ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

COLEGIUL UNIVERSITAR ECONOMIC

SPECIALIZAREA COMERŢ EXTERIOR

EUROPA ÎN ECONOMIA MONDIALĂ

Coordonator stiintific: Rodica Zaharia

Absolvent:
Baboi Mirela

Grupa 75

Comert exterior

ANUL UNIVERSITAR 2000 - 2001

CUPRINS

Capitolul I: Europa - profilul economic al unui continent

Aspecte actuale si de perspectiva ale economiei Europei

1.1. Caracterizare generala

1.2. Industria
1.3. Agricultura

1.4. Transporturile

1.5. Turismul

Capitolul II: Evolutia conjuncturii economice a tarilor

dezvoltate din Europa

1.1. Evolutii economice recente

1.2. Ipoteze de politica interna si mediul international

1.3. Sumarul prognozelor

1.4. Aspecte de politica economica si incertitudini

Capitolul III: Conjunctura economica în tarile centrale si est-

europene (economiile în tranzitie)

1.1.Contextul economico-social-politic

1.2. Politici nationale si mediul extern

1.3. Integrarea tarilor din Europa centrala si de est în cadrul

economiei mondiale

1.3.1. Tranzitia la economia de piata

 1.3.2. Costurile tranzitiei

1.3.3. Liberalizarea schimburilor comerciale

Concluzii

Bibliografia

Introducere
Se vorbeste astazi mult despre Europa si despre integrarea
europeana.Sunt doua constante atât ale discursului cotidian cât si
ale domeniului politic, ale actiunii concentrate desfasurate de cele mai diferite
organisme statale si non-guvernamentale.

Nu trebuie uitat însa nici o clipa ca integrare nu poate ramâne o problema de retorica si nu este nici un simplu
transfer, ci un proces complex.Mai ales acum,în conditiile în care continentul s-a schimbat în ultimul deceniu
mai rapid si mai radical decât oricând în secolul nostru, chiar daca avem în vedere perioadele urmatoare
primului si celui de-al doilea razboi mondial.

Trebuie reamintit faptul ca, dincolo de prabusirea unui imperiu si a unui sistem social-politic totalitar, dupa
1989 nu mai putin de 16 noi state si-au înscris conturul pe noua harta a continentului.

Integrarea eiropeana, initiata pe terenul ferm al civilizatiei (cooperare în domeniul otelului si carbunelui), s-
a extins apoi si la alte domenii: comert, economie si acum politici comune si chiar moneda unica, fara sa
afecteze personalitatea fiecarui culturi în parte.

Secolul nostru a condamnat la pierire asocierile bazate pe ideologii si o soarta mai buna nu au nici
solariditatile internationale cu alte fundamente culturale (religie, istorie, etc.), dar a demonstrat rezistenta celor
cladite pe interese comune din zona edificarii civilizatiei.

Europa a fost o arena sângeroasa de confruntari a curentelor extremiste, netolerante, a

fanatismelor.Dar acum vrea sa dea lumii exemplul reconfortant si promitator al reconcilierii obtinute prin
capacitatea îmbratisarii unui proiect comun al civilizatiei, bazata pe cunostinte obiective si netransmisibile.

CAPITOLUL I: Europa - profilul economic al unui

continent

1.1.ECONOMIA. Caracterizare generala

 Europa, leaganul revolutiei industriale este unul dintre

continentele cele mai dezvoltate din punct de vedere economic.

Ţarile europene, în ansamblu, se disting printr-un grad ridicat de

industrializare, printr-o agresiune intensiva, o ampla si diversificata

retea a cailor de comunicatie, prin legaturi si schimburi comerciale

dinamice în care predomina, la intrari - din alte zone ale globului -

materiile prime si combustibilii, iar la iesiri produsele finite cu grad

înalt de prelucrare, produse agricole si produse alimentare. Exista

diferentieri pe plan regional, mai complex dezvoltata din punct de

vedere economic fiind Europa Occidentala, în timp ce tarile foste

socialiste, din Europa Centrala si de Est, au cunoscut o anumita

întârziere. În pofida unei ramâneri în urma fata de S.U.A. si

Japonia în anumite domenii de vârf tarile vest-europene în special

dispun de o industrie cu un ridicat nivel tehnologic, de mari resurse

de progres si au unele dintre cele mai mari venituri nationale /

localitate.

1.2. INDUSTRIA

Resursele subsolului

Economia dispune de o larga varietate de substante

minerale utile, dar rezerve importante prezinta numai la putine

dintre ele. Subsolul Europei este in general, bine si de multa

vreme cunoscut - unele resurse sunt utilizate înca din epoca

bronzului si

s-au epuizat, iar altele s-au consumat în mare parte dupa

declansarea, în urma cu doua secole a revolutiei industriale. Cu

exceptia Rusiei

( care, însa, apeleaza în tot mai mare masura la resursele de

subsol ale partii asiatice a tarii ), toate tarile europene sunt nevoite

sa recurga la importul uneia sau al mai multor categorii de materii

prime sau combustibili pentru a-si asigura dezvoltarea economiei.

Resursele energetice, carbunii în primul rând, se gasesc în

cantitati apreciabile in Europa. Legate de structuri hercinice în

primul rând zacamintele formeaza bazine importante, cum sunt

Donbas (Ucraina), Ruhr (Germania), Northumberland, Humber,

Wales (Marea Britanie), Silezia Superioara (Polonia si Cehia). Cele

mai mari rezerve de carbune, în principal huila, sunt detinute de

Rusia (circa 4000 miliarde tone inclusiv partea asiatica), urmata, la

mare distanta, de Germania (325 miliarde tone), Marea Britanie

(45 miliarde tone;dupa unele surse, peste 150 miliarde tone),

Cehia (peste 10 miliarde tone).

 O tara cu zacaminte, atât de carbuni superiori, cât si inferiori

detin Germania (peste 100 miliarde tone), Iugoslavia, Polonia,

Cehia (peste 10 miliarde tone fiecare).

Carbunii au stat, de fapt, la baza formarii primelor mari

grupari industriale din Europa: West Midland (Marea Britanie),

Ruhr (Germania), Silezia Superioara (Polonia), Donet (Ucraina),

apoi Sambre-Meuse (Belgia), Ostrava-Karvina (Cehia), si altele.

Relativ deficitara este Europa în privinta resurselor de hidrocarburi.

Cea mai mare zona europeana de extractie a petrolului este

regiunea Volga-Ural (cunoscuta si sub numele de "al doilea

Baku"), din Rusia. O tara cu veche exploatare a petrolului (înca de

la mijlocul secolului 19), în prezent cu rezerve si, respectiv

productii modeste este România. Explorarile în zona platformei

continentale a marilor adiacente Europei au pus în evidenta

rezerve de petrol în dreptul coastelor Greciei, Spaniei,

Danemarcei, României si, mai ales, ale Marii Britanii si Norvegiei.

Dar productii semnificative

obtin doar aceste doua din urma tari, ambele din Marea

Nordului, din importatoare ajungând mari exportatoare de petrol.

Rezerve de gaze naturale detin, în primul rând, Rusia (1/3 din

rezervele sigure si 2/3 din cele probabile ale lumii, inclusiv alte tari
membre ale Comunitatii Statelor Independente dar în principal ea),

în partea europeana aflându-se rezerve importante în zona Volga-

Ural si în zona Nordului Caucazului (Podisul Stavropol). Alte tari

europene cu zacaminte sunt Norvegia (circa 2400 miliarde m³

rezerve), Marea Britanie si Germania, toate îndeosebi în Marea

Nordului, Olanda (circa 1700 miliarde m³ - zacamântul de la

Gröningen fiind apreciat o vreme drept cel mai mare din lume),

România (în principal în Podisul Transilvaniei), cu rezerve reduse

însa. Majoritatea tarilor europene apeleaza la importul de gaze

naturale fie din zona (îndeosebi din Rusia, dar si din Olanda,

Norvegia, Marea Britanie), fie din alte regiuni (Africa de Nord,

Golful Persic). O resursa energetica tot mai utilizata este uraniul,

dar acesta se afla în cantitati reduse în Europa, doar cu peste 1/5

din rezervele mondiale: în principal în Comunitatea Statelor

Independente (inclusiv partea asiatica), dar si în tari ca Suedia

(zacamintele Arjeplog si Ranstad), Franta (Masivul Central).

