Când lucrăm în munca de sfătuire-consiliere şi în fiecare zi când avem de-a face

cu oamenii, trebuie să ştim cum să-i întâmpinăm, cum să-i primim. Primul
contact este foarte important.
Omul, fiinţa creată cu trei părţi principale şi importante, este percepută de noi
întâi ca fiinţă materială. Partea noastră fizică, trupul, este ceea ce percepem întâi
la o persoană. După felul cum arată, cum este îmbrăcată, putem să ne facem o
primă impresie. Dar omul nu este numai atât. El este şi suflet. Ceea ce ea a
moştenit de la familia ei, educaţia primită, cultura în care s-a născut, educaţia,
obiceiurile, încărcătura generaţională şi ereditară, toate circumstanţele pe care le-
a întâlnit de la naştere până o întâlnim noi, face ca persoana să aibă o
personalitate distinctă. Până nu stăm de vorbă cu persoana se poate ca pe baza
aspectului ei să ne facem o idee total greşită despre ce este şi cine este ea. Când
începem să vorbim, vom descoperi puţin câte puţin personalitatea persoanei cu
care discutăm. Dar cea de a treia parte, cea spirituală, n-o vom putea descoperi
decât într-un timp mult mai îndelungat. Această parte, cea dăruită de Dumnezeu
încă pe când persoana se afla în pântecele mamei ei, este mai greu de descoperit,
dar ea este aceeaşi pentru fiecare dintre noi. Este acea suflare de viaţă pe care o
dă Dumnezeu fiecăruia dintre noi. Locul în care ne naştem, educaţia, tradiţiile,
circumstanţele ne diferenţiază mult unii de alţii, dar asta nu ne face nici mai răi
unii faţă de alţii ci doar diferiţi. Cu toţii suntem creaţi de acelaşi Dumnezeu. Poţi
întâlni pe stradă o femeie îmbrăcată sărăcăcios, murdară, obosită, cărând în spate
un sac de cartofi şi poţi spune despre ea: „săraca femeie! Ca pe urmă să afli că e o
femeie a lui Dumnezeu care slujeşte în cor şi este învăţătoare, dar când ai văzut-o
tu era după o zi la grădină, obosită şi murdară după ce terminase de recoltat
cartofii. Noi judecăm cel mai adesea oamenii după înfăţişarea lor exterioară,
uitând că omul este cu mult mai mult decât atât!
Când persoana vine la noi pentru un sfat, pentru o consiliere, cum o primim noi?
Primul nostru contact cu persoana poate avea o importanţă vitală. În loc să-i
acordăm întreaga atenţie, oare ne ocupăm de terminarea ultimelor treburi
rămase neterminate? Răspundem la telefon şi lăsăm persoana singură? Lăsăm
soneria de la uşă sau telefon să ne întrerupă mereu? O lăsăm singură să ne
disciplinăm copii? Şi câte alte lucruri putem face în loc să îndreptăm întreaga
atenţie asupra persoanei care are nevoie de ajutorul nostru? Dacă suntem
ocupaţi, ar trebuie să spunem asta de la început, fără să permitem ca persoana să
se simtă nedorită, în plus, să simtă că ne incomodează, ne încurcă.
Felul cum îi primim pe ceilalţi şi îi facem să se simtă bine va fi foarte important
pentru felul în care vom reuşi să comunicăm cu ei. Când primi o persoană la noi,
trebuie să-i verificăm starea, să îi asigurăm confort, să ne asigurăm că-i este bine,
că are tot ce are nevoie, să întrebăm „ce pot face pentru tine” ca să ne asigurăm că
îi este bine, că se poate relaxa, se poate deschide. Trebuie să ne asigurăm că
atunci când discutăm cu această persoană va spune ce gândeşte şi care sunt
nevoile sale. Problema cu care vine la noi poate fi doar vârful aisbergului.
Întrebările pe care ni le pune pot fi doar începutul problemelor mult mai adânci
de care persoana poate să nici nu fie conştientă! Dar, dacă nu putem fi siguri că
persoana este relaxată, am câştigat încrederea ei, nu putem fi siguri că ceea ce ne
spune este adevărul. Nu putem fi siguri că da-ul ei este da şi nu-ul nu!
