Cuprins:

1. Introducere................................................................................................................1
2. Impactul familiei asupra delicvenţei.......................................................................2-7
3. Influenţa factorului psihic.....................................................................................7-8
4. Caracterul................................................................................................................8-9
5. Temperamentul......................................................................................................9-10
6. Influenţa personalităţii..............................................................................................10
7. Inteligenţa.............................................................................................................10-11
8. Mediul..................................................................................................................11-13
9. Violenţa din mass-media...........................................................................................13
10. sărăcia..................................................................................................................13-14
11. Influenţa vieţii sexuale...............................................................................................14
12. Concluzii....................................................................................................................14
13. Surse Bibliografice.....................................................................................................15

1) INTRODUCERE

Adolescenta reprezinta cea mai complexa etapa de dezvoltare a tinarului in drumul sau spre
maturitate. Aceasta etapa ridica mari dificultati in procesul educativ, datorita frecventelor perturbari
fiziologice, dezichilibre afective, perturbari caracteriale si tulburari de conduita care insotesc adeseori
maturizarea.
Infracţiunea este o maladie a societăţii şi impune acesteia să ia toate măsurile de apărare
şi îndreptare a consecinţelor criminalităţii. Măsurile nu pot fi luate fără a cunoaşte fenomenul
criminal în ansamblul său, dar şi în particularitatea lui prin studiu de caz. Această cunoaştere
nu se poate face fără cunoaşterea infractorului, fiind necesară atât din punct de vedere teoretic,
cât şi practic. Teoretic, pentru a ne da seama dacă există şi în ce măsură există un raport de
cauzalitate între delincvenţă şi factorii personali şi de mediu, şi din punct de vedere teoretic
pentru a putea lua măsurile cele mai indicate.
Studiul ştiinţific al delincvenţei juvenile este important nu numai datorită măsurilor
terapeutice imediate ci şi ca instrument prin care poate fi controlată manifestarea criminalităţii
la adulţi.
Felul de organizare al societăţii, raporturile dintre membrii ei la un moment dat ne
influenţeză conduita. Cei mai afectaţi de schimbările sociale sunt copiii, care nu au posibilitatea
de a înţelege schimbările şi nici capacitate de adaptare. Schimbările survenite la vârsta copilăriei
pot lăsa traume care să se reflecte în comportament într-o perioadă de timp mai mare sau mai
mică.
Pentru a înţelege mai bine fenomenul delincvenţei juvenile este necesară cunoaşterea
minorului. Factorii care determină un comportament asocial pot fi multipli: ereditatea, cadrul
familial, inteligenţa, mediul de contact, sărăcia şi inegalitatea socială, factorii de ordin
psihologic.

1
 Infracţiunea apare în orice mediu social, chiar şi într-unul superior din punct de vedere
etic. În acest caz cauzele infracţiunii trebuiesc căutate la individ. Unii delincvenţi prezintă nativ
tendinţe antisociale care se manifestă devreme prin acte de brutalitate, nesupunere, furt,
perversiuni. Putem spune despre aceştia că sunt victimele propriei constituţii psihice. Aceştia
ajung de timpuriu în conflict cu legea, şi dintre ei se recrutează cel mai mare procent de
recidivişti.
Inteligenţa scăzută este un alt factor care determină criminalitatea. Motivaţia dată de
specialişti în argumentarea impactului inteligenţei asupra delincvenţei ar fi lipsa unuia din
factorii inhibativi de prim ordin – nu poate prevedea consecinţele infracţiunii, nu e capabil să
se oprească la timp, să se abţină de la impulsul antisocial.
Anomaliile psihice care pot duce la infracţiune sunt cel mai des native, dar pot fii
determinate şi de boli precum encefalita epidemică, care să aibă ca rezultat modificări
comportamentale.
Condiţiile de mediu - certurile, neînţelegerile din familie, lipsa de supra-veghere,
imposibilitatea satisfacerii nevoilor primare – pot fii cauze care să determine o conduită
delicventă chiar la persoane cu o constituţie psihică normală.
La întâlnirea factorilor individuali şi sociali şansele ca infracţiunea să aibă loc cresc
foarte mult.
Cauzele care determină delicvenţa juvenilă sunt variate şi necesită o cunoaştere cât mai
amanunţită a delicvenţilor, atât în plan individual cât şi social.1
Toate cercetările au impus aceeaşi concluzie – caracterele umane (aptitudini, capacitate
intelectuală, grad de rezistenţă) sunt determinate de un factor ereditar şi de unul ambiant. Uneori
este mai importantă ereditatea, alteori mediul. Dar … mediul nu poate face mai mult decât îi
permite ereditatea.

2. IMPACTUL FAMILIEI ASUPRA DELICVENŢEI

a) Rolul familiei în educarea copiilor
Una din cele mai importante funcţii ale familiei constă în educarea şi formarea tinerilor
în vederea integrarii lor optime în viaţă şi activitate socială. În cadrul grupului familial, părinţii
exercită direct sau indirect, influenţe educaţio-nal-formative asupra propriilor copii. Cuplul
conjugal, prin întreg sistemul său de acte comportamentale, constituie un veritabil model social
care are o influen-ţă hotărâtoare asupra copiilor privind concepţia lor despre viaţă, a modului
de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Părinţii exercită influenţe modelatoare în mod direct prin strategiile edu-caţionale,
folosind anumite metode. Unele strategii folosite – de părinţi bine in-tenţionaţi – nu duc
întotdeauna la rezultatele scontate, mai mult pot avea exact rezultatul opus.
Importanţa relaţiilor minorului cu familia nu trebuiesc minimalizate. La începutul
existenţei sale singurul contact al copilului cu exteriorul este cel avut cu familia. Prezenţa
mamei în aceasta perioada este de neînlocuit. Între mama şi copil trebuie să existe de la început
relaţii de afecţiune, pentru ca acesta să nu suporte mai târziu deficienţe psihice de tip
schizofrenic. În primul an de viaţă, copilul începe să-şi construiască personalitatea în funcţie de
caracterul său şi de influenţele externe, care pentru moment vin din partea familiei. Acesta este
mo-tivul pentru care mama trebuie să aibă o atitudine afectuasă dar fermă.
Factorul familial se studiază în criminologie pe mai multe planuri.

