Vintilă Corbul

CAVALCADĂ ÎN IAD

Vol. 1 ………………………………… 2
Vol. 2 …………………………………352
 Vintilă Corbul

CAVALCADĂ ÎN IAD
*
Roman

Editura Cartea Românească

Bucureşti, 1982

—2—
————————————————

Corectură [V1.0]: noiembrie 2015

————————————————

—3—
În memoria tatălui meu,
Generalul CONST. P. CORBUL

Motto:

Cruce albă de mesteacăn,

Răsărită printre creste,
Cine te cunoaşte-n lume,
Cruce fără de poveste?

ION SAN-GIORGIU

—4—
 — Excelenţa-sa Reichsmarschallul Hermann Göring vă aşteaptă.
Glasul marţial al ofiţerului de ordonanţă m-a trezit din gânduri.
Am zdrobit vârful aprins al ţigării în scrumiera de cristal şi m-am
ridicat din fotoliu.
În faţa mea se afla o oglindă înaltă, cu o somptuoasă ramă aurită,
care mi-a reflectat imaginea. Mi-am îndreptat instinctiv tunica.
Uniforma mea de campanie distona cu eleganţa calmă a salonului
„Louis XVI”, în care aşteptasem spre a fi primit de Reichsmarschall.
Ochii uşor încercănaţi mi-au amintit de nopţile de veghe din ultima
săptămână. Parcă şi tâmplele îmi încărunţiseră mai mult. Peste un
an, doi, am să arăt ca un om bătrân… Câte nu se pot însă întâmpla
într-un an, doi… Războiul m-a învăţat să trăiesc în prezent şi să-mi
frunzăresc din când în când amintirile… La ziua de mâine aproape că
nu cutez să mă mai gândesc.
Am surprins privirile ofiţerului de ordonanţă întârziind asupra
crucii de fier cu frunze de stejar şi briliante, pe care o purtam la gât.
Câte invidii, câtă ură nu mi-au atras aceste briliante conferite de
Führer într-un moment de euforie provocată de victoriile mele
aeriene. Victorii tot atât de inutile ca şi faptele de arme ale
camarazilor mei…
Ofiţerul de ordonanţă s-a răsucit pe călcâie, a deschis uşile duble
şi a intrat în biroul Reichsmarschallului. Cu glasul lui aspru, sacadat,
de ostaş bine dresat, m-a anunţat cu emfază:
— Excelenţa-sa generalul de aviaţie principe Eugen von Altenburg-
Delmond.
Am aspirat adânc aerul. O ciudată bătaie de inimă îmi îngreuna
respiraţia. Mi se zbătea parcă în piept o pasăre captivă. Nu era de
vină emoţia… De multă vreme nu mai încercam nici o emoţie în
preajma stăpânilor celui de-al treilea Reich.
Când am călcat pe parchetul de stejar, cu riguroase figuri
geometrice, am avut senzaţia că zgomotul paşilor mei trezeşte
umbrele ascunse prin ungherele salonului. Umbre care se ridicau
fluturând din aripi nevăzute, spre a mă învălui şi pe mine, şi pe
ofiţerul de ordonanţă, şi pe Reichsmarschallul care mă aştepta în
cabinetul său de lucru.
Hermann Göring stătea la o masă lungă, „Louis XVI” , de o rafinată
eleganţă, în ton cu coloanele de marmură corintice, care accentuau
splendoarea clasicizantă a încăperii. A ridicat privirile de deasupra
hârtiilor care aşteptau a fi rezolvate şi mi-a zâmbit. Zâmbetul voia să

—5—
pară vesel, reconfortant. Nu reuşea însă decât să-i crispeze gura într-
o schimă grotescă. Şi Reichsmarschallul avea ochii încercănaţi.
Obrajii de un rozaliu palid, bolnăvicios, atârnau flasc, ca şi guşa
revărsată peste gulerul cu broderii de aur. Uniforma încărcată de
fireturi îi dădea înfăţişarea unui general de operetă.
Ofiţerul de ordonanţă a salutat izbind din călcâie, apoi a părăsit
încăperea, închizând în urma sa canaturile uşii.
Reichsmarschallul s-a ridicat de la masă şi mi-a întins mâna-i
mare, transpirată.
— Cum aţi călătorit, principe?
În intimitate, mi se adresa întotdeauna folosind titlul meu de
nobleţe.
— Extrem de confortabil. Ultimul avion pe care mi l-aţi pus la
dispoziţie este o adevărată bijuterie.
Reichsmarschallul şi-a frecat mâinile.
— Mă bucură! Mă bucură!… Luaţi loc, va rog!
Am rămas în picioare, pentru că nici el nu se aşezase, îi examinam
înfăţişarea, fără să am aerul că îl studiez. Avea în gesturile lui o
nervozitate care-i trăda nemulţumirea. Dizgraţia în care căzuse,
datorită insucceselor repetate ale flotei militare aeriene a Reichului,
aflată sub comanda sa directă, îi măcina nervii. Îşi pierduse superba
lui siguranţă de pe vremuri. Cordialitatea, veselia lui, nonşalanţa,
care îl prindeau atât de bine altădată, sunau acum fals. Göring se
comporta asemenea unui bătrân actor, intrat în declin, dar care
încearcă să-şi epateze publicul folosind mijloace de expresie şi
manieră potrivite poate rolurilor de june-prim, interpretate cu atâta
succes odinioară.
A luat de pe birou o cutie de argint cu ţigări şi mi-a oferit-o
deschisă.
— Ţigări americane, a zâmbit iarăşi.
Am acceptat. Tot el mi-a oferit foc de la bricheta lui de aur.
— Ce veşti mi-aduceţi de la Roma, principe? Kesselring se
descurcă mulţumitor fără Rommel?
Trecerea lui Rommel în fruntea Grupului de armate B. din Franţa
îşi avea explicaţia în teama O.K.W.-ului de o debarcare aliată la
Calais sau în Normandia.
Göring îmi punea întrebări cu tonul neglijent al unei gazde dornice
să întreţină o conversaţie cu oaspetele său. De când nu-l mai chemau
atât de des la cartierul general al Führerului, nu mai era la curent cu
desfăşurarea la zi a operaţiilor militare. În calitatea mea de martor

—6—
ocular, îi puteam servi informaţii de prima mână. Nu ştiu dacă mai
avea să le folosească. Inspecţiile lui pe front se răriseră mult. Nici pe
la sediul Comandamentului aviaţiei germane nu mai era văzut decât
în împrejurări excepţionale. Se retrăsese la castelul Karinhall,
princiara lui reşedinţă din Schorfheide, şi acolo încerca să-şi omoare
plictisul şi amărăciunea organizând petreceri şi vânători monstre.
— Kesselring se străduieşte să facă faţă unui duşman care
dispune de o zdrobitoare superioritate în oameni şi materiale, i-am
explicat. Pe de altă parte, mişcările lui din spatele frontului sunt
considerabil îngreunate de acţiunile partizanilor italieni.
Reichsmarschallul şi-a aprins la rândul său ţigara. I-a aspirat
aroma, apoi a rămas cu privirile aţintite asupra spiralei de fum
albăstrui care se ridica, din vârful incandescent al ţigării, spre
candelabrul de cristal aninat deasupra biroului. M-a întrerupt:
— Aliaţii nu vor reuşi să câştige mult trâmbiţata lor bătălie pentru
Roma.
Reluase tonul emfatic de personaj oficial al regimului. Dar şi-a dat
probabil seama că se afla în faţa unui auditor pe care nu-l mai
impresionau tiradele patriotarde, cu iz de comunicat militar.
— Vasăzică, presiunea aliaţilor se intensifică, a adăugat după o
scurtă pauză. Numai că Linia Gustav este invulnerabilă. Încercările
lui Alexander de a o străpunge s-au soldat până acum cu eşecuri
răsunătoare.
Iar încerca să se îmbete cu apă rece. Reichsmarschallul era
incorijibil!
Dacă aş fi încercat să-i descriu adevăratul aspect al campaniei din
Italia, nu m-ar fi înţeles şi nici nu l-ar fi conceput. Confortul
castelelor şi palatelor în care-şi petrecea existenţa îl rupeau de
realitate. Aveam impresia că Reichsmarschallul uitase că este soldat.
Puteam să-i spun că pământul Italiei şi timpul se uniseră
împotriva noastră? Clima atât de ospitalieră a acestei ţări se
burzuluise, arătându-şi colţii. Ploile nu mai conteneau. Frigul,
zăpada, îngheţul transformau munţii în tobogane pe versantele
cărora trupele noastre se târau, războindu-se în egală măsură şi cu
forţele naturii, şi cu trupele inamice. În fundul văilor, maşinile,
tancurile, artileria se înfundau în noroi. Podurile, rupte de puhoaie,
îngreunau deplasarea rapidă a trupelor. Aceasta permisese şi
debarcarea aliaţilor pe plajele de la Anzio şi Nettuno, la 90 de
kilometri înapoia Liniei Gustav. Este adevărat că masivele muntoase
– cu pante abrupte, cu râpe adânci şi creste dezgolite – ofereau

