Nici chiar educatoarele nu se
atingeau de inelele noastre de hârtie. De bătut ne băteau, dar nu s-a
întâmplat niciodată să ne scoată vreuneia inelul de pe deget. Când
hârtia se ferfeniţea și nu mai putea fi netezită cu nimic, ne făceam
dinți de aur. Unul sau doi – câți ne ieșeau –, și îi purtam din nou pe
rând. Băieții erau mai proști și nu se ocupau cu din astea. Ei adunau
hârtii de la gume de mestecat. Cică Bulbucul le dădea una dacă ei
îi arătau în schimb cucul34. Poate nu era adevărat. Dar cred că era.
Tamara Pavlovna mergea mai repede ca de obicei, iar în jur se
vedeau mai mult bărbați. Unii la cravată, alții fără paltoane. Câțiva
veterani cu medalii în piept. Lopătarii se treziseră, se vede, mai de
dimineață. Străzile scânteiau ca niște burți de pește sub semilunile
de sare. Nu că voiam la școală, dar înțelegeam că ceva era putred.
Aveam aproape opt ani, trebuia să fiu în bancă, ea însă mă ținea aca-
să. Ar fi fost poate mai bine să tac, cum învățasem deja bine, m-am
temut însă că va crede că nu am auzit. А когда?35, atât am întrebat.
Tamara Pavlovna s-a oprit în loc și m-a privit mirată. Ochii
mijiți, fălcile supte, știam că nu este doar mirare. Cunoșteam fața
aceea a ei mai bine ca pe oricare alta: era dispreț. Așa îi privea pe

33 La școală nu acum. (rus.)


34 Aici: organ genital masculin.
35 Dar când? (rus.)

26
oamenii fără funcții, pe copiii alintați și pe moldoveni. Știam că
greșisem, dar era prea târziu să-mi cer cuvintele înapoi. Am deschis
gura să spun ceva, orice, o scuză, când l-am văzut venind drept spre
mine. Aerul mi s-a oprit în gât ca un dop de gheață.
Trecuse de magazinul de flori, iar marginile i se lărgeau pe
măsură ce înainta. Roșul devenise mai aprins. Semăna acum cu un
balon umplut cu sânge. Tamara Pavlovna a început să mă înjure.
O vedeam ca prin ceață și nu auzeam niciun cuvânt. Eram în altă
parte. Punctul străbătuse deja crângul de mesteceni și își făcea drum
printre oamenii din stație. Aceștia se fereau de el ca arși, urcând pe
mormanele de zăpadă de la marginea drumului. Nu trebuia să o
întreb de școală, nu trebuia. Mă pedepsea, dar cum aflase?
Ne despărțea o stradă. Tamara Pavlovna avea fața schimonosită
de furie și aștepta să-i răspund la ceva. Frica mă acoperise până la
tălpi, ca o manta. Cuvintele mi s-au încâlcit în gură ca niște ațe.
Uitasem toate limbile, îmi rămăsese doar strigătul. Am tras-o spre
mine de gulerul paltonului, m-am încolăcit în jurul ei și am început
să strig. Când i-am simțit palma pe frunte, mă liniștisem. Mi-a co-
borât plasa de pe umăr și mi-a băgat mâna în buzunarul ei, așa ca în
prima zi. Ne-am pornit tăcute spre casă. În intersecție, o femeie cu
o sanie aștepta culoarea verde a semaforului. Ducea o găleată plină
cu garoafe. Era 23 februarie, orașul sărbătorea cu roșu în calendar.

19
Cu adunatul sticlelor, treaba nu se termina, trebuiau spălate ca să
fie mai scumpe. Umpleam cada pe jumătate, mereu cu apă fierbinte,
apoi le dădeam drumul pe rând ca să se înmoaie. Opărite, se curățau
mai ușor, însă mâini sănătoase nu am avut niciodată. Sau umflate
de la fierbințeală, sau vinete de frig. „Mâini fierte”, le-a numit odată
Pavlik și m-a durut tare. Ca să-l doară și pe el, i-am răspuns tot cu
rău. „Mai bine așa decât chior”, i-am spus. Pavlik a plâns mult, a
venit și maică-sa la ușa noastră. Au ieșit toți vecinii. Dar ce puteau

27
să-mi facă? Să-mi scoată un ochi pentru un cuvânt? Cât am plâns
din cauza copiilor, aș fi adunat o plasă cu ochi.
Iată un om, cine știe cât costă un om? Toți spun că cea mai scumpă
e viața omului, dar cât anume costă – nu știe nimeni. De fiecare dată
când am pus preț pe viața oamenilor din jurul meu, nu mi-a ieșit deloc
scump. Katia, da, nu se dădea ieftin. O curvă era Katiușa, dar toți o
voiau, de asta și prețul îi era mare. Pe când Șurocika cred că s-ar fi
vândut cu trei ruble. Asta într-o zi bună. Ce folos că o iubea lumea,
cui îi trebuia o calică? Sau Zahar Antonovici – o planetă, nu om – cât
ar fi tras la cântar? O rublă, dacă nu chiar copeici. Mai puțin decât
bomboanele pe care ni le cumpăra într-o săptămână. De Lioncik nici
nu mai vorbesc, nici o bere nu-ți luai cu el. Poate doar Bella Isaakov-
na ar fi costat mai mult, dar cât anume? Hai o sută, o mie de ruble,
și iar, depinde de cine întrebai. Să fi aflat un hoț că în casă la Bella
sunt mulți bani, pentru că ea nu credea în bancă și îi ținea pe toți în
cărțile de medicină, cât ar fi costat atunci viața Bellei? O omora sau
nu pentru o mie de ruble? Ei, dar ce să mai vorbesc aiurea. Au fost
omorâți oameni și pentru mai puțin. Pentru un inel de aur și două
perechi de cercei, pe Dusea din curtea vecină au bătut-o doi drogați
cu picioarele până i-au mutat rinichii. Dar se putea și mai rău.
Când sticlele se înmuiau bine, încercam etichetele cu unghia.
Dacă se dezlipeau ușor, începeam să rad săpunul. Aveam o răzătoare
specială, fără toartă, pe care o țineam în dosul veceului într-un
lighean de aluminiu. Acolo le spălam pe cele mai murdare. Am
întrebat-o într-o zi pe Tamara Pavlovna de ce nu turnăm săpu-
nul în cadă, să le spălăm pe toate odată. Mi-a răspuns că se miră
cât de proastă pot fi. Cum mă gândeam eu să pun toată borâtura
împreună cu cele care trebuie doar clătite, nu roase cu peria? Și,
la sfârșit, lovindu-mă peste față, mi-a spus că i se pare că degeaba
pierde timpul cu mine.
Ce e piatra pe lângă cuvânt? În primul an, fâșiile de săpun ieșeau
roșii și amestecate cu bucăți de degete. Cu timpul însă am învățat
să nu greșesc, să nu întreb, dar mai ales să răspund cum trebuie.

28
„E mai rău sau mai bine?”, m-a întrebat într-o noapte Olea, când
a venit din nou să se legene pe lustră. Privâknești36, i-am răspuns,
dar am văzut că m-a înțeles doar pe jumătate.

20
În trei ore, hainele pe care le scoteam afară încă aburinde se
întăreau ca sticla. Rochiile înghețau primele. Ale Tamarei Pavlovna,
lungi și plisate, se prefăceau în acordeoane. Ale mele, mici și colo-
rate, încremeneau în poziții prostești, de parcă cineva desenase pe
sârme pitici fără cap. Fustele deveneau triunghiuri, ciorapii – șerpi,
chiloții – pescăruși. Câteva ierni la rând am purtat un sarafan roșu
din lână de oaie. Era greu la stors și îl căram afară încă mustind de
apă. Gerul îl făcea să se strângă repede, și atunci sarafanul transpira
mii de picături care străluceau ca diamantele. Le rădeam cu unghiile
și le adunam în palmele făcute căuș. Prima mea comoară. Erau și
rufele un fel de a înțelege oamenii.
Să o luăm pe Tonea. Ea nu scrobea niciodată cearșafurile și
spăla perdelele o dată la trei ani, însă hainele ei ne luminau curtea
ca niște ghirlande tot anul. „Ce se vede acolo așa colorat, iar a spălat
sărmana Tonea?”, întrebau femeile invidioase. Pe atunci, culorile
nu erau privite cu ochi buni, iar hainele Tonei erau, într-adevăr, o
nebunie. Sărmana, sărmana Tonea. Să te naști astfel tocmai atunci!
Raia a scos în toți anii cinci rochii – două de vară, două de iar-
nă și una așa, pentru ocazii. Nu credea Raia în haine, mai mult în
perdele și în covoare. Atunci am înțeles eu că cei mai urâți oameni
se înconjoară de cele mai frumoase lucruri. O broască era Raia, încă
și râioasă pe deasupra, dar de trăit trăia ca o regină.
Șurocika nu prea avea haine, ceea ce nu era de mirare pentru
o femeie care ieșea rar din casă. În schimb, apartamentul ei era o
încântare. Se pare că, în tinerețe, Șurocika salvase de la moarte

36 Te obișnuiești (rus. alterat, barbarism).

29
un detașament de femei cu croșete, și apoi, timp de mulți ani, le-a
ținut prizoniere până când acelea i-au croșetat fiecare centimetru
din jur. Lucruri simple: covorașe, cuverturi, învelitori de servante
și dulăpioare. Obiecte de artă: păsăret, vaze pentru ikebane, cănăfei
la ușă. Și, la sfârșit, însă deloc de neglijat, utilitarele: acoperăminte
iscusite pentru televizor, patefon, frigider, samovar și – cum fără
asta? – capacul de la veceu.
Ekaterina nu scotea rufe afară. Hainele ei nu erau de crăcănat
pe sârme, iar Bella Isaakovna avea la balcon două sfori și cu ele se
descurca și vara, și iarna. Cel mai mult spălam, înșiram și uscam
noi. Tamara Pavlovna era obsedată de curățenie și așa m-a crescut
și pe mine. Cum se împăcau în ea umblatul prin mizerie și gustul
pentru ordine nu mă duce capul nici până astăzi.

21
Ca să termin totuși cu rufele.
După ce le înșiram, mă așezam la colțul blocului ca să le pă-
zesc. Vara ni le păzea la toți Șurocika de la balcon. Iarna însă nu
putea, pentru că era prea frig. Îmi venea greu să cred că cineva
s-ar fi încumetat să fure boarfe înghețate și apoi să alerge cu ele pe
străzi, dar nu m-am opus niciodată. Abia așteptam să am o zi doar
pentru mine, fără a scormoni prin gunoaie. Strigam de câteva ori
„pâs-pâs-pâs” și, în câteva secunde, Morkovka venea șnur la mine
și mi se cățăra în poală. Ierni ca acelea nu mai sunt. Pisici ca aceea
nu se mai fată. Dihania mea fermecată!
Spre seară le adunam. Scoteam din casă coșul cel mare și îmi
înfășuram în jurul gâtului ața pentru cârlige. Aveam de făcut mai
multe drumuri. Ceea ce în dulap ocupa o poliță, afară se întindea
pe trei metri. Primele trebuiau aduse perdelele. Le târam subsuoară
ca pe niște uși, având grijă să nu le lovesc de vreo mașină parcată
sau un stâlp. Dacă așa ceva se întâmpla, Tamara Pavlovna spăla acel
lucru din nou, înjurându-mă lung. Finețurile, la fel, se aduceau cu

30
mare chin, pentru că aveau horboțele care se puteau frânge la ger.
Așa am stricat acoperământul pentru televizor și n-am mai avut
nume în iarna aceea. Din tot ce exista în casă, cel mai mult îmi plăcea
fața de masă din salon. Era rotundă, dintr-o mătase galben-aurie
și avea franjuri moi care se terminau în noduri. I-o adusese Mihail
de ziua ei, iar asta o făcea și mai prețioasă. Îmi plăcea la nebunie
fața aceea de masă! Atunci când îngheța, franjurile i se întindeau
drept și, pentru câteva ore, devenea soare. Cu ea în brațe despicam
orice iarnă.

22
Mai mult lungă decât lată. Patru pe șase pași de-ai mei, deși,
cu anii, numărul acestora s-a schimbat. Într-un colț erau o masă
și un scaun. Pe o poliță, deasupra prizei, un ceainic electric și o
cană. Reșoul pocnea și scotea scântei, însă nu ne temeam. Nu eram
o bibliotecă. Peste drum se afla magazinul Svetlanei, cel mai pros-
tesc magazin care a existat vreodată. Sveta vindea tot anul sfeclă
și varză la prețuri duble față de cele din piață. Noi eram sticlărese.
Treaba noastră era să preluăm sticlele și să dăm pe loc banii. Ceea
ce însemna că aveam mereu bani. Ceea ce însemna că aveam gratii
la singurul geam. Merită spus că punctul de colectare a sticlelor
se afla într-o vale și am fost mereu convinsă că omul care l-a con-
struit acolo a murit de blestemele bețivanilor. În prima zi, când
m-a văzut că mă opresc în prag dezgustată, Tamara Pavlovna s-a
enervat. M-a întrebat dacă am crezut că voi lucra la Ermitaj și m-a
împins înăuntru ca într-o groapă. Acolo, în gaura aceea, aveam
să-mi cheltui cea mai mare parte din copilărie. Toate vacanțele.
Cele mai de preț dorințe.
Frumusețe și lumină vedeam rar. Ziua întreagă respiram alcool,
ascultam înjurături și număram bani mărunți. Uneori mă gândeam
că la internat nu fusese chiar atât de rău și aș fi cules cu bucurie
niște măceșe ca să mai schimb aerul. Afară, bețivii se învârteau în

31
jurul nostru ca hienele în jurul hoiturilor. Îmi părea că, în afară
de noi două, în lume nu rămăsese niciun om treaz. În câteva luni,
învățasem să deosebesc omul beat, dar bun, de unul beat și rău.
Văzusem cum, la beție, unii erau gata să-și vândă femeile și copiii
pentru o sticlă. Le descifram cu ușurință căutăturile. Știam când să
le vorbesc și când să îi ascult. Dar mai ales știam că, dacă le crăpau
buzele, iar ochii le deveneau zdrențe, nu-i mai putea salva nimeni.
Pe lângă ei, milițienii păreau oameni de treabă și chiar ne bucuram
când îi vedeam coborând la vale. Erau doi bărbați burtoși și veseli
și veneau des „pentru profilaxie”. N-au arestat niciodată pe nimeni,
deși ar fi putut. Iarna le fierbeam ceai și li-l băgam printre gratii,
vara le dădeam apă. Astfel, Tamara Pavlovna se asigura că ne vor
lăsa în pace, în caz de ceva. Nu eram nici noi tocmai curate.
Era, desigur, și altfel de lume. Pe vremea aceea, sticla nu era
un fleac. Cu o sticlă goală de lapte îți puteai cumpăra una plină,
adăugând niște copeici. Dacă adunai zece de bere, mai puneai de o
beție. Două de smântână – o pâine. Una de chefir – o înghețată. Pe
scurt, ca să nu înșir aiurea, la nevoie, din sticle îți făceai o viață. Pe
bătrâni și pe copii Tamara Pavlovna îi trecea peste rând. Bătrânii,
oricum, aveau puțin de dat, mai multe de lapte, uneori de smântână.
Mai erau și copiii, care veneau cu ce îi trimiteau părinții. Unii, ca
și noi, câștigau bani din asta – pentru înghețată, bomboane, țigări.
Cei mai harnici adunau și de lucruri mai importante: aparate de
fotografiat, biciclete. Da, sticlele nu erau chiar nimic. Bețivii însă
rămâneau la urmă nu doar pentru că Tamara Pavlovna îi respecta
pe bătrâni. Cu ei vorbea altfel.

32
23
— Zece de douăzeci, cinci de doișpe, брак37, n-am тарэ38.
— Hai, Tamara, nu te face într-o ureche. Special am venit mai
dimineață.
— Dacă vrei, mai ieftin.
— Hai și mai ieftin.
Sau.
— Ce, Colea, ai prins la bani? De unde sticle de coniac?
— Numai nu spune că n-ai тарэ.
— N-am.
— Nici mai ieftin?
Sau.
— Hемытая39.
— Unde-i немытая, сука40?
—…
— Ard, Tamara.
— Dacă vrei, mai ieftin.
La sfârșit de zi adunam între trei și cinci ruble doar pe amăgeală.
Nimeni nu s-a plâns niciodată, cui să se plângă? Milițienilor pe care
ea îi adăpa cu ceai printre gratii? Cine avea să asculte niște bețivi,
în locul unei femei care creștea singură o fată de la internat? De
multe ori mă gândesc că ar fi putut să o bată sau să-i fure banii. Cel
puțin, pe cei care li se cuveneau. Însă, în toți anii în care a lucrat ca
sticlăreasă, nu i s-a întâmplat nimic. Îmi era milă de acei nenorociți
care trăiau de la beție la beție și depindeau de o hapsână. Nu i-am
ajutat însă niciodată cu nimic. Când am învățat să număr bine, am
făcut exact ca ea. I-am umilit și le-am luat totul.

37 Rebut. (rus.)
38 Navete pentru sticle. (rus.)
39 Nespălată. (rus.)
40 Cățea. (rus.)

33
Mă visez mireasă. Merg ca o regină pe un pod de cristal.
Rochia mea are sori de aur și coadă de mărgele.
Prin geamul norului apare mama cu cercei romb și tata
cu ciocan. Ca în posterul de la cantină. Le întind mâinile,
devenim M și familie.

24
Am băut din cana ei și am stat pe o ladă până când nu s-a mai
putut preface că nu existam. Atunci nu m-am gândit la asta, acum
însă mă întreb: de ce nu mi-a făcut loc de la început? Se gândea că ar
putea să mă întoarcă la internat dacă nu eram bună? Prin februarie
mi-a adus un pahar, semn că aveam și eu un rost. Am continuat fie-
care cu treaba sa. Ea amăgea lumea, eu prindeam la minte. Acolo am
învățat eu rusește – printre sticle și printre bețivi. Când îmi spune
toanta de Florica cât de mișto i se pare că știu limba rusă și ce noroc
am avut noi, basarabenii, că am învățat-o de mici… Mă întunec.
La ora mesei închideam gemulețul, iar ea se ducea să cumpere
salam și pâine de la magazinul din deal. Spunea că îi plăceau proas-
pete, știam însă că se duce la Sveta, la scărpinat limba. Așteptam să
urce dealul și îi mai lăsam niște secunde, în caz că ar fi uitat banii.
Arareori îi uita și nu m-a prins decât peste câteva luni. Aveam la
dispoziție un sfert de oră. Deschideam larg ușa și mă lăsam pe vine
ca să intre larg lumina. Nu se întâmpla dintr-odată. Mai multe
lucruri trebuiau să se suprapună, să se împace, însă nu a fost zi în
care să nu se întâmple. Aranjate în lăzi de sârmă până în pod, la
atingerea luminii, sticlele înviau. Culorile lor simple se amestecau,
și nășteau altele – neașteptate.

Un rând vișiniu, un rând alb: trandafirie.


Un rând cărămiziu, un rând maro: miere.

34
Un rând verde, un rând alb: turcoaz.
Albele singure: argint.

Grădina mea de sticlă.

25
Întreaga iarnă, iubita mea iarnă, s-a scurs ca o singură zi. Parcă
abia dimineața, străzile se umpluseră de urme și de sănii, iar Șurocika
a deschis încă un borcan cu maiski41, ca, spre seară, eu să-mi fi pierdut
o mănușă și să fi crescut cu doi centimetri. „De la unt și de la ouă”,
a spus mulțumită Tamara Pavlovna, care mă măsura și mă cântărea
în fiecare lună, ca pe sugari. Pentru mănușa aceea am plâns o săptă-
mână, dar nu m-a oprit. Dimpotrivă. Была вещь, нету вещи42, mă
zgândărea de fiecare dată când trecea pe alături. Legănatul ei din
cap, dar mai ales ciuda de a fi pierdut un lucru doar al meu, îmi era
destul ca să încep să plâng din nou. Și nici nu mai conta că mănușa
se prăpădise din cauza ei. Nu avea cum să fie vinovat un om mare
în locul unuia mic.
Altfel ne împăcam bine. Rupeam rusește, adunam sticle, făceam
casa lună. Banii pe care îi număra în fiecare seară deveniseră mai
mulți, iar cheltuielile rămăseseră cam aceleași. Cel mai des mă lăuda
pentru curățenie, mai ales după ce trecea pe la Tonea. Aceea, lucru
știut de toți, își bea propria urină, pe care o ținea prin casă în bor-
cane de un litru. „Ce-ți trebuie ție asta, fetițo?”, o întrebau vecinele,
cu gurile crețe de scârbă, iar Tonea le zâmbea obosită. Zâmbetul
acela al ei trist, sfâșietor de trist, mi-l amintesc bine. Așa zâmbesc,
am aflat cu anii, oamenii care se nasc prea devreme sau ajung prea
târziu. Sărmana Tonea, sfârtecată de vie doar pentru că iubea altfel.

41 Miere de mai, cea mai scumpă. (rus.)


42 Uite lucrul, nu-i lucrul. (rus.)

35
Mare noroc am avut că nu m-a pus niciodată la făcut mâncare.
În toți anii în care am fost împreună, am mâncat bucate calde doar
când a venit Mihail. Și de fiecare dată a fost borș cu sfeclă. Dacă
greața are nume, se cheamă borș cu sfeclă. În restul zilelor ne des-
curcam de minune cu pâine și salam, halva, smântână, ouă prăjite,
macaroane, cartofi în toate felurile și multe conserve. Conserve
mâncam câte un raft de magazin pe lună. Cel mai mult îmi plăceau
тефтели в томатном соусе43, care nu lipseau din casa noastră. Mai
era, desigur, și untul, pe care, dacă ar fi putut, mi l-ar fi turnat pe
gât cu pâlnia. O auzise odată pe Bella spunând că untul îngrașă
creierul și asta îi rămăsese în minte ca o poruncă. Gras însemna
mare, mare – deștept, deștept – doctor.
Când ieșeam în curte cu copiii și ne întrebam unii pe alții ce
am mai mâncat, răspunsurile veneau parcă de pe planete diferite.
Găluște, răcituri – spuneau copiii moldovenilor. Cалко, вареники44 –
ucrainenii. Картошка, селёдка45 – rușii. Și doar eu spuneam mereu
mândră „conservă” și nu înțelegeam de ce râd toți de mine. Asea,
fiica Rozei, nu spunea niciodată ce a mâncat, însă era clar și așa. Se
știa bine că evreii mănâncă doar bunișor. Mai concret: găini fripte.

26
Sanie nu mi-a cumpărat, deși i-am cerut în fiecare zi. Cât mi-am
dorit și eu o sanie! Din acelea cu burtă colorată, coarne întoarse și
tălpi de metal strălucitor. Zburau, nu mergeau, săniile acelea. Mi-a
spus doar că iarna era pe sfârșite și că trebuia să cer mai devreme.
Se temea probabil că voi ieși prea des la joacă, nu cred să fi fost
vorba de bani. N-am mai văzut sanie nici în iarna următoare, iar
pe urmă mi-a fost rușine să cer. Eram deja mare. În schimb m-a
lăsat să-mi aleg prietenii, iar acesta nu era lucru puțin. Nu toți copiii

43 Chifteluțe în sos de roșii. (rus.)


44 Slană, colțunași. (ucr.)
45 Cartofi, scrumbie. (rus.)

36
aveau voie să se joace cu „jidanii”, cu „mămăligarii”, și mai ales cu
„credincioșii”. Credincioși aveam doi la trei curți și merită pomeniți
ambii. Dmitri, primul băiat, era din molocani. Ochi albaștri ca
sineala, piele de ceară, mâini fără zgârieturi. Nu semăna a om,
Dmitri. Nu vorbea niciodată cu nimeni și nici nu asculta. În rarele
zile în care ieșea în curte, se ducea drept la castan, urca în vârf, și
rămânea acolo până apunea soarele. Ne privea pe toți de sus, tăcut
și cu capul ușor înclinat într-o parte, de parcă încerca să îndrepte
din priviri lumea noastră strâmbă. În capul meu, l-am trecut în
rând cu fulgerul și cu mestecenii.
Al doilea băiat din credincioși se numea Volodâmâr și vorbea
doar câte un cuvânt. Unii spuneau că i se trage dintr-o spaimă, alții –
că era încet ca taică-său. Cu toate acestea, gura nu i se închidea
niciodată, iar în tot ce făcea se simțea răutate. Dacă povestea vreun
copil ceva frumos, Volodâmâr apărea pe la spate și striga „minciu-
nă!”. La bătaie, aștepta până când se termina totul și îl numea pe
cel mai bătut „puță!”. Pe Zahar Antonovici l-a numit „rest”, iar pe
Tamara Pavlovna, мусорка46. Cuvintele lui erau mai dureroase ca
pumnii și se vedea că nu erau spuse întâmplător, ci gândite cu grijă.
După ele, omul nu-și revenea mult timp. Nu știu de ce am ales să
povestesc aici despre acești doi băieți, care nici măcar nu mi-au fost
apropiați. Unele amintiri mi se bagă în față, îmi sar la gât și îmi par
mai importante ca altele.
Mă împrietenisem cel mai strâns cu Maricica și cu Oxanka.
Oxanka era o proastă, asta am înțeles repede, însă nu avea inimă
rea. Era genul de om care te bagă în căcat și pe urmă plânge, se
zvârcolește, dar la ce bun? Așa a fost toată viața și a enervat în jurul ei
pe toată lumea. Maricica, în schimb, era o mielușea și, dacă aș fi vrut
să am o soră pe lume, pe ea aș fi ales-o. Și mai avea ceva, Maricica,
ceva foarte prețios pentru mine: vorbea cu mine moldovenește. Cu
ea, limba mea nu îmi părea atât de urâtă.

46 Tomberon. (rus.)

37
27
Avem astăzi o urgență. O femeie a născut un copil mort și
mi-au băgat-o mie. Florica ar fi putut să o ia, dar s-a prefăcut că
plouă. Mă rog, doamna are rubrică. Ne-a deschis administrația site,
ca să crească prestigiul spitalului, și ne-a obligat să interacționăm.
Eu am spus că scriu cu greșeli în limba română, Mirela este prea
tânără. În schimb, Florica s-a excitat ca un stuf. „Ce idee mi-nu-na-
tă!” Până seara, a fost gata și rubrica: „Răspunde Doamna Doctor
Obstetrician Florica FLORESCU”. Eu am tăcut, desigur, ca șefă,
fetele însă au lăsat-o niște zile și i-au trimis o întrebare anonimă.
Răspunsul nu s-a lăsat așteptat. „Răspund cu drag la întrebarea
Dvs. despre această experiență importantă în viața fiecărei femei:
deflorarea.” Au râs toate în hohote, am râs și eu. Florica Florescu
despre deflorare – film pentru proști. Так и живём47.
Văd cum femeia plânge singură în salon. Are spatele lat și părul
lucios. Geanta cu hainele copilului nedesfăcută. Cred că e bogată
dacă a venit să nască la noi. Și nici proastă nu pare. A intrat pe ușă
mamă și va ieși mormânt. O femeie ca asta să mă fi născut, altfel
eram, poate. Nu se duce nimeni s-o vadă, eu cu atât mai puțin. Cine
sunt eu pentru ea? Cine sunt eu pentru voi? Mi s-au încurcat foile,
lipsesc câteva capitole. Nu găsesc sfârșitul la prima zi, scrisesem pe
lung despre vis. Зaчем вcё это?48

47 Așa trăim. (rus.)


48 La ce bun scriu toate astea? (rus.)

38
28
Cele mai deștepte erau, fără îndoială, evreicele. Toate lucrau
ca doctorițe și mâncau doar găini. Bărbat nu avea niciuna, iar
chiar dacă avea, acela își știa locul. Hotărâsem să mă fac doctor
și evreică. Ca Bella Isaakovna, care era doctor de inimă. Sau, cel
puțin, ca Roza, care era ухогорлонос49. „Vreau să mă fac doctor și
evreică”, i-am spus într-o seară Tamarei Pavlovna, după ce ea mă
controlase la limba rusă și nu făcusem nicio greșeală. „Ptiu, ptiu”,
m-a scuipat ea bucuroasă și așa a rămas. Peste treizeci de ani am
devenit șefă de secție într-un spital din București, cu două colege
bune și una cretină. „Cât despre evreică, s-a vedea mai târziu”, a
mai spus Tamara Pavlovna și i-au licărit ochii.
Prin aprilie începusem să primesc mai puține triunghiuri în
frunte. Puteam să cumpăr de la magazin câte ceva fără a mă face de
rușine. Deși toate vânzătoarele înțelegeau moldovenește, de vorbit
nu vorbea niciuna. Moldovenii, în schimb, știau toți limba rusă
și o vorbeau ori de câte ori trebuia. Trebuia mai tot timpul. Să nu
vorbești rusește la Chișinău era, cel puțin, incomod. Poate doar la
piață scăpai cu moldoveneasca. În locurile mai spălate se vorbea на
человеческом языке50. Iar mie îmi și plăcea. Cu cât vorbeam rusește
mai bine, cu atât mă vedeam mai departe. Poftele mele crescuseră
și se înălțaseră. Orfana care visase timp de șapte ani o rochie de
mireasă străină dispăruse, iar în locul ei apăruse o orășeancă bine
îmbrăcată, șmecheră și profitoare. Să fi fost dorința de a o copia? Sau
stângăcia copilului căruia i s-a dat totul dintr-odată? Simțeam și eu
că m-am schimbat. Mă gândeam tot mai rar la fetele de la internat
și nu mai voiam, nici chiar în gând, să împart cu ele mâncare sau
lucruri. În cinci luni învățasem multe, dar mai ales că oamenii nu
sunt la fel. Să-ți știi și să-ți ții locul.

49 Otorinolaringolog, orelist. (rus.)


50 În limba omenească. (rus.)

39
29
„Ce proastă!”, ne-a povestit într-o seară Raia despre o verișoară
de-a ei din Tiraspol, care lucra la fabrica de textile. Bună, foarte
bună, funcție avea. Ziua întreagă nu făcea mai nimic – unea cracii
de la pantaloni –, iar salariu lua bunișor. Raia primea de la acea
verișoară a ei genți pline cu haine defecte, pe care apoi le repara și
le vindea prin sate ca noi. Venitul îl împărțeau. Până când într-o
zi, femeii aceleia i s-a îmbolnăvit fiica, și niciun doctor nu-i găsea
buba. Fetița se usca de vie. La serviciu însă nu era prost nimeni. Trei
buletine medicale în două luni? Celelalte femei au scris imediat o
jalbă, ca să nu mai fie ținută poarca degeaba. Și gata. A zburat pe
loc. „Ei, cât de bolnavă putea să fie? Se mai prefac copii”, a spus
Raia, iar Tamara Pavlovna a dat aprobator din cap. A fost de acord
și Șurocika, doar Katia a tăcut – copiii nu erau tema ei. Cel mai
mult însă m-a mirat mama Maricicăi, care a râs răutăcios și a spus
că, fără bani, fiică-sa precis va fi mai sănătoasă.
Cum e posibil să îmi amintesc o discuție după atâția ani și să
mă doară la fel ca prima dată? De ce port în mine o amintire despre
un copil pe care nu l-am văzut niciodată, dar pentru care am simțit
imediat o dragoste de neexplicat? Mă pregăteam pentru Tamara
mea? Știa de atunci trupul meu că va naște un copil bolnav, la fel
ca acea fetiță, pe care aș fi vrut să o țin de mână în mijlocul acelei
povești odioase? Lunile treceau și înțelegeam că, dintr-un internat
mic, ajunsesem în unul mai mare. Și tot în grupa de fete. Aceleași
discuții, aceleași reguli, aceeași cruzime amestecată cu teamă și in-
vidie. Fetele deveniseră femei. Le crescuseră sânii, dar nu și inimile.
Și unde erau bărbaţii? Polcovnicul, Lioncik, tatăl Maricicăi și
Zahar Antonovici erau singurii bărbați pe care îi vedeam în fiecare
zi. Mai venea Vanea sectoristul când se iscau probleme. Dar unde
erau ceilalţi? Ce se întâmpla cu toți acei băieți care mergeau la școală,
se întorceau din armată, se însurau? Unde erau tații tuturor copiilor
care spuneau că au tați?

40
Nu mai am vise. Visez vise scrise de o mână străină.
бутылка водочная, винная, пивная, лимонадная
0,5 л – 12 коп.
бутылка молочная 1,0 л – 20 коп.
бутылка винная 0,7 л – 17 коп.
банка сметанная – 10 коп.
банка майонезная – 3 коп.
банка (простая) 1,0 л – 10 коп.
банка трехлитровая – 40 коп.51

30
Începea mereu Șurocika (ah, Șurocika, cum te-aș cuprinde cu tot
cu perie, te-aș scutura de obraji și ți-aș pupa gușa largă de pelican!
Ca tine, Șurocika, femei nu mai sunt. Iar dacă au fost câteva, atât
de puține au fost pe lumea asta, încât mare noroc am avut că te-ai
rătăcit chiar la noi în curte. Oare pentru ce fapte bune, mă întreb,
din a cui milă? Omuleanul nostru drag, te-ai dus și tu. Uneori, așa
ca azi, închid ochii și te văd cum stai pe un norișor și te freci, te freci
cu peria pe picioare, iar cu mâna dreaptă bei lichior de vișine. Așa
cum ai visat mereu să faci după moarte.), iar după ea, jalea se lățea și
începeau să plângă una după alta, de parcă se adunaseră toate tocmai
pentru asta. Aș vrea să fiu din nou acolo, în rând cu ele. Femeie între

51 Sticlă de votcă, vin, bere, limonadă 0,5 l – 12 cop.


Sticlă de lapte 1,0 l – 20 cop.
Sticlă de vin 0,7 l – 17 cop.
Borcan de smântână – 10 cop.
Borcan de maioneză – 3 cop.
Borcan (simplu) 1,0 l – 10 cop.
Borcan de trei litri – 40 cop. (rus.)

41
femei, nu copil fără minte și fără nimic de povestit. Șurka, Șurka,
calicoaica mea iubită. Să-ți bat la ușă, să intru în bucătăria ta mică
și să plâng tot ce am adunat în mine în ultimii ani.

31
Prima minune din viață când ți se întâmplă – ce-ți face? O pui
în rând cu ce ai avut sau cu ce ai vrut? Polcovnicul ne-a adunat pe
toți într-un cerc, ca să ne citească scrisoarea o singură dată, nu de
cinci ori, cum ar fi trebuit dacă ne scăpa iar prin curți. Maricica
tăcea, Asea era interesată de plic, iar lui Pavlik cel care nu se juca,
ci doar sta, a început să-i lăcrimeze ochiul stâng. Scrisul era mărunt
și de mână, înșirat pe o foaie de caiet.
Уважаемый товарищ полковник,
începea scrisoarea. Se vedea că o astfel de adresare îl bucurase
nespus pe Polcovnic. Întinerise parcă, își îndreptase umerii și nici
nu mai mirosea a dulceață de trandafiri cum îl știam, ci a țigări și
un pic a tranșee,
посылаю вам эти семена розы, которые не простые,
aici Volodâmâr n-a mai răbdat și a strigat tare: Мне!52, iar Pavlik
l-a urmat repede, întinzând palmele făcute căuș drept în față. Polcov-
nicul le-a făcut semn să tacă, a tușit, și atunci, exact atunci, în jurul
nostru au început să se întâmple lucruri neobișnuite,
a могут превращаться во что угоднo, если толькo очень
захотетъ53.
Fața frumoasă a Maricicăi s-a dezbrăcat de carne și s-a transfor-
mat într-un enorm oval de nacru. Vedeam în el, ca într-o oglindă fer-

52 Mie! (rus.)
53 Stimate tovarășe polcovnic,// vă trimit aceste semințe de trandafir, care nu
sunt obișnuite,// ci se pot transforma în orice dacă îți dorești acel lucru foarte
mult. (rus.)

42
mecată, Marea. Valuri înalte, adunate în snopi. Stoluri de pescăruși
cârpind cerul cu aripile. Oxanka – femeie și cuminte – purta în brațe
un copil cu părul de aur. Iar Pavlik, nebun de fericire, avea un cap
nou, tivit de jur împrejur cu ochi. Volodâmâr râdea. Se trezise cu o
gură plină de limbi, pe care încerca să le stăpânească, ca un general
nebun, cu un singur cuvânt. Nici eu nu mai eram eu. Cineva mă
prefăcuse din cap până în picioare în fire de mătase și țesea cu mine
o pasăre albă. Doar pe Asea, vraja părea să o fi atins mai puțin decât
pe alții. Reușise să smulgă din mâinile Polcovnicului plicul și citea
cu voce tare, ca o incantație, niște cuvinte într-o limbă rară. ‫כתובת‬
54
‫ כתובת לא ידועה‬,‫לא ידועה‬. Să fi trecut un minut sau poate zece, un an?
Cât ține vraja unei scrisori? „Minune!”, a strigat Volodâmâr, privind
la semințe, și mai adevărat ca atunci gura lui nu vorbise niciodată.

32
O rochie se cosea într-o lună, iar pentru model Tamara Pavlov-
na mergea la Ekaterina. În timp ce femeile răsfoiau Burda – Biblia
modei pe acele timpuri –, eu scormoneam prin sertare. Mâneca,
gulerul, poala – timp aveam. Sertarele Katiușei mă făceau să mă
descompun de plăcere. Adeseori mă visam gândac, doar ca să pot
trăi în ele. Începeam cu cel de sus, în care mi-aș fi construit un oraș
doar al meu: cu sticle colorate în loc de blocuri, pudriere crescând
prin grădini, mărgele-străzi și oameni-inele.
În sertarul din mijloc, Katia își ținea cremele și cea mai de preț
comoară: parfumul franțuzesc. Era singurul lucru pe care nu aveam
voie să-l ating vreodată. Ea îl numea Клима55 și era divin! Mă ui-
tam la el cu invidie și resemnare. Ca o urâtă ce eram. Uneori, ca să
mă bucure, Katia îi scotea dopul greu de sticlă, și-l apropia repede
de gât, apoi mă lăsa să îl țin în palme câteva secunde. În acele zile

54 Adresa nu este cunoscută, adresa nu este cunoscută. (ebraică)


55 Climat, parfum produs de Lancôme, cel mai rar parfum francez pe timpul URSS.

43
nu mă spălam pe mâini și adormeam cu ele pe față. Când, peste
mulți ani, am primit în dar acel parfum, mirosul lui m-a dezamăgit
profund. A fost ca o trădare, ca o palmă peste gură. De parcă toată
acea frumusețe existase doar în imaginația mea.
Ultimul sertar era pentru lenjerie. Închideam ochii și îmi plim-
bam lung mâna peste chiloți și furouri, peste ciorapii de mătase și
sutienele brodate ale acestei femei nepământești. Miroseau a nou
și a scump și păreau rupte dintr-o lume interzisă, în care știam că
nu voi ajunge nici moartă. Cum ajungea ea la aceste minunății sau,
poate, ele la ea – a fost cel mai mare mister al vieții mele de fată.
De la toate am învățat ceva, de la toate femeile mele – câte un
lucru. Ambiție de la Tamara Pavlovna. Dărnicie de la Șurocika.
Resemnare de la sărmana Tonea, inimă ușoară de la Raia. Și doar
de la Katia, care a fost lumina ochilor mei, n-am reușit să învăț lecția
până la capăt. Frumusețe știa ea cel mai bine. Dar n-a fost să fie.

33
Câte ceva despre viitoarea haină avea de spus și croitoreasa
cartierului. La Zinaida Haritonovna, femeile mergeau atunci când
voiau să se simtă femei. Când reușeau să găsească vreo bucată de
stofă mai bună și când voiau să se confeseze. Goliciunea le pre-
dispunea la sinceritate, iar să se prefacă de față cu o femeie care le
știa trupul ca pe un drum umblat nu avea rost. „Iar te-ai îngrășat,
Tamara”, începea Zinaida Haritonovna discuția. „Încă doi centi-
metri în talie, nu te lăsa. Nu ești copil sau bărbat, ca să mănânci pe
săturate. Ridică mâinile. Întoarce-te. Iată și șoldurile se văd, și aici…
îmbracă-te.” Zinaida Haritonovna vorbea rar, cu ochelarii lăsați
pe nas ca o bufniță, și nu era femeie care să nu o asculte. E drept,
bine zice Zinaida, ea vede. Acum, iată, și rochia iese mai scurtă. Și
mâneca trebuie făcută mai lungă. Totul se complică.
Exista o magie în acest ritual al lor. O complicitate femeiască
frumoasă, ca o spovedanie. Timp de câteva minute cât ținea proba,

44
femeile puteau vorbi deschis. „Parcă aș vrea mai adânc decolteul”,
îndrăznea uneori câte una, însă răspunsul venea prompt și fără drept
de apel. „Nu-ți trebuie ție acest model. Unde ai de gând tu să porți așa
ceva?” Înțelepciunea Zinaidei nu dădea greș niciodată, iar rochiile ei
erau pe toată viața. După ce își atingeau scopul primar – de a străluci la
vreo nuntă sau sărbătoare în colectiv –, acestea ajungeau să fie purtate
până la magazin, apoi prin casă și, într-un final – la șters podelele.

