Lev ŞESTOV

Ce este
OOlșevismul
EIELEEIE
 Lev Şestov

Ce este bolșevismul

Traducere de Nicolae Constantinescu

amalgama
2016
Traducerea s-a făcut după Qu'est-ce que le bolchévisme? de Lev Isaakovici
Şestov (1866-1938), text apărut în Mercure de France în anul 1920.

Copertă: Virgiliu Păcureţu

Versiune digitală. Andreea Constantinescu

|SEN ePub iBOOKS: 978-606-8679-43-3

ISBN ePub Google play: 978-606-8679-44-0

email: editura@amalgama.ro
WWW. amalgama.ro

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin editurii amalgama.

Lev Isaakovici Şestov (1866-1938)
 Vă recomandăm și

David Lindsay ­ Călătorie în Arcturus

Platon ­ Apărarea lui Socrate

Niccolò Machiavelli ­ Principele

Antoine de Saint­Exupéry ­ Micul prinț

Victor Hugo ­ Cosette și Gavroche

Panait Istrati ­ Chira Chiralina

Laozi ­ Dao De Jing ­ Cartea căii și a virtuții

Sun Tzu ­ Arta războiului

*** ­ Arta războiului prin 36 de stratageme

Etienne de la Boétie ­ Discurs despre servitutea voluntară

Abraham Merritt ­ Monstrul de metal

Philip F. Nowlan & Abraham Merritt ­ Armageddon 2419 A.D. și alte

povestiri SF

Nicolae Constantinescu ­ Înainte de război și alte povestiri SF

Jules Verne ­ O dramă în Livonia

 Guy de Maupassant ­ Horla

Charles Deslys ­ Zingara

Xavier de Montépin ­ Masca neagră

Ion Creangă ­ Povestea poveștilor și povestea lui Ionică cel prost

*** ­ Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea

*** ­ Pildele lui Esop

Karl Marx & Friedrich Engels ­ Manifestul Partidului Comunist

Bogdan Alexandru Groza ­ Rețete de post / Rețete sănătoase

Ioana Maroșan ­ Salate pentru fiecare zi

*** ­ Coranul și viața profetului Mahomed

E. L. Michel ­ Extrase din MEIN KAMPF însoțite de comentarii

 I

De când am sosit în Franţa, toată lumea — compatrioţi şi

străini — îmi pune invariabil aceeaşi întrebare: „Ce este
bolşevismul? Ce se petrece în Rusia? Ai văzut cu ochii dumitale,
povesteşte­ne. Noi nu ştim nimic, nu înţelegem nimic. Spune­ne
tot şi, pe cât posibil, într­un mod calm şi imparţial”.
E greu sau chiar imposibil să vorbesc calm despre ce se
petrece la ora aceasta în Rusia. Poate voi reuşi să vorbesc
imparţial.
Este adevărat că, de cinci ani, războiul ne­a obişnuit cu tot
felul de orori, dar ceea ce se petrece în Rusia e mai rău decât
războiul. Oamenii ucid acolo nu numai oameni, ci şi ţara lor, fără
măcar să bănuiască ce fac. Unii îşi imaginează că înfăptuiesc o
mare operă şi cred că salvează omenirea. Ceilalţi nu cred nimic şi
se adaptează pur şi simplu noilor condiţii de existenţă, ţinând cont
de interesele lor zilnice. Ce se va întâmpla mâine? Întrebarea îi
lasă indiferenţi pe aceştia din urmă. Nu cred în acest mâine, după
cum nu­şi amintesc ce a fost ieri. Oamenii de acest fel formează
în Rusia, ca peste tot, majoritatea zdrobitoare. Şi, oricât ar părea
de ciudat la prima vedere, astfel de oameni, care trăiesc de la o zi
la alta, absorbiţi în întregime de micile lor interese, creează istoria.
În mâinile lor se află viitorul Rusiei, al omenirii, al lumii.
Iată ce nu înţeleg liderii ideologi ai bolşevismului. S­ar părea
că discipolii şi susţinătorii lui Marx, care şi­a împrumutat filosofia
istoriei de la Hegel, ar trebui să fie mai clarvăzători, să ştie că
istoria nu se face în cabinetele de studiu şi nu se lasă, ca o pânză
pictată, aşezată în rama decretelor arbitrare. Or, încercaţi să­i
spuneţi asta ideologului bolşevic cu ochi albaştri şi veţi vedea că
nu va reuşi nici măcar să înţeleagă despre ce­i vorbiţi. Şi dacă, din
întâmplare, ar înţelege, vă va răspunde exact în acelaşi fel în care
răspundeau pe vremuri, în timpul ţarului, redactorii de la Novoie
Vremia şi alte ziare care îşi asumau trista sarcină de a justifica
prin idei regimul de aservire: „Toate astea înseamnă dogmatism”.
Istoria, Hegel, filosofia, ştiinţa… Omul politic s­a eliberat de toate
astea. Acest om politic hotărăşte soarta ţării care îi este
încredinţată după propriile concepţii.
Se spune că Nicolae I, căruia îi fusese prezentat proiectul
unei căi ferate între Moscova şi Petersbourg, fără să examineze
planurile inginerilor, a trasat pe hartă o linie aproape dreaptă
legând cele două capitale şi a rezolvat astfel problema într­un
mod simplu şi rapid. În acelaşi fel soluţionează toate problemele şi
stăpânii actuali ai Rusiei. Şi dacă regimul lui Nicolae I, ca cel al
majorităţii predecesorilor şi succesorilor săi, merită pe bună
dreptate numele de despotism ignorant, cu atât mai multă
îndreptăţire poate fi caracterizat prin această sintagmă regimul
bolşevicilor. Este vorba de despotism şi, subliniez cu tărie, de
despotism ignorant. Bolşevicii, la fel ca oamenii politici dintr­un
trecut recent, nu numai că nu cred în virtute (scepticism care este,
după cum ştim, admis în politică), ci nu cred mai mult nici în
ştiinţă, nu cred nici măcar în inteligenţă. Păstrători conştiincioşi ai
tradiţiilor politice pur ruseşti — tradiţii din perioada de iobăgie atât
de vii încă în memoria tuturor —, cred numai în bâtă, în forţa fizică
brutală. Şi tot aşa cum, foarte recent, înainte de război, în Dumă,
deputaţii de dreapta de felul lui Makariv şi Purişcevici luau în râs
umanismul liberal şi răspundeau ameninţând cu spânzurătoarea şi
închisoarea tuturor tentativelor opoziţiei care încerca să­i scoată,
cât de cât, pe vechii noştri miniştri şi oameni ai conducerii din
făgaşele lor reacţionare, comisarii actuali nu cunosc decât o
singură expresie, cirezviciaika. Sunt convinşi că toată profunzimea
înţelepciunii guvernamentale constă în acest cuvânt. Libertăţile,
garanţiile individuale etc., toate astea sunt doar invenţii fără sens
ale învăţaţilor din Europa, doctrinarilor din Occident. În Rusia, ne
lipsim foarte bine de libertăţi şi de garanţii individuale! Vom
publica vreo sută de mii sau un milion de decrete şi ţara
analfabetă, ignorantă, neputincioasă, săracă, va deveni dintr­o
dată bogată, instruită, puternică şi întreg universul va veni să
admire şi să împrumute cu fervoare noile forme ale regimului
guvernamental şi social.
Rusia va salva Europa. Toţi ideologii noştri mărginiţi sunt
profund convinşi de asta. Rusia va salva Europa tocmai pentru că,
spre deosebire de Europa, Rusia crede în acţiunea magică a
verbului. Oricât ar părea de ciudat, bolşevicii, materialişti fervenţi,
apar în realitate ca idealiştii cei mai naivi. Pentru ei, condiţiile reale
ale vieţii umane nu există. Sunt convinşi că verbul are o putere
supranaturală. Totul se face sub dominaţia verbului; trebuie doar
să te încrezi în el cu mult curaj. Şi s­au încrezut în el. Plouă cu mii
de decrete. Niciodată, nici în Rusia, nici în altă ţară, nu s­a vorbit
atât de mult. Şi niciodată cuvântul n­a răsunat atât de trist,
corespunzând atât de puţin cu realitatea. Este adevărat că, din
perioada iobăgiei, ca şi în timpul ţarilor Alexandru al II­lea şi
Nicolae al II­lea, se vorbea şi se făceau promisiuni. Este adevărat
că, în timpul vechiului regim, nepotrivirea între vorbele şi faptele
guvernului provoca indignare şi revoltă. Dar ceea ce se petrece
acum depăşeşte orice limită, chiar şi cea a verosimilului. Oraşe şi
sate mor literalmente de foame şi de frig. Ţara devine tot mai
sleită de puteri nu de la o zi la alta, ci de la o oră la alta. Ura
atroce, reciprocă şi nu între clase cum ar vrea bolşevicii, ci a
tuturor contra tuturor, creşte fără încetare şi, în acest timp,
condeiele jurnaliştilor­funcţionari continuă să scrie pe hârtie
aceleaşi cuvinte, devenite plictisitoare pentru toţi, despre viitorul
rai socialist.
 II