Contribuie, în schimb, cu 1/3 la productia mondiala în domeniu, în

principal datorita Comunitatii Statelor Independente (Rusia si

Ucraina, dar si Kazahstan si Uzbekistan) urmata de Franta si

Cehia.
 Europa (inclusiv Comunitatea Statelor Independente) detine

importante resurse de minerale feroase si anume peste 2/5 din

rezervele mondiale.

Pe primul loc se situeaza Comunitatea Statelor

Independente (peste 35% din rezervele mondiale), cu mari

zacaminte în partea europeana la Krivoi Rog (Ucraina), Kursk-

Belgorod sau asa-numita "Anomalie Magnetica Kursk" (Rusia; cel

mai mare zacamânt din lume- circa 40 miliarde tone dupa alte

surse circa 100 miliarde tone).

Resurse apreciabile de minerale de fier detin si tari ca Franta

(circa 6 miliarde tone), Marea Britanie si Germania (ambele cu

circa 3 miliarde tone rezerve), dar cu un continut redus de metal,

precum si Suedia (peste 3 miliarde tone îndeosebi în Laponia,

dincolo de Cercul Polar de Nord ).

Minereuri de metale necesare producerii feroaliajelor se

întâlnesc în Peninsula Kola si Muntii Ural (titan, molibden, nichel),

în Rusia si la Nikopol în Ucraina (cel mai mare zacamânt de

mangan din lume), precum si în Finlanda (titan, vanadiu, cobalt) si

Spania (wolfram). Importante resurse de crom exista în Albania.

 Metale neferoase cu rezerve notabile sunt plumbul si zincul.

Europa detinând locul 1 (circa 1/3 din totalul mondial) la plumb si 2

(circa 1/4 din rezervele mondiale) la zinc- dupa America de Nord.

În schimb ponderea în productia mondiala a scazut la circa 1/5 la

zinc (Irlanda - locul 7 pe glob - Suedia si Spania - locurile 9 si

respectiv 10 - Polonia si altele) si numai 1/10 la plumb (Suedia,

Polonia, Finlanda si altele). Cuprul - aproape 1/4 din rezervele

mondiale (Comunitatea Statelor Independente si Polonia - locurile

2 si respectiv 3 pe glob - Iugoslavia - la Bor, pe malul Dunarii,

aflându-se un important zacamânt) si 1/6 din productia lumii

(aceleasi tari - locurile 4 si respectiv, 8 pe glob, plus Portugalia,

Suedia, Bulgaria si altele). În Europa s-au facut primele extractii de

staniu din lume, înca din epoca bronzului (Peninsula Cornwall din

Sud-Vestul marii Britanii).

Importante, prin pozitia ce o confera Europa între

producatorii mondiali sunt zacamintele de substante nemetalifere.

Astfel, zacamintele de apatita (fosfat de calciu) din Peninsula Kola

(Nordul Rusiei) sunt cele mai mari din lume, sarurile de potasiu

situeaza Europa (Germania, Rusia, Belarus- locurile 2-4 pe plan

mondial, dupa Canada - Franta, Spania, Marea Britanie si altele)

în fruntea productiei (circa 1/2 din totalul mondial), iar cele de sulf

reprezinta peste 1/3 din cele ale lumii (remarcându-se

Polonia). Mari rezerve de magnezit se afla în Grecia si Austria, tari

care au si produse însemnate.

Industria extractiva

Activitate desfasurata din cele mai vechi timpuri (de exemplu

extragerea cositorului si a cuprului, înca din epoca bronzului, în

Sudul Insulelor Britanice), s-a amplificat foarte mult dupa

declansarea revolutiei industriei astfel ca o buna parte din

resursele disponibile ale Europei au fost epuizate. Europa detine

totusi înca locuri de prim rang într-o serie de subramuri ale

industriei miniere. De exemplu la productia de carbune inferior

ocupa primul loc (circa 60% din totalul mondial), datorita unor tari

ca Germania, Rusia, Cehia, Polonia si altele; în schimb, la carbune

superior ponderea a scazut de la peste 1/3 la circa 1/5 din

productia mondiala (productii semnificative având Rusia, Ucraina,

Polonia, Germania, Marea Britanie).

Europa, inclusiv Comunitatea Statelor Independente a

detinut, multa vreme, o pondere însemnata în productia de

minereu de fier (între 1/3 si 1/2 exemplu - U.R.S.S. ocupând primul

loc în lume), dar în prezent asigura doar cu ceva peste 1/10 din

totalul mondial. Ca urmare, Europa apeleaza, tot mai mult, la

minerale de calitate superioara importat de pe alte continente

(America de Sud, Africa, Asia). Dintre metalele feroase se impune

cromul; desi Europa detine doar cu ceva mai mult de 1/10 din

rezervele mondiale, asigura circa 1/5 din productia lumii în

domeniu, în principal datorita Rusiei, Finlandei si Suediei (locurile

2, 5 si respectiv 8 pe glob). Ponderi considerabile superioare partii

ce-i revine Europei din totalul suprafetei sau populatiei mondiale,

detine continentul în productia de mangan (37,5% din rezervele

mondiale - inclusiv partea asiatica a Comunitatii Statelor

Independente - si peste 1/4 din

productie în principal Ucraina); wolfram (1/5 din rezervele

mondiale si 1/6 din productia lumii - Rusia, locul 2, Portugalia locul

5 si altele); vanadiu (1/2 din rezervele mondiale; la productie -

Comunitatea Statelor Independente pe locul 2 si Finlanda pe locul

4 pe glob); argint (1/4 din rezervele mondiale si circa 1/5 din

productia lumii - Comunitatea Statelor Independente si Polonia,

locurile 5 si respectiv 7 pe glob, realizând împreuna circa 1/6 din

productia Terrei).
 În ceea ce priveste substantele nemetalifere Europei

(inclusiv partea asiatica a Comunitatii Statelor Independente)

detine, printre altele, primul loc la rezervele de saruri de potasiu

(1/2 din total) si sulf (peste 1/3) si locul 2 la magneziu (38%) dupa

continentul african. Ca productie ocupa acelasi prim loc (1/2 din

totalul mondial) la saruri potasice (Germania, Rusia si Belarus

acopera împreuna circa 40% din productia lumii plus tari ca

Franta, Spania, Marea Britanie) si peste 1/3 din productie (în

principal Comunitatea Statelor Independente, Norvegia si Franta -

locurile 2,4 si, respectiv 5 pe glob).

La sulf, desi detine peste 1/3 din rezervele mondiale

(Comunitatea Statelor Independente, Norvegia, Franta), ponderea

Europei în productia planetei a scazut foarte mult, la numai circa

1/5 principalii producatori fiind Germania, Polonia si Rusia (locurile

5,6 si respectiv 7 pe glob, plus Franta, Ucraina, Spania).La sare,

ponderea Europei a scazut, în productia mondiala, de la 2/5 la

circa 1/4, principalii producatori de pe continent fiind Germania,

Marea Britanie si Franta - locurile 4,8 si respectiv 9 pe glob, plus

Ucraina, Polonia, Rusia si România. Sunt de amintit si azbestul

(30% din rezervele mondiale, Rusia fiind cel mai mare producator

mondial - peste 1/3 din total) si fluorina (peste 2/5 din rezervele
mondiale - circa 1/3 numai Comunitatea Statelor Independente -

dar numai 1/10 din productia lumii, datorita Frantei, Italiei, Spaniei,

Rusiei).