1 Emilian Stanisor.Delicventa juvenila.,Bucuresti, Ed: Oscar Print, 2008

2
 Un factor esenţial al dezvoltării personalităţii unui copil îl reprezintă cli-matul familial.
Acesta este o formaţiune psihosocială complexă, ce cuprinde an-samblul de stări psihice,
moduri de relaţionare interpersonală, atitudini ce carac-terizează grupul familial o perioada de
timp. Acest climat, care poate fii pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru între influenţele
educaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile comportamentale realizate la nivelul
personalităţii copiilor. Referindu-se la climatul familial M. Gilly afirma că ,,minorul are nevoie
de pă-rinţi calmi, înţelegători, afectuoşi, destul de maleabili în raporturile lor cu el, fă-ră să dea
dovadă de slăbiciune”.
Acesta ar fi cadrul ideal în care un copil se poate dezvolta normal, dar nu tot timpul este
aşa. Un climat nefavorabil poate fi determint de: lipsa de auto-ritate din partea mamei, lipsa de
acord între părinţi asupra problemelor de auto-ritate, lipsa de calm şi de stabilitate în
comportamentul părinţilor, intoleranţa pă-rinţilor faţă de unele manifestări ale copilului,
aplicarea de pedepse corporale şi privaţiuni, ridicarea vocii şi ameninţări.
Creşterea copilului depinde de afectivitatea părinţilor faţă de copii, de seriozitatea
acestora; cercetările arată ca în multe familii: lipsa de afectivitate determină în 32% din cazuri
manifestări antisociale, antipatia în 20% din cazuri, excesul de tandreţe în 13% şi slăbiciunea
manifestată faţă de copii în 16% din situaţiile analizate2.
Climatul familial poate fi analizat după mai mulţi factori :
-modul de raportare interpersonală al părinţilor
-sistemul de atitudini parentale în raport cu societatea
-modul în care e perceput copilul în familie
-modul de manifestare al autorităţii părinteşti
-gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor
-modul de aplicare al recompenselor şi sancţiunilor
-gradul de deschidere şi de sinceritate al copilului faţă de părinţi.
b) Tipurile de familii şi delicvenţa juvenilă
1. Familia dezorganizată
Din vremuri istorice s-a considerat că familia dezorganizată consituie cauza
comportamentului deviant. După apariţia unor lucrări valoroase, aceasta concepţie se consideră
depăşită, considerându-se că de fapt nu structura familiei este vinovată de comportamentul
deviant ci carenţele pe care le are fiecare tip de familie dezorganizată.
În fapt, familia dezorganizată este familia care-şi pierde integritatea ca urmare a
separării părinţilor datorită unor motive, precum :
-familia incomplet unită sau nelegitimă ,
-familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia din soţi, ca urmare a : anulă- rii
căsătoriei, separării, divorţului sau părăsirii ,
-familia tip ,,cămin gol” (soţii locuiesc împreuna fără o comunicare reală şi fără
să constituie unul pentru altul un suport emoţional) ,
-familia în criză datorită absenţei unuia din soţi prin : deces, detenţie, con-centrare, boală
-existenţa unor situaţii care determină eşecurile comportamentului con-jugal, datorită:
retardarii copilului, psihoza copilului sau a unuia din soţi, boală incurabilă.
În strânsă legătură cu dezmembrarea familiei iniţiale se pune problema părinţilor vitregi, soţii
părintelui la care a rămas spre creştere copilul. Unele studii şi-au îndreptat atenţia spre această
situaţie care are influenţă asupra delicvenţei juvenile. Nu se poate spune cu exactitate dacă
delicvenţa este influenţată de simpla prezenţă a părintelui vitreg, sau de reacţia de respingere
pe care o resimte copilul faţă de ,,înlocuitorul părintelui său” ori de sentimentul de concurenţă

2
N.Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi ,,Psihologie Judiciară”, ed. ,,Şansa”, 1994
3
pe care-l resimte faţă de intrusul în familie, motiv pentru care începe să aibă un comportament
deviant, pentru a atrage atenţia. Proprorţiile relevate de studii apreciază că : legătura între actele
delicvente a 8,08% din băieţii delicvenţi şi 10,18% din fete se datorează tatălui vitreg, 14,46%
din băieţi şi 10,81% din fete motivează actele delicvente ca o reacţie generată de mama vitregă,
şi doar 2,55% din băieţii şi 5,4% din fetele adoptate de o familie manifestă un comportament
deviant.
Deficienţele acestor studii sunt determinate de realizarea lor doar pe baza asocierii
delicvenţei cu dezorganizarea familială. La un studiu elaborat pe un lot de minori delicvenţi ce
proveneau din familii normale ce reprezentau 48,3% din totalul delicvenţilor şi 51,7% din
familii dezorganizate rezultă că nu dezorganizarea ca atare este un factor determinant al
comportamentului delicvent al tânărului, ci deficienţele educative ale familiei, manifestate în
insuficienţele procesului de socializare morală şi incapacitatea îndeplinirii unor funcţii de bază.
Disoluţia grupului familial, deteriorarea climatului conjugal (manifestate în 43,7% din
cazuri), deficienţele stilului educativ al familiei (în 45,8% din cazuri, s-a constatat o lipsa de
unitate şi orientare parentală în aplicarea sancţiunilor faţă de minor, iar în 54,6% din cazuri,
părinţii nu cunoşteau activităţile minorului), precum şi atitudinile antisociale ale mediului
familial (în 32,5% din cazuri, familiile din care proveneau minorii se caracterizau prin
parazitism social, alcoolism, conduite agresive, promiscuitate), sunt principalii factori care au
influenţat conduita minorului, determinandu-l ca în anumite situaţii favorizante, să comită şi să
reitereze acte cu caracter predelicvent sau delicvent.3

2) Familia în conflict
Există unele familii care, deşi sunt ,,organizate” se caracterizează prin accentuate stări
conflictuale. Aceste stări pot fi de intensitate diferită şi se pot întinde pe diferite perioade de
timp, plecând de la forme relativ simple – ceartă, neînţelegeri, contraziceri, refuzul unor
obligaţii familiale – la forme complexe – agresivitate fizică, alungare din domiciliu, abandon
familial.
Conflictul conjugal patogen se caracterizează prin capacitatea de penetrare destructivă
la nivelul personalităţii soţilor, dezorganizând familia şi împiedicând realizarea funcţiilor fireşti
ale acesteia.
Modul de relaţionare intraconjugală diferă de la un cuplu la altul, ceea ce nu a împiedicat
o clasificare a cuplurilor conflictuale. Situaţiile conflictuale crează o situaţie-stimul cu efecte
puternice asupra personalităţii copilului, în funcţie de acest criteriu se diferenţiază 5 tipuri de
cupluri conflictuale. Astfel :
Căsnicia celor obişnuiţi cu conflictele se caracterizează prin frecvenţa conflictelor,
rareori ascunse copiilor, dar neexteriorizate altor persoane. Deşi conflictul este oricând
potenţial, rar se ajunge la disoluţia cuplului. În general, după trecerea perioadei de criza, cuplul
îşi revine. Copii crescuţi într-un astfel de mediu devin violenţi, violenţa manifestându-se atât
verbal - necunoscând o alta forma de susţinere a punctului de vedere - cât şi fizic - de cele mai
multe ori pentru păstrarea supremaţiei în grup, sau pentru rezolvarea diferendelor. Minorii
delicvenţi proveniţi din astfel de familii petreceau la întâlnirile cu membrii grupului infracţional
una sau mai multe zile împreună în proporţie de 47,8%.
Căsniciile devitalizate se caracterizează prin pierderea treptată a sentimentelor, a
armoniei existente în primii ani de căsnicie. Partenerii petrec puţin timp împreună, manifestă
dezinteres pentru preocupările celuilalt, dar îi leagă interesul pentru creşterea copiilor. Lipsită
de implicarea emoţională relaţia nu are perspective, dar rar se ajunge la separare soţilor. Este