Dacă încă nu ştim cum să întâmpinăm persoana care vine la noi să ceară un sfat,
înseamnă că întâi va trebui să învăţăm să ne întâmpinăm pe noi înşine! Putem să
ne relaxăm? Putem să ne privim în oglindă cu drag? Putem noi să ne acceptăm
aşa cum suntem? Iubim noi persoana pe care o privim dimineaţa în oglindă? Sau
suntem mereu critici şi nemulţumiţi? Mereu găsim numai defecte? Ar trebui să
ştim că a ne iubi pe noi înşine este poruncă divină. Dumnezeu ne porunceşte să
ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Cum am putea să ne iubim aproapele ca pe
noi, dacă pe noi ne urâm? Asta nu este idolatrie! Dacă nu ne acceptăm pe noi
înşine, păcătuim împotriva lui Dumnezeu, care ne-a creat, care ne iubeşte aşa
cum suntem şi ne-a creat aşa cu un scop precis! Învăţaţi să vă respectaţi pe voi
înşivă ca să puteţi apoi să lucraţi cu oamenii.
Când persoana vine la noi cu o problemă, întrebările pe care le va pune, spaţiul în
care ne aflăm, ambianţa, relaţia dintre noi vor crea un cadru în care vom lucra.
În acest cadru, vom stabili câteva lucruri care vor fi necesare pentru munca
noastră. Trebuie să ne întrebăm dacă suntem persoana potrivită pentru această
persoană, dacă suntem compatibili cu ea. Când primim persoana şi verificăm
starea ei,ne asigurăm că da e da şi nu e nu, apoi voi verifica dacă sunt persoana de
care ea are nevoie.
Aici intervin cele trei criterii după care vom lucra:
1. Sunt eu persoana potrivită? Pot afla asta verificând dacă ea îmi dă permisiunea
să lucrez cu ea. Nu voi putea trece peste voinţa liberă a persoanei. Dacă ea îmi dă
acordul şi mă asigură că este de acord să lucrez cu ea, voi putea verifica dacă
problema ei este de competenţa mea. Dacă nu este, voi căuta să o îndrum spre
persoana potrivită care să o poată ajuta.
2. Dacă voi avea acceptul ei, voi putea să încep să lucrez cu ea şi acest lucru îmi va
asigura şi mie protecţie. Trecând dincolo de acceptul ei, încercând să forţez
lucrurile, voi deveni abuzator.
3. Mă asigur că am capacitatea de a ajuta persoana. Că am competenţa de a o
sprijini. Aici trebuie să fiu sigur de pregătirea mea, de chemarea pe care mi-a
făcut-o Dumnezeu şi că Dumnezeu m-a uns să fac această muncă.
În cadrul stabilit de poziţia mea, de problemele care se expun, de întrebările care
se pun, de circumstanţele în care ne află, de intuiţia noastră, vom începe să
lucrăm cu persoana. Verificăm lucrurile care se spun şi suntem atenţi la lucrurile
care nu se spun. Gesturile, atitudinea persoanei, felul în care comunică, ne pot
spune că ea are alte probleme decât cele care le spune. Dar niciodată să nu
tragem imediat concluzii. Trebuie să avem mereu în vedere că totul este în
controlul lui Dumnezeu. Trebuie să ne asigurăm că suntem în voia Lui. Trebuie să
fim siguri că auzim vocea şi călăuzirea Lui. Trebuie să tratăm persoana ca fiinţă
întreagă, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi să respectăm ceea ce
spune şi alegerile pe care le face.
Ce facem când persoana depăşeşte cadrul care există deja? Ce facem dacă ea pune
întrebări în afara contextului? Sau ce facem când lucrăm cu mai multe persoane
deodată şi una din ele pune întrebări în afara cadrului pe care ni l-am propus? Ne
facem că nu auzim, ignorând complet? Criticăm persoana în văzul tuturor,
apostrofând-o că ne întrerupe şi nu e nici locul nici momentul să discutăm
subiecte în afara contextului? Nu. În nici un caz! Persoana va fi tratată cu respect
şi i se va explica cum că avem deja un cadru stabilit şi trebuie să-l respectăm.
Propunem o întâlnire separată, în care să discutăm întrebarea pusă şi, dacă este
posibil, integrăm în cadrul nostru întrebarea persoanei, cu acordul ei.