Europa, în al carei subsol se afla cele mai mari rezerve

mondiale de mercur asigura peste 1/2 din productia lumii de

cinabru (minereul din care se extrage mercurul: Comunitatea

Statelor Independente realizeaza 1/3 din total) si peste 1/2 din

productia de mercur propriu-zis (Comunitatea Statelor

Independente - cel mai mare producator mondial, cu 1/4 din total,

Spania, cu 1/5, Finlanda si altele).

Industria prelucratoare

Este o ramura bine dezvoltata, cu traditie mai ales în Vestul

si centrul continentului, în ultimele decenii tarile ex-socialiste

dezvoltându-si si ele, prioritar, ramuri industriale precum

energetica, constructiile de masini, chimia, si altele.

În majoritatea tarilor europene, în structura productiei globale

industriale sunt predominante ramurile industriei grele cu un

accent deosebit în statele dezvoltate pe industriile de vârf

(electronica si electrotehnica, autovehicule, petrochimie si altele).

 În functie de o serie de factori, între care sursele de energie

(accent pe dezvoltarea energiei atomice în multe tari ale

continentului), de materii prime, de posibilitatile de import de

materii prime si de pietele de desfacere a productiei industriale de

organizarea productiei etc., unele tari europene au o însemnata

productie industriala plasându-se în rândul celor mai industrializate

ale planetei (Germania, Franta, Marea Britanie, Italia, si altele).

Industria prelucratoare europeana cunoaste o serie de forme

principale de localizare si anume: în bazinele carbonifere

(siderurgie, constructii de masini grele, carbochimie), care au fost,

totodata, si primele focare industriale ale Europei si au

evoluat spre regiuni industriale cu productie diversificata,

generând mari aglomeratii urbane.

Puternice regiuni industriale care au avut ca punct de

pornire zacamintele de carbune, sunt printre multe altele Yorkshire

(Marea Britanie), Ruhr (Germania), Silezia Superioara (Polonia),

Donet (Ucraina). În schimb, localizarea industriei în aproprierea

resurselor de minerale de fier cunoaste în Europa doua exemple

semnificative si anume în bazinul Krivoi - Rog (Ucraina) si în

Lorena (Franta). Dupa ultimul razboi mondial, datorita importului

de materii prime din alte regiuni adesea extraeuropene, a luat o

amploare semnificativa în special industria grea (siderurgia,

petrochimia), mai ales în zona litorala. Aceasta a fost generata, pe

lânga aparitia gigantismului naval, de varietatea posibilitatilor de

aprovizionare cu materii prime, de libertatea accesului la pietele

mondiale (desfiintarea sistemului colonial si aparitia a zeci de noi

state independente) si, de asemenea, de progresul tehnic

intervenit în procesele de productie.

Între aceste dezvoltari industriile portuare se afla Botlek

(lânga Rotterdam) prima zona industriala portuara din Europa

(1958), apoi cele din zona estuarului Elbei (în Germania), cele de

pe Sena inferioara, din Marsilia si din zona Dunkerque (Franta),

Sudul Ţarii Galilor (în Marea Britanie) si altele. Alte concentrari

industriale se întâlnesc în aproprierea hidrocentralelor (având ca

specific electrometalurgia, electrochimia) - exemplu clasic

oferindu-l zona industriala din Alpii francezi - apoi în aglomeratiile

urbane (constructiile de masini, industria usoara si alimentara)

cum este cazul celor mai multe dintre capitalele europene sau al

altor mari orase (München, Barcelona, Sankt - Petersburg si altele)

cu rol teritorial bine precizat. Multe concentrari industriale s-au

dezvoltat în zone de veche activitate mestesugareasca (cum sunt,

printre altele, arealele industriale Sibiu si Brasov din Sudul

Transilvaniei),

iar altele s-au conturat în lungul sau la intersectia

magistralelor de transport feroviar sau fluvial (Stuttgart în

Germania, Strasbourg în Franta si altele).

În tarile ex-socialiste, un rol important în conturarea arealelor

industriale l-a jucat, pâna în 1989, politica de "repartizare

planificata" a investitiilor, mai ales a celor industriale în profil

teritorial.

Europa a detinut si înca mai detine unele ponderi

semnificative la anumite ramuri si subramuri industria Europei

(inclusiv Comunitatea Statelor Independente) asigura peste 40%

din productia de fonta si otel: Comunitatea Statelor Independente

multa vreme principalul producator mondial ocupa înca un loc

important (3 la fonta si 4 la otel). Totodata Europa asigura peste

1/3 din productia de aluminiu (peste 2/5 în anii 1980), dezvoltata

atât pe baza de resurse interne (Rusia - locul 2 pe glob, dupa

S.U.A. - si partial Grecia, Iugoslavia, România, si altele) cât si pe

baza de import de bauxita din Africa (îndeosebi din Guineea),

America Latina si altele. Europa realizeaza aproape 3/5 din

productia mondiala de zinc, Comunitatea Statelor Independente -

multa vreme principalul producator mondial - ocupând înca un loc

important (4), urmata, pe baza importului de concentrate, de tari ca

Franta, Spania, Italia, Belgia, Olanda: circa 2/5 din productia

mondiala de plumb este realizata de Comunitatea Statelor

Independente (1/4 din totalul mondial), plus Marea Britanie,

Franta, Germania, Italia. În productia de cupru rafinat (circa 1/4 din

productia planetei), pe baza importului de materii prime, în

principal din import din tarile africane, se remarca Germania,

Spania, Finlanda, Belgia; pe baza resurselor proprii detin productii

semnificative Polonia (locul 7 pe glob si 2 în Europa) si mai ales

Comunitatea Statelor Independente (circa 1 miliard tone locul 4 pe

glob), dar grosul productiei este realizat îndeosebi în partea

asiatica.

Industria chimica, ramura traditionala în Europa s-a dezvoltat

si diversificat foarte mult dupa cel de-al doilea razboi mondial, atât

pe baza materiilor prime locale (huila, sare, fosfati, sulf), cât si pe

cea a hidrocarburilor, în mare parte importate si care au

revolutionat aceasta ramura, precum si altele (prin productia de

materii plastice, fire si fibre sintetice si altele mari producatoare

fiind Germania, Franta, Olanda, Italia, Rusia, Marea

Britanie).Productia de baza ale industriei chimice: acidul sulfuric (o

scadere a ponderii în productia mondiala de la aproape 1/2 la circa

1/4, Comunitatea Statelor Independente ramânând un important

producator mondial, dar coborând de pe locul I pe locul 3, cu o

pondere de 1/10 fata de 1/5 din totalul mondial); soda caustica (1/4

din productia mondiala, fata de 2/5 în anii 1980), remarcându-se

Germania (aproape 1/10 din totalul mondial) si Comunitatea

Statelor Independente (Rusia si Ucraina), urmate de Franta.

Europa joaca un rol semnificativ si în productia de

îngrasaminte potasice (cu o puternica baza de materii prime

locale), îndeosebi datorita Comunitatea Statelor Independente (cu

mari centre precum Berezniki si Soligorsk) si Germania si de

ingrasaminte azotoase, pe baza de gaze naturale, în Comunitatea

Statelor Independente, Franta, Olanda, România.Continentul

asigura peste 1/3 din productia mondiala de cauciuc sintetic, în

principal prin Comunitatea Statelor Independente (circa 1 miliarde

tone locul 3 pe glob, dupa ce multa vreme a fost cel mai mare

producator mondial, fiind depasita de S.U.A. si Japonia),

Germania, Franta, Italia, Marea Britanie.