34
Cel mai cumplit, Lastocika, este chinul lung, să ții minte asta
de la mine. Iată, bunăoară, îl sperii pe om cu moartea. Îi spui că îl
împingi sub tren sau că-l îneci în iaz. Sau altceva, mai groaznic, hai
alege tu. Să-l spânzuri? Da, de ce nu? Mulți oameni îi sperie pe alții
tocmai cu spânzuratul. Îi spui în față: te spânzur. Drept în ochi îi
spui. Când îi vorbești cuiva de moarte, Lastocika, te uiți dreeept în
ochi. Și ce vezi? Vezi că omul nu se teme. Nu-se-te-me! Și știi cum
vezi tu că el nu se teme, Lastocika? Iată cum: după ochi vezi. Numai
și numai după ochi. Omului, când nu se teme, îi strălucesc ochii. Ca
sticla se fac ochii omului care nu se teme. Iar dacă l-ai scăpat și i s-au
sticlit ochii, gata. Poți chiar să îl ucizi, asta însă nu mai este moarte.
Și de ce, Lastocika, nu se teme omul de moarte? Știi tu oare? De
ce, mă rog, nu s-ar teme omul de tren, de apă, de frânghie? Nu știi.
Iată de ce: pentru că să mori dintr-odată nu doare. Te-a tăiat trenul,
țac-pac, și nici nu ai înțeles când ai murit. Ți-a intrat apa în plămâni,
ai dat de două ori din gură și ești liber. De frânghie nici nu mai
zic, gâtul se frânge în două secunde, hai să zicem trei, și ești mort.
Iar acum, Lastocika, gândește-te că nu mori deodată. Că omul
nu sare pe tine ca o turbăciune, dar te ia cu încetișorul. Te lasă să
înțelegi. Sau și mai bine – îți arată. Taci, așa-i? Să ajungi să te temi
de un gând mai tare decât de moarte – asta-i cheia. O ușă crăpată,
atât îți trebuie. Trrrrosc! Și vezi că nu-i mai sticlesc ochii. Cum îți
spuneam, chinul lung. Pentru că unde-s degetele și unde-i trenul.

45
35
Într-o zi, după ce mă controlase la rusă și aveam fruntea roșie
de la triunghiuri, am întrebat-o de ce m-a ales pe mine. Mă gân-
deam la asta de ceva timp, în special în nopțile în care adormeam
plângând, cu umerii gemând de puroi și mâinile fierte. De ce eu,
cum eu – din peste o sută de fete – eu? Toate mai frumoase ca mine,
unele mai deștepte, iar câteva – lingușitoarele și mincinoasele –, și
mult mai apreciate de jigodiile de educatoare. Cu toate acestea, nu
ele au fost chemate cu palton și cizme, scoase din groapă, trimise
la oraș. Nu cârtiţele și târâtoarele care ne pârau pe noi, restul, și își
asigurau astfel o chiftea sau o pătură în plus. Ci eu. Ceva nu se lega
deloc. Eu nu câștigasem niciodată nicio bucățică de ceva bun. Nici
măcar bomboane în cadourile de Anul Nou, singura zi din an în
care orfanii aveau norocul să găsească în pungi și câte o ciocolată
scumpă. Cum să obțină o cârpă ca mine ceva atât de prețios ca o
viață nouă? Nu mă puteam liniști, întrebarea aceasta mă fărâmița.
În seara aceea i-am vorbit. Calm, cu jumătate de voce, cum îi
plăcea. Am încercat să nu par prea curioasă, dar nici lipsită de min-
te. Știam că pot lua o palmă peste gură chiar și pentru o întrebare
pusă incorect. „De ce n-ați luat o rusoaică?”, i-am zis, de parcă aș
fi anunțat-o că la televizor începuse un film.
Număra banii, ocupația ei preferată, și nici nu s-a uitat spre
mine. Am tăcut și eu și am început să-mi fac partea mea de lucru:
să aranjez bancnotele după culori, să despart copeicile în grămezi a
câte o rublă și să le leg pe toate cu niște fâșii de cauciuc. Mi-a răspuns
înainte de culcare, ca printre altele. Directoarea mă alesese, nu ea.
„Cea mai răbdătoare”, a spus acel animal în fustă, ucigașa, hiena
aceea mânjită cu sângele Olecikăi mele. Iar asta însemna un singur
lucru: directoarea știa ce se întâmpla cu noi noaptea.

46
36
La oraș, vara-i becisnică, spunea lumea. Ca o proastă spunea,
pentru că nu era nimic mai frumos decât noi toți în curtea aceea
vara! Ziua mâncam fructe tari, șterse de poalele hainelor, vorbeam
despre Marea Neagră și beam cvas până ne umpleam urechile.
Lioncik se îmbăta și ne cânta la chitară cântece rusești, care se
terminau toate cu moarte, pierderi sau arestări, însă pe noi ne înve-
seleau peste măsură. Doar vreo două, cele mai frumoase – cu femei
trădătoare și dorul de mamă –, aduceau în ochii noștri lacrimile
atât de așteptate de muzicant. Raia cocea vărzări. Multe, cu ceapă
verde, cu bostan, cu vișine. „Mâncare de vară”, spunea ea trăgând
după sine prin curte, ca pe un cățel, mirosul acela de ou și zahăr ars.
Tamara Pavlovna nu se zgârcea la conserve, iar Șurocika ne povestea
de la balcon despre cosmos, epidemii și alte recorduri mondiale.
Abia spre seară, mai pe răcoare, ieșea Polcovnicul cu partea lui –
harbujii. Doi mai mari sau trei mai mici, pe care îi spărgea repede
de colțul băncii, chiar lângă piciorul lipsă al lui Zahar Antonovici,
și îi trimitea hrinci, în cerc, tuturor delaolaltă. „Ca pe niște femei
stricate”, spunea Lioncik râzând și trântind cu basca de pământ, în
semn de mare umor și fericire.
În oraș, femeile se dezbrăcau în rochii ușoare, deschise la culoare,
și licăreau pe străzile înguste ca niște pete de lumină. Așa se spunea
atunci când venea vara: e timpul să ne dezbrăcăm. Profitau mai ales
cele măritate, care abia așteptau să scape de solzii și mătreața de iarnă.
Se tundeau, își rădeau subsuorile și își dezgoleau, ca de nevoie, pulpele
grase un pic mai sus de genunchi. Bărbații erau, desigur, mai simpli.
Nu aveau atâtea stofe și culori, și nici dreptul la atâta goliciune. Făceau
ce puteau. Până și un braț dezgolit îți lua somnul pe săptămâni. Mai
ales unul lins de soare, cu vinele punându-ți simțurile la încercare.
Sau unul subțire și alb, cu palmele netede. Și parcă m-aș opri, dar
cum să nu pomenesc de tulburarea pe care o putea strecura, în inima
unei femei, o curea lată, încinsă peste un mijloc de bărbat tânăr?

47
Și mai erau, mai erau în verile noastre bucurii. Castanul înflo-
rit și trandafirii greșiți ai Polcovnicului. Elevii scăpați din școli și
viitorii studenți. Furnicarele de bătrâni în haine albe, bând mereu
apă și răcorindu-se cu evantaie din ziare. Copiii alintați și frumoși,
care spuneau mereu „nu”, dar nu primeau niciodată peste gură de
la mamele lor cu gene lungi. Morkovka, care își purta burticașa
grăsuleană prin curte. Înghețata în păhărel de vafă, prima gumă
de mestecat cu gust de căpșună. Havuzurile.
În acele veri lungi și calde în care orășenii plecau în concedii ade-
vărate, doar curtea noastră rămânea mereu plină. Hаш остров56 –
am numit-o noi și ne-am întrebat, nu o dată, în urma cărui naufra-
giu ajunseserăm acolo claie peste grămadă? Moldoveni, ucraineni,
evrei, ruși. Militari deconspirați. Femei de treabă și singure. Bărbați
în putere, dar pe care nu-i voia nimeni. Mai eram și eu. Un copil
speriat și singur, care, la fel ca păsările, a început să-și clădească
cuib din murdărie și resturi. „Lastocika” îmi spuneau toți și nu era
cuțit pe lume care să dezlipească de mine acest nume.

37
În vara aceea se purtau sandale cu multe curele și am cerut și
eu o pereche de ziua mea. Însă nu oricum, ci „ca ale Katiei”. Mă
luase gura pe dinainte și așteptam, în loc de încălțări, bătaie. M-am
mirat și eu de propria îndrăzneală, care înflorise în mine în doar
câteva luni. Începusem să cred că mi se cuvin mai multe lucruri.
Mă comparam nu cu cei mai săraci din jurul meu, ci cu cei mai
bogați. Se pare însă că Tamarei Pavlovna îi plăcuse tocmai faptul
că știam clar ce voiam. Țintește sus – așa m-a crescut. Până atunci
nu sărbătorisem niciodată ziua mea de naștere. Unde să o sărbăto-
resc, cu cine? La internat ne feream să ieșim în față, pentru că asta
atrăgea după sine munci mai grele sau pedepse mai aspre. Odată

56 Insula noastră. (rus.)

48
am spălat singură veceul fetelor pentru că Olea îmi împletise părul
altfel decât în alte zile. Dar se putea și mai rău. Un băiat din grupa
mare a fost trimis să rânească acoperișul cantinei, pe frig, pentru
că Bulbucul l-a pârât maică-sii că acela îl numise urât. Minciună,
desigur, n-ar fi îndrăznit nimeni, deși merita. Dar cine avea să
cerceteze? Băiatului i s-au umplut plămânii cu apă și om n-a mai
fost, iar pe Bulbuc l-a durut drept în cur de boala lui. Ei, dar ce să
vorbim de directoare. Noi între noi – copiii – eram și mai răi. Din
lipsă de altceva, invidiam până și pedepsele altora, considerându-le,
pervers, tot un fel de atenție.
Sandalele mi le-a cumpărat Bella Isaakovna, care putea obține,
în câteva zile, orice obiect din raza URSS, dar cred că și din cosmos,
dacă ar fi fost nevoie. Și erau, într-adevăr, ca ale Katiei. Albastre, cu
o cataramă cât unghia, care se încheia pe călcâi. Din piele moale,
mirosind a scump. Le-am purtat până toamna târziu, când dăduseră
frigul și ploile. Apoi, din nou, primăvara-toamna. În ziua în care
le-am aruncat, piciorul nu-mi mai încăpea nici în față, nici în spate,
iar catarama îmi tăia dureros osul.
Veniseră tocmai de la Leningrad sandalele mele! „Orașul acela
ploios și îndepărtat, unde Nevușka se întinde ca o mireasă, iar nopțile
sunt albe ca lumânările.” Aceste din urmă informații le-am aflat de
la Zahar Antonovici, care trecuse prin Leningrad o dată, cu trenul,
și mi-a spus că oraș mai frumos pe lume nu este. După cuvintele lui,
mulți ani la rând mi-am imaginat Leningradul fiind o mireasă enor-
mă și nedormită, cu mii de lumânări atârnându-i deasupra capului.

38
Bărbații înjunghie adânc, îți fac spatele strecurătoare. Trec prin
tine ca prin gară și îți scuipă inima ca pe un muc. Ai înţeles?
Începuse sezonul conservelor, orașul fierbea cu tot cu femei.
Niciodată orășencele nu fuseseră mai frumoase și mai goale. Vara
le dezbrăcase nu doar de haine, ci și de restul. Șurocika purta un

49
halat vechi, din cit, care o acoperea doar pe alocuri, și nu neapărat
în cele care ar fi trebuit. Iar Raia a umblat doar în chiloți și sutien
timp de o lună, până când la piață s-au terminat castraveții, roșiile
și gogoșarii. Tamara Pavlovna plecase la Odesa, iar eu rămăsesem să
murez varză. Urma ca eu să le ajut pe Șura și pe Raia, ele să mă ajute
pe mine, iar la sfârșit să duc acasă două rafturi de borcane pentru
iarnă. Asta ar fi fost însă prea simplu. Scăpate la urechile mele, fără
haine și în călduri, femeile au început să mă învețe.
Să nu cumva să bagi degetul acolo, sau l-ai băgat? Dacă vine la tine
vreun bărbat cu bomboană sau cu altceva, fugi și strigă. Ai înţeles?
Autoritatea în acest domeniu era, evident, Raia. Burta ei mare și
moale era hăcuită în toate părțile, semn că pe acolo ieșiseră copii. Și
nu așa, ci în chinuri mari, de eroină. Sânii Raiecikăi colaborau și ei
la teoria că stăpâna lor a fost o mamă din cale afară de hrănitoare.
Aceștia se întindeau până aproape de buric, ca doi ciorapi de lână
prinși de ploaie. Mai avea Raia și un cur care își merita numele, dar
mai ales o limbă lungă și porcoasă.
Dacă îți cresc țâțele, ascunde-le, că nu-s ochi. Nu se așază fata
pe rece, nu poartă femeia fustă scurtă. Ai înţeles?
Șurocika, pe de altă parte, era femeie fără a fi. Partea de jos a
trupului ei lipsit de farmec începuse a se strica de tânără, în timp ce
susul abia aflase ce-i plăcerea. Ce boală avea Șurocika nu știa nimeni
cu precizie, dar de mare precizie nici nu era nevoie. Гнилые ноги57,
spunea ea mândră atunci când i se cerea o dovadă de invaliditate.
Întrebări nu mai avea nimeni. Picioarele îi erau, într-adevăr, găunoase.
Vinele Șurocikăi, ca și limba Raiei, plesneau de otravă, și era destul să
ridice fusta de o palmă, că se grăbeau toți să-i facă loc. Pe deasupra, mai
și puțea Șurocika, însă, pentru acele timpuri – nici măcar foarte tare.
Nu se desfac picioarele fără document. Coadă de câine sau sită
de mătase – tu alegi. Ai înţeles?
Varza a fost bună, m-am ales cu opt borcane.

57 Picioare găunoase. (rus.)

50
39
Посоветуйте, Белла, как лучше?58 Tamara Pavlovna a scos pe
masă un coniac, că doar nu era să mergem la Bella Isaakovna cu
votcă. Eu aveam ochii roșii. Plânsesem noaptea întreagă, de când
aflasem că m-a înscris la școala rusească. Mă întreb și azi de ce am
vrut „la moldoveni”? Poate din teama că voi lua note proaste și
bătaie. Poate de altceva. De fapt, cunoșteam rusa mai bine ca limba
moldovenească, pe care o vorbeam doar cu Maricica și, uneori, cu
Raia. Rusește învățasem mai multe cuvinte. Rusoaică eram mai sus
decât mă născusem. Și apoi rusa era limba ei, așa ar fi fost normal să
aleg. Am spus totuși „nu” . Am ales moldovenii, pleava. M-a bătut
până a obosit. Cățeaua care mușcă mâna ce o hrănește – asta eram.
„Să ne sfătuim cu Bella”, a spus într-un sfârșit.
Bella ne-a privit cu interes, mai ales pe mine. „Hai mai bine un
ceai?”, ne-a întrebat pe amândouă, luând coniacul de pe masă și
ducându-l în trei pași la servantă. Semăna cu o pară enormă, Bella.
Doar ea și Roza aveau forma asta – umeri subțiri, gât prelung, înfipt
într-un spate ușor cocoșat, talie subțire și șolduri grele, dând peste
maluri. Tamara Pavlovna spunea că evreicelor li s-a dat forma asta
pentru nu știu ce păcate sau, poate, merite – nu-mi mai amintesc
acum. Cert este că, peste ani, când crescuse mare și intrase la Facul-
tatea de Medicină, micuța Asea, fără niciun semnal de avertizare,
s-a transformat și ea într-o pară.
Au vorbit mult atunci. Tamara Pavlovna se văita că luase de la
internat o proastă. Că ea voia să mă facă om, să mă învețe, să mă
trimită, de ce nu, la Moscova. Iar eu mă dovedisem a fi o țărancă și
mă trăgeam la țărani. Și poate că aș fi ieșit cu nimic din casa Bellei,
iar viața mea ar fi fost cu totul alta dacă, după vreo patru cești de
ceai, Tamara Pavlovna nu s-ar fi ridicat de la masă pentru treaba
mică. Atunci Bella m-a privit lung, mi-a întins o batistă și m-a

58 Dați-ne un sfat, Bella, cum e mai bine? (rus.)

51
întrebat moldovenește, așa cum doar ea putea: „Pentru țe trebuie
tine limba maldavenească?”.
I-am răspuns și așa a rămas.

40
Tamara se joacă, eu beau. Beau mult în ultima vreme, însă nu
suficient de mult. E puțină și bolnavă, fata asta a mea. Miezul meu,
iubirea mea fără pieliță. S-o pot iubi când aș fi putut să o arunc. Ce
mirare să mai pot iubi.
fără exclamații fără virgule fără semne o viață întreagă fără
semne ca dictarea unei repetente
O privesc prin pahar și îmi pare întreagă. Cioburi din cioburi
se adună, se întregesc pentru o secundă. Și baaaang. Astăzi ți-aș
spune: cioburi cu cioburi vom trăi. Ce lecție de română ți-aș da!
O mamă beată și un copil cu dizabilități au fost găsiți în casă, s-ar
scrie mâine, dacă aș lăsa acum paharul și gazul. Dacă aș lăsa să
vorbească mintea. Mintea și inima nu-s totuna.

Tai untul, cojesc salamul, scurg mierea pe pâine.


Mă alint. Coridorul e plin cu sticle. La oraș banii cresc sub copaci.
Scutur capul, internatul se face mic și se rostogolește dintr-o
ureche. Îl arunc la gunoi cu firimiturile. Copiii dispar
printre resturi și mă strigă pe nume. Nu le întind niciun pai.

52
41
Așteptasem o lună întreagă ziua aceea de naștere și cheltuisem
șaizeci de ruble. Pe Tamara Pavlovna, cât am trăit la ea, n-am văzut-o
să scoată atâția bani din buzunar pentru altcineva. I-am cumpărat o
broșă cu un ciob de rubin și un lichior de vișine, preferatul ei. Ne-am
îmbrăcat frumos – florile – și ne-am pornit. Șura își băgase în cap
că va muri degrabă. O sărbătoare mare, veselă, numai femei – atât
își mai dorea, chiar dacă, în acel an, nu era tocmai o dată rotundă.
Raisa Markovna, Ekaterina Andreevna, Bella Isaakovna, Tamara
Pavlovna, mama Maricicăi și sărmana Tonea. La aceeași masă toate,
pentru ultima dată, cu ce era mai bun pe lume. Родишься в мае,
всю жизнь маяться будешь59, ne-a întâmpinat Șurocika, mândră
și bogată, așezată într-un fotoliu, ca o prințesă. Îi cususe Zinaida o
rochie albastră, cu nuferi albi aruncați care pe unde și guler de mătase
în formă de luntre. Rochia o acoperea toată – și șoldurile, și picioarele,
toată –, astfel încât părea că nu este deloc bolnavă, Șurocika noastră,
ci doar bătrână și înceată. Poate nu tocmai frumoasă, e drept, însă
destul de potrivită pentru vârsta sa. A fost o seară ca în povești. Și
mâncare rară, și bocete frumoase, și amintiri alese. „Ca la nimeni
petrecere, Șurocika!”, i-au spus la sfârșit toate, pupând-o gras pe
obraji. Așa a împlinit Șura noastră 48 de ani. Iar dacă cineva i-ar fi
spus atunci că își trăise exact jumătate din viață și că le va întrece la
ani pe toate, chiar și pe cele mai tinere, cine l-ar fi crezut?

42
Dacă era în oraș un copil care voia să învețe, acela eram eu.
Speram că, odată cu școala, voi scăpa măcar de o parte din muncă.
De la noi din curte doar Maricica mergea la școala moldovenească.
Ucrainenii și Asea învățau la cea rusească, din vale. Când i-am

59 De te naști în luna mai, în viață doar chinuri ai. (proverb rusesc)

53
spus că am ales moldovenii, s-a bucurat foarte tare. A bătut din
palme și a început să povestească cum, la cantina școlii, se dădeau
crenvurști, iar profesorul de educație fizică punea mâna pe bucile
fetelor. Maricicăi nu-i plăcea cartea. Ea visa să se mărite cu un
„garde-marine” cu aluniță și să trăiască în larg. Pe blegul acela de
Haratian îl visau toate femeile. Cred că și Șurocika, când își freca
vinele stricate cu peria.
În fiecare seară mă uitam la uniforma atârnată pe ușă și mă
visam elevă eminentă. Călcasem fiecare fald din cele douăzeci și
patru pe care le avea. Cususem manșetele și gulerașul, încrețisem
funda. Tamara Pavlovna m-a tuns la bucătărie și mi-a lăsat părul de
o palmă, în cazul în care m-ar fi năpădit păduchii. Cu ocazia asta,
m-am uitat și eu în oglindă. Albă ca varul, nasul rupt, ochii de un
cenușiu spălăcit, adânciți în cap. Mai bine nu mă uitam. Restul nu
se vedea, oglinda era mică. Dacă stau și mă gândesc, prima dată
m-am văzut în întregime într-o oglindă pe la paisprezece ani. M-am
mirat atunci că aveam șoldurile rotunde. Restul rămăsese la fel de
păcătos ca la opt ani.
Cu o săptămână înainte de școală, ne-am dus împreună cu Ta-
mara Pavlovna să luăm manualele. Mai erau mame care veniseră cu
copiii lor. Ea era cea mai bătrână din toate femeile, iar eu, cea mai
slabă dintre toți copiii. Pe cinci bănci unite erau clădite multe cărți.
O fetiță frumoasă recita o poezie. Se vedea că fata nu era din drum și
învățătoarea o privea încântată. Era Nătășica, eminenta și șefa clasei,
până în ziua în care maică-sa a încetat să mai fie directoare de bază
comercială. După poezie, Natașa a primit cărți noi, iar învățătoarea
a exclamat: „Ce de bravo e fețița!”. A venit și rândul nostru, la urmă.
Cărțile mele erau vechi și ferfenițite, unele încleiate cu celofan, altele
cu cotoare de carton. Tamara Pavlovna le-a pus grămadă în plasa
pentru sticle și am ieșit fără niciun cuvânt. În drum spre casă mi-a
spus că așa îmi trebuia, dacă am vrut la moldoveni. Să învăț din
vechituri. Alesesem singură ce era să devin. Pleavă.

54
43
„Minciună!”, a strigat Volodâmâr, iar mie mi-a venit să-i înnod
limba. Știam că Polcovnicul ne amăgise, că nu erau deloc fermecate
semințele lui. Dar nici să aud asta dintr-o gură ca a lui Volodâmâr
nu voiam. Se întâmpla într-o duminică. Pavlik cel care nu se juca,
ci doar sta, ieșise în curte plângând. Oxanka l-a numit pe loc bale-
gă, băieții au râs ca proștii, și doar Maricica s-a apropiat de el și l-a
întrebat ce are. Pavlik s-a uitat prin părți și i-a șoptit la ureche că
sămânța lui nu a fost bună. Că el a cerut un ochi, însă aceea nu i-a
dat. Mi s-a făcut o milă grea de Pavlik, de mintea și de inima lui,
dar de spus nu am știut ce să-i spun. Maricica, în schimb, l-a tras la
piept ca o femeie bătrână și l-a sfătuit să mai aștepte. „Semințele sunt
bune, Pavlik”, i-a spus ea de parcă ar fi descântat o boală, „poate că
n-ai cerut tu cum trebuie?” Și mai aprig a început să plângă Pavlik,
și mai hidos au început să râdă de el băieții. Atunci a strigat Volo-
dâmâr „minciună!”, iar cuvântul lui a fost ca un pumn.
Când s-a mai liniștit Pavlik, Oxanka ne-a întrebat și pe noi
ce voisem de la semințe. Maricica i-a spus că ceruse ca frații ei să
fie chemați mai repede la armată, iar ea să se mute în camera lor.
Eu am mințit că am cerut să ajung frumoasă ca Ekaterina. La cu-
vintele mele, Oxanka a început să râdă și s-a lovit de câteva ori cu
pumnul în frunte. Ea, desigur, nu ceruse nimic. Știa de la taică-său
că Polcovnicul era un căcăcios. La război împușcase oameni de-ai
noștri și de aceea fusese alungat din armată. Unde se mai auzise ca
militarii să crească flori?
Eu, de fapt, cerusem cu totul altceva și, printre altele, dorința
mea a fost singura care s-a împlinit. E drept că abia peste doi ani
și nu în întregime.

55
44
Școala arăta ca un internat, dar nu avea gratii la geamuri. Profe-
soarele purtau fuste de lână, directorul – ghiul. Poc, poc, poc – lovea
el băieții în frunte pentru răutăți. Ce-i drept, chiar erau obraznici.
Se băteau toți pe coridoare și strigau prostii în rusă. Fetele erau mai
cuminți. Se întreceau liniștite la învârtit rochiile și la spus minciuni.
Îmi plăcea totul, aveam o singură problemă. Gulerul mă rodea,
pantofii mă rodeau, ghiozdanul mă rodea. Purtam chiloți întăriți,
care mă rodeau. Mai aveam zece ani până la libertate.

45
Mihail Pavlovici venea la noi de trei ori pe an și, de fiecare dată,
în trecere spre Odesa. Ce fel de treburi avea el acolo, nu întrebam
niciodată. Era clar însă că nu puteau fi decât foarte importante. Ca să
nu lungesc vorba, Mihail, singurul ei frate, era chirurg la Moscova.
Cu o săptămână înainte de sosirea lui, viața noastră se oprea în loc.
Lioncik era somat să nu bea, noi nu mai adunam sticle, eu nu ieșeam
la joacă. Ne apucam de curățat totul, iar pentru Tamara Pavlovna,
totul însemna totul. Începeam cu cele două lustre, pe care, în a treia
zi de nebăut, Lioncik venea să le demonteze. De lustrele acelea se
temea el mai tare ca de miliție. Разобьешь – будешь пить только
воду из крана!60, îi spunea ea serioasă, și bietul Lioncik începea să
tremure. Cu asta munca lui nu se termina. Tot el muta mobilele,
scotea covoarele și le scutura afară până amețea, ștergea praful de
pe servanta cea înaltă, deschidea geamurile ca să poată fi spălate și
pe din afară. Când, după o săptămână, scăpa de la noi treaz și cu
douăzeci de ruble în buzunar pentru servicii, Lioncik arăta de parcă
tocmai ieșise de la dezalcoolizare. „Bine că nu aveți balcon”, spunea
el fericit și se ducea drept la magazin, unde lăsa pe loc jumătate din
banii câștigați cu atâta chin.

60 Dacă le spargi, vei bea doar apă de la robinet. (rus.)

56
Odată coborâte, lustrele deveneau responsabilitatea mea. Fie-
care avea cam trei sute de petale, globuri și conuri de cristal, care
trebuiau mai întâi șterse cu o bucată de cârpă înmuiată în spirt,
apoi uscate cu bucăți de ziare și, abia la sfârșit, lustruite cu o fustă
veche. Lustruirea lustrelor a rămas până azi cea mai inutilă muncă
de pe fața pământului.
„Vine Mișa să te vadă”, mi-a spus într-o zi după școală. Pe atunci
nu știam încă despre curățenie și restul, însă faptul că Mihail venea
special pentru mine m-a speriat. Știam că era autoritatea supremă,
și primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost că nu o să-i plac.
Trebuia să-i plac lui Mihail cu orice preț, m-am gândit. La vârsta ace-
ea cunoșteam doar două lucruri care plăceau bărbaților: mâncarea,
din spusele Raiei, și celălalt, din exemplul Katiușei. Am zis să încerc
totuși cu primul. „Ce-i place lui Mihail Pavlovici să mănânce?”, am
întrebat-o și am văzut că i-au licărit ochii. „Borșul cu sfeclă”, mi-a
răspuns și m-a trimis la spălat ușa pe din afară.

46
Așa cum sperasem, învățătura mă scăpase de adunatul sticlelor.
Nu și de spălatul lor. Mă lăsa să-mi fac temele și mă trimitea la baie.
Rodeam, opăream, clăteam, exact ca înainte. Sticlele curate le alini-
am în coridor – îmi încăpeau douăsprezece într-un rând – și le lăsam
acolo până când nu mai aveam pe unde trece. Apoi îl chemam pe
Lioncik, ne încărcam toți trei ca niște măgari și le duceam la centrul
de colectare. Când ieșeam în curte, mă rugam să crape pământul.
Oxanka și Maricica se prefăceau că nu mă observă și pentru asta
le sunt recunoscătoare până astăzi. Restul copiilor nu erau la fel de
buni. Se opreau din jucat și râdeau de mine până când mă pierdeau
din priviri. Îi uram pentru asta, îi uram. Dar îi și înțelegeam. Și
eu aș fi râs de mine dacă m-aș fi văzut cărând sticle alături de un
bețiv și o sticlăreasă. La școală era simplu. Cu colegii mă împăcam
binișor, mai ales cu băieții, de care mă simțeam mai aproape. Doar

57
unul mă numea „sticlăreasă”, însă a încetat și el după ce l-am lăsat să
copieze. Tamara Pavlovna era mulțumită. Striga mai puțin la mine,
mă pălmuia mai rar și mă întreba mai des de una-alta. Pentru note
bune mă lăuda nespus, îmi cumpăra haine scumpe și îmi dădea
bani de dulciuri. Nu toți copiii aveau ce aveam eu. Se putea spune
că eram o norocoasă.

47
A doua iarnă nu m-a încântat așa ca prima. Orașul nu-mi părea
la fel de frumos, și nici lumina lui, scânteietoare. Ieșeam în curte
mai mult singură sau îl urmăream de la geam pe Dmitri, care pe-
trecea ore în șir făcând urme în jurul castanului și așteptând apoi
ninsoarea să le umple. Într-un an mă dezvățasem să mă mir, de
visat ca un copil nici nu cred că am știut vreodată. Toate în jur erau
vechi sau obișnuite. Zilele mai împovărate, nopțile lipsite de vise. În
lucruri apreciam trăinicia, la oameni mă atrăgea bogăția. Mă uitam
lung după mașini și știam toate modelele mai ceva ca băieții. Îmi
doream, în taină, o Volgă neagră cu șofer – cum văzusem venind la
Ekaterina. Pe femei le consideram rivale și le măsuram din cap până
în picioare, așa cum făcea Tamara Pavlovna. La școală, fetele nu mă
iubeau, deși nu eram certată cu niciuna. Am încercat de mai multe
ori să mă împrietenesc cu câteva, însă nimic din ce le povesteam
nu li se părea interesant. Ele vorbeau despre Ну, погоди!61, despre
prințese sau despre cum să faci un tort de ciocolată ca în Картя
пентру фетице62. Eram, clar, din altă lume.
În pauza mare se adunau toate la gardul școlii ca să vorbească,
în linii mari, prostii. Mă duceam și eu, doar ca să nu stau singură în
clasă. Până într-o zi, când o fată din clasa paralelă – o chema straniu,
Greta – a început să povestească cum taică-său îi adusese de pe un-

61 „Stai că-ți arăt eu!”, serial de desene animate rusesc.


62 Cartea pentru fetițe.

58
deva o cretă fermecată. „Tot ce desenezi cu ea pe asfalt învie pe loc”,
se auzea ea înecându-se. Au crezut-o toate, toate. Nu la grădiniță,
la școală eram! Unele fete aveau și câte zece, doisprezece ani și,
oricum, legănau din cap, se minunau. Aș fi putut să tac, însă n-am
rezistat. Greta nici măcar nu inventase singură neghiobia aceea. Era
dintr-un desen animat pe care l-au văzut toți copiii. Trebuie să-l fi
văzut toți, nu prea aveai de unde alege pe atunci, și, pur și simplu,
a repetat ce văzuse la televizor. „E din povestea lui Gianni Rodari”,
le-am spus mai mult în glumă, nici măcar numind-o proastă, cum
ar fi meritat. Mi-au întors toate spatele ca unui dușman. De atunci
n-am mai avut loc printre ele. Devenisem un fel de Volodâmâr.

48
După discuția cu Bella Isaakovna, a stat cu gura pe mine câ-
teva luni. „Ce i-ai spus Bellei, vipero, ce i-ai spus?”, mă întreba de
fiecare dată când își amintea, ciupindu-mă de mâini sau de obraz.
Simțea că Bella o frecase pe la spate, dar, pentru că nu se putea
supăra pe ea, se lua de mine. Am avut șansa să-i mulțumesc Bellei
Isaakovna pentru toate într-o scrisoare, după mulți ani. Aflasem
adresa prin Asea – totuși evreii rămân evrei. În trei zile, Asea știa
nu doar adresa ei, ci și pe cea a „rudelor” la care emigrase imediat
după independență. Când i-am scris eu, Bella locuia deja la Haifa,
iar eu lucram ca ginecolog la București. Primul meu serviciu, plătit
cu bănuți, dar care mă făcea să plesnesc de mândrie. S-a bucurat
mult de succesele mele, m-a lăudat că am făcut în viață totul cum
am vrut. După schimbul nostru de scrisori, a mai trăit doi ani și a
murit fix la șaptezeci, de stop cardiac. Să repari toată viața inimile
altora, iar a ta să te bage în pământ! Mi-ar fi plăcut să-i pot scrie
azi că am ajuns și eu un fel de șefă, cum fusese ea pe timpuri. Că o
am pe Tamara și că m-am măritat – ironia sorții – cu un evreu. De
ultima nu cred că m-ar fi lăudat prea tare… totuși.

59
Ce rămâne după un om singur? Nici măcar miros ca după o
floare. Niște fraze, scrisori, o părere. Îi voi fi recunoscătoare Bellei
până la moarte pentru că a convins-o atunci să mă dea la școala mol-
dovenească. Cred și acum că, dacă rămâneam la cea rusească, unde
voia să merg Tamara Pavlovna, viața mea ar fi fost altfel. Nu mai
rea, nici mai bună, dar altfel. Spun asta fără a avea vreo explicație.
Mai mult simt decât știu că, prin alegerea de atunci, mi-am făcut o
mare dreptate. Poate singura dreptate de care am avut parte. Bună
femeie a fost Bella, deșteaptă. Prima care a simțit, înaintea tuturor,
dragostea mea ascunsă pentru cealaltă inimă a mea. Sau poate că
simțise mai mult Bella? Ceva ce mie îmi este rușine să recunosc, iar
evreii au purtat în ei mereu, din născare: dorul de tărâmul fermecat.

49
Iar eu iubeam pe cineva? Când era fericită, Maricica se cuibărea
între gene și, de acolo, ca o pată de lumină greu de stăpânit, râdea,
vorbea sau, iată, asta. Pe mine chiar și cuvântul iubire mă prefăcea
în melc, iar întrebarea ei, atât de neînțeleasă, prea directă, m-a rupt
atunci în două. Eu – cum – iubire? Timp de câteva secunde, am
privit-o mirată, așa cum privești o ușă de sticlă pe care nu o vezi,
dar care te oprește din drum la fel de dureros ca o lespede. I-am
zâmbit, m-am aplecat să-mi leg șireturile, am căutat și i-am dat
timp. Glumise ea, nu auzisem eu – posibilități erau. Maricica însă
nu glumise. M-a așteptat cuminte să termin tot șirul de gesturi fără
rost și m-a întrebat din nou același lucru, doar că în altă ordine: eu
iubeam pe cineva? Palma a venit de la sine. Firească, ca un lucru
pe care îl cunoșteam cel mai bine. Altfel nu știam cum să fac față
mirării. Am lovit-o pentru că mă speriasem, pentru că puteam,
pentru că eram de pe atunci un țurțur în haină de om. „Tu vrei să
fii coadă de câine, Maricica?”, m-am răstit la ea, iar firul roșu care îi
apăruse pe buza de jos trecuse imediat de partea mea. „Toți iubesc pe
cineva”, am aflat în iarna aceea, însă fără vreun folos pentru mine.

60
Să nu ajung coadă de câine.
Să nu ajung coadă de câine.
Să nu ajung coadă de câine.
Să nu ajung coadă de câine.

50
În Șurocika intrase frica. Într-o zi a început să se teamă de hoți
și de revoluție și așa a rămas. Seara l-a chemat pe Lioncik ca să-i
pună lanț la ușă, iar nouă, vecinelor, ne-a cerut să batem în țeavă
când ne porneam la ea. „Ceva rău, Tamara, simt”, ne-a spus într-o
dimineață când, împreună cu Tamara Pavlovna, i-am dus medica-
mente. Răcise. Tamara Pavlovna n-a răbdat și a început strigatul.
Întrebarea ei, legitimă de altfel, era: cum o babă care stă închisă în
casă știe mai multe decât oamenii care ies în oraș? Șura însă o ținea
una și bună. Auzise zvonuri. La Moscova era rău, iar moldovenii
pregăteau o revoluție. Vorbe-n nisip. Repede, poveștile Șurei deve-
niseră scurte și negre, de parcă îi orbise mintea.
Altă dată, când m-am dus doar eu – să o bucur cu un lichior –
am găsit-o pe divan cu tot aurul în poală. Cercei, inele, lănțișoare.
Chiar și două măsele noi, cu sigiliu. M-am mirat să văd atâtea
bijuterii. Din podoabe Șura purta doar o brățară de chihlimbar, pe
care o lăuda că o păzește de deochi. Măcar de-ar fi avut vreo fiică,
ca să-i lase ei bogăția, însă nu avea. Am stat cu ea o zi întreagă. Mi-a
povestit, mândră, când și unde cumpărase fiecare gram de aur. De
la cine. Lichiorul îi dezlegase limba mai mult decât trebuia. Printre
celelalte podoabe, avea acolo și un inel cu piatră albastră. Nimic mai
frumos nu văzusem până atunci. Nici chiar la Katia. Am întrebat-o
din priviri dacă pot să mi-l pun pe deget și mi-a răspuns tot din
priviri că puteam. Inelul avea formă de floare, iar piatra era ținută

61
în loc de patru frunze. Топаз63, scria pe etichetă. Am memorat
cuvântul pentru toată viața. La plecare, Șura mi-a strigat să închid
bine ușa și să nu spun cuiva ce văzusem.

51
Primul an la Chișinău, mi-ar fi încăput în el viața întreagă. Să
se fi oprit atunci totul, să nu mai fi existat nimic. Sunt oameni care
trăiesc mai bine cu mai puțin: mai puține alegeri, mai puține lucruri
și răspunsuri. Când le dai doi în loc de unu – acestor oameni –, îi
încarci ca pe niște saci. Așa sunt eu, așa am fost de mică. Dacă îmi
face cineva un bine, mă simt îndatorată, iar binele lui mai mult
mă arde decât mă încălzește. Cum am răsplătit-o, iată, pe Tamara
Pavlovna? Pentru că m-a crescut, iar mai târziu mi-a lăsat tot ce a
avut? De unde, din ce colț al inimii mele negre apare acest venin și
sare la gâtul singurului om care m-a văzut om? Că m-a obligat să
muncesc alături de ea și m-a bătut – asta îi reproșez? Și alți copii, cu
părinți adevărați, au fost bătuți și exploatați. Poate nu la adunat sti-
cle, însă munci și motive pentru bătăi s-au găsit mereu. Pe Oxanka,
maică-sa o opintea ca să nu umble cu băieții. Maricica era bătută
de taică-su și de frați. Raia o bătea pe Marina pentru că era proastă,
Volodâmâr era plin de vânătăi pentru treburi de-ale credincioșilor.
Să mă plâng tocmai eu, o lepădată? Oare voi m-ați fi bătut dacă nu
m-ați fi aruncat? Ale voastre bătăi m-ar fi durut la fel de tare? Mai
bine e să cheltui bani decât inimă. Banii cresc la loc mai repede.

63 Topaz.

62
52
Uram educația fizică, Maricica avusese dreptate cu profesorul.
Băieții veneau în ce aveau, fetele însă trebuiau să se îmbrace pe pla-
cul lui. În tinerețe, Chira – Chiril Ivanovici – lucrase ca antrenor
la o secție orășenească de gimnastică, de unde fusese dat afară. Era
destul să-l privești o singură dată ca să înțelegi pentru ce. Mersul
acela crăcănat, de parcă ar fi purtat între picioare un clopot. Ochii
mijiți, ceafa lată și mâinile scurte, pe care el și le lăuda că ar fi de
halterofil, dar care erau, de fapt, de labagiu. Directorul l-a luat din
prostie. Chira îi promisese că va aduce în școală „sportul mare” și
rezultate la olimpiadele orășenești, iar el tremura după tot felul de
fanioane și tinichele. Nu făcuse însă nimic. Cel puțin, cât am învățat
eu acolo, școala noastră n-a luat vreun loc nici măcar la fluierături.
În schimb, Chira adusese altceva. Odată cu venirea lui, printre
băieți se răspândise un fel de stricăciune, o putreziciune, pe care
eu, crescută la internat, am recunoscut-o imediat.
La lecții ne obliga pe toate să ne îmbrăcăm în body – un fel de
costum de baie întreg, cu mâneci lungi și cu decolteu adânc. Iar în
talie – pentru asta, jur, îmi venea să-i frec o cizmă între picioare –
ne cerea să ne legăm o fundă albă. Putea fi și elastic sau curea albă,
aveam libertate. Funda aceea, cum am aflat mai târziu, era doar
pentru frumusețe. Așa înțelegea el frumusețea.
Nimeni dintre profesori nu protesta. Niciunul, nici măcar fe-
meile. Mai ales că vreo două aveau fiice eleve în școala noastră, care
treceau, ca și noi, prin același calvar. Sau, poate, credeau și ele, ca
și directorul, că o fundă albă în talie poate împinge școala dintr-o
gaură de fund, unde se afla, direct în „sportul mare”?
În sala de sport era mereu frig. Ne aliniam în fața lui după
înălțime, cu picioarele vinete și sfârcurile întărite. Ne alerga până
oboseam, apoi se lua de fetele mai pline. „Uitați-vă ce cur are Cutare,
așa o să ajungeți toate dacă nu aveți disciplină”. Sau. „Cutare, tu nu
vezi cum îți sar țâțele la alergat, mă-ta tot așa umblă la lucru?” Pe

63
băieți îi numea „măgăroi” și петушки64, însă lor le plăcea, în plus ei
nu umblau cu bucile goale prin fața lui. După ce ne mai foia prin sală
cu exerciții, se ducea să fumeze la geam, și ne trecea la aparate. Băieții,
lăsați de capul lor la funie, se distrau. Noi însă aveam paralelele,
bârna și salteaua. Pentru mine era moartea. Râdea de noi deschis,
în hohote – da, în hohote –, atunci când ne loveam sau cădeam de
la înălțime. Ne dădea porecle de genul „puțulica”, „putorica”, „buca”
și ne striga așa cu voce tare, în fața tuturor, până când începeam să
plângem. Ne obliga să ne crăcănăm în toate pozițiile, sub privirile
lui mârșave, și, sub pretextul că ne ajută, ne atingea în voie pe unde
i se scula. Când suna de pauză și alergam să ne schimbăm, jumătate
dintre fete aveau lacrimi în ochi. Și așa timp de zece ani.