3 Florea Bujorel ,,Justitia pentru delicventa juvenila” , Ed: Valahia, 2006.

4
genul de relaţie cel mai des întâlnit. Faptul că părinţii nu se ceartă în prezenţa copiilor determină
o interiorizare mai mare a atitudinilor antisociale ale minorilor, procentul fiind 68,4%.
Căsnicia pasiv-cordială se deosebeşte de căsnicia devitalizată prin aceea că pasivitatea
caracterizează de la început relaţia. Acest fapt se poate datora direcţionării interesului spre alte
activităţi, sau datorită personalităţii partenerilor.
Căsnicia vitală se bazează pe o relaţie empatică. Prezenţa partenerului este foarte
importantă, dar partenerii nu-şi pierd personalitatea, putându-se afla în poziţii de rivalitate.
Căsnicia bazată pe relaţia totală este relativ rară. Partenerii au mult mai multe puncte
comune decât partenerii celorlalte căsnicii, nu-şi pierd niciodată sentimentele de unitate,
vitalitate şi centralitate a relaţiei lor.
În fiecare din aceste cazuri, copiii, receptează şi trăiesc intens fiecare eveniment
desfăşurat în familia lor. Efectul principal al relaţiilor conflictuale din cadrul familiei îl
constituie devalorizarea modelului parental şi pierderea posibilităţii cu identificarea cu acest
model.
Nu de puţine ori copiii care resimt puternic influenţele climatului conflictual, fug de
acasă şi caută să găsescă un grup de apartenenţă, care poate fi antisocial. Din cadrul lotului
studiat de V. Dragomirescu, 62% din minori provin din familii conflictuale, procentul creşte la
72% când stările conflictuale sunt asociate cu consumul de alcool, astfel : 43,9% tatăl consumă
zilnic alcool, în 23,6% consum ocazional.

c) Climat familial hiperautoritar

Severitatea excesivă, cu multe rigidităţi, cu interdicţii asociate cu brutalitate, cu comenzi
ferme pline de ameninţări îşi lasă puternic amprenta asupra copilului. Menţinerea copilului într-
un climat hipersever determină, treptat, modificări în dimensiunea atitudional-relaţională a
personalităţii minorului – traduse în stări apatice, atitudini de revoltă, protest, transformându-
se din victima în agresor.
În categoria profilelor de părinţi severi, prezentate de Nicolae Mitrofan se includ
următoarele tipuri :
Tatăl dominator, are personalitate puternică, este foarte exigent. Pentru el soţia şi copii
sunt fiinţe slabe care trebuiesc conduse şi protejate. Copii sunt în general timizi şi inhibaţi, dar
pot fi dominatori asemeni tatalui, caz în care pot apărea rupturi brutale în relaţia tată-fiu.
Tatăl tiran, are o personalitate ştearsă motiv pentru care abordează o autoritate în salturi.
Copilul este realmente debusolat reacţionând la atitudinea tatălui prin stări de inhibiţie, frică,
instabilitate creând dezechilibre, accentuate în momentul realizării mediocrităţii tatălui.
Tatăl demisionar, este cel ce nu se simte pregătit să-şi educe copilul. Este mereu
,,ocupat”. Copilul poate crede că nu este iubit, sau se poate învi-novăţi de atitudinea părintelui.
O altă reacţie este abordarea unui comportament de frondă, cu caracter antisocial. Absenţa
tatălui o poate face pe mamă să aiba carenţe afective, sau din contră să aibă un exces de
afectivitate, care pot determina un traumatism ce se exteriorează sub forma unei crize de
identitate, generatoare de acte impulsive şi agresive proiectate asupra celor din jur.
În ochii părinţilor copii pot fi priviţi ca : o fiinţă nedezvoltată şi lipsită de valoare care
trebuie certată ; copilul cuminte care trebuie să facă ceea ce i se spune şi să corespundă
exigenţelor părinţilor ; ,,sălbaticul” care trebuie dresat şi ale cărui atitudini trebuiesc reprimate.
În general copilul nu răspunde la brutalităţile tatălui direct, ci în comportamentul lui faţă
de alţii. 4

4
Traian Dracanescu, Ion Manea. Delicventa juvenila- o lectie deschisa de sociologie, Ed: Scoala Galateana, 2003
5
 3. INFLUENŢA FACTORULUI PSIHIC
În criminologia contemporană, factorii psihici au o mare pondere în etiologia crimei,
alăturându-se factorilor biologici şi sociali. Unii autori consideră factorii psihici având o
importanţă mărită comparativ cu restul factorilor criminogeni, motivând astfel: factorii
biologici şi sociali pot acţiona doar dacă trec prin factorii psihici şi dacă factorii sociali şi fizici
sunt interiorizaţi şi însuşiţi de factorii psihici, astfel încât primii trezesc nevoi, dorinţe şi planuri
mintale care se pun apoi în aplicare.
Studiul factorului psihic impune o tratare a fenomenului atât din perspectiva psihiatriei
cât şi a criminologiei. O determinare din perspectivă psihiatrică clasifică aceşti factori în 3
categorii : factori motivaţionali, factori cognitivi, factori conativi.
Factorii motivaţionali sunt factorii propulsivi, cei care determină la acţiune. Aici se
înscriu trebuinţele, mobilurile, tendinţele, emoţiile, dorinţele.
Factorii cognitivi sunt factori de cunoaştere a situaţiei, a mijloacelor de acţiune. Intra în
această categorie factorii perceptivi, reprezentativi, imagi-nativi, intelectivi.
Factorii conativi sunt cei care determină punerea în aplicare a dorinţei, a planului de
acţiune. Aceste categorii de factori există în realizarea de obiective licite, dar şi ilicite, în ambele
cazuri se manifestă tendinţe, dorinţe de a realiza ceva şi hotărârea de comitere a unei fapte,
urmată de punerea în mişcare a hotărârii.
În cadrul factorilor psihici un rol aparte îl ocupă caracterul, tempera-mentul. În planul
psihic pot exista abateri spre anormal de la trăsături psihopatice şi nevrotice la patologia psihică
(paranoia, schizofrenia).

3.1 Factorii motivaţionali

Studiile coroborate ale criminologilor, psihologilor şi psihiatrilor au demonstrat rolul
activ al instinctelor, dorinţelor, tendinţelor, emoţiilor în motivarea întreprinderii oricărei acţiuni
umane, inclusiv ale acţiunilor criminale. Prin motiv se înţelege tot ce ,,dezlănţuie, susţine,
motivează” o acţiune. Aici Alexandru Roşca cerea să se facă o demarcaţie clară între motiv şi
stimulent, prin acesta din urma se înţelege un obiect care incită sau precipită, fără să dezlănţuie
o anumită acţiune.
În psihologia britanică conceptul de instinct a fost extins de la noţiunea de sursă
biologică de acţiuni, la element înnăscut şi limitat la o reacţie rapidă şi stereotipă legată de o
trebuinţă şi tendinţă în slujba căreia stă. Fără trebuinţă instinctul nu acţionează (fără a-i fi foame,
copilul nu caută mâncarea).
Mobilurile crimei se clasifică în primare – de bază – şi secundare –derivate. Mobilurile
primare sunt : instinctul de conservare care împinge la căutarea apei, hranei, odihnei ; instinctul
sexual, care împinge la căutarea prezenţei persoanelor de sex opus şi în anumite cazuri a
aceluiaşi sex, are o mare importanţă în săvârşirea de infracţiuni contra persoanei ; instinctul
combatitiv ce constă în mobilizarea energiilor proprii când apar piedici în atingerea satisfacerii
trebuinţelor, trezirea acestui instinct este asociată de mânie şi poate determina infracţiuni cu
grad mărit de violenţă ; dorinţa de a fi remarcat (în special la adolescenţi), de aserţiune de sine
prin impunerea în faţa altor persoane, de a conduce pe alţii, de regulă aceste dorinţe sunt
asociate cu stări emotive specifice – invidie, vanitate, ambiţie, furie, de la care se ajunge la
conflicte, infracţiuni ; instinctul achizitiv, care constă în adunarea de bunuri, valori, bani, până
la un punct acestă tendinţă este pozitivă, dar poate lua o formă gravă, de avariţie, lăcomie, chiar
cu manifestări patologice (cleptomania), ce pot fi cauza unor delicte.