În Europa, s-a dezvoltat o puternica si diversificata industrie

a constructiilor de masini, caracterizata printr-un înalt nivel

tehnologic si concentrare în mari unitati productive, în special în

tarile din Vestul continentului (Germania, Franta, Marea Britanie,

Suedia, Olanda, Italia). O pondere însemnata, mai ales în tarile

vest-

europene, revine constructia de autovehicule (aproape 40%

din productia mondiala de autovehicule si peste 45% din cea de

autoturisme, în ambele cazuri detinând suprematia pe glob), legata

de avântul transporturilor rutiere, intervenit dupa cel de-al doilea

razboi mondial si care,prin complexitatea sa, are legaturi de

productie cu multe alte ramuri industriale (siderurgie, chimie, textile

si altele), constructia de autovehicule fiind îndeobste considerata

un barometru al starii generale a economiei unei tari. Pe locuri

fruntase se afla Germania si Franta (locurile 3 si, respectiv 4 pe

glob), urmate de Spania, Marea Britanie si Italia (locurile 7,8 si

respectiv 9 pe glob), Belgia si altele; în Estul continentului sunt

Rusia (atât pentru autoturisme, cât si pentru camioane si vehicule

utilitare), Polonia, Cehia, România si altele. În ultimii ani, se

remarca investitiile considerabile în acest domeniu facute de mari

concerne precum Volkswagen (în Cehia), General Motors (în

Ungaria), Daewoo (în România), Fiat (în Rusia si Polonia).Gradul

înalt de mecanizare a agriculturii Europei este strâns legat de

ponderea continentului în productia mondiala de tractoare.

În sectorul productiei de energie electrica se remarca o serie

de modificari în ceea ce priveste sursa folosita în obtinerea

acesteia.

Astfel, daca pâna la ultimul razboi mondial carbunele asigura

cea mai mare parte a productiei de energie electrica, iar în anii

1960 - 1970 acesta a cedat în fata hidrocarburilor (relativ ieftine si

de calitate superioara), ulterior se constata o reorientare a multor

tari ale continentului spre folosirea crescânda a energiei nucleare

si spre utilizarea carbunilor inferiori (România, Grecia, Bulgaria si

altele); energia nucleara detine ponderi importante în balanta

energiei electrice în tari ca Franta si Lituania - peste 3/4 din totalul

productiei - Belgia peste 1/2 - Suedia, Elvetia, Spania, Marea

Britanie, Ucraina, Ungaria, Bulgaria - peste 30% din totalul

productiei. Potentialul hidroenergetic al Europei este, în mare

parte, valorificat, productii

importante de energie hidroelectrica obtinând Rusia (cu mari

hidrocentrale - în afara celor de pe fluviile siberiene - pe Volga si

afluentul sau kama), Ucraina (pe Nipru), Norvegia (aproape

întreaga sa productie, detinând recordul mondial la productia de

energie electrica pe locuitor), Elvetia, Austria, Iugoslavia.Între

amenajarile importante la nivel european se înscrie si

hidrocentrala de la Portile de Fier I (2.100 MW), construita în anii

1960 de catre România si Iugoslavia, cea mai mare de pe

continent, dupa cele din Rusia si Ucraina.

Capacitatea rafinariilor de petrol, desi în scadere dupa cele

doua socuri petroliere din anii 1970, se mentine ridicata (35% din

totalul mondial: fara Comunitatea Statelor Independente - 20% ),

Europa ocupând în continuare, locul I pe glob. Mari capacitati de

rafinare si-au dezvoltat în afara de Comunitatea Statelor

Independente (peste 500 miliarde tone, locul 2 pe glob), tarile vest-

europene Italia, Germania (peste 100 miliarde tone fiecare -

locurile 5 si respectiv 6 pe glob), Marea Britanie, Franta, Spania,

Olanda, Turcia si România. Italia, de pilda, are mari rafinarii în

Sicilia, Sardinia si în Nordul industrializat al tarii, majoritatea în

orasele - porturi, ca, de altfel, si în celelalte tari industrializate

(Franta, Marea Britanie, Olanda, Germania, Grecia si altele pe

continentul european). O mare parte din rafinarii se afla în lungul

sau la capatul unor mari oleoducte transeuropene care pornesc -

spre Europa Centrala si, mai recent, spre cea de Vest - în principal
din porturile mediteraneene (Marsilia, Genova, Trieste, Rijeka si

altele), traversând, apoi, Alpii.Ţarile ex-socialiste din Europa (cu

exceptia României) sunt racordate la doua mari conducte

petroliere ce pornesc din Rusia (din zona Volga-Ural).

Importantul fond forestier (mai extins în Nordul Europei) a

favorizat dezvoltarea unei puternice industrii de exploatare a

lemnului, în principal datorita Rusiei (circa 160 miliarde m³ anual -

1/10 din productia mondiala) si tarilor nordice

(Suedia - a doua tara europeana plasata în primele zece din

lume în acest domeniu - si Finlanda), precum si Frantei, Germaniei

si altor tari. Rezultate semnificative în prelucrarea lemnului s-au

obtinut în tarile nordice (în primul rând Suedia, urmata de

Finlanda), apoi în Rusia, Germania, Franta, România, tarile mari

consumatoare de lemn vest-europene apelând si la importul de

lemn brut.

Europa se situeaza pe locuri de prim rang în productia de

celuloza (Rusia, Finlanda - cu cea mai mare fabrica din Europa,

cea de la Kaukopäa - Suedia si altele) si hârtie (locul 2 pe glob - cu

o pondere de circa 30% din totalul mondial - dupa America, în

principal datorita tarilor nordice, Finlanda si Suedia, precum si unor

tari mari industrializate ca Germania, Franta, Italia, Marea Britanie,

Spania si altele). În industria materialelor de constructii, tarile

Europei ocupa pozitii mai importante îndeosebi în productia de

ciment.

Dar Europa, care ocupa primul loc pe glob în anii 1980, cu

aproape 1/2 din productia mondiala, si-a scazut simtitor activitatea

în domeniu, contribuind, în prezent, doar cu circa 1/4 si nemaifiind

prezenta cu nici o tara în primii cinci mari producatori ai lumii;

productii semnificative (peste 20 limiarde tone) se obtin în Rusia,

Italia, Turcia, Spania si Franta. Cu productii mai mici, dar cu export

însemnat de ciment se situeaza Polonia, România si Grecia.

Industria usoara si industria alimentara sunt bine dezvoltate

si diversificate în raport de consumul populatiei, de amterii prime

locale sau importante (mai ales în fostele metropole coloniale, care

si-au dezvoltat puternic industria de prelucrare a cafelei, ceaiului si

a altor productii agricole tropicale, situatie care se mentine si în

prezent). Exista anumite specializari notabile, cum sunt: Olanda în

productia de lactate, îndeosebi brânzeturi, Franta, Italia, Spania si

Grecia (în vinuri ), Germania, Cehia, danemarca si Belgia în

productia de bere, Marea Britanie (îndeosebi Scotia) în

 productia de bauturi spirtoase, elvetia în productia de

ciocolata si lactate etc. La vinuri, Europa domina, în continuare,

productia mondiala: 3/4 din total; între primii cinci producatori

mondiali se afla trei tari europene (Italia, Franta - împreuna

aproape 1/2 din productia mondiala - si Spania, care ocupa locurile

1,2 si respectiv 4), plus România, Portugalia, Grecia si altele.În

industria textila, traditia îndelugata, seculara, a creat premisele

unei ample si diversificate productii obtinute prin prelucrarea

bumbacului importat, a lânei (si aceasta în parte importata - din

Australia, Argentina, Noua Zeelanda) si matasii (centru renumit la

nivel mondial fiind orasul francez Lyon). În industria bumbacului,

dominata în prezent de tarile asiatice. Europa este prezenta prin

Comunitatea Statelor Independente, Germania, Franta, Marea

Britanie, Turcia, Polonia. Mai importanta a ramas ponderea

Europei în industria de prelucrare a lânii, datorita unor tari ca

Rusia, Italia, Franta, polonia, Bulgaria, Marea Britanie, România, si

altele, toate cu traditii în domeniu. Industria chimica a pus, dupa al

doilea razboi mondial, la dispozitia industriei textile o gama foarte

larga de fire si fibre sintetice, care a stat la baza dezvoltarii

deosebite a acestei ramuri si apoi a industriei tricotajelor si

confectiilor. În Europa se afla doi dintre cei patru mari exportatori

de productii textile, respectiv Italia si Germania.