53
De la internat nu mă luase, ci mă cumpărase. Asta am aflat mai
târziu, deși nu destul de târziu ca să nu mă chinuie și asta niște ani.
Nu am întrebat-o niciodată cât i-a plătit directoarei și acum regret.
Mi-ar fi plăcut să transform suma aceea în sticle și să știu și eu cât
a costat viața mea. Aș fi cumpărat mai apoi acele sticle, v-aș fi găsit
și vi le-aș fi răsturnat pe toate în cap. Să vă sparg și eu cum m-ați
spart voi pe mine. Mă simt vinovată că o vorbesc de rău pe Tamara
Pavlovna. Și pentru asta tot pe voi vă urăsc. Uneori mă gândesc că,
dacă o să vă urăsc cu un centimetru mai mult, ura mea va face un
cerc complet și va ajunge la dragoste. De centimetrul acesta mă tem
cel mai tare, din cauza lui amân totul.

64 Petușki (rus.) – cocoșei; în argoul interlop înseamnă și homosexuali.

64
54
Toți elevii trebuiau să aibă batiste ca să pară curați. La două
zile, diriginta ne controla degetele de unghii, urechile de ceară și
cefele de păduchi. Iar o dată pe an, în sala de sport venea o comisie
în halate albe ca să vadă și restul. Oxanka ne-a spus că doctorii doar
se prefac că îi interesează ochii sau amigdalele și că, de fapt, vor să
știe dacă avem limbrici. Ea mereu știa lucruri pe care alți copii nu le
știau, de aceea am crezut-o pe loc. „Și ce pățești dacă ai limbrici?”,
am întrebat, speriate, eu și Maricica. „Limbricul te mănâncă pe
dinăuntru, crește de zece metri și pe urmă mori”, ne-a răspuns ea.
Apoi a continuat cu o poveste despre o fată din clasa paralelă, care
a murit sub ochii colegilor în timp ce limbricul încerca să iasă afară.
Porcăria aceea m-a bântuit ani de zile. De câte ori mă mânca în
fund, mă așezam pe o oglindă ca să văd ce iese din mine. O proastă,
Oxanka, cum am mai spus. De vânătăi, iată, nu ne controla nimeni
niciodată, deși puțini erau copiii care nu le aveau. În clasa noastră, o
singură fată nu era bătută de părinți. Asta pentru că maică-sa lucra
în schimbul de noapte, iar taică-său murise de tânăr.

55
Ieșisem până la magazin ca să cumpăr suc de mesteacăn – una
dintre puținele bucurii ale vieții mele de copil –, dar, după o oră de
stat la coadă, am înțeles că uitasem banii acasă. Îmi venea să mă
dau cu capul de pereți. Nu fusese destul că a trebuit să cedez locul
la vreo zece babe, venite toate numai cu mărunțiș, unei gravide și
altor câteva dihănii cu carnet, la sfârșit rămăsesem și fără bunătate.
Sucul de mesteacăn era adus tocmai din Belarus și se vindea doar la
pahar sau în borcane de trei litri – pe scurt, mâinile îmi erau frânte.
M-am întors acasă plină de ciudă, iar când am intrat în bucătărie
ca să iau rublele, am găsit un bărbat. Tânăr, fuma. Stătea lipit cu
spatele de caloriferul fierbinte și avea picioarele goale. E straniu
cum funcționează mintea unui om. După atâția ani, îmi amintesc că

65
primul gând a fost să-i mângâi îndelung tălpile. Pe țeavă se vedeau
șosetele lui, puse la uscat, iar pe masă, lângă bani, un pachet de țigări
cu o cămilă. Toate – țigara, tălpile, cămila – mi s-au părut prea mult.
M-am lăsat pe vine înaintea lui și am început să tremur. Străinul
continua să fumeze, zâmbea, fumul porni spre mine ca un șarpe de
aer. „De ce nu te dezbraci?”, m-a întrebat după câteva minute, iar
ochii galbeni, fără gene, au licărit scurt. Așa l-am cunoscut pe Mihail.

56
Era o asistentă medicală tânără, cu buza ruptă în două locuri
și gâtul gros cât un piept de câine. Se întreba și își răspundea sin-
gură, scurt, cu un defect de vorbire. După fiecare injecție, în jurul
ei creștea un gard de vată hidrofilă, murdară de sânge. Era sângele
nostru, al clasei „întâia bî”, și, mai aproape de atât, nu am fost
niciodată unii de alții. Venise rândul meu la vaccin, iar stomacul
începuse să mi se învârtă în spirală. Așa avea să facă din acea zi
mereu, în preajma unei mari nedreptăți. Mi-am descheiat rochia
la spate și m-am întors spre ea mai mult decât alți copii, ceea ce ar
fi trebuit sa-i dea de gândit. „Fte ftemi? Nu fte fteme, fetițo!”, am
auzit-o spunând în timp ce scurgea cu un fel de atenție lichidul din
seringă. „Nu mă tem”, i-am răspuns și i-am împins umărul în față.
Nu avea cum să nu-l vadă.
Fusese locul lui preferat – umărul meu – plăcerea lui cea mare.
Era mai mic ca celălalt, cu carnea strânsă de durere și înțesat cu
cicatrice roșii. Uneori îmi părea chiar frumos. O gherghină în
floare, un ciot de aripă. Cu fetele mari juca mai atent. Alegea locuri
ascunse – spate, sfârcuri, tălpi – și oricum cu ele termina repede.
Plânsetele, rugămințile nu-i plăceau și îi omorau dorința. Ura, furia
din ochii celuilalt – asta căuta. Când a înțeles ca sunt altfel, că-i pot
da ceea ce vrea, n-am mai avut scăpare. „Cu tine nu mă joc, pe tine
te învăț”, îmi spunea cu un fel de dragoste. Prima dragoste de care
am avut parte. Și, în acele momente, în ochii noștri înflorea răul.

66
Asistenta m-a privit mai întâi curioasă, apoi neîncrezătoare, iar
când a înțeles ce văzuse, a rămas cu seringa în mână. O așteptam să
se ridice de pe scaun, să o cheme pe doctorița cea bătrână, care scria
într-un caiet, și să-i arate. Sau să mă întrebe. Orice. Simțeam că în acea
dimineață, cu toți copiii tremurând de frica unui vaccin păcătos în
jurul meu, aș fi povestit totul. Am greșit însă. Durerea de la împun-
sătură și tăcerea ei m-au lovit în aceeași secundă. Văzuse, înțelesese,
dar a ales să tacă. Și ea. La fel ca directoarea. „Poate e proastă,” m-am
gândit. Totuși un om deștept nu și-ar fi rupt buza tocmai în două locuri.
„Urmăftorul”, am auzit-o și așa a rămas.

57
Ne-am întâlnit ieri și m-a întrebat dacă am nevoie de bani. Am
numărat în gând de câte ori a văzut-o pe Tamara în ultimii ani. Nici
măcar la toate zilele de naștere. I-am spus că bani am și s-a bucurat
că nu-l mint. „Asta îmi place la tine cel mai mult: nu minți!” Nu
cred că există pentru o femeie o laudă mai jalnică decât asta. Am
băut cafea aproape ca un cuplu normal. S-a răstit la chelneriță să-mi
aducă lapte de migdale. N-a uitat. Bărbatul care m-a părăsit pentru
că i-am născut un copil bolnav are grijă de laptele din cafeaua mea.
Nici măcar nu-l urăsc, așa a fost mereu. Eu sunt de vină, nu el,
că nu am știut cum este. Nu l-am putut urî nici chiar atunci când
mi-a spus că îi este frică să o privească. După nașterea Tamarei a
plâns la pieptul meu, iar eu am plâns noaptea, știind că avea dreptate.
Nu toți pot iubi un copil urât, încet, altfel. Poate nici eu n-aș putea
dacă n-aș simți vină. I-am cerut divorțul de o mie de ori, însă nu
vrea să audă. Oricum, tot ce are este al meu și al ei, așa spune. Ieri
mi s-a lăudat că vrea să deschidă o clinică și m-a chemat să lucrăm
împreună. „Să nu dăm banii altcuiva, să rămână în familie.” Iar
despre bani. M-am gândit să tac, dar i-am spus totuși, la despărțire:
fusesem din nou la control. Nu va muri Tamara, medicii îi dau zile.
A plătit cafelele și a închis ușa după el cu mare grijă.

67
58
Aveam toți steluțe. Câte un punct roșu pe câte o inimă de copil.
Devenisem octombrică și puteam iubi deschis. Pe Lenin îmi era mai
ușor să-l iubesc decât pe femeia ce mă hrănea și mă îmbrăca. Eram
mândră de steaua mea. O scoteam din piept de zece ori pe zi ca să-i
verific acul. Începusem să-l înțeleg pe Zahar Antonovici și grija lui
pentru medalii. Dă-i omului mic o insignă, o hârtie cu ștampilă și
se va simți erou într-o secundă. În pauze, ne întreceam la spus cât
de tare îl iubim pe Lenin. Eu îl iubesc cât toate planetele. Eu îl iubesc
cum iubesc Patria. Ca pe Anul Nou! Copii proști. Nici părinții, de
fapt, nu erau mai deștepți. După lecții duceam toate neghiobiile
acelea acasă. „Mamă, eu îl iubesc pe Vladimir Ilici Lenin mai tare
ca pe tine!”, i-a spus Maricica maică-sii. „Așa și trebuie, Maricica,
Lenin e mai presus ca mama”, i-a răspuns ea.
La școală îmi plăcea. Mai greu îmi venea la limba moldoveneas-
că, însă, oricum, eram prima din clasă. Matematica o mâncam pe
pâine. În timp ce restul copiilor abia învățau să scadă și să adune
până la zece, eu știam deja tabla înmulțirii în două limbi. Pe vremea
aceea, primul an de școală era simplu, un fel de încălzire. Citit,
scris, numărat. Mai aveam științele naturii, la care învățam despre
anotimpuri, păsări și animale. Și, desigur, limba rusă – cea mai
frumoasă limbă din lume. Nu că aș fi cunoscut altele. Abia în clasa a
patra, programa școlară prevedea o limbă străină. La sat – mai mult
franceza. La oraș – engleza, spaniola, rar germana. Școala noastră a
avut mare noroc să aibă tocmai două profesoare de engleză: Berta
Abramovna și, printr-o ironie a sorții, Tamara Pavlovna. Începusem,
ce-i drept, să aud cuvinte frumoase și în limba moldovenească. Ju-
rământ, deschizător, podgorie. Podgorie îmi plăcea foarte mult, iar
când i-am spus Tamarei Pavlovna ce cuvânt frumos am învățat, ea a
râs urât. Русское это слово – подгорье. Bот язык выбрала, даже
своих слов нет.65 La lecția de limba rusă mă simțeam în apele mele.

65 E rusesc acest cuvânt – podgorie. Iată ce limbă ți-ai ales, nici cuvinte n-are. (rus.)

68
După triunghiurile Tamarei Pavlovna vorbeam chiar mai corect ca
învățătoarea. Citeam prima toate textele cu voce tare, ca să audă și
ceilalți copii. În momentele acelea mă umflam în pene de nu mai
încăpeam în bancă. Aveam și eu bucurii – din astea.

59
Prin primăvară dăduse în școli înfrățitul și se făceau frați de
cruce toți. Fetele, mai rar ca băieții, pentru că erau mai fricoase și
se temeau de sânge. Eu însă nu mă temeam. Într-o zi, după ore, am
intrat cu Maricica într-o curte străină. Luasem de acasă o lamă, iar
Maricica, un boț de vată. Să nu facem кровоизлияние66, a spus ea.
Nu știam niciuna ce însemna acel cuvânt, dar se potrivea. Ne-am
certat îndelung unde anume să ne tăiem – la venă sau în altă parte.
Am decis la deget, ca să nu ne rămână semn și, pe urmă, să nu ne
putem mărita. Eu m-am tăiat prima, nu m-a durut defel. Durerea
provocată cu scop precis e mai mică, m-am gândit. Altfel mă durea
când rădeam săpunul pentru sticle și îmi jupuiam vreun deget.
Maricica însă nu voia să se taie. „Poate să mă împung cu un ac, că-i
tot sânge?”, trăgea ea de timp. „Ai ac?”, am întrebat-o.
Cât ne-am foit, a început să plouă și a trebuit să ne dăm la dos.
Maricica a alergat repede în subsol, eu am urmat-o, târând am-
bele ghiozdane. Ea nu avea niciodată grijă de lucruri așa ca mine.
Ne-am așezat pe țeavă și am început să așteptăm. Curtea era exact
ca a noastră. Și clădirea, și scările. Chiar și banca era la fel, doar
că fără Zahar Antonovici. La geamuri se vedeau perdele și mobile
cunoscute. Pe pereți – aceleași tapete: un strugure verde pe un fun-
dal auriu. Balconul care ar fi trebuit să fie al Șurocikăi era sticluit
și avea perdele albe. Iar din geamul în care ar fi trebuit să se vadă
cactușii Bellei Isaakovna ne privea un cap de copil tuns chilug.
Ploaia se întețise. Lumea se grăbea care și unde, aerul s-a umplut

66 Hemoragie. (rus.)

69
de proaspăt. Din subsol vedeam lucruri și oameni întregi doar în
depărtare. Eram ca într-o sală de teatru pe scena căreia se arăta un
început de primăvară. Ceea ce se întâmpla lângă noi ne apărea tăiat
în două. O pereche de pulpe intrând în scara blocului. Niște ghete
învârtind pedalele unei biciclete. Cât de diferită îmi părea viața la
numai două străzi de noi! Un câine scăpat din lesă. Un cărucior.
Mi-am imaginat cum ar fi fost dacă ne-am fi schimbat toți locurile.
Eu să mă mut, iată, în camera aceea cu flori, iar cine trăia acolo
să adune sticle în locul meu. Băiețelul chilug să o aibă mamă pe
Bella Isaakovna, femeia cu pulpe rotunde să ia locul Șurocikăi, iar
Șurocika să aibă măcar câteva zile picioare sănătoase.
Maricica mă enerva, nu-mi plăcea slăbiciunea ei. Vedeam că
alesesem aiurea. Voiam o soră de cruce puternică, cu care să țin se-
crete până la moarte și cu care să-l ucid, într-o zi, pe Rodion Eduar-
dovici. „Te tai sau nu?”, am întrebat-o supărată. „Nu.” Pierdusem
vremea ca o proastă și, în plus, mă tăiasem prea tare. Sângele curgea
încontinuu, a trebuit să-mi bag degetul în gură. M-am pornit spre
casă, cu ea din urmă milogindu-se. Că nu era vina ei că se temea
de sânge. Că, oricum, putem fi surori dacă voiam tare. Nici n-o mai
ascultam. Iată Olea să fi fost – ea avea să se taie prima. Olea nu se
temea de nimic. Până și fetele mai mari o invidiau pentru cât putea
să rabde. Ea mi-a arătat cum să strâng dinții și să am ultimul cuvânt,
chiar dacă asta ar fi însemnat mai multă durere.
Ploaia s-a oprit abia când am ajuns la noi în curte. Trandafirii
Polcovnicului erau fericiți. Stăteau toți drepți, cu capetele gata să
explodeze. M-am uitat la Maricica, la fața ei tristă și vinovată și
am înțeles că nu pot fi supărată pe ea. I-am spus că o să devenim
surori altă dată și că poate să-și aducă de acasă un ac dacă se teme
de lamă. În capătul străzii a apărut Katia și ne-am întors amândouă
spre ea. Era udă, rochia i se lipise de corp, iar părul scăpat din agrafe
îi ajungea până la brâu. Frumusețea ei mă paralizase și am auzit-o
strigând și pe Maricica. Găsise ac – insigna de octombrel.

70
Nu mă iubește nimeni, dar poate fi și mai rău.
În curtea vecină bandiții au ucis o femeie.
Drept că rea, femeia. O alunga pe Morkovka.
Vreau haine ca ale Katiei, vreau față ca a Maricicăi.
Maricica s-a făcut frumoasă, iar eu nu.

60
Mă încurca moldoveneasca – din cauza ei, începusem să vor-
besc rusește altfel. Nu știu cum anume altfel, la vârsta aceea îmi
era greu să înțeleg. Как баба на базаре67, spunea Tamara Pavlovna
și mă privea cu greață. Greața ei nu mă durea, ci mă speria. Nu
voiam să fiu o țărancă, de asta mă temeam mai tare ca de limbrici.
Voiam să fiu subțire, curată, să am părul lung și să port rochii de
mătase. Iar apoi, când voi fi crescut, să devin studentă și să las în
urma mea pe trotuare bocănit de pantofi cu toc. Iar și mai apoi,
după Universitatea-desigur-de Medicină, să mă mărit cu un bărbat
bogat, să nasc copii alintați și să mănânc doar găini fripte, ca evreii.
De unde apăruse în capul meu frica de țărani, cine o băgase atât de
adânc în mine, nu știu. Și de ce mă temeam, de fapt? De muncă, de
murdărie, de urâţenie? La oraș eram o sticlăreasă. Adunam sticle
din mizerie și banii tot din mizerie îmi veneau. Făceam un lucru pe
care puțini copii de la sat l-ar fi făcut, iar de venit veneam dintr-un
internat. Disprețul totuși îmi rămânea. Alimentat de Tamara Pav-
lovna, susținut de Katia, scuipat în dreapta și în stânga de rușii care
se considerau cu un cap mai sus ca toate națiile din lume. Căci cine
erau, de fapt, ţăranii?
Oamenii aceia proști și urât mirositori, care veneau în orașul
nostru cu treburi.

67 Ca o țărancă la piață. (rus.)

71
61
Polcovnicul a ieșit în curte cu o mână de cireșe apoase, do-
uăsprezece, mai precis. „Pe datorie”, ne-a spus el râzând, și apoi,
repede, „să ne punem câte o dorință”. Așa făceau toți când mân-
cau fructe noi într-un an nou. La unii se împlineau cică dorințele.
Nu și la mine. Și, pe urmă, ce mare dorință îți poate îndeplini un
fruct? Cam așa venise peste mine vara aceea: cu o datorie și cu o
dorință. În aproape doi ani învățasem că, la oraș, se întoarce totul.
Ai luat chibrituri, aduci chibrituri. Ai luat ouă, ouă aduci. Cine se
prefăcea că uită o dată nu mai primea nimic de la nimeni. „Aici,
totu-i din cumpărat”, mi-a spus Tamara Pavlovna într-o dimineață,
trimițându-mă la Tonea cu patru frunze de laur luate pentru o mân-
care. Cireșele Polcovnicului erau gălbui și fără gust, însă miroseau
a iarbă și a ploaie caldă, a rochii de cit, a soare. I-am mulțumit toți
ca pentru o minune. Era mare lucru să aduci oamenilor o bucurie,
cu atât mai mult un anotimp întreg. În lunile care au urmat am
petrecut împreună multe seri și duminici. Am împărțit poale întregi
de fructe, povești și rețete. Vara verilor a fost aceea! Ultima vară
colorată de care am avut parte.
Mai întâi ne-au năvălit căpșunile, zemoșii, harbujii. Apoi per-
jele, abricoasele, baraboaicele și prăsadele. Iar la sfârșit, când mi se
părea că nimic mai bun nu mai poate naște natura, au venit coarnele
și cireșele amare. Am purtat acele fructe în mine ani la rând, ca pe
niște borcane pe un raft. Un rând rusește, un rând moldovenește.
Și abia când am ajuns în România, am aflat că toate trăiau doar la
mine în cap. Că niciunul din fructele mele dragi nu avea loc în limba
română. „Ce-i aia pearjă, ce-i aia abricoasă?”, mă întrebau colegele,
murind de râs, iar mie mi se strângea inima. „E pară prăsada sau
ce-o fi?” Bine că măcar cireșele se numeau cireșe. A trebuit să le învăț
din nou pe toate, dar nu au mai fost la fel. Pepene-verde, pepene-
galben, pară, prună – ca niște femei urâte toate, numele acelea noi!
Acum nici măcar nu-mi plac fructele, dacă mănânc trei într-un an.

72
Însă atunci când sunt singură și mi se face dor de anii din Botanica,
de curtea care m-a crescut, le numesc pe toate așa ca în vara mea.
Pearjă – слива, harbuz – арбуз, abricoasă – абрикос. Iar la sfârșit,
ca un havuz revărsându-se peste margini, coarne – кизил.

62
Ariciul era pui, ne-am gândit, pentru că din gură îi ieșise o
pieliță albicioasă care semăna cu laptele. La fel de bine însă putea
fi și un arici tânăr sau un arici bătrân. Niciunul dintre noi nu mai
văzuse arici și nu știa cum arătau aceștia la vârste diferite. Tremura,
iar eu îi simțeam frica. Îl găsise, din nefericire, Volodâmâr. Sărma-
nul arici – fugise de mașini și dăduse peste oameni. Volodâmâr l-a
înfășurat repede într-o bucată de celofan și a chemat băieții. „Ucis!”,
a strigat el, cu dreptul omului care l-a găsit. „Și pe urmă ce?”, n-au
căzut de acord ceilalți. Mai bine era să-i scoatem ochii, să-i tăiem
nasul, să-l înecăm. După votare, majoritatea se oprise la ultima
variantă. Înecul, deși tot moarte era, părea mai omenesc. Apoi, cu
lama, au spus cunoscătorii, s-ar fi înșirat sângele pe toată strada.
Iar scosul ochilor era mai simplu de spus decât de făcut. Ochiul te
privește. Fetele n-aveau dreptul la părere, și, oricum, eram doar eu
cu Oxanka. Două voturi n-ar fi schimbat nimic. Un vot, la drept
vorbind. Oxanka era și ea pentru înec.
Îi ascultam și simțeam cum mi se ridică greața în gât. Voiam să
cadă peste toți castanul, să intre în ei limbricii și să-i mănânce de
vii. Să moară toți băieții din curte voiam, iar ariciul – să trăiască.
După vreo jumătate de oră, venise și Pavlik cel care nu se juca, ci
doar sta. Și ce credeţi? Pavlik – cel care în urmă cu un an alerga cu
ochiul scos în jurul blocului – a votat și el pentru înec. Nu, nu eram
mai bună ca ei. Dimpotrivă. Și eu voiam să ucid, doar că nu un arici
neputincios. Un altfel de animal. Eu voiam să ucid un om. Cum l-aș
mai fi ucis! Cum aș fi tăiat din el câte o fâșie de carne, ca dintr-o
slană înghețată, l-aș fi lăsat pe noapte să se chinuie, iar a doua zi aș

73
fi venit iar cu lama. Eu însă nu avusesem norocul lui Volodâmâr,
să-l anin pe Rodion Eduardovici într-un subsol.
Între timp, ariciul scăpase din celofan, s-a închis ca un pumn și
a început să se legene încetișor, de parcă îl bătea un vânt puternic.
Asta i-a enervat tare pe băieți. Volodâmâr a scos imediat cuțitul ca
să-l împungă în burtă și atunci Oxanka s-a auzit vorbind. „Voi știți
că ariciul are otravă în ace și, dacă te înțeapă, devii debil?”. Era una
din acele idioțenii pe care doar ea putea să le spună. Toți au tăcut
încurcați. Un singur om pusese mâna pe arici.
Ceea ce a urmat cu greu ar încăpea într-o minte de adult, noi însă
eram copii. Volodâmâr a luat ariciul într-o mână și, urlând de durere, a
început s-o lovească cu el pe Oxanka. În cap, peste sâni, în față – alegeți
voi –, iar când aceea s-a întins la pământ, a urcat pe ea și a început să
o călărească. „Debil, debil, debil”, îl auzeam toți repetând, iar și iar, în
timp ce fruntea i se încrețea ca la un mare efort. Nimeni nu știa ce să
facă. Păreau speriați chiar și cei care, mai devreme, voiau să-i scoată
ariciului ochii. Prea iscusită era cruzimea lui Volodâmâr. După câteva
minute, spatele Oxankăi s-a umplut de sânge, iar mirosul puternic care
venea de sub ea vorbea și despre altceva. Asta, se pare, l-a cumințit
pe Volodâmâr. Dintr-odată, ca la o comandă diabolică, fruntea i s-a
netezit și el s-a ridicat în picioare senin. Băieții l-au prăvălit repede
sub castan, iar eu am alergat la Oxanka. Ariciul a rămas viu.

63
Tamara și-a frânt din nou mâna, a doua oară într-o săptămână.
Record. Avem și noi recordurile noastre. Cred că s-a obișnuit cu du-
rerea și aproape că nu mai plânge. Scâncește încet până când înțeleg
ce-i cu ea. De data asta chiar nu m-am așteptat. A fost o zi cu soare,
am hrănit rațele. S-a aplecat, de parcă a vrut să vadă bobocii mai bine,
și așa a rămas. Era, desigur, durerea. S-a ascuns de mine ca să o doară.
Ambulanța a venit cu greu, ne liniștiserăm amândouă. Stăteam pe
bancă și număram soarele. Așa ne place nouă să numărăm împreună

74
soarele și luna. Aplecăm capul în dreapta – unu. În stânga – doi. Luna
o numărăm din pat. Când ajungem la o sută, eu adorm. Bine măcar
că nu mă poate pârî că strig la ea. Să mai trebuiască să răspund și
pentru asta – pentru că sunt o mamă rea. Sunt, cred că sunt. Toată
viața am fost rea. N-am ascultat, n-am iertat, n-am ajutat. Nici de iubit
nu am iubit. Beau mult, iar lumea crede că sunt umflată de nesomn.
Voi știți cum e să te ascunzi de cineva ca să te doară?

64
Absolvisem prima din clasă. M-au lăudat toți vecinii, în afară de
Raia, care avea probleme. Marina ei a spus că vrea să se facă croito-
reasă și că nu se mai duce la școală. Nici croitoreasă nu s-a făcut, nici
la școală nu s-a întors. Raia plângea și bea. Bea și plângea. Cu un an
înainte, Andrei, băiatul cel mare, plecase să învețe la Murmansk, dar
se încurcase cu o curvă. Aceea îi născuse repede un băiat, trebuiau
bani în casă. A lăsat Andrei universitatea și s-a făcut conductor de
tren. În loc de inginer, cum sperase să-l vadă maică-sa. Măcar de
s-ar fi măritat Marina, însă de unde? Cu cine? Marina era și urâtă pe
deasupra. Tamara Pavlovna încerca să o îmbărbăteze pe Raia cum
putea, mai ales mințind-o. „Nu-ți bate tu capul, o să-și găsească
Marina bărbat, cu așa apartament ca al vostru!” Însă, când venea
acasă, striga la mine să învăț, ca să nu ajung o proastă.
În jur, copiii se bucurau de vară, iar pentru mine începuse, din
nou, chinul. Dimineața ne trezeam cu noaptea în cap și mergeam
cu plasele prin toate locurile în care ea credea că ar putea fi sticle.
Le găseam pișate, borâte, puturoase – ca pe căldură. Nici nu le mai
spălam. Le târam direct la serviciu, unde le socoteam ca bune, fiind
sigure că mai apoi vom amăgi bețivii. Reluasem mai vârtos și limba
rusă – mă trecuse la scris lung. Ea îmi citea din ziare, iar eu scriam
dictări până îmi obosea mâna. Când terminam, mă punea să-mi
verific singură greșelile și să le înconjor cu un creion roșu. Bătaie
primeam la sfârșit.

75
Vara întreagă am stat închisă, scriind rusește și numărând
bani. Cred că până și copiii de la internat au avut o vacanță mai
interesantă decât a mea. După serviciu – adică după opt ore irosite
în camera aceea întunecoasă și mizerabilă, cu gratii la geam –, ne
porneam acasă. Însă nu oricum. Adunam din nou sticle. „Luăm și
noi ce găsim”, spunea nesătulă, știind că deja câștigase mai mulți
bani ca oricare alt om din curte. Știind că, oricum, nu-și va cumpăra
de banii aceia nicio bucurie. Vara o uram cel mai tare. Vara m-aș
fi întors bucuroasă la internat. Într-o zi am furat din casă o rublă
și așa am început să fur.

65
…toți până la unul au murit, i-au scos pe rând, ca pe jucării…

Veștile o găseau pe Șurocika într-un mod miraculos, dacă e să ne


gândim că, într-un an, ea ieșea din casă de zece ori. E drept că avea
telefon, însă nu putea fi doar asta. În ziua aceea, Șura se întrecuse
pe sine, iar istoria pe care o povestea de la balcon, cu toată lumea
adunată în curte ca la cinematograf, depășea orice film de groază.
Într-o grădiniță se întâmplase, într-adevăr, o mare tragedie. O
educatoare tânără, voind să ucidă muștele, a stropit dormitoarele cu
Дихлофос68 și i-a culcat pe copii în otravă. Morți toți până la unul
au fost. Educatoarea și-a ieșit din minți, însă ce folos? Să compună
o astfel de istorie ar fi fost prea de tot chiar și pentru Șura. Lumea
totuși încerca. „Poate nu la noi, Șurocika, poate în Turkmenistan,
unde sunt mai multe muște?” „Poate nu toți au murit, Șurocika?”
„Precis și-a ieșit din minți sau vrea să scape de pușcărie?” Doar
Zahar Antonovici, gelos pe urechile noastre, nu-și putea găsi locul
pe bancă. „Ia le mai născocești, femeie!”, striga el supărat, în mo-
mentele în care povestitoarea lua, discret, o pauză pentru lichior.

68 Diclorvos – insecticid cu spectru larg de acțiune. (rus.)

76
„Dizenteria, iată boala cea mai strașnică! Di-zen-te-ri-a!” Povestea
lui Zahar Antonovici o cunoșteam, din nefericire, pe de rost. Nu
o dată am ascultat, îngrețoșați până peste poate, toate cazurile de
boală cu care se confruntase divizia lui în timpul războiului. Du-
minica trebuia salvată.
Repede, Lioncik a adus bere și tarancă, Raia a scos din casă
murături. Polcovnicul, care trăia mai aproape de ușa de la intrare,
a ieșit pe balcon și a împărțit de acolo farfurii și pahare. Au venit
și părinții Maricicăi, pe care îi iubeau toți, apoi Katiușa a apărut în
curte mai frumoasă ca o grădină în floare. Bucuria celor mari ni
s-a transmis și nouă, copiilor. Băieții s-au pornit în grup gălăgios
spre stație după înghețată. Bella Isaakovna le dăduse de la ea cinci
ruble. Oxanka urcase pe spatele gol al lui Volodâmâr și râdea fericită.
Felul în care lucra mintea ei mă depășea și era o continuă sursă de
nedumerire. După bătaia aceea cu ariciul, Oxanka nu doar că nu-l
pârâse pe Volodâmâr părinților, ci chiar începuse să se iubească cu
el. Apăruse și Morkovka, în vârful castanului se zărea Dmitri. Era
ceva înfricoșător, sfâșietor de frumos în băiatul acela. În mersul lui,
în tăcerea lui, în statul lui nebunesc în castan. O simplă duminică,
veți spune voi, și poate că aveți dreptate. Probabil că aveți dreptate.
Mai frumoase însă nu am avut.

66
Începuse școala, jumătate din manualele mele erau noi. Înce-
tasem să fiu o sticlăreasă cel puțin în ochii învățătoarei. Printre
colegi – ca printr-o mlaștină – încă încercam să răzbat. Îi ascultam
povestind la pauze despre vacanță. Orășenii se lăudau cu bronzul de
mare, cu scoicile adunate în borcane și călătoriile lungi pe nave-erou.
Cei care aveau bunici la țară își aminteau de plimbările cu tractorul
sau de animalele pe care le-au ajutat să se nască. Dintre toți, Natașa
vorbea cel mai mult. Într-o singură vară, ea reușise să ajungă și în
Crimeea, și la Moscova, de unde venise cu câteva lucruri nemai-

77
văzute. Restul ca restul, dar o pereche de ciorapi albi, flaușați, m-a
împuns în inimă. Erau moi și aveau cănăfei roșii pe partea exterioară
a icrelor. Uneori, la ore, mă prefăceam că scap pixul sau radiera, mă
aplecam sub bancă și, de acolo, mângâiam canafii în voie.
Un băiat din clasa paralelă, Ghena, a adus în ghiozdan un zmeu.
Ne-am adunat toți ca la film. Era galben, cu un balaur oranj pe
partea de jos și cu o sfoară lungă de vreo douăzeci de metri. Băieții
l-au ridicat repede în cer și au alergat cu el prin curte trei minute.
Apoi zmeul s-a oprit într-un stâlp de linie electrică și s-a terminat
toată bucuria. A plâns Ghena o săptămână întreagă, dar nimeni n-a
putut coborî zmeul. A rămas așa, înfășurat în jurul firelor, până în
primăvara următoare, când, putrezit de ploi și ninsori, a căzut ca
un bolovan. Da, vacanța mea fusese altfel. Bine că nu m-a întrebat
nimeni pe unde am fost și ce am văzut. Ce să le povestesc? Că am
adunat sticle, că am copiat de mână vreo zece ziare rusești sau că am
aflat ce boală strașnică era dizenteria? Același cartier, vieți diferite.

67
În noiembrie, Tamara Pavlovna mi-a spus că are treabă la Odesa
și să aleg. Sau la Raia, sau la Șura – să rămân peste noapte. Întrebări
mai multe să nu-i pun și să nu cred că, dacă fac vreo prostie, ea n-o
să afle. I-am răspuns bucuroasă că vreau să dorm la Katia, crezând
că a alege însemna chiar să aleg. Palma mi-a amintit repede că nu.
Katia? La Katia voiam eu să dorm? Că luase de la internat o cățea
nerecunoscătoare, aflase deja, dar iată că oploșise o curvă, nu știuse.
M-a soioșit din cap până în picioare și m-a trimis pe trei zile la Șura.
N-a fost rău însă, ca благодарность69, a trebuit să-i curăț Șurei toată
casa, care nu văzuse cârpă și mătură de luni bune.

69 Mulțumire. (rus.)

78
68
Măcar de-ar fi meritat, dar începusem să cred și eu că am ales
aiurea. Îmi venea greu, n-avea niciun rost să mă ascund. Restul
temelor le făceam în jumătate de oră, iar cu limba moldovenească
pierdeam uneori și câte o seară întreagă. Încurcam terminațiile,
scriam cu cratimă ceea ce trebuia scris cu apostrof, iar la compuneri
îmi lipsea suflul. Tot ce aveam în cap mai frumos era în limba rusă.
Pe aceea o auzeam la televizor și la radio. Pe străzi și în curte. Nu
îmi amintesc niciun cântec în limba moldovenească pe care să-l
fi ales în defavoarea unuia rusesc. Niciun film de desene animate,
nicio poveste. Știam, ce-i drept, vreo două ghicitori și trei anecdote.
Ghicitori și anecdote – la asta se pricepeau moldovenii cel mai bine.
Nu spun că așa era în toate familiile. Erau și copii care vorbeau
acasă moldovenește, părinții le citeau cărți, aveau bunici la țară, de
unde aduceau jocuri și întâmplări. Însă, atunci când ieșeau în curte,
chiar și ei o dădeau repede pe rusește. Dacă avea de ales, Chișinăul
alegea mereu limba rusă.
Așa că traduceam. În gând, cu voce tare, tot timpul. Îmi părea
că, mai întâi, cuvintele s-au inventat rusește, și, abia pe urmă, de
acolo, au ajuns și în alte limbi. Într-o zi am întrebat-o pe Mariana
Andreevna dacă existau în limba noastră cuvinte care să nu fie
deloc în limba rusă. După cazul cu „podgorie”, voiam să mă pot
lăuda în fața Tamarei Pavlovna cu un astfel de cuvânt. S-a speriat
ca o proastă și a început să strige la mine față de toți copiii. „Ce-i
cu întrebările aiestea, vrei să-ți chem părinții la școală?”
Sunt peste douăzeci de ani de când am venit la București și
încă mai traduc. De ce, mă întreb de fiecare dată, de dorul acelor
timpuri? Din dorința de mă izola, de a părea mai deșteaptă? Îmi
simt creierul ca un robinet englezesc, care, pur și simplu, nu poate
produce apă caldă. Rece sau fierbinte. Da sau нет.

79
69
Katia întârzia la o întâlnire și m-a rugat să o ajut cu bigudiurile.
Am avut timp să-i privesc în voie camera. Divanul ros, cu arcurile
sărite. Cearșafurile moi, nu scrobite ca la gospodine. Pe perete, un
covor vechi și urât. În colț, un dulap cu uși lăcuite. Cum putea o
femeie atât de frumoasă ca ea să trăiască mai simplu decât fetele de
la cămin? Cum reușise să facă dintr-o gaură mucegăită ca aceea un
palat de cleștar? Cu altceva înnebunea Katiușa bărbații. Nu pentru
mobile urcau ei scările tremurând.
„Ne-ai pârât?”, m-a întrebat simplu, când eu terminasem cu
părul, iar ea începuse să-și calce o rochie. „Nu”, i-am răspuns eu
repede. Prea repede. A crezut că o mințeam, însă n-aș fi îndrăznit.
Dacă ar fi trebuit să aleg între a-mi tăia singură limba și a-i povesti
Tamarei Pavlovna un lucru ca acela, aș fi ales-o pe prima. Katia m-a
privit curioasă și s-a așezat în fața mea pe un scaun. Ochii îi strălu-
ceau în toate culorile, răsuflarea îi era rece ca o otravă și mirosea a
migdale. Am observat că halatul de mătase i se desfăcuse în față și
dintre picioare îi scăpaseră câteva fire de păr auriu. Era frumoasă
ca o lună – Katiușa – și tot atât de singură. Ei aș fi vrut să-i fiu fiică,
ei să-i păzesc secretele. Să îi aduc pâine și lapte, să o pieptăn și să-i
cârpesc mătăsurile. Câtă frumusețe încăpea în acel om, câtă! De ce
nu greșise soarta cu un etaj, cu un pat?

70
La școală am fost obligați să ne înscriem la biblioteca de sector
și să citim câte cel puțin o carte pe săptămână. Cei care citeau cinci
cărți pe lună luau un „cinci” la limba moldovenească. Biblioteca
noastră se afla pe strada Tolbuhin și era rusească. De citit, citeam
rusește, iar note luam moldovenește. Mersul la bibliotecă mă enerva,
din cauza bibliotecarei. O grasă care puțea mereu a doctorii și căreia
i se vedeau de sub fustă chiloții lungi de iarnă. Ziua întreagă, dula-
pul acela de grăsime vorbea la telefon sau își fierbea într-un ceainic

80
ceaiuri de plante. De cum mă vedea, începea. Книгу прочла или
так?70 Eram nevoită să-i povestesc, pe pagini, ce făcuse iepurașul,
bășinașul, pe cine jefuiseră pirații, în ce anume consta comoara de
pe Insula Șerpilor. Tamara Pavlovna nu prea încuraja cititul aiurea.
Mai ales după ce mă văzuse într-o zi cu o carte despre o prințesă
care se culcase pe un bob de mazăre și nu putuse dormi din cauza
lui. „Cu așa prostii îți pierzi tu vremea?”, m-a întrebat. „Omul, când
este obosit, doarme și pe ace”. Iar ca să mă conving, m-a trimis în
baie să rod cada până mi-am scuipat sufletul. După vreo două luni,
vizitele mele la bibliotecă s-au rărit, apoi au încetat cu totul. Ca să
nu trezesc bănuieli la școală, la sfârșit de lună copiam de la fete câte
patru denumiri de carte. Nu am avut probleme niciodată. Marianei
Andreevna îi era drept în cot dacă ceea ce scriam era și adevărat. O
singură dată, îmi amintesc, îmi lipsea un titlu, iar ea începuse deja
să adune caietele la control. A trebuit să inventez repede și am scris:
4. Грэдина мя де стиклэ, аутор Т. Бут71
Numele autorului îmi venise de la бутылка72, în rest băgasem
ceea ce aveam mai de preț: grădina mea de sticlă. Mariana Andreevna
nici n-a clipit. Profesoară din ea ca din mine scriitoare.