I­am numit pe bolşevici idealişti şi am spus că nu cred în

nimic altceva decât în forţa fizică brutală. La prima vedere, sunt
două afirmaţii care par contradictorii. Idealistul crede în puterea
cuvântului şi nu în forţa fizică. Dar această contradicţie este doar
aparentă: oricât ar fi de paradoxal, poţi să fii un idealist al forţei
fizice brutale.
Or, în Rusia ţaristă, cercurile conducătoare au idealizat
întotdeauna forţa brutală. Când a venit la putere Guvernul
Provizoriu, întâi cu Lvov şi apoi cu Kerenski, multora li s­a părut
că se născuse o nouă eră. Şi, într­adevăr, timp de câteva luni,
Rusia a prezentat un spectacol impresionant: o ţară enormă
întinzându­se pe sute de mii de kilometri, cu o populaţie de
aproape două sute de milioane de locuitori, lipsindu­se de orice
autoritate, deoarece, deja din luna martie 1917, la ordinul
guvernului, în toată ţara, poliţia fusese desfiinţată fără să fie
înlocuită cu altceva. La Moscova se glumea: „Trăim acum pe
cuvânt”, se spunea. Şi, într­adevăr, s­a trăit destul de mult „pe
cuvânt” şi s­a trăit relativ bine. Guvernul Provizoriu evita orice
măsură mai mult sau mai puţin drastică, preferând să acţioneze
prin persuasiune. Trebuia admirat faptul că, în pofida unei situaţii
excepţionale, existenţa a fost la urma urmelor foarte suportabilă în
Rusia până la lovitura de stat bolşevică. Se putea călători cu
trenul şi pe drumuri, fără confort, e adevărat, dar şi fără riscuri —
cel puţin, fără mari riscuri de a fi jefuit şi ucis. Chiar şi în satele
cele mai îndepărtate, nimeni nu jefuia proprietăţile. Ţăranii luau
pământurile, dar rareori se atingeau de proprietari, de casele sau
de averea lor personală. Am petrecut vara anului 1917 într­un sat
din gubernia Tula, iar prietenul la care locuiam, deşi era unul
dintre cei mai mari proprietari funciari din district, nu avea necazuri
cu ţăranii. Eu însumi am străbătut de două ori, cu trăsura, drumul
de la proprietatea prietenului meu la staţia de tren, aproape 28 de
verste1; alţii au făcut acelaşi traseu şi aceste călătorii s­au
terminat fără probleme. Toate acestea insuflau, după toate
aparenţele, puterii centrale convingerea că forţa ei era forţa
adevărului şi că, contrar vechilor metode de guvernare, se putea
căuta şi obţine ordinea nu prin măsuri de constrângere organizată,
ci numai prin forţa persuasiunii. Kerenski credea chiar că putea să
conducă la luptă soldaţii care nu recunoşteau disciplina. Dar
lucrurile nu se petreceau aşa decât în timpul Guvernului
Provizoriu, care încerca să instaureze adevărul în locul forţei. Şi,
din acest punct de vedere, trebuie spus că Guvernul Provizoriu
încerca să atingă un scop revoluţionar, dar creând în Rusia un fel
de oameni ai adevărului, ceva de genul a ceea ce visase şi
despre care vorbise contele Tolstoi, prinţul Kropotkin şi care se
pare că nu era străin slavofililor noştri. Ştiu foarte bine că nici
prinţul Lvov, nici Miliukov, nici Kerenski nu erau atât de naivi încât
să tindă în mod conştient la realizarea în Rusia a idealului
anarhist. Totuşi, în realitate, favorizau anarhia. Aveam un guvern,
nu aveam autoritate, iar oamenii care făceau parte din guvern
suplineau cu numele lor absenţa oricărei autorităţi. Când a fost
vorba să se aleagă între metodele de guvernare folosite de
funcţionarii ţarişti şi inacţiunea autorităţii, Guvernul Provizoriu a
preferat inacţiunea. Dar n­a ştiut să găsească ceva nou.
Bolşevicii, care au luat locul Guvernului Provizoriu, s­au aflat în
aceeaşi dilemă: ori metodele ţariste, ori absenţa oricărei autorităţi.
Absenţa oricărei autorităţi nu putea să­i încânte pe bolşevici,
deoarece exemplul Guvernului Provizoriu arătase că absenţa
oricărei autorităţi este departe de a fi un lucru chiar atât de
inofensiv după cum păruse multora la început. Dar nici bolşevicii
n­au ştiut să găsească ceva propriu lor. Şi, cu îndrăzneala unor
oameni care nu­şi dădeau seama de gravitatea şi
responsabilitatea sarcinii pe care şi­o asumau, bolşevicii au
hotărât să rămână complet fideli rătăcirilor vechii birocraţii ruse.
Din acel moment, cine era cât de cât clarvăzător, şi­a dat imediat
seama de esenţa bolşevismului şi de viitorul lui.
Era clar că revoluţia fusese strivită şi bolşevismul era,
esenţialmente, o mişcare profund reacţionară, ba chiar constituia
un pas înapoi faţă de Nicolae al II­lea, deoarece, foarte repede,
bolşevicii au înţeles că metodele lui Nicolae al II­lea nu puteau să
le fie de ajuns şi aveau nevoie să adopte înţelepciunea
guvernamentală a lui Nicolae I, ba chiar a lui Arakcieiev. Cuvântul
liberal a devenit pentru ei cuvântul cel mai detestabil. Au înţeles
repede că nu vor guverna o ţară liberă, că nu vor conduce o ţară
liberă aşa cum nu conduseseră nici Nicolae I, nici Alexandru al II­
lea, nici Nicolae al II­lea. Pentru un francez sau un englez, o astfel
de situaţie ar părea complet inadmisibilă; francezul sau englezul
ştie perfect că nimic nu va fi bun într­o ţară unde nu există
libertate. Dar bolşevicii ruşi, educaţi de regimul ţarist de aservire,
au vorbit despre libertate doar cât timp puterea se afla în mâinile
adversarilor lor. După ce au luat puterea, au renunţat fără nicio
dezbatere la toate libertăţile şi au declarat în modul cel mai
dezinvolt că ideea libertăţii burgheze, bună pentru vechea Europă
convertită, nu avea nicio valoare pentru Rusia. Un guvern, o
putere forte, asta îi trebuie poporului pentru binele lui şi, cu cât
poporul va fi mai puţin consultat, cu atât mai mare şi mai trainică
va fi fericirea lui. Dacă Nicolae I şi Arakcieiev, morţi de mult timp,
ar ieşi din morminte, s­ar bucura de triumful ideilor lor: de la prima
încercare de a­şi realiza înaltul ideal, opoziţia rusă a fost nevoită
să recunoască faptul că adevăratul ideal guvernamental rusesc
era cel adevărat.
Cine vrea să înţeleagă ce se petrece la ora actuală în Rusia
trebuie să examineze cu o atenţie deosebită primele fenomene de
creaţie guvernamentală a bolşevicilor. Tot ce­au făcut mai târziu
este foarte strâns legat de primele lor fapte.
Aici, în Europa şi uneori chiar în Rusia, unii sunt înclinaţi să
creadă că bolşevismul constituie o anumită noutate, ba chiar o
noutate de o enormă importanţă. Este o eroare: bolşevismul n­a
ştiut să creeze nimic şi nu creează nimic. În asta constă cea mai
mare greşeală faţă de Rusia şi faţă de lume, prin faptul că Rusia
este legată de lume economic, politic şi moral. Bolşevismul nu
creează, trăieşte din ce a fost înaintea lui. În privinţa politicii
interne, după cum am spus, a împrumutat ideile de­a gata de la
Arakcieiev şi de la Nicolae I. Nici în politica externă nu s­a dovedit
mai original, începând cu tratatul de la Brest­Litovsk2 pe care l­a
încheiat şi sfârşind prin tentativele lui de a elabora un acord cu
Europa despre care se vorbeşte atât de mult acum. În tot ce a
făcut în acest sens, recunoaştem procedeele politicii asiatice a lui
Abdul­Hamid3, pe care le­am văzut atât de des puse în aplicare.
Bolşevicii nu contează pe propriile forţe, după cum nici Abdul­
Hamid nu conta pe ale lui. Rusia martirizată, neputincioasă,
măcinată de certuri interne nu poate să ceară nimic pentru ea şi
nici nu poate să dea. A mai rămas un singur lucru: să încerce să
semene discordie între Anglia, Franţa, Italia şi Germania, contând
pe prea marea diversitate şi chiar pe opoziţia dintre interesele lor,
sperând ca în final, dacă va reuşi să le ciocnească unele de altele,
să poată trage un profit mai mic sau mai mare de pe urma
conflictelor lor. În acest fel a reuşit Abdul­Hamid să salveze Turcia
timp de 30 de ani. Poporul trăia în mizerie, dar sultanul se
menţinea la putere; ţara sărăcea şi mergea spre pierzanie, dar
puterea nelimitată a dinastiei era de neatins. Treizeci de ani este
un răstimp care le pare bolşevicilor o eternitate. De aceea, vor
reuşi să­şi atingă scopul în mai puţin timp. Care scop? Vom vedea
mai departe.
 III