 Industria usoara vest-europeana, orientata în buna parte

spre export, este confruntata, în prezent cu o serie de dificultati de

desfacere a productiei cauzate de aparitia unor importanti

producatori, în special din Asia (China, Japonia, India, Coreea de

Sud, si altele).

1.2. AGRICULTURA

Europa se caracterizeaza, în ansamblu, printr-o agricola

intensiva; în Est are doar partial acest caracter. Continentul

dispune de un important fond funciar (circa

350 miliarde hectare din care 225 miliarde hectare în Comunitatea Statelor Independente) si de
însemnata suprafata amenajata pentru irigatii (16,5 miliarde hectare din care 5,4 miliarde hectare în Rusia).
Suprafete importante amenajate pentru irigatii mai detin Spania (3,7 miliarde hectare), România (3,1 miliarde
hectare), Italia (2,7 miliarde hectare), Bulgaria (0,8 miliarde hectare), tari care se confrunta cu un considerabil
deficit de umiditate, în perioada de vegetatie. Populatia ocupata în agricultura a scazut treptat si a ajuns la
valori foarte mici (rezultat, în principal, al mecanizarii majoritatii lucrarilor, munca agricola devenind o varianta
a celei industrializate), îndeosebi în Europa Occidentala: Belgia (1,5% din totalul populatiei ocupate), Marea
Britanie (2,1%), Germania (4%), Franta (4,3%), Elvetia (5,1%); printre exceptii se înscriu Portugalia (14%),
Spania (9%). În unele tari, mai ales din Europa Centrala si de Est, se mentin înca valori ridicate: Albania
(46%), Grecia (22%), Republica Macedonia (22%), Ucraina (20,5%), România (18%), Polonia (17%), Rusia
(14%).

Ţara Forta de munca în agricultura (%)

ALBANIA 46
ROMÂNIA 22
DANEMARCA 3,9
GERMANIA 3
MAREA BRITANIE 2,1
BELGIA 1,5
 De regula, Europa are productii medii la hectare superioare

mediei mondiale (cu exceptia porumbului, fiind depasita de

America Centrala si de Nord), în unele cazuri acestea fiind

aproape duble (la ovaz, orz, grâu, mei si altele).În multe tari vest-

europene productivitatea muncii agricole (vegetala sau

zootehnica) este cu mult superioara mediei mondiale, în unele

cazuri fiind de peste 10 ori mai mare (Olanda, Danemarca, Elvetia,

Germania, si altele).

În privinta structurii productiei vegetale, a ponderii pe care o

detine Europa pe plan mondial, se remarca specializarea

continentului (inclusiv Comunitatea Statelor Independente) în

productia de secara (circa 95% din productia mondiala), orz si

ovaz (în ambele cazuri, câte 2/3 în anii 1980), prune (2/5, de

asemenea în scadere, fata de peste 70% în anii 1980, principalii

producatori fiin Germania, Franta, România, Iugoslavia si Turcia

care, împreuna, asigura jumatate din productia Europei), mere

(peste 1/3; Franta, Italia, Spania, Turcia, Germania, Ungaria si

altele) si pere (aproape 1/3; Italia, Spania, Turcia, Germania,

Ungaria si altele) - la ultimele doua sortimente ponderea este în

scadere -, migdale (circa 2/5) si altele.

 La grâu, cea mai importanta cereala planificabila - ponderea

este, de asemenea, considerabila, Europa asigurând 1/3 din

productia mondiala (inclusiv Comunitatea Statelor Independente).

În afara de Comunitatea Statelor Independente (în care

producatori importanti sunt Rusia si Ucraina), producatori

semnificativi sunt Franta, Germania, Marea Britanie si Turcia (cu

minimum 10 miliarde tone fiecare), plus Polonia, Italia si altele. La

cultura orzului, alaturi de Comunitatea Statelor Independente, care

asigura, singura, 1/5 din productia mondiala, se inscriu Marea

Britanie, Germania, Spania, Franta, cu productia în jur de 10

miliarde tone fiecare, plus Turcia, Marea Britanie si altele. În

productia de secara si ovaz, alaturi de Comunitatea Statelor

Independente, în continuare cu ponderi mari pe plan mondial

(circa 2/5 si, respectiv, 1/3), se situeaza Polonia, Germania si

altele. La cultura

porumbului continentului are o pondere mai redusa în

productia mondiala (doar cu ceva mai mult de 1/10, fata de peste

1/5 în anii 1980), producatori importanti fiind Franta, România si

Italia urmate de Iugoslavia, Ungaria si Spania.

Între culturile traditionale europene se înscriu sfecla de zahar

si cartoful, la ambele Europa ocupând pozitii importante. La sfecla

de zahar, de pilda, Europa domina productia mondiala (circa 80%

din total), principalii cultivatori fiind Comunitatea Statelor

Independente, locul I pe glob (numai Rusia si Ucraina produc

împreuna 15% din totalul mondial), Franta si Germania (fiecare cu

peste 1/10 din ptoductia lumii), Polonia, Turcia, Italia si altele.

Europa asigura mai mult de jumatate din productia mondiala de

cartofi; Rusia, Ucraina si Belarus obtin împreuna 1/4 din totalul

mondial, urmate de Polonia, Germania, Olanda, Marea Britanie,

Franta, Turcia, Spania, România. Arealul mediteranean se înscrie

cu mari productii de masline (aproape 3/4 din productia mondiala,

în principal datorita unor tari ca Italia si Spania, împreuna aproape

jumatate din totalul mondial, urmate de Grecia si Turcia) si struguri

(circa 3/5 din productia mondiala, în scadere fata de anii 1980,

datorita extinderii culturilor în tari ca S.U.A., Argentina. Chile,

China si altele), între primii zece producatori ai lumii înscriindu-se

cinci tari europene (Italia, Franta si Spania - împreuna peste 1/3

din productia mondiala - Turcia si Germania): alti reprezentanti

europeni sunt România, Grecia si Portugalia.

În productia de citrice si ele culturi specifice zonei

mediteraneene, ponderea Europei se mentine la circa 1/4 pentru

lamâi si mandarine si circa 1/10 la portocale, datorita unor tari ca

Spania, Italia, Turcia si Grecia, Spania fiind cel dintâi producator

mondial de mandarine si cel mai mare exportator al lumii la toate

cele trei sortimente.

