Educaţia morală

Moral socială este conţinutul educaţiei morale. Morala socială este o formă a conştiinţei
sociale. Ea reflectă relaţiile statornicite între oameni în anumite condiţii socio-istorice
determinate, dar numai acele relaţii dintre oameni ca subiecţi reali (relaţiile cu alţi oameni şi
cu sine).
Reflectarea în planul moralei include de asemenea o notă apreciativă cu privire la
atitudinile şi comportamentele indivizilor. Sub acest aspect, morala are un caracter normativ:
ea presupune respectarea de către indivizi a unor comandamente (modele) ideale de
comportament.
Cu studiul moralei se ocupă etica. Ea distinge între morala socială (numită morală) şi
morala individuală (sau moralitatea). Morala socială reprezintă conştiinţa morală a societăţii.
Ea cuprinde sistemul moral al comunităţii sociale. Morala individuală reprezintă conştiinţa
morală individuală şi, în esenţă, constă în reflectarea în conştiinţa individuală a conţinutului
moralei sociale.
Conţinutul conştiinţei morale este structurat în cîteva componente de bază, aflate în
interacţiune dar care diferă între ele prin ceea ce reflectă şi nivelul acestei abstractizări. Aceste
componente sunt: (1) idealul moral, (2) valorile morale, (3) normele, perceptele şi regulile
morale.
Idealul moral reflectă ceea ce este caracteristic şi definitoriu tendinţei şi opţiunii
comportamentale a membrilor unui grup social sau a societăţii per ansamblu. Altfel spus,
idealul moral reflectă tendinţa generală în jurul căreia gravitează comportamentul membrilor
societăţii.
Valorile morale reflectă anumite cerinţe generale şi fundamentale care se impun
cimportamentului uman în virtutea comandamentelor impuse de idealul moral şi social.
Principalele valori morale sunt: patriotismul, atitudinea pozitivă faţă de muncă, onestitatea,
libertatea, cinstea, responsabilitatea, eroismul, modestia, bunătatea, sinceritatea, altruismul.
Ele au un caracter bipolar, în sensul că fiecărei valori îi corespunde o anti-valoare.
Valorile morale prescriu anumite exigenţe care acoperă un cîmp mai larg de situaţii şi
manifestări comportamentale. Ele au un caracter general uman şi unul concret istoric. Valorile
sunt perene; ceea ce se schimbă este conţinutul lor (se pierd sau se cîştigă unele elemente).
Normele, perceptele şi regulile morale exprimă exigenţele uneia sau mai multor valori
morale. Ele reprezintă modele sau prototipuri de comportare morală elaborată de societate, de
o categorie socială sau de un grup social mai restrîns şi sunt aplicabile unei societăţi (sau
populaţii) concrete date. Cînd normele morale se adresează societăţii per ansamblu sau unui
grup social mai amplu, ele au un caracter mai larg; cînd se referă la o societate concretă, au un
caracter particular.
După forma de exprimare, normele şi regulile morale se grupează în prohibitive şi
imperative. Normele prohibitive interzic anumite comportamente sau introduc unele restricţii
privind comportamentul indivizilor. Tipice pentru această categorie sunt cele zece porunci din
morala creştină. Normele imperative orientează şi direcţionează comportamentul indivizilor
dintr-un grup social, dintr-o categorie socială sau din societate per ansamblu. Ele sunt de tipul.
„Să fii modest” etc.
Forţa normelor, perceptelor şi regulilor morale este generată de o serie de elemente
precum: presiunea opiniei publice, obiceiurile şi tradiţiile, blamul şi dezaprobarea.
Nerespectarea regulilor morale constituie obiectul sancţiunii morale. Atunci cînd gravitatea
nerespectării normelor morale depăşeşte o anumită limită, nerespectarea lor devine simultan şi
obiect al sancţiunii juridice.
Originea forţei normative pe care o implică regulile morale se află în procesul
convieţuirii dintre oameni, în convingerea generală a oamenilor cu privire la necesitatea şi
utilitatea respectării unor norme morale.
 Esenţa educaţiei morale constă în crearea unui cadru adecvat de manifestare pentru
interdependenţa dintre exigenţele moralei sociale şi factorii subiectivi. Educaţia morală se
raportează în acelaşi timp şi la societate, şi la individ. Prin raportarea la societate preia
perceptele, regulile şi normele sociale. În ceea ce priveşte raportarea la individ, este vorba de
existenţa unor particularităţi psihice ale formării omului ca subiect moral. Altfel spus, există o
serie de factori interni care implică moralităţii (conştiinţei morale individuale) un caracter
unic şi individual. Aceşti factori subiectivi pot fi grupaţi în două categorii:
A. Factori ce ţin de experienţa morală individuală. În această categorie se includ:
- concepţia despre lume pe care o dobîndeşte din familie copilul. Ea imprimă un sens
specific unor valori morale cum ar fi fericirea, spiritul de sacrificiu, demnitatea, omenia etc;
- nivelul conştiinţei morale pe care l-a atins individul la un moment dat: cunoştinţele
morale, trăsăturile de voinţă şi caracter, trăirile şi sentimentele morale, convingerile,
capacitatea de apreciere a faptelor şi judecăţilor morale etc. Acest conţinut diferă de la un
individ la altul. Rolul conştiinţei morale este de a filtra exigenţele morale puse în faţa
copilului de către adult.

B. Factori care ţin de particularităţile dezvoltării ontogenetice a copilului. Aceste

particularităţi ţin de stadiile dezvoltării morale, studiate mai întîi de J. Piaget. El distinge trei
stadii principale: al realismului moral, al cooperării (sau autonomiei) morale şi al conştiinţei
morale.
Stadiul realismului moral se desfăşoară de la naştere şi pînă la vîrsta de 7-8 ani. El
acoperă durata a două mari stadii ale dezvoltării intelectuale: cel senzorio-motor şi cel pre-
operator. În stadiul realismului moral, relaţia între adult şi copil este unilaterală, univocă
deoarece adultul este unica sursă a exigenţelor morale care se pun în faţa copilului. Este vorba
despre morala ascultării; ea se bazează pe supunere necondiţionată şi este alimentată de
sentimentul inegalităţii copilului faţă de adult. Acum se formează primele deprinderi
elementare, în grupul familial şi în mediul înconjurător. Copilul, neavînd interiorizate
elementele conştiinţei morale, trebuie „strunit”. Regulile de conduită îi apar copilului în acest
stadiu ca un dat exterior, ca o emanaţie a unei autorităţi superioare şi fără nici o legătură cu
situaţia concretă. De ce se supune copilul? Pe baza respectului unilateral întemeiat în acelaţi
timp pe afecţiune şi pe teama faţă de unii adulţi. Cu persoanele faţă de care manifestă doar
teamă, copilul „dă cu piatra şi fuge”. Faţă de părinţi sau faţă de persoanele apropiate, nu are
astfel de comportamente; dacă se comportă astfel înseamnă că nu este (nu se simte) iubit.
În stadiul realismului moral, constrîngerea morală a aduluilui orientează şi dirijează
conduita morală a copilului. Elementele generate de mobiluri şi tendinţe interioare sunt
aproape inexistente. În general, copilul are tendinţa de a considera valorile şi normele morale
ca existînd în sine, ele îi apar ca fiind ceva exterior şi nu ca un rezultat al unei interpretări.
Stadiul cooperării (autonomiei) morale se desfăşoară de la 7-8 la 12 ani. Din punct de
vedere intelectual corespunde stadiului operaţiilor concrete. În stadiul cooperării morale
respectul devine reciproc, mutual. Normele şi regulile morale se interiorizează treptat, ele
devenind mobiluri interne ale conduitei copilului. El începe să-şi impună voinţa şi punctul de
vedere.
În stadiul cooperării morale, normele şi regulile morale au efect pe planul conduitei
numai în măsura în care ele devin şi expresii ale conştiinţei. Ele acţionează atît ca forţe
exterioare, cît şi ca forţe interioare. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, rolul conştiinţei sale
morale ca factor intern mijlocitor se amplifică. În acest fel, libertatea de a acţiona a copilului
sporeşte treptat. Prin urmare, se instalează autonomia morală. Datorită cooperării cu adulţii,
datorită reciprocităţii respectului, copilul simte din interior nevoia de a trata pe alţii aşa cum
ar dori el însuşi să fie tratat.
Stadiul conştiinţei morale corespunde în mare adolescenţei (14-18 ani). În această
perioadă, mecanismul autonomiei morale dobîndeşte aspecte noi, ca urmare a socializării şi
integrării treptate a adolescentului în societatea adulţilor. Din punct de vedere intelectual,
acest stadiu coincide cu cel al gîndirii formale.
În mecanismul autonomiei morale sunt incorporate şi marile idealuri specifice vîrstei
adolescentine. Acest lucru amplifică independenţa individului în plan moral şi deci autonomia
lui morală. Procesul de dezvoltare a moralităţii nu se încheie aici, dar moralitatea este deja
conturată, uneori chiar bine. Dacă ulterior conduita tînărului se alterează, acest lucru se
datorează altor cauze (de exemplu interiorizarea superficială, sau numai la nivel afectiv, a
normelor morale, sau lipsa energiei volitive necesare pentru a depăşi anumite obstacole şi a
pune aceste norme în practică).

C. În dezvoltarea morală a copilului intervin şi unele particularităţi individuale:

anumite instincte şi dispoziţii afective; energia şi constelaţia temperamentală, care reprezintă
fondul nativ ce stă la baza construirii caracterului; componentele afectiv-motivaţionale şi
voliţionale dobîndite de copil în ontogeneză, care influenţează şi nuanţează faptele morale.