71
Venise din oraș și mi s-a părut schimbată. Nu a mâncat, nu a
strigat, nu m-a controlat la rusă. S-a dus la bucătărie, a pus ceainicul
pe plită, apoi a băut unul după altul trei pahare cu apă fierbinte.
Raia, ea era cu leacurile băbești. Pentru inimă – apă cu zahăr. Pen-
tru stomac – apă cu iod. Pentru dinți – apă cu sare și tot așa. Pe ea
însă nu o mai văzusem cu din astea. A crezut mereu în doctori și
în medicamente, respecta medicina. În ziua aceea însă era alta. O
durea capul și vedeam că o durea tare. „Vi-i rău, Tamara Pavlovna?”,

70 Ai citit cartea sau doar ai răsfoit-o? (rus.)


71 Grădina mea de sticlă, autor T. But.
72 Sticlă. (rus.)

81
am întrebat-o atentă, neștiind din ce parte să mă apropii. „Poate un
ceai cu miere?” Nu s-a uitat înspre mine, bine însă nu-i era.
A doua zi a venit la fel. Și a treia. Peste o lună, durerile ei de cap
deveniseră parte din viața noastră. Atunci începuse sfârșitul, însă
de unde era să știm? Asta n-o poți ști niciodată.
Înainte de culcare se apropia de oglindă, își punea mâinile făcute
pumni pe tâmple și începea să le apese. Apăsa, apăsa, uneori se zgâ-
ria până la sânge. Чего ты хочешь, поганая?73 Capului îi vorbea. O
lăsam niște minute și o împingeam spre pat ca pe o roabă. Пройдёт,
пройдёт74, repetam de zeci de ori, până se pornea. Dimineața, du-
rerea dispărea, și ea devenea aceeași: grăbită și nesătulă.

72
Pătrate jos, pătrate sus – casele. Linii lungi, străzile, linii scurte,
mașinile. Orașul ne era o cloșcă pătrată cu pui. Și doar oamenii –
care credeau că puteau totul, care aveau senzația că sunt deasupra
tuturor – niște puncte. Puncte, puncte, puncte, ca după un capitol
pe care nu-l poți termina sau, iată, începe. Se numea Roata Dracului
și chiar era. Îl vedeam adeseori printre ramuri, în cămașă galbenă,
tânăr și sprijinit de o turbină. Învârtind cu un singur deget roata
plină cu noi, plină de noi – copiii crescuți fără Dumnezeu.
Din vina cui scăpase sau, poate, datorită cui? Cine îl adusese în
orașul nostru să se plictisească, să i se facă dor, în timp ce rivalul
lui – cel mai iubit dintre rivali – a fost șters din minți și calendare?
Oare n-au știut călăii începători că, lăsându-l în viață doar pe unul,
îl vor naște și îl vor învia pe celălalt fără întrerupere?
Ce este Roata Dracului?
Cine este Dracul?
Adevărul din gura copiilor, copiii din gura Adevărului.
Și de ce pe urmă nu s-a spus mai întâi: Dumnezeu a înviat?!

73 Ce vrei, blestemățenie? (rus.)


74 Va trece, va trece. (rus.)

82
73
Mergeam la Roată în fiecare zi, după ore. Maricicăi îi plăcea sus,
iar mie – în mijloc. De acolo, de pe cea mai înaltă curbă, ne credeam
stăpânele orașului. Să zboare voia ea, în timp ce eu încercam să
mă obișnuiesc cu pământul. Chișinăul mi se părea cel mai frumos
loc din lume, iar orășenii – mai mult decât oameni. Mă dezgustau
țăranii, care veneau la oraș doar ca să ajungă la piață. Mereu cu genți
și saci, mereu mirosind a beci sau a animale. Mă uitam cu scârbă
la femeile grase și neîndemânatice, aproape toate îmbrobodite de
tinere, urcând în troleibuz transpirate la doar opt dimineața. Mă
feream de bărbații lor cu dinți de aur și cu pantalonii ridicați până
la subsuori. Îmi era milă de moldoveni, de toți. De limba lor lipsită
de sens, de moliciunea și veselia lor în orice situație, chiar și în
umilință. Nu mă voiam ca ei. Eram alta și trăiam cu alții.
Crescusem mult în doi ani, aproape că o întrecusem pe Tamara
Pavlovna. Nu mai eram copil, dar nici altceva nu devenisem. Fetele
din clasă vorbeau mult despre ele și despre băieți. Așteptau toate
să li se pornească ciclul ca o validare. Eu nu aveam niciun interes
față de mine, cu atât mai mult față de alții. Serile mă priveam în
oglindă, ca o străină. Știam cum se numește fiecare parte a corpu-
lui, dar vedeam că ale mele pot funcționa doar pe rând, niciodată
împreună. Când îmi atingeam sânii, restul trupului se oprea în loc.
Când îmi băgam un deget între picioare, tot acolo se îndreptau și
ochii, și mintea. Eram convinsă că niciodată nu voi putea simți
plăcere și nu am fost departe de adevăr. Aveam mâini, picioare,
ochi – trei posibilități din cinci nu erau puține. Zahar Antonovici
nu avea nici mâini, nici picioare. Bella Isaakovna nu putea naște,
iar Tonea – iubi cum trebuie. Șurocika era parcă întreagă, dar parcă
nu. Iar Tamara Pavlovna era ziua om, și noaptea pasăre. Nu aveam
de ce să mă plâng.

83
Directoarea crește de sus și plodește în gură viermi.
Dacă te bate – rabdă.
Dacă nu te hrănește – rabdă.
Dacă nu poți răbda – plângi pe ascuns.
Ies din vis pe ușa din spate, ca să nu întristez restul copiilor,
spre niciunde.

74
I-a scris că vine la ziua ei de naștere și am început să curățăm.
Perdele, covoare, lustre – eram ruptă. Lioncik nu ne mai ajuta
ca înainte, pentru că eu nu mai eram copil. „Cu patru mâini în
casă, de ce să dăm bani unui bețiv?” Împreună cu Ekaterina am
ascuns de Tamara Pavlovna ultima lui vizită, când trecuse pe la
noi ca un hoț. Știa, desigur, și Șura, cum altfel? Între ea și Katia a
existat mereu o complicitate nedeclarată. Șura o iubea pe Katiușa
așa cum colecționarii iubesc obiectele frumoase: orbește, în
neștire. După întâlnirea noastră, care m-a tulburat pe mulți ani,
Mihail m-a sărutat pe frunte și s-a dus la Katia. Mirosea a țigări
și a cămașă curată, a fierbinte și a durere. I-am simțit fața aspră,
cu un început de barbă, și, dacă n-ar fi plecat atât de repede, l-aș
fi tras spre mine prima.
S-au bucurat toate să-l vadă. Șura a primit în dar o sticlă cu
lichior de vișine și o alifie pentru vine. Bella Isaakovna – o carte
rară de medicină. Raia – bomboane și un sfat bărbătesc cum să-și
recapete feciorii. Katiușei i-a adus o eșarfă – cadoul oficial – și cercei
din aur, pe ascuns. Tamara Pavlovna se pregătise și ea. I-a cusut
Zinaida o rochie nouă, cu mâneci în trei sferturi și nasturi la spate.
Se pare însă că ceva mersese prost la ultima probă și decolteul ieșise
prea adânc. Mihail i-a spus în glumă că arată ca o femeie deșănțată,
iar ea i-a tras o palmă peste gură.

84
Seara întreagă, Katia a stat ca la priveghi. Nu e ușor să știi că
bărbatul pe care îl iubești doarme dincolo de perete, în casa altei fe-
mei. Restul – conform planului. M-am prefăcut cu ușurință că îl văd
pentru prima dată. Oricum, am stat mai mult la bucătărie: pregătind
masa, spălând vasele, încălzind în câteva rânduri borșul cu sfeclă –
preferatul lui. Apoi scrumbie, rață, tort. I-am lăsat să vorbească
pe săturate. Mult despre Odesa și despre schimbări. Mihail părea
preocupat și o convingea să renunțe. Ea însă bătea cu pumnul în
masă și striga la el să n-o învețe, că nu e mică. „Cine te-a ridicat om,
Mișa, nu mă învăța tu pe mine ce-s banii.” Împlinise cincizeci de ani.

75
Nu-mi fac iluzii cu Tamara mea. Nici-u-na. La bătrânețe, voi
rămâne singură ca o lepră și toate fricile mele – pe care acum le țin
în cătușe, în menghine, sub ghilotinele cu lamele ridicate – se vor
năpusti asupra mea ca o haită. E mai bine așa. Să știi că nimeni, dar
mai ales cei cu care îți pierzi anii și banii, nu-ți va fi alături la sfârșit.
Ce ușurare să afli că lipsa celui pe care îl iubești este justificată. Că
golul din inimă nu este eșecul tău și nici al altcuiva. Văd, înțeleg
că Tamara nu va putea să aibă grijă de mine, iar asta mă face să îi
dau și mai multe. Să o iubesc și mai disperat. Ce folos că Tamara
Pavlovna m-a crescut de mică? Câte căni cu apă i-am dus, de câte
ori i-am răcorit fruntea? Eu, la nebuni, Tamara – la spital. Cine se
mai bagă? Vouă cine vă netezește sfârșitul?

76
Era urât și aproape chel, ca toți amanții Katiușei. Totuși mai
frumos decât cei pe care îi văzusem până atunci. În primul rând, mai
tânăr. Șurocika o ținea una și bună că era prea tânăr. „N-are cum
să fie un astfel de om de-o vârstă cu mine”, spunea ea nemulțumită,
frecându-se cu peria pe vine. Potrivit ei, sfârșitul lumii era aproape,

85
într-un capăt de oraș, și doar chiorii ca noi se prefăceau că nu-l văd.
Tamarei Pavlovna îi plăcea numele – Mihail –, însă nu era încântată
de profesie. Агроном конечно не доктор75, a spus ea, însă mai mult
de atât nu a comentat. Mie mi-a poruncit și să-mi astup botul, și să
nu flecăresc la școală pe tema asta. Nu era treaba noastră. Cuvin-
tele ei mă făcuseră și mai curioasă. Până atunci, nu-mi interzisese
niciodată să vorbesc la școală. Nu a participat la aceste discuții nici
Bella Isaakovna, însă asta era de așteptat. Dar nici Roza. Cu Roza se
împuțise prietenia lor. Roza avea – a avut tot timpul, însă a ascuns –
carnet de partid. Aflase Șura din surse sigure.
Raiei, ca de obicei, îi era totuna cine venise. Raia avea din nou
probleme cu băieții. De data asta cu al doilea. Acela bătuse pe ci-
neva sau furase ceva și a zburat și el din universitate direct într-un
tren – conductor. Și cine, dintre toți trei, cine? Alioșenka, briliantul,
crescut numai în puf și în smântână! Katiușa nu-și putea lua ochii
de la televizor și întreba pe toată lumea, ca băgată în priză: ce are el
în frunte, ce are el în frunte? Așa ceva nu văzuse nici chiar ea, iar
frunți bărbătești și restul Katia văzuse destule. Pata, desigur, n-o
puteai ascunde cu una, cu două. Era cât jumătate de cap, întinsă și
roșie, clară. Semăna cu o hartă, cu ceva geografic în orice caz. Sau,
iată, vorba Raiei – cu o ștampilă.
Mai multe și mai precise aflasem a doua zi de la Oxanka, care
repetase ca un papagal tot ce spusese taică-său acasă. „O chele de
puță, asta-i Gorbaciov al vostru” și la bine un astfel de om nu era
să ne ducă. Doar Zahar Antonovici nu umbla cu speculații, ci avea
de spus ceva concret despre pată. Море это, Каспийское76, ne-a
lămurit el pe toate și cel puțin una dintre noi – Katiușa – s-a liniștit.

75 Agronomul, desigur, nu-i doctor. (rus.)


76 E Marea Caspică. (rus.)

86
77
Pavlik – cine s-ar fi gândit? Noi îi plângeam de milă, iar el ne-a
întrecut pe toți cu zece vieți. De multe ori mă gândesc că tocmai
ochiul acela lipsă i-a purtat lui noroc. Că, dacă nu i-l scoteau copiii
de mic, dacă nu creștea în disprețul băieților și batjocura fetelor, nu
mai făcea Pavlik nimic cu viața sa. E ciudat cum împarte Dumnezeu
daruri de parcă ar juca, plictisit, ruleta rusească. Lui Pavlik i-a luat
mai întâi copilăria, ca mai apoi să-l acopere cu fericire. Iar mie, dim-
potrivă, mi-a dat totul dintr-odată, iar la urmă m-a golit și de ceea ce
nu fusese a lui. Cu Pavlik m-am văzut acum șase ani, la Hamburg.
M-a trimis spitalul la un curs de perfecționare împreună cu Florica.
Când n-ai noroc în viață, n-ai. Am dormit amândouă într-un pat,
trăncăneala ei mi-a împuțit toată săptămâna. Știam că Pavlik stă la
Hamburg de la Marina și i-am scris să ne vedem. L-aș fi înțeles dacă
nu mi-ar fi răspuns. Voia, poate, să uite Chișinăul, și nici eu nu eram
cea mai frumoasă amintire. Dar nu. S-a bucurat, cât s-a bucurat! A
venit și m-a luat de la hotel cu mașina, mi-a adus flori. Căutase în tot
orașul lumânări de castan și a găsit. Stranii, așa, florile. N-au nemții
castan de care trebuie, măcar ceva n-au și ei. Și cât de frumos era
Pavlik! Ca un neamț de frumos, nici nu spuneai că nu-i de-al lor.
Aranjat, avocat, bronzat. M-am uitat imediat la ochiul lui de sticlă,
iar el a râs copilărește. „Nu văd nimic, dar măcar nu stă gaură în cap.”
Am lăsat mașina într-o parcare și ne-am dus în port cu o sticlă
de votcă. Am urmărit până-n noapte cum se încărcau cargourile.
Am numărat macaralele, containerele, ne-am mirat cât de mulți
bani avea lumea. Mama lui murise de inimă, mi-a spus, iar eu i-am
povestit despre Tamara Pavlovna și despre cum ajunsese. I-am
pomenit de bine pe Șurocika, pe Zahar Antonovici, pe Asea. Pe
Asea o pomenise el și m-a mirat. Nu știam că fusese îndrăgostit de
ea tot timpul. „Crezi că avea să se uite Asea la un chior?”, a zâmbit
el amar, iar eu i-am spus râzând că nu, nu era să se uite. Evreică și
bogată cu un Pavlik? Asea era de mult la Moscova, lucra ca medic
și era măritată cu un director de bancă.

87
Apoi a început să plângă, Pavlik. Tăcut, cu pumnii încleștați în
umerii mei, de parcă tot ce adunase în ultimii ani se spărsese abia
atunci. Și a curs, a plâns Pavlik totul. L-am lăsat cât a vrut, pernă
i-am fost în noaptea aceea. Cred că în Germania lui nu-l văzuse ni-
meni plângând astfel și nici nu trebuie. Să aibă acolo parte doar de
bucurii. Să-i fie castanii înfloriți mereu. Să rămână chinul și lacrimile
în locul în care s-au născut. Ziua asta am avut-o cu Pavlik cel care
nu se juca, ci doar sta. Într-o țară străină, lângă o apă străină – o zi
în care au încăput treizeci de ani.

78
Părea mai mult mirată decât speriată, așa ca toți oamenii când
aud o veste neagră, o înțeleg, însă amână să-i facă loc în creier. Am
văzut-o lăsându-se moale pe marginea patului, cu un deget rămas
în aer învârtindu-se ca o morișcă. Am înțeles îndată ce voia și am
alergat spre televizor. Gorbaciov a început să vorbească mai tare.
Pata îi strălucea, mâinile i se împleteau, dracul. Era tânăr, de neoprit.
Vorbe, cifre, ukaz. Nu înțelegeam nimic, de parcă toate cuvintele
rusești pe care le știam se ascunseseră în spatele celor moldovenești.
Ea însă înțelesese. Colțurile buzelor lăsate, ochii stinși, genunchii
zbârciți ieșiți de sub cămașa de noapte subțire. Când a început să
tremure toată, m-am apropiat și i-am coborât mâna în poală. M-a
privit drept în ochi și i-am simțit, pentru prima dată, frica. Râncedă,
încărunțită, știrbă – frica ei. Îi intrase în casă și îi râdea în față, așa
cum voisem eu să fac în toți acei ani. Pe ecranul televizorului, unul
după altul, apăreau grafice și oameni beți. Traducătorul din colțul de
jos – surdomutul – își frământa degetele de parcă își cerea scuze de
la toți. Auzeau și surzii, auzeau și muții ceea ce ea nu voia să audă.
Сухой закон77. Ca două cuțite în spate. Era vina mea. Sămânța
fermecată îmi îndeplinise, în sfârșit, dorința.

77 Prohibiția parțială a consumului de alcool, decretată în 1985 de Mihail Gor-


baciov. (rus.)

88
79
O privesc prin geam, va naște în câteva săptămâni. Dimineață
mi-a spus că am mâini frumoase ca niște aripi. Like wings of a stork78,
am înțeles-o vorbind din pat. M-am prefăcut grăbită, însă am simțit
cum mă scurg toată. Ce să fac eu în Norvegia? Ce să fac eu oriunde,
cu Tamara mea? Norsk scrie în fișa ei. Am dat la căutare și mi-a apărut
UDI. Nu că m-ar fi chemat, dar chestia asta cu mâinile m-a înmuiat.
În afară de mâini, nu cred că mi-a rămas altceva. Boțită, rea, bețivă.
Mă simt mereu de parcă m-aș fi ridicat de pe un scaun ca să deschid
cuiva ușa, iar când m-am întors, locul meu era ocupat. De o curvă,
de un gras, de cineva mai tânăr și mai frumos. Poate mi-ar fi mai
simplu cu o femeie? Să-mi dau drumul, să fie din aceeași tabără, să
avem aceleași locuri. Să nu mai ghicesc – să știu – pe unde umblu.
La urma urmelor, să fac ceea ce am învățat. Mi-ar plăcea una lungă
și pistruiată, cu sfârcuri roșietice, ca sâmburii de rodii. Roșcată sau,
poate, cheală. Aș frânge-o în două, i-aș desena păr, aș apăsa-o dureros
pe claviculă. Mirarea, durerea, plăcerea. You are free to go now79, ce
altceva mai puteam să-i spun? Și dusă a fost.

80
Неправильный у тебя сад, товарищ Полковник!80, a spus Va-
nea sectoristul și a scuipat gros pe fața acelei dimineți. Polcovnicul
nu i-a răspuns imediat. A rămas cu spatele la el, cum îl găsiserăm
și noi mai devreme, tăind trandafirii. Cuțitul lui mic, cu mâner din
os de cerb, atingea scurt câte o floare și aceea îi cădea în brațe, plină
de rouă. De pe bancă, de unde îl priveam toate trei, îi cântăream
fiecare gest. Încă mai era un bărbat frumos. Încă mai avea umerii
drepți, deși, pentru un militar – chiar și unul în rezervă –, părul îi

78 Ca aripile unei berze. (engl.)


79 Sunteți liberă să plecați. (engl.)
80 E greșită grădina ta, tovarășe polcovnic. (rus.)

89
crescuse cam lung. După câteva zile cu soare, în oraș venise frigul,
iar deasupra blocurilor se vedea clar furtuna. Cerul se strânsese în
jurul nostru într-un cerc sângeriu sau poate erau doar cuvintele?
Ce spusese Vanea despre grădină fusese o mârșăvie. Iar pentru
curtea noastră, pentru noi – care sorbeam din ea ca dintr-o fântână
vie –, vorbele lui au avut gustul unei căni cu otravă. E drept, mai
mulți ziceau că trandafirii Polcovnicului erau greșiți și că nu semă-
nau nici cu cei din parcuri, nici cu cei vânduți în puținele magazine
de flori. Din gura altora însă mirarea venea sinceră, cuminte, nu
prefăcută și veninoasă ca din cea a milițianului.
Când s-a întors spre noi, Polcovnicul ținea în mâna dreaptă
trei trandafiri. Oxankăi i l-a întins pe cel galben. Maricicăi pe cel
alb, iar mie mi l-a dat pe cel roșu. Niciunul nu avea spini și toți
miroseau a altceva – a ceva mai mult decât floare. Vanea rânjea
și m-aș fi făcut bucuroasă cizmă, că să-i șterg de pe față disprețul.
Pe Maricica o vedeam speriată. Iar Oxanka, care nu se gândea de
două ori înainte de a spune o prostie, deschisese gura. În locul ei a
vorbit totuși Polcovnicul. Rar, prefăcând fiecare cuvânt în glonte.
Так это же Бог так хотел, Ваня, не я81.
M-am gândit de multe ori ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi vorbit
Oxanka. Dacă ar fi spus ea – un copil – ceea ce merita Vanea să audă.
Poate că liniștea nu s-ar fi lăsat atât de apăsătoare. Poate că ziua nu
s-ar fi oprit în loc spartă. Toate însă s-au întâmplat tocmai așa, nu
altfel. Iar mai târziu, toți au dat vina chiar pe el, nu pe altcineva.

81
Viața întreagă am rupt din mine bucăți și le-am împărțit oa-
menilor, care au hrănit cu ele boturi de câini. Pentru a-mi aminti
unele lucruri, am nevoie de ajutor: mirosuri, gesturi, alcool. Sau,
iată, de două fete râzând în ploaie. Au trecut atâția ani, iar eu încă

81 Așa a vrut Dumnezeu, Vanea, nu eu. (rus.)

90
mai aștept în stații străini ca să mă conducă. Lipsește doar cabina de
telefon – or mai fi existând? – să mă închid în ea ca într-un sertar de
sticlă. L-am așteptat astăzi o oră la Universitate, și n-a venit. Exact
ca pe ea atunci. În treizeci de ani am schimbat doar orașul și stația.
Alergasem acasă de câteva ori, crezând că, poate, s-a răzgândit
și a luat o mașină. Făcea asta uneori, când i se părea că era urmărită.
Șurocika însă a venit cu ideea să nu mă mai cheltui aiurea, ci să o
aștept acolo unde îmi poruncise. Pe ea urma să o sun pentru vești
de la telefonul public. Ideea era bună. Oricum, Șura ședea pe balcon
și ar fi văzut-o intrând în scara blocului. Clar că nu s-ar fi schimbat
nimic dacă aș fi așteptat-o acasă, pe divan. Îmi place să cred însă că
măcar unele lucruri le-am făcut cum trebuie.
Ploua, era una din acele zile în care orașul se urâțea și nu-l mai
voia nimeni. Pe străzi, lumea se ferea sub umbrele, impermeabile
din celofan sau revista Femeia Moldovei, făcută acoperiș deasupra
capului. Singurul loc în care aș fi putut să mă ascund, cabina de
telefon, era ocupat. Un băiat – pesemne, student sau, pur și simplu,
un băiat deștept cu cărți sub braț – vorbea, gesticulând nervos. Era
necăjit. Din când în când, își înclina capul spre aparat, de parcă
suporta tot mai greu ceea ce venea din receptor. M-am gândit să-l
enervez și m-am apropiat de cabină. Atunci l-am văzut că plângea,
își zdrelise cu unghiile fruntea plină de coșuri și trecuse la bărbie.
Nu aveam nicio șansă. L-am lăsat în pace și m-am lipit de tulpina
unui plop. Măcar ceva, m-am gândit. Mereu gândesc așa. Niciodată
ceva bun, ceva adevărat, care să merite. Măcar ceva.
Și atunci le-am văzut. Erau două surori, eleve, fugind prin
ploaie. Râdeau și săreau prin băltoacele care apăruseră pe trotua-
rele curate. În urma lor, o femeie bătrână încerca să țină pasul, dar
reușea cu greu. Avea părul alb și purta o rochie albastră, cu guler și
manșete bogat croșetate, semn că avea mult timp liber. Sau, poate,
semnul era că încă mai voia să fie frumoasă, femeia aceea bătrână?
Bunica lor. Asta se ghicea din asemănarea vagă – fetele aveau și ele
ochi mari și fruntea înaltă –, dar mai ales din bucuria, nu ciuda, cu

91
care le urma. Le-am petrecut din priviri până când au ajuns toate
trei la un capăt de drum. Am știut că niciodată, în nicio viață nu
voi avea parte de o astfel de zi. Că nu voi putea să alerg și eu nebună
prin băltoace, cu o soră mai mare sau măcar mai mică, fără să mă
tem de bătaie.
Tamara Pavlovna s-a întors de la Odesa a doua zi. Bătută și cu
toți banii furați.

82
Oficial, alcoolul se vindea doar la anumite ore, în realitate însă
nu se vindea mai deloc. Lipsiți de băutură adevărată, orășenii au
trecut repede la surogate și la otrăvuri. Era la mare căutare tot ce
conținea măcar un gram de tărie: apa de colonie, spirtul medicinal,
lichidul de frână și cel pentru spălat parbrize, gazul, antigelul. Din
farmacii se cumpăra cu brațul tinctura de calendulă și iodul. La o
nevoie, chiar și antiparazitarele erau diluate cu apă sau ceai. Lioncik
a venit într-o seară la noi tremurând și ne-a întrebat dacă nu avem
soluție împotriva transpirației picioarelor. Mare scârboșenie mai
era, însă, cel puțin, avea gust de castravete. „Și băutură, și zacuscă”,
râdea el. Unii alcoolici se reprofilaseră și deveniseră narcomani. În
loc de vin sau votcă, se adunau la mirosit clei sau altceva, la fel de
toxic. Diclorvosul, acetona, crema de ghete – ca să dau doar câteva
exemple. Ultima conținea spirt și, dacă o ungeai pe pâine, iar apoi
o rădeai când se usca, obțineai un fel de tartină cu gust de alcool.
În cei doi ani cât a ținut „suhoi zakon”, s-au îmbolnăvit mii. Oame-
nii ajungeau la spital cu esofagurile arse și mațele sparte, orbi sau
dereglați la creier. Și Lioncik a fost spitalizat timp de o lună, după
ce mâncase chiar porcăria aceea de cremă de ghete. Sărmanul nu
înțelesese că trebuia să o radă de pe pâine și a înghițit-o cu totul.
A început era speculei și a vânzărilor clandestine. Vanea sec-
toristul răzbătuse, în sfârșit, la treucă. Nu era zi să nu amendeze
pe cineva sau să nu pună laba pe vreo mită. Mulți făceau rachiu

92
chiar la bucătărie din ce le cădea sub mână – legume, fructe, tot
felul de resturi. Se îmbogățeau mulți, dar se și caliceau. Totuși cea
mai mare surpriză ne-a venit de alături. Raia a stat cât a stat mirată,
iar într-o zi s-a apucat și ea să vândă vin. Îl aducea pe ascuns de la
țară, de la soră-sa, și îl expedia de acasă cu canistrele. A câștigat o
grămadă de bani, și-a cumpărat chiar și mașină, dar n-a fost să fie.
I-au furat bandiții Jiguliul din curte și n-a mai înțeles Raia nimic
din toată munca ei.
Tamara Pavlovna nu plângea, însă era pe aproape. În oraș
sticlele se împuținaseră, iar dacă se găsea vreuna, nu valora nimic.
Mă gândesc că, dacă ar fi plâns atunci, ar fi fost mai bine. N-ar fi
adunat în ea toată jalea și poate că n-ar fi ajuns unde a ajuns. Nu
banii îi lipseau ei – mereu am avut destui pentru o viață bună –, îi
lipsea adunatul. Bucuria de a face avere din nimic, asta i-au furat.

83
Tamara Pavlovna m-a împins peste prag și m-a ciupit dureros de
umăr – să mă pricep. Coridorul a început să miroasă a încălțăminte
nepurtată. Aveam părul ud și pielea proaspăt roasă. Rochie nouă,
șosete noi, chiloți noi. Venisem la Bella Isaakovna pe o noapte.
Tamara Pavlovna trebuia să plece din nou la Odesa, însă, după ce
se întâmplase în curtea vecină, nu mă mai lăsa singură. Casa Bellei
mirosea a ceva necunoscut. Nici a floare, nici a om, nici a mâncare.
M-am uitat în jur și am înțeles ce însemna bogația. În primul rând,
erau covoarele. Moi, colorate, groase. M-aș fi tăvălit pe ele până-n
moarte. Apoi lustra: enormă, ca un soare cu horboțele din sticlă
sclipitoare. Și, desigur, servanta gemând de cristal. Pahare de toate
mărimile, șerpi cu limbi rubinii, bufnițe cu ochi de chihlimbar. Pe
o poliță separată, coniacuri rare în sticle pătrate, legate la gură cu
fire de aur. O încântare.
În salon, întinse pe covor, se vedeau multe cărți. Unele groase
și late, cu titluri aurii. Altele mai mici și mai subțiri, cu falduri în

93
loc de pagini. Bella s-a așezat lângă ele în genunchi și fusta ei în
formă de clopot a înconjurat-o țeapăn. „Vrei să țe faci doctor?”, m-a
întrebat și mi-a făcut semn să vin lângă ea. Mi-a spus să-mi aleg
o carte și am luat una la întâmplare. Era o enciclopedie a corpului
uman. Am deschis-o pe la mijloc și am dat de inimă. Mare și roșie,
prea mare. M-am gândit că, dacă mi-aș băga-o în piept, nu aș mai
avea loc și pentru altceva. După ochi și creier, frica a dispărut, fă-
când loc unui soi de plăcere pe care nu o mai simțisem până atunci.
Plămânii și rinichii mi s-au părut fleacuri, la fel și alte organe, pe
care le-am răsfoit repede. La stomac m-am oprit mai lung, pentru
că îmi amintise de furtunul cu care Polcovnicul uda trandafirii. Mi
l-am imaginat plin și mi s-a făcut greață.
Pe la sfârșitul cărții, am ajuns la ceea ce nu credeam că poate fi
arătat așa, ziua în amiaza mare. Era „treaba aceea” de femeie. Mare,
desfăcută, pe doua pagini lipite, cum văzusem până atunci prin
reviste doar portrete de oameni importanți. Am vrut s-o închid,
mai mult rușinată decât speriată, însă Bella Isaakovna și-a ridicat
ochelarii pe frunte și m-a privit curioasă. Privirea aceea a ei și cu-
vintele care au urmat au fost primul meu examen de specialitate.
Это пизда. Для женщины важнее чем сердце.82
Iar mirosul de la cafea venea.

84
Am întrebat-o într-o zi pe Mariana Andreevna cum se traduce
moldovenește прожектор83. „Un fel de lampă”, a fost răspunsul ei,
ca de obicei, genial. Nu mă puteam liniști. În fiecare seară mă uitam
cu Tamara Pavlovna la Прожектор перестройки84, cea mai popu-
lară emisiune din acele timpuri, iar eu nu înțelegeam ce înseamnă

82 Asta e pizda. Pentru o femeie este mai importantă decât inima. (rus.)
83 Proiector. (rus.)
84 Proiectorul perestroikăi. (rus.)

94
прожектор. Un fel de lampă deci. La școală, părerile despre perestroi-
kă erau împărțite. Copiii din familiile de oameni deștepți spuneau că
perestroika era bună. Libertate și restul. În schimb, cei din familiile
în care ideile erau pe locul doi, trei sau douăzeci și patru – așa ca la
mine și la Tamara Pavlovna – spuneau că lumea se rostogolește la
vale. De parcă ceva se putea rostogoli și la deal. Timpul a arătat că
au avut dreptate și unii, și alții.

85
După câte amintiri devine omul alcoolic, după câte trădări se
înnegrește inima unui copil? Nu trebuia să mă fac doctor, nu trebuia.
Pe unii oameni meseria îi înveninează, iar după Tamara mea ar fi
fost corect să nu mă apropii de copiii altora. Îi privesc când se nasc –
moi și neputincioși – și mă gândesc că măcar ei vor fi fericiți. Cu
mame, iată, cu tați. Cu bani. Apoi îi văd cum își înfig maxilarele
în cele care i-au născut și trag din ele ca niște câini tineri. Ce este
durerea altui om pe lângă propria foame? Cruzimea. Cruzimea este
deja acolo, în ei, fremătând ca o floare roșie. Crește cruzimea într-un
om mai repede decât unghiile, decât părul, decât dinții.
Femeia aceea care a născut un băiat mort – m-am dus totuși
la ea – mi-a spus că, oricum, se consideră mamă. Că moartea nu a
făcut decât să o treacă peste niște etape. Toți ajungem acolo – și viii,
și morții, și ceilalți între. M-au încolțit cuvintele ei și stau cu capul
plin de ele. Le tot gândesc, le întorc, le vreau adevăr și pentru mine.
Și ceilalți între. Moartea! Moartea, oricum, face ce vrea ea. Dar ce se
întâmplă când viața te trece peste niște etape? Când vezi că mai ai
carne și putere, iar ea, viața, te trimite la sfârșitul cozii și te privește
ca pe un aproape mort. Eu sunt între, Tamara e între. Toată viața
mea a fost între. Măcar cu două etape înapoi aș vrea. Măcar fără
această mare amăgire care s-a vrut dragoste.

95
86
Căci ce însemna, de fapt, гласность85?

Să înjuri în troleibuz.
Să pârăști la miliție care vecin vinde alcool.
Să-i trimiți pe ruși acasă.

Asta cu rușii se auzea des, prea des pentru un oraș mic, în care
curtea era legiune. Tot mai mulți moldoveni spuneau deschis că au
limba lor, cu accentul pe noastră. Limba noastră, limba noastră – de
la televizor, de la radio, din guri. Pentru unii ruși, acestea au fost
primele cuvinte moldovenești care le-au intrat în cap. Drept că și
singurele. „Limba nostraaa”, striga Șurocika de la balcon, cu scârbă,
ca o italiancă, povestind vreo strășnicie inventată peste noapte. Șura
știa să-și adapteze poveștile.
Mie, crescută cu hurta la internat, dorința, dar mai ales bucuria
de a numi ceva „al nostru”, îmi era străină. Eu spuneam al meu în
toate limbile: și unui mesteacăn, și soarelui, și lui Lenin. Tot pe ce
puneam mână devenea al meu. Într-o seară, din prostie, am între-
bat-o pe Tamara Pavlovna unde era casa rușilor, însă am primit o
palmă dureroasă peste gură. Răspunsul ei la toate întrebările mele
greșite. M-a lămurit Marina a doua zi: gara, gara era casa. Simțeam,
vedeam că ceva se schimbase.
În curte, copiii moldovenilor nu se mai lăsau numiți „mămăli-
gari” de copiii rușilor sau răspundeau pe loc cu „scroafe”. După ore,
băieții de la școala rusă din vale veneau să se bată cu băieții noștri.
Ai noștri parcă îi băteau mai des. La fete era altfel. Rusoaicele s-au
considerat mereu mai frumoase și mai hâtre ca moldovencele și așa
a rămas. Era mare nevoie de o unghie care să ne netezească pe toți.

85 Glasnost – reformă politica introdusă de Mihail Gorbaciov, menită să promo-


veze democratizarea, dreptul de a vorbi liber, abolirea cenzurii și a represiunilor
politice, reducerea corupției din conducerea de vârf a Partidului Comunist. (rus.)

96
87
Raia părea supărată, însă nu m-a alungat. „Ți-ai găsit și tu
când să vii”, mi-a strigat de după ușă și a alergat la bucătărie. Am
urmat-o, îngrețoșată. Voiam să aflu de unde venea duhoarea. Pe
plită, un cazan de aluminiu, în care vara o văzusem spălând fruc-
tele pentru dulcețuri. Mirosul îmi părea cunoscut, totuși mâncare
nu avea cum să fie. M-am apropiat și am zărit o spumă roșiatică,
gata să se reverse peste marginile năclăite. Raia a pus capacul și
putoarea s-a mai domolit. „Ce-i asta?”, am întrebat-o cu mâna pe
gură. „Da’ ce, nu poți dormi noaptea?”, m-a repezit ea. Venisem,
de fapt, cu treabă.
Trebuia să fac un cârnat de ciocolată – una dintre idioțeniile
care li se cereau fetelor prin clasa a patra. Atât îmi amintesc de la
orele de pregătire pentru viață: cârnatul de ciocolată și cusutul în
cruciuliță. Cu alte cuvinte, pentru viață am ieșit din școală pregătită
beton. De restul – tac. Nimeni nu m-a pregătit de viol. Nimeni nu
m-a pregătit de trădare. Spălat, mâncat, culcat: asta trebuia să știe
o femeie. N i m e n i nu mi-a spus că va veni o zi în care bărbatul
meu – unul dintre băiețașii care la aceeași lecție ciopleau admirabil
în lemn – se va căca în mâncarea și în curățenia mea și va pleca. Nici
măcar la o altă femeie, nici măcar cu un scop precis. Pur și simplu,
va pleca. Cam așa a fost cu pregătirea noastră pentru viață. Primești
bătaie – freci un cârnat de ciocolată. Naști un copil bolnav – coși
o batistă în cruciuliță.
E drept, sunt rea. Înjur și beau. Mai fac și altele. Fără licurici
fermecați în groapa mea întunecoasă. N-am mai făcut cârnat în ziua
aceea și nici în altă zi. Raia își spăla în cazan terfele dintre picioare,
așa cum erau nevoite să facă toate femeile o dată pe lună. Când am
aflat ce avea pe plită și am recunoscut mirosul de sânge stătut, am
iesit și am vărsat pe scări tot ce mâncasem.

97
88
Poama – cea mai mare bogăție a plaiului!, scria pe foaia lipită
de parbrizul Ikarusului care urma să ne ducă într-un colhoz din
suburbie. Pe unii copii veniseră să-i petreacă părinții. Pentru a le
aduce ouă fierte și chiftele puturoase cu usturoi, considerate de
orășeni mâncare de drum. Dar și pentru a strecura un cuvânt-două
profesorilor însoțitori. „Vă rog, Nătășica a avut apendicită.” Sau.
„Ghenadzie răcește tare repedze, dacă se poate cu mănuși șî fulăraș
treaba ceea.” Tamara Pavlovna, când a aflat că plec cu școala la
muncă, m-a întrebat dacă voi fi plătită. I-am spus că nu știu. „Oaia
suge când e mielușea, prostul – toată viața”, a dat ea a lehamite din
mână. Bucuria colegilor nu avea margini. Mă bucuram și eu cât mă
ducea mintea. Ce mai văzusem până atunci? Cât am fost la internat,
n-am ieșit nicăieri. Lumea orfanilor se termina în dreptul porții și
în spatele cantinei.
Prin geamul mare al autobuzului vedeam o altfel de viață. În
loc de blocuri și balcoane – case cu porți și câini în lanțuri. În loc
de străzi late – drumuri înguste, gâște. Căruțe și camioane. Ni-
ciun semafor, vaci. Școala, правления 86, biserica cu b mic. Femei
îmbrobodite. Bărbați prea veseli, copiii lor făcându-ne din mână.
Verde, violet, galben: via nu avea capăt. Cordele multicolore de
mătase – și ce mai rămăsese din rochiile de peste an ale femeilor –
străluceau printre struguri ca niște resturi de vară. O frumusețe
copleșitoare, aș fi spus dacă aș fi știut atunci acest cuvânt. Nu-l știam
însă. Am tras adânc aer în piept și am ascultat-o vorbind pe Mariana
Andreevna. „Privim la vie, copilași, comoara strămoșilor, bucuria
mâinilor, doina neamului.” Și tot așa. M-am desprins de clasă și am
alergat cu brațele desfăcute până la jumătatea unui rând. Nu-mi
venea să cred că toată acea frumusețe se găsea în afara Orașului.
De după deal a ieșit soarele și, atinsă de lumina dimineții, via a

86 Sediul conducerii colhozului. (rus.)

98
luat foc. M-am culcat sub butuci și am început să mănânc struguri
cu gura, înghițind bobițele cu tot cu sâmburi. Miroseau a iarbă și
a busuioc, a fericire. Să fug, să mă ascund, să rămân. Măcar o zi,
măcar până diseară.

Află: bunicii mor odată cu părinții?


De ce orfanii nu ajung la părinții părinților, ci la Tamare
Pavlovne?
Află: de unde ia Polcovnicul semințe fermecate?