6
 Mobilurile secundare, dezvoltate din mobilurile primare, sunt : emoţii complexe,
derivate din emoţiile primare, ca de exemplu mânia determinată de o stare de conflict dacă va
fi persistentă se va transforma în ură, un sentiment derivat. În măsura în care o persoană se
opune alteia mânia, respectiv ura creşte în intensitate, şi poate fii motivul unor infracţiuni ; din
emoţiile primare – trecătoare – se formează alte stări emoţionale persistente, dorinţele. Acestea
sunt stări emoţionale la care obiectul emoţiei nu este prezent, ca de exemplu pofta de a mânca
o anumită mâncare, care există în lipsa acelei mâncări. Aceste dorinţe pot fii generatoare de
acţiuni criminale. Emoţiile aflate în corelaţie cu experienţa pot genera resentimente faţă de o
persoană, care într-o conjunctură conflictuală pot fii mobil de acţiuni criminale. Pe tulpina
trebuinţelor se dezvoltă alte mobiluri psihice, interesele. Astfel în legatură cu tendinţa organică
de foame se dezvoltă interesul pentru alimente. Când interesul este egoist şi pentru
materializarea lui se întreprind acţiuni delicvente, devine sursă infracţională.5

3. CARACTERUL – GENERATOR DE ACTE CRIMINALE

În psihologia modernă s-a acordat o mare importanţă caracterului. La începutul
secolului XX s-a format chiar o ramură a acestei ştiinţe – caracteriologia. Obiectul de activitate
al acestei ramuri este caracterul uman, fiind definit de McDagall şi Al. Shand ca una din
trăsăturile generale şi de bază ale omului, ce îşi are sursa în complexul de trăsături privind
trebuinţele, tendinţele, emoţiile şi sentimentele care alcătuiesc elementele componente psihice
dinamice ale omului. Pe linia aceasta, caracterul reprezintă ierarhizarea şi organizarea tuturor
acestor tendinţe, emoţii şi sentimente. Ierarhizarea tendin-ţelor se face în funcţie de tendinţa
dominantă, care orientează întreaga viaţă psihică şi îi dă o anumită caracteristică, un anumit
caracter.
Manifestările minorilor cu tendinţe sociale puternice sunt sociabile, societatea
modelându-i uşor, nemanifestându-se antisocial, în timp ce un copil cu tendinţe solitare poate
fii mai greu ancorat social.
Caracterul uman este important pentru a cunoaşte modul de ierarhizare a dorinţelor
fiecărui subiect, dar el singur nu poate fii mobil infracţional. Pe lângă caracter acţionează şi
factorii psihici de cunoaştere – percepţie, memorie, gândire, astfel încât viaţa emotiv-activă este
orientată de inteligenţă, caracter şi personalitate.

4. TEMPERAMENTUL, FACTOR CRIMINOGEN

Crimele sunt activităţi umane, ce reprezintă reacţiile în anumite situaţii sau condiţii de
mediu. Aceste acţiuni sunt determinate de anumite mobiluri şi nevoi, orientate de idei şi scopuri.
Toate acestea alcătuiesc conţinutul psihic al faptelor şi activităţilor criminale. Mobilurile crează
faptele criminale şi urmările acestora, iar acţiunile criminale sunt consecinţele acestor factori.
Pe lângă conţinutul psihic al acestor acţiuni un loc important îl are forma psihică de
desfăşurare a acestor activităţi criminale care este determinată de aspectul temperamental.
Acţiunea criminală poate lua forma unei acţiuni energice sau molatice, forma impulsivă sau din
contră, calculata. Acestă dinamică a acţiunilor are importanţă deoarece sunt de durată şi
constante - caracterizând modul de manifestare – şi contribuie, alături de mobiluri, la comiterea
crimei.
Psihologii consideră că temperamentul are origine ereditară, fiind în proporţie de 93 %
înnascut şi mai puţin dobândit (procentul nu este foarte relevant datorită relativităţii factorului
studiat).

5
Aurel Mosnoi ,,Delicventa juvenila” http://www.scribd.com/doc/18163928/Delicventa-juvenila, 29.09.2010
7
 În temperament se manifestă cel mai evident unitatea fizică şi psihică a organismului.
Emoţiile puternice determină o accelerare a pulsului cardiac, o respiraţie accelerată obligând
sistemul nervos central să aibă o reacţie de feedbeck. Aceste reacţii sunt unice, neîntâlnindu-se
la persoane diferite şi nici la aceeaşi persoană – datorită atât diversităţii reacţiilor la care e supus
corpul uman cât şi adaptării rapide a acestuia.
Cele mai studiate însuşiri ale temperamentului sunt : impulsivitatea, iritabilitatea,
sensibilitatea, inhibiţia. Acestea sunt legate şi determină metabolismul, sistemul glandelor
endocrine şi legăturile cu sistemul nervos vegetativ.
Rapiditatea şi încetineala reacţiei constă în felul de a reacţiona, modul obişnuit de
activitate, care poate fii un mod mai rapid sau mai lent. S-a constatat faptul că minorii delicvenţi
reacţionează mai greu decât minorii nedelicvenţi. Se pare că acest factor se află în corelaţie cu
nivelul de inteligenţă, cu debilitatea mintală şi cu lipsa de prevedere.
Impulsivitatea este o trăsătură de temperament care se caracterizează printr-un mod
excesiv de reacţii spontane, primare şi necontrolate de conştiinţă. Delicvenţii minori sunt mai
impulsivi decât nedelicvenţii de aceeaşi vârsta, în special cei care au comis infracţiuni cu grad
mare de violenţă.
Sensibilitatea constă în rezistenţa subiecţilor la stimulente negative. Cercetările realizate
au demonstrat că delicvenţii minori supuşi la sunete de mare frecvenţă nu au reacţionat, ceea
ce demonstrează că delicvenţii sunt mai puţin impresionabili decât nedelicvenţii.
Puterea de stăpânire de sine este o însuşire de temperament importantă. Aceasta
acţionează în special în momentele de acţiune. În criminologie, se arată că în momentele de
criză multe persoane sunt tentate să comită infracţiuni, dar datorită stăpânirii de sine reuşesc să
se abţină. Acest lucru nu se petrece cu făptuitorii care nu au puterea de a se stăpânii.