—7—
unităţilor noastre posibilitatea să-şi organizeze apărarea în condiţii
relativ bune. Traiul soldaţilor era însă infernal. Legaţi de poziţiile lor,
dormeau sub cerul liber, adăpostindu-se după stânci, ori găsindu-şi
culcuş prin crevase. Nu-şi puteau săpa gropi individuale şi nici
tranşee. Expuşi pe pantele golaşe puhoiului de foc revărsat
necontenit de artileria şi aviaţia aliată, soldaţii noştri rezistau cu
energia disperării. Cadavrele îngheţate, înţepenite, zăceau lângă cei
vii, într-o promiscuitate pe care cuvintele n-ar reuşi să o zugrăvească
în toată oroarea ei. Soldaţii aflaţi în zonele în care terenul permitea
construirea tranşeelor stăteau în permanenţă cu picioarele afundate
în glod. Uneori se scurgeau săptămâni fără ca oamenii să se poată
descălţa spre a-şi usca picioarele. Unora începeau să le putrezească
degetele. Umezeala şi degerăturile furnizau o recoltă cumplită de
bolnavi. Dar cine se putea ocupa de ei? Puteam să-i vorbesc despre
toate acestea Reichsmarschallului Hermann Göring, care stătea acum
răsturnat în fotoliul său „Louis XVI” ? M-ar fi întrerupt cu un gest de
plictiseală: „Cunosc toate astea… Le cunosc foarte bine!…” M-am
mărginit să-i vorbesc în termeni seci, tehnici:
— Fortificaţiile Liniei Gustav rezistă încă bine.
În spatele biroului lui Göring se afla o imensă hartă a Italiei
Centrale, la scară mică. Ofiţerii din statul său major o pregătiseră în
vederea sosirii mele. M-am ridicat din fotoliu şi m-am apropiat de
hartă.
— După cum vedeţi, Linia Gustav se desfăşoară de-a lungul râului
Garigliano şi a afluentului său Rapido, apoi de-a curmezişul
Apeninilor, se întinde până la Monte Cassino. De aici, urmează valea
râului Sangro până la Adriatica. Cheia de boltă a dispozitivului
apărării este Monte Cassino. De pe această creastă putem
supraveghea valea Lirii. Mănăstirea plasată în vârful muntelui
constituie pentru noi un observator ideal, care permite dirijarea
tirului artileriei asupra trupelor inamice din vale. Sistemul nostru de
apărare ar fi inexpugnabil dacă superioritatea în artilerie a
inamicului nu s-ar fi dovedit atât de zdrobitoare.
Şi Göring se ridică de pe scaunul său. Se uită îndelung la hartă
apoi începu să se plimbe dintr-un capăt în celălalt ai biroului.
— Principe, am vrut să rămânem între patru ochi pentru ca să-mi
puteţi vorbi deschis. De ce Kesselring a fost incapabil să-i azvârle pe
aliaţi în mare? La Anzio a dispus de nouă divizii faţă de patru divizii
inamice, debarcate pe plajă.
— Există o explicaţie, Herr Reichsmarschall. Bombardamentele

—8—
aeriene inamice şi barajul stabilit de tunurile grele ale marinei, în
sprijinul trupelor debarcate, au menţinut continuu sub foc poziţiile
noastre, slăbind eficacitatea contra atacurilor lui Kesselring.
— Şi aviaţia noastră? m-a întrebat Reichsmarschallul.
— Inferioritatea forţelor noastre aeriene din Italia…
— Ştiu! m-a întrerupt el, scrâşnind. Sunt sabotat. Duşmanii mei
fac totul ca să mă discrediteze. În O.K.W. nu întâmpin decât
ostilitate. Adversarii mei sabotează producţia de avioane, ca să
lovească în mine…
L-am privit calm, fără a lăsa gândurile să mi se oglindească pe
chip. Criza lui de isterie mă scârbea.
A trecut la fereastră. Cu degetele lui groase, încărcate de inele, a
început să bată nervos darabana în geam.
— Sunt înconjurat numai de duşmani, principe. Dumneavoastră
pot să vă vorbesc cu toată sinceritatea. Toţi încearcă să mă sape, să
mă compromită în ochii Führerului. Numai dumneavoastră îmi
sunteţi prieten.
S-a întors spre mine. Ochii i se umeziseră. Se autocompătimea. El,
eroul numărul unu al Germaniei, era ţinta unor atacuri mişeleşti!
Duşmanii se străduiau să-l jefuiască de coroana lui de lauri! Ideile
acestea erau limpede exprimate pe chipul lui.
— Da, da. Numai dumneavoastră sunteţi prietenul meu, a reluat
cu ton plângăreţ. Ştiu, o simt… Aţi fost totdeauna alături de mine.
Când aţi doborât cel de-al optzeci şi treilea avion, aţi făcut-o pentru
Germania şi pentru mine. V-am numit general inspector al aviaţiei
fiindcă am ştiut că mă pot bizui pe dumneavoastră. Că nu veţi
încerca să mă induceţi în eroare, ca atâţia alţii, care-mi jinduiesc
înalta poziţie în cel de-al treilea Reich. Nu vor să-mi ierte că am fost
un vizionar… că nu m-am limitat să mâzgălesc nişte hârţoage, ca ei…
Deodată începu să se plimbe prin cameră. Agitat, cu mâinile la
spate, într-o tipică atitudine napoleoniană. Călca furios covoarele, ca
şi când ar fi călcat peste trupurile adversarilor săi.
— Toţi mă cred învins, la pământ… Dar încrederea asta stupidă în
propriile lor forţe are să le fie fatală… Da, da! Oamenii aceştia nu mă
cunosc. Nu ştiu de ce sunt în stare. Au uitat că eu şi numai eu am
durat, piatră cu piatră, edificiul măreţ al gloriei partidului naţional-
socialist. Eu şi numai eu am fost mâna dreaptă a Führerului. Eu am
reprezentat adevărata forţă a mişcării noastre… Vă asigur, principe,
că n-am să rămân inactiv. Am să reacţionez cu toată energia…
Se monta singur, avea nevoie să se agite, să se descarce în explozii

—9—
verbale, să ameninţe, spre a-şi crea astfel iluzia că mai este încă un
om de acţiune. Dar aceste spectaculoase manifestări de energie nu
aveau continuitate. Reichsmarschallul recădea în amorţeala lui, se
închidea în Karinhall, şi acolo îşi rumega paraponul, cheltuindu-se în
ospeţe fără de sfârşit. Se înşela, luând de bune adulările interesate
ale indivizilor din anturajul său, ale acelor paraziţi suspecţi care nu
ezitau să-l compare cu marii eroi ai Antichităţii. După o serie de
victorii spectaculoase, bătălia pentru Anglia îi sfărâmase aripile.
Acum vegeta. Ieşea din când în când din bârlogul său şi făcea rapide
inspecţii pe front. Ca şi acum, de pildă.
În momentul acesta ne aflam într-un castel din Franţa, în preajma
faimosului Zid al Atlanticului. Reichsmarschallul voise să verifice
personal eficacitatea fortăreţelor de beton ridicate în calea unei
eventuale debarcări inamice. Zelul lui războinic, trezit datorită cine
ştie cărui factor, se topise iarăşi. După o vizită de două zile pe linia
fortificaţiilor, vizită împletită cu banchete, se ascunsese de ochii
oamenilor în castelul acesta, care amintea gloriile monarhiei franceze.
M-a privit cu ochii lui albaştri, care îşi pierduseră limpezimea.
— Nu a sosit încă momentul, principe, a reluat el după o pauză.
Nu a sosit încă momentul să lovesc… Dar mă pregătesc… Mă
pregătesc pentru marea răfuială.
Nu rostea nume. Ştiam însă că se referea la Himmler. La Bormann
şi la Goebbels, marii lui rivali.
S-a oprit brusc în faţa mea. Trăsăturile crispate i se destinseră.
Voia să-mi arate că e stăpân pe nervii săi. Că de la o explozie de
mânie poate trece fără tranziţie la o conversaţie liniştită, la
construcţii verbale logice.
— Pe Mussolini l-aţi văzut? m-a întrebat cu voce joasă, echilibrată.
În sinea mea am zâmbit. Jongleriile acestea nu mă mai
impresionau. Îl cunoşteam prea bine.
— L-am văzut la Milano, am replicat.
— Ce impresie v-a făcut?
— Un strigoi.
Reichsmarschallul a izbucnit în râs.
— Superbă comparaţie. Şi mie mi-a făcut aceeaşi impresie, când l-
am văzut ultima oară. Un strigoi care îşi lepădase giulgiul şi se
întorsese printre cei vii. Se străduia jalnic să-i convingă că nu e mort.
Dar nu reuşea… Spuneţi-mi, nu a încercat să vă epateze cu aerul lui
războinic?
— A încercat. Adoptase o poziţie măreaţă de proconsul roman.