Cresterea animalelor îmbraca un caracter intensiv, industrial,

în Europa Occidentala si cea Centrala, în zona mediteraneana si

Europa Rasariteana întâlnindu-se si forme de crestere traditionala,

pastorala (a ovinelor, dar si bovinelor, pe pasunile

care acopera suprafete apreciabile în ansamblu continentului

- aproape 90 miliarde hectare inclusiv Comunitatea Statelor

Independente, dar cele mai mari suprafete ale acesteia se afla în

partea asiatica). Efectivele de animale nu sunt foarte mari la nivel

mondial (14% la bovine, putin peste 1/4 la porcine, sub 1/5 la

ovine), dar calitatea lor, în mare parte datorita ameliorarilor

îndelungate, este superioara. Efective mari de animale exista în

Rusia (circa 40 milioane bovine, 27 milioane porcine si 26 milioane

ovine), Franta (21 milioane bovine), Germania (16 milioane bovine,

22 milioane porcine), Polonia (peste 7 milioane bovine si aproape

20 milioane porcine), Marea Britanie (12 milioane bovine si

aproape 30 milioane ovine), Spania (aproape 20 milioane porcine

si peste 20 milioane ovine).Prin calitatea efectivelor de bovine

si/sau de porcine se remarca tari ca Danemarca, Olanda, Elvetia,

productia acestora fiind în mare aprte exportata, Suedia,

Germania, si altele.La nivel mondial Europa se înscrie cu mari

productii de lapte, brânzeturi si unt la fiecare din aceste productii

detinând în jur de jumatate din productia mondiala, în principal în

tari precum Rusia, Germania, Olanda, Italia (la unt).La carne, în

schimb, participarea Europei a scazut de la circa 2/5 la numai 1/4

(Franta, Germania, Rusia, Italia, Spania, Marea Britanie, Olanda si

altele). Cresterea animalelor s-a dezvoltat si în tarile nordice (fara

Danemarca, producator traditional), Suedia si Finlanda reusind sa-

si acopere din productia proprie cea mai mare parte a consumului

intern de carne si productia de lactate. Cresterea pentru lâna a

ovinelor, desi însemnata, a pierdut din importanta, la nivel mondial,

în favoarea tarilor din emisfera sudica, între primii zece producatori

mondiali înscriindu-se doar doua tari europene (Rusia si

Marea Britanie); alti producatori în domeniu sunt Irlanda, Spania,

România, Bulgaria si altele.

1.3. TRANSPORTURILE

Europa dispune de o retea de comunicatii densa,

diversificata si complementara. Pe ansamblul continentului se

remarca, în ultimele decenii, o crestere a capacitatii si vitezei de

transport, folosirea transportului combinat între diferite categorii

(rutier - feroviar, feroviar - fluvial, rutie - fluvial si altele),

containerizarea marfurilor facilitând considerabil aceste

transporturi combinate si contribuind la intensificarea legaturilor

între diferite zone sau tari ale Europei.

Tranporturile feroviare, aparute în Europa la începutul

secolului 19 (Anglia, 1825), s-au impus cu rapiditate, configuratia

retelei feroviare a continentului fiind stabilita înca la sfârsitul

aceluiasi secol. În conditiile extinderii tot mai pronuntate a

transporturilor rutiere (mai ales dupa al doilea razboi mondial),

transporturile feroviare au înregistrat o ramânere în urma (ca

pondere a marfurilor si, mai ales, a calatorilor), desi eforturile de

modernizare a lor sunt evidente în majoritatea tarilor. Se poate

vorbi de o retea feroviara unitara, care uneste toate tarile Europei.

La mijlocul secolului 20, reteaua feroviara în functiune în Europa masura circa 360.000 km fiind electrificata în
proportie de 43%. Ponderea cea mai ridicata de cai ferate electrificate o detine Elvetia (99,5%), la polul opus
aflându-se Grecia (fara cai ferate electrificate). Procente însemnate privind electrificate exista si în tari ca
Suedia, Olanda, Belgia, Norvegia, Italia (între 60 si 75%), Bulgaria, Spania, Rusia (peste 40%), iar procente
mai reduse în Danemarca, Portugalia, Estonia (10-15%) si foarte reduse în Irlanda (circa 2%) si Lituania (circa
6%). În România ponderea cailor ferate

electrificate este de 32% din lungimea totala a retelei.Cele mai mari retele feroviare nationale în exploatare
detin Rusia (87.469 km), Germania (41.400 km), Franta (32.275 km), Polonia (24.313 km), Ucraina (22.729
km), Marea Britanie (17.091 km) si Italia (16.066 km), iar cele mai mici Albania (630 km) si Luxemburg (275
km), exceptând desigur ministatele europene - San Marino (32 km), Liechtensein (18,5 km) si Monaco (1,6
km). Reteaua feroviara este mai densa în tarile din Vestul si centrul Europei (între 8,5 si 14,8 km/100 km² de
teritoriu) si mai rara în tarile nordice (unde se concentreaza în zonele sudice, mai dens populate si
industrializate) si în cea mai mare parte a tarilor mediteraneene si balcanice (1,5 - 5 km/km² ; România 4,67
km/km²). Mari tunele feroviare au fost realizate la sfârsitul secolului 19 si în secolul 20; acestea strabat muntii
Alpi, asigurând legatura Europei Centrale si Nordice cu Europa Sudica. Sunt de mentionat tunelele Simplon cu
doua galerii de aproape 19 km fiecare, St.Gothard (15 km), Mont Cennis (13,7 km; construit în 1871). Un tunel
de mari dimensiuni (18,2) exista în Muntii Apenini (Italia), pe linia ferata Bologna - Florenta. În 1993 s-a
realizat legatura feroviara a Insulelor Britanice cu continentul prin tunelul construit sub Marea Mânecii
("Eurotunelul", 50,5 km lungime).Legaturile feroviare sunt realizate si peste lacuri sau mari cu ajutorul ferry-
boat-urilor, mai numeroase în zona Marii Mânecii, Marii Nordului si Marii Baltice. Transporturile feroviare
cunosc un nou reviriment în europa Occidentala, ce se va prelungi în urmatorul deceniu si spre Estul
continentului, reviriment legat de folosirea trenurilor de mare viteza (TGV).

Unul din proiectele ambitioase ale Uniunii Europene, numit

PBKAL, de la initialele oraselor ce vor fi legate pâna în anul 2005

prin TGV (Paris, Bruxelles, Köln, Amsterdam, Londra), va scurta

considerabil timpul calatoriei în conditii de confort

superioare; de exemplu distanta Paris - Bruxelles va fi

parcursa în numai o ora si 20 de minute.

Transporturile rutiere au cunoscut o dezvoltare fara

precedent în ultimele decenii, în paralel cu crearea parcului de

autovehicule (peste 200 milioane autoturisme - locul 2 pe glob,

dupa America - si peste 30 milioane vehicule comerciale - locul 3,

dupa America si Asia) si realizarea unei vaste retele de cai rutiere,

modernizata în proportie tot mai mare.

S-au construit magistrale rutiere, respectiv autostrazi, mai

numeroase în tarile dezvoltate, cu un trafic ridicat, din Vestul si

centrul continentului. La mijlocul deceniului 10 al secolului 20,

reteaua de autostrazi a europei masura circa 78.400 km, o retea

mai extinsa având tari ca Rusia (24.980 km), Germania (11.150

km), Franta (7.960 km), Spania (7.740 km), Italia (6.400 km),

Marea Britanie (3.300 km), Olanda (2.300 km), Ucraina (1.840

km). Asemenea cailor ferate, si magistralele rutiere au strapuns

lanturile montane atunci când constructia serpentinelor n-a mai

fost posibila. Realizari remarcabile exista în Muntii Alpi, între care

tunelurile Mont Blanc (11,6 km) si Fréjus (12,9 km), care leaga

Franta si Italia, Saint Gothard (16,9 km) în Elvetia, Arlberg (14 km)

în Austria, Gudvangen (11,4 km) în Norvegia. Magistralele rutiere

au traversat si cursurile de apa prin constructia de poduri, între

care cel peste estuarul Humber (Marea Britanie), cel mai mare pod

suspendat din lume (deschiderea fiind de 1500 m).Exista în

Europa retele de linii ferry-car (pentru transportul peste mare al

autovehiculelor) în Marea Nordului, Marea Baltica si în Marea

Adriatica, acestea facilitând, în afara traficului de marfuri

international si un flux turistic, îndeosebi în perioada estivala. Cele

mai mari parcuri de autovehicule le detineau - în 1994 - Germania

(39,8 milioane autoturisme si 2,11 milioane autovehicule

comerciale), Italia (27,5 milioane autoturisme, 1,8 milioane

vehicule comerciale),
 Franta )24,9 milioane autoturisme si 3,6 milioane vehicule

comerciale), Marea Britanie (21,7 milioane autoturisme, 2,5

milioane vehicule comerciale), Spania (13,7 milioane autoturisme,

1,44 milioane vehicule comerciale), Rusia (12,9 milioane

autoturisme si 2,9 milioane vehicule comerciale), Polonia (7,15

milioane autoturisme si 1,0 milioane vehicule comerciale), Olanda

(5,9 milioane autoturisme, 352,0 mii vehicule comerciale).