5) INFLUENŢA PERSONALITĂŢII ASUPRA DELICVENŢEI

Personalitatea reprezintă sinteza tuturor elementelor care concură la conformaţia
mintală a unui subiect pentru a-i da o fizionomie proprie.
Încercând o sistematizare ce are la baza criterii medico-legale şi criminologice se face
o diferenţă între comportamentul deviant – când se referă la abaterile de la normele sociale,
comportamentul aberant – când se referă la aspectele psihopatologice şi comportamentul
antisocial – când se referă la aspectele judiciare. În cadrul acestei ultime categorii, putem
deosebi urmă-toarele tipuri : comportament antisocial accidental sau ocazional, compor-tament
predelictual, comportament delictual propriu-zis, comportament infrac-ţional patologic. La
minori predomină primele doua tipuri comportamentale, ce determină instituirea încă de la
această vârstă a unor măsuri profilactice, pentru a preveni pe linie social-juridică încadrarea în
tipul comportamentului delictual propriu-zis, şi pe linie medicală în categoria
comportamentului infracţional patologic.
Necesitatea de sistematizare, ne conduce la deosebirea următoarelor tipuri de
comportament antisocial întâlnite la delicvenţii minori : comportament instabil, comportament
impulsiv, comportament agresiv cu formele : hetero- şi autoagresivitate, comportament pervers,
comportament reactiv.
În loturile studiate s-a observat ca motivaţia psihopatologică propriu-zisă în
determinarea conduitelor deviante este prezentă în 31% la minorii între 12-18 ani prin reacţii
psihopatologice, în timp ce 22,9% din delicvenţii minori supuşi testului prezentau leziuni
sechelare post meningo-encefalopatice şi 31,6% aveau stări psihotice. În cadrul stărilor
psihotice, diagnosticul cel mai frecvent a fost cel de schizofrenie. Delicvenţii cu constituţii
psihice anormale sunt clasificaţi în funcţie de diagnosticul psihiatric în : criminal paranoid –
are tendinţa afirmării pe sine exacerbată, caracterizată prin megalomanie, orgoliu nemăsurat,
8
atitudini egoiste, hipertropia eului ; criminal pervers, care are la bază tendinţa combatitivă şi se
caracterizează prin indisciplină, lipsă de afecţiune, ranchiună, cruzime ; criminal hiperemotiv
are o structură emotivă normală, dar în situaţii-limită manifestă o emotivitate pronunţată, cu
atitudini conflictuale ; criminal neurastenic are stări de oboseala, surmenaj continue, cărora nu
le face faţă, ajungând să comită infracţiuni uşoare ; criminalul isteroid are tulburări nervoase
care se manifestă prin pierderea echilibrului, leşin, stări epileptice, paralizii trecătoare, care pot
determina comiterea delictelor.
Pe lângă aceste trăsături, delicvenţii minori sunt caracterizaţi ca egocentrici, labili, lipsiţi
de afectivitate. Studiul lui Jean Pinatel menţioneaza ca în 15% din cazuri starea periculoasă este
episodică, în 20% este cronică, iar pentru 55% este marginală – din această categorie se
recrutează cei mai mulţi recidivişti.
Egocentrismul se caracterizează prin tendinţa de a raporta totul la propria persoană, atât
din punct de vedere afectiv cât şi cognitiv. Sub raport mintal persoana îşi face o imagine pozitivă
despre ea, considerând că propria persoană este punctul de reper pentru toate sentimentele,
emoţiile, totul raportându-se la sine şi pentru sine. Sub aspect afectiv, se dezvoltă exagerat
sentimentul de afirmare proprie, iar când acesta nu reuşeşte, se dezvoltă invidia şi mânia faţă
de ceilalţi oameni. Egocentricul ajunge cu uşurinţă în conflict cu ceilalţi oameni şi la comiterea
de infracţiuni – contra persoanei şi contra patrimoniului.
Labilitatea este denumirea dată unei structuri psihice slabe, schim-bătoare. O asemenea
structură poate să cuprindă mai multe planuri, cum ar fi: afectivitatea supusă unor fluctuaţii ;
prevederea redusă şi nesigură ; iniţiativa, însoţită de renunţare ; puterea de voinţă, şovăitoare şi
schimbătoare ; influenţabilitatea şi sugestibilitatea pronunţate ; luarea de hotărâri pripite şi apoi
părăsite ; relaţiile de prietenie cu alţi oameni, trecătoare şi schimbătoare. Labili-tatea este
influenţată de tipurile de criminali : la criminalul normal, labilitatea se manifestă în anumite
limite care iniţial nu atrag atenţia, în timp ce la criminalul cu probleme psihice, labilitatea poate
fii un factor criminogen important .
Indiferenţa afectivă este o stare fizico-psihică ce devine trăsătură caracteristică a unor
criminali şi constă în absenţa unor emoţii, sentimente ce însoţesc relaţiile interumane precum
simpatia, prietenia, oferirea ajutorului. Indiferenţa afectivă este o trăsătură a persoanei care se
comportă fără a încerca emoţii şi înclinaţii altruiste ce l-ar reţine de la crimă. Această stare poate
fi determinată de un deficit bioconstituţional moştenit, dar poate fii şi de ordin educativ sau
social. Un exemplu dat de Di Tullio ar fi acela al copiilor crescuţi de părinţi cu atitudini şi
comportări dure, care încep să-şi copieze involuntar părinţii.
La categoria de vârstă între 9-18 ani ca elemente favorizante se adaugă întregul complex
de transformări neuroendocrine şi de maturizare cerebrală, conduitele deviante atrăgând atenţia
asupra necesităţii depistării anomaliilor de dezvoltare şi a substratului neuropsihopatologic.
În problema etiologiei crimei, factorii psihici care-i determină pe infractori la crimă,
ocupă un loc important. De altfel, în ultimele decenii, în lucrările de criminologie, acestor
factori li se acordă o mare atenţie, uneori ocupând primul loc – de exemplu în criminologia
psihologică, criminologia clinică, caracteriologia criminală.

6) INTELIGENŢA, FACTOR CRIMINOGEN

Inteligenţa este calificarea calitativă a capacităţii de gândire şi se manifestă prin
sesizarea a ceea ce este esenţial, prin capacitatea individului de a se adapta la împrejurări noi,
de a rezolva situaţii noi pe baza experienţei acumulate anterior. Se deosebeşte de la individ la
individ, chiar dacă gradul numeric de inteligenţă este acelaşi, profunzimea, celeritatea,
creativitatea, tipul de inteligenţă diferă, de la om la om.