Între timp, aş vrea să înfăţişez cât mai clar cu putinţă

trăsătura cea mai caracteristică a bolşevismului, ce are esenţial,
după părerea mea. Bolşevismul este, repet, reacţionar; nu e în
stare să creeze nimic; ia ce găseşte la îndemână, ceea ce alţii au
făcut fără el. Pe scurt, bolşevicii sunt paraziţi chiar în esenţa lor.
Bineînţeles, nu­şi dau seama de asta şi nici n­o înţeleg. Şi chiar
dacă ar înţelege, e puţin probabil că ar consimţi s­o recunoască
direct. Dar, în toate domeniile în care şi­au exercitat activitatea, le­
a ieşit la iveală particularitatea esenţială. Formulează ei înşişi
sarcina pe care o au de îndeplinit zicând că, întâi, trebuie să
distrugi totul şi să nu începi să creezi decât după ce ai distrus.
Dacă ideologii bolşevici cu ochi albaştri ar fi în stare să gândească
un moment ceea ce spun ar fi înspăimântaţi. Nici măcar nu mă
refer la faptul că o astfel de formulă este categoric contradictorie
cu învăţătura fundamentală a socialismului. Se înţelege de la sine
că Marx nu şi­ar recunoaşte discipolii, nici susţinătorii în oamenii
care au formulat un astfel de program. Marx considera că
socialismul era o formă superioară de organizare economică a
societăţii, decurgând cu aceeaşi necesitate din organizarea
burgheză după cum aceasta i­a succedat organizării feudale; iar
socialismul nu numai că nu presupunea distrugerea organizării
economice burgheze, ci intenţiona, dimpotrivă, s­o păstreze
complet şi să menţină intact tot ce fusese creat de regimul
anterior. În consecinţă, sarcina socialismului îi apărea lui Marx ca
o sarcină constructivă. Transformarea organizării burgheze într­o
organizare socialistă nu însemna distrugerea, ci sporirea forţelor
de producţie ale ţării. Era o sarcină pozitivă. Prin urmare,
bolşevicii au renunţat la această sarcină, mai ales pentru că,
probabil, nu aveau nicio posibilitate să creeze. E mult mai simplu,
mai uşor şi mai puţin neplăcut să trăieşti pe seama a ceea ce a
fost făcut înainte. Şi, într­adevăr, bolşevicii nu distrug nimic în
fond. Trăiesc pur şi simplu cu ceea ce au găsit gata făcut în fosta
organizare. Când cineva i­a reproşat lui Lenin că bolşevicii se
dedau la jaf, acesta a răspuns: „Da, jefuim, dar jefuim ceea ce a
fost jefuit”. Să admitem că aşa e. Să admitem că bolşevicii nu iau
cu adevărat înapoi decât ceea ce a fost luat cu forţa înaintea lor:
asta nu schimbă cu nimic situaţia. Bolşevicii rămân nişte paraziţi,
deoarece, neadăugând nimic la ceea ce a fost creat înaintea lor,
se hrănesc cu sucurile organismului de care s­au prins.
Cât timp se poate trăi aşa? Cât timp Rusia îi poate hrăni pe
bolşevici? N­aş putea să spun. Poate gradul de răbdare şi
capacitatea de supunere a patriei noastre ne vor înşela toate
calculele. Ce n­a suportat Rusia? Ce paraziţi nu s­au hrănit cu
sucurile ei? Las deoparte secolul al XVIII­lea, domniile Anei
Ivanova şi Elisabetei Petrova. Dar secolul al XIX­lea a fost în
această privinţă înfricoşător. Birocraţia rusă, dispunând fără
control de Rusia şi de întreg poporul rus, pornea întotdeauna de la
punctul de vedere că funcţionarii trebuiau să comande şi populaţia
să se supună. Se spune despre Nicolae I că, în timpul războiului
Crimeii, unul dintre miniştri sfătuindu­l să publice în presă
informaţii mai detaliate despre mersul războiului, deoarece
locuitorii din Petersburg erau îngrijoraţi şi tulburaţi, a răspuns:
„Îngrijoraţi, tulburaţi? Dar ce­i priveşte asta pe ei?”
Nicolae I era primus inter pares4 dintre funcţionarii lui. Fiecare
funcţionar era convins că populaţia, locuitorii — Rusia nu a iubit şi
nici n­a admis vreodată cuvântul cetăţean — erau doar nişte
creaturi bune de comandat. Populaţia trebuia să fie fericită că
avea stăpâni, care se întruchipau în stăpânul suprem, ţarul.
Străinii înţeleg de bună seamă greu o astfel de stare de lucruri,
dar cât timp n­o vor înţelege, nu vor înţelege nimic din bolşevism.
Birocraţia rusă a fost întotdeauna parazitară. Mai mult, nu numai
clasa conducătoare, ci întreaga înaltă societate rusă ducea, într­o
măsură mai mică sau mai mare, o existenţă de paraziţi. Îmi
amintesc că, atunci când au apărut primele rapoarte ale
inspectorilor muncii — eram încă student —, profesorul Yanjul,
savant bine cunoscut în Rusia, inspector al muncii în regiunea
Moscova, îşi rezuma astfel impresiile despre tot ce văzuse în
uzinele şi fabricile din regiune: „Industriaşul rus încearcă să­şi
obţină beneficiile neindustrial, adică nu prin ameliorarea
procedeelor de producţie, ci prin toate mijloacele, în principal
printr­o exploatare cinică şi necinstită a muncitorilor”.
Iată alt fapt care ar putea să pară cât se poate de absurd
celor care nu cunosc condiţiile vieţii din Rusia. Contele Tolstoi
povesteşte în operele lui postume că, în tinereţe, având ideea de
a achiziţiona o nouă proprietate, încercase s­o cumpere într­o
regiune unde locuiau ţărani ce nu aveau pământ. „În felul acesta,
zice contele Tolstoi, aş fi putut să­mi procur gratuit muncitorii de
care aveam nevoie”.
Parazitismul era caracteristic claselor de sus ale societăţii de
dinainte de revoluţie, dar noii nobili, adică cei care s­au agăţat de
guvernarea actuală, i­au depăşit cu mult pe cei vechi, astfel încât,
chiar din acest ultim punct de vedere, bolşevismul nu e original.
Bolşevicii au făcut tot ce au putut ca să pună piedică sarcinii
fundamentale a revoluţiei: eliberarea poporului rus. Este cât se
poate de evident că nu le­a reuşit nici măcar opera de distrugere.
Au distrus o mare parte din bunurile naţionale, au ucis în închisori
şi cirezviciaiki un mare număr de foşti miniştri, de cinovniki şi
bogaţi. N­am să mă opresc aici. Toată lumea ştie cum lucrează
tchrezvitchaïki din Letonia şi soldaţii chinezi; dar n­au distrus
birocratismul, nici burghezia. Birocratismul în Rusia nu proliferase
cu aşa rapiditate. Şi ce birocraţie trândavă, jalnică! În fiecare
serviciu sunt de zece ori mai mulţi funcţionari decât este nevoie,
iar din zece servicii, abia e unul care foloseşte la ceva. Toţi
(bărbaţi, femei, tineri şi bătrâni) sunt funcţionari. Bolşevicii au
convingerea că cine nu e funcţionar este periculos pentru stat şi îi
persecută oricum pe cei care nu sunt în serviciul lui: sunt
împovăraţi cu contribuţii, sunt lăsaţi fără cartele de alimente, sunt
mobilizaţi pentru armată etc. Şi atunci te faci funcţionar, cu atât
mai mult cu cât oamenii instruiţi sunt lipsiţi complet de orice mijloc
de trai în afară de leafa de funcţionar de la stat. Un necalificat sau,
în general, un om viguros, se poate duce la ţară unde ar putea
găsi de lucru şi, astfel, un acoperiş şi o bucată de pâine. Dar un
om instruit — un profesor, un medic, un inginer, un scriitor, un
savant — e condamnat să moară de foame dacă nu consimte să
sporească hoardele deja nenumărate de funcţionari paraziţi.
 Şi burghezia e distrusă? voi fi întrebat. Deloc. Vechii burghezi
sunt distruşi. Fabricanţii, negustorii şi principalii lor colaboratori au
murit în cea mai mare parte sau au fugit. Dar burghezia e mai
puternică în Rusia, mai numeroasă, cu mult mai numeroasă decât
era înainte. Acum, aproape toţi ţăranii din Rusia sunt burghezi.
Păstrează îngropate în pământ sute de mii şi chiar milioane de
ruble emise pe vremea ţarului, a lui Kerenski, a sovietelor, ruble
ucrainene şi alte valori şi nu reuşim să le smulgem bogăţiile. În
plus, noua burghezie nu mai are niciuna dintre tradiţiile care, într­o
oarecare măsură, ţineau în frâu poftele vechii burghezii.
Rusia a fost întotdeauna ţara arbitrariului prin excelenţă.
Miniştrii ţarişti de genul lui Şcieglovitov sau al lui Maklakov n­au
înţeles niciodată ce mare forţă creatoare constituie într­un stat o
concepţie de drept clară. Insultau în orice moment poporul, şi în
modul cel mai îngrozitor, insultând felul în care concepea el
dreptul şi morala. În Rusia, nu exista justiţie, nu mă refer la o
justiţie clementă, ci pur şi simplu la justiţie. Codul stabilit de
Alexandru al II­lea5 ajunsese foarte repede să fie considerat de
miniştrii lui un lanţ greu, de care se debarasau treptat, păstrând
doar o faţadă decorativă. Poporul înţelegea asta admirabil. Ştia în
ce scop erau puşi şefii adunărilor provinciale, de ce era introdusă
pedeapsa corporală la ţară. Şi el ura instituţiile şi autorităţile care îi
erau impuse cu forţa din exterior. Dar, în adâncul sufletului, păstra
credinţa în adevăr, acea credinţă care şi­a găsit expresia în cele
mai bune opere ale literaturii ruse. Părea chiar că poporul a avut
încredere şi în ţar, considerându­l o victimă a sfetnicilor răi din
jurul lui. Dar izbucnind revoluţia, a devenit clar că poporul nu mai
credea în ţar. Oricât ar părea de ciudat, nu s­a găsit, în imensa
Rusie, un oraş sau un canton care să se ridice în apărarea ţarului
detronat. Ţarul a plecat, călătorie sprâncenată! Ne vom lipsi foarte
bine de el! Pentru că adevărul căutat de popor nu se găsea la el,
ci în altă parte, la cei care luptaseră împotriva ţarului. Iată motivul
succesului colosal înregistrat la începutul revoluţiei de
revoluţionarii socialiştii. Adevărul era la ei. Suferiseră pentru
popor, acesta era strigătul general. Femei, tinere, bătrâni, toţi
alergau la urne să­i voteze pe oamenii adevărului, pe martirii
poporului. Voiau rezolvarea tuturor problemelor pe calea
adevărului şi a dreptăţii, spre gloria sfintei Rusii. Revoluţionarii
socialiştii ruşi triumfau. O revoluţie fără vărsare de sânge, iată ce
era Rusia, nu Europa putredă, da!
 IV