89
Cifrele, într-adevăr, bucurau. Alcoolismul scăzuse, în schimb,
restul crescuse. Tamara Pavlovna nu se mai uita deloc la televizor –
de la știri o durea capul. Mai ales după ce rămăsese și fără lucru,
tot din cauza acelei nevoi. Sticlele ajunseseră niște gunoaie. Centrul
nostru de colectare a fost comasat cu altul, mai mic, iar sticlăreasă
a rămas o femeie tânără, care vorbea și moldovenește. M-am gân-
dit că asta o va dărâma, însă am greșit. A plâns vreo două zile și a
început să o ajute pe Raia la speculă. Le mergea binișor. Căra din
nou genți ziua întreagă, doar că nu cu sticle goale, ci cu vin și cu
самогон87. Vanea sectoristul, care știa ce fac ele, primea pentru asta
bani. Erau acoperite.
Tot atunci a îndesit-o și pe la Odesa. Când, peste ani, am aflat că
vindea la negru medicamente rare, trimise de Mihail prin contra-
bandă, nici măcar nu m-am mirat foarte tare. Pleca o dată la două
săptămâni și nu mă mai lăsa la nimeni peste noapte. „La anii tăi,
îl creșteam pe Mișa singură”, îmi spunea de fiecare dată când ieșea
pe ușă cu geanta cea neagră. Mințea, desigur. Se vedea că ascunde

87 Rachiu artizanal. (rus.)

99
ceva, însă nu-mi păsa. Eram chiar bucuroasă că mă lasă de capul
meu. Mă uitam la televizor până târziu, mă îndopam cu salam fără
pâine și beam suc de mesteacăn cu borcanele. Furasem multișori
bani și îi țineam ascunși în subsol, după țeavă. Puteam să-mi cumpăr
orice voiam. De ce furam, nu știu. Nu din sărăcie, nu din foame.
Bani mi-a dat mereu. Furam mai degrabă din convingerea că mi
se cuvenea mai mult sau, cel puțin, egal. Cum altfel să o pedepsesc
dacă nu sărăcind-o?

90
La școală eram printre primii elevi, mă împiedicam doar de
limbă. Până și Mariana Andreevna, care era o proastă, se mira de
ce îmi vine greu la o disciplină atât de ușoară. De ciudă, probabil,
m-am trezit căutând la televizor tot mai des emisiuni în limba mol-
dovenească. Tamara Pavlovna a strâmbat din nas de vreo două ori,
însă i-am spus că era „pentru antrenament.” Și ca să nu trebuiască
să ducem cadouri, așa cum făceau alți copii. Asta i-a plăcut.
Discuțiile despre „ocupanți” – cum erau numiți, mai nou, rușii –
continuau. Nu știam de partea cui să fiu. Școala îmi era moldove-
nească, însă rusa îmi plăcea mai mult. Vorbeam rusește în curte, la
magazin, în oraș. Adică peste tot. Greta cea cu creta începuse altă
vrăjeală. „Limba noastră e limba română, nu moldovenească”, o
auzeam vorbind pe coridoare. Copiii o ascultau cu gurile căscate.
Într-o zi m-am dus să o ascult și eu, însă mare lucru nu am înțeles.
De exemplu, spunea ea, pe vremuri, Moldova a fost lipită – așa a
spus! – de România. „Cu ce lipită?”, am întrebat-o și s-a supărat pe
loc. Apoi spunea că rușii i-au ucis pe toți moldovenii deștepți, lă-
sându-i vii doar pe cei proști. Aici, mă rog, nu știam ce să zic. Iar la
sfârșit ne-a șoptit că taică-său o învățase să citească cu grafie latină.
E drept că Greta vorbea mai frumos decât Mariana Andreevna,
însă asta nu era greu. Mariana Andreevna vorbea ca un netezitor
de asfalt, căruia cineva îi băgase un cartof în țeava de eșapament.

100
Și mirosea tot așa. În rest, nu credeam niciun cuvânt din câte au-
zisem de la Greta. M-am gândit totuși să-mi încerc norocul și am
întrebat-o și pe ea cum se traducea moldovenește porcăria aceea de
proeictor al perestroikăi. „Un fel de lampă”, mi-a răspuns Greta.
Măcar ceva știam sigur.

91
Fără îndoială, Tonea era cea mai frumoasă femeie din curtea
noastră. Katiușa știa cum să se îngrijească, însă în unele zile, până
și fața ei întreținută cu creme scumpe se pierdea. У Кати опять
упало лицо88, anunța discret Șurocika, dar mai mult de atât nu
spunea niciuna. Femei erau toate și știau cum e să ai cărbuni în piept.
Dacă ar fi trăit astăzi, Tonea ar fi fost manechin. Slabă, cu părul
lung despărțit în două și încheieturi ca niște chibrituri. Бедная-
sărmana Tonea au numit-o vecinele pricepute la dulcețuri și leacuri,
însă oarbe ca niște cârtițe la sufletul omului. Și așa a rămas Tonea
sărmană toată viața. Tonea, Tonecika, Antonina. Iubea femeile,
Tonea noastră, însă nici chiar ea nu a avut curajul să recunoască
acest lucru până la capăt. De unde dragoste pentru toți?
Îmi amintesc o după-amiază petrecută la ea acasă, înainte de a
pleca în România. Ai uneori dorința asta de a vedea un om. Umbă
prin tine ca un bulgăre de foc și te pustiește. Voiam să povestesc cui-
va despre Radu și simțeam că doar Tonea putea trăi alături de mine
acea stare de deznădejde. Era bolnavă. Se cuibărise într-un fotoliu
și mânca o rodie. Am vorbit mult atunci. Mi-a spus că mai bine este
să bei ceai verde decât compoturi. Că apa fierbinte te îmbătrânește,
la fel și carnea, iar votca este pentru mujici. Că undeva, nu foarte
departe, există un oraș în care oamenii sunt toți frumoși și înalți,
iar acoperișurile caselor – roșii ca niște flăcări. Când m-a întrebat
de ce venisem, nu am știut ce să-i răspund. Am spus simplu că dacă

88 Katiei iar i-a căzut fața. (rus.)

101
nu veneam, avea să-mi fie mai rău. La plecare, Tonea mi-a dat niște
ceai verde într-o batistă și mi-a spus: „Antonina, numele meu este
Antonina”. Știa, desigur, cum o numesc femeile, însă îi era totuna.

92
În mai am aflat cu toții că în aprilie se întâmplase ceva rău în
Ucraina. La lecția de limba moldovenească am învățat ce înseam-
nă radiație și explozie, iar la rusă – долг89 și герой90. Eu le știam
pe amândouă. Ca să mă laud în fața colegilor, am povestit rusește
despre Serghei Lazo și despre cum fusese acela ars de viu într-o
locomotivă. Am mai adăugat minciuni de la mine – învățasem de la
Șurocika cum se construiește o poveste. Explozia ne interesa puțin.
Eram toți mândri că deveniserăm pionieri, iar eu eram moartă după
cravata mea roșie. O călcam în fiecare seară pe marginea patului, ca
nu cumva să îi rămână vreun semn de la nodul din ziua precedentă.
Insigna de octombrel o aninasem pe perdeaua de la bucătărie, nu
mă mai interesa. Cu atâtea în jur, Ciornobâlul îmi părea un fleac.
Mă îngrozește ignoranța noastră. Poate doar Bella Isaakovna
înțelegea cu adevărat ce tragedie se produsese, ea însă nu simțea
nevoia să vorbească de pe scenă, așa ca Șura. În acele zile, oamenii
începuseră să moară câte puțin, iar noi ne gândeam la mare și la
murături. Șura se bălăcea în minciuni ca porcii în noroi, însă vecinii
o credeau – bun în lume rămăsese puțin. În afară de limbă și explozii,
perestroikă și specula înfloritoare a Raiei, se mai întâmplau în oraș
și alte lucruri. Eu devenisem, oficial, femeie. Îmi venise ciclul, și asta
era mai interesant decât toate cele de mai sus luate împreună. Nu
eram o mucoasă și puteam fi strigată pe stradă девушка!91. La școală,
fetele vorbeau doar despre dragoste. Cele care aveau surori mai mari

89 Datorie. (rus.)
90 Erou. (rus.)
91 Domnișoară. (rus.)

102
povesteau lucruri incredibile, de parcă li s-ar fi întâmplat chiar lor.
Două colege – grăsanele clasei – începuseră să poarte sutiene, iar
una se lăuda că îi crescuse păr acolo. Oxanka – cine s-ar fi mirat? –
se sărutase deja cu un băiat din clasa a noua, iar Maricica avea un
iubit care îi scria bilețele de dragoste. Până la ele, chiar și în privința
sutienului, aveam mult. Arătam ca o coadă de mătură, iar în loc de
sâni purtam două boabe de fasole care se întăreau doar la frig. La
dragoste mă gândeam, însă se vede că nu așa cum trebuie. După ce
ne făcuse la toate Rodion Eduardovici, mi se părea că sunt de mult
pe altă treaptă. Iar după întâlnirea cu Mihail, băieții de vârsta mea
îmi păreau nedezvoltați și buboși.

93
Când voiam să plâng în voie, mă închideam în baie și o mințeam
că mă spăl bine. Spălatul era de lăudat în casa noastră, mă lăsa în
pace. Un lucru mi-a spus totuși, atunci când a aflat că mi s-a pornit
roșul. Станешь подстилкой, убью92. În secunda aceea am văzut în
ochii ei invidie. Spun asta fără niciun fel de resentimente, nu ca să o
învinuiesc sau să o vorbesc de rău încă o dată. În lipsa altor bucurii,
femeile invidiau adeseori chiar și crăpătura sângerândă a alteia.
Așa erau timpurile: sau te măritai și răbdai, sau te lăsai coadă de
câine, dar mai apucai un cadou, o floare și restul. De fapt, ce restul,
care restul? Un tort și o garoafă, nici măcar două ca la mort. Doar
nu primeau toate cercei de aur și parfumuri ca Ekaterina. Una era
crăpătura Șurocikăi, și alta, a Katiușei. Nici bărbații nu erau chiar
proști, înțelegeau cui să dea mai mult și cui mai puțin.
Dacă ar fi existat pe atunci Dumnezeu, i-aș fi cerut să mă facă
altfel. L-aș fi rugat să cheltuie cu mine măcar un strop de bucurie,
măcar o rămășiță de plăcere. Un scuipat de-al lui mi-ar fi fost de
ajuns – nu eram hapsână. Pe cât le iubeam, pe atâta le disprețuiam.

92 Dacă ajungi tearfă, te omor. (rus.)

103
Pentru viețile serbede, lipsite de orice bucurie trupească. Pentru
nodurile din gât și din inimă. Aș fi putut îndrăzni să fiu curvă.
Eram de la internat, la ce să te aștepți de la o orfană? Cel mai mult
mă temeam că, în câțiva ani, voi ajunge și eu ca ele – mirosind
mereu a mâncare, deșelată și cârpită, fără sâni și cu dinții puși.
Cu „treaba aceea” ca un gogoșar. Pe asta cu gogoșarul o auzisem
de la Raia. Povestise ea la o beție cum o lăsase bărbatul pe una,
pentru că avea „treaba aceea” ca un gogoșar. Am stat în baie o seară
întreagă ca să văd cu ce semăna treaba mea. Cel puțin, nu cu un
gogoșar. Când le vedeam bolnave, îmbătrânite înainte de vreme,
fierbându-și murdăria dintre picioare alături de dulcețuri –, mi se
strângea inima în piept. Altele nu aveam însă. Acestea erau femeile
mele, singurele care m-au vrut.
Tu, mamă, ce ai fost: coadă de câine sau sită de mătase?

94
Отстань93, i-am spus de vreo două ori, însă țiganca a continuat
să meargă în rând cu noi ca trasă de un lanț. Am încercat să o sperii
cu miliția, dar n-a ținut. Râdea și cânta, cerându-ne iar și iar să ne
ghicească viitorul în schimbul unei ruble. Eu și cu Tamara Pavlovna
ne porniserăm la doctor. De la o vreme, se trezea strigând nopțile,
îngrozită de același vis cu un hoț fără față. La început o jeleam.
Îi făceam ceai cu miere, crezând că avea nevoie de căldură, ca să
poată adormi din nou. Visul însă nu a dispărut. Hoțul fără față a
chemat și un om negru, care o aștepta la ușă să-i fure banii. După
câteva luni mila mea s-a prefăcut în fiere. Ceai nu-i mai făceam,
dar de strigat strigam. O vreme chiar a fost mai bine. Atunci când
o certam, se trezea, i se făcea rușine și se lăsa încetișor pe pernă.
Plângea în pumni până adormea. Dimineața ea rămânea să doarmă,
iar eu mă îmbrăcam și mă duceam la școală. Când n-am mai putut

93 Pleacă. (rus.)

104
răbda, m-am dus la Bella. I-am spus sincer că îmi venea să o omor.
Bella Isaakovna m-a ascultat, a scris pe o foaie o adresă și un nume
și mi-a spus „joi.” Să mergem joi.
Ne rătăciserăm. O luaserăm în susul străzii, nu în josul ei, așa
cum ne arătase o femeie mai devreme. Pentru că oamenii văd străzile
diferit, iar unii cred că susul e jos toată viața. Eu mergeam înainte,
ca să mai întreb lumea, iar ea venea cu ghicitoarea. „Hai măcar fetei,
că-i tânărî șî frumoasî”, o auzeam din urmă. Pe Tamara Pavlovna o
vedeam pierdută, neștiind niciun cuvânt moldovenește. Tot încerca
să o alunge pe țigancă cu mâna, dar aceea, fiind mai tânără și mai
obraznică, sărea dintr-o parte în alta ca o pisică.
După vreo jumătate de oră apăruse și spitalul, la capătul străzii.
Era o clădire rotundă, toată numai geamuri, și semăna mai degra-
bă cu o navă spațială decât cu un spital. Ne învârtiserăm pe lângă
ea de o mie de ori, dar de unde era să știu că un spital putea să fie
rotund și să se numească ромашка94? Oare bine ne trimisese Bella
Isaakovna, m-am întrebat. Erau bune pentru lecuit și spitalele cu
nume de floare? Țiganca, văzând că am ajuns, și înțelegând că nu
va mai scoate banii din noi, s-a enervat tare. Pe mine m-a scuipat,
iar ei i-a spus în față: „O să te ucidî ci iubești mai tari”, apoi și-a
ridicat fusta și a plecat blestemându-ne în limba ei.

95
Țeava înnebunise, era Șura. M-am uitat la deșteptător și am
văzut doiul fosforescent strălucind în noapte. Am sărit în picioare
și m-am dus direct la geam, de unde venea vocea. „Tamaraaa”,
striga Șurocika, nici foarte tare, dar nici încet. „Ta-ma-ra!” Trezise
tot blocul. Tamara Pavlovna a început să se îmbrace fără grabă. Eu
am rămas în cămașă de noapte, însă mi-am înfoiat părul de trei ori,
în caz că ar fi ieșit lumea. „Tu ești?”, a întrebat-o Șurocika de după

94 Romanița. (rus.)

105
lanț. „Moartea, deschide”, i-a răspuns ea și am intrat. Să adormi opt
familii într-o noapte de vară nu e ușor. Chiar dacă Șura se liniștise,
bătăile în țeavă continuau. Toți voiau să arate că nu dormeau, și
nu de bunăvoie. Bătea chiar și Zahar Antonovici cu o mână. De la
balcon, Tamara Pavlovna a anunțat tare, ca să audă toată lumea:
У Шуры случился испуг95. Vecinii au început să o facă pe Șura
troacă de porci, iar cineva a pomenit chiar și miliția.
M-am gândit atunci că oamenii nu mai erau ca înainte. De la o
așa dragoste – direct la miliţie! Se stricase ceva în noi, se împuțise
și aduceam a hoituri. Nu mai aveam nici milă, nici încredere. Tre-
cuseră zilele în care mâncam toți dintr-o mână de cireșe apoase și
am fi ucis un arici într-o secundă. Adevărul era că ne temeam. Ne
temeam de perestroikă, dar și mai tare ne temeam să recunoaștem
că ne temem. Ne temeam de radiație, chiar dacă nu ne era clar ce ne
putea face. De bandiți și de răscoală ne temeam. În stradă, oamenii
se luau unii de alții. Rușii de moldoveni, moldovenii de Moscova.
Ne plecau evreii! De la Chișinău sau din Cernăuți cu trenul până
la București, iar de acolo, repede, cu avionul. Plata în dolari. Așa
se ajungea în Israel. Nu toți însă erau evrei. Și acolo trebuia să te
aștepte cineva.
Am întrebat-o pe Șura de ce ne chemase la miez de noapte și
venise, în sfârșit, momentul ei de glorie. „Acolo”, a arătat ea trium-
fătoare spre divan, unde, într-o baltă de sânge, zăcea Ekaterina.

96
Cu banii de pe speculă, Raia și-a cumpărat un Jiguli. Alb, stră-
lucitor, cu maneta schimbătorului de viteze în formă de trandafir.
Pentru asta, Tamara Pavlovna n-a iertat-o. Nu era obișnuită să vadă
pe alții câștigând mai mult decât ea. Și nici să muncească cu ziua
pentru străini nu era obișnuită. S-au certat o noapte întreagă, au

95 Șura s-a speriat. (rus.)

106
băut mult, dar degeaba. După vreo săptămână a plecat la Odesa pe
trei zile, iar când s-a întors acasă, am văzut că îi licăreau ochii. În
scurt timp contrabanda s-a pornit din gros. Într-o seară, și-a adunat
câteva lucruri într-o geantă și mi-a spus că va râmâne acolo până în
toamnă. „Să nu crezi ca m-ai scos din casă”, s-a răstit la mine când
a ieșit pe ușă, dar am observat că și-a ferit privirea. Bani mi-a lăsat
cât pentru trei oameni.
Aveam vara întreagă doar pentru mine. Maricica se pornise la
mare cu frații și părinții. Oxanka fugise pe o săptămână la o nuntă
de găgăuzi. Așa se mai lăuda ea cu nunta aceea, de parcă, la nunțile
de găgăuzi, se întâmpla cine știe ce. Până la urmă s-a întâmplat, dar
numai cu Oxanka. Nici mireasa nu fusese mai întrebată. Dintre
bărbați, în curte se vedeau doar Zahar Antonovici și Lioncik, pe
care, printre altele, lupta cu alcoolismul îl făcuse din nou om. După
greșeala aceea cu crema de ghete, Lioncik s-a lăsat de băut, și-a găsit
un serviciu și chiar o femeie. Liza – așa o chema – a venit să trăiască
la el și tare ne-am mirat când, la geamurile lui veșnic nespălate, au
apărut perdele și flori.
În fiecare zi mergeam la Ekaterina. După avort, Katia nu prea
ieșea din casă, iar picioarele îi erau mereu bandajate. Nu am vorbit
cu ea niciodată despre ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Tamara
Pavlovna mi-a spus doar că asta voi păți și eu, dacă „voi da drumul
bărbaților în mine”. Am adunat doi cu doi și am înțeles că Ekaterina
încercase să scape de o sarcină nedorită, ținându-și picioarele în
apă clocotită. Cred însă că făcuse mai mult decât atât, Katiușa. Prea
năvalnic a curs din ea sângele. Prea tare se pedepsise.
Devenisem câinele ei. Îi aduceam de la farmacie medicamente, îi
schimbam pansamentele, o ajutam să se spele. Ziua întreagă stăteam
amândouă lungite în pat, răsfoind reviste, visând la locuri frumoase
și la Mihail. Despre el îmi povestea deschis, nu mai avea ce ascunde.
Se cunoșteau de tineri, de pe vremea când Tamara Pavlovna a venit
cu el la oraș și l-a crescut ca o mamă. Se iubiseră câțiva ani, apoi,
cum se întâmplă cu toate fetele frumoase, ea a vrut mai mult. M-a

107
mirat sa aflu că, la fel ca și mine, Katiușa nu ieșise nicăieri. Hainele
ei scumpe, lucrurile aduse de peste hotare de către amanți au fost
toate călătoriile ei. După vara aceea, în curtea noastră nu a mai venit
nicio Volga. Katia a început să poarte rochii mai lungi și ciorapi mai
groși, aproape ca toate femeile obișnuite. Viața ei, așa cum o știuse
până atunci, se sfârșise.

97
Când mi se întorcea de atâta singurătate și bucurii din furat,
mă duceam la Лайнер96. Acolo se găsea cea mai bună înghețată din
oraș, drept că și cea mai scumpă. Bani însă furasem destui. Trebuia
doar să îi cheltui cu cap, ca să nu se vadă. Băgam în mine non-
stop suc de mesteacăn, gume de mestecat, prăjituri și cocteiluri de
lapte. Nu era cafenea în oraș în care să nu mă fi știut vânzătoarele.
„Prichindel”, „Ludmila”, „Guguță” – câți bani am lăsat acolo! Ceea
ce alți copii cerșeau de la părinți săptămâni la rând, eu cheltuiam
într-o singură zi.
„Lainer” fusese pe vremuri un avion adevărat – un Antonov-
10A –, dar, pentru că prea multe avioane de acest tip începuseră să
cadă, s-a decis să fie scoase din circulație. Cele noi au fost prefăcute
și mai zboară și azi. Vechiturile însă au fost trimise prin republicile
surori sub formă de cinematografe, săli de tir sau, iată, cafenele.
Mă așezam mereu pe dreapta, chiar în coadă. De acolo, vedeam
toți oamenii care intrau, parcul ca în palmă, lacul. Ceream de fiecare
dată o înghețată cu dulceață de vișine, și aceea venea într-un păhărel
de metal, cu multă nucă pisată deasupra. Unii alegeau cu ciocolată
rasă, dar erau proști. Tocmai aceea cu vișine era bunătatea pămân-
tului. Nu știu dacă mergeam acolo doar pentru înghețată. Cred că
și pentru bucuria de a privi lumea dintr-un hublou. Dar, mai ales,
pentru sentimentul de a fi înconjurată de frumusețe.

96 Avion de linie. (rus.)

108
Mai erau acolo și:
o chelneriță cu șorț alb, zimțat și bonetă în formă de coroană;
îndrăgostiți de toate vârstele, cu picioarele și mâinile împletite
pe sub mesele mici ca niște farfurii;
studenți făcând poze mai de departe, ca să încapă în cadru tot
avionul;
căni mici cu cafea fermecată și pătrate de ciocolată neagră;
mesteceni.

98
E destul să treci dimineața un prag ca ceilalți să spună că ești
plecat. Dar să treci o graniţă? În Moldova sunt plecată, în România
sunt venită. Uneori îmi pare că trăiesc doar la mine în cap, și acolo
cu chirie. Le-am spus că nu e grea, ci doar mare limba asta. Că nu
e destul să știi cum se cheamă lucrurile. „Faci mișto de noi”, râdeau
ele, iar eu nici măcar nu știam ce înseamnă „mișto”. Fete deștepte
toate. Roxana cu trei limbi străine, Magda cu părinți academicieni.
Dar tot repetau că e grea, e prea grea limba rusă. Să știi pe de rost
mii de oase și să nu poți învăța o limbă! La început voiam să le ajut,
credeam că sunt sincere și chiar voiau să învețe. Făceam pe banii
mei xeroxuri cu verbe și terminații. În sfârșit aveam și eu ceva de
dat. Am înțeles însă că nu le interesa deloc rusa și că doar le plăcea
să spună că este mișto. Fascinația asta pentru ruși – fără a-i înțelege,
fără a-i cunoaște – mă depășește și mă doare. Au trecut atâția ani de
când am ajuns la București și nu s-a schimbat nimic. Tot „rusoaica”
am rămas. Limba și frica: cu cât mă cumpără, cu atâta mă vând.

109
99
Alte griji decât să țin casa curată nu aveam. Mâncam ce voiam,
mergeam în fiecare zi la film sau, pur și simplu, urcam într-un tro-
leibuz și călătoream prin tot orașul. În iulie a venit acasă o dată. Să
vadă dacă mă descurc singură, a spus. Eram însă sigură că venise
pentru altceva. Se temea să nu mă curvăresc. Pentru ea, o femeie nu
putea ajunge mai rău decât să intre pe mâna bărbaților. La Odesa
găsise un bătrân și se ceruse la el în gazdă. Acela se bucura că îl
hrănea – îi lăsase ei o cameră întreagă. Mă bucuram sincer să o
văd și asta m-a mirat. Libertatea și singurătatea nu sunt la fel – am
înțeles repede. Altfel, mă simțeam de mult stăpână. La bucătărie
aranjasem lucrurile după placul meu, făcusem unele schimbări și
în cameră. Urmând exemplul Bellei Isaakovna, am cumpărat la
geamuri plase pentru muște. O găleată nouă pentru gunoi, o veioză.
Iar în baie am așternut pe jos un covor flocos, cum văzusem la Raia.
M-a lăudat pentru toate.
Câștigase în luna aceea cât într-un an, dar tot nu s-a săturat.
De cum a intrat pe ușă, a tras perdelele și a început să scoată de
prin ascunzișuri teancuri de bancnote. Îi cususe în haine, la fundul
genții, purta pe ea rânduri de bluze, deși afară era arșiță. Se vede
că se spăla rar sau deloc, puțea îngrozitor. Ajunsese ca bețivii, care,
pe vremuri, o scârbeau. Am insistat să o bag în baie și am spălat-o
bine. M-a ascultat și am văzut-o rușinată. I-am descâlcit părul, i-am
tăiat unghiile. Am trimis-o înapoi curată.
Într-o seară a pus deoparte două mii de ruble – atâția bani nu
mai văzusem în casă. I-a legat pe toți cu un elastic și, a doua zi, i-a
dus la bancă. La plecare mi-a întins două sute de ruble. „Pentru
școală și cadou de ziua ta”, a spus. Și-a luat geanta, bluzele, și am
văzut-o abia în toamnă.

110
100
În august m-am pregătit de școală singură. Mi-am cumpărat
de la Универмаг97 uniformă, ghete și un palton. Am trecut pe la
Mariana Andreevna și am cerut lista cu rechizite. Mi-am cârpit ma-
nualele. Mi se făcuse dor de colegi, de miros de cretă, de note bune.
Mă săturasem și de filme, și de cafenele, dar mai ales de Katiușa. O
iubeam ca pe ochii din cap, însă mă înnebunise cu avortul ei. Nici
ea, cred, nu înțelegea ce simte. Într-o zi plângea că își ucisese copilul,
în alta – că se urâțise din cauza unui „rahat cu ochi”. Nu aveam
prea multă minte, dar vedeam că din altceva i se trăgea ei neferi-
cirea. Voise Katia un copil, însă nu de la oricine, ci de la Mihail. Și
nu oricum, ci la Moscova. Îmi era milă de ea, dar nu până la capăt.
Totuși nu era un arici fără apărare. Era o șmecheră care greșise.
Prea multe treburi femeiești se întâmplau în jurul meu. Raia
cu Marina se certau ziua întreagă de la măritat. Șura mă ținea ore
întregi ca să-mi povestească tot felul de strășnicii. Cel puțin de
față cu Tamara Pavlovna se rușina să-mi vorbească despre lucruri
intime. Când eram singure însă, uita Șura și de vârstă, și de rușine.
Câte am aflat de la ea în vara aceea, mi-ar fi ajuns pentru cinci
măritișuri. Sărmana Șura, dacă nu putea să facă dragoste, măcar
își inventa amanți.
Oxanka era acasă, dar nu venea să mă vadă. Avea mereu treabă
cu Volodâmâr, pe care îl urmărea ca o umbră. Ne mai salutam une-
ori dimineața, apoi se pornea la grădinița din vale, unde știam că
se întâlnesc pe ascuns. Ședeau ziua întreagă pe terenul de joacă. Îi
vedeam râzând sau sărutându-se ba pe un tobogan, ba sub ciuperca
de lemn. Îmi rămânea Zahar Antonovici și, uneori, mai venea pe
la mine Bella Isaakovna.
Îmi amintesc o zi de sâmbătă, când mi-a sunat la ușă și m-a
scos la plimbare. I se făcuse milă de mine, văzând ce vară aveam.

97 Univermag – magazinul universal din Chișinău. (rus.)

111
Am mers amândouă lung și departe, exact ca în filmele despre
Moscova, în care eroii puteau parcurge în zece secunde întreg
orașul. Vorbind rusește, ca elitele. Abia de-mi mișcam picioarele,
de frică să nu terminăm prea repede drumul ales de ea. La brațul
Bellei mă vedeam studentă, eminentă, bogată. Cu un doctor în
știinţe moscovit făcându-mi curte. Mereu am visat să mă mărit cu
un doctor în știinţe moscovit. Seara am mâncat înghețată și am
băut apă gazoasă dintr-un aparat. Am aflat atunci că orice fetiţă
curată trebuie să poarte în geantă o batistă și un pahar pentru apă.
Batistă port până azi.
Ziua aproape trecuse, dar încă era. Ultimele raze de soare
luminau resemnate cartierul nostru. Voiam să înțepenesc în acea
realitate. Să opresc timpul și să-l prefac cu tot cu noi într-un gră-
unte de chihlimbar. Ne rămâneau două străzi și uram fiecare pas
care ducea la despărțire. Dintr-odată, Bella Isaakovna s-a oprit și
a făcut un gest de care nu o credeam în stare. S-a apropiat de un
tufar și a început să-i mângâie îndelung florile. Le mai văzusem –
albe, mărunte, urâte. Creșteau prin tot orașul – un fel de umplutură
între blocuri și magazine. Fața Bellei lumina. „Смотри, городские
цветы!98”, a spus ea aproape râzând, ca o fetișcană, întinzându-mi și
mie o creangă. Mirosul era dulceag, necomplicat. Ceva între verde și
săpun – în orice caz, nu un miros pentru o femeie ca ea. O priveam
hipnotizată cum le vorbește – nu o văzusem atât de încântată nici
măcar de trandafirii Polcovnicului.
Nu știu de ce mi-am amintit astăzi de acea plimbare a noastră
și de seara aceea bizară, care s-a încheiat fără vreo altă descoperire.
Poate de dorul Bellei, poate de dorul Chișinăului. Abia peste mulți
ani am aflat că planta care m-a făcut atunci să o văd altfel se numește
„miresuică”. Un arbust utilizat pe larg la amenajarea spațiilor verzi
din orașele mici. Pentru mine însă acele flori au rămas așa cum le-a
numit ea: flori de oraș. Florile orașului meu.

98 Uite, flori de oraș! (rus.)

112
101
Am urmărit biletul făcând înconjurul troleibuzului. Abia când
s-a întors la mine compostat cu opt găuri, m-am așezat pe scaunul de
pe roată, unde mirosea mereu a ars. De acolo nu avea să mă alunge
nimeni. Nu voiam – chiar nu voiam – să cedez locul gravidelor sau
pensionarelor. Babe din astea erau multe, în special rusoaice, iar
dacă intrai în gura lor, îți venea să te spânzuri. Unele, nu zic nu,
meritau să stea jos. Erau bolnave și restul. Altele însă erau hrănite
și adăpate ca niște iepe, dar, oricum, ridicau de pe scaune copiii.
Voiam să simt că am și eu loc – măcar undeva.
Prin geam, l-am văzut pe Serghei eroul, încojurat de o mare de
flori. În spatele lui, o mireasă gravidă își îndrepta rochia, în timp
ce fotograful privea nervos la ceas și la mirele prea tânăr. „Lazo”, a
anunțat șoferul și ușile s-au deschis. Oameni au coborât, oameni au
urcat. Pe stânga, cinematograful Искра99 era închis. Nu funcționa
nici Roata Dracului – o vedeam nemișcată printre copaci. Mi s-a
făcut dor de Maricica, mai erau două zile până începea școala. Luna
Parkul plecase și m-a mirat că Valea Trandafirilor era încă plină
de lume. Femeile și copiii se bronzau în jurul lacului, profitând de
ultimul soare al verii. Bărbații pur și simplu stăteau pe mal în chiloți
și beau bere. Orășeni.
Era închis și Palatul de Cultură al Feroviarilor. Acela însă era
închis mereu. Sau feroviarii nu aveau cultură, sau nu le plăceau
palatele, cine știe. La vale, troleibuzul și-a luat viteză și a ținut-o
așa până la magazinul de mobilă de pe colț – acela cu un singur
scaun în vitrină. „Ga…ga…ga…”, l-a apucat pe șofer tusea, însă toți
cei care aveau de coborât știau și fără el – urma Gara. Uitasem că
era început de an, troleibuzul s-a umplut pe loc de studenți. Două
fete cu sprâncene cât degetul au urcat prin ușa din mijloc cu patru
gentoaie. Mâncare, am simțit. Una din ele ducea în spate o pătură

99 Scânteia. (rus.)

113
făcută sul și o pernă. Era urâtă, avea bronz cojit și mulți pistrui. A
început îmbulzeala și putoarea de transpirație. O geantă de-a fetelor
a crăpat și din ea au început să curgă nuci. „Of, of”, striga necăjită
pistruiata, însă prietena ei, mai descurcăreață se vede, s-a întors
imediat spre mine și s-a răstit: „Ia ajută-ne, fato”. Am văzut atunci
că avea strungăreață, cum îi plăcea Șurocikăi să aibă bărbații.
Aș fi putut să le ajut, desigur, nu-mi era greu să mă aplec, dar n-am
vrut. Pur și simplu, nu am vrut. Pe mine cine mă ajuta cu sticlele?
Câți s-au aplecat în locul meu, câți au cărat și s-au opintit prin stații?
M-am prefăcut că nu le înțeleg și am întors capul spre geam. „Îi rus-
că, fa, las-o”, a spus cealaltă, rușinată. Și bine a făcut. Să se rușineze,
să tacă, să se descurce. Iar ne-au venit țărani la oraș, m-am gândit.
Tot călare, Kotovski, mereu călare. Am căutat din priviri ouăle
calului, altceva în stația aceea nu mă interesa. „Hoo-telul Cosmos
și Inturist”, îi trecuse tusea șoferului. Niciodată nu am înțeles cui îi
trebuia stația aceea, monumentul. Cine să coboare ziua în amiaza
mare la hotelul Inturist? Poate doar inturiștii, care precis veneau la
Chișinău din țări străine cu troleibuzul numărul 1. Între timp, fetele
își adunaseră nucile – strângătoare fete – și au coborât. Să se care! Și
așa ne sufocam și fără mâncarea lor. Am văzut pe stânga magazinul
Melodia, mai încolo cafeneaua Ludmila – cât de frumos era totuși
Chișinăul meu. Mai aveam două stații și mi-am pipăit banii prin
haină. Erau. Mă duceam să-mi cumpăr cercei din aur, ca orășencele.

102
Iar noaptea a fost cutremur. Venise din Vrancea, ni s-a spus la
televizor. Asta ne făcea România: ne trimitea cutremure. Unde era
proasta de Greta, să o întreb despre cât de bună era limba ei română?
Un dulap, câteva lustre, murăturile Raiei. Blocul nostru scăpase
ușor. Eu am pierdut farfuriile cele scumpe și toate paharele de cristal.
Au căzut de pe poliță unul după altul – zang, zang, zang, de zece
ori – și s-au făcut praf. Le-am adunat de pe covor ciob cu ciob, iar

114
când am terminat, aveam palmele sită de la tăieturi. Dimineață,
Tamara Pavlovna a telefonat de la Odesa la Șurocika, ca să afle dacă
eram vie. Când a aflat că eram, i-a transmis Șurei că încă nu vine
acasă. Eu să merg la școală, să o aștept și să nu ajung o tearfă. De
pahare mi-a fost mai jale decât m-am așteptat. Nu mai erau ale ei,
erau ale mele. Și casa era a mea, și fața de masă cea galbenă, și banii
din bancă. Credeam că un an mai rău ca acela nu avea cum să vină:
perestroika, Ciornobâlul, cutremurul. Mă înșelam însă. Răul meu
abia își pregătea cămașa de sărbătoare. Galbenă.

103
Soare se vedea în două locuri: deasupra brazilor și în geamul
magazinului de pâine. Un viitor arhitect și-ar fi umplut timpul unind
cele două puncte luminoase cât mai frumos. Eu însă voiam să mă
fac doctor. O linie ar fi fost prea lungă. Poate o spirală sau o scară?
Солнечная лестница, m-am gândit și am tradus repede propoziția.
Făceam asta mereu, însă moldovenește nu suna la fel de bine. „Scară
pentru soare, scara soarelui” – toate pe alături. Tamara Pavlovna
încă vomita. Trecuseră vreo zece minute de când se rezemase de un
stâlp și dădea afară tot ce băuse cu o zi înainte la Raia. Nu reușise
să se elibereze de plase și stătea crăcănată sub greutatea lor. Mi s-a
făcut rușine, nici chiar Lioncik nu mai bora prin stații. Suhoi zakon
se terminase, începuse iar să adune sticle.
L-am zărit nu dintr-odată. Zăcea în mijlocul străzii. Ca o rană,
îmi vine să scriu acum. Pe atunci însă nu vedeam astfel lucrurile. Pur
și simplu zăcea în mijlocul străzii. Îi cerusem de o mie de ori să-mi
cumpere și mie unul, însă a refuzat la fel ca și cu sania. Nu pentru
că ar fi fost scump, ci pentru că eu nu mai eram copil. Îl călcase
ceva greu, iar ce mai rămăsese din el era pe cale să fie distrus în
secundele următoare. Semaforul din față arăta verde, timp aveam.
Cum l-am ridicat, nu îmi amintesc. Țipete, scrâșnet de roți, miros
de cauciuc ars – doar asta. Șoferul troleibuzului ieșise din cabină,

115
pasagerii aveau ochii îndreptați în sus. Una dintre antene sărise de
pe fire și se bălăngănea, împrăștiind scântei. Câtă lumină, m-am
gândit, apoi a urmat pumnul.
Tamara Pavlovna avea fața albă și ochii turbați. M-a lovit încă o
odată și încă o dată, după care durerea a încetat să mai conteze. Lumea
o încuraja, în special femeile, s-a apropiat și un milițian. Un bou ca
toți milițienii, doar că și mai urât. A așteptat până când ei i-a obosit
mâna și abia atunci și-a scos carnetul. Întrebarea care a urmat tot de
milițian a fost: „Pintru jiucărica asta ai făcut tu atâta stricăciune?”.
Amendă, adresa, una-alta. Acasă m-a bătut din nou, de data asta cu
bătătorul de covoare. Când nu mai rămăsese niciun loc viu pe mine,
mi-a spus că, dacă vreau să mor, mai simplu e să beau otravă.
Caleidoscopul mi l-a lăsat.

104
Înghețam pe bancă. Buzele, nasul, urechile îmi deveniseră
subțiri ca niște pielițe. Atunci ar fi trebuit să-mi pună Raia cercei,
exact atunci. N-ar mai fi frecat cu sare până să i se spargă buricele
degetelor. Mâncam pâine cu unt și mă gândeam cum se dă dragostea
în viața unei femei. Cum i s-a dat Tamarei Pavlovna, Katiușei, Raiei.
Un fel de femeie era și Șura, deși nu tocmai întreagă. Însă care era mai
întreagă? Ce parte a unei femei o face întreagă? Maricica se dusese
la film, însă nu m-a chemat și pe mine. Oxanka avea de mult alte
interese, mai interesante. Pe Marina am zărit-o plecând cu maică-sa
la adunare. Mergea împreună cu Raia la întâlnirile Frontului Popular
și striga ziua întreagă „Unire!”. Marina, de fapt, s-ar fi unit cu oricine,
doar ca să se mărite. Rămăsesem din nou singură acasă, în curte,
peste tot. Mă schimbasem și nu știam ce să fac cu mine – cea nouă.
Într-o dimineață, m-am trezit caldă și transpirată, iar locurile
rușinoase pe care le ascundeam în haine le-am simțit lunecoase și
tari. Mi-am atins sânii, mă dureau. Am coborât și mai jos, și mai
adânc. De peste tot miroseam a femeie. Aș fi vrut să miros și eu a

116
otravă și a migdale, ca Ekaterina. Sau a rodii și a ceai verde, ca Tonea.
Mirosul meu însă era altul. Îmi amintea de florile verzi de salcâm pe
care le lăudau toți, dar le foloseau doar bolnavii. La școală, printre
colege, am mai simțit mirosuri. Stângace, nedesfăcute. Calde sau
reci, moi sau înțepătoare. Fetele începeau să vorbească fără cuvinte.
Dacă Bella Isaakovna avusese dreptate și pentru o femeie sexul
era cel mai important – nu aveam nicio șansă să ajung vreodată iu-
bită. Nici să învăț nu aveam de la cine. Despre dragoste, femeile din
curte vorbeau rar și o numeau „это дело”100. În aceste două cuvinte
încăpeau și un sărut, și o naștere, și o extirpare de uter. Dacă ar fi
fost după ele, și-ar fi cusut toate crăpăturile ca pe niște ciorapi rupți.
Astfel ar fi devenit mai curate. Astfel ar fi devenit mai puternice.

105
Mi-ar fi plăcut să fie un trandafir. Din aceia albi, care creșteau în
grădina greșită a Polcovnicului. Noaptea se închideau toți pe rând ca
niște gurițe și străluceau ca stelele. Atunci grădina noastră semăna
cu o fâșie de cer. Cerul meu pe pământ. Stelele mele din poală.
Mi-ar fi plăcut să fie o pasăre măiastră – bătrână și înțeleaptă –,
cu sânge care încheagă rănile și cu limbă de foc care linge morții
și îi învie.
Mi-ar fi plăcut să fie un mesteacăn. Mii de frunze ca niște ochi
au mestecenii, iar când îi tai, sânge de hârtie varsă. Niciodată să
nu rănești un mesteacăn din dragoste. El nu iartă. Blestemul lui te
ajunge în ziua nunții, și mireasă nu vei mai fi pe pământ. Coroana
ți se va topi, inima ți se va usca, lacrimi vei bea.
Mi-ar fi plăcut să fie multe alte lucruri – prima mea amintire –,
dar n-a fost. Nu mi-a ajuns frumusețe. Frumusețea mea au cheltuit-o
alții și mi-au lăsat doar cioburile. Le-am adunat, le-am dus acasă și
le-am trăit cum am putut.