9
 Inteligenţa este de mai multe tipuri : teoretică, practică, analitică, sintetică, toate aceste
forme regăsindu-se sub diferite raporturi la fiecare individ, dar spunem că acesta are acel tip de
inteligenţă care este dominant.
Un factor important în etiologia crimei este capacitatea de judecată şi nivelul mintal al
delicventului. Inteligenţa este un factor psihic care joacă un rol important în procesul de
adaptare socială, comportare, muncă. Criminalul este deficitar din aceste puncte de vedere, deci
se poate aprecia că nivelul lui de inteligenţă este mai redus decât al persoanelor nedelicvente.
Acest punct de vedere este regăsit în criminologia clasică.
Progresul ştiinţific a făcut posibilă testarea acestei teorii. În cadrul grupurilor de
delicvenţi minori şi tineri se regăsesc un număr mare de persoane cu carenţe în dezvoltarea lor
psiho-intelectuală. Se pare că acest factor îi împiedică să anticipeze consecinţele şi implicaţiile
acţiunilor întreprinse.6

7) MEDIUL – FACTOR DETERMINANT AL DELICVENŢEI MINORILOR

Stabilirea idealului educativ, a modelului uman este un deziderat al oricărei societăţi, un
rol activ revenindu-i şcolii. Într-o proporţie fericită se poate spune că este atins idealul educativ
şi în mare măsură copiii de 7 ani care intra în şcoală o părăsesc, peste ani, tineri adaptaţi social.
Există însă un procent de minori care nu reuşesc să se adapteze mediului şcolar, sau sunt nevoiţi
să-l abandoneze din diverse motive (lipsuri materiale, fuga de acasă, incapacitatea de a învăţa).
Studierea delicvenţei din prisma instrucţiei şcolare a dovedit că în cele mai multe cazuri
minorii nu au dat dovadă de adaptare şi integrare în şcoală, de disciplină şi perseverenţă la
învăţătură. Deasemenea, inadaptarea a început devreme, din clasele primare şi de la vârste
fragede (7 – 9 ani).
Inadaptarea şi lipsa de integrare constau în : absenţe de la ore, neatenţie, indisciplină,
dezinteres pentru activitatea şcolară, insolenţă faţă de pedagogi. În relaţiile cu colegii se
remarcă prin atitudini antagonice : de la conflicte deschise la retragere. J.Pinatel caracteriza
atitudinea extraşcolară a elevilor-problemă prin vagabondaj, mici furturi, întârzieri seara acasă,
consum de alcool. Acesta exemplifică prin prezentarea unui minor care neadaptându-se
sistemului de învăţământ, chiulea de la şcoală, iar acest timp îl petrecea la cinematograf unde
intra fără să plătească şi săvârşind furturi de mică valoare (dulciuri, o minge), cu timpul
dezinteresul pentru şcoală s-a accentuat, concomitent cu fuga de acasă, moment în care ajunge
să aibă ca mod de viaţă un comportament delicvent.
Vecinătatea este, alături de familie, mediul primar al copilului. Prin aceasta se înţeleg
atât vecinii de locuinţă, de stradă, de cartier cât şi copiii din strada respectivă, din cartier. Încă
de la începuturile sale, criminologia a semnalat corelaţia care există între infracţionalitate şi
anumite cartiere, în care locuiesc într-o suprafaţă restrânsă mai multe familii. Mediul urban
creează premisele dezvoltării unui mediu viciat, în care minorii sunt victime.
Marile oraşe acordă cadrul de existenţă anonim a mii de oameni. Vârtejul existenţei face
ca deseori să nu-ţi cunoşti vecinii de bloc. Copii crescuţi ,,cu cheia de gât”, nu au alt loc de
joacă decât pe stradă, acolo unde se intersectează medii şi culturi diferite, de la copii proveniţi
din familii de inte-lectuali şi ancorate social, la copii provenind din medii promiscue şi chiar
copiii străzii, acei anonimi care convieţuiesc alături de noi, despre care nu vrem să ştim dar care
îi pot influenţa negativ pe tineri. Din această perspectivă de-licvenţa juvenilă apare ca un
fenomen urban generat de procesele de dezvoltare socială ce-şi au baza în : migrările de

6
Denisa Patrascu ,,Cauzele delicventei juvenile” http://denisapatrascu.wordpress.com/2010/02/13/studiu-criminologic-
privind-cauzele-delicventei-juvenile/ 13.10.2010
10
populaţie din mediu rural spre marile oraşe, izolarea socială, caracterul impersonal al relaţiilor
interumane, slăbirea controlului social exercitat de familie.
Teoria dezorganizarii sociale consideră că factorul determinant în mecanismul cauzal al
delicvenţei juvenile îl reprezintă scăderea funcţiilor de socializare şi control exercitate de
comunitate şi vecinătate, destabilizarea ordinii sociale şi a coeziunii grupurilor datorită
eterogenităţii populaţiei şi varietăţii normelor de conduită, ca şi multiplicării fenomenelor
aculturative ale oraşului (,,cultura hip-hop”). În oraşul New York, secţia 22 de poliţie care
deserveşte partea estică a cartierului Harlem înregistrează la fiecare 3 minute o spargere, o
tâlhărie la fiecare 8 minute, un viol la 6 ore, realizate de grupuri de minori de naţionalităţi
diferite, asociaţi în bande.
In consecinţă, cauzele primare ale delicvenţei juvenile rezidă în inte-riorul comunităţii
urbane care, datorită aglomerării de populaţie, a diversificării spaţiilor şi serviciilor comerciale
şi sociale, devine ea însăşi o sursă criminogenă, prin atragerea şi ispitirea unor tineri de a comite
acte şi delicte penale.
Considerând devianţa ca un produs direct al dezorganizării sociale unii autori
evidenţiază faptul că delicvenţii juvenili crescuţi în zonele defavorizate economic comit alt gen
de infracţiuni decât delicvenţii minori din zonele rezi-denţiale.
Privind valorile sociale ca un important suport în determinarea compor-tamentului
deviant al tinerilor, criminologii consideră că subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor
culturare la care participă o parte din grupurile sociale. Din acest motiv, orice subcultură are un
sistem valoric diferit de cel al societăţii.
Acest fenomen este amplificat, de tendinţa asocierii minorilor în ,,subculturi
predelicvente” sau ,,bande de la marginea străzii” care oferă tânărului atât un sentiment de
solidaritate cu cei ca el, cât şi o identitate în numele căreia îşi poate procura o serie de satisfacţii
hedoniste imediate şi se poate revolta împotriva sistemului social considerat inechitabil.
În perioada adolescenţei tinerii simt cel mai acut nevoia apartenenţei la un grup.
Adolescenţii pun mare preţ pe legăturile de prietenie pe care le stabilesc, se întâlnesc, discută,
fac planuri. Această atitudine nu are nimic anormal, dacă întotdeauna lucrurile s-ar opri aici,
însă uneori discuţiile despre sistemul economic care-i dezavantajează ajung la afirmarea de
resentimente faţă de persoanele care au o situaţie economică mai bună decât a lor, discuţiile pe
teme erotice îi obligă să abordeze o atitudine artificială, care poate duce la manifestari penale.
Pe un fond de nesiguranţă în care tânărul oscilează între obedienţă şi revoltă, între independenţă
şi imitaţie, anticonformism şi lipsă de originalitate, va adopta regulile grupului pentru că aceasta
este soluţia pentru a fi recunoscut, acceptat şi stimat de către cei pe care îi admiră şi care-i sunt
prieteni.
Prin contactul cu grupul, tânărul adoptă limbajul, capacitatile şi aptitudinile asimilând o
serie de valori şi norme specifice grupului. Când în cadrul grupului predomină sentimentele de
frustrare, insatisfacţie socială, de violenţă şi agresivitate apare nevoia negării societăţii şi
constituirea alteia nouă pe baza propriilor valori la nivelul grupului.
Deoarece integrarea lor adecvată în societate este compromisă prin incapacitatea şi
imposibilitatea de a-şi juca rolurile sociale pe care le doresc – pe o parte din tinerii delicvenţi i-
a tentat la un moment al existentei lor să îmbrăţişeze cariere precum cea de : poliţist (33%),
avocat (21%), medic (4%), militar (5%), preot (2,3%) – adolescenţii se unesc în grupări
delicvente în care există posibilitatea desfăşurării unor relaţii între rolurile dorite. În cadrul
acestor grupuri respectarea normelor capătă o importanţă fundamentală, deoarece participarea
în cadrul său permite instaurarea unui proces de integrare. Subcultura grupului influenţează
apariţia proceselor de educaţie şi adaptare – socializare şi integrare socială negativă – contrare
normelor sociale. Subcultura delicventă se caracterizează prin : nonutilitarism, maliţiozitate,
versalitate, negativism.
11
 Mediul îi modelează de cele mai multe ori ireversibil pe minori. Dacă acesta are o
influenţă nefastă şi nu se iau din timp măsuri de protejare a tinerilor de factorii nocivi, se poate
spune că tânărul este pe un drum fără întoarcere în care delictul este un mod de viaţă.7