Aici a apărut pentru a doua oară neputinţa politică şi

incapacitatea acelei părţi a intelectualităţii căreia i­a revenit
puterea după răsturnarea de pe tron a ţarului. După cum
spuneam, Guvernul Provizoriu n­a ştiut să facă nimic. Domnea,
dar nu guverna. În spatele lui, guvernau sovietele, care, fără vreo
acţiune pozitivă, se făceau instrumentele distrugerii ţării,
distrugere împinsă la maximum. În cadrul sovietelor, se ducea o
luptă între revoluţionarii socialişti şi bolşevici. Cele două tabere
făceau apel la popor. Dar poporul a rămas tăcut câteva luni la
rând. Aştepta. Spera că guvernul va găsi un mijloc de reconstruire
a ţării conform acelui ideal de dreptate care trăia în sufletul omului
de rând. Dar nu exista guvern. Existau doar partide care se luptau
între ele şi erau foarte puţin pregătite pentru acţiunea
guvernamentală. Nimeni nu recunoaştea şi nici nu voia să
cunoască poporul şi nevoile sale. Singura preocupare: cui îi va
reveni puterea. Şi, pentru că, totuşi, se presupunea că puterea va
aparţine celui care va şti să câştige simpatia majorităţii populaţiei,
în rândul partidelor începea să apară o emulaţie specială: care
dintre cele două va reuşi cel mai repede să facă mai multe
promisiuni poporului. Şi se făceau promisiuni la nesfârşit. Când i
se îngăduia poporului să pună mâna pe pământuri, când pe
bunuri imobiliare etc., etc. „Totul e al vostru! Luaţi!”, acesta era
ultimul cuvânt al reprezentanţilor partidelor. Şi, treptat, poporul a
ajuns la concluzia că toate idealurile şi toate concepţiile sale de
dreptate nu făceau nici cât o ceapă degerată. Aşa era înainte, la
fel era şi acum; avea dreptate cel care avea gura mare şi era
puternic, care va şti să se servească înaintea celorlalţi şi mai mult
decât ceilalţi. Cât stăpânii erau la putere, ei aveau dreptate.
Acum, seniorii fuseseră alungaţi, iar cel care le lua locul va deveni
el însuşi stăpân şi nobil. Astfel, socialiştii de toate culorile, în focul
luptei intestine, nu remarcaseră deloc şi, se pare, n­au remarcat
până în prezent că făceau exact contrariul a ceea ce doriseră să
facă. Sarcina lor consta în a insufla poporului ideea unui adevăr
superior şi au ajuns să alunge din sufletul lui orice noţiune de
adevăr.
La noi, oamenii politici au fost întotdeauna foarte slabi
psihologi. Nimeni nu bănuia şi nimeni nu bănuieşte până în
prezent importanţa enormă pe care o are concepţia de dreptate a
poporului în opera organizării sociale. Ştiu că bolşevicii vorbesc
mult de psihologia claselor. Dar astea sunt în gura lor doar vorbe
lipsite de orice importanţă. În Rusia, numai reforme colosale erau
posibile. Trebuie observat că, în primii ani ai războiului, se
produsese deja în patria noastră o deplasare colosală a liniei de
demarcaţie care despărţea partea cea mai săracă a populaţiei de
clasele avute. În 1915 şi mai ales în 1916, s­a întâmplat să
călătoresc prin Rusia şi să trăiesc mult timp la ţară şi am fost
frapat de schimbările care se produseseră acolo într­un răstimp
atât de scurt. Ţăranul sărac, înfometat, tremurând de frică, aşa
cum l­au zugrăvit scriitorii noştri şi cum era încă în 1914,
dispăruse. Altădată, pentru câteva ruble pe care trebuia să le
plătească starostelui pentru impozite, ţăranul se preda cu mâinile
şi picioarele legate exploatatorului. Acum, nu mai avea nevoie de
bani. Nu mai puteai să cumperi de la el unt, ouă, pui dacă nu le
plăteai foarte scump. Când era întrebat de ce nu vindea, dădea un
singur răspuns: „Mâncăm noi şi le dăm şi copiilor”. În fond, era de
înţeles. De la începutul războiului, banii începuseră să vină de
peste tot la ţară, deoarece tot ce trebuia pentru front era luat de la
ţărani. A urmat interdicţia de a bea alcool. Pentru alcool, mujicii
aduceau tezaurului un miliard de ruble pe an; în plus, beţia
aducea la sat un dublu prejudiciu, deoarece ţăranul rus, când voia
să aibă vodcă şi nu avea bani, dădea tot la un preţ foarte scăzut.
Şi iată că numeroasele miliarde ale ţăranului rămăseseră în
buzunarul ţăranului şi, într­un timp foarte scurt, se eliberase de
această dependenţă îngrozitoare a chiaburului (speculantul
satului) sub care cădea înainte din lipsă de bani.
Îmi amintesc în această privinţă o conversaţie ciudată pe care
am avut­o cu vizitiul unui proprietar funciar la care locuiam în
1916.
— Ce s­a întâmplat, boierule? m­a întrebat acel om. Nu mai e
chip să te înţelegi cu mujicul! Dacă ai nevoie de ceva, îţi zice
imediat: „Dă­mi cinci ruble, dă­mi zece”. E înspăimântător! Înainte
era cu totul altfel: era destul să pui o bărdacă bătrânilor şi obţineai
întotdeauna orice.
Bărdaca a fost suprimată şi mujicul s­a emancipat. Nicio
revoluţie socială n­ar fi putut să­i aducă mujicului rus ce i­a dat
suprimarea monopolului alcoolului. Cu alte cuvinte, pe o cale cu
totul aparte, s­a pregătit în Rusia o revoluţie colosală — revoluţia
politică şi socială. Dar, ceea ce s­a petrecut în realitate, prin
efectul luării puterii de către teoreticienii revoluţiei, a împins în altă
direcţie destinul viitor al ţării noastre.
N­am citit lucrarea şi nici măcar nu­mi amintesc titlul şi nici
numele autorului, dar mi s­a spus că un scriitor englez scrisese o
întreagă carte ca să demonstreze că Rusia alesese rolul Mariei,
contrar Europei care alesese rolul Martei. Desigur, generalizări de
acest fel trebuie întotdeauna privite doar ca un fel de a te băga în
vorbă ca mărarul în ciorbă! Totuşi, această judecată are un strop
de adevăr şi unul foarte ciudat. Intelectualitatea rusă şi poporul
rus sunt prea preocupaţi de împărăţia cerurilor şi nu ştiu şi, mai
ales, nu le place să se gândească la interesele pământeşti. În
prima fază după căderea ţarului, pe când Rusia era încă în plină
lună de miere a numeroaselor libertăţi şi reprezentaţii tuturor
partidelor nu se jenau să spună deschis tot ce gândeau, lucrul
acesta era deosebit de frapant. Oriunde te duceai, peste tot se
perora despre înalta misiune a Rusiei. Dar nimeni nu se ocupa şi
nu voia să se gândească la organizarea Rusiei. Orice aluzie la
această organizare provoca imediat o explozie de indignare. Să
nu credeţi că mă gândesc la intelighenţia mijlocie sau la tineretul
intelectual. S­a întâmplat să mă întâlnesc cu reprezentanţii cei mai
eminenţi ai Rusiei culte şi nu pot să­mi amintesc unul singur care,
cel puţin o dată, să­mi fi vorbit despre mijloacele ce trebuie
folosite pentru a pune stavilă evenimentelor tragice cărora li se
putea zări cu claritate chiar din acel moment apropierea
ameninţătoare. La noi, ca probabil peste tot, şi poate chiar mai
mult ca în alte părţi, se pot distinge o mulţime de idei dintre cele
mai diverse. Avem creştini, pozitivişti, materialişti, spiritualişti.
Avem de toate. Orice scriitor rus este înainte de orice filosof. Omul
politic şi militantul sunt foarte preocupaţi să­şi aşeze judecăţile pe
o bază filosofică. Şi, repet, diversitatea de vederi filosofice este
infinită la noi. Dar toţi sunt de acord în această privinţă. Nu vreau
să dau nume, cu atât mai mult cu cât aceste nume nu ar spune
poate mare lucru străinilor, dar pot să declar că lucrul de care se
temeau cel mai mult toţi scriitorii noştri era eventualitatea unei
organizări favorabile a Rusiei în sens pământesc.
„Nu vreau, nu vreau pentru nimic în lume împărăţia cerurilor
pe pământ!” exclama, înfuriat la culme, reprezentantul gândirii
creştine ruse.
„Mai bine să piară Rusia decât să se organizeze după moda
mic­burgheză, după exemplul vechii Europe dezgustătoare!”
exclama cu acelaşi patetism un om de extremă­stângă.
Unul dintre poeţii cei mai renumiţi ai Rusiei, rostind un discurs
în faţa unei asistenţe numeroase, formată tot din scriitori, termina
astfel: „L­am dat jos pe ţar, dar a mai rămas un ţar, aici! (Şi a
arătat spre capul lui.) Numai după ce­l vom alunga pe ţar din cap
va fi desăvârşită opera noastră”.
Tot ce povestesc aici nu conţine nici cea mai mică exagerare.
Ura faţă de spiritul mic­burghez sau, mai curând, faţă de ceea ce
se numeşte îndeobşte aşa în Rusia, este lozinca întregii literaturi
ruse sau, dacă preferaţi, a întregii Rusii conformiste. Acest termen
a fost introdus prima dată de Hertzen, celebrul revoluţionar rus
care şi­a petrecut toată viaţa în exil în Europa. Părăsise Moscova
pe timpul lui Nicolae I, crezând că îşi va realiza cele mai dragi vise
în Occident. Dar acolo unde venea să­şi caute idealul, ceea ce,
vorbind în limba Sfântului Augustin, se poate numi amor dei usque
ad contemptum sui6, n­a găsit decât spirit mic­burghez, amor sui
usque ad contemptum dei7. Ţarii fuseseră alungaţi din ţările
europene, dar ei continuau să trăiască în capetele europenilor.
Nimeni nu se gândea la Dumnezeu, ci la cele pământeşti.
Oamenii se organizau pentru azi şi pentru mâine. Luptau
împotriva sărăciei, frigului, foamei, epidemiilor. Construiau fabrici,
uzine, căi ferate. Instaurau parlamente, tribunale. Părea uneori că
oamenii aveau să se înţeleagă între ei şi împărăţia cerurilor va
domni asupra pământului. Ce putea fi mai înspăimântător!
Europenii scutură evident din cap. Ştiu că temerile lui Hertzen
trebuie să fie tratate cel puţin ca o exagerare: Europa era departe
de împărăţia cerurilor pe pământ, în gândire, şi nici acum nu e
foarte aproape. Părerea mea este că aceste temeri ale ruşilor
erau cât se poate de nejustificate. Bineînţeles, dacă ne­am fi
limitat să­l dăm jos pe ţar de pe tron, dar ţarul ar fi rămas în
capete, n­am fi cunoscut lucrurile îngrozitoare pe care le
cunoaştem acum; Rusia şi­ar fi păstrat unitatea, n­ar fi
descompusă, poporul n­ar muri de foame, de frig, de epidemii,
ţăranii şi muncitorii ar fi respirat mai liber, eliberaţi de sclavia
seculară. Oare toate astea înseamnă împărăţia cerurilor pe
pământ? Chiar în Rusia schimbată, n­ar mai fi fost oare destule
dificultăţi şi dureri pentru fiii Rusiei? Oare Europa mic­burgheză
era chiar atât de fericită? Europenii nu au nevoie, evident, să fie
convinşi de asta. Dar ruşii au păstrat, am impresia, până acum
felul lor de a vedea lucrurile.
 V