100 Treaba aceea. (rus.)

117
106
Doctorul la care ne-a trimis Bella Isaakovna n-a ajutat. Într-o
seară, când își zdrelise tâmplele de atâta apăsat, mi s-a făcut foar-
te rușine. M-am simțit ceea ce îmi spusese mereu că eram – o
неблагадарная тварь101. Pe cine aveam eu în afară de femeia asta?
Ce fel de om eram, încât să nu vreau să o răsplătesc măcar vor-
bindu-i limba? Am avut o pornire să-i spun că eram gata să merg
la școala rusească. Că voiam să rup cu trecutul pentru totdeauna.
Am cuprins-o pe la spate și i-am spus: простите меня102. A rămas
nemișcată între palmele mele până când le-am simțit fierbinți și
umede. Și nu am mai spus nimic.

107
Nu copaci, vrăji sunt mestecenii. Cine mai are ca ei coajă de
scrisoare? Cine mai știe să plângă pe ascuns în timp ce alții le
sfârtecă frumuseţea? Orfani îi simțeam ca mine. Șura m-a trimis
să-i aduc muguri de mesteacăn pentru picioare. O băbărie de leac
pe care i-o recomandase, desigur, Raia. Îi ținea în rachiu timp de
o lună, apoi își freca cu ei vinele anul întreg. M-am pornit în Valea
Trandafirilor, unde creșteau câteva crânguri de mesteceni tineri.
Am luat cuțit și un pahar. Zahar Antonovici m-a învățat cum să
crestez tulpina, ca să sloboadă mai mult suc.
După o oră adunasem două sacoșe pline, i-ar fi ajuns Șurei pentru
trei picioare. Atunci ar fi trebuit să plec, atunci. De ce nu m-a învățat
nimeni să plec la timp? M-am apropiat de copacul pe care îl crestasem
mai devreme și m-am uitat la paharul lipit de tulpină. Era aproape
gol. O picătură mică, străvezie, se vedea umflată ca o lacrimă. M-am
aplecat și am lins-o – gustul ei m-a înfiorat. Să mai aștept!

101 Jivină nerecunoscătoare. (rus.)


102 Iertați-mă. (rus.)

118
M-am culcat pe iarbă și am privit cerul. Stins, cu fire roșietice,
ca un ochi obosit. În schimb mestecenii străluceau. Pe partea de jos,
frunzele aveau un strat subțire de argint. De asta!, m-am gândit și
mi s-a făcut pe loc dor de Olea. Oare ea, de sus, vedea frunzele pe
ambele părți? În sinea mea, mă bucuram că mugurii o vor scăpa pe
Șurocika de durere. În același timp mă simțeam vinovată că le-am
furat copacilor puii pentru niște picioare stricate de om. M-am mai
dus de câteva ori la pahar. Sucul curgea cu zgârcenie.
Cred că adormisem sau ce altceva? Și la asta m-am gândit mulți
ani, de parcă mai conta. Când am deschis ochii și i-am văzut genun-
chii desfăcuți deasupra feței, am știut că era prea târziu. Purta blugi
și mirosea frumos. Ca țigările lui Mihail – ultimul gând.
Apoi durerea,
rușinea,
mirarea că sunt vie.

108
Inima, Lastocika, nu-i unghie, doare. Clar lucru că e mai bine
fără inimă, dar cum s-o arunci? Dacă ar arunca omul tot ce îl doa-
re, ar rămâne pe dinăuntru gol ca o păstaie. S-ar usca de viu omul.
Ai văzut tu, Lastocika, păstăi? N-ai văzut. Câte n-ai văzut tu! Nici
copil, nici om mare, o piticanie. Asta ești tu, Lastocika – o piticanie.
Plângi, plângi mereu, Zahar vede totul. Dacă ar fi în puterile mele,
ți-aș mângâia sufletul pe dinăuntru. Ți-aș băga în piept inima mea
cumințită și poate că ți s-ar face mai ușor. Iartă, Lastocika, și se va
desprinde piatra. Știi tu ce se întâmplă cu omul care nu iartă? Nici
asta nu știi. O mare negreață intră în omul care nu iartă și acoperă
tot ce găsește viu. Și gata. Nu mai vede omul care nu iartă nici soa-
rele, nici luna. Nu mai cunoaște el bucuria. Iar păstăile, Lastocika,
sunt bune. Uitam până și de moarte când găseam vreo două și le
luam cu noi în tranșee.

119
109
La televizor, o femeie cu părul despletit și fruntea legată cu
o panglică tricoloră spunea că Eminescu este lacrima neamului.
Mai plânge cineva în afară de mine, m-am gândit. Leonida – așa
o chema – citea o poezie. Nu am înțeles toate cuvintele, însă unele
mi-au plăcut. „Dulcele foc”, am auzit într-un vers și am încercat să
traduc rusește. Сладкий огонь nu mi s-a părut la fel de frumos.
Pentru prima dată, limba moldovenească a fost mai bogată decât
rusa, iar asta mi-a adus o bucurie neașteptată. O ascultam pe Le-
onida mirată, cu un fel de teamă, de parcă un fluture enorm mi se
așezase în palmă și începuse să-mi vorbească.

110
Prin toamnă, a murit Feodosia, o babă din curtea vecină. Erau
simple pe atunci cuvintele: apă, făină, sare – însemnau doar ceea
ce se auzea. O babă însemna doar o femeie bătrână, nimic mai
mult. Feodosia fusese paralizată timp de douăzeci de ani. Niciun
copil din curte n-o văzuse vie, iar adulții și-o aminteau ca prin sită.
Venea Feodosia de la serviciu, cumpăra pâine, ducea gunoiul. Nici
frumoasă, nici rea. În pantaloni vătuiți iarna, în salopetă vara. A
lucrat o viață în construcții, copii nu a născut. Apoi accidentul,
pensia, chinul. Să nu ieși douăzeci de ani din casă! Sunt și vieți
care nu știu să plece la timp. Cel mai mult o compătimea Șurocika.
„Măcar de-ar fi avut balcon, ca mine”, o jelea ea pe Feodosia, cu
care nu schimbase niciun cuvânt, niciodată.
Defuncta ne-a părăsit la fel cum a trăit: nevăzută. Într-o zi, sub
castan a tras o ambulanță fără girofar. Doi oameni au ieșit prin
ușa din spate cu o targă, iar peste câteva minute, targa cu Feodosia
moartă a fost încărcată. „Cine le deschisese ușa apartamentului?”
„De ce nu aveau oamenii halate albe?” Aceste întrebări au rămas
suspendate în duminica noastră ca niște titluri de ziare. Și poate că

120
s-ar fi uitat totul dacă, peste o săptămână, ambulanța n-ar fi venit din
nou. De data asta a coborât un tânăr și, timp de jumătate de oră, a
descărcat împreună cu șoferul tor felul de lucruri, dar mai ales cărți.
Cărțile erau multe, de parcă undeva arsese o bibliotecă. Unele
prinse cu sfoară, altele înfășurate în haine sau băgate în cutii de car-
ton. Erau și din acelea ascunse într-un cearșaf de plapumă înnodat
bine. Am înțeles cu toții că tânărul se muta, știam și unde. Restul
urma să aflăm peste câteva zile. De la Șura, desigur. Îl chema Radu,
venise din Cernăuți și era nepotul Feodosiei. O întrebare rămânea
totuși fără răspuns: ce făcea el cu atâtea cărți?

111
Despre viol știa doar Katia. Din parc – atunci – m-am dus direct
la ușa ei. Stricăciunea e mai simplu s-o trăiești cu cei ca tine, mereu
am crezut asta. Katia m-a spălat, mi-a dat o pastilă dulcie și mi-a spus
că putea fi și mai rău. Cu fetele de la școală n-aveam ce povesti. Ziua
întreagă le ascultam vorbind despre dragostea ideală. Așa trebuiau
să fie la acea vârstă toate lucrurile – ideale sau defel. Păr și unghii
ideale, rochii ideale, băieți ideali. „Ce nu este bine să facă o fetiță
cuminte” – asta era preocuparea lor de bază. Mă sufocam. Care
fetițe, care bine? Unele aveau niște cururi de nu încăpeau printre
mese. Se îndopau în pauză cu câte o franzelă întreagă și cântăreau
cât niște frigidere. Fetițele. Cât de bine să le mai fie? Le-aș fi spus
mai multe, însă nu voiam să mă bag cu cizmele mele murdare în
lumea lor ideală de ou.
Cele care învățau bine doar asta știau să facă: note bune, funde
crețe. Nici să fiarbă un ou, nici să spele un ciorap, nimic. Cartea –
cărticica. Celelalte, mai șmechere și mai frumoase, se gândeau la
măritat de dimineață și până seara. Niciuna nu voia să intre la o
facultate, să facă ceva cu capul, cu mâinile. Să facă ceva singure. Își
tundeau bretoane și visau la un bărbat cuminte, căruia să-i brodeze
chiloții în cruciuliță. Asta, pur și simplu, mă depășea. Nu spun că

121
eu nu mă gândeam la bărbați, dar cuminţi? De ce cuminți, pentru
ce cuminţi? Dacă tot trebuia să mă mărit cu cineva, măcar să fie cel
mai bogat, cel mai deștept, vreun șef mare, un om vestit. Pentru ce
să-mi iau un bărbat cuminte? Să mă ajute la făcut murături?
Se șubrezise prietenia și cu Maricica. Pe Maricica parcă o ferme-
case cineva. Își găsise un băiat și se târa după el ca vita. Măcar de-ar
fi făcut ceva, ca Oxanka, dar așa pur și simplu mergea prin locurile
în care acela avea treabă. El – la fotbal, Maricica – pe stadion. El – la
o țigară cu băieții, Maricica – la păzit colțul. Seara, nici măcar nu
o conducea până acasă. Venea singură, amărâtă și tristă, de parcă
îi tăiase cineva curentul.
Cel mai greu însă îmi venea să o înțeleg pe Marina. Marina nu
se măritase nici măcar la țară, unde maică-sa o ținuse special două
luni de zile. De vreo două ori, Raia a încercat să-i bage mințile în cap
bătând-o. A avut noroc că i-a sărit în apărare Șura. „O s-o calicești
și o s-o ții la balcon”, i-a spus ea Raiei când, într-o seară, Marina a
venit la ea, plină de sânge. Nu trebuia să o bată Raia, e drept. Dar
nici Marina nu făcea bine. De ce nu voia să lucreze? Croitoreasă,
cum spusese mai devreme. Sau telefonistă, ca Angela din curtea a
treia. Într-o frizerie, curățătorie, oriunde. Era plin orașul de meserii
pentru oameni fără studii.
Eu n-aveam de ales. Sau doctor, sau nimic.

Iarna trece, a trecut.


Sunt prea mare pentru sanie.
Sunt prea mare pentru tot.

122
112
Ne venise un fel de primăvară, însă nu ceea ce așteptasem.
Ploua mereu, frigul se întindea din iarnă, iar culorile întârziau să
apară. Urâțenia a ținut toată luna martie, înrăind chiar și copiii.
Cu clădirile vechi, umflate de apă și curțile desfundate, cartierul
nostru semăna cu o groapă proaspăt săpată. Tamara Pavlovna era
mai mult la Odesa. Trăgea acasă pe o zi-două, își descărca bluzele
de bani, și iar pleca. În puținele ore pe care le petreceam împreu-
nă, vorbeam despre cum vom cheltui banii. Atunci când va veni
timpul să-i cheltuim. Apartament mie. Mașină, desigur, însă nu un
Jiguli păcătos ca al Raiei. Nu zece, douăzeci de pahare de cristal.
Adormeam bogate și mulțumite, în rând cu cea mai bună lume din
oraș. „Pentru tine mă chinui, tu să ai”, îmi spunea când ieșea pe
ușă. Eu mă prefăceam recunoscătoare, ea mândră. Ne despărțeam
iar pe săptămâni.
Aveam totuși o bucurie. Ni se schimbase bibliotecara de pe
sector. Locul dulapului îl luase o femeie cuminte, mărunțică, cu
ochelari. Citea ziua întreagă, își făcea notițe cu un creion. Nu chi-
nuia copiii cu întrebări prostești, ci dimpotrivă, le propunea cărți
interesante, chiar și din acelea de pe rafturile de sus. Am început să
citesc povești, doar povești. Îmi găsisem și eu, ca Zahar Antonovici,
un ascunziș la care răul nu avea cheie. Într-un an, am terminat toate
cărțile pentru copii. Asta a fost răsplata mea și pentru sanie, și pentru
caleidoscopul pe care nu mi l-a cumpărat, și pentru celelalte bucurii
refuzate. Crăiasa zăpezilor, Vasilisa cea Înțeleaptă, Gâștele-lebede,
Din porunca știucii, Ivan-Țarevici și lupul cenușiu, Cele douăsprezece
luni, Cocoșul de aur, Buratino. O matrioșcă de lumi!
Царевна-лягушкa103 era preferata mea. Dacă aș fi avut putere, aș
fi schimbat locul cu broasca din poveste. Nu, eu n-aș fi dat foc pielii.
Dimpotrivă, aș fi păstrat-o ca pe ochii din cap. Aș fi rămas om doar

103 Crăiasa-broască. (rus.)

123
noaptea, iar ziua aș fi trăit în voie prin bălți. Printre broaște, printre
urâte, m-aș fi simțit în largul meu. Începusem să cred că pe lume
erau forme de viață mai drepte ca oamenii. Castanul. Mestecenii.
Trandafirii Polcovnicului. Să mă usuc iarna și să renasc primăvara:
curată, mirositoare, fără urme. Asta îmi doream.

113
Greta a adus la școală o carte într-o limbă străină. Alta decât
engleza, pe care începusem să o învăț de patru ori pe săptămână.
Engleza îmi plăcea și se lipea de mine repede. E drept că, după lecțiile
de rusă cu Tamara Pavlovna, toate limbile mi se păreau ușoare. Lite-
rele din cartea Gretei erau ca cele englezești, însă unele aveau codițe
sau niște acoperișuri. Cuvintele, în schimb, erau mai lungi. Am citit
o propoziție și m-am mirat că am înțeles totul. Ceea ce auzeam se
asemăna mult cu limba moldovenească. „Ce-i asta?”, am întrebat-o
curioasă pe Greta. „Limba română”, a răspuns ea, apoi, mai atentă,
„limba noastră”. Nu știam ce să cred. Cum putea o limbă care era a
noastră să fie scrisă cu altfel de litere? Și mai ales pentru ce?

114
Când, în sfârșit, a apărut soarele, lumea a răbufnit șuvoi în curte.
Ne mișcam toți ca după o boală lungă și nedreaptă. Ne răzbunam
cum puteam. Zahar Antonovici a cumpărat un buzunar proaspăt
cu bomboane. Polcovnicul a sădit un soi nou de trandafiri. Lioncik
ne-a anunțat că va avea un copil, iar asta chiar ne-a adus primăvara.
Maricica a scos din casă o bucată de cretă galbenă și a transformat
strada în șotron. „Hai să vedem dacă n-am uitat cum se sare!”, a
râs ea și m-a chemat și pe mine. Unu-patru-șapte-zece. Doi-trei,
cinci- șase, opt-nouă. Și de la capăt. Maricica era din nou a mea.
Blândă, cuminte, copil. Cum putusem să o împing de lângă mine?
Să o înlocuiesc atât de repede cu o Ekaterină? Am sărit amândouă ca

124
niște nebune până când au început să ne doară sânii și ni s-au uscat
gurile. Am dat șotronului tot ce am adunat în noi timp de o iarnă.
Băieții, coșuroși și întăriți, ne urmăreau de departe, prefăcându-se
că repară biciclete. Iar noi, văzându-i cum ne adulmecă, râdeam de
ei ca niște amețite. Simțeam – așa cum simt fluturii ploaia – că erau
ultimele noastre zile ca fete. Că degrabă vom da socoteală pentru
mai multe. Și am dat.
Ne visam femei, așa cum înțelegeam și cum erau vremurile.
Voiam griji mari și dureri adevărate. Să ni se întâmple, să ne tul-
bure, măcar ceva. Dintre noi două, Maricica sărea cel mai sus și
era cea mai frumoasă. Era ca un nufăr Maricica mea: rece, netedă,
străvezie. Mirosea a ploaie și a furtună, iar rochiile i se înfoiau de la
nimic, ca niște membrane. Când trecea pe stradă, băieții o sărutau
din priviri, iar bărbații însurați se uitau, cu tângă, în altă parte.
От греха подальшe104, spunea Lioncik cu voce tare ceea ce restul
gândeau rușinați cu mintea. Păcatul nostru, al tuturora. Pe Maricica
o iubeau chiar și țânțarii, iar albinele i se așezau în creștet ca pe un
mijloc de floare. „Așa i-i sângele”, spunea maică-sa, încurcată, însă
toți înțelegeau că altceva era la mijloc. Ceva mai presus ca sângele.
Ceva din alte vremuri.
Când nu ne-am mai simțit picioarele, ne-am așezat amândouă
sub castan, ca să ne tragem sufletul. Maricica, slabă și albă, s-a plâns
că o doare într-o parte. Săriserăm și noi ca zăludele, fără cap și fără
măsură. Eu uitasem cu totul cum se joacă copiii, cum se bucură de
la un fleac până la capăt. Eram fericită că pot să râd fără motiv. Se
întorsese viața cu fața și spre mine. Avea, viața, zâmbetul Maricicăi.
Dintr-odată, m-am auzit vorbind. „Maricica, tu ce vrei cel mai
mult în viață?”, am întrebat-o. De unde apăruse acea întrebare, cui
îi trebuia acel răspuns? Mie, precis, nu. Eu aveam un singur vis –
greu, lung, pe datorie. În locul cui am rostit atunci acele cuvinte?
Din a cui poruncă?

104 Mai departe de păcat. (rus.)

125
Cât de dor îmi fusese de ea!
Maricica a tăcut. Și-a încrucișat mâinile pe piept și a rămas așa,
privind în zare, mult timp. „La mare să trăiesc”, am auzit-o într-un
târziu, iar noaptea, a murit de apendicită.

115
„Hai să facem ceva”, mi-a spus astăzi. A venit primul, m-a
așteptat în ploaie. Știu că se teme de ploaie ca de smoală topită. „Cu
Tamara, cu noi, vreau să îndrept lucrurile.” Așa a spus. Să îndrepte
vrea lucrurile. Cu ce să le îndrepte? Cum să o îndrepte pe Tamara –
cu unghia, cu ce? Să-i lipească oasele sau să o bage înapoi în mine
și să o scoată sănătoasă? „Să divorțăm, i-am răspuns, pe Tamara
o iau eu.” Și a început să plângă. Ca un calic, ca un copil. Rușinat
de rușinea lui, cum plângea pe vremuri Pavlik pe bancă. „Să-mi
dai și mie o cheie, știu ca ai schimbat yala.” Ia-la. Яла. După atâția
ani, încă mai învăț româna. Cu triunghiuri în frunte se învață mai
trainic o limbă. „E doar o cheie, doar pe voi vă mai am.” Mă gândesc
totuși ce m-a înmuiat? Cred că asta a fost – doar pe voi vă mai am –,
nu lacrimile, nu banii. Să fiu singurul bun în viața cuiva. Să nu mai
fie loc pentru nimeni decât pentru mine. Sau poate că Яла mi-a
amintit de Ёлка, sau poate nimic din toate acestea. I-am dat o cheie.

116
Coroana ți se va topi, lacrimi vei bea, mireasă nu vei mai fi pe
pământ.

Pe Maricica au ieșit să o petreacă toți, chiar și cei din curțile


vecine. Avea sicriu scump, căptușit cu mătase albă și bătut de jur
împrejur cu țintișoare argintii. Purta rochie de mireasă, cu poalele
grele de mărgele și coroniță din ceară rece. Taică-său, care ținea
banii în casă, nu s-a zgârcit la nimic. Știind, poate, că era ultima

126
lui cheltuială cu fata sau, poate, nu de asta. Frații Maricicăi, a căror
cameră a visat-o ea ani la rând, au umplut-o de flori și de jucării.
I-au sărutat fruntea și i-au pus zece ruble între degete. I-ar fi înțeles,
vecinii, și cu mai puțin. Dar parcă merita frumusețe Maricica mea.
Zăcea albă și senină, de parcă se culcase să-și tragă răsuflarea,
și doar unghiile scurte de școlăriță mai păstrau o fărâmă de viață:
galbenul cretei cu care desenase șotronul. Femeile au adus garoafe
și pâine. Zahar Antonovici i-a presărat în jurul corpului bomboane,
ca un descântec. Bella Isaakovna și Polcovnicul au plâns, ferindu-și
ochii cu dosul palmelor, și doar Katiușa nu s-a apropiat de sicriu.
„Vreau să mi-o amintesc copil, nu mireasa nimănui”, a spus ea.
Apoi au venit colegii de școală – toată clasa în uniforme și cu
cravate de pionieri – și i-au adus Maricicăi o diplomă. Diriginta a
lăudat-o lung, iar la sfârșit le-a spus părinților că au cu ce se mândri:
fiica lor a fost o pionieră de frunte. Păreau foarte mândri amândoi
părinții.
M-am apropiat de ea la urmă, ultima, singură. I-am desenat
cu degetul pe piept un cerc și i-am urat în gând să zboare cât mai
sus. Mi-am amintit de cuvintele ei când eram amândouă pe Roata
Dracului. L-am căutat din priviri și pe el, însă nu i-am văzut nică-
ieri cămașa galbenă. A doua zi, când mama Maricicăi s-a dus, ca
de obicei, la serviciu, părea la fel. Doar umărul stâng i se lăsase mai
jos decât dreptul și nu i s-a mai ridicat niciodată.
La mare să trăiesc, a rămas din urma Maricicăi ca un cântec.

117
Ura n-a dispărut niciodată. Uneori însă, atunci când oboseam
eu, se liniștea și ea și mi se cuibărea în creier ca un glonț. Să mă
curăț, să-mi fac dreptate, să răzbun durerea. Plesnise ceva înăuntrul
meu și m-a umplut de venin până-n albul ochilor. Am citit undeva
că identitatea agresorului este importantă pentru victimă: să știi pe
cine urăști. N-am vrut să aflu, nu vreau. Ce mai contează? M-am

127
simțit violată timp de mulți ani, fără întrerupere. Acel viol de sub
mesteacăn nu a făcut decât să ducă la capăt tot ce mi s-a întâmplat
la internat, apoi și acasă. Violul de sub mesteacăn – oare o femeie
normală ar vorbi astfel? Dorința de răzbunare a existat – există și
acum – asta nu trece. Însă, într-un fel – și am ținut acest gând în
mine cât am putut –, acel viol m-a eliberat.
Nu mai trebuia să mă ascund ca să urăsc. Îmi aranjasem într-un
rând, ca rufele pe o frânghie, toate urile. Lipseați doar voi. Voi însă
n-ați fi încăput nici pe o mie de frânghii.
Înmormântarea Maricicăi, în loc să mă sperie ca pe alți copii,
m-a făcut să cred că moartea este frumoasă. Că omorul este simplu,
iar răzbunarea dreaptă. Ziua făceam scheme, iar noaptea aveam
grijă de capul putred al Tamarei Pavlovna. Așa am trăit câteva luni,
acolo – în cel mai negru colț al celei mai negre gropi. Faptul că nu
am ucis atunci pe nimeni sau că nu m-am sinucis s-a datorat unui
rău și mai mare. Răul acela străin a venit și a învins răul meu.
A ars de vie. În câteva minute s-a făcut scrum. Am ieșit toți
în curte cum ne prinsese noaptea și i-am fost alături până când
ultima scânteie a urcat la cer. Odată cu ea, unora le-a ars tinerețea,
iar lui – singura bucurie care-l mai ținea în viață. Polcovnicul a
stat în prag împietrit, cu o mână în buzunarul de la piept, și nu a
făcut nicio mișcare. Nici nu era nimic de făcut, înțelegeau toți, dar
mai ales el. Aerul mirosea puternic a benzină, focul era prea mare.
Nevoia aceea nu se întâmplase de la sine. Poate, dacă florile ar fi
avut mai multă vlagă, ar fi rămas măcar ceva. Trandafirii erau însă
slăbiți, după iarnă. Tulpinile, seci. Atunci mi-am dat drumul și am
plâns pentru toate. Pentru Olea, pentru mine, pentru Maricica. În
pământul acela ars, în care mulți ani după aceea n-a crescut nimic,
ne-am săpat mormântul la toate trei.
A doua zi, când Vanea sectoristul a venit să cerceteze cazul,
nimeni nu a vrut să vorbească cu el. „Cred că au ars-o băieții, mai
ucid și mâțe”, a spus el și așa a rămas.

128
118
Nu doar Tamara Pavlovna, și orașul înnebunise. Vecinii nu mai
încăpeau unii de alții. Moldovenii strigau la ruși, rușii la moldoveni.
Raia a început să se numească Raisa și Ciubotaru în loc de Cebotari.
Într-o zi am auzit-o spunând că viața întreagă a suferit de pe urma
rușilor. Din cauza lor ajunseseră băieții ei conductori de tren în
loc de ingineri. Am crezut că nu aud bine, însă Marina mi-a con-
firmat: ocupanți erau rușii și le-au furat moldovenilor totul. Bella
Isaakovna se vedea rar, cred că își pregătea deja plecarea în Israel.
Familia Oxankăi se mutase în centru, într-un apartament de tip nou,
cu două camere. Pe Oxanka o vedeam totuși în fiecare zi, pentru
că venea la Volodâmâr. Ei doi nu se mai ascundeau și se iubeau
deschis pe unde se nimerea. Zahar Antonovici spunea că cineva a
spălat de pe fața pământului toată rușinea. Dmitri urca mai rar în
castan, iar Pavlik cel care nu se juca, ci doar sta, ieșise pe locul întâi
la olimpiada orășenească de limba germană. Ne mândream toți cu
el, mai puțin taică-său, care plecase din familie pentru o secretară.
Cel mai bine îi mergea, de fapt, lui Lioncik. I se născuse o fetiță –
Mașa –, raza lui de soare. O purta doar în brațe, ca pe un boț de aur,
și le cerea la toți să scuipe de trei ori înainte de a-i arăta fața. Peste
douăzeci de ani, Mașa a devenit Mary Berry și a fondat în Anglia o
trupă rock. Acum povestește în toate interviurile că a avut cel mai
fantastic tată din lume, iar când mama ei a murit, el a fost nevoit
să se mute la țară și să se apuce de crescut porci. Am citit fraza asta
a ei, care m-a făcut să plâng. Tata, el mi-a cumpărat prima chitară
electrică, îl costase trei purcei. Lioncik, Mașa!
Bucuria mea cea mare rămânea caleidoscopul. I-am îndreptat
tubul cu un ciocănel, lentila scăpase întreagă. Am spart în subsol
câteva sticle de diferite culori, am ales cele mai frumoase cioburi
și le-am băgat înăuntru. Ca la mine – la nimeni caleidoscop!
Gândul că aș fi putut trece atunci pe lângă el, că nu l-aș fi văzut
mă îngrozește. Era minunea mea, caleidoscopul. Doar Tamara l-a
întrecut la frumusețe.

129
119
Și la școală se schimbaseră lucrurile. Unii colegi, în frunte cu
Greta, renunțaseră la uniformă și nu mai purtau cravata de pionier.
Spuneau că este a rușilor, ca și Lenin. Eu pe a mea nu voiam să o
dau nimănui și continuam să o calc în fiecare seară. Elevii nu se
mai temeau nici de profesori, nici de părinți. Nu se temeau nici
chiar de miliție. Mulți fugeau de la ore, se adunau în dosul școlii
și acolo fumau sau jucau cărți. Aveau și din acelea cu femei goale.
Directorul ne amenința pe toți cu exmatricularea, dar nu-l băga
nimeni în seamă.
Oxanka avusese din nou dreptate: tatăl Gretei era în Frontul
Popular și nu doar el. Mergeau la adunări și Raia cu Marina. De la
Marina aflasem că Eminescu avea monument în centrul orașului.
Erou, ca și Lazo, m-am gândit. Marina nu a știut să-mi spună de
ce anume murise Eminescu, dar știa precis că nu fusese ars de viu.
Tamara Pavlovna nu privea cu ochi buni adunările lor, și mi-a spus
că-mi rupe picioarele dacă mă vede pe acolo. Într-o zi lucrurile s-au
încurcat și mai tare. Era duminică, Șurocika a început să povestească
de la balcon cum Frontul Popular voia să ucidă toți rușii din oraș.
Tare s-a mai enervat atunci Raia, tare. A numit-o pe Șura „scroafă”
și i-a spus să nu mai umble cu minciunile. „Nu să-i ucidă, ci să-i
învețe limba. Tu, iată, trăiești la mine în țară de cincizeci de ani și
nu știi niciun cuvânt în limba noastră.”
La asta nu se așteptase nimeni. Prietene n-au mai fost de atunci.
Eu mă desfăceam în două. Și de Raia îmi plăcea, dar și de
Șura. Nu îndrăzneam să mă consider rusoaică, iar moldoveancă
nu voiam să fiu. Ce om întreg la minte putea să compare rusa cu
moldoveneasca? Și mai aveam o întrebare. De ce spusese Raia că
Șura trăiește la ea în țară? Iar eu și Tamara Pavlovna tot în țara ei
trăiam? Nimic nu mai era ca înainte. Gorbaciov – el stricase totul.

130
120
Se pornise furtuna aceea de cristal.
Cerul plesnise de atâta lumină.
Orașul – cioburi.
Un bărbat tânăr trecea fluierând pe stradă.
Cămașa lui galbenă ne-a luat pe rând mințile.

121
Vindea brânză de vaci și de oi. Lapte-smântână-unt, însă nu și
ouă. Era greu de adus ouăle, iar dacă se spărgeau pe drum, pierdeai
banii ca găina penele. Ajunsese mai devreme, în atașul unei moto-
ciclete. „Rabzi un frig, dar nu cheltui”, a râs și s-a așezat să-și tragă
sufletul. Era locul lui Zahar Antonovici acela. Nimeni nu se așeza
pe el, nici chiar frânt de oboseală. Ar fi trebuit să-i spun să se mute,
dar atunci încă nu știam cum se va termina ziua.
Galea părea bolnavă. Avea ochii roșii, iar părul ieșit de sub bro-
boadă i se încâlcise pe față ca o mască de tăieturi fine. Am așteptat-o
să-și aranjeze gențile și borcanele, dar, mai ales, să se dezbrace. Mai
întâi de o bluză groasă în carouri, apoi de o vestă pătată, un fular
lat de pe șale. Abia când a rămas într-o cămășuică albă, murdară și
leoarcă de transpirație, m-a întrebat scobindu-și un dinte cu limba:
„După unt?”. „Îhî”, am răspuns eu. Sau poate nu „îhî”, nu mai țin
minte chiar totul. Și, chiar de nu i-aș fi spus nimic, oricum mi-ar fi
dat untul și mi-ar fi cerut, repede, banii. Pentru Tamara Pavlovna,
Galea ținea untul într-un loc aparte, gata cântărit. Mereu jumătate
de kilogram, învelit într-o cârpă curată. „Îi place tare babei untul”,
a râs ea din nou și cred că am spus și eu „îhî”. Altfel nu văd cum am
fi început noi două vorba.
„Hai, șezi oleacă cu mine…” – s-a spus și asta la un moment dat.
Vecinii dormeau, să fi fost ora cinci sau, poate, mai devreme.
Scriu acum toate acestea și simt că mâna nu este de partea mea. Dacă

131
ar ține cu mine, nu s-ar grăbi așa. Ar mai amâna – mâna – întrebarea
care mi-a distrus viața. Ar împinge-o din foaie, din dimineața și
din primăvara aceea blestemată. Ar rostogoli chiar acum, în fraza
aceasta, motocicleta într-o râpă. Dacă nu ar fi murit Galea, ar fi în-
târziat! Ar mai fi ieșit lume în curte, cu borcane, cu oale, cu bani, și
ar fi fost mai puțin loc pentru vorbe. Dimineața se cheltuia prostește
și între noi se lăsase un miros greu de uger. M-am ridicat să plec și
abia atunci, după râsetele ei urâte și „îhî”-urile mele tâmpe, Galea
m-a întrebat. N-am mai înțeles, ai tăi au murit sau te-au lepădat?

122
mama
scria pe tablă, dar am citit toți
tata
Clasa a râs. De știut însă știam doar eu: cum e să schimbi un
lucru pe care nu l-ai avut niciodată pe un lucru pe care nu-l vei avea
niciodată. Doamna profesoară Natalia ne-a cerut să o numim tocmai
așa și ne-a explicat și celelalte diferențe. Lecțiile de limba moldove-
nească urmau să se țină în limba română. Noi: să ne bucurăm, să fim
mândri, să răsuflăm, în sfârșit, liberi. Nota cinci devenea zece. Nota
patru însemna doi. Doiul nou era mai rău decât doiul vechi, pentru
că avea deasupra mai multe cifre. Apostroful aproape că dispărea.
Cât de greu poate fi să înveți o limbă pe care deja o vorbești?
Uitați limba cea veche și străină.
Iubiți-o pe asta nouă și adevărată.
Limba noastră.
M-am întors acasă plângând, cu limba veche moartă încolăcită
în mine. Dacă o pierdeam atât de ușor, la ce bun luptasem pentru ea?

132
123
Tot mai mult îmi plăcea Marina, pentru că nu complica lucruri-
le. Când voia ceva – făcea, răbda bătaie, dar oricum pe a ei rămânea.
Într-o zi, copiind-o pe nu știu care actriță, și-a vopsit singură părul
acasă. I-a căzut tot, tot. L-a ars din rădăcină cum ai arde o buruia-
nă, a rămas capul Marinei lucios și roșu, mirosind a farmacie. Nici
măcar n-a plâns, deși știa ce înseamnă. L-a adunat smocuri într-o
sacoșă și l-a scos în curte. A bătut-o, sigur că a bătut-o, Raia. A dat-o
cu capul de pereți, i-a frânt un dinte, a blestemat-o. Marina a râs la
toate, iar când i-a crescut din nou părul, l-a vopsit cum i-a plăcut.
Această încăpățânare a ei – ca un cârlig într-o gură de pește – o
admir cel mai mult. Fără mari priceperi, Marina și-a trăit viața. A
mâncat întotdeauna din mijlocul pâinii, nu din firimiturile altora.
După ce am venit la București, am devenit prietene. Vorbim în fie-
care zi, de la ea mai aflu despre Chișinău, despre Radu. Raia nu mai
este ca să o dea cu capul de pereți, dar se descurcă viața și fără ea.
Iar eu? Eu ce am făcut în viață? Nici de Tamara nu sunt sigură.
Statul o consideră o povară, taică-său fuge de ea. Mi-a spus într-o
zi că ar trebui să mai facem un copil, unul sănătos. Ca să aibă cui
să lase totul. Banii, desigur. Mereu, mereu, mereu banii. Așa cum
trăiesc oamenii în pădure sau la munte, eu am trăit în bani. După
întâlnirile noastre rămân mută zile întregi. Mă întreb de ce con-
tinui să mă întâlnesc cu el, de ce îl ascult? Oare nu înțelege cât de
mult mă dor cuvintele lui? Pe de altă parte, cum spune și Marina:
mi-ar fi fost mai ușor dacă mă minţea? Aș fi fost mai fericită să văd
în fiecare zi un bărbat căruia îi este frică de propriul copil? I-am
spus să-și găsească altă femeie care să-i nască un băiat – așa cum
merită averea lui. Nu vrea. Trăiește singur, iar prietenilor le spune
că am luat o pauză. Până când Tamara se va face bine. Până când
va înțelege cum s-a ajuns aici.

133
124
Radu a cerut lapte acru și o franzelă. Varea a dat ochii peste cap
a scârbă. Încă un rumân. Celelalte femei au început să strige. Restul
ca restul, însă ținea rândul aiurea. O rusoaică l-a numit „fascist”,
nu toate au fost însă atât de cuminți. „Chefir și baton”, i-am lămurit
eu Varei și coada s-a mișcat din loc. Studiasem la școală „biscuiți”,
„trecere de pietoni”, „semafor”, „subsol” – din astea. Mă simțeam
foarte deșteaptă. „De ce nu vorbești românește?”, m-a întrebat Radu
zâmbind, iar eu m-am oprit în loc pierdută, neștiind, chiar neștiind
ce să-i răspund la asta. În zilele următoare l-am văzut de câteva ori
în curte, o dată pe balcon, apoi și în stație. Repede, în jur, totul s-a
umplut de Radu.
De ce nu vorbești românește?
De ce nu vorbești românește?
De ce nu vorbești românește?
Un cântec.
Când am început să-l visez nopțile, m-am dus la Șura și am
întrebat-o, printre altele, cu ce se ocupa omul cu cărți multe. „Pro-
fesor de limbă”, mi-a răspuns ea, evitând să numească română limba
aceea nouă și neclară.

125
După întrebarea Galei mi-a crescut o spirală în piept, de-a
curmezișul, și nu s-a mai mișcat din loc. La un capăt era Tamara
Pavlovna – străină, dar miloasă. La celălalt erați voi – ai mei, dar
fără inimă. Trăgeați din mine până oboseați. Ea se mai oprea uneori,
voi niciodată. Când am simțit că nu mai pot purta în mine această
greutate, m-am dus la Tamara Pavlovna și am întrebat-o dacă erați
morți. Sau dacă, așa cum spusese Galea, ați fost mereu vii. Întrebarea
mea nu a mirat-o. Asta mă face să cred că voia să-mi spună, odată și

134
odată, adevărul. А разве это что-то меняет?105 , atât a scos din ea.
Dacă schimba ceva în sufletul unui copil vestea că a fost aruncat la
gunoi nu de soartă, ci de părinţi? Dacă schimba ceva să aflu că nu
am fost bună nici pentru cea care m-a născut?
Нет, не меняет106, i-am răspuns.

Fuga!
Țigara.
Mesteacănul.
La trei dreptăți am dreptul, voi sunteți primii.
Pe cine iubești mai tare lovești la început.

126
…am iubit limba română, pe ascuns, am fost patriot chiar
când…, căcând mai degrabă. Pe foarte ascuns. Pe atât de ascuns,
încât nimeni, niciodată nu și-ar fi dat seama că un bolfos ca tine a
iubit vreodată altceva în afară de mâncare. Bine, și de Eminescu.
Să nu-l atingem însă pe Eminescu. Să nu-l amestecăm cu mâncare
astăzi, când avem nevoie de oameni verticali mai mult ca oricând.
Să-i scoatem pe adevărații patrioți pe rafturi, ca pe niște conserve de
pește în postul cel mare. Câte cuvinte interzise într-o frază! Cred că
totuși se scrie Postul cel Mare. Astăzi se poate posti, și chiar trebuie.
Post, Limbă, Patriotism. Unde, unde erau toți acești oameni? Din ce
ascunziș, din care hrubă iubeau ei limba lor română și, mai ales, pe
Eminescu? Tare mi-ar plăcea să aud ce le-ar spune acestor buhăieși
intelectuali frăgeziți Zahar Antonovici – rusul acela prost, ocupan-
tul acela, care a murit de frig în casă cu pieptul plin de medalii. Așa

105 Asta schimbă ceva? (rus.)


106 Nu, nu schimbă. (rus.)

135
l-au găsit: îmbrăcat de război și cu toate medaliile în piept. Drept că
și pișat l-au găsit, dar asta este de înțeles: Zahar era rus, nu patriot.
Mă întreb de multe ori câți bărbați ar ieși astăzi la un război?
Câți s-ar ridica de pe scaun și ar spune: mă duc la război pentru
Patrie. Hai, nu pentru Patrie, pentru familie. Și, poate, nu chiar
pentru toată. Pentru familia mică, că doar pentru mamă-tată nu se
lasă ucis nimeni. Da, iată, să zică: noi ieșim la război pentru soții,
pentru copii. Lăsăm mai bine pentru copii. Cine ar ieși? Dacă am
scoate de pe listă toți bărbații care au studii superioare, apoi pe
toți cei ale căror mame au târât jumătăți de porci și kile de unt ca
să-i elibereze de la armată, pe cei fricoși și pe cei prea deștepți, pe
pacifiști, pe pocăiți, pe martorii sfântului cimbru: cine ar lupta astăzi
într-un război? Vă aud: de ce ne scoți tu, cățea, băieții la moarte?
Trimite-i pe ai tăi, ieși tu dacă ești deșteaptă. Și e drept că nici eu
n-aș ieși. Și nici pe bărbatul meu nu l-aș trimite, iar dacă aș avea un
băiat, l-aș ascunde în paie și l-aș hrăni cu posmagi. Și multe altele
aș face pentru copiii mei – totul aș face –, numai să-i țin vii. Dacă
aș ucide? Clar că aș ucide, clar că n-aș ierta.
Mă apucă uneori ciuda, așa, fără nicio legătură. Ascultasem
dimineața un interviu la radio și m-am împiedicat de un patriot.
Câte cefe late, câte cururi groase au supt de la limba română. Câți
au fluturat-o prin comisii, pe la adunări și mitinguri, pe când cei
care au iubit-o cu adevărat au fost ultimii peste tot. Au murit și ei
în casă ca Zahar Antonovici. Poate nu de frig sau de foame, ci de
dor. Să mori de dorul unei limbi.