8) VIOLENŢA DIN MASS-MEDIA ŞI DELICVENŢA JUVENILĂ

Influenţarea modului de viaţă de catre mass-media poate avea şi efecte nocive, în special
asupra adolescenţilor, aflaţi într-o continuă căutare de sine. Televiziunea este cea mai
importantă cale de transmitere a informaţiei dar şi a mesajelor sublimare. Pericolul emisiunilor
cu scene violente nu crează agresivitatea dar contribuie la transformarea ei în violenţă, acolo
unde ea există deja.
Au impact delicvenţional şi filmele, emisiunile prin care se promovează un stil de viaţă
facil şi luxos, iluzie căreia îi cad deseori tinerele, care compa-rându-se mereu cu vedetele în
vogă, încep să se folosească de farmecele personale – considerate o investiţie minimă – pentru
a obţine anumite avantaje. Acesta este însă primul pas spre prostituţie.
9) SĂRĂCIA ŞI DELICVENŢA JUVENILĂ
Explicarea condiţiilor care dau naştere sărăciei au generat elaborarea a numeroase teorii.
În concordanţă cu teoriile tradiţionale, sărăcia reprezenta nu o condiţie socială determinată de
inegalitaţile structurale existente în societate, ci o problemă indezirabilă generată de conduita
imorală şi devianţă a unor indivizi.
În reglementările britanice din secolul al XVI–lea, pauperismul era considerat
infracţiune şi sancţionat ca atare. Conform concepţiilor morale ale timpului, săracii erau
consideraţi o subcategorie socială, formată din ,,fiinţe degenerate” care aleg în mod deliberat
calea sărăciei. Aceste concepţii urmau fidel interpretările Şcolii Clasice de Criminologie, care
aprecia că infractorii ajung în această condiţie fiindcă reping soluţiile legitime şi aleg calea
ilegală.
Această concepţie a fost abandonată o dată cu apariţia darwinismului, care adopta teoria
cu privire la lupta pentru supravieţuire, care permite celor puternici să acumuleze bunuri,
rezervându-le celor slabi o viaţă plină de privaţiuni.
Cei care trăiesc în condiţii de sărăcie dezvoltă un sistem de valori şi convingeri ce
reprezintă, de fapt o soluţie la problemele cu care se confruntă. Acest mod de adaptare implică
o multitudine de trăsături, ca : pasivitatea, resemnarea, orientarea la prezent şi ignorarea
viitorului, fatalismul şi lipsa de putere, nivelul scăzut al aspiraţiilor, dominaţia femeii în cămin
datorită incapacităţii bărbatului de a-şi câştiga existenţa, şi cea mai importanta, tendinţa spre
devianţă.
Unii sociologi consideră că actele şi comportamentele delicvente ale tinerilor provenind
din clasele sociale defavorizate nu pot fi considerate deviante, deoarece se conformează
modelelor culturale ale acestei clase. Esenţa acestei culturi consta în fapt, în violarea deliberată
a normelor sociale ale clasei mijlocii.
Sărăcia acţionează ca un factor direct al delicvenţei juvenile într-un procent relativ mic
– 9,52%. Asocierea acesteia cu un mediu promiscuu face să crescă probabilitatea criminală la
47,97%, iar corelarea sărăciei cu dispoziţile interne (în special tulburări datorate intoxicarii cu
alcool şi alte substanţe) ridică procentul delicvenţional la 73%.
Insuficienţa bugetului familial, precum şi dificultăţile materiale obiective prezente în
unele familii reprezintă condiţii care afectează buna funcţionare a grupului familial, conducând

7
Alexandru Roşca ,,Minorul Delincvent”
12
la tensiuni, conflicte, dezechilibrul economic putând degenera într-un dezechilibru psihologic
prin accentuarea stresului şi evadarea din starea de neputinţă prin consum de alcool. Aceste
dificultăţi se amplifică în cazul familiilor cu mai mulţi copii (aproximativ 53% din familiile cu
venituri sub 500.000lei / membru de familie, au mai mult de 4 membrii, în aceste familii în
71,3% din cazuri a existat cel puţin o abatere de la codul penal) .
Legătura strânsă dintre delicvenţa juvenilă şi sărăcie este o realitate necontestată,
percepută din cele mai vechi timpuri. Ray şi Ina Jeffery opinează că sărăcia din familie este
asociată cu delicvenţa, dar sărăcia nu cauzează delicvenţa. Programele economice pot atenua
acest factor cu implicaţii criminogene, dar ele nu pot rezolva în totalitate aceasta problemă. O
protecţie socială eficientă, corelată cu programe educative structurate pe nevoile sociale ar
realiza acelaşi obiectiv : diminuarea procentului criminal juvenil.

10) INFLUENŢA VIEŢII SEXUALE ASUPRA DELICVENŢEI JUVENILE

La vârsta adolescenţei apar cele mai mari modificări de ordin fiziologic din viaţa
postnatală. Copilul devine adult, maturizarea fiind pe toate planurile : se dezvolta osos,
muscular, cerebral şi sexual.
Maturizarea hormonală este o problema de fapt, care se stabileşte individual. Pubertatea
crează complexe, apare pentru prima dată nevoia confirmării de sine, dorinţa de a demonstra
chiar şi simpla existenţă, din dorinţa de a nu trece neobservat. Paradoxal, puberii vor ,,să fie
lăsaţi în pace” dar comportamentul lor dovedeşte contrariul. Frustrarea, starea de continuă
nemulţumire raportată la propria persoană şi extinsă la întreg universul lor îi face pe adolescenţi
să aibă atitudini antisociale. Nu toţi adolescenţii devin delicvenţi, dar la toţi există dorinţa de a
eluda normele sociale, din spirit de frondă.
Dezvoltarea sexuală poate avea implicaţii din cele mai diverse. Apare intersul pentru
sexul opus, concomitent cu teama de a nu fi plăcut de acesta, apare dorinţa de a fii altfel, dar
orice comportament original al altcuiva este taxat. De aici apar unele probleme ce pot degenera
într-un comportament delicvent, astfel : dorinţa de a fii plăcut cu orice preţ de o persoana de
sex opus implică uneori o insistenţă ce poate fii catalogată din punct de vedere juridic ca
hărţuire sexuală, refuzul unei fete poate trezi dorinţa de a obţine cu orice preţ favoruri sexuale,
transformându-se în unele cazuri în infracţiuni de natură sexuală (viol, perversiune sexuală),
punerea sub semnul întrebării a calităţii de ,,bărbat” îl poate face pe adolescent să comită
infracţiuni contra persoanei – de la vătămări corporale aplicate celui care a ,,îndrăznit” să facă
astfel de afirmaţii la lovituri şi viol contra persoanei de sex feminin, care nu ia acordat suficientă
atenţie.
Există o legătură strânsă între delicvenţa juvenilă şi viaţa sexuală. Această legătură se
realizează pe mai multe planuri, unele au implicaţii directe (infracţiuni de natură sexuală), altele
se asociază cu alţi factori creând frustrări cu potenţial delicvenţional ridicat.8

11) CONCLUZII.
Guvernele, instituţiile civile şi organizaţiile internaţionale însărcinate cu problemele
tineretului se confruntă cu provocări special în ce priveşte tinerii aflaţi în conflict cu legea. Intr-
adevăr, analizele au arătat că rata delincvenţei juvenile, ca, de altfel, şi rata generală a
infracţionalităţii, a crescut în majoritatea ţărilor aflate în tranziţie, nivelurile cele mai înalte
înregistrându-se în Europa Centrală şi cele mai scăzute în Caucaz şi în Asia Centrală. In cadrul
delincvenţei juvenile, s-a constatat, de asemenea, apariţia unor tendinţe noi şi tulburătoare:
creşterea numărului de delincvenţi foarte tineri (sub 14 ani), precum şi a procentului de fete în
8
Ion Pitulescu, Delincvenţa juvenilă, Bucureşti, Editura Ministerului de Interne, 1995

13
rândul tinerilor delincvenţi; apariţia unor noi tipuri de delicte, precum cele legate de consumul
şi traficul de droguri; delictele care aduc atingere proprietăţii constituie majoritatea
infracţiunilor, iar violenţa este din ce în ce mai frecventă. In Polonia, Bulgaria şi Lituania, a
crescut foarte mult numărul infracţiunilor comise cu violenţă de către tineri. O problemă care
preocupă în mod deosebit ţările din regiune o constituie folosirea excesivă a pedepselor
privative de libertate, ca răspuns la comportamentul delincvent al unor tineri. Multe ţări şi-au
revizuit modul de abordare a justiţiei aplicate tinerilor delincvenţi, punând un accent mai mare
pe răspunsurile neprivative de libertate şi pe prevenire, sau şi-au exprimat intenţia de a adopta
măsuri special privind tratamentul procesual al tinerilor delincvenţi. Implementarea acestor
măsuri nu a avut prea mult succes, datorită, în parte, şi lipsei fondurilor financiare şi a
personalului specializat.
Activitatea comisiilor pentru tineret şi a organismelor similare nejudiciare trebuie să se
desfăşoare în concordanţă cu standardele internaţionale referitoare la respectarea drepturilor
omului şi asigurarea garanţiilor legale. Una dintre preocupări este legată de competenţa
organismelor nejudiciare de a pronunţa sentinţe privative de libertate pentru tinerii delincvenţi,
fără desfăşurarea unui proces sau fără acces la revizuire. Inlăturarea acestui neajuns ar
determina împiedicarea remarginalizării tinerilor delincvenţi şi ar reduce în mare măsură
tendinţa lor spre recidivă.
S-au făcut de asemenea paşi pe calea „justiţiei reintegrative”: înfiinţarea de servicii
psihosociale, creşterea numărului de specialişti în cadrul serviciilor de prevenire, pronunţarea
unui număr crescând de sentinţe pozitive neprivative de libertate.

12) SURSE BIBLIOGRAFICE.

1. B. Hollander, ,,The Psychology of Miscounduct”

2. C. Bart, ,,The Young Delinquent”
3. D. M. Bonner, S.E. Herres ,,Heredity”, Englewood Cliffs.N.J.Prentice Hall,1982
4. Studiu aparţinând J. Rostand, L Homme, Galimard, Paris, reed. 1996
5. Contantin Maximilian ,,Geneza individualităţii” pag. 45-59, ed.Sport-Turism, 1979
6. J. Larmat ,,Genetica Inteligenţei”, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc.1977, pag 112
7. Alexandru Roşca ,,Minorul Delincvent”
8. Acordarea Asistentei Juvenile si Psiho-sociale ale copiilor aflati in sistemul de justitie
penala – Chisinau: IRP, 2005.
9. Emilian Stanisor.Delicventa juvenila.,Bucuresti, Ed: Oscar Print, 2008
10. Florea Bujorel ,,Justitia pentru delicventa juvenila” , Ed: Valahia, 2006.
11. Gidul consilierului de probatiune- Chisinau: IRP, 2004.I
12. Girleanu ,,Coordonate psihosociale ale delicventei juvenile” Ed: Timis, Timisoara,
1997
13. Ion Pitulescu, Delincvenţa juvenilă, Bucureşti, Editura Ministerului de Interne, 1995
14. Probatiune presententiala in privinta minorilor- Chisinau: IRP, 2005.
15. Traian Dracanescu, Ion Manea. Delicventa juvenila- o lectie deschisa de sociologie,
Ed: Scoala Galateana, 2003
16. Andrei Agat, Maria Vioara ,,Comunitatile de Imigranti”
http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?rub=Universul%20Copilariei,
3.10.2010
17. Aurel Mosnoi ,,Delicventa juvenila”
http://www.scribd.com/doc/18163928/Delicventa-juvenila, 29.09.2010
18. Delicventa si justitia juvenila”
http://www.penalreform.ro/mfc/documente/experienta_internationala/Experienta%20e

14
 uropeana/DELICVENTA%20JUVENILA%20SI%20JUSTITIA%20JUVENILA%20I
N%20EUROPA.pdf, 13.10.2010
19. Denisa Patrascu ,,Cauzele delicventei juvenile”
http://denisapatrascu.wordpress.com/2010/02/13/studiu-criminologic-privind-cauzele-
delicventei-juvenile/ 13.10.2010
20. Eugen Scaunas ,,Problemele minorilor” http://www.agendabacau.ro/stiri-
zilnice/desteptarea/2813_delicventa-juvenila---o-adevarata-problema----minori-
infractori.html, 29.09.2010
21. ,,Fenomenul infractional”
http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_10384/Combaterea-delicventei-juvenile-
efort-comun-al-statelor-europene.html, 3.10.2010
22. Viorel Scobioala ,,Infractionalitatea in New York”
http://dacia.forumotion.net/economie-f9/new-york-cel-mai-mare-oras-sionist-din-
lume-t297.htm,29.09.2010
23. ,, Statistica minorilor delicventi”
http://statbank.statistica.md/pxweb/Database/RO/12%20JUS/JUS02/JUS02.asp,20.10.
2010

15