Poate că după această digresiune se va înţelege mai bine de

ce i­am numit pe bolşevici paraziţi. Chiar prin esenţa lor, nu pot să
creeze şi nu vor crea niciodată nimic. Liderii ideologi ai
bolşevismului pot cât le va plăcea să decline şi să conjuge
cuvintele creaţie şi a crea, sunt complet incapabili de o creaţie
pozitivă. Pentru că spiritul de aservire de care e pătrunsă întreaga
lor activitate şi chiar ideologia lor simplificată ucide orice creaţie în
faşă. Iată ce nu înţelegeau oamenii politici din regimul ţarist şi iată
ce nu înţeleg nici bolşevicii, cu toate că, atâta timp cât au fost în
opoziţie, au perorat mult despre acest subiect, atât în Dumă, cât şi
în publicaţiile lor clandestine. Dar toate aceste dizertaţii sunt uitate
ca şi cum n­ar fi existat niciodată. La ora actuală, în Rusia există
numai ziare guvernamentale şi oratori guvernamentali. Nu pot să
scrie şi să vorbească decât cei care glorifică activitatea clasei
conducătoare. Este o greşeală să se creadă că ţăranii şi
muncitorii, în numele cărora guvernează bolşevicii, au, în această
privinţă, cel mai mic avantaj faţă de celelalte clase. Nu sunt
privilegiate, ca şi în vechiul regim, decât elementele conformiste,
adică cei care, fără să murmure, ascultă de ordinele guvernului.
Dar cei care protestează, care îndrăznesc să aibă o părere
personală, pentru aceştia nu mai e loc acum în Rusia şi chiar mai
puţin decât pe vremea ţarilor. Pe timpul ţarilor, ne exprimam în
ceea ce numeam „limba lui Esop”, dar puteam să vorbim fără să
ne riscăm libertatea şi chiar viaţa. Oricine putea să tacă sau să
vorbească. Acum însă, chiar să taci e interzis. Dacă vrei să
trăieşti, trebuie să­ţi exprimi simpatia pentru guvern, trebuie să­l
acoperi cu flori. Se vede la ce rezultat ajunge o astfel de stare a
lucrurilor: un număr enorm de oameni incapabili şi lipsiţi de
conştiinţă, căruia îi este total indiferent pe cine laudă şi ce spune,
a ajuns în prim­planul vieţii politice. Bolşevicii ştiu asta foarte bine
şi sunt şi ei speriaţi de ce s­a întâmplat. Dar nu pot să facă nimic
şi nici altcineva. Oamenii conştiincioşi şi capabili nu pot, prin
natura lor, să se obişnuiască deloc cu sclavia. Libertatea le este
necesară ca aerul. Bolşevicii nu înţeleg asta. Iată o întâmplare
ciudată legată de relaţiile mele cu bolşevicii. Într­o zi, vara trecută,
la Kiev, portarul casei noastre mi­a înmânat un plic mare cenuşiu
pe care scria Tovarăşului Şestov. Am presupus că era o
convocare la o reuniune. L­am deschis. Avusesem dreptate, eram
convocat la o reuniune unde trebuia să se discute despre
Dictatura proletariatului în artă. M­am dus în ziua şi la ora indicată.
Şedinţa a fost deschisă de jurnalistul R., destul de cunoscut în
sudul Rusiei, un bărbat înalt, slab, cu o faţă tipică de intelectual
rus. Vorbea cu uşurinţă; se vedea că era obişnuit să vorbească.
De la primele cuvinte, fără să­şi rostească numele, a atras atenţia
asupra prezenţei mele la reuniune, încercând în mod evident să
mă oblige să vorbesc. Dar n­am cerut cuvântul, am aşteptat. A
început discuţia. S­a manifestat o opoziţie, într­un mod foarte
moderat, bineînţeles. Scriitori, jurnalişti au luat cuvântul rând pe
rând. A luat parte la discuţie şi un poet cunoscut, care aborda
acum numai arta liberă. Apoi, s­a cerut să ia cuvântul
reprezentatul nu mai ştiu cărei organizaţii militare. Era un bărbat
scund şi şchiop, cu o barbă mare şi neagă. De la primele cuvinte,
s­a înţeles clar că acel om nu avea nicio instruire şi că locul lui ar
fi fost infinit mai potrivit în partea din spate a unei prăvălii decât la
discuţii despre artă, fiind unul dintre aceia despre care se spune
că nu ştiu să facă diferenţa între o statuie şi un tablou. Un astfel
de individ poate ar fi avut nevoie să vină la reuniune ca să asculte,
ca să înveţe ceva. Dar, cu acea siguranţă proprie ignoranţei şi
incapacităţii, insul venise nu să înveţe, ci ca să ne înveţe! Şi ce ne
învăţa? Asta: „Cu o mână de fier, a zis el, îi vom forţa pe scriitori,
poeţi, pictori etc., să­şi pună întreaga capacitate tehnică în
serviciul nevoilor proletariatului”.
Discursul a fost stângaci, lung, plictisitor, dezlânat, dar tema a
rămas permanent aceeaşi: vom forţa, vom constrânge, vom
smulge această capacitate tehnică şi ne vom folosi de ea. I s­a
răspuns. Mărturisesc că eu am înţeles cu greu psihologia celor
care i­au răspuns şi cum, în general, se poate da un răspuns unor
declaraţii atât de ignare şi de vulgare. A luat din nou cuvântul, cu
zâmbetul ironic şi dispreţuitor al unui om care îşi cunoaşte
valoarea. A urmat preşedintele. Acesta, după cum am spus, este
un orator expert. Într­un discurs lung, bine ordonat, a declarat că îi
înţelegea, evident, pe cei care apără un trecut foarte recent, care
avea frumuseţea şi valoarea lui. Dar trecutul era trecut, îngropat
pe vecie. Uraganul marii revoluţii măturase tot trecutul. Iar cel care
inaugura acest viitor era oratorul dinainte, şchiopul cu barbă
neagră, care vorbea cu atâta tărie despre necesitatea de a le
smulge cu o mână de fier tehnicitatea reprezentanţilor artei. „Eu
însumi, a spus preşedintele, eram până nu demult un admirator al
secolului al V­lea şi al culturii elene. Astăzi, am înţeles că
greşeam. Uraganul revoluţiei a măturat vechile idealuri.” Şi a
terminat într­un mod foarte neaşteptat pentru mine: „Eram şi un
cititor (a urmat o serie de termeni foarte măgulitori pentru mine
peste care trec) al operelor lui Şestov (mi­a dat numele), dar, şi în
această privinţă, uraganul etc.”
Nu eram dispus să iau cuvântul, dar, după ce­mi rostise
numele, nu mai puteam să tac. Am spus doar câteva cuvinte:
„Este evident, am zis, că, deşi se vorbeşte aici despre dictatura
proletariatului, ceea ce se urmăreşte să se instaureze, în acest
domeniu ca şi în altele, nu este o dictatură a proletariatului. Nici
măcar nu sunt întrebaţi proletarii ce vor. Li se ordonă pur şi simplu
să se folosească de nu ştiu ce tehnicitate despre care se pretinde
că poate fi smulsă de la artişti. Dar adevărul e că proletariatul s­a
emancipat, nu vă va da ascultare şi nu va alerga după tehnicitate.
Va dori, ca şi voi, să se bucure de nepreţuita comoară a marilor
creatori din domeniul artei, ştiinţei, filosofiei şi religiei. Uraganul
despre care se vorbeşte aici poate că a măturat şi îngropat sub
nisip multe lucruri, poate chiar secolul al V­lea şi cultura elenă, dar
au existat în istorie şi alte uragane care au măturat şi îngropat sub
nisip acelaşi secol al V­lea şi poate chiar mai mult. După aceea
însă, au venit oameni care au dat la o parte nisipul şi au căutat
cele mai mici urme ale artei elene păstrate sub ruine”. După
aceste cuvinte, am plecat, ştiind foarte bine că actualmente, în
Rusia, cei care ne convocaseră să discutăm despre subiectul
dictaturii proletariatului în artă nu aveau nevoie de astfel de
cuvinte. Da, la acea reuniune ca şi la altele asemănătoare, sau la
lectura publicaţiilor sovietelor, mi s­a confirmat, cu o evidenţă
incontestabilă, ceea ce îmi era clar de la 7 noiembrie 1917, adică
din momentul loviturii de stat bolşevice, că bolşevismul este o
mişcare profund reacţionară. Bolşevicii, precum vechii noştri
krepostniki (susţinătorii iobăgiei), visează să pună mâna pe
tehnica europeană, dar lipsită de orice conţinut de idei. Ciniovniki
noştri şi bolşevicii au conţinut de idei căcălău! „Nu ducem lipsă
decât de tehnică şi pe aceasta o vom obţine cu forţa. Pictorii,
poeţii şi savanţii, după ce vor face cunoştinţă cu chinurile foamei,
vor începe să creeze după placul nostru. Ideile noastre şi talentul
lor. Ăsta e visul!”
Este greu să concepi ceva mai absurd. Dar în acest fel s­au
petrecut lucrurile în Rusia în secolul al XVIII­lea şi secolul al XIX­
lea şi în acest fel se petrec lucrurile acum. Oameni lipsiţi de
instruire, incapabili şi obtuzi, au adus nori grei asupra guvernării
bolşevice şi transformă deja în caricatură ce aveau mai bun şi mai
demn. Guri răsunătoare din drojdia societăţii urlă pe la toate
răspântiile cuvinte absurde şi vulgare, iar ideologii bolşevici cu
ochi albaştri se miră de ce se întâmplă şi se mâhnesc, şi se
întreabă cum se face că oamenii cei mai neruşinaţi din Rusia, cei
mai josnici şi mai grosolani au trecut de partea lor şi de ce au
alături de ei atât de puţini oameni de valoare.
Este aceeaşi mirare pe care o arăta Nicolae I când viziona
Revizorul de Gogol. Dar Nicolae I, se spune, îşi dădea totuşi
seama de greşelile lui. Ar fi zis, după terminarea spectacolului: „E
o comedie bună. Toată lumea a învăţat ceva şi eu mai mult decât
toţi”.
Se spune, e adevărat, că Lenin ar fi declarat public că
bolşevicii făcuseră o revoluţie a ticăloşilor. Dar e oare adevărat?
Chiar a rostit aceste vorbe? N­am putut să verific. În orice caz, se
non è vero è ben trovato: orice activitate a birocraţiei bolşevice
poartă amprenta vulgarităţii servile.
 VI