127
Cum ar fi fost viața mea dacă m-ar fi crescut o altă femeie? Bella
Isaakovna, Ekaterina, sau cineva ca Raia. M-aș fi considerat evreică,
aș fi ales mai bine în dragoste, i-aș fi urât pe ruși așa cum merită:
pentru toate? Cât din mine este alegere și cât sânge? Atunci când
mă gândesc la voi, car în minte două valize cu oase și slăbiciuni.

136
Răceala, ochii, degetele subțiri – pun asta pe seama ta, mamă. Ne-
păsarea, gustul pentru băutură, frica de câini – frica în genere – ți
le las ție, tată. Pe tine te desenez mereu mai urât și mai rău ca pe
ea. Așa cum merită să fie ținut minte un bărbat care nu-și oprește
femeia din a-și arunca copilul în râpă. Și, poate, nici nu mai sunteți
vii. Și, poate, ați fost doar niște ani. Dar ce ani!
Era beată, am auzit-o cum chinuia cheia pe întuneric. A venit
lângă patul meu și i-am simțit degetele umblându-mi pe față. M-am
ridicat și am aprins lumina. Ошиблась ли я в тебе, Ласточка?107,
m-a întrebat și a început să plângă tăcută, ca o salcie. Era nebună și
bătrână, ar fi putut să-mi fie bunică. I-am mângâiat lung tâmplele
și i-am răspuns ca dintr-o carte: „mamă e cea care te crește, nu cea
care te naște”. Nu m-a crezut. Nici nu am vrut să mă creadă. M-a
tras la piept și m-a îmbrățișat mai strâns ca în toți anii care au fost
și care au urmat. Așa, atunci, ne-am luat rămas-bun. Am lăsat-o să
plângă cum căzuse, cu bărbia apăsată dureros pe sânii mei. Înțelesese
și ea ceea ce eu nu mai puteam ascunde: neștiința de voi mă scotea
din minți. Erați visul meu cel mai mare și, dacă aș fi avut putere, aș
fi transformat totul în Voi. Plângea la pieptul meu – femeia care mă
crescuse om – și nu-mi mai trebuia. „Hai să dormim”, i-am spus și
m-a urmat blândă ca un ied. Cățeaua crescuse lupoaică.

128
M-a cuprins de la spate, printr-un cearșaf. O glumă, am aflat
peste opt ani. Ce altceva, Doamne, erai un copil! Eram? Am fost
vreodată? Aveam cârligele în jurul gâtului, o grămadă de rufe ude
în brațe, miroseam a transpirație. Ura curgea din mine gârloaie,
fierbinte, vâscoasă. Îmi venea să mă bag în pământ de rușine și de
nedreptate. Cât așteptasem o întâlnire cu el, cât de frumoasă m-am
văzut în toate posibilităţile! Știam cuvinte noi în română, aveam

107 Am greșit luându-te, Lastocika? (rus.)

137
rochie albastră, breton. Așa ar fi trebuit să se întâmple totul. M-am
mutat câțiva pași și m-am apucat să înșir perdelele, idioatele, neroa-
dele de perdele, sperând că va pleca. Nu voiam să-mi simtă putoarea,
să-mi vadă halatul murdar și lipicios, fruntea plină de sudoare. Din
fugă, mă încălțasem în galoșii în care Tamara Pavlovna scotocea
prin gunoaie. Eram o mototolitură. Un rest. Radu n-a plecat. Mi-a
mulțumit că l-am ajutat atunci la magazin cu traducerea și m-a în-
trebat dacă poate să mă ajute și el cu ceva. La întins rufele? Vorbea
rar, pe o voce moale, ca unei eleve nu prea deștepte.
Voiam să dispară sau ziua, sau eu – ultima o voiam de mult.
Să înfășor după-amiaza aceea pe un deget și s-o bag în buzunar. Și
câți ani aveam, și la ce școală mergeam. Și de ce eram atât de slabă,
și mereu ocupată. A luat primul lucru pe care l-a găsit în coș și l-a
ridicat pe sârmă. O rochie de-a Tamarei Pavlovna, o vechitură, o
cârpă, nici măcar nu o spălasem ca lumea. A tras din ață două câr-
lige și s-a aplecat din nou. Au urmat niște fețe de pernă, prosoapele,
covorașul flocos din baie. Vorbea și vorbea. Vocea lui mă enerva,
zâmbetul lui, calmul lui mă înverșunau. Părul negru i se vălura pe
frunte, ochii negri mă trăgeau ca în iad. Ochi negri, ochi pentru
mine. Să înghită toată urâțenia din mine.
M-a întrebat dacă sunt rusoaică. Dacă Tamara Pavlovna era
bunica mea sau, poate, vreo mătușă. Și dacă – asta n-o voi uita
niciodată – aveam nevoie de bani. Cred că o văzuse adunând gu-
noaie. Vorbind singură și nebună în troleibuz. Sau, poate, pe mine
mă văzuse – scoțând pe ascuns mizeria din casă, ajutând-o la cărat
sticle. Stătea în cămașa lui albă, frumos ca un cocor și îmi plângea
de milă. De ce nu pleca? De ce nu mă lăsa în sărăcia mea? Mă credea
o cerșetoare. Arătam ca o cerșetoare. Când l-am văzut cu o cămașă
de noapte în mână, mi-am amintit că spălasem în dimineața aceea
și chiloții, și terfele dintre picioare. L-am împins cu ciudă și am
fugit acasă, sperând să mor până-n seară.

138
130
Și ce nume i-ai găsit! Să-mi povestești vreodată, când ai timp,
să ne lăudăm unul pe altul. Nu cred că există un nume mai frumos
pentru o boală. Pentru un chin. Ți-a ieșit chiar bine asta. Știi ce cred
eu? Dar să nu te superi, să nu crezi că o spun cu răutate. Te joci cu
mine, asta faci. Te joci cu viața mea – simplă, mică, fără gust – de
parcă ai scrie un poem. Îți simt în carne fiecare cuvânt. Sticlă, sticle,
de sticlă. Văd că te-ai plictisit, că vrei mai mult. Mi-ai desenat pe
umeri un munte și mă porți grea prin compunerea ta. Te rog, nu
te mai uita înspre mine. Întoarce foaia. Găsește-ți alta. Să te strig,
să îți spun pe nume: asta aștepţi? Ieri am schimbat tijele pe altele
mai mari. Crește, prinde la oase, Tamara. Ea este compunera mea.
Uită-mă, te rog, niște ani. Dragostea ta m-a făcut cioburi.

131
Într-o zi, ziua aceea vine și nu mai ai scăpare. În curte au înflo-
rit salcâmii, iar în mine v-ați desfăcut voi, ca niște ramuri. Să-mi
fi străpuns carnea toată, bucăți să mă fi făcut, și tot nu m-aș fi ferit.
Aș fi rămas în loc sângerând, ca să vă spun tot ce vă scriu acum. Nu
m-ați vrut însă, nici chiar atunci. Voi m-ați rupt altfel. La șaisprezece
ani, eram crescută gata, dacă v-ați fi temut încă de greu. „La vârsta
asta, omul, dacă moare, nu mai poate spune că nu a trăit deloc”, a
venit vorbind Zahar Antonovici și mi-a adus de ziua mea un ceas.
Mergea bine, chiar dacă fusese scos de pe o femeie moartă și nu prea
norocoasă. Îl făcuse cadou mai întâi surorii, apoi – scurt – soției și,
iată, mie, care înțelegeam rostul unui lucru bun. Îl am și acum pe
undeva. Merge bine. Ah, Zahar Antonovici, ursul meu iubit, dacă ai
ști de câte ori mi-am dorit un bărbat care să nu se complice! Care să
ascută cuțite, să bată covoare și să repare prize, dar mai ales să mă
cuprindă de la spate și să mă iubească așa, fără cuvinte, viața întreagă.

139
132
Nu mai pândea lângă ușă cu cuțitul, se îmblânzise, iar cel de
sub castan obosea și dispărea. Pastilele chiar o ajutau sau așa voiam
eu să cred. Pisam patru deodată cu dosul lingurii și i le amestecam
dimineața în mâncare. „Pentru un timp”, a spus Bella Isaakovna
când mi le-a adus. „Trebuie numaidecâtul dusă la spital.” Am lăsat-o
vreo două luni și i-am spus că ar fi bine să mai vedem un medic.
Altul. Ca să nu se chinuie, ca să nu se cheltuie. A sărit la gâtul meu
ca un cuțit, țipând că vreau să-i fur casa. Striga că sunt – și eram – o
trădătoare. Dacă aș fi chemat atunci Salvarea, ar fi luat-o cu totul.
În starea în care se afla, nu cred că s-ar mai fi întors vreodată acasă.
Se auzea de multe cazuri când copiii își băgau părinții „la nebuni”,
doar ca să le ia apartamentele. Mie mi-ar fi convenit, desigur, n-am
putut însă. Nu merita o astfel de soartă. Și nici n-ar fi tratat-o acolo,
la spital. Ar fi ținut-o ca pe un animal până când n-ar mai fi rămas
nimic din ea. Tocmai eu să o bag în cușcă? După ce ea mă scosese
dintr-o închisoare și mai grea?
Era mai bine. Cutreiera străzile, adunând mormane de gunoaie,
pe care le aducea și le clădea prin casă în grămezi înalte. Desigur,
sticle, după vechiul obicei. Dar și alte lucruri, complet netrebuin-
cioase: cutii de carton, mobilă stricată, obiecte distruse – tot felul
de mizerii pline de gândaci și murdărie. Nu-i reproșam nimic. Un
cuvânt nu scoteam. O lăsam să le aranjeze pe toate cum credea de
cuviință, cum i se părea ei mai frumos. Când deveneau prea multe,
iar mirosul din cameră, insuportabil, aruncam o parte la gunoi. Nici
nu observa. Seara îmi părea chiar bucuroasă când descoperea mai
mult loc de umplut. Unele vechituri le aducea acasă de două sau de
trei ori și, de fiecare dată, se bucura de ele ca prima oară. O lăsam.
Într-o seară, după ce am spălat-o și am așezat-o jos, între ge-
nunchi, ca să o împletesc, m-a apucat de o mână și m-a tras mai
aproape. Și-a pus un deget pe buze și mi-a șoptit la ureche că a depus
pe numele meu la bancă cinci mii de ruble.

140
Dacă dezghioci iubirea ca pe o coajă de mesteacăn –
ce găseşti?
Cum arată iubirea fără pieliță, nestricată de o inimă de om?

133
Capul meu – groapă fără fund. M-am dus la bani și i-am scos
pe toți de după țeavă. Un sul cu bancnote de una, de trei, de cinci,
de zece. Rezultatul atâtor amăgeli, suma mizeriei. Chinul în cifre.
Erau mai mult decât bani hârtiile acelea. Murdare și ferfenițite.
Noi și drepte. Așa cum fuseseră și anii mei trăiți la ea. Telegrame
întârziate de pe timpul când Maricica era vie, Katiușa iubită, grădina
Polcovnicului nearsă.
Dintre vânzătoarele care își înșiraseră gălețile în stație, am
ales-o pe cea mai bătrână. O femeie șchioapă, singura care nu avea
în picioare cizme, ci papuci de gumă. Așa ca mine, în noaptea în
care am ajuns la Chișinău, cu degetul în buzunarul unei străine.
Am cerut toți trandafirii. Albi, roșii, galbeni. De culoarea laptelui
scăpat în foc, roz ars, galben-părăsit, și chiar din acei stranii, violeți,
cu margini zimțate. S-a bucurat foarte – descălțata –, dar m-a între-
bat de bani. „Am”, i-am răspuns și i-am arătat pumnul. „Da’ de ce
plângi, hulubițo, când ai în viață o astfel de bucurie, cu flori multe?”
Am mers cu trandafirii pe străzi și i-am împărțit tuturor
femeilor care mi-au ieșit în cale. Unele se fereau de mine ca de o
nebună, altele se bucurau și chiar cereau mai mult de una. „Dacă-s
pe degeaba, dă-mi două”. Acasă am ajuns cu un trandafir alb și unul
roșu. Mărțișor. O cană cu lapte și una cu sânge. Cheltuisem mai
mult de o sută de ruble pe străini. Tot ce furasem de la ea în opt ani
pierdusem în câteva minute. Voiam la Maricica, la Olea. Voiam să
veniți și să mă luați cu voi la capătul lumii.
Cu florile acelea în brațe, mă simțeam ca un om care întârziase
la propria înmormântare.

141
134
Mai întâi numele, apoi palma peste gură și, firesc, gândul de a
bea otravă. Nu cred că aș fi ieșit întreagă dintr-un alt viol, nu mai
aveam loc viu înăuntru. Eram sigură că voi fi violată iar și iar, la
nici doi pași de casă, la nici doi pași de Radu. Ca la urmă. N-aș fi
fost nici prima, și nici ultima. Despre cazuri în care fetele erau
împinse în mașini cu geamuri fumurii și fără numere, violate în
grup, umplute cu sticlă spartă sau bătute până când organele lor
mici ajungeau să atârne de niște ațe, se auzea în fiecare zi. Drept că
în șoaptă se auzea. Cu șchioapa, cu unghia se auzea. Oricum, dacă
o fată ajungea să fie violată, chiar și ziua în amiaza mare, vina era
toată a ei. Înseamnă că nu se îmbrăcase cum trebuie, înseamnă că
zâmbise, înseamnă că avea țâțele prea mari. Iar fetele de treabă nu
aveau niciodată țâțele prea mari.
Era Oxanka și n-am recunoscut-o dintr-odată. Într-o fustă mini
din piele și ciorapi negri cu firele duse. Își încrețise și își decolorase
părul, era machiată ca o curvă de lux și repede am aflat că era și asta,
dar nu mereu, așa, de poftă. Mai învăța și la un tehnicum, ceva acolo,
ca să aibă motiv să cheltuie zilele. Tremura toată, avea nevoie de bani
pentru droguri. Nu o văzusem de patru ani, încetase să mai vină
pe la noi după ce Volodâmâr se mutase cu părinții la Bălți. Acolo
se construise o biserică nouă, taică-său devenise pastor, le mergea
la toți bine. I-am spus că nu am bani la mine, iar ea m-a apucat de
gât. Știa că am acasă, că noi am avut mereu, să mă duc și să iau de
la babă. Îmi ceruse mai întâi șaizeci de ruble sau, dacă nu puteam
atâta, măcar douăzeci și cinci. I-am răspuns că nu mai țineam bani
ca înainte, greul, venise greul. Tamara Pavlovna se îmbolnăvise, nu
mai adunam nici sticle. M-a întrerupt nervoasă, m-a zgâriat cu o
unghie pe obraz și mi-a vorbit rar, aproape ca Volodâmâr în copi-
lărie: sau aduci, sau trimit băieții să-ți taie gâtul. Am împrumutat
de la Șura douăzeci de ruble. Oxanka le-a împărțit în două și le-a
băgat în sutien, câte o țâță fiecare. „Am glumit cu gâtul”, mi-a spus
la despărțire. Am mai văzut-o o singură dată.

142
135
Cu dragostea, Lastocika, să nu te încurci. Să nu fugi după ea,
să n-o zgândări, nu-i place ei treaba asta. Dacă ți-a ieșit în drum,
apleacă-te și pune-o în buzunar. Dacă nu, n-o căuta singură. Pe
frunte coroană nu-i așeza, monument nu-i ridica. Nu merită ea atâta
vorbă la cât rău a făcut în lume. Să ții minte asta de la mine. Dragos-
te, dragoste. Behăie toți, se sfădesc, cheltuie banii. O ucigașă, asta
e dragostea. Căci omul care nu iubește ce face? Trăiește, lucrează,
e om – omul care nu iubește. Își caută liniștit de altele, se bucură,
iată, de-o ploaie. Iar cel care iubește – omul – cum este? Neom, iată
cum. Nici dormit, nici sătul, nici cu lumină în ochi. Crezi că nu știu
ce spun, asta crezi? Degeaba. A fost și Zahar tânăr odată. Cu mâini
și cu picioare, cu dinți. Nici frumos, dar nici sfânt, cu de toate. O
ucigașă – cum am mai spus, dragostea –, iar voi o cântați ca proștii.

136
Șura a dezbătut o placă de faianță din baie și a ascuns acolo tot
aurul. Era mulțumită. „Iar Tamara, Tamara ce a făcut cu banii?”,
mă întreba de fiecare dată când mă duceam pe la ea. O dureau pi-
cioarele, o durea inima, aerul din plâmâni i se înfundase. Suferea
tare Șurocika. Îi lipsea lumea, oarbă și blândă. Dar mai ales îi lipsea
dragostea străinilor. Bea mult, se îngreunase toată, iar vinele de
pe picioare îi ieșeau ca niște rădăcini dintr-un pământ răzmuiat.
I-am spus că nu știu nimic despre banii Tamarei Pavlovna și nu o
mințeam. Ce era de știut? Erau la bancă. Bănuiam că era bogată,
dacă doar pe numele meu trecuse cinci mii de ruble. Desigur că,
despre cele cinci mii, Șurei nu i-am spus nimic. Oricum, bogăția
nu ne schimba viața. Ea continua să adune în casă mizerie, iar mie
îmi refuza orice bucurie. Am rugat-o să mă lase la mare cu o colegă
și mi-a spus: nu. Am rugat-o să mă lase la țară cu Marina și Raia și
mi-a spus: nu. Am rugat-o să mă lase cu Bella Isaakovna pe patru
zile la Kiev și mi-a spus: nu.

143
Îmi era dor de duminicile din curte, de noi fete, de sucul de
mesteacăn, care dispăruse din magazine. Îmi era dor chiar și de
băieți, care se făcuseră toți înalți și urâți, câinoși și fumători. Ma-
rina își găsise la Frontul Popular un poet și se plimba cu el ziua
întreagă prin parcuri. Venea acasă cu câte o frunză sau o pană de
porumbel și îmi recita din poeziile lui. Scria mult acela. Cu rază,
lacrimă, binecuvântare, mișei. Nu rezistam până la capăt – un fel
de tânguială fără sens. Marina, săraca, voia să se mărite, voia copii,
de asta și umbla cu frunza prin parc. Iar el cred că voia doar casa.
După jumătate de an, a lăsat-o fără niciun cuvânt și s-a însurat cu
fiica unui președinte de colhoz. Slănina și jumările au învins, cum
se vede, razele și mișeii. Marina plângea ziua întreagă, îl căuta, voia
explicații. O ascultam fără a o înțelege. În schimb, am întrebat-o
într-o zi de ce nu o aud niciodată vorbind rusește, poate de aceea
nu se mărită. Mi-e rușine de cât de proastă eram. Și mai sunt : asta
cu rușii nu a trecut. Asta nu trece. Marina a râs de mine și mi-a
răspuns: ce atâta rusește și rusește, ce, noi n-avem limbă?

137
Fiecare pentru dânsul scrie repejor zece cuvinte, cele mai frumoase,
în limba română. Adică frumoase pentru dânsul. Adică cuvinte care
să arate frumuseția și mărețiea limbii nuastre, lacrima, tezaurul,
Ștefancelmare și la examen tot. Понесло108. Din toamnă, ni s-a
schimbat profesoara de limba română, iar odată cu ea, și dorința mea
de a mai învăța. Snejana Stepanovna avea „bubă la picior” și doi ani
până la pensie. Lecțiile ei se desfășurau după aceeași formulă. „Fie-
care pentru dânsul citește repejor zece pagini din crestomație.” Sau.
„Fiecare pentru dânsul scrie repejor o compunere pe două pagini, pe
temă liberă.” Tema cât mai liberă, paginile cât mai multe, cuvintele
cât mai frumoase.

108 A luat-o valul. (rus.)

144
Eu mă gândeam doar la Radu, în toate limbile din cap.

Raduга,
Raduюсь,
Кrаduщийся,
Raduшный109
Bradul – ёлка!

Mai jos nu căzusem nicicând.

138
Rușii îi spuneau Приднестровье. Românii – Transnistria. Asta
cred că m-a mirat cel mai mult: de ce se numea altfel același pământ?
Dacă pe un om îl cheamă Radu, cum poți să-l strigi, chiar și într-o
altă limbă, Иван? Un băiat din clasa paralelă – cuminte așa, tăcut,
iertător – ne-a spus că tatăl lui a tras din armă la pod o săptămână
și s-a întors acasă fără un șold. Era sărac băiatul acela – Anatolie –,
purta haine vechi și urâte, niciodată nu-și cumpăra nimic de la
bufet. Cu povestea aceea, devenise un fel de erou printre băieți. Le
povestea amănunte despre luptele la care nu participase, iar ei îi
dădeau în schimb țigări, tartine cu salam, respect.
Pe mine mă durea în cot de Transnistria și de morții altora. De
împușcăturile lor, de eroi, de trădători. Eu eram mortul meu. În
mine se purta războiul cel mai crunt. Radu nu mă iubea, voi nu mă
știați, Tamara Pavlovna înnebunise cu totul. O găseam adeseori la
masă vorbind singură, aranjând puținii bani iar și iar, în grămezi
greșite. Se trecea sub ochii mei, iar eu nu făceam nimic ca să o ajut.
Îmi rămăseseră doi ani de școală, însă de învățat învățam mai rău
ca oricând. Aveam probleme la educația fizică, la căcatul de pre-

109 Curcubeu,
Mă bucur,
Care se furișează,
Prietenesc. (rus.)

145
gătire pentru viață, la istoria românilor și la geometrie. Visul meu
cel mare – de a deveni doctor – se îndepărta de mine cu tot ce-mi
promisese odată. Cel mai rău mă împăcam cu limba și literatura
română, pe care le uram din tot sufletul sau ce mai rămăsese din el.
Întâmplările care au urmat au frânt-o, știu. Altfel a vrut să mă
știe, în altă parte. Pentru mai bun muncise ea o viață întreagă, pen-
tru mai mult m-a chinuit și pe mine. I-am greșit în multe feluri, un
lucru totuși mă încălzește peste ani: că nu am dezamăgit-o. Doctor
m-a vrut, doctor m-am făcut. În rest – o port în mine mai vie decât
m-aș fi gândit vreodată. Cu vârsta, am devenit ea în mai multe feluri
decât poate spera o mamă. Chiar și una adevărată, cum ea n-a fost.

Noaptea, mamă, mângâi floarea covorului ca pe părul tău.


Noaptea, tată, lovesc perna ca pe umărul tău drept,
care nu m-a purtat niciodată, nicăieri.
Să îmi întindeți mâinile voastre de gheață,
să vă arăt ochii mei de sticlă
vreau.
Să vă întreb, la sfârșit,
de ce povară m-ați văzut când v-aș fi încăput într-o palmă?
Și îmi cereți să înjunghii inima asta nebună
care doarme în brațele mele.
Și văd cuțitul trădător strălucind sub pernă.
Inima mi-e cioburi, mamă.
Sângele mi-e apă, tată.
Orfană o dată, orfană o viață,
asta nu ați știut voi.

146
139
Poate era gravidă, așa a spus. Ochii îi ardeau, bărbia îi tremu-
ra, transpirase toată. I-am dat un scaun și s-a mai liniștit. Mi-am
amintit-o pe Ekaterina cu picioarele fierte și plină de sânge la Șura
pe divan. Marina nu era Katia: n-ar fi răbdat atâta durere. Trebuia
să găsim un medic, repede. „Să mergem la Bella”, i-am strigat.
Eram mai speriată decât ea sau poate că, dintre noi două, doar eu
înțelegeam ce înseamnă să fii un copil al nimănui. Marina m-a privit
mirată. „Pentru ce la Bella, ce are jidauca cu asta?” Abia atunci am
înțeles că Marina nu voia să avorteze. Marina voia să nască.
Care lume, cine îi era ei șef? Casă avea, iar dacă ar fi născut un
băiat, s-ar fi făcut repede și cu bărbat. „Să vezi cum o s-o lepede pe
vaca ceea și o să vină fugulița la mine!” Și Raia? Ce Raia, ce Raia? Ei
i se cuvenea o cameră, una singură, nu trei. Celelalte două erau ale
fraților. Nu-i place, să se ducă. Înainte trebuia să o învețe, nu atunci.
Câți bani făcuse cu vinul, câte ruble a învârtit, numai în curul ei
mare băgase. Mereu băieții. Lor să lea dea, lor să le pună deoparte.
Iar băieții nici nu vin să o vadă. Și bine-i fac, așa-i trebuie dacă e
proastă. Cu copilul să nu-și bată capul nimeni. Ni-meni.
Nu, Marina nu venise nici după ajutor, nici după sfaturi. Ma-
rina venise pentru că avea o bucurie – prima ei bucurie adevărată,
coaptă, de femeie –, dar nu avea cu cine să o împartă. Faptul că-și
dorea acel copil atât de mult, chiar dacă asta ar fi însemnat să ajungă
o stricată în ochii lumii, m-a umplut de rușine. Știam, vedeam că
nu minte. Marina, sunt sigură, și-ar fi crescut copilul. L-ar fi legat
la piept cu cordele colorate și l-ar fi purtat prin viață cu capul sus,
așa cum făcuse cu toate alegerile ei neghioabe. O admiram pe ea și
îmi era silă de mine. Oare nu eu ar fi trebuit să-i spun să-l păstreze?
„Marinocika, o să fie totul cum vrei tu”, i-am spus. Dar n-a fost.
Nimic din câte s-au spus și s-au plâns în ziua aceea nu s-a întâmplat.

147
140
Mi-a adus câteva rochii de vară, o păpușă, pantofii ei cei buni.
„Ca să nu se prăpădească”, fete nu mai avea să facă. Cel mai mare
băiat îi venise cu noră, casa mică, loc puțin. Căutase mai multe să-mi
adune, dar restul erau cam vechi. M-a netezit pe cap, crescusem,
tot eminentă? Orfană, dar câtă minte! Mama Maricicăi mi-a întins
pachetul peste prag – semn rău, se spunea pe la noi. Era învelit într-
un celofan pentru flori și m-am gândit că ultima dată o văzusem cu
flori la înmormântare. Încetase de mult să răspundă copiilor din
curte la „bună ziua”, nu se mai întâlnea nici cu femeile. De fapt,
care femei? Una nebună, una bețivă, alta calică. I-am mulțumit și
a plecat grăbită, la fel cum venise: cu un umăr mai jos decât altul
și cu ochii în pământ.
Erau cele mai frumoase rochii ale Maricicăi. Una albă, de cit,
cu maci roșii. Alta verde, strălucitoare, cu căpșuni. Și cea mai, cea
mai iubită rochie a ei – albastră –, pe care o purtase în ziua în care
săriserăm la șotron împreună. Prea mici toate, după trei ani! Și,
oricum, n-aș fi îndrăznit să le îmbrac. Nu de frica morții, pur și
simplu, nu voiam să ne compare cineva. Mai ales acum, când ea
nu mai era, iar eu mă schimbasem în și mai rău. Știam că nu i-am
fost egală în viață, la ce bun să mă conving de asta încă o dată? Am
iubit-o, cred, pe Maricica mai mult decât pe alți oameni din jurul
meu. Cum am putut, cât mi-am dat drumul, însă, desigur, nu cum
a meritat. M-am lipit de bunătatea ei și de inima ei curată. I-am
invidiat însă frumusețea și ușurința cu care a trecut prin viață,
dorită de toată lumea.
I-am ținut rochiile în casă, tot mutându-le locul, până a venit
vara. Apoi m-am dus cu ele într-o curte străină și le-am lăsat acolo
pe o bancă. Un pachet cu multe vise colorate și o prietenie aproape
necheltuită. Acolo am pus punct.

148
141
Mi-am cumpărat astăzi creioane. Să le ascut și să mă liniștesc.
Ascuțitorile nu mă ajută, doar lama. Lama, lama, ca o veche prietenă.
Ca prima dragoste. Vreme pierdută aiurea. Așchii le-am făcut pe
toate, prost lemn aveau. Pe vremea noastră – mă prefac treptat în
Zahar Antonovici –, creioanele erau moi, ciopleam în ele ca în unt.
Și mai aveau creioanele гриф, adevărat, nu ca acum. Așa numeam
noi – grif – mina aceea neagră, pe care dacă o mâncai, începeai
a tremura și scăpai de lucrările de control. Nici nu muream, nici
greața nu era prea mare.
Cu ce prostii mă ocup, în ce mărunțișuri încerc să-mi ascund
nefericirea.
Creioane! De ce creioane? De unde – din ce încrețitură a sufle-
tului – creioane? Oare ce-ar spune tovarășul Freud despre mine?
Ceva despre lipsa de sex, cu siguranță. La el, totu-i despre sex. Griful
acela lung și tare la care încerc să ajung înseamnă, probabil, falus.
O pulă, mai bine zis. Și nici nu l-aș contrazice. Unde încep și unde
ajung. De fapt, asta voiam să spun: pe vremea noastră, creioanele
erau moi, iar copiii invers – aveau oasele tari și îndurau multe.
Creșteau copiii chiar și flămânzi, chiar și bătuți, chiar și neiubiți.
Cât ușile se făceau – până și cei ca mine.

142
Am găsit-o la bucătărie, în mijlocul unui sfârșit de lume. Golise
pungile cu orez, borcanele cu zahăr, săculețele cu crupe, jumătate
din sacul cu făină. Căuta banii. Știa – ochii roșii, vocea pierdută,
pumnii strânși – că avea undeva mulți bani. Cineva i-i furase din
casă, cineva putea trece prin pereți. Pe jos – smocuri de păr bătrân.
Miros de urină. Sânge. Peretele s-a dovedit a fi mai tare ca pumnul.
L-am sunat pe Mihail și i-am spus că nu mai am puteri. Se trezise
cățeaua din mine. Mihail a tăcut mult în receptor, iar peste trei zile

149
am primit o geantă cu medicamente de la Moscova. M-am dus la
gară împreună cu Bella Isaakovna ca să o luăm de la conductor.
„De ce nu vine el?”, am întrebat-o nervoasă pe Bella. Mă simțeam
trădată, prostită. Mă lăsase cu soră-sa nebună în casă, iar el se lăfăia
la Moscova. S-a gândit atunci Bella dacă să-mi spună sau nu și a
considerat că venise timpul să aflu.
Despre Odesa, despre contrabandă. Nu m-a mirat, nu am con-
damnat-o. Aș fi făcut exact la fel – mă crescuse bine. Schema era
mare și încâlcită, Mihail nu era capul. Începuseră însă controalele
și erau căutați răii. Cine-i mai mic – să răspundă. Încă o dată am
admirat-o pe Bella Isaakovna. Ea ar fi trebuit să se ocupe de Odesa,
dar, pentru că refuzase de mai multe ori, canalul a ajuns pe mâinile
Tamarei Pavlovna. Dar să nu-mi fie frică, mi-a spus, chirurgi ca
Mihail erau puțini. „Vor găsi ei vreun prost să răspundă.” M-am
gândit atunci: dacă Tamara Pavlovna câștigase atâta, cei de mai
sus cât luaseră?
Pastilele erau prea multe ca să i le ascund în mâncare. Ne-am
așezat amândouă la masă, i-am făcut un ceai cu miere și i-am spus
că altă cale nu era. Trebuia să le ia pe toate, în fiecare zi, așa cum a
spus Mihail. N-a protestat. Tot ce venea de la el era poruncă. Și-a
făcut singură graficul pe o foaie – care dimineața, care seara. Un
timp a fost chiar bine. O rărise cu gunoaiele și cu băutura, se spăla,
începuse să meargă din nou pe la Șurocika. Se interesa de școală, de
note, iar într-o zi a venit acasă cu un kilogram de biscuiți. Din aceia
în formă de nufăr și cu mijloc de ciocolată. Mi-a spus, râzând, că
toată viața a visat să-și cumpere o poală de biscuiți și să-i mănânce
pe toți până la unul. Atunci am început să plâng. O pungă cu biscuiți
după o viață de chin – ce mai răsplată!
Cu două gânduri m-am alintat o primăvară întreagă: că ea se
va face bine și își va găsi un serviciu, iar eu voi absolvi școala și voi
intra la Facultatea de Medicină. Așa cum trebuia să fie, așa cum
așteptaserăm toți anii. Unde s-a văzut însă ca primăverile să aducă
schimbări care țin? N-a ținut nici la noi.

150
143
Se destrămau toate, și când? Cu cinci minute înainte de sfârșit.
Nici copil, nici om mare – avea dreptate Zahar. Între dorul de voi și
grija pentru ea, îmi rămânea o fâșie de viață pe care încercam să o
acopăr cu ce aveam. Dar ce aveam? Întreg – nimic. Tot ce învățasem
sau iubisem zăcea în mine cioburi. Limba rusă, pe care mi-a băgat-o
pe gât cu pumnul, ajunsese o zdreanță. Limba moldovenească, pe
care o alesesem peste voia ei, îndurând bătăi și umilințe, dispăruse
cu totul. Cea mai bună prietenă îmi murise. Dragoste nu obținusem
de la nimeni. Mă lăsasem stricată de un stricat.
Nu trăiam, mă târam printre rămășițe. Milă, vechituri, pantofii
unei moarte – mai mult de atât nu avea nimeni pentru mine. Îmi
rămânea școala. Ca un lacăt ruginit și greu la o poartă spre lumi-
nă. Am tras linie sub ce numisem până atunci bine și am început
să învăț. Cu aceeași înverșunare ca atunci, la șapte ani. Să mă fac
doctor – era tot ce-mi rămăsese.

144
Despre asta nu i-am povestit niciodată Marinei și nici nu trebuie
să știe. Raia a venit la noi într-o seară și i-a spus Tamarei Pavlovna
că Marina era gravidă. Începuse să vomite prin casă, dar i-a tras ea
vreo două și aceea s-a spart. Era în trei luni, încă se putea face ceva.
Tamara Pavlovna a scuipat într-o parte a ciudă și a scos o votcă. Eu
m-am prefăcut că nu știu nimic. Mă așteptam să o beștelească, să o
ducă la avort cu forța, însă inima Raiecikăi a dat-o de gol. Inima ei de
mamă. Era doar vina ei, a spus. Nu fusese o mama bună, nu căutase
bine de fată. Cred că îi spusese Marina și ei tot ce îmi spusese mie.
Nu că aș fi iubit-o tare pe Raia, însă, în secunda aceea, îmi venea
să o trag la piept și să-i strig că putea fi și mai rea, mult mai rea.
Voiam să-i strig Raiecikăi să nu o asculte, să nu o audă pe Marina,
că nu știa ce vorbește. Marina își pierduse o țâră mințile. Marina

151
încurcase o țâră dușmanii. A stat mult Raia cu Tamara Pavlovna,
până aproape de dimineață. Iar când s-a dus acasă, atât a spus: „o
să-l creștem, că-i de-al nostru.” Nu a născut însă Marina nici băiat,
nici fată. Nici atunci, nici pe urmă. Peste câteva zile, când s-a dus
la control cu maică-sa, medicii i-au găsit o boală și i-au spus că nu
va putea avea copii. Iar de Raia Marina a avut grijă până la sfârșit,
ca o fiică adevărată.

145
Cu restul am scos-o în capăt singură. Îmi rămânea limba ro-
mână, ca o unghie care îți crește în carne. A trecut ceva timp până
când Tamara Pavlovna a înțeles că nota 5 însemna, de fapt, rău.
Crezuse mereu că era o notă bună, cum fusese toată viața ei. M-a
întrebat dacă din cauza Maricicăi am ajuns coada clasei. Dacă din
cauza unei moarte plângeam în baie, crezând că ea nu mă vede.
Mai grele ca pietrele au fost cuvintele ei și nu s-a oprit. De asta mă
luase ea de la internat? Ca să ajung o двоечницa110? Să mă duc și
să beau otravă, dacă nu am de gând să mă fac doctor. De banii din
bancă să uit, și de numele ei, și de tot. M-am dovedit a fi ceea de
ce s-a temut cel mai mult, ceea de ce i-au spus toți să se ferească: o
неблагодарная тварь.
Când ne-am oprit din plâns amândouă, m-a întrebat încă o
dată cum de am ajuns atât de jos. I-am răspuns sincer că era din
cauză că nu o înțelegeam – limba. Se scria altfel decât se auzea. Nu
știam când e j și când e g. De ce era gh la Gheorghe, nu și la gard.
Eram singura din clasă care scria jirafă și gălăjie, geață și giozdan.
Iar în loc de geografie, spuneam, rusește, географие. Mă pierdeam
printre ea și ia, printre cratimele și conjugările ei prostești. Ale ei,
ale limbii. Greșeam toate terminațiile pe care le traduceam din rusă.

110 Care are doar note de „doi”. (rus.)

152
Și nu-mi ajungea vocabular. Se pare că limba moldovenească îmi
intrase în minte prea adânc, o învățasem prea din greu și nu mai
lăsasem loc și pentru cea care a venit după.
Ultimul cuvânt – vocabular – nu i-a plăcut deloc și mi-a făcut
din mână să tac. Seara, după ce m-a hrănit cu o conservă, mi-a spus
simplu: идём111, și ne-am pornit. Ca pe vremuri. Ca atunci când am
trecut prin Porți cu degetul meu în buzunarul ei. Eram din nou mică
și orfană, eram din nou încrezătoare, chiar dacă nu mai călcam pe
urmele unei păsări măiestre, ci ale unei nebune. La ușa lui Radu,
ne-am oprit, și viața mea a început să depene un ghem nou.

Din două vieți îmi fac una. Arunc ce se repetă, las ce-i
mai bun. Cât v-am căutat printre litere, cât v-am strigat!

Ё, ș, ț,
Ё, ș, ț!
Ă, ю, я,
Ă, ю, я?
Щ, ж, î,
Щ, ж, î.
Ъ!

111 Să mergem. (rus.)

153
146
Apăruse de după colț.
Asta au spus atunci toți: că apăruse de după colț, deși știau că
nu avea colțuri blocul nostru, nici curtea, nici strada, iar oamenii nu
puteau apărea așa, din neunde, ci doar dispărea. Cu o geantă plină
de chibrituri, cu chitara pe umăr, străinul s-a așezat sub castan și
a început să se joace.
Asta au crezut atunci toți: se juca, nu altceva, cu chibriturile sub
castan. Bărbatul nu vorbea cu nimeni, însă, repede, în jurul lui au
apărut câteva blocuri, un havuz, niște străzi și chiar Mausoleul cu
zid și steluță roșie. Un oraș! Străinul construia un oraș.
Asta au înțeles atunci toți: un oraș doar pentru ei, și au început
să îl ajute. Copiii, numărând din timp chibriturile și aranjându-le
în grămăjoare. Cei mari – curățând orașul vechi de case urâte, de
oameni urâți și de alte greșeli. Încă puțin și ar fi avut cu toții un loc
mai bun în care să se mute.
Se lăsase noaptea, însă cămașa lui galbenă le ținea de soare.

147
Înainte de toate, după toate, este un început de cântec: boala
oaselor de sticlă. Cred că sunt nebună să caut frumusețe până și
în durerea propriului copil, dar unde în altă parte? Eșecul pentru
Tamara mi l-am asumat pe deplin. Cu o oarecare ușurare chiar, ca
un om care știe că poartă în el trădări, uri și alte rele mărunte. Nici
chiar Dumnezeu, cu care mai schimb uneori câte o vorbă, n-a spus
„lasă, se mai întâmplă”. La maternitate – când l-am văzut mai întâi
pierdut, apoi enervat – mi s-a făcut rușine. M-a mirat și pe mine
rușinea. Din toate câte simțeam – rușine? I-am spus atunci simplu:
„e vina mea.” Și au tăcut amândoi. Și unul, și altul, așa cum tac toți
bărbații când se leapădă de o femeie. O strângeam în brațe pe Tamara
– vânătă, urâtă, cu o mână frântă deja în timpul nașterii –, iar el căuta

154
să împartă cât mai corect vina. Să clarifice (o dată pentru totdeauna)
cine făcuse stricăciunea aceea. M-am culcat pe pat, obosită, cu toate
celea curgând din mine ca dintr-un animal spintecat, și am început
să râd. Acum, omul acesta vrea să ne împăcăm.

148
Radu a tăcut tot timpul, iar după zece minute, Tamara Pavlovna
l-a întrebat ca pe un copil dacă a înțeles, și așa a rămas. Cu zece
ruble, ca între vecini, marți și vineri. Urma să-mi fie profesor de
limba română și să mă ridice de la 5 măcar la 9. În noaptea aceea,
m-am spălat lung peste tot, mi-am ales un caiet cu linii și mi-am
băgat un deget acolo.

149
Ai nimănui, doar ai noștri, Republică. Mici, dar mândri, cu
panglici tricolore pe tot trupul. Din păcate, nu și singuri. La stânga,
mică și mândră, era Transnistria. Într-o coastă, fix așa, Găgăuzia.
Mi-am amintit de nunta la care fusese Oxanka acum câțiva ani.
Până la urmă, a avut dreptate: găgăuzii erau altfel. Mi-ar plăcea să
pot povesti mai multe lucruri despre acei ani, despre istorie și restul,
însă îmi vine de multe ori gândul că nu îmi amintesc aproape nimic.
Tot ce știu am aflat mai târziu din ziare, din interviuri, la fel ca
majoritatea copiilor din generația mea. Mă întreabă des colegii din
România: cum era să trăiești în anii de renaștere naţională? Și atunci
trec repede la glume sau mă prefac că trebuie să plec – cum adică
cum era? Pentru cine era? Într-un fel era pentru copiii speculanților,
în alt fel – pentru cei ai căror tați au fost trimiși să lupte în Trans-
nistria. Asta așa, ca să dau doar un exemplu. Pot să răspund cum a
fost pentru mine, însă, din nou, n-ar avea nicio legătură cu anii de
renaștere, cu independența și cu războiul.

