Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga
“ars poetica”
poezie modernistă

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga face parte din seria artelor poetice
moderne ale literaturii române din perioada interbelică, alături de Testament de Tudor Arghezi şi Joc
secund de Ion Barbu. Poezia este aşezată în fruntea primului său volum, Poemele luminii , care apare
în anul 1919.
Este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă crezul liric, adică propriile convingeri despre
arta literară şi viziunea asupra lumii. Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este
expresia viziunii poetului asupra lumii şi a atitudinii faţă de „corola de minuni” – imagine a
rotundului, simbol al perfecţiunii lumii.

În această poezie este reflectată viziunea blagiană despre lume, existând o identitate între
planul autorului şi cel al eului liric, deoarece discursul liric redă cu mijlioace poetice aspecte ale
filosofiei lui Blaga şi anume atitudinea de potenţare a misterelor Universului sau opţiunea pentru
cunoaşterea luciferică, rolul poetului nefiind acela de a descifra tainele lumii, ci de a le potenţa:
,,Omul trebuie să fie un creator, - de aceea renunţ cu bucurie la cunoaşterea absolutului” (Lucian
Blaga). Aşadar, două dintre liniile definitorii ale creaţiei lui Blaga se fixează de la acest prim volum:
interferenţa între poezie şi filosofie.

Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului: cunoaşterea
lumii este posibilă numai prin iubire (comunicarea afectivă totală). Poetul se situează în ipostaza
contemplatorului fascinat de întregul absolut, ale cărui elemente sunt enumerate în versurile poeziei:
flori, ochi, buze, morminte. Poezia reprezintă un mod de cunoaştere, prin participarea la misterul ei.
Actul poetic converteşte (transfugurează) misterul, nu îl reduce, deoarece cuvântul poetic nu înseamnă,
ci sugerează. Cunoaşterea poetică este de tip luciferic.

Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică
transmisă în mod direct şi, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii: pronumele şi verbele la
persoana I, topica afectivă: inversiuni şi dislocări sintactice. Natura confesiv-declarativă a textului este
susţinută prin
Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii lucifericePronumele eu,
care este reluat insistent în poezie, exprimă atitudinea poetului-filozof de a proteja misterele lumii, de
a aceea a refuza să intervină cu brutalitate în echilibrul lumii, strivindu-i, astfel, frumuseţea. Verbul la
forma negativă ,,nu strivesc” exprimă refuzul cunoşterii de tip raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea
luciferică/poetică. Metafora revelatorie ,,corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, absolutului,
prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este de a adânci aceste
taine. Metafora sugerează o lume care are frumuseţea, dar şi fragilitatea florii, asupra căreia orice
intervenţie violentă poate avea consecinţe distructive.
Titlul este reluat în incipitul poeziei, ca prim vers, iar sensul său, îmbogăţit prin seria de
antiteze şi prin lanţul metaforic, se întregeşte cu versurile finale: ,,Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii/[...] căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Atitudinea poetului devine mesaj, prin
reluarea identică a titlului în incipit. Metaforele enumerate surprind temele majore ale creaţiei poetice,:
,,flori”- viaţa/efemeritatea/frumosul, ,,ochi”- cunoaşterea/, ,,buze”-iubirea/rostirea
poetică, ,,morminte”- tema morţii/ eternitatea.
 Compoziţional, poezia are trei secvenţe marcate, de obicei, prin scrierea cu iniţială majusculă a
versurilor.
Prima secvenţă exprimă concentrat, cu ajutorul verbelor la forma negativă: ,,nu strivesc”, ,,nu
ucid (cu mintea”), atitudinea poetică faţă de tainele lumii - refuzul cunoaşterii logice, raţionale,
definind concepţia filosofică privind cunoaşterea luciferică. În ultimul vers al acestei secvenţe se
subliniază, prin enumeraţie, simboluri ale misterelor universului: natura, viaţa, existenţa universului
(“flori”), perceperea lumii (“ochi”), comunicarea prin cuvânt şi iubirea (“buze”) şi moartea ca o
componentă a existenţei ciclice.
A doua secvenţă, mai amplă, se construieşte pe baza unor relaţii de opoziţie: „eu”-
„alţii”, ,,lumina mea”- lumina altora”, cunoaşterea poetică - cunoaşterea de tip raţional, logic. Aceste
opoziţii subliniază cele două atitudini divergente pe care omul le poate adopta în faţa lumii. Nu
strivesc, nu ucid sunt negaţiile a ceea ce săvârşeşte mintea, în efortul ei de cunoaştere, „sugrumând”
vraja nepătrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric. Metafora luminii, emblematică pentru opera
poetică a lui Lucian Blaga, inclusă în titlul volumului de debut, sugerează cunoaşterea. Misterul este
exprimat prin termeni abstracţi, metaforici, care păstrează ambiguitatea metaforei din titlu: tainele,
vraja nepătrunsului ascuns, adâncimi de întuneric, întunecate zare. Comparaţia în care se regăseşte
motivul lunii, „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu micşorează, ci tremurătoare / sporeşte şi
mai tare taina nopţii,/ aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi fiori de sfânt mister”,
plasticizează imaginea abstractă, funcţionând ca o construcţie explicativă.
Finalul poeziei constituie o a treia secvenţă, cu rol concluziv: căci eu iubesc şi flori şi ochi şi
buze şi morminte. Iubirea devine un sentiment metafizic, care sacralizează realul, ideea filosofică
exprimată fiind cunoaşterea înseamnă iubire.
Elementele de recurenţă sunt reprezentate de motivul misterului şi motivul luminii, simboluri
centrale ale poeziei, pentru că discursul liric se organizează în jurul acestor elemente. Misterul este un
concept fundamental atât al operei filosofice a lui Blaga, cât şi al operei poetice.
Sursele expresivităţii se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic. Astfel, la nivel
morfosintactic, repetarea, de şase ori în poezie, a pronumelui personal „eu”-susţine caracterul
confesiv; enumerarea prin şi din versul final – aşază pe acelaşi plan elementele universului; conjunţia
adversativă „dar” în poziţie mediană în ansamblul poeziei – susţine relevarea relaţiilor de opoziţie.
La nivel lexico-semantic, se remarcă terminologia abstractă, utilizarea unor cuvinte care aparţin
câmpului semantic al misterului: metafore revelatorii, precum „tainele”, „nepătrunsul ascuns”, „a
lumii taină”, „întunecata zare’, „sfânt mister”, „ne-nţeles’, „ne-nţelesuri şi mai mari”;opoziţia
lumină-întuneric relevă simbolic relaţia: cunoaştere poetică (prin iubire şi creaţie) – cunoaştere logică;
plasarea pronumelui „eu” în poziţie iniţială şi repetarea lui evidenţiază definirea relaţiei eu-lume.
La nivel stilistic, se cultivă cu predilecţie metafora revelatorie, care caută să releve, să potenţeze un
mister esenţial, dar şi metafora plasticizantă, care dă concreteţe.
Din punct de vedere prozodic, poezia este alcătuită din 20 de versuri cu metrica variabilă, al
căror ritm interior redă fluxul ideilor şi frenezia sentimentelor; este utilizată tehnica
ingambamentului. Forma modernă este o eliberare de rigorile clasice, o cale directă de transmitere a
ideii şi a sentimentului poetic.
Textul poetic modern se caracterizează prin obscuritate, mister. Criticul român E.Lovinescu
consideră că înnoirea limbajului şi intelectualizarea emoţiei sunt proprii poeziei moderne, iar poezia
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o meditaţie, fiind exprimate idei filozofice. Alte
elemente moderne regăsite în această poezie vizează versificaţia: metrica variabilă, ritmul interior
determinat de gândirea profund metafizică, versul alb, ingambamentul.
Lucian Blaga îşi exprimă în poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” propria viziune
asupra lumii, pentru că textul liric devine expresia conştiinţei sale: „calea mea”, care presupune
contopirea cu misterele universului, rolul poetului fiind acela de a intensifica aceste taine prin creaţie.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

(1919)