— 10 —
 — Împăraţii nu-i mai plac?
— Nu-i mai plac. Are oroare de tot ceea ce îi aminteşte purpura
imperială sau coroana regală, de când Victor Emanuel a întors
macazul, trădând fascismul… M-a primit în cabinetul său, tronând
pe un jeţ cu spătar înalt. S-a ridicat în picioare şi mi-a întins o mână
care voia să fie viguroasă, dar care tremura. Era slab, palid, ochii i se
înfundaseră în fundul capului. Uniforma îi atârna pe corpul
descărnat. Un spectacol jalnic.
— A fost întotdeauna un clovn, rosti sec Reichsmarschallul. A
trebuit să-l ducem şi pe el în cârcă.
— Mi-a vorbit o jumătate de oră despre „renaşterea Italiei fasciste”,
despre încrederea sa în Führer şi în victoria finală.
— Ştiu… Placa obişnuită.
— Îmi vorbea de parcă ar fi ţinut un discurs maselor. La un
moment dat s-a oprit din peroraţie. Poate că expresia ochilor mei l-a
derutat… A încheiat întrevederea, rugându-mă să vă transmit
salutările sale cordiale.
— N-am ce face cu ele. Putea să şi le păstreze… Omul asta îmi
sugerează un balon dezumflat. L-am văzut după eliberarea lui de
către Skorzeny. Era de un comic jalnic… Obrazul i se însenină:
Isprava lui Skorzeny n-ar fi fost posibilă fără performanţele aviatorilor
noştri.
Eram dezgustat. Aterizarea aceea pe un vârf de munte constituia
cel mult o ispravă sportivă demnă de toate laudele. Dar cu asemenea
aventuri nu se câştigă războaiele. Cu Mussolini sau fără Mussolini,
soarta campaniei din Italia era pecetluită.
— La Roma ce mai e nou? m-a întrebat după o scurtă pauză. A
venit primăvara?
Salturile acestea dezordonate de la un subiect la altul vădeau o
dezorientare, o lipsă de echilibru de-a dreptul îngrijorătoare. Nu se
mai putea concentra?
I-am răspuns pe acelaşi ton.
— La Roma primăvara îşi vesteşte sosirea. Aproape de ora
prânzului, soarele începe să-ţi prăjească obrazul. E o plăcere să te
plimbi prin Pincio. Ghioceii te întâmpină peste tot…
Reichsmarschallul a început să-şi frece încântat mâinile. Îl desfăta
probabil tabloul destul de banal zugrăvit de mine.
— Primăvara e splendidă pretutindeni. Pe mine mă reconfortează,
mă-ntinereşte.
Fără să vreau, mi-am amintit isprăvile faimosului Popeye,

— 11 —
marinarul, irezistibilul erou al desenelor animate. Păţaniile lui, de un
comic savuros, culminau cu încurcături aparent inextricabile, căci
până la urmă ingeniosul Popeye înghiţea o porţie respectabilă de
spanac, oţelindu-şi muşchii, câştigând o energie vulcanică,
incomensurabilă, cu ajutorul căreia reuşea să-şi înfrângă toţi
duşmanii… Reichsmarschallul Göring şi celelalte căpetenii ale
Germaniei naziste nu se bucurau de privilegiul lui Popeye. Tot
spanacul din lume n-ar fi reuşit să-i fortifice.
Reichsmarschallul se lăsă să cadă pe o canapea. Tolănit ca o
gelatinoasă meduză peste pernele moi, îmbrăcate în brocart, îmi
evoca una din acele translucide vietăţi marine, aruncate de valuri pe
o plajă unde le aşteaptă inexorabil moartea… Apoi imaginea aceasta
a lăsat locul alteia, surprinzător de vii, de impresionante. L-am văzut
pe Reichsmarschall prăbuşit, cu pieptul şi pântecele sfâşiate de
violenţa unei explozii. Îşi dăduse sufletul. Gura îi rămăsese căscată
ca la un peste mort. Alături de el zăceau Führerul şi Himmler. De
asemenea fără viaţă. Mânjiţi de sânge, sfârtecaţi, erau acoperiţi de
umbrele unor corbi, care zburau pe deasupra lor, alunecând în
spirale largi pe culmile vântului.
Dacă Stauffenberg va reuşi…
— Ce mai face Maelzer? m-a întrebat, smulgându-mă din gânduri.
— Maelzer?
— Comandantul pieţei din Roma. Nu l-ai cunoscut?
— L-am cunoscut. Maelzer bea şampanie.
— Şi aleargă după femei, nu-i aşa?
Reichsmarschallul râde. Indulgenţa lui pentru Maelzer nu mă
surprinde. Îi cunosc capriciile. Peste o oră e în stare să ordone
trimiterea generalului Maelzer în faţa Curţii Marţiale, pentru cine ştie
ce vină, mai mult sau mai puţin imaginară.
Reichsmarschallul mă priveşte ciudat. Pare gânditor. Mă întreb ce
îşi spune în clipa aceasta despre mine. Ştiu că în adâncul sufletului
său mă dispreţuieşte. Aşa cum îl dispreţuiesc şi eu. Nu mi-a putut
niciodată ierta refuzul de a mă înscrie în partidul naţional-socialist,
cu atât mai mult cu cât propunerea venise chiar din partea lui. Îşi
închipuise atunci că îmi face un mare serviciu deschizându-mi porţile
partidului. Împotriva aşteptărilor acelora care mă şi vedeau trecut pe
linie moartă, Göring a continuat să-mi arate toată încrederea.
Cunoşteam motivele, inaccesibile neiniţiaţilor.
Reichsmarschallul s-a ridicat de pe canapea. S-a apropiat de mine
şi m-a bătut afectuos pe umăr. Ştiam că în clipa aceasta joacă teatru.

— 12 —
 — Am o veste pentru dumneavoastră, principe. V-am propus
pentru bastonul de mareşal.
M-am înclinat, fără să manifest vreun entuziasm.
— Ştiu, adevăraţii viteji nu aleargă după recompense. Le apreciem
modestia, principe. Nouă, căpeteniilor armatei, ne revine datoria să le
încununăm fruntea cu lauri.
Frazele lui sforăitoare mă amuzau. Comedia aceasta ar fi fost
rizibilă dacă în dosul ei nu s-ar fi ascuns o tragedie… Mă propusese
pentru bastonul de mareşal! Îmi venea să râd. Chiar dacă ar fi făcut
această propunere, raportul lui ar fi ajuns în coşul de hârtii al
Führerului. Reichsmarschallul nu se mai bucura de nici o trecere în
ochii lui Hitler. Ultima scânteie a prestigiului său se consumase în
’943, când a obţinut ca restaurantul de lux „Horcher” din Berlin să
fie exceptat de la măsura generală a închiderii tuturor
întreprinderilor comerciale care nu erau necesare continuării
războiului.
Când a băgat de seamă că vorbele lui nu au efectul scontat, mi-a
zâmbit stingherit, apoi şi-a împreunat mâinile pe pântece. Un mare
briliant îi strălucea la mâna stângă, irizând curcubee miniaturale.
— Principe, am constatat un lucru care mă întristează. Nu mi-aţi
cerut niciodată nimic. De ce? Nu v-aţi simţit îndeajuns de apropiat
faţă de… persoana mea?
S-a răsucit pe călcâie, apoi s-a îndreptat iarăşi spre fereastră. A
rămas cu privirile aţintite undeva, peste culmile arborilor din parc.
— Vă înţeleg scrupulele şi vă apreciez pentru această discreţie…
Totuşi, aş fi fost încântat să vă fiu de folos…
Am păstrat tăcerea.
Pe pietrişul aleii din faţa ferestrei se auziră scrâşnind paşi
cadenţaţi. Se schimba garda.
— Îmi reproşaţi poate că nu v-am salvat fiul, studentul acela
strălucit… Dacă aş fi ştiut la timp…
— Nu vă reproşez nimic, Herr Reichsmarschall.
— Dar eu am faţă de dumneavoastră o datorie de onoare… Nu pot
să uit!
— Nu aveţi nici o datorie, Herr Reichsmarschall.
Göring încerca să mă copleşească, subliniindu-şi mărinimia,
eleganţa cu care înţelegea să-i răsplătească pe cei care îi făcuseră
odată un bine.
— Poate că într-o zi am să vă fiu totuşi de folos…
— Vă mulţumesc, Herr Reichsmarschall.

