Patriarul Miron Cristea- Personalitate de seama a reîntregirii

naţionale

La 1 Decembrie 2018, românii de pretutindeni, din ţară şi din afara graniţelor

geografice, sărbătoresc 100 de ani de la Marea Unire de la Alba Iulia, când, sub conducerea
înţeleaptă a Regelui Ferdinand Întregitorul s-a realizat România Mare. Pentru noi, românii,
anul 1918 a fost un an providenţial. La 27 Martie 1918 Basarabia – lacrima neamului
românesc – revenea la Patria Mamă; la 28 Noiembrie 1918 era rândul Bucovinei – cu obcinele
şi mănăstirile sale -, pentru ca la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia – devenită capitală de suflet
a neamului românesc – să se realizeze unul din visele seculare ale naţiunii române,
desăvârşirea statului naţional unitar, prin Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi
Maramureşului cu România.
Biserica Ortodoxă Română din Ţara Românească şi Biserica Greco-Catolică din
Transilvania, au reuşit să reprezinte interesele poporului păstorit, mobilizând atât elita
intelectuală în săvârşirea unei acţiuni care să fie recunoscută de forurile internaţionale, cât şi
mulţimea de credincioşi, care să transmită că România Mare este rodul voinţei lor.
Ziua de 1 Decembrie 1918 a fost numită de mitropolitul Antonie Plămădeală al
Ardealului: „ziua bucuriei româneşti, împlinirea marelui vis, regăsirea tuturor românilor în
vechile frontiere ale Daciei şi ale lui Mihai Viteazul, în România Mare, a cărei unitate,
independenţă, libertate şi suveranitate se desăvârşise în vremea noastră, într-un avânt fără
margini, cu însufleţire, cu dăruire, cu iubire sfântă pentru moştenirea primită şi cu hotărârea
de a o lăsa urmaşilor şi mai frumoasă“.
Realizarea unității naționale de la 1 decembrie 1918 a fost posibilă şi cu aportul
Bisericii Ortodoxe Române, care a sprijinit Marea Unire a tuturor provinciilor românești într-
un stat român unitar, Biserica fiind împreună cu poporul în toate eforturile sale de cultivare a
conștiinței naționale şi de afirmare a dorinței de unitate națională, în toate provinciile
româneşti, dar mai ales în Transilvania, Basarabia şi Bucovina. Prin rugăciune, prin cuvânt
rostit, prin cărți tipărite, prin prezența personală şi fapta concretă a slujitorilor ei, Biserica a
fost activă în lucrarea de unire, implicându-se în realizarea acestui ideal prin ierarhi cărturari,
preoţi şi diaconi patrioţi, profesori de teologie şi studenți în teologie, aceștia având talent
oratoric, putere de convingere şi de mobilizare, dar şi prin călugări sau călugărițe care au
îngrijit soldații răniți, prin mănăstiri şi parohii care au organizat colecte de bani şi de alimente,
toţi împreună încurajând moral şi ajutând material pe luptătorii români pentru libertate şi
unitate națională.
În ceea ce privește evenimentul însuși al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie
1918, între cei 1228 de delegați oficiali din Adunarea Națională Constituantă au fost şi mulţi
slujitori ai Bisericii. Cele două Biserici româneşti din Transilvania (ortodoxă şi greco-
catolică) au fost reprezentate la Alba Iulia prin cinci episcopi, patru vicari, zece delegați ai
consistoriilor (consiliilor eparhiale) ortodoxe şi ai capitulilor greco-catolice, 129 de protopopi,
câte un reprezentant al institutelor teologice-pedagogice şi câte doi reprezentanți ai studenţilor
teologi, la care se adaugă numeroşi alţi preoţi sosiţi în fruntea păstoriţilor lor, veniţi să
pecetluiască dorinţa de veacuri a strămoşilor români de a trăi neasupriți, într-o singură ţară. În
Marele Sfat al naţiunii române, ca şi în Consiliul Dirigent, au fost aleși, de asemenea şi
slujitori ai Bisericii, iar episcopul ortodox român de Caransebeș, Miron Cristea, viitorul
Mitropolit Primat (1919) şi apoi Patriarh al României Mari (1925), şi episcopul greco-catolic
de Gherla, Iuliu Hossu, au fost aleși în delegația de patru persoane care a prezentat Actul
Unirii Regelui Ferdinand, la București.
Una dintre cele mai importante personalităţi care au contribuit la reîntregirea naţională
a poporului român a fost Primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea.
 Despre Patriarhul Miron Cristea, părintele profesor Mircea Păcurariu în Istoria
Bisericii Ortodoxe Române notează: “Miron Cristea, din botez Ilie, era fiu de ţăran din
Topliţa ( jud. Harghita), născut la 18 iulie 1868, învăţase la Gimnaziul grăniceresc din
Năsăud, apoi la Institutul teologic din Sibiu şi la Universitatea din Budapesta, unde a obţinut
doctoratul în Filologie, pe baza unei teze despre poezia lui Mihai Eminescu. Reîntors de la
studii a fost multi ani secretar, apoi “ asesor consistorial” (consilier) la Arhiepiscopia Sibiului,
un timp redactor la “Telegraful Român” (1898-1900); a publicat o lucrare despre iconografia
Bisericii Ortodoxe, alta despre noua catedrală mitropolitană din Sibiu, ridicată între anii
1902-1906 etc.” În ceea ce priveşte viaţa calugărească, Miron Cristea a fost hirotonit diacon la
30 ianuarie 1900, apoi la 8 septembrie 1901 arhidiacon, pentru a se călugării la Mănăstirea
Hodoş Bodrog, cu numele Miron, în 1902. În 13 aprilie 1903 a fost hirotonit ieromonah şi
apoi protosinghel la 1 iunie 1908. În 21 noiembrie 1909 este ales episcop la Caransebeş şi
înscăunat la 25 aprilie/8 mai 1910. La 18 decembrie 1919 a fost ales mitropolit primat al
întregii Românii, pentru ca la 4 februarie 1925 să devină primul patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române, fiind înscăunat la 1 noiembrie 1925, odată cu ridicarea Bisericii Ortodoxe Române
la rangul de patriarhie. A condus destinele Bisericii timp de 14 ani, până in 6 martie 1939
când trece din lumea aceasta, la Domnul Hristos.
În calitate de episcop ortodox de Caransebeş participă la Marea Adunare Naţională de
la Alba Iulia şi a fost ales membru al Marelui Sfat al naţiunii române, ca şi în Consiliul
Dirigent şi apoi în delegaţia care a prezentat Actul de Unire Regelui Ferdinand, la Bucuresti.
În calitate de patriarh, vrednicul de pomenire Miron Cristea a reuşit să unifice
Bisericile Ortodoxe din noul stat român, a organizat Biserica Ortodoxă ca Patriarhie, s-a votat
Statutul de Organizare şi funcţionare al B.O.R., a reapărut revista “Biserica Orodoxă
Română”, în 1921; a sprijinit traducerea Bibliei Sinodale din 1936; a înfiinţat Seminarul
Telogic de la Câmpulung,în 1922, care-i poartă numele; a construit actalul Palat Patriarhal. A
avut merite deosebite în realizarea relaţiilor cu alte Biserici Creştine surori, Locurile Sfinte,
Biserica Anglicană. A binecuvântat participarea a teologilor români la congrese şi întâlniri
ecumenice peste hotare pentru a creşte prestigiul şi importanţa Bisericii Române. Ca şi
patriarh a fost primul care a susţinut idea construirii Catedralei Mântuirii Neamului.
De remarcat este şi faptul ca începând cu 11 februarie 1938 şi până martie 1939 a
condus în calitate de prim-ministru trei guverne ale României, fiind singurul patriarh şi prim-
ministru. În această calitate a elaborat noua Constituţie a României în 1938, prin care spun
istoricii se legifera sfârşitul regimului parlamentar în România şi se instaura dictatura lui
Carol al-II-lea, care a durat până în 1940.
Unul dintre cei mai fini cunoscători ai activităţii primului patriarh al României, IPS
Antonie Plămădeală, mitropolitul al Ardealului, avea în una dintre lucrările sale următoarea
părere despre patriarhul Miron Cristea: “A ieşit din scenă la 6 martie 1939, după o activitate
extrem de bogată, desfăşurată într-o epocă de mari frământări şi contradicţii care, de altfel, au
şi generat al Doilea Război Mondial. A organizat şi consolidat instituţii bisericeşti, le-a dotat
cu regulamente de funcţionare şi le-a asigurat cu oameni. A ajuns în vârful piramidei, a rămas
om de echilibru, fiind chemat în funcţii mari nu pentru că ar fi fost politician, ci pentru că
oferea soluţii din afara politicii, spre a lăsa răgaz oamenilor politici să-şi reconsidere şi să-şi
clarifice ideile”.
Prin întreaga sa activitate pastoral misionară, socială dar şi politică, patriarhul Miron
Cristea se remarcă a fi un român făuritor de neam şi ţară, având contribuţie remarcabilă la cele
mai importante evenimente din viaţa Bisericii şi a poporului român.
Bibliografie:

1. Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol.III, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997
2. Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-
2000. Biserica. Naţiune. Cultură. Vol III, Tom I, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2006
3. Gheorghe, Nicolescu, Gheorghe Dobrescu şi Andrei Nocolescu, Preoti în lupta
pentru făurirea României Mari, 1916-1919, Ed. Europa Nova, Bucureşti 2000