Transporturile fluviale sunt bine dezvoltate, au o vechime

considerabila - primul canal din Europa (Briare, 58 km) a fost

construit în secolul 17, în Franta si lega Sena de Loire - si

completeaza reteaua cailor terestre de comunicatie, vehiculând un

mare volum de materii prime, materiale de constructii, combustibili,

marfuri generale. Constituita în secolul 19, reteaua de canale -

componenta a retelei de transporturi fluviale - a cunoscut în

ultimele decenii o continua modernizare si completare, spre a

facilita accesul navelor cu un tonaj mereu sporit. Reteaua de

navigatie interioara fluviala a Europei însumeaza circa 40.000 km,

din care 13.700 km sunt canale (1/3 din reteaua de transport

interior).

Principalul sistem de transport fluvial european Rhinul, pe

care circula nave de pâna la 6.000 tone (1.000 tone de la Basel

Elvetia, de unde începe traficul international), traficul anual

depasind 300 milioane tone marfuri.

O alta mare artera fluviala este Volga pe care, datorita

amenajarilor din ultimele decenii, se poate circula cu nave de mare

tonaj pâna spre Moscova. Reteaua de transporturi fluviale din

Comunitatea Statelor Independente este uriasa: peste 140.000

km, din care 100.677 km Rusia, 3.647 km Ucraina si 2.579 km

Belarus.

Alt sistem de navigatie european este Dunarea, ce serveste

10 tari (fluviul fiind navigabil pentru nave de 600 tone de la

Regensburg, Germania). Dupa finalizarea canalului european

(Rhin-Main-Dunare), în 1992, se poate, practic, circula de la

Rotterdam la Constanta, prin inima Europei, cu nave de

1000 - 1500 tone (inclusiv pe canalul Dunare - Marea Neagra, dat

în folosinta în 1984). Cea mai mare retea nationala de transport

fluvial o detine Franta (8.568 km, 4.613 km canale; în uz sunt însa

numai 5.817 km, din care 3.384 km canale); alte tari cu retele mai

însemnate fiind Finlanda (6.245 km, dar numai 77 km de canale),

Germania (6.929 km, din care 2.087 km canale), Olanda (5.046

km, aproape 4.000 km canale), Polonia (3.997 km), Marea Britanie

(2.353 km, 944 km canale), Belgia (1.513 km). Traficul intens de

marfuri a condus la dezvoltarea unor porturi cu valori ridicate de

trafic. Astfel, în zona Ruhr, portul Diusburg are un trafic ce

depaseste anual 60 milioane tone (locul I între porturile fluviale).

Porturile Moscovei însumeaza 20 - 30 milioane tone anual,

ale Parisului peste 20 milioane tone iar porturile Ismail si Reni de

pe Dunare si Basel de pe Rhin înregistreaza peste 15 milioane

tone trafic anual. Beneficiind de numeroase facilitati naturale (tarm

dantelat, estuare patrunse adânc în inima continentului). Europa a

cunoscut înca din antichitate o vie activitate portuara (mai ales în

bazinul Marii Mediteraneene), continuata în evul mediu si

amplificata odata cu marile descoperiri geografice. Dezvoltarea

portuara, îndeosebi a fatadei atlantice s-a amplificat odata cu

revolutia industriei si constituirea imperiului coloniale, Canalul

Suez (1869) a condus la înviorarea activitatii porturilor Europei din

Marea Mediterana. Dupa al doilea razboi mondial, porturile

Europei au cunoscut o dezvoltare remarcabila legata de importul

unor cantitati tot mai mari de petrol mineral si alte materii prime în

primul rând. Aceasta expansiune a încetat în deceniul 8 al

secolului 20 odata cu cele doua "socuri" petroliere (1973, 1979) si

recesiunea economiei prelungita de la începutul anilor 1980. Cele

mai active porturi sunt cele de la Marea Nordului si Marea Mânecii,

ele deservind cea mai mare concentrare industriala si de populatia

urbana din Europa

(Nordul Frantei, Belgia, Olanda, Germania, Marea Britanie).

Traficul acestor porturi este diversificat - desi nu lipsesc

specializarile (exemplu Dunkerque - port mineralier, Dieppe -

import productii agricole tropicale si altele) - cu predominarea la

intrari a petrolului, a materiilor prime (minereu de fier, carbune,

concentrate neferoase), productii siderurgice, productii agricole

tropicale si altele, iar la expedieri a bunurilor manufacturate,

cereale si productii agricole în aceasta zona a Europei se afla

Rotterdam, portul cu cel mai mare trafic complex din lume (293

milioane tone - 1994), apoi Anvers / Antwerpen (110 milioane

înscriindu-se între primele 10 porturi ale lumii), Hamburg (aproape

70 milioane tone), Londra, Forth Ports si Tees Hartlepool (între 40

si 55 milioane tone), Le Hâvre (55 milioane tone) si Dunkerque

(aptoape 40 milioane tone), plus multe alte proturi având în jur de

30 milioane tone (Wilhelmshaven si Bremen în Germania, Milford

Haven, Southampton si Liverpool în Marea Britanie, Amsterdam în

Olanda, Göteborg în Suedia si altele). Trafic intens, dar mai putin

diversificat, înregistreaza porturile mediteraneene: Marsilia, (peste

90 milioane tone, cel mai mare port francez si, totodata, din

bazinul Marii Mediterane), Genova si Trieste (în Italia; în jur de 40

milioane tone), Izmir (Turcia; peste 30 milioane tone), Algeciras,

Barcelona si Tarragona (Spania), Taranto, Augusta si Venezia

(Italia) si altele, având între 20 si 30 milioane tone.

În bazinul Marii Negre s-a dezvoltat foarte mult, în ultimele

doua-trei decenii, Constanta, devenind cel mai mare port din zona,

cu un trafic de peste 35 milioane tone anual. În Comunitatea

Statelor Independente porturi active sunt Odessa si Kerci

(Ucraina) si Novorossiisk (Rusia), la Marea Neagra, Sankt-

Peterburg la Marea Baltica si Arhanghelsk la Marea Alba (Rusia).

De regula, principalele porturi si-au construit avant-porturi

specializate (mai ales mineraliere si petroliere) care sa poata primi

navele cu tonaje sporite (de exemplu Antifer, avanportul lui Le

Hâvre, primeste nave

de pâna la 500.000 tone r.b.). În ceea ce priveste traficul

porturilor europene pe ansamblu predomina marfurile debarcate

(peste 2/3 din total, petrolul si produsele petroliere detinând, de

obicei, circa jumatate), cele îmbarcate ocupând mai putin de 1/3

(în principal productii manufacturate, plus produse agricole si

alimentare).
 Porturile Belgiei si o parte din porturile din Nordul Frantei,

dar mai ales cele olandeze - Rotterdam în speta - tranziteaza

marfuri si pentru alte tari din partea centrala a Europei (preluate de

reteaua de canale sau a transporturilor rutiere si feroviare).

Transporturile aeriene au o remarcabila dezvoltare în

Europa, continent ce ocupa locul secund (dupa America de Nord)

atât la numarul pasagerilor transportati, cât si al altor indicatori de

trafic (calatori -km si tone-km, respectiv). Cea mai mare frecventa

a transporturilor aeriene si cea mai densa retea se întâlneste în

Europa de Vest si Centrala, datorita intenselor legaturi

transoceanice (legaturile deasupra Oceanului Atlantic formeaza

cea mai intensa regiune a zborurilor intercontinentale din

lume).Marile metropole au mai multe aeroporturi (Moscova are 4,

Parisul 3, Londra 2) si au un rol important în formarea rutelor

internationale. Alaturi de ele, aeroporturile Frankfurt am Main

(Germania), Leonardo da Vinci (Roma) si Barajas (Madrid) au o

contributie majora în formarea rutelor aeriene din Europa. O serie

de aeroporturi au o anumita specializare, evidentiindu-se cele

turistice (cu trafic important de charter) din Spania (Barcelona,

Palma de Mallorca, Las Palmas) si, la o scara mai mica, Mihail

Kogalniceanu - Constanta (România).