— 13 —
 Tonul rece al răspunsului meu nu l-a demontat.
— În persoana mea aveţi un înger păzitor, principe.
Aluzia era străvezie. Mă lăsa să înţeleg că mă pândeau primejdii.
Îmi cerea să răspund cu recunoştinţă la recunoştinţa lui. Un complex
bizar de obligaţii, care ne legau în egală măsură. Ne lega mai degrabă
un blestem, care ne apăsa pe amândoi.
Nisipul scrâşni iarăşi prin faţa ferestrelor. Apoi se aşternu din nou
liniştea. Cerul era de un trandafiriu limpede. Ceasul monumental de
bronz de pe cămin îşi intensifică parcă tic-tacul. Limba încrustată cu
onix pendula ritmic. Undeva porniră brusc să bubuie tunurile
antiaeriene. Răpăitul lor înfundat tulbura liniştea grea.
— Iarăşi o incursiune aeriană inamică, rosti Göring ca pentru sine.
Se îndreaptă desigur spre regiunea industrială pariziană. Ce
neobrăzare! Au început să atace în plină zi… Se bazează pe o pretinsă
superioritate aeriană…
Pretinsă? Era orb sau încerca să se înşele?
— Mi se reproşează că am pierdut supremaţia aeriană, adăugă el
cu amărăciune. Am fost pregătiţi pentru un Blitzkrieg, nu pentru un
război de uzură. Flotele aeriene inamice bombardează frumosul
pământ al Germaniei. Distrug oraşe şi uzine. Uzine producătoare de
avioane. Speer trebuia să prevadă construcţia unor hale subterane.
Acum e prea târziu. Asemenea lucrări nu se execută cât ai bate din
palme.
Se scărpină în urechea stângă, agitându-şi ca un mestecău
degetul mic al mâinii înlăuntrul pavilionului cartilaginos şi mare al
aparatului său auditiv, îndreptat spre fereastră asemenea unui
dispozitiv de ascultare al artileriei antiaeriene.
— O mare băşică de săpun şi acest Speer! Da, da! O mare băşică
de săpun.
Aversiunea Reichsmarschallului faţă de Speer îşi avea explicaţia. În
’942, cu prilejul reorganizării economiei de război, Führerul limitase
prerogativele lui Göring, încredinţând lui Albert Speer Departamentul
Armamentului şi al Muniţiilor. În ’943 restrânsese din nou domeniul
de activitate al Reichsmarschallului, trecând asupra lui Speer, în mod
practic, cea mai mare parte din economia germană legată de
producţia de război. Reichsmarschallul resimţise această ultimă
ştirbire a puterilor sale ca pe un afront personal. Nu voia să înţeleagă
că Speer îi era superior în domeniul economic. Departamentul
acestuia fusese transformat în Minister al Reichului pentru
Armament şi Industria de Război. Pe Göring era firesc să-l irite

— 14 —
această lentă dar continuă alunecare de pe culmile olimpului
hitlerist, spre văile în care personalitatea lui era din ce în ce mai
umbrită. Speer devenise un adevărat dictator pe tărâmul economiei,
cu atât mai mult cu cât se bucura de încrederea nelimitată a lui
Hitler.
Reichsmarschallul se rezemă de masa lui de lucru. Corpul său
masiv descria, faţă de verticalitatea picioarelor biroului, un unghi de
douăzeci şi ceva de grade. Mă întrebam dacă mobila aceea, împinsă
lateral de greutatea Reichsmarschallului, nu va porni să alunece pe
parchetul lucios, compromiţându-i echilibrul. Ar fi avut haz să-l văd
pe impunătorul Reichsmarschall lungit pe podea şi zbătându-se ca să
se ridice, asemenea unei broaşte-ţestoase răsturnate pe spate.
— Speer ne ameţeşte cu statisticile lui. Potrivit lor, producţia de
război s-a triplat în ultimii doi ani şi jumătate. Dacă această
dinamică, dacă această curbă ascendentă este reală, de ce ducem
atunci lipsă de avioane, de tancuri, de vehicule motorizate? De ce?
Începu iarăşi să se plimbe prin încăpere: Am de gând să încerc o
remediere a acestei situaţii. Am în mâna mea încă destule pârghii ale
economiei germane, ca să pot interveni cu sorţi de izbândă. Nu ştiu
dacă mă înţelegeţi?
— Vă urmăresc cu atenţie, Herr Reichsmarschall.
— Ei bine, am un plan, principe.
Trecu în faţa unei alte hărţi, care înfăţişa întreaga Europă. Arătă
cu un gest perimetrul Carpaţilor Orientali.
— Cu excepţia câtorva acţiuni limitate asupra regiunii petrolifere,
România este ferită de bombardamentele aviaţiei americane şi
britanice. De ce? N-as putea să spun. Poate că Roosevelt şi Churchill
îi menajează pe români. Evident, cu anumite scopuri. Va trebui să
strămutăm în România parte din uzinele noastre producătoare de
rachete. Acolo am putea executa şi armele noastre secrete. Cel puţin
unele din ele…
Cunoşteam opiniile Reichsmarschallului despre România. Le
împărtăşeau de altfel şi celelalte căpetenii ale economiei germane.
România devenise indispensabilă efortului nostru de război, mai ales
după bombardamentele non-stop executate de aviaţia anglo-
americană asupra teritoriului patriei germane.
Iluziile pe care Reichsmarschallul le mai nutrea în ’943 începuseră
să se sfărâme. Pe atunci mai credea într-o schimbare a soartei
războiului în favoarea noastră. Ţin minte că am asistat la o discuţie
purtată de el cu generalul Galland. Reichsmarschallul se

— 15 —
congestionase de mânie.
— Cum poţi să afirmi, Galland, că aviaţia noastră nu e în stare să
se opună cu succes incursiunilor aeriene inamice? Te-ai gândit
vreodată la reacţia Führerului dacă i-aş înainta un asemenea raport?
Pot să-i spun oare că aviatorii noştri sunt nişte incapabili? Îţi interzic
să-mi mai vorbeşti despre asemenea monstruozităţi.
Aveam un mare respect pentru Galland, care nu se sfia să-i spună
adevăruri crude, cu orice risc. Era în cursul bătăliei pentru Anglia.
Apărarea aeriană şi antiaeriană a inamicului zădărnicea toate
atacurile noastre. Exasperat de ineficacitatea ofensivei lansate de
forţele noastre aeriene, Reichsmarschallul inspecta bazele de atac de
pe coasta Mării Mânecii. În decorul acela de război, exploziile de
mânie ale lui Göring luau proporţii homerice. Răgea ca un tigru,
potopindu-şi subalternii cu insulte împroşcate laolaltă cu stropi de
scuipat. Le reproşa incompetenţa, laşitatea, lipsa de capacitate
combativă.
— V-am pus la dispoziţie cele mai bune, cele mai perfecţionate
avioane din lume! Ce vă mai trebuie? le-a strigat el, ajuns în culmea
furiei.
Toţi ofiţerii îl priveau consternaţi. Numai Galland a rostit calm
— Nişte Spitfire, Herr Reichsmarschall. Asta ne mai trebuie…
Mă aflam în clipa aceea lângă Göring. Replica lui Galland i-a
retezat glasul. S-a întors spre mine, a vrut să spună ceva, a făcut o
schimă dezgustată, apoi s-a răsucit pe călcâie şi s-a îndepărtat.
Reputaţia de vitejie a lui Galland era atât de mare, încât Göring a
preferat să nu ia împotriva lui măsuri disciplinare. La nevoie ştia să
fie diplomat…
Acum bubuiturile artileriei antiaeriene răbufneau cu violenţă
crescândă.
— Înainte de a pleca în România, aş vrea să luaţi legătura cu
baronul von Bruck. Am discutat cu el această problemă. Este în
principiu de acord cu ideea mea. Rămâne să găsim calea de a o pune
cât mai rapid m aplicare.
— Am înţeles, Herr Reichsmarschall.
— Sper că veţi rămâne să luaţi cina în compania mea.
Nici nu a mai aşteptat să-i răspund. A sunat din clopoţelul de
argint de pe birou. Ofiţerul de ordonanţă a apărut izbindu-şi
călcâiele.
— Herr General von Altenburg-Delmond este în seara aceasta
oaspetele meu. Telefonează generalului von Geldern să mă ţină la

— 16 —
curent cu toate fazele incursiunii aeriene…

M-am uitat la ceas.