Este sigur că, conştient sau nu, guvernul de ţărani şi

muncitori face tot ce depinde de el ca să ajungă să exercite
dictatura asupra proletariatului. Şi, de altfel, după cum e clar
pentru orice european, nu poate fi altfel. Ştiu prea bine în ce
sărăcie trăiau muncitorii şi ţăranii ruşi; din nefericire, ideologii
bolşevici o ignoră (secăturile, în număr imens, care s­au alăturat
bolşevicilor, o ştiu însă foarte bine). Cauza acestei mizerii trebuie
căutată înainte de orice în regimul politic din ţara noastră. Este
necesar să repetăm mereu şi oriunde ruşilor ceva ce pare să fi
devenit un lucru banal: acolo unde nu există libertate, nu va putea
să se nască nimic din ce este apreciat de oameni pe pământ.
Numai acei krepostniki îndârjiţi din vechea Rusie şi cei din Rusia
pretins schimbată sunt în stare să ignore un asemenea truism. Pot
să afirm cu certitudine: data de 7 noiembrie 1917 trebuie să fie
considerată cea a prăbuşirii revoluţiei ruse. Bolşevicii nu au salvat,
ci i­au trădat pe muncitori şi pe ţărani. Frazele cele mai
răsunătoare rămân fraze şi realitatea rămâne realitate. Ceea ce le
trebuia înainte de toate muncitorului rus şi ţăranului rus, ba chiar
şi intelectualului rus, era obţinerea titlului de cetăţean. Trebuia să
li se inspire conştiinţa că nu erau sclavi, călcaţi în picioare de
oricine are puterea, ci că aveau drepturi, drepturi sacre, drepturi
pe care erau îndrituiţi să le salveze ei înşişi. Asta proclamase,
după cum ştie toată lumea, Guvernul Provizoriu în primele zile ale
existenţei sale. Dar drepturile omului şi cetăţeanului, drepturi la
care, timp de secole şi secole aspirase nefericita ţară, au rămas
doar pe hârtie. În realitate, după câteva luni, a început să fie
restabilită vechea stare arbitrară. Decretele şi numeroasele
proclamaţii ale bolşevicilor, care au inundat Rusia, au fost înţelese
şi interpretate de popor ca un apel la uzurpare şi la jaf: „Să ia cine
poate şi cât poate. Pe urmă, va fi prea târziu”.
E greu să descrii febra jafului care a zdruncinat întreaga
Rusie de pe front; soldaţi cu sutele de mii se întorceau acasă cu
saci încărcaţi cu pradă. Fugeau cât mai repede posibil ca să nu
scape momentul. Cuvintele mari despre solidaritate, despre
problemele internaţionale, cu care bolşevicii îşi umpleau
publicaţiile, n­au fost auzite niciodată de nimeni. Poporul s­a
convins că, azi ca ieri, nu dreptatea primează, ci forţa. Va avea cel
care va lua şi lua fără cea mai mică jenă. Jaful era urmat de
asasinate şi torturi. Puţini se gândeau la muncă. De ce să te apuci
de o muncă grea când e atât de simplu să te îmbogăţeşti uşor? În
atmosfera de ferocitate reciprocă şi de război civil se stingeau
ultimele scântei ale credinţei în posibilitatea de a realiza „adevărul
pe pământ”, acel adevăr fie el şi imaginar. În oraşele mici şi la
ţară, puterea ajungea în mâinile unor criminali şi unor mizerabili,
care îşi ascundeau poftele de lupi sub fraze şi chemau poporul la
distrugerea burghezilor.
La Petrograd şi la Moscova, unde, alături de bandiţi şi de
escroci, erau totuşi şi oameni care credeau sincer în atotputernicia
cuvântului, se pălăvrăgea la nesfârşit despre raiul viitor. Acest rai
se depărta evident din ce în ce mai mult în nimburile viitorului.
Acum e foamete, frig, sunt epidemii, domneşte ura reciprocă tot
mai mare. Şi deja tot mai multe clase avute sau sărace.
Muncitorul înfometat îl urăşte pe burghez dar şi pe propriul
camarad, care a ştiut sau a avut norocul să­şi procure o bucată de
pâine în plus sau ceva lemne pentru familia lui care suferă de
foame şi de frig.
Dar ura s­a manifestat cu o intensitate cu totul aparte între
oraş şi sat. Satul s­a retras în spatele unui zid, a refuzat
mordicus8 să mai dea ceva oraşului înfometat. Guvernul de
muncitori şi de ţărani a făcut eforturi disperate ca să descopere
orice modus vivendi pentru muncitori şi ţărani. Ca să se smulgă
pâinea de la ţărani, trebuia să fie trimise la ţară expediţii militare
de represalii care se întorceau uneori nu numai cu mâinile goale,
ci şi cu pierderea a jumătate, dacă nu chiar a trei sferturi din
efective. Cine a urmărit evenimentele, măcar din presa bolşevică,
ştie că, în realitate, bolşevicii n­au deţinut niciodată Rusia. Le­au
fost supuse marile oraşe, a căror populaţie, înspăimântată de
represaliile sângeroase, îşi suportau soarta mai mult sau mai puţin
tăcut; dar satele, adică nouă zecimi din Rusia, n­au fost niciodată
în puterea bolşevicilor. Trăiau viaţa lor de zi cu zi, dar fără nicio
autoritate centrală. Despre cât de puţin se întindea la ţară
autoritatea guvernului bolşevic, cea mai bună mărturie se află în
articolele publicate, în ziare din Kiev, de comisarul ucrainean
pentru aprovizionare Schlechter, foarte devotat ideilor comuniste,
deşi, trebuie să recunoaştem, om foarte obtuz şi foarte incapabil.
Articolele lui, foarte lungi şi detaliate, au fost publicate două luni
aproape în fiecare zi în presa locală; acest om nu scria, vocifera.
Şi vocifera mereu acelaşi lucru: „Satele nu dau pâine, nici lemne,
nici grâne… Nu dau nimic! Muncitori, dacă nu vreţi să muriţi de
foame şi de frig, înarmaţi­vă şi mergeţi să vă războiţi cu satele,
altfel nu veţi obţine nimic.”.
Dacă ar fi vorbit astfel altcineva, ar fi putut fi bănuit că e agent
provocator. Dar Schlechter e mai presus de o astfel de bănuială.
Adevărul e că acesta, cazac de origine, în ciuda numelui german,
nu ştia să­şi ascundă sentimentele şi ceea ce gândea. Ce avea în
cap dădea pe gură. Cred că, dacă camarazii lui ar fi fost sinceri, ar
fi fost de mult timp evident că guvernul de muncitori şi de ţărani nu
a ştiut să câştige simpatia muncitorilor, nici a ţăranilor, iar ideile
comuniste, oricare ar fi ele, nu se bucură de nicio adeziune în
rândul maselor largi ale populaţiei. Este adevărat că vechea
burghezie n­a ştiut să se apere; e la pământ. Dar, repet,
burghezia nu numai că n­a murit în Rusia, ci, dimpotrivă, s­a
întărit şi a sporit ca niciodată. În acelaşi timp, procedeele
bolşevice de salvare a intereselor dragi sufletului rusesc au arătat
încă o dată că cei care s­au temut foarte mult ca Rusia să nu se
îndrepte spre acea fericire mic­burgheză de care se bucura
Europa înainte de război şi să nu cumva sa fie înscris în soarta
fiilor Rusiei să contemple împărăţia cerurilor pe pământ,
procedeele bolşevice au arătat, ziceam, că aceştia se îngrijorau şi
se frământau degeaba. După informaţiile care ne vin astăzi din
Rusia, s­a instaurat acolo munca obligatorie de 10­12 ore, plata în
funcţie de randament, supravegherea militară a muncitorilor etc. E
foarte normal! Muncitorul nu vrea să­şi dea munca, nici ţăranul
pâinea. Dar este nevoie de multă pâine şi de multă muncă. N­a
mai rămas decât o singură rezolvare: trebuie să existe într­o parte
clasele privilegiate care nu muncesc şi le forţează pe celelalte prin
măsuri cumplite, nemiloase să muncească peste forţele lor şi, de
cealaltă parte, oamenii fără privilegii, fără drepturi, care, fără să­şi
cruţe sănătatea şi chiar viaţa, trebuie să muncească în profitul
tuturor.
Iată ce a adus bolşevismul care le­a promis atât de multe
muncitorilor şi ţăranilor! N­am să vorbesc despre ceea ce i­a adus
Rusiei, pentru că ştie toată lumea.
Ideologii bolşevici mai au un argument: ultimul. „Da, zic ei, n­
am putut să le dăm nimic muncitorilor şi ţăranilor ruşi şi am ruinat
Rusia. Dar nu putea fi altfel. Rusia este o ţară prea înapoiată, ruşii
sunt prea inculţi ca să ne adopte ideile. Dar nu e vorba nici de
Rusia, nici de ruşi. Sarcina noastră e mai mare: trebuie să
aruncăm în aer Occidentul, să distrugem spiritul mic­burghez al
Europei şi al Americii şi să întreţinem incendiul în Rusia până în
momentul în care focul se va întinde şi la vecinii noştri şi, de
acolo, se va răspândi în tot universul. Aceasta este sarcina
noastră cea mai înaltă, visul nostru suprem. Îi vom da Europei
idei. Europa ne va da tehnica ei, priceperea ei, capacitatea
organizării etc.”
Aceasta este ultima ratio9 a bolşevicilor. Ce valoare are?
 VII