 Alte aeroporturi sunt importante ca escala tehnica (Shannon

în Irlanda pe rutele transatlantice), Kastrup/Copenhaga

(Danemarca) pe rutele transpolare (spre America de Nord si

Japonia). Traficul aeroporturilor europene este ridicat.

În 1995, 6 dintre ele, cele mai importante, aveau un trafic

depasind 20 milioane pasageri (Heathrow/Londra - aproape 55

milioane, locul 4 pe glob, Frankfurt si Main - 38 milioane, Charles

de Gaulle si Orly/Paris, Schiphol/Amsterdam, Gatwick/Londra,

Leonardo da Vinci/Roma, Barajas/Madrid. Multe alte aeroporturi au

un trafic de peste 10 milioane pasageri.

1.4. TURISMUL

Turismul are o veche traditie în Europa (fiind considerata

leaganul turismului) si a luat o amploare fara precedent în ultimele

decenii, încât unele tari ale continentului cu potential natural

(peisagistic, de cura), istoric sau cultural au facut din turism una

dintre cele mai importante ramuri economice (Spania, Elvetia,

Italia, Franta, Austria si altele).

Cel mai important tip de turism practicat în Europa este cel

balnear-maritim (circa 3/4 din fluxurile anuale de turisti). Principala

zona este bazinul Marii Mediterane, cu importante amenajari pe

litoralul Spaniei (celebrele "costa": Costa del Sol, cu renumitele

statiuni Torremolinos si Marbella, Costa Blanca, având ca principal

centru Valencia, Costa Dorada cu statiunile din jurul Barcelonei,

Costa Brava spre granita cu Franta), insulele Balneare, cu Palma

de Mallorca, litoralul Frantei (cu celebra "Côte d'Azur" - centrele

Nice, Cannes, Sant Tropez si altele si zona mai noua spre granita

cu Spania, cu statiunea deja cunoscuta Grande Motte),

Italia (cu Riviera di Ponente - statiuni:

Bordighera, San Remo - Riviera di Levante -

cu Portofino, Sestri Levante - si zona

golfului Napoli - Sorrento, Amalfi, Capri,

Ischia - zone cunoscute din secolul trecut pe plan european, apoi

amenajari mai noi în jurul Venezei si în alte parti ale litoralului

Adriaticei - Rimini, Riccione, Pesaro si altele).

O intensa activitate turistica, estivala mai ales, cunosc si statiunile

dezvoltate în zona litorala rasariteana a Marii Adriatice, cu relief

deosebit de pitoresc (Coasta Dalmatiei) si numeroase insule

amenajate pentru turism (Korčula, Hvar, Peljeasc si altele).

Statiuni cunoscute sunt Portoroz (Slovenia), Opatija, Split,

Dubrovnik (Croatia), Budva (Iugoslavia). Grecia, pe lânga

patrimoniul istoric inestimabil, care atrage anual milioane de turisti

si-a amenajat pentru turismul estival insula Creta, insulele Ionice

(Zante, Kerkya, Ithaca si altele) si Egeene (Rhodos, Thasos si

altele).

Turismul balnear-maritim estival se practica si pe tarmurile

Marii Nordului si Marii Baltice, aici însa sezonul este mai redus;

sunt cunoscute statiunile Ostende, Knokk-Herst (Belgia),

Scheveningen, Noord-Wijk, Blankerberge (Olanda), Cuxhaven,

Westerland (pe insula Sylt), si Warneműnde (Germania), Visbz

(Suedia), Sopot (Polonia), Riga si Jurmala (Letonia). La tarmul

Oceanului Atlantic sunt renumite statiunile din Franta, de pe

Coasta de Argint (între care Biarritz), cele din Normandia si

Vendée (Deauville, Honfleur, Les Sables d'Olonne), apoi tarmul

Spaniei (San Sebastian, Santander, Gijon), Portugaliei (Estoril,

Viana do Castelor) si al Marii Britanii (Blackpool, Brighton, insula

Wight).

În ultimele decenii s-au dezvoltat foarte mult amenajarile

turistice de pe riviera Marii Negre în România (Mamaia, Eforie si

zona Mangalia Nord), în Bulgaria (Albena, Zlatni Piasâci, Varna,

Burgas) si Ucraina (Ialta, Alupka, Aluska si altele în Crimeea).

 A doua mare categorie de turism, bine dezvoltat în Europa,

este turismul montan, practicat din secolul 19 în Alpi, unde azi

exista numeroase statiuni, atât în zona înalta (cu importante si

diverse dotari pentru sporturile de iarna), cât si în zona lacurilor

glaciare de vale. Renumite sunt statiunile din Elvetia (Zermatt,

Gstaad, Jungfrau, Davos, Sant Mortiz, apoi Lausanne, Vevey,

Montreux), Franta (Chamonix, Megève, Avoriaz, Albertville si

altele), Italia (Courmayeur, Cortina d`Ampezzo, Madona di

Campiglio, Cervinia, apoi Como, Bellagio, Toscolano, Streza, Riva

sul Garda si altele), Austria (Innsbruck, Kitzbühel), Germania

(Obersdorf, Garmisch-Partenkirchen, Berchtesgaden) si Slovenia

(Bled, Bohinj si altele). Amenajari turistice de rang international

exista, de asemenea, în Muntii Tatra (Zakopane în Polonia,

Tatranska, Polianka si Strbske Pleso în Slovacia) si în Carpatii

Românesti (Poiana Brasov, Sinaia, Predeal si altele), apoi în

Pirinei, Rodopi si în Alpii Scandinaviei (Lillehammer în Norvegia si

altele).

Turismul de cura balneara cu ape minerale si termale este

cea mai veche forma de turism, tarile continentului valorificând mai

ales pe plan intern sursele de ape minerale sau termale de care

dispun multe dintre ele. La nivel international se evidentiaza Vichy,

Vittel, Aix-les-Bains (în Franta), Spa (în Belgia), Baden-Baden

(Germania), Karlovy Vary si Marianske Lazne (Cehia), Viterbo,

Acqui Terme (Italia), Baile Herculane (România).

Fluxurile turistice sunt generate, de asemenea, de

importante vestigii istorice sau comori de arta, unele tari europene,

cum sunt Italia, Grecia, Franta, Belgia, Marea Britanie, Spania,

având din acest punct de vedere o pozitie privilegiata. Ele au

pastrat numeroase marturii ale civilizatiilor trecute (antice, feudale

în special), inclusiv opere ale marilor artisti ai Renasterii si au

constituit cele mai mari ale lumii (exceptie cele din SUA si Muzeul

Ermitaj din Sankt-Peterburg).

Sub raportul numarului turistilor primiti (raportat la numarul

locuitorilor tarii) se remarca Andorra cu circa 5 milioane turisti

anual ( la circa 30 mii locuitori), majoritatea în tranzit, San Marino

(circa 2,5 milioane turisti anual). Dar efectivele cele mai mari se

înregistreaza în Franta, Spania si Italia, de regula 50-60 milioane

de

turisti anual (în unii ani, numarul acestora este mai mic în

Italia), urmate de Marea Britanie, Ungaria si Polonia (cu peste 20

milioane de turisti), la care se adauga Austria, Cehia, Germania,

Elvetia, Grecia si Portugalia (între 10 si 20 milioane de turisti). Ca

venituri detinute din turism se remarca tot Franta, Italia si Spania

(cu 25-27 miliarde $), Elvetia, Polonia, Olanda, Belgia si altele.