— Este ora trei, Hans. La patru vreau să fiu la Paris.
Şoferul meu şi-a repezit mâna la capelă.
— Am înţeles, Herr General.
M-am instalat ca de obicei lângă Hans. Aghiotantul meu,
locotenentul Heinz Busch. S-a aşezat pe bancheta din spate.
Horsch-ul meu de doisprezece cilindri se avântă ca un cal de
curse. Vremea e frumoasă. Un soare „cu dinţi” scaldă natura într-o
ploaie de aur. Zăpada s-a topit aproape cu desăvârşire. Doar în
locurile ferite de razele soarelui mai vezi câte puţină zăpadă,
murdară. Îmbătrânită, ca şi iarna.
În maşină e cald. Las gândurile să-mi zboare. Ştiu că mă pot bizui
pe Hans. Băiatul acesta e un as al volanului. Îmi este devotat fiindcă
l-am scos de pe frontul de răsărit. Deşi nu mi-a spus-o, are impresia
că l-am scăpat de la moarte. Am simţit acest lucru încă din clipa
când i-am spus că am să-l iau în serviciul meu. I s-au luminat atunci
ochii, ca şi când i s-ar fi deschis porţile paradisului. Inspectam în
epoca aceea forţele noastre aeriene de pe frontul central. Era în
februarie ’943. Mă aflam la Viazma, cu puţin înainte de ocuparea
oraşului de către ruşi. Avusesem o lungă consfătuire cu von
Manstein, care mi se plânsese de insuficienţa numerică a trupelor de
sub comanda sa. În cursul aceleiaşi luni avea să primească de altfel
întăriri substanţiale, care i-au permis apoi să reziste şi să treacă la o
contraofensivă, vai, de scurtă durată.
Era pe înserat. Domnea un frig pătrunzător. Vântul îngheţat sufla
năprasnic. Circulam pe o şosea acoperită cu un strat de gheaţă atât
de compact, încât ai fi putut face patinaj. Maşina mea – pe atunci un
Mercedes, care cunoscuse zile mai bune – derapa dând din coadă ca
o raţă. Mă îndreptam spre casa în care eram încartiruit. Din sens
contrar venea o coloană de camioane cu soldaţi ce se îndreptau spre
front. Coviltirele nu reuşeau să-i ferească de vântul tăios. Mă uitam
cu compătimire la chipurile lor tinere, învineţite de frig, la
echipamentul cu totul inadecvat pentru o campanie de iarnă în
stepele ruseşti. Îmi spuneam că în condiţiile acestea numai
strălucitele calităţi de strateg ale lui Manstein mai puteau salva
oarecum situaţia.
În clipa aceea maşina a început să derapeze. A descris un arc de
cerc, ajungând cu spatele în faţă. N-aş putea să spun de ce şi în ce

— 17 —
chip, am intrat într-unul din camioanele acelea grele. Totul s-a
petrecut în câteva clipe.
Eu n-am păţit nimic. Mercedesul s-a ales cu farurile sparte, cu
masca şi cu aripile din faţă scofâlcite. Dar şoferul s-a trezit proiectat
din maşină tocmai sub roţile camionului, care i-a strivit picioarele. Se
întâmplă şi asemenea anomalii, cu atât mai inexplicabile cu cât
maşina, cu excepţia dezagrementelor estetice, nu suferise nici o altă
stricăciune mai serioasă.
Mecanicii de la atelierul de reparaţii auto al comandamentului mi-
au reparat Mercedesul. Schimbându-i farurile şi îndreptându-i de
bine, de rău aripile. Atunci l-am văzut şi pe Hans. Mi-a atras atenţia
fiindcă semăna cu Albert, unul din cei patru fii ai mei. Avea aceiaşi
ochi albaştri, care se minunau parcă de tot ceea ce vedeau în jur,
acelaşi obraz neted, ca de fată, acelaşi mers suplu. Aici se oprea însă
comparaţia. Hans purta un combinezon de lucru, peste care îşi
pusese vestonul şi un fular de lână. Capela îi era înfundată peste
urechi. M-a impresionat fiindcă tremura de frig în vreme ce monta
farurile. Îi clănţăneau literalmente dinţii.
L-am întrebat cu ce se ocupă în viaţa civilă. Mi-a spus că este şofer
de încercare la uzinele Mercedes Benz. În primii trei ani de război
fusese mobilizat pe loc. Abia în toamna lui ’942 primise ordin de
chemare. Trimis pe front, luptase în linia întâi, până în ianuarie ’943,
apoi fusese mutat la atelierul de reparaţii, unde specialiştii aveau
mare căutare.
Nu ştiu ce m-a determinat să-l cer în locul şoferului meu. Poate
fiindcă semăna cu Albert. Când a aflat că avea să mă urmeze în
patrie, în calitate de şofer, s-a transfigurat. Radia o lumină pe care n-
am s-o uit niciodată. Era fericit că scapă de front. O făcea din
laşitate? Nu cred. În cursul celor câteva luni petrecute în linia întâi,
primise „Crucea de Fier”. Puteam oare să-l condamn fiindcă îl bucura
faptul că avea să scape de front? De iarna aceea infernală? De
moartea care-l pândea la fiecare pas?
Considerentele acestea par, probabil, nelalocul lor. E surprinzător,
desigur, să le auzi formulate de un ofiţer de carieră, care a participat
la două războaie, a împrăştiat moartea şi a înfruntat-o senin, cu
fruntea sus, şi-a văzut epoleţii încărcaţi cu galoane şi pieptul acoperit
cu decoraţii. Am luptat în primul război mondial cu acea temeritate
tipică tinereţii, care nu concepe moartea, şi am pornit într-al doilea
război cu gândul să-mi respect jurământul militar, dar fără să mă
mai anime focul sacru al tinereţii pierdute. Mă uzaseră anii, îmi

— 18 —
atârnau prea greu pe umăr, sau nu eram convins de justeţea cauzei
pentru care plecasem la război? În ofiţerii şi în soldaţii de sub
comanda mea vedeam înainte vreme nişte automate perfecte. Acum
vedeam în ei oameni. Cu toate calităţile şi defectele lor. Cred că Albert
mi-a sădit această concepţie nouă despre război, despre moarte…
N-am avut niciodată a mă plânge de Hans. Îşi dă silinţa să-mi
citească în ochi dorinţele, să mi le prevină. Nu este comportarea unui
soldat faţă de şeful său ierarhic, ci supunerea afectuoasă a unui fiu
faţă de părintele său. Hans nu vede războiul cu ochii cu care îl văd
eu. Facem parte nu numai din generaţii deosebite, ci şi din lumi
deosebite.
O dată şi-a permis să facă o glumă. Înainte de a mă urca în
maşină, i-am spus, ca de obicei, că doresc să fiu în trei ore la
Nürnberg. Aveam de parcurs trei sute optzeci de kilometri, în vremuri
normale, o medie orară de o sută treizeci de kilometri pe autostrăzile
germane n-ar fi constituit o problemă. Acum, în timp de război,
situaţia era alta. Ne încrucişam cu convoaie militare, aveam de
străbătut localităţi bombardate, riscam în orice moment să fim opriţi
de atacuri aeriene inamice. Până atunci Hans nu dăduse greş
niciodată. La ora fixată de mine, nici un minut mai devreme sau mai
târziu, mă depunea la destinaţie.
În ziua aceea eram foarte preocupat din cauza unei discuţii
furtunoase purtate la Ministerul Aerului cu reprezentanţii uzinelor
constructoare de avioane. Le reproşasem întârzierea unor livrări de
bombardiere imperios necesare pe Frontul de Est. Eram atât de
adâncit în gânduri, încât nici nu-mi amintesc drumul pe care l-am
parcurs. Ştiu doar că la un moment dat am pierdut aproape douăzeci
de minute din cauza unui blocaj de circulaţie. Mai ştiu că, înainte de
intrarea în Nürnberg, Hans încetinise neobişnuit mersul maşinii.
— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat surprins.
— M-am temut să nu sosim prea devreme, mi-a zâmbit.
Am mormăit ceva neînţeles, fără să fac haz de gluma lui.
Între un general şi şoferul său familiarităţile nu sunt permise, în
sinea mea am râs.
De atunci nu şi-a mai îngăduit să glumească. Aceasta nu
înseamnă că şi-a schimbat atitudinea faţă de mine, sau că eu m-am
arătat mai sever ca de obicei…
Recenta mea convorbire cu Reichsmarschallul Göring mi-a creat o
stare sufletească bizară. Aveam impresia că asistasem la ultimul
prânz al unui condamnat la moarte. Meniul acela, de un înalt