155
Aveam o mamă adoptivă nebună, de care îmi era milă, dar și
mă temeam. Iubeam, voiam să fac dragoste cu un bărbat cu mult
mai în vârstă decât mine. Aflasem că nu sunt orfană, cum crezusem
mereu, ci abandonată. Trecusem printr-un viol, asistasem la un
avort în condiții casnice și, de câteva luni, ascultam zilnic tângu-
ielile unei femei care își pierduse primul și singurul copil care i-a
fost dat. Ce altceva mai făceam în anii de renaștere naţională? Mă
luptam cu negii de pe palme și cu urâțenia care nu-mi mai trecea.
De fapt nu, mă luptam cu toate, cu toți, dar ma ales cu demonii care
se îndrăgostiseră de mine la niște vârste pe care astăzi ONG-urile le
consideră copilărie timpurie. Și, abia la sfârșit, încercam să înțeleg
de ce trebuia să urăsc rusa, care fusese bună atâția ani, și să iubesc,
în schimb, româna. Asta a însemnat pentru mine renașterea. Căci
unde-s degetele și unde-i trenul.

150
Iar întorci cuvintele pe dos.
Radu vorbea tare, ca toți profesorii. Trecând dintr-o cameră
în alta cu ibricul în mână, căutând cartea aceea, apoi zahărul,
apoi cana. Am ținut eu ibricul cât s-a dezbrăcat de cămașă și a pus
sare. Bine că n-a curs pe altceva cafeaua. Voiam să fiu carte. Să fiu
scumpă și rară, să mă țină în palme dedesubt și să mă deschidă la
pagini preferate.
Iar întorci cuvintele pe dos.
Era mare și galbenă, nu mai văzusem una la fel. „G. Călinescu”
scria pe copertă, și încă ceva despre literatură. Să o scoată pe sârmă,
i-am spus, să se usuce. Cămașa. I-o scot eu dacă vrea. Știu ce fac, nu
e prima dată. Sarea oprise totul. Pata dispăruse, cafeaua dispăruse,
totul dispăruse. Cămașa fâlfâia ca o pasăre, umerii goi străluceau
deasupra cărții aceleia mari și rare. Cât de greu poate fi? Să nu întorc
cuvintele pe dos?
Întrebare: ce facem?
Răspuns: cafea bem.

156
Uită, uită rusa. Bem cafea, nu cafea bem. Cămașa s-a uscat,
umerii și-au luat zborul, lecția s-a încheiat. La ce s-a încheiat lecţia?
La nasturi.
Iar întorci cuvintele pe dos.
Cel mai tare dor lucrurile simple. Dacă înfigi unghia în perete
și o tragi după tine patruzeci de trepte, degetul începe a corecta cu
roșu toate greșelile. Ra-du. Ду-ра.112
Iar întorci cuvintele pe dos.

151
Începuse ultimul an de școală. Vorbeam până la greață despre
examene, despre balul de absolvire și despre facultățile pe care vo-
iam să le urmăm. Drept și medicină, majoritatea. Istorie – vreo doi
însuflețiți de evenimentele din ultimii ani. Contabilitate. Inginerie.
Jurnalism: ca Влад Листьев113. Câțiva colegi, printre care și Greta,
visau să plece la studii în România. Acolo, spunea ea, este viața
adevărată: mare, concerte, băieți în blugi. Cât de diferite eram. La
ce visam eu, cum arăta pentru mine viața adevărată? Băieți în blugi
voia Greta. Și mare – cu Odesa la nici trei ore de noi.
La școală, prietene nu aveam. Astăzi mă gândesc că nu mi-ar fi
stricat niște fete de vârsta mea cu care să mai ies din casă. Să vor-
besc despre lucruri simple, să râd mai des. O aveam doar pe Katia,
mai era Marina, însă, cu ele, discuțiile alunecau mereu sau spre
regrete, în cazul Katiei, sau spre o mistificare enervantă, în cazul
Marinei. Marina începuse să meargă la tot felul de ghicitoare și pe
la babe. Toate o scurgeau de bani și îi promiteau uter sănătos, trei
copii, bărbat bogat și chiar viață peste hotare. Toți pe atunci voiau
să trăiască peste hotare. Cel mai mult vorbeau despre asta cei care
nu au mai ieșit niciodată din Chișinău. I-am spus Marinei că era

112 Proastă. (rus.)


113 Vlad Listiev, jurnalist rus asasinat în 1995.

157
proastă că le credea pe babe. Cum pot o buruiană și un descântec
să trateze ceva ce medicina nu poate? „Nu totul e medicină”, mi-a
răspuns ea, „mai este și Dumnezeu.”
Asta m-a rupt. „Care Dumnezeu, Marina?”, am întrebat-o. Acela
care i-a îmbogățit pe părinții lui Volodâmâr, dar a ucis-o pe Marici-
ca? Dumnezeul care l-a ciopârţit pe Zahar Antonovici, a putrezit-o
pe Șurocika și ți-a luat ție copilul? I-aș fi spus mai multe, aveam de
unde. Despre violul meu, despre avortul Katiei, despre Rodion Edu-
ardovici și despre fetele de la internat. „Este și un alt Dumnezeu”, o
ținea Marina una și bună, „acela care ți-a scos-o în viață pe Tamara
Pavlovna și care ți-a dat mamă.” N-aveam cu cine vorbi. Ce să-i mai
spun? Că mama mea, adevărata mea mamă, nu era deloc moartă,
ci zburda pe undeva ca o iapă? Că Tamara Pavlovna mă cumpărase
ca să-i cresc averea adunând sticle? Rămăsese o proastă Marina.

152
Continuam să merg la Radu de două ori pe săptămână. Între
noi nu se întâmpla nimic din ce aș fi vrut eu, însă începusem să iau
note bune la limba română. La gramatică mă descurcam mai bine
ca la oral, unde încă aveam probleme cu terminațiile. Întorceam
cuvintele pe dos. Într-o zi mi-a făcut o cafea și mi-a cerut să nu mai
vorbesc deloc rusește. Să scot din cap rusa, să o scot de peste tot, să
simt frumusețea limbii mele. M-a enervat la culme, deși clar că nu
asta era problema. Radu mă privea ca pe un copil. Eu aș fi vrut să
îmi aducă flori, el mă hrănea cu biscuiți. Eu mă îmbrăcam în rochii
subțiri, el închidea geamul ca să nu-mi fie frig. Îmi venea să-l omor.
Să sar pe el nu puteam, nici n-aș fi știut ce să fac mai departe. Iar
să-i spun că-l iubesc nu mi se deschidea gura.
Într-o zi l-am mințit că trebuia să aleg pentru școală o poezie
de dragoste, gândindu-mă că, poate, așa vom începe o discuție. A
deschis vreo patru cărți, dar le-a pus pe toate deoparte, spunând că
erau totuși pentru când voi crește mai mare. A ales poezia „De ce

158
nu-mi vii?” de Eminescu. Eminescu, iar Eminescu! Pentru Radu,
Eminescu era ca pentru Tamara Pavlovna banii. Și ce poezie! Cum
am auzit de rândunică, mi s-a pus un nod în gât și nu am mai pu-
tut scoate niciun cuvânt. I-am spus cu ciudă că rusa îmi place mai
tare, că este mai frumoasă și mai importantă ca limba lui română.
L-am jignit, am văzut, însă nu mai aveam ce pierde. S-a ridicat de
pe scaun, a luat de pe poliță o carte și mi-a întins-o. Pe copertă scria
cu litere mari Nichita. „Никита e nume rusesc”, am mai reușit să
strecor înainte ca el să mă anunțe că lecția noastră se încheiase.

153
Îmi rămâneau două note proaste: la pregătirea pentru viață
și la educația fizică. Niciuna nu-mi trebuia pentru Facultatea de
Medicină, însă îmi stricau media generală, care conta. Cu prima
era clar – profesoara de cruciuliță aștepta cadouri. Cu a doua însă
nu banii erau problema. Oficial, aveam notă rea pentru că nu stă-
pâneam paralelele și nu parcurgeam bârna cu grație. De fapt, lui
Chira i se pusese pata pe mine. Mă oprea zilnic pe coridoare și îmi
căuta nod în papură. Că nu eram pieptănată cum trebuie, că aveam
uniforma prea scurtă. Asta era normal pe atunci – ca un profesor
să se ia de elevi fără motiv sau să le ceară să facă pentru el tot felul
de munci. Mă trimitea să-i duc catalogul la cancelarie, să o chem de
jos pe asistenta medicală. Odată m-a obligat să-i ud toate florile din
cabinet, mai ales pe acelea cățărătoare, de sus. Niciodată, în niciun
scenariu, n-ar fi ieșit vinovat un cadru didactic în fața unei eleve.
Tăceam și făceam. Nu eram doar eu. Eleve cu note proaste avea
patru, și toate ne asemănam. Din familii mai sărace sau incomplete,
blonde, speriate, fără apărare.
Ca să ne ridicăm media, spălam în patru sala de sport după
lecții. Tot noi „disciplinam saltelele și puneam în ordine aparatele” –
cuvintele lui. Formulare de sportiv cretin. În timp ce noi lucram,
el ne privea de pe o bancă lungă, din semiîntuneric, și știam exact

159
ce face. Așa am fost umilite o lună întreagă. Nimeni – nici măcar
directorul sau, cel puțin, părinții celorlalte fete – nu a considerat
această metodă greșită. În decembrie, pe la sfârșitul semestrului
întâi, mi-a spus să vin într-o vineri, după lecții, direct în cabinet.
Cabinet! O încăpere mică, lipită de vestiarul fetelor, care nu a avut
niciodată o ușă care să se închidă normal. M-am dus.
Școala era pustie, afară – noapte neagră. În toată clădirea se
mai găseau trei oameni, la o distanță de câteva etaje. Paznicul avea
o cămăruță la subsol, iar la etajul întâi se auzea o vioară. Am văzut
pe masă catalogul și am simțit că ținuse toată ziua reșoul în priză.
Nu se putea respira deloc, iar aerul mirosea puternic a bărbat și a
pateuri cu carne. Se dezbrăcase de bluza de la trening și rămăsese
doar într-un tricou cu mânecă scurtă, plesnindu-i pe bicepși. Și-a
aprins o țigară, a pus picioarele pe masă și a început. „Ce să facem
noi cu tine, Grâu”, m-a întrebat râzând și vorbindu-și la plural, ca
un bou. „Ca să îmbunătățim aceste note slăbuțe?”
Știam ce vrea. Știau și băieții, și soția lui, care lucra ca laborantă
la școala rusească din vale. Făcea asta de ani de zile, tuturor eleve-
lor care îi plăceau și cărora începea, din timp, să le scadă notele. Îi
plăcea mai ales să privească, arareori să atingă, și niciodată – deși
asta nu am cum să o știu sigur – mai mult de atât. Privitul însă n-ar
fi fost destul pentru o acuzație serioasă, și din partea cui, a acestor
destrăbălate care veneau cu unghiile vopsite la școală? Dar, mai
ales, cine putea demonstra ceva, orice? Aș fi rezolvat și eu în câteva
minute, cum făcuseră, probabil, celelalte colege, care nu mai veneau
la spălat podelele. Semn că socotelile, în cazul lor, erau încheiate. La
urma urmei, ar fi fost asta mai rău decât ceea ce mi se întâmplase
deja? Dintre toate, eu eram cea mai stricată. Știu că a simțit, sunt
sigură că a simțit, de asta mă și lăsase la sfârșit. Oricât de mult îl
uram, nu puteam să nu-i dau dreptate. Băieții, dacă ar fi știut cine
sunt, mi-ar fi propus același lucru. Dacă nu chiar mai mult și altfel.
Ce mai contau zece minute de goliciune pe lângă anii de gol
fără sfârșit? Ceva însă se răzvrătise în mine. Ceva ajunsese, în acel

160
moment, la capătul drumului. Rânjetul lui îmi amintise de Rodion
Eduardovici și de nopțile în care ne chinuia în dormitoarele de la
internat. „Alege.” „Alege.” „Alege.” Să alegem între viol și țigările
stinse de carnea noastră: asta era alegerea noastră. Și nici măcar nu
asta mă îngrozește peste ani – nu ceea ce ne făcea –, ci faptul că, la
început, ne temeam să nu alegem greșit. Ce era mai rău? Un viol
sau un muc de țigară stins de umăr, de spate, de sfârc? Pe cine să
întrebăm, cu cine să ne consultăm? „Alege țigara”, mi-a spus Olea
după prima dată. „Dacă alegi cealaltă, asta o să faci toată viața.”
I se păruse că nu l-am auzit și a reluat întrebarea. „Ce să facem
noi cu tine, Grâu, ca să…” Nu lui, nu așa, nu pentru o notă. M-am
pornit spre el cu o mână pe nasturii de la uniformă, legănându-mi
coapsele și vorbindu-i rusește. L-am întrebat ce vrea să fac, dar n-a
avut puteri să-mi răspundă. A horcăit ceva și l-am văzut că rămăsese
fără aer. Nu cred că se așteptase, nici în cele mai grețoase visuri, ca
o elevă să-i cedeze atât de repede. Sau poate că asta îi displăcuse,
poate că plăcerea lui era alta – să le vadă pe fete începătoare. Tre-
mura tot pe scaun, nu mai încăpea în pantaloni. I-am împins cu un
picior picioarele de pe masă și m-am dat mai aproape. Nici măcar
n-a trebuit să ridic vocea. L-am privit drept în ochi și i-am vorbit
calm, așa cum făcuse atunci Oxanka în mașină. „Sau îmi schimbi
nota, sau trimit băieții acasă să-ți taie gâtul.” Puteam spune oricând
că am glumit, dar nu a fost nevoie.

154
Gorbaciov plecase, în schimb, venise anul Maimuței. Începu-
sem să cred în horoscoape și în faptul că voi câștiga, într-o zi, la
loterie. Pe termen lung, astrologii îmi prevesteau griji mărunte, iar
pentru lunile de iarnă – parteneri de încredere, așa cum sunt toate
Maimuțele. Pe Tamara Pavlovna am început să o închid în casă,
după ce, într-o zi, a venit la ușă cu miliția. Răsturnase în stație
toate lăzile de gunoi, strigând la trecători că i-au furat sticlele. Am

161
avut atunci mare noroc de Bella Isaakovna, care a ieșit și a spus că
este doctor. A ajutat, desigur, și coniacul cu fir de aur. Astăzi, vreau
să cred că o închideam în casă ca pe un animal, în primul rând,
pentru binele ei. Mă temeam că, dacă va fi prinsă, va ajunge direct
la nebuni. Dar este și asta o minciună, ca multe, multe altele. Mă
temeam pentru mine, doar pentru mine. Legal, eram încă minoră,
iar să mă întorc la internat când îmi rămăsese doar o jumătate de
an până la absolvire – mai bine moartă.
Zi și noapte mă gândeam la același lucru. Să reușesc la Medici-
nă, să plec de acasă. Să o las și să nu mai știu de ea. Nu-mi trebuia
nimic. Nici apartamentul, nici banii din bancă. Îmi era totuna în
mâinile cui ar fi ajuns toată bogăția ei, adunată în mare parte și de
mine. Un monstru. Îmi este clar acum – se vede ca în palmă – am
fost cu ea un monstru. Mă privesc dintr-o parte, de parcă aș răsfoi
un album cu fotografii străine, iar în loc de mine văd peste tot o
pată neagră. În orice situație – negru. La orice slăbiciune a ei, la
orice nevoie și strigăt – negru. Mă mir și astăzi cum de nu mi s-a
prefăcut inima într-un bolovan.

155
Decât cu rușinea, mai bine cu durerea, Lastocika, să trăiești.
Să ții minte asta de la mine. Durerea când vine, când îți bate la
ușă, îi deschizi și gata. Se așază cu tine la masă, beți dintr-o cană,
îți înfoaie perna pentru noapte. Ca de o mie de ani începe a trăi cu
tine durerea. Ca o fată bătrână te vrea doar pentru ea. Crezi că eu
nu m-am zbătut, crezi că n-am plâns? Scoate-ți un dinte, aruncă-l,
și o să mă înțelegi. Mai strașnic te doare golul decât plinul. Picior
mi-a cerut și i-am dat. Mână mi-a cerut și i-am dat. Și, iată, trăiesc.
Împreună ieșim din iarnă, împreună coborâm în iad. Fără durere,
îmi pare, m-aș risipi ca varul acela de pe perete. Dar cu rușnea,
Lastocika, treaba e groasă. Rușinea nu-ți ia nimic, ea îți adaugă.
Intră în tine ca o așchie și te umple de puroaie. Pe-o secundă să o

162
primești și nu te mai uită în vecii vecilor. Îți sare la gât, te încarcă,
iar de sub talpa ei drăcească nici moartea nu te scoate. Nici chiar
moartea. Să ții minte asta de la mine.

156
Ultima iarnă la Chișinău. Mi-o amintesc pe bucăți, de parcă
n-aș fi trăit-o, ci doar aș fi urmărit-o de la un geam, din care mai
dezghețam uneori câte un cerc de viață. Ca să rămân normală, mă
dădeam pe lângă colege. Mergeam cu ele la cinema, o dată la un dans –
n-am dansat cu nimeni. Bucuriile lor mă lăsau rece. Alte dorințe
fierbeau în mine. Băieții erau și mai jalnici decât fetele. Vorbeau cu
replici din filme, se visau apărători sau cântăreți ca Michael Jackson.
Comparam totul cu prima iarnă, în care Tamara Pavlovna m-a
adus la Chișinău. Unde era lumina albastră care se scurgea din cer
ca o vrajă? Unde erau încântarea, frica, mirarea? Cât se schimbase
orașul, cât mă schimbasem eu.
Curtea noastră – insula noastră – era pustie și înghețată. Tonea
plecase cu totul la Tallinn – orașul acela cu acoperișuri de foc și
oameni înalți de care îmi vorbise. Raia nu se trezea din beții, iar
Șurocikăi îi explodaseră picioarele și și-a luat în gazdă o nepoată.
Ieșea rar și Zahar Antonovici, slăbise și orbise de un ochi. Doar eu
îi mai duceam mâncare, iar într-o zi am întâlnit-o la el pe Marina
cu o pungă de halva. Cine s-ar fi gândit? Marina – care a fost mereu
o alintătură – să ajungă să aibă grijă de toți?
Tamara Pavlovna se liniștise, dacă se poate spune astfel despre
un om căruia începuse să i se usuce creierul de la morfină. Stătea
mai mult prin casă, numărând banii și spălând cada. Iar și iar. Și cu
săpun, și cu săpun. Și pe acolo, și pe acolo. O găseam uneori seara,
după școală, cu spatele rupt și mâinile fierte de la atâta fierbințeală.
Din gură o jeleam, din inimă – nu. Schimbaserăm locurile, le
schimbase viața. Venise timpul să fiarbă ea.

163
Polcovnicul parcă era, parcă nu, nu mai înțelegea nimeni. După
noaptea aceea în care i-a ars grădina, nu a ieșit din casă aproape o
lună. Iar când a ieșit, s-a dus la pământul ars, l-a greblat pe tot cu
degetele, până când a scos din el fiecare rădăcină, fiecare bucățică
de bulb neatinsă de foc. Peste doi ani a vândut apartamentul unui
dentist, care și-a deschis acolo un cabinet stomatologic. A plecat
din oraș fără un cuvânt.
Se bucurau de viață doar Lioncik și Katiușa. Lui Lioncik îi
creștea fata, iar Katia își cumpărase papagali. Îi numea мои Жар-
птицы114 și îi lăsa să-i mănânce din gură. Mici, cât palmele mele,
cu ochi ca de păpușă. El – turcoaz, cu valuri albe pe gușă. Ea – de
culoarea lămâiței. Ciupeau adânc, parșivii. Însă, în camera ei mică
și tristă, păreau, într-adevăr, fermecați. O vedeam cât suferea,
Katiușa. Avea și de ce. Mihail nu mai venea la ea nici pe ascuns. Îi
povestise despre avort și asta l-a dezgustat. Întreagă o voia Mihail,
nu ciopârțită. Încetaseră să urce scările și alți bărbați. Nu-i voia ea
pe ei sau invers, cum să întrebi așa ceva? Se risipise Katiușa noastră
și nu a mai știut cum să se întregească.
Dispăruse din curte și Morkovka. Într-o zi nu am mai văzut-o
și așa a rămas. Nu vorbea nimeni despre asta, așa cum nu vorbești
despre o mână tăiată căreia încă îi simți lipsa. De înțeles însă
înțelegeau toți. Nicio pisică din lume, chiar și una fermecată, nu
putea să trăiască la nesfârșit.

157
Să crezi o carte, nebună trebuie să fii. Am crezut-o însă. L-am
crezut pe Nichita. El m-a învățat că o limbă ți se poate supune nu
doar din frică, ci și din dragoste. Într-un caiet cu linii, am scris tot
ce n-am vrut să uit, începând cu prima zi a noii mele vieți. A doua
care mi s-a dat. Dacă ar fi să aleg un singur nume pentru toate, la
care să mă opresc? Câte cuvinte în loc de un plânset.

114 Păsările mele măiestre. (rus.)

164
158
Murea lumea, dar care lume? Al cui era războiul, cine erau, de
data asta, nemţii? Zahar Antonovici – singurul care luptase într-un
război adevărat – înțelegea mai puțin decât toți. „Se ucid între ei,
dar pentru ce se ucid?”, vorbea el singur pe bancă. Nu îl mai asculta
nimeni. Mai ieșeam eu, uneori, sau Lioncik o scotea pe Mașa la aer.
Cădeau băieții, se îngrășau generalii. Îmi strecuram și eu viața mea
mică printre lucrurile cu adevărat importante din țară.
Când au înflorit din nou salcâmii, m-am dus la Pavlik cel care
nu se juca, ci doar sta. L-am rugat să nu mă lase singură, să meargă
cu mine la Maricica. Nu-l pot numi pe Pavlik altfel decât cu toate
cuvintele, așa cum l-am cunoscut în prima iarnă – un cățel chior
și bun. Mereu a fost Pavlik bun, din cauza durerii. Pe mine durerea
doar m-a înăsprit, n-am fost bună nici cu cine a meritat. Îmi pare
că, dacă l-aș numi Pavel, aș vorbi despre alt om. I-am spus asta
atunci, la Hamburg, când ne-am văzut după atâția ani. A râs, am
râs amândoi. Și el mă numește Lastocika. Ласточка. E ciudat cum,
peste ani, ajungi să te ții de un fleac ca de-o funie într-o groapă.
Devin sentimentală, sau poate că, în sfârșit, s-au trezit și în mine
slăbiciunile. Marina mă numește cентиментальная сука115. Să mă
numească. Pe Marina o las să mă numească cum îi vine, așa îmi cer
și eu iertare față de tot ce n-am făcut la timp.
Mormântul Maricicăi era îngrijit, maică-sa venea des, cred că și
frații. Am plivit cu Pavlik niște fire de iarbă, am schimbat uscăciu-
nile pe flori proaspete. Mai mult în tăcere, parcă ne jenam să vorbim
într-un cimitir. Și ce era să-i spunem? La plecare, i-am desenat un
cerc pe cruce, iar Pavlik m-a întrebat ce însemna cercul acela. Mă
văzuse când i-l desenasem și pe piept, în sicriu. „Roata Dracului”,
i-am răspuns deja în troleibuz, și tot acolo am plâns pentru toate.

115 Cățea sentimentală. (rus.)

165
159
Singura care a văzut în mine nu doar o elevă eminentă, ci și un
copil chinuit, a fost profesoara de biologie. Era în timpul unei pauze.
Toți colegii ieșiseră în curte, iar eu mâ gândeam să mă ascund în
dulap și să dorm măcar douăzeci de minute. Făceam asta des, după
nopțile pe care mi le petreceam liniștind-o pe Tamara Pavlovna.
Valentina Igorevna, care nu ne-a încurajat niciodată să o numim
„doamnă”, m-a chemat la ea în laborator și m-a întrebat unde vreau
să-mi continui studiile. I-am răspuns că la Medicină, iar ea s-a bu-
curat foarte tare, de parcă sperase mereu să audă de la mine tocmai
asta. Eram eleva ei cea mai bună, îi adusesem prin clasa a opta locul
întâi la olimpiada orășenească. „Tu chiar meriți să fii doctor”, mi-a
zâmbit și mi-a strâns mâinile în mâinile ei. Zâmbea destul de rar la
ore, cred că o mai văzusem zâmbind astfel o singură dată.
Aceste cuvinte – tu chiar meriți – le-am purtat în urechi ca pe
o fițuică, la toate examenele. Chiar și astăzi, când ajung la capătul
puterilor sau îmi vine să ies din spital și să nu revin niciodată, mi
le amintesc. Și ea trebuia să se facă doctor, însă băiatul acela, co-
piii, soacra paralizată, obligațiile de femeie. Așa a spus: obligațiile
de femeie. Să nu mă mărit devreme și să vin la ea acasă, în fiecare
duminică, să mă pregătească pentru facultate. De la mine nu voia
bani. Doar să mă vadă doctor.
Am vizitat-o de opt ori într-o casă din josul Botanicii – mică și
plină de mucegai –, unde, într-o cameră cu singurul geam luminos,
încă mai trăia soacra ei paralizată. Una dintre obligațiile de femeie.
Nu mai vorbea deloc, după ce vorbise prea mult o viață întreagă, ca
o mamă de băiat de la oraș. Copiii Valentinei Igorevna plecaseră de
mult de acasă. Așa-i când îl naști pe primul la nici optsprezece și
repede pe al doilea, iar soțul îi cam bea. M-a primit de fiecare dată
în grădină, dacă tot era soare și gherghinele în floare, la o masă
acoperită cu mușama nouă, așternută special pentru noi. Fuseseră
ani când o chemase și pe ea Valecika, iar mucegaiul din casă nu se

166
întinsese chiar în toate camerele. Acei ani au trecut însă repede,
prea repede – ca o pauză mică –, iar între băieți și școala pedagogică
a reușit doar să sădească gherghinele. Lecțiile ei m-au ajutat mult,
cred că am fost ultima ei elevă care a devenit doctor, și poate că asta
și voise: să plece din școală cu un vis împlinit.

160
Как не дают?116 Tamara Pavlovna n-a mai așteptat ca Șura
să termine ce avea de spus, ci, așa cum făcea des în ultimul timp,
a rupt-o din loc și s-a îndreptat, vorbind singură, spre stație. O
vedeam întrebându-se iar și iar ca o dementă: как не дают, как
не дают? M-am pornit după ea fără grabă, simțeam cum ura mi
se umflă în piept. I-am strigat o dată, de două ori, de trei ori: să se
întoarcă. Simțeam că vreau să-i fac ceva rău – cel puțin să o bat – și,
dacă aș fi prins-o măcar de o mână, nu m-ar fi oprit nimeni. Nu
dormisem din nou noaptea, după ce se trezise țipând că aude hoții
la ușă. Obosisem. De toate, dar mai ales de ea și de creierul ei nebun.
Aș fi ajuns-o repede, doar să fi alergat niște secunde, însă, în loc
de asta, m-am oprit cu totul. Știam că, mai devreme sau mai târziu,
va observa rușinată că a ieșit în oraș în cipici și în halat de cameră.
Sau că o va găsi cineva în stație și o va aduce acasă. Putea fi chiar și
miliția, simțeam că nu mai pot. M-am lăsat pe prima bancă ce îmi
apăruse în cale. Ajunsesem în curtea în care voisem să mă fac soră
de cruce cu Maricica și am început să plâng. Cum și cine decide
morțile? De ce am trăit eu, dar a murit ea?
A venit acasă spre seară. Tremurând, înfometată, cu ochii goi.
Mi-a spus că a fost la bancă și că Șura avea dreptate. Au alungat-o
de acolo, nu i-au vorbit, nu i-au dat bani. Am liniștit-o cum m-a
dus mintea: că Șura e o proastă, că era o greșeală. Cum așa să nu-i
dea banca banii? Banii ei?

116 Cum nu ne dau? (rus.)

167
161
De ziua mea, m-am dus cu Katia și cu Marina la Lainer. Am
mâncat fiecare câte două înghețate, iar la sfârșit, eu am cerut și o
cafea. Marina m-a întrebat de când, mă rog, beau cafea, însă nu era
cazul să le povestesc despre Radu. Și nici nu prea aveam ce. Fusese
un vis, Radu. Nu un vis – o visătorie. Am găsit zilele trecute acest
cuvânt într-o carte și mi-a plăcut. Visătorie. Când îl rostesc, în fața
ochilor îmi apare o femeie-vis, grasă și moale, cu sfârcurile tari de
lapte și cu burta plină de fetuși-vis în toate stadiile. Mă rog, mie mi
se pare frumos. M-am gândit să-l folosesc vreodată, undeva. Îl voi
lăsa aici. Alte ocazii nu cred că voi mai avea.
Katia îmi cumpărase un parfum de la o firmă din acelea care își
trimit vânzătoarele cu gențile pe la ușile oamenilor. Cu bergamotă,
așa ceva, dulciu. Aiurea. Nu era „Climat”, desigur. Nici Katia nu
avea bani de „Climat”, dar nici eu față. Acela a fost primul meu
parfum. Următorul mi l-am cumpărat singură abia peste zece ani,
la București. În sfârșit, pe placul meu – bărbătesc, rece, supărător.
Marina venise – era să leșin când am văzut-o – cu o geacă de blugi.
I-o adusese cineva din România, în schimbul unor bomboane și
becuri. Așa s-a produs primul meu contact cu România – printr-o
geacă de blugi. Am purtat-o mulți ani la rând, cam largă, dar așa
era moda. Împlinisem optsprezece ani.
În drum spre casă am întâlnit-o pe Oxanka. Era cu doi bărbați
la braț și arăta binișor. Se vedea că se lăsase de droguri, purta o fustă
până la genunchi. Ne-am pornit toate trei să o salutăm, însă ea ne-a
observat de departe și s-a ferit în mulțime. Seara am cumpărat un
kilogram de biscuiți cu ciocolată și i-am mâncat pe toți cu Tamara
Pavlovna. Ea nu-mi cumpărase niciun cadou, dar mi-a amintit de
cele cinci mii de ruble din bancă.

168
162
Pierdusem tot. Tot ce adunaserăm pe libretul de economii –
rublă cu rublă, sutar cu sutar – s-a prăpădit într-o noapte. De parcă
grădina Polcovnicului a ars încă o dată. De parcă încă un reactor
explodase, de data asta chiar la noi în bloc, și un Ciornobâl mic ca
un cățel ne mușca drăgăstos de picioare. Erau toți anii mei de copil,
nu cei mai buni, dar singurii de care am avut parte. Erau anii ei de
lipsuri, de muncă grea și de planuri îndrăznețe. Dar, mai ales, era
visul nostru mototolit de a trăi, într-o zi, așa cum meritam. Pentru
prima dată în toți acei ani am simțit milă pentru ea. Aș fi vrut să-i
pot da bani de la mine. Aș fi vrut să nu fi cheltuit cele o sută de ruble
pe flori. Mă simțeam ca atunci când, cu mulți ani în urmă, băieții
au vrut să ucidă puiul de arici. Iar eu nu am făcut nimic.
Plângea pe un scaun în bucătărie. Rochia, pe care nu o schim-
base de câteva săptămâni, era murdară și mirosea puternic a sex de
femeie nespălat. Își privea mâinile, întorcându-le pe toate părțile și
netezindu-le – asta n-o voi uita niciodată –, ca pe niște animale în
dureri. Mi s-a părut foarte bătrână, părul cărunt îi scăpase dintre
agrafe și îi căzuse, slinos, pe umeri. I-am făcut un ceai cu miere și
am acoperit-o cu o pătură. Nu s-a împotrivit. Ochii ei galbeni luceau
neomenește și m-am mirat, ca atunci, cu zece ani in urmă, că nu
avea gene. Zece de douăzeci, cinci de doișpe. Zece de douăzeci, cinci
de doișpe. Zece de douăzeci, cinci de doișpe. Am știut imediat, așa
cum, mai târziu, am știut, când am născut-o pe Tamara, că asta nu
va trece. Asta nu va mai trece.

169
163
Nu doar noi, toți își pierduseră economiile. Însă, dintre toți,
doar ea trăise nu cu azi, ci cu mâine. Raia își ghiftuise casa cu cele
mai frumoase și mai scumpe mobile. Șurocika adunase aur cât
pentru cinci fiice. Bella Isaakovna era evreică. Katiușa, chiar dacă
nu avusese bani în bancă, măcar rămăsese cu rochiile și bijuteriile.
Avea și papagalii. Doar ea amânase binele pentru ziua în care avea
să-l mănânce pe tot dintr-odată. Uns pe pâine în strat gros de unt,
sățios până la greață. Iar binele n-a venit. S-a stricat pe drum și a
ajuns la ea cioburi. Cioburi pe pâine.
Timp de o lună, a mers la bancă în fiecare zi și a stat împreună
cu alți oameni sub ușă. Apoi, când cozile se mai micșoraseră, iar
la televizor și în ziare s-a spus clar că are loc o reformă bănească, a
continuat să meargă singură. De la cerut a trecut la cerșit, apoi la
amenințat. Приезжай.117, i-am spus lui Mihail, și el a venit a doua zi.
Când l-a văzut la ușă, a început să alerge prin casă, mugind
ca un animal rănit. A tras draperiile, a aranjat fața de masă, s-a
grăbit să ascundă în frigider untul și magiunul. Ochii îi fugeau la
lustre, la covoare, la mobilă. Știam ce gândește. După toate câte i
s-au întâmplat, asta rămânea frica ei cea mare: să nu o prindă cu
casa necurățată. Mihail, dacă i se oprise inima, n-a arătat. S-a dus
în baie, a stat acolo lung, iar când a ieșit, nu mai purta ochelari și
avea ochii roșii. „Tamara, Tamara”, i-a șoptit. „Vino pe genunchiul
meu.” S-a dus la el ca o fetiță. Mică, slabă, în cămașa de noapte cu
flori albastre. I s-a urcat în brațe și a început să plângă. Zece de
douăzeci, cinci de doișpe, zece de douăzeci, cinci de doișpe – se
auzea dintr-înșii. Dimineața i-am adunat într-o geantă rochiile și
documentele și vie n-am mai văzut-o.

117 Vino. (rus.)

170
164
Te gândești: o scrisoare – ce-i o scrisoare? O hârtie, o frântură de
gând. Dar cum îți poate aduce sau lua totul! Mihail scria neînțeles,
ca toți doctorii, însă cuvintele твои родители118 străluceau în foaie
ca niște mucuri de țigară. Mă frigeau și mă dureau mai tare decât
toate țigările stinse de umărul meu în întunericul internatului. Mă
ardea el – dorul de voi. Fără aer, m-am dus la Bella Isaakovna. Să
mi-o citească ea, să mi-o explice. Să mă treacă pe rând prin toate
cuvintele. Nu scria prea multe Mihail, doar că trebuia să plecați.
Trebuia. „Sau, poate, Bella, am tradus eu aiurea? Poate am întors din
nou cuvintele pe dos?” Вынуждены. Obligați. Forțați. Constrânși.
Siliți. Nevoiți. Supuși. Condamnați. Toată viața mea, redusă la sino-
nimele unui singur cuvânt. Iar la sfârșit, ca o palmă pentru o mare
greșeală, Румыния119. Așa m-am pornit spre voi.

165
Singură am fost mereu, de singurătate nu m-am plâns niciodată.
Mai dreaptă ca singurătatea este doar moartea. După scrisoarea lui
Mihail, am crezut că-mi voi ieși din minți, însă am avut noroc de
câțiva oameni. Bella Isaakovna venea la mine în fiecare zi. Cu cărți,
cu sfaturi, cu mâncare. Mi-a spus: „mai întâi Medicina, restul – pe
urmă.” După aceste cuvinte ale ei, am împins totul din cap cu dosul
palmei și am lăsat doar examenele. Biologie și chimie învățam cu
Valentina Igorevna, engleza o știam bine, mă mai pregăteam dintr-un
manual pentru studenți. Cu Radu, lecții nu mai făceam. M-a anunțat
că și-a găsit un serviciu la un liceu privat. Dar nici eu nu mai aveam
bani să-i plătesc meditaţiile. Oricum, mă învățase bine, la limba
română aveam nouă. Radu mai este profesor și azi. De atunci, l-am

118 Părinții tăi. (rus.)


119 România. (rus.)

171
văzut o singură dată – când, peste ani, am revenit la Chișinău ca să
vând apartamentul. M-am dus la el într-o duminică. Îi cumpărasem
de la București „Nostalgia”. Cât s-a bucurat! Auzise de ea, însă nu
ajunsese să o citească. Trăia la fel. Camera plină de cărți, căni cu cafea,
teancuri de caiete de controlat. L-am întrebat și mi-a răspuns că nu
s-a căsătorit cu nimeni. „Ce femeie să se uite la un biet profesor?”
Când mi-a vorbit astfel, mi s-a părut că am zărit-o pe baba
Feodosia umblând cu ibricul prin casă. Am vrut să mă apropii de
el, să-i trec mâna prin păr și să-i spun că nu mai eram copil. Că nici
nu fusesem vreodată. Mie mi-ar fi trebuit un profesor. Eu, eu l-aș
fi luat chiar atunci și l-aș fi purtat în brațe, la piept, ca pe un copil
îmbufnat. Ce făceam la București, doctor? În linii mari, bine, i-am
răspuns și am ieșit plângând spre tot ce avea să însemne Tamara.

166
Pentru balul de absolvire, m-a îmbrăcat Katiușa. Ajunsesem
într-o astfel de zi fără bani, după ce adunasem toată viața copeică la
copeică. Rublele fuseseră înlocuite de cupoane, mărfurile dispăruseră
din magazine și nici nu aveam timp pentru așa ceva. Katia mi-a dat
rochia ei din mătase de culoarea mării și mi-a pus la talie – cum am
visat mereu – curea de lac. Pantofii erau cam mari, însă le-am umplut
botul cu vată și au mers. Am trecut pe la Șurocika, iar ea, când m-a
văzut îmbrăcată în haine străine, a început să se vaite și să mă certe
de ce nu i-am cerut bani. Apoi s-a târât la baie – picioarele îi erau
carne vie – și a ieșit de acolo cu un inel. Acel inel cu topaz care îmi
plăcuse atât de mult pe vremuri. A fost o seară frumoasă. Dimineața
ne-am dus toată clasa în Valea Trandafirilor, ca să întâmpinăm zorii.
O tradiție rusească, ce se mai păstrează în școlile din Basarabia până
astăzi. Lacul era înconjurat din toate părțile de grupuri de tineri, ca
niște stoluri de berze, iar eu m-am bucurat că noi eram mai departe
de crângul cu mesteceni. Apoi am băut șampanie direct din sticlă și
am cântat, beți, cântece de Iura Șatunov.

172
167
Cum am ajuns? M-a ajutat Bella Isaakovna prin niște cunoștințe,
vorbise și Marina cu cineva de la Frontul Popular, notele erau bune.
N-au avut de ce se lua. La gară m-a condus Marina. A vorbit doar
ea tot drumul, iar când m-a văzut urcată în tren, mi-a strigat să mă
fac cel mai bun doctor din lume. Aveam o valiză plină cu haine de
la Katiușa, pe mână – ceasul lui Zahar Antonovici. De acasă îmi
luasem doar fața de masă cea galbenă și caleidoscopul. Pentru restul
era să vin pe urmă, i-am spus Marinei, cheile tot ei le-am lăsat. Ce
România? România m-a primit cu multe triunghiuri în frunte, dar
m-a primit. Partea asta însă o știți deja.

168
Când m-a sunat Mihail, Tamara împlinise o lună. Приезжай120,
am auzit în receptor și am luat primul zbor spre Moscova. Între
două Tamare și o lumânare, tocmai făcusem înconjurul a tot ceea
ce știam. Să nu fiu datoare nimănui – poate, de atunci a început? Să
nu cer, să nu iau. Să nu trebuiască să răscumpăr mai târziu. După ce
a murit Tamara Pavlovna, i-am scris lui Mihail că nu vreau nimic.
El mi-a spus însă că apartamentul din Botanica era al meu. Să-l
vând, să-l dau, să fac ce vreau. „Nu-i lua măcar bucuria asta, știi
cât a ținut la bani.” Știam. Știu. Să mă lase bogată, în rând cu lumea
cea mai bună, asta și-a dorit. Să mă mărite în rochie scumpă, să-mi
facă nuntă la restaurant, să-mi dea cadou o mașină. Să vorbească tot
orașul: cum a putut o sticlăreasă să adune atâta bogăţie? Am vrut
să o îngrop la Chișinău, însă Mihail nu mi-a dat-o. У тебя своя
кровь121, mi-a spus. Și așa a rămas.

120 Vino. (rus..)


121 Tu ai sângele tău. (rus.)

173
Îmi dezbrac pielea și văd doar cioburi.
S-au amestecat ca niște crupe,
zornăie.
Din trei vieți să-mi fac una – câte vieți mi-ar trebui?
O îmbrac la loc cu grijă,
să tac!
Să nu afle nimeni, să nu vadă, să nu înțeleagă.
Să se mire mai departe de atâta frumusețe.