În timpul lungii mele şederi în regiunile aflate în puterea

bolşevicilor, am observat un fapt foarte ciudat. Oamenii foarte
tineri şi cei nu foarte inteligenţi ghiceau şi prevedeau cel mai bine
evenimentele. În schimb, cei care erau puţin mai în vârstă sau
puţin mai inteligenţi se înşelau întotdeauna în previziuni. Credeau
că Rusia nu va rămâne mult timp sub dominaţia bolşevicilor, că
poporul se va revolta, că, la prima apariţie a unei armate mai mult
sau mai puţin organizate, armatele bolşevice se vor topi ca
zăpada la soare. Realitatea a dezminţit previziunile oamenilor
inteligenţi şi experimentaţi. Denikin crease totuşi ceva care
semăna cu o armată şi ajunsese cu mare repeziciune până la
Orel; dar, şi mai rapid, bolşevicii l­au respins până la Marea
Neagră. Tinerii şi oamenii puţin inteligenţi s­au dovedit buni
profeţi. Iar acum, când cineva încearcă să întrezărească viitorul,
se întreabă: „Pe cine să cred, pe inteligenţi sau pe neinteligenţi?”
Oamenii inteligenţi pornesc de la punctul de vedere care li se pare
evidenţa însăşi, că oamenii şi popoarele sunt ghidate în ceea ce
fac de interesele lor vitale şi simt instinctiv ce le este util şi ce le
este dăunător. Pentru ei, era clar că bolşevismul era pernicios, că
va duce la dezastre, la foamete, la sărăcie, la sclavie etc. În
consecinţă, ziceau ei, nu poate dura mult timp. Se va menţine
săptămâni, poate luni şi va pieri de la sine. Dar au trecut deja mai
bine de doi ani, curând se vor face trei, şi bolşevismul
supravieţuieşte. Şi asta cu toate că bântuie foametea, frigul şi
epidemiile. Păi, atunci, oamenii nu sunt conduşi de bunul­simţ?
Dar poetul nostru, care se mâhnea că ţarul nu fusese alungat
definitiv din capul ruşilor, se înşela şi el?
Păi, se va spune, ruşii pot să se obişnuiască cu sărăcia,
arbitrariul şi cu tot ce vreţi. În Rusia oamenii foarte tineri şi nu
foarte inteligenţi văd corect. În Europa, lucrurile stau cu totul altfel.
Chiar e altfel? N­aş risca să profetizez şi eu. Trăim acum într­
o perioadă în care nu este deloc posibil să raţionezi având ca ghid
bunul­simţ. Nu pot să justific bolşevismul rus. Am spus deja şi
sunt gata să repet că bolşevismul a trădat şi a distrus revoluţia
rusă şi, fără să­şi dea seama, a făcut jocul cel mai grosolan şi cea
mai dezgustătoare dintre reacţiuni. Dar numai bolşevicii au ajuns
la o astfel de sinucidere? Priviţi cu atenţie ce s­a întâmplat în
aceşti ultimi ani: aproape toată lumea a făcut exact ce trebuia cel
mai puţin să facă. Cine a distrus ideea de monarhie? Cei din
dinastiile de Hohenzollern, Romanov şi Habsburgii! În ziua
declaraţiei de război, la Berlin s­a răspândit zvonul că Wilhelm îi
adresase lui Nicolae al II­lea următoarea telegramă: „Oprşte
mobilizarea. Dacă între noi începe un război, îmi voi pierde tronul,
dar şi tu îl vei pierde”. Poate că o astfel de telegramă n­a fost
trimisă niciodată. Dar cel care lansase acest zvon s­a dovedit
profet. Şi, în fond, nici duşmanul cel mai înverşunat al ideii
monarhiste n­ar fi fost în stare să inventeze un mijloc mai sigur de
distrugere a monarhiei din Europa. Dacă raţiunea celor din
dinastiile de Hohenzollern, Habsburg şi Romanov n­ar fi fost
întunecată de vreo rătăcire, ar fi trebuit să înţeleagă că interesele
vitale ale dinastiilor lor cereau în mod imperios purtători de
coroane imperiale nu ostilitatea între ei, prietenia cea mai strânsă,
cea mai sinceră şi cea mai devotată. Nicolae I înţelegea asta
admirabil, el care trimitea soldaţi ruşi să reprime revoluţionari
unguri. Alexandru al III­lea înţelegea şi el. Sub domnia lui, pe
lângă Alianţa franco­rusă, mai era şi Dreikaiserbund (Alianţa celor
trei împăraţi). Dar, în 1914, monarhii europeni s­au aruncat
deodată unii asupra altora spre gloria democraţiei din Europa
occidentală pe care o urau cel mai mult pe lume. Este evident că
o fatalitate plana asupra lor, potrivindu­li­se perfect proverbul rus:
Ce ţi­e scris în frunte ţi­e pus. Oamenii şi popoarele fac totul ca
să­şi grăbească prăbuşirea, dacă ăsta le e destinul.
Acum e clar pentru toţi, şi pentru germani şi pentru
negermani, că, dacă erau în joc interese, aceste interese
impuneau totul, dar nu războiul, că războiul era contrar intereselor
tuturor oamenilor. Într­adevăr, dacă germanii ar fi consacrat
mijloacele şi energia puse în slujba războiului unor sarcini
constructive şi nu distructive, ar fi putut să­şi transforme
Vaterlandul într­un paradis terestru. Se poate spune acelaşi lucru
şi despre celelalte popoare. Războiul a costat sume fantastice:
peste o mie de miliarde de franci. Fără să mai vorbesc de toţi cei
care au pierit, de oraşele distruse etc. Repet că, dacă cercurile
conducătoare care ţineau în mâini soarta popoarelor şi ţărilor lor
ar fi putut să se înţeleagă şi să­şi forţeze popoarele, timp de cinci
ani, să lucreze cu o astfel de abnegaţie şi încăpăţânare pentru
atingerea unor scopuri pozitive, lumea s­ar fi transformat într­o
Arcadie, unde n­ar mai fi fost acum decât oameni fericiţi şi bogaţi.
În loc de asta, timp de cinci ani, oamenii s­au exterminat între ei,
au delapidat economiile realizate şi au adus Europa înfloritoare
într­o stare care aminteşte uneori de cele mai rele zile din Evul
Mediu. Cum s­a putut întâmpla asta? De ce oamenii şi­au pierdut
brusc judecata? Pentru asta am un singur răspuns care mă
urmăreşte fără încetare de la prima zi de război. Mă aflam în acel
moment la Berlin, întorcându­mă în Rusia din Elveţia. Am fost
nevoit să fac un ocol prin Scandinavia până la Torneo, apoi prin
Finlanda până la Petrograd. În Germania, nu citeam evident decât
ziarele germane şi chiar până la sosirea mea la Petrograd eram în
realitate obligat să mă hrănesc cu ziare germane, pentru că nu
cunosc nicio limbă scandinavă. Am avut acces la ziare ruseşti
abia când m­am apropiat de Rusia. Mare mi­a fost mirarea când
am văzut că ziarele ruseşti repetau cuvânt cu cuvânt ce scriau
germanii. Doar erau schimbate numele. Germanii îi atacau pe ruşi
reproşându­le cruzimea, egoismul, spiritul obtuz etc. Ruşii
spuneau acelaşi lucru despre germani. Asta m­a impresionat
profund şi mi­am amintit deodată relatarea biblică despre
amestecul limbilor, pentru că era un adevărat Turn Babel.
Oamenii care ieri lucrau împreună la o operă comună, care ridicau
Turnul enorm al culturii europene pe care îl concepuseră, nu se
mai înţelegeau astăzi unii cu alţii şi visau cu înverşunare un singur
lucru: să distrugă, să dărâme, să facă praf tot ceea ce creaseră de
secole cu răbdare şi ambiţie. S­ar fi zis că lumea întreagă îşi
propusese să pună în practică ideologia acelor scriitori ruşi care,
după cum am spus mai înainte, considerau că era datoria lor de
oameni să nu admită realizarea împărăţiei cerurilor pe pământ şi
să lupte înainte de orice contra ideologiei spiritului mic­burghez al
Europei occidentale.
 Ţarii erau încă aşezaţi solid pe tronurile lor, dar, într­o clipă,
printr­o atingere de baghetă magică, au fost alungaţi din capetele
oamenilor. Ştiu că explicaţii de acest fel nu mai sunt la modă la
ora actuală, că filosofia biblică a istoriei nu spune mare lucru
despre spiritul modern, de aceea nu voi insista mult asupra valorii
ştiinţifice a explicaţiei pe care o propun… Să fie acceptată, dacă
se doreşte, doar ca simbol. Dar acest simbol nu schimbă cu nimic
realitatea. În faţa noastră, rămâne un fapt incontestabil, anume că,
în 1914, oamenii şi­au pierdut judecata. Poate că Dumnezeu,
cuprins de mânie, a amestecat limbile; poate au existat cauze
naturale, dar, oricum, oamenii, oamenii cultivaţi din secolul XX au
atras asupra lor, fără niciun motiv, calamităţi nemaipomenite.
Monarhii au ucis monarhia, democraţii au ucis democraţia. În
Rusia, socialiştii şi revoluţionarii ucid şi deja aproape că au ucis şi
socialismul, şi revoluţia. Ce se va întâmpla mai târziu? Perioada
de orbire a luat sfârşit? Dumnezeu mânios a încetat de a le mai
lua judecata oamenilor? Sau va trebui să trăim mult timp în
discordie reciprocă şi să continuăm opera înspăimântătoare de
autodistrugere?
Când mă aflam în Rusia, îmi tot puneam această întrebare şi
nu ştiam să răspund. În Rusia nu vedeam deloc ziarele străine, iar
în ziarele ruseşti, în afară de ştiri şi de zvonuri senzaţionale, deloc
confirmate şi deloc fondate, nu găseai nimic. Dar impresia noastră
generală era că Europa îi va da de cap situaţiei sale dificile şi va
ieşi din toată povestea asta cu fruntea sus. Cu alte cuvinte, mi se
părea că, în Rusia, Dumnezeu reuşise, în vremurile îndepărtate
ale Bibliei, să amestece limbile şi să aducă oamenii într­o stare
completă de sălbăticie, în timp ce în Europa oamenii se opriseră
la timp, reflectaseră şi, dejucând intenţiile Domnului, continuaseră
construirea Turnului sau, ca să nu mă exprim prin simboluri, ci
prin cuvinte simple şi clare, că toate visurile ruşilor cu adevărat
ruşi de a arunca în aer Europa se vor lovi de stavila tradiţiilor, a
fermităţii ei sănătoase şi solide, politică, economică şi socială.
Aveam dreptate?
După scurta mea şedere în Occident, nu m­am orientat
îndeajuns ca să­mi verific judecata. Dar cred că întrebarea este
pusă aşa cum trebuia pusă. Mi se pare sigur că bolşevismul, pe
care socialiştii ruşi îl consideră propria lor operă, este opera
forţelor ostile tuturor ideilor de progres şi de organizare socială.
Bolşevismul a început cu distrugerea şi nu este în stare de nimic
altceva decât de distrugere. Dacă Lenin şi aceia dintre camarazii
lui a căror conştiinţă şi altruism sunt mai presus de orice bănuială
ar fi fost destul de clarvăzători să înţeleagă că au devenit ei înşişi
o jucărie în mâinile istoriei, care realizează cu braţele lor planuri
direct contrare nu numai socialismului şi comunismului, ci şi
oricărei alte posibilităţi de a ameliora într­un fel oarecare situaţia
claselor oprimate, pentru zeci de ani de aici înainte, ar fi blestemat
ziua în care destinul ironic le­a înmânat puterea de a guverna
Rusia. Şi, bineînţeles, ar înţelege că visul lor de a arunca în aer
Europa — dacă ar fi trebuit să se realizeze vreodată —, nu va
însemna triumful, ci ruina socialismului şi va conduce popoarele
epuizate de suferinţă la cele mai mari dezastre.
Dar, evident, nu­i este dat lui Lenin să vadă asta. Destinul ştie
să­şi ascundă în mod admirabil intenţiile faţă de cei ce nu trebuie
să le cunoască. I­a înşelat pe monarhi, a înşelat clasele
conducătoare din Europa, i­a înşelat pe socialiştii ruşi… Oare
destinul s­a săturat deja de durerile oamenilor?
Numai viitorul poate să răspundă la această întrebare, şi
poate că nu un viitor foarte îndepărtat.
În Rusia, oamenii foarte tineri şi nu foarte inteligenţi prezic cu
siguranţă că bolşevismul se va răspândi în lumea întreagă.

Mercure de France, 1920

 Note

1 VÉRSTĂ, verste, s. f. Unitate de măsură pentru distanțe folosită în trecut

(mai ales în Rusia), egală cu 1,067 km. – Din rus. versta (DEX 2009).
2 Tratatul de la Brest­Litovsk ­ Tratatul de pace semnat de Rusia bolșevică și
Puterile Centrale care a însemnat ieșirea Rusiei din primul război mondial. (n.tr.).
3 Abdul­Hamid ­ al 34­lea sultan al Imperiului Otoman (1842­1918) (n.tr.).
4 Primus inter pares ­ Primul între egali.
Primus inter pares este cel care e superiorul și totodată colegul celorlalți membri ai
unei organizații. Se folosește și cu referire la o persoană considerată o autoritate
deosebită. De altfel, uneori, poziția lui nu este deloc confortabilă (n.tr.).
5 Codul stabilit de Alexandru al II­lea: reforma sistemului judiciar începută în
noiembrie 1864, introducerea codurilor penale și civile în Imperiul Rus (n.tr.).
6 Amor dei usque ad contemptum sui ­ „Iubirea de Dumnezeu (care duce)
până la disprețul de sine.” ­ Sf. Augustin (n.tr.).
7 Amor sui usque ad contemptum dei ­ „Iubirea de sine (care duce) până la
disprețul de Dumnezeu.” ­ Sf. Augustin (n.tr.).
8 mordicus ­ cu o încăpăţânare îndârjită (n.tr.).
9 ultima ratio ­ ultimul argument, subînţelegându­se forţa (n.tr.).