COLECTAREA ȘI PREZENTAREA MATERIALELOR LA EXPERTIZĂ

Dispunerea expertizei judiciare este o acțiune procesuală care se realizează

în anumite condiții concrete. Baza juridică de dispunere a expertizei judiciare este
ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței de judecată.
Conform prevederilor codului de procedură penală, ordonanța și încheierea este
compusă din trei părți: partea introductivă, descriptivă și rezolutivă.
În partea introductivă se indică data și locul întocmirii ordonanței sau
încheieri, cine a întocmit actul, de către ce instituție, numele, prenumele persoanei
care a întocmit, funcția și temeiuri pentru a le dispune.
Partea descriptivă se descriu pe scurt circumstanțele, se indică numele,
prenumele bănuiților, învinuiților, reclamațiilor și pârâților, acest fapt dă expertului
posibilitatea de a hotărî dacă este necesar de a lua cunoștință cu materialele cauzei
care se referă la obiectul expertizei, temeiuri pentru efectuarea expertizei,
domeniul cunoștințelor speciale necesare pentru efectuarea expertizei.
În partea rezolutivă se indică timpul expertizei, formularea întrebărilor,
indicarea instituției de expertiză sau numele, prenumele expertului, se descriu în
detaliu corpurile delicte și materialele de comparație, de asemenea, se indică locul
unde se află corpurile delicte și materialele de comparație, anumite materiale di
dosarul penal care vor fi necesare expertului.
În ordonanța sau încheierea de dispunere a efectuării expertizei trebuie să fie
bine formulate sarcinile și mai trebuie individualizate corpurile delicte și mostrele
de comparație care sunt prezentate expertului spre cercetare. Este preferabil să fie
indicat și descris la modul generale ambalajul cu descrierea obiectelor ce sunt în el.
Organul care dispune expertiza judiciară trebuie nu numai să formuleze
corect sarcinile expertizei, ci și să creeze condițiile reale pentru realizarea acestor
sarcini. Această se poate realiza atunci când se vor prezentat în totalitate corpurile
delicte corespunzătoare, mostrele de comparație și alte materiale ce conțin date
despre proveniența și condițiile de păstrare a obiectelor cercetate. Odată cu
întâmpinarea unor greutăți la dispunerea expertizelor organul care dispune în toate
cazurile este obligat să se consulte într-o instituție de expertiză sau să se folosească
de consultările unui specialist.
Chestiunile puse față de expert nu trebuie să depășească limitele
cunoștințelor speciale pe care le deține această persoană. Expertiza judiciară poate
să fie efectuată doar de către o persoană care este desemnată pentru efectuarea
acestei cercetări în conformitate cu prevederile legii procesual penale.
Ordonanța sau încheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru
instituție sau persoana abilitată să efectueze expertiza. În cazurile în care persoana
nu dispune de cunoștințe respective sau invocă anumite motive de
incompatibilitate, ea este în drept să nu efectueze expertiza judiciară.
În legea procesual penal sunt indicate reguli generale de dispunere a
efectuării expertizei, sunt stabilite condiții de efectuare, sunt prestabilite drepturile
și obligațiile participanților. Tactica dispunerii expertizelor este elaborată de
criminalistică, bazată pe legea procesual penală și folosită în scopuri urmăririi
penale, judiciare și în practica de expertiză.
Tactica de dispunere a efectuării expertizei este definită pentru prima dată de
către savantul rus Krîlov, care a propus „un sistem de procedee și metode științifice
și practice elaborate, aplicate în baza normelor procesual penale în cadrul
pregătirii, dispunerii și efectuării expertizei în scopul folosirii mai efective a
cunoștințelor speciale pentru stabilirea adevărului într-o cauză penală1.
Punând accent pe știință și practică, pregătirea și dispunerea expertizelor
judiciarei impun desfășurarea mai multor activități.
Organul de urmărire penală și instanța de judecată trebuie să stabilească, în
primul rând, temeiurile de dispunere a expertizei judiciare. Această problemă este
rezolvabilă reieșind din prevederile legislației procesual penale și prezenței unor
întrebări în procesul penal ce urmează a fi clarificate prin recurgerea la concursul
specialiștilor.
De aceea întotdeauna la dispunerea expertizelor se i-au în considerație două
elemente:

1
Крыло И.Ф. Путь развития тактики экспертизы// Сб. науч.работ Литовского НИИСЭ. Вильнюс 1969.
 - Necesitatea constatării circumstanțelor cazului care necesită a fi
probat;
- Necesitatea cunoștințelor speciale pentru constatarea acestor
circumstanțe.
Făcând trimitere la art. 142 alin. (1) C. proc. Pen. unde este menționat că
expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea circumstanțelor ce pot
avea importanță probatorie pentru cauză penală sunt necesare cunoștințe speciale
în domeniul științei, tehnicii, artei sau meșteșugului. Posedarea unor asemenea
cunoștințe speciale de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de către
judecător nu exclude necesitatea dispunerii expertizei judiciare.
Dispunerea expertizei se face, la cererea părților, de către organul de
urmărire penală sau de către instanța de judecată, precum și din oficiu de către
organul de urmărire penală2.
Însă instanța de judecată nu este obligată să dispună efectuarea expertizei
la cererea părților. Astfel, în cauza Brandstetter c. Austriei3, curtea a remarcat că
dreptul la proces echitabil nu presupune ca, în cazul în care opinia expertului
desemnat de instanță a fost de susținerea a celor afirmate de acuzare, instanță să
numească, la cererea apărării, un alt expert pentru o nouă expertiză.
În vederea dispunerii expertizei organele judiciare trebuie să procedeze la
o analiză temeinică a necesității și utilității acestora, spre a nu se recurge la
concursul specialiștilor decât atunci când pot contribui l lămurirea unor fapte sau
stări de fapt care prezintă importanță pentru cauză penală, care nu sunt valorificate
îndeajuns și pentru lămurirea lor este necesară folosirea cunoștințelor unor
specialiști. OUP și instanța de judecată, constatând existența condițiilor arătate,
sunt obligate să dispună efectuarea expertizei chiar dacă nu întrevăd posibilitatea
unor concluzii certe în raport cu materialul documentar care poate fi pus la
dispoziția experților ori în raport cu nivelul dezvoltării științei și al posibilităților
tehnice existente în domeniul respectiv.

2
Cod de procedură penală a Republicii Moldova adoptat la 14.03.2003 // Publicat în Monitorul Oficial nr. 248-241
din 05.11.2013.
3
Cauza Brandstetter c. Austriei. Hotărârea din 28 august 1991.
 Pregătirea urmelor și mijloacelor materiale de probă care trebuie să fie
trimise pentru expertiză, OUP trebuie să verifice autenticitatea și utilitatea
acestora. Verificând materialele care urmează a fi supuse examinării de către
experți, organul care dispune expertiza trebuie să urmărească și să asigure că în
procesul descoperirii și în special ridicărilor au fost respectate regulile
criminalistice pentru ca ele să nu-și modifice caracteristicele și proprietățile.
Urmele și mijloacele materiale de probă descoperite cu ocazia CFL sau ridicate cu
alte prilejuri trebuie descrise amănunțit în procesul verbal pentru a putea fi
identificate. În cazul în care nu au fost menționate în procesul verbal ele nu au
relevanță procesuală și nu pot fi trimise la expertiză.
Organul judiciar care dispune expertiza este obligat să efectueze un
studiu amănunțit al urmelor și mijloacelor materiale de probă pentru a se
familiariza cu specificul lor, în scopul stabilirii materialelor de comparație ce
trebuie să fie pregătite și formulării corecte a tuturor întrebărilor la care urmează să
răspundă experții.
Materialele supuse expertizei trebuie să fie reprezentative și suficiente
din punct de vedere cantitativ și calitativ. La dispoziția expertului se pun toate
materiale, obiectele de care are nevoie pentru a efectua în cele mai bune condiții
expertiza. În privința materialelor de comparație, celui ce dispune expertiza îi revin
o serie de obligații:
- Să confrunte datele privind materialele de comparație specificate în
procesule verbale întocmite cu ocazia ridicării lor cu obiectele înseși;
- Să verifice dace modelele de comparație au fost ridicate cu respectarea
regulilor criminalistice;
- Să verifice procesele verbale întocmite cu ocazia ridicării materialelor
de comparație și dacă acestea sunt corect descrise.
De asemenea, trebuie să urmărească dacă materialele de comparație sunt
suficiente, deoarece, concluziile expertului pot fi considerate fundamentale numai
dacă ele se bazează pe studiul unui număr cât mai mare de probe de comparație4.

4
Emil, Mihuleac. Expertiza judiciară. Bucureşti, 1971. P. 216.
 De asemenea, trebuie să se aprecieze dacă materialele de comparație sunt
utile. Cu ocazia aprecierii utilității materialelor de comparație, OUP trebuie să
stabilească:
- Dacă materialul de comparație provine din aceeași perioadă când s-a
creat înscrisul corp delict;
- Dacă timpul care a trecut de la data creării corpului delict până la data
luării probelor de coparație poate influența rezultatul expertizei;
- Dacă materialele supuse expertizei nu au suferit schimbări de la data
săvârșirii faptei până la data expertizei și dacă aceste modificări le fac sau nu utile;
- Dacă materialele pentru comparație au fost obținute în limita
posibilității, în condiții asemănătoare cu cele în care au fost create corpuri delicte.
Totodată, trebuie luate măsuri pentru ca materialele trimise pentru expertiză
să nu-și schimbe proprietățile fizice sau chimice, să nu fie înlocuite întâmplător sau
intenționat.
O regulă generală este ca obiectele care necesită a fi expertizate trebuie să
fie prezentate așa cum au fost depistate și ridicate de la locul faptei. Dacă corpurile
delicte sunt de mărimi mari sau numărul lor este impunător, atunci este necesar de
a le fotografia, sigila și păstra în locul indicat de ofițerul de urmărire penală.
Fiecare obiect se ambalează aparte, pe ambalaj fiind indicat denumirea, de unde a
fost ridicat, cu ocazia cărui eveniment. Formularea întrebărilor puse expertului
depinde de obiectul expertizei judiciare și de posibilitățile tehnico-științifice
existente.
Colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă este o activitate
procesuală specifică. Spre deosebire de alte acțiuni procesuale la colectarea
mostrelor nu se urmărește scopul de a administra probe. Totuși mostrele colectate
permit a constata veridicitatea probelor administrate și pertinența acestora.
Mostrele sunt colectate de către organul de urmărire penală din oficiu sau la
cererea părților, fie de instanța de judecată la cererea părților. În acest sens ofițer
de urmărire penală emite o ordonanță în care se indică persoana care va colecta
mostrele, persoana de la care se vor colecta mostrele, care mostre, volumul etc. De
regulă mostrele sunt colectate de la făptuitor, însă sunt situații când martorii sau
partea vătămată pot lăsa urmele la locul infracțiunii.
Activitatea propriu zisă de colectarea mostrelor și rezultatele acesteia se
înscriu în proces verbal. În cazuri excepționale, când persoana refuză să participe
la colectarea mostrelor, acesta poate avea loc în mod silit, această de regulă are loc
atunci când fără colectarea de mostre este imposibilă buna desfășurarea a
procesului penal.
În concluzie menționăm, că în cazul colectării silite a mostrelor pentru
comparație, nu sunt încălcate prevederile CEDO. Dreptul de a nu contribui la
propria acuzare privește, în primul rând, respectarea voinței acuzatului de a păstra
tăcerea. Aceasta nu se extinde și la folosirea în procedurile penale a materialului
care poate fi obținut de la acuzat prin utilizarea puterilor coercitive și care există
independent de voința suspectului, precum documentele obținute ca urmare a unui
mandat, testele de analiză a respirației, sângelui, urinei, precum și țesuturile umane
în vederea realizării unei analize ADN5.

BIBLIOGRAFIE

1. Cauza Brandstetter c. Austriei. Hotărârea din 28 august 1991.

2. Cauza Saunders c. Regatului Unit. Hotărârea din 17 decembrie 1996.
3. Cod de procedură penală a Republicii Moldova adoptat la 14.03.2003 //
Publicat în Monitorul Oficial nr. 248-241 din 05.11.2013.
4. Emil, Mihuleac. Expertiza judiciară. Bucureşti, 1971.
5. Крыло И.Ф. Путь развития тактики экспертизы// Сб. науч.работ
Литовского НИИСЭ. Вильнюс 1969.

5
Cauza Saunders c. Regatului Unit. Hotărârea din 17 decembrie 1996.