— 19 —
rafinament gastronomic, bogăţia argintăriei, serviciul impecabil, toată
atmosfera aceea de lux şi belşug, în vreme ce avioanele inamice
zburau pe deasupra noastră, înapoindu-se la bazele de plecare după
ce îşi îndepliniseră misiunea, aveau o coloratură de coşmar.
Noua misiune pe care mi-o încredinţase Göring nu era deloc
uşoară. România a constituit întotdeauna pentru noi o problemă.
România! Când rostesc numele acesta, văd o piaţă din oraşul Cluj.
Îndeobşte fiecare ţară îţi sugerează un oraş, un monument sau un
punct turistic reprezentativ. Franţa îţi evocă imediat Turnul Eiffel,
Statele Unite – zgârie-norii din New York, Anglia – orologiul Big Ben,
Italia – Fântâna di Trevi, Germania – Brandenburgische Tor. Siluete
stereotipe, multiplicate la infinit pe afişele turistice. Mie, Franţa îmi
trezeşte în minte imaginea falezei de la Etretat, cu povârnişurile ei
abrupte cu valurile veşnic agitate, cu atmosfera aceea fabuloasă care
te face să te aştepţi în orice clipă la apariţia unor înspăimântători
şerpi de mare… Statele Unite îmi evocă florile roşii, ca de ceară, ale
unor cactuşi spinoşi, arici vegetali, aninaţi de buza unui canyon
sălbatic, în fundul căruia şerpuieşte un râu sărac în ape… Anglia?
Cursele de galop de la Epsom. Mulţimea se agită, tribunele urlă, caii
înspumaţi se apropie de potou… Vulcanul Etna este pentru mine
simbolul Italiei şi al Siciliei. Un munte conic, încununat de volute de
fum, asemenea unei căşti de cavaler medieval, încununată de un
mănunchi de pene… Germania îmi evocă terasa unei cofetării de pe o
stradă din Hamburg. La o masă se află cei patru feciori ai mei. Albert,
Willi, Rudi şi Uwe. Azi strada nu mai există. Au spulberat-o escadrele
americane. De Albert nu mai ştiu nimic, iar Wihi…
Când rostesc cuvântul România, văd Clujul. Mai bine zis, o piaţă
din Cluj. Piaţa centrală, în care se află o imensă catedrală cenuşie şi
statuia unui războinic călare. Era în ’940, spre toamnă. Veneam cu
maşina de la Bucureşti. Mă aflam în drum spre Berlin. Purtam haine
civile. Eram foarte grăbit. Îmi propusesem să străbat oraşul fără
oprire. Aproape de centru, m-am împotmolit însă într-o mare de
oameni. Se scurgeau încet, într-o masă compactă, agitată. N-am să le
uit chipurile. Erau livizi. În ochii lor citeam o mânie şi o jale cumplite.
Din direcţia spre care se îndreptau se auzea un vuiet, ca şi când s-ar
fi revărsat apele unei uriaşe cataracte. Era inutil să încerc a-mi face
drum cu maşina prin acea imensă mulţime. I-am spus şoferului să
aştepte, apoi am coborât din automobil şi m-am amestecat printre
oameni. Eram curios să ştiu ce se întâmplă. Obloanele vitrinelor erau
trase în jos cu zgomot de tunet. Un tânăr din preajma mea a strigat

— 20 —
deodată:
— Nu cedăm Ardealul!
Zeci, sute, mii de glasuri i-au răspuns într-un crescendo delirant.
— Nu! Nuu! Nuuu! Nuuuu!…
Din cealaltă parte a străzii s-a ridicat iarăşi o voce joasă, ca de
clopot:
— Nu cedăm Ardealul!…
Răspunsul n-a întârziat. Colectiv, puternic, rostogolindu-se ca o
avalanşă.
— Nu! Nuu! Nuuu! Nuuu!…
Cunoşteam destul de puţin limba română. Dar chiar dacă nu aş fi
cunoscut-o, aş fi înţeles numai din intonaţia glasurilor exasperarea
mulţimii şi refuzul ei de a se supune unui fapt intolerabil. Eram prins
între oameni ca într-o menghine. Înaintam odată cu ei. Striviţi între
pereţii clădirilor care încadrau strada, ne scurgeam încet ca apele
unui fluviu spre o mare. Şi era într-adevăr o mare, omenirea aceea
fantastică, adunată în piaţa dominată de catedrala cu ziduri cenuşii.
Şi din celelalte străzi care răspundeau în piaţă veneau coloane
masive de oameni.
Toată lumea avea privirile îndreptate spre un balcon. Aştepta
probabil apariţia unui personaj, care întârzia.
Împins de oameni, m-am trezit pe marginea unui trotuar, în
apropierea unui magazin cu arme de vânătoare. În faţa magazinului
se afla o camionetă cu lăzi care aşteptau să fie descărcate. Dar cine
mai avea acum timp de aşa ceva?
În balcon a apărut un om. A început să vorbească. Eram prea
departe ca să-l aud ce spune. Nimeni nu-l auzea. Încercările omului
aceluia de a se face înţeles, fără ajutorul unei instalaţii de
amplificare, păreau absurde. Deşi îşi dădea seama că vorbele lui nu
pot fi desluşite decât de cei din imediata lui apropiere, continua să
strige şi să gesticuleze. Cei de sub balcon au început la un moment
dat să aplaude.
— Sigur! Nu vom ceda!… Nu! Nuuu!…
Doar atât puteam să prind cu urechea.
— Aaarme! Aaarme! Vrem aaarme! s-a pornit să scandeze iarăşi
lumea.
Câţiva inşi de lângă mine s-au căţărat în camionetă şi au început
să spargă lăzile. În strigătele dezlănţuite ale celor din jur, au scos la
iveală cartuşe, puşti de vânătoare cu una sau cu două ţevi, pistoale
de salon şi tot felul de arme sportive. Le-au împărţit la manifestanţi.

— 21 —
Bieţii oameni! Voiau să pornească la luptă înarmaţi fie şi cu puşti şi
pistoale bune doar pentru joacă.
— Nemţii ne silesc să cedăm Ardealul! Jos cu ei! a strigat un
militar.
— Jos! Jooos! Jooos! a intonat corul cu mii de glasuri.
M-am strecurat cu preţul unor istovitoare opinteli până la gangul
unei case. Am reuşit în sfârşit să mă refugiez înăuntru. Am respirat
adânc.
O bătrână cumsecade m-a ajutat să trec prin alt gang într-o
străduţă paralelă cu o latură a pieţei. Aici nu mai era lume. M-am
pomenit apoi într-o stradă largă, cu case înalte şi cu magazine
straşnic oblonite şi ferecate. Mă întrebam încotro s-o iau ca să ajung
la maşină. Mi-era teamă să cer informaţii, folosindu-mă de limba
germană. Spiritele erau destul de montate împotriva germanilor.
Bravada inutilă mi-a repugnat întotdeauna.
Trotuarele erau înţesate de oameni care se îndreptau spre piaţă.
Partea carosabilă rămăsese liberă. La un capăt al străzii a apărut o
coloană de soldaţi români. Mergeau cu capul în jos, posomorâţi,
încrâncenaţi de mânie.
Oamenii de pe trotuare, bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, s-au repezit
spre ei.
— Unde plecaţi?
— Rămâneţi să luptaţi împreună cu noi!
— Nu plecaţi!
— Nu ne lăsaţi!
Strigătele erau întretăiate de hohote de plâns. Coloana continua să
mărşăluiască. Pe obrajii multor soldaţi curgeau şiroaie de lacrimi.
Participasem până atunci la campania din Polonia şi la cea din
Franţa. Crezusem că distrugerile, durerea, moartea n-au să mă mai
impresioneze. Mă socoteam imunizat împotriva sensibilităţii, a milei.
Scenele din Cluj mi-au dovedit că eram încă om. Că nu devenisem un
automat, aşa cum voia să facă Führerul din orice soldat german.
În aceeaşi seară am trecut graniţa României. Vechea graniţă, căci
pe cea nouă o trecusem înainte de a coborî o minunată coamă de
deal de la sudul Clujului. Pe drum m-am încrucişat cu coloanele de
soldaţi maghiari, care veneau să ocupe porţiunea din Ardeal cedată
Ungariei…
Reichsmarschallul Göring mă trimitea acum la români, la aliaţii
noştri. Aliaţi cărora le înstrăinasem teritoriile şi cărora le pretindeam
să dea dovadă de devotament faţă de Reich, faţă de poporul german şi

— 22 —
faţă de Führer

Am intrat în Paris la ora fixată. Exactitatea riguroasă a lui Hans

nu s-a dezminţit nici de data aceasta. Apropierea primăverii se simţea
în aerul rece, parfumat. Cerul senin îşi desfăşura bolta de aur asupra
oraşului. Străzile erau însă moarte. Aveam senzaţia că mă aflam într-
o metropolă lipsită de suflul vieţii. Trotuarele goale, bulevardele
pustii, casele şi mai ales monumentele pierdute în liniştea aceea
nefirească mă făceau să cred că mă aflu într-un imens cimitir. Nu
lipseau decât crucile, dar nu aveai nevoie de un prea mare efort de
imaginaţie ca să le vezi apărând pe fundalul clădirilor. Ramurile
copacilor, grilele de fier, firmele, suprapuse întâmplător văzute dintr-
un anumit unghi, îţi sugerau nişte monumente funerare, dominate
de cruci cu cele mai variate forme. Cruci greceşti, cruci treflate, cruci
latine, cruci de Lorena, cruci în teu, cruci ale sfântului Andrei, cruci
de Malta, cruci egiptene…
Poate că nervii obosiţi începuseră să-mi joace feste… Impresionat
de atmosfera aceasta mortuară, am ordonat lui Hans să micşoreze
viteza maşinii. Nu voiam să tulbur liniştea care plana asupra
uriaşului cimitir. Hans m-a privit cu mirare, pe care n-a reuşit să şi-o
ascundă. Era pentru întâia oară că îi dădeam un astfel de ordin.
Mergeam acum încet, atât de încet, încât ai fi crezut că urmam un
car funerar. Câte un trecător solitar, zgribulit, în hanţe roase în
coate, se uita cu uimire la Horsch-ul meu. Căuta probabil din ochi
afetul de tun, acoperit de faldurile unui drapel german, sub care să
se contureze protuberantele unui sicriu somptuos.
Ne aflam pe Champs-Élysées şi ne îndreptam spre Place de la
Concorde. Voiam să ajung la hotelul „Crillon”, unde trăgeam ori de
câte ori soseam la Paris. Aş fi putut să capăt găzduire la cumnatul
meu, marchizul de Gandale. Avea o casă superbă în cartierul Saint-
Germain. Dar nu mai îndrăzneam să-i calc pragul. Cum aş fi putut
să mai dau ochi cu el, după ce-i ucisesem fiul…
Noroc că circulam cu viteză redusă. În faţa botului maşinii au
apărut, fără veste, trei copii, care alergau jucându-se cu cercul.
Ieşiseră probabil dintr-o stradă lăturalnică. Hans a frânat brusc.
Cercul unuia din copii s-a lovit de masca maşinii şi a căzut,
mişcându-se concentric de câteva ori înainte de a încremeni pe
caldarâm. Copilul împietrise în faţa Horsch-ului. Şi-a revenit însă
repede, a luat cercul şi a zbughit-o spre trotuar, urmat de prietenii
săi. Fuseseră tot atât de surprinşi ca şi noi de această întâlnire

— 23 —
intempestivă. Avenue des Champs-Élysées, atât de circulată
odinioară, era acum goală, aşa că nu e de mirare că ajunsese un
teren de joacă al copiilor din cartier.
Apariţia lor în clipa aceea a avut darul să risipească brusc
atmosfera macabră care mă învăluise atât de stăruitor până atunci.
Am avut senzaţia netă că primăvara năvăleşte impetuos, sfâşiind
vălurile îndoliate care planau asupra oraşului. Soarele care
răspândise până atunci o lumină lividă, bolnăvicioasă, a prins să
strălucească vesel.
Numai Horsch-ul meu negru părea un dric, uitat de o ursită rea pe
bulevardul acesta măreţ, care mocnea parcă, dornic să-şi trăiască
iarăşi viaţa tumultuoasă de odinioară.
La „Crillon” mă aştepta apartamentul rezervat. Aghiotantul meu
avusese grijă să se ocupe de acest lucru. Ştiam că era nerăbdător să
se bucure de seara liberă pe care aveam neîndoios să i-o acord.
Bietul Busch! Nu era prea departe de vârsta copiilor care se jucau cu
cercul. Avea 22 de ani şi patru victorii aeriene înregistrate în
palmaresul său. Mă întreb dacă a apucat vreodată să se joace cu
cercul. În „Hitlerjugend” se practicau alte sporturi, mai utilitariste.
Abia mă urcasem în apartament, când a sunat telefonul.
Ordonanţa mea, caporalul Helmuth Kinzler, a răspuns la aparat. Aşa
cum îl educasem, a rostit tare numele celui care mă chema,
aşteptând să-i fac semn dacă sunt sau nu sunt de găsit. Eram obosit
şi foarte indispus după recenta mea discuţie cu Reichsmarschallul
Göring. Nu aveam poftă să stau de vorbă cu nimeni. Era destul că în
cursul serii trebuia să chem pe şeful meu de stat-major, colonelul
von Geist, spre a-i ordona să facă pregătirile necesare în vederea
plecării mele în România.
Personajul de la celălalt capăt al firului era însuşi Feldmarschallul
Hugo Sperrle, comandantul-şef al forţelor aeriene de pe Frontul de
Vest. Sperrle fusese desigur informat că avusesem o lungă conferinţă
cu Reichsmarschallul Göring. Faptul că nu fusese şi el chemat îl
îngrijora fără doar şi poate. Dorea acum să afle de la mine dacă
omisiunea se datora unei dizgraţii sau pur şi simplu unui complex
anodin de împrejurări. Odinioară Göring obişnuia să facă inspecţii
inopinate la unităţile de pe front, să constate la faţa locului dacă
maşina de război germană funcţiona fără greş, începând cu cele mai
înalte eşaloane şi terminând cu subunităţile de minimă importanţă.
Dacă şi-ar fi anunţat sosirea cu surle şi trompete, factorii
răspunzători ar fi avut tot timpul să-şi ia din timp măsuri de

— 24 —
prevedere.
Am luat receptorul din mâna ordonanţei. Chiar dacă nu aş fi
recunoscut glasul Feldmarschallului, i-aş fi identificat persoana după
limbajul său înflorit. Feldmarschallul Sperrle era un ofiţer de şcoală
veche, priceput în egală măsură să dezvolte o temă militară în faţa
subalternilor, cât şi să facă subtile complimente femeilor frumoase.
Mă poftea să iau cina în compania sa, la palatul Luxembourg, sediul
Comandamentului Luftwaffe de la Paris.
Nu-mi plăcea să mă las prins în vârtejul banchetelor, al
petrecerilor, al acelui dolce far niente în care se legănau mai toţi
ofiţerii germani aflaţi la Paris. Moleşiţi de confortul, de viaţa aceea
uşoară, încântătoare, atât de deosebită de condiţiile vitrege din restul
Europei, se lăsau târâţi pe panta demoralizării, deveneau incapabili
să mai lupte. Nu exista pedeapsă disciplinară mai temută decât
expedierea în stepele ruseşti.
Mutarea de la Paris într-o unitate de pe Frontul de Est echivala cu
o condamnare la moarte.
Nu fac pe moralistul. Socotesc însă că războiul impune norme de
conduită caracterizate printr-o sobrietate, printr-o seriozitate
desăvârşite. O asemenea ţinută, o asemenea comportare trebuie să o
adopte mai ales cei cărora destinul le-a hărăzit misiuni relativ lipsite
de primejdii. Folosesc termenul „relativ”, pentru că războiul modern
nu-şi alege victimele. Soldaţii din spatele frontului, cât şi populaţia
civilă sunt supuşi adeseori la aceleaşi vicisitudini ca şi luptătorii din
linia întâi.
Seara, înainte de a mă duce la palatul Luxembourg, l-am chemat
pe colonelul von Geist şi i-am dat instrucţiuni în vederea plecării în
România. Ştiam că mă pot bizui pe ofiţerul acesta, tip al
statmajoristului eficient. Avea un cap foarte bine organizat şi o
memorie prodigioasă. Arhicompetent în orice chestiune legată de
atribuţiile sale, era înzestrat şi cu vaste cunoştinţe în domeniul
literaturii şi al muzicii. Era în stare să-ţi vorbească ore întregi despre
romanele lui Lion Feuchtwanger, Erich Kästner sau Arnold Zweig,
deşi scriitorii aceştia primiseră pecetea de duşmani ai culturii
germane, iar operele lor fuseseră incluse în ceea ce Goebbels numea
„dezagreganta literatură mondială evreiască”. Von Geist nu era mai
prejos nici de acei muzicologi experţi care şi-au dedicat activitatea şi
geniul lor studiului muzicii clasice sau modeme. Ocupaţiile acestea
profesionale şi extraprofesionale nu-i mai dăduseră răgaz să se
dedice şi femeilor. Nu era căsătorit şi nici nu avea de gând să-şi

— 25 —
făurească vreodată un cămin. „M-am însurat cu cariera armelor, iar
amantele mele sunt literatura şi muzica”, obişnuia el să spună. Von
Geist avea de gând să-şi petreacă seara aceea la operă. Un
amuzament rarisim de la izbucnirea războiului încoace.
Feldmarschallul Sperrle m-a primit cu multă căldură. Dineul,
servit într-unul din acele somptuoase saloane cu denumiri de zeităţi
antice, era de o bogăţie şi de un rafinament rare. Şampanie aveam la
discreţie. Toţi convivii erau aviatori.
— Este reconfortant să te afli între camarazi de aceeaşi armă, mi-a
declarat jovial, după primele toasturi.
Reconfortant! Cuvântul acesta îl auzisem şi din gura
Reichsmarschallului Göring. Şi unul şi altul îl rosteau ca pe o
incantaţie, aşteptând un efect magic.
O orchestră alcătuită din soldaţi cu înclinări muzicale ne desfăta
auzul cu valsuri vieneze.
Eram atât de obosit, încât n-am fost în stare să particip la
conversaţia generală. Răspundeam prin monosilabe la întrebările
puse. Făceam eforturi ca să nu dau vreo replică aiurea. Auzeam ca
prin vis că se vorbea despre femei, despre muzică şi despre tot felul
de fleacuri. Subiectul „război” părea să fie tabu.
Ajunsesem la desert, când ofiţerul de serviciu s-a înfăţişat în sala
festinului. În cursul zilei următoare trebuia să mă prezint Führerului
la cartierul său general de la Rastenburg. Am citit Feldmarschallului
Sperrle note, apoi i-am cerut îngăduinţa să mă retrag, deoarece
voiam să mă odihnesc două sau trei ore înainte de a părăsi Parisul.
O tăcere adâncă se aşternuse asupra încăperii. Până şi muzica
încetase să mai cânte. S-ar fi zis că mesajul acela adusese vestea
unei morţi. Feldmarschallul Sperrle mi-a strâns mâna fără să mai
surâdă.
Am părăsit vag alarmat palatul Luxembourg. Ce voia Führerul?
Dacă era vorba de probleme militare, ar fi fost mai firesc să cheme pe
Reichsmarschallul Göring sau pe şeful Statului-Major al Aerului.
Mă aflam în drum spre hotelul „Crillon”, când un impuls de
neînţeles m-a determinat să-i ordon şoferului:
— Ascultă, Hans, să faci un ocol pe Boulevard Saint-Germain.
Ne aflam în clipa aceea pe Rue de la Seine. Fără să ceară explicaţii
suplimentare, Hans a ocolit la dreapta pe Quai Malaquais, apoi pe
Rue Dauphine, înapoindu-se pe Boulevard Saint-Germain, pe care
abia îl traversasem în drumul meu spre casă. Hans îşi luase obiceiul
să studieze în prealabil ghidurile tuturor oraşelor prin care aveam să

— 26 —
trecem. Preferam acest procedeu, căci în caz contrar ar fi trebuit să-
mi anunţ dinainte trecerea prin localităţile prevăzute în itinerarul
meu, ceea ce mi-ar fi atras automat o serie de complicaţii susceptibile
să mă întârzie. Potrivit protocolului militar, ar fi trebuit să mă
întâmpine în fiecare oraş delegaţi ai garnizoanei respective şi să mi se
furnizeze o escortă adecvată. Călătoriile incognito mă fereau de
asemenea neplăceri.
Am luat-o iarăşi la dreapta pe Boulevard Saint-Germain, apoi la
stânga, pe Rue du Bac.
— Mai încet, Hans.
Horsch-ul se strecura mârâind ca o panteră pe străzile pustii,
luminate slab de felinarele riguros camuflate. Printre casele
impunătoare a apărut pe dreapta edificiul pe care îl căutam. Era alb
ca un templu grec. Coloane corintice îi străjuiau intrarea. Ferestrele
înalte erau cufundate în întuneric.
— Opreşte! am poruncit.
Horsch-ul a încremenit în preajma casei. Am rămas cu privirile
aţintite asupra intrării cu coloane corintice. Inima îmi bătea mai tare.
Mă gândeam la cei dinăuntru, care dormeau poate la ora aceasta.
Încercam să-mi închipui somnul lor frământat de coşmaruri, durerea
lor surdă, care nu se va alina în veci.
„Veţi putea oare să mă iertaţi vreodată?” am şoptit lăuntric. Hans
stătea nemişcat, ca o statuie. Hans, pe care-l scăpasem poate de la
moarte… Am rămas aşa aproape un sfert de oră. Eu, cu gândurile
mele, şi cu casa aceea albă ca un templu grec.
— La hotel, Hans!
Horsch-ul a descris o curbă elegantă şi s-a îndreptat spre Pont
Royal.
La hotel mă aştepta o telegramă cu acelaşi conţinut, sosită prin
Comandamentul Marelui Paris. Eram urgent chemat la O.K.W. Înaltul
Comandament al Wehrmachtului nu lăsa nimic la întâmplare.
În aceeaşi noapte l-am căutat pe von Geist. Lipsea. Reprezentaţia
de la Operă se încheiase, desigur. Poate că la ora aceasta supa la
vreun local de noapte, în acompaniamentul unei orchestre de ţigani.
Lipsea şi aghiotantul meu, locotenentul Busch. Cred că se afla în
vreun alcov. Până în zori nu avea să calce pe la hotel. N-am reuşit să
dau decât peste maiorul Heilingsdorff, şeful secţiei operaţii din statul
meu major. Era reţinut în camera lui de o migrenă cumplită. I-am
ordonat să-i anunţe lui von Geist plecarea mea la Cartierul General al
Führerului. Deplasarea în România urma să fie amânată până la

— 27 —
înapoierea mea de la Rastenburg. Am chemat apoi la telefon statul-
major al Reichsmarschallului Göring, rugind să i se comunice noua
mea misiune. Ştiam că Reichsmarschallul avea să tune şi să fulgere,
fiindcă O.K.W.-ul dădea ordine peste capul lui. Nu-i rămânea însă
decât să se supună şi să-şi rumege amărăciunea.
Înainte de culcare, i-am dat şi lui Hans dispoziţii precise. La 5 de
dimineaţă să mă aştepte cu maşina în faţa hotelului. Să fie pregătit
pentru un drum lung.
Am încercat apoi să aţipesc. Am citit câteva pagini dintr-un roman
de Louis Bromfield, dar somnul refuza să mi se lipească de gene. Am
închis romanul şi am stins lumina. Întunericul mi-a risipit însă
ultimele veleităţi de a mă scufunda în imperiul somnului şi al uitării.
Din bezna înconjurătoare ţâşneau zigzaguri luminoase, împletite cu
elipse multicolore, care se pierdeau într-un abis negru. Jerbe
scânteietoare, asemenea unor magnifice cozi de păun. Şi eu mă aflam
pe culmea unui snop de lumină, care despica spaţiile vijelios, ca o
stea căzătoare. Dar nu cădeam. Goana aceasta printre aştri şi cozi
jucăuşe de comete continua într-un ritm drăcesc. Deodată steaua
dinaintea mea s-a transformat într-un avion de vânătoare. Un avion
pe care-l fugăream. În mână aveam o manşă. Am apăsat pe
declanşator. Steaua pe care mă aflam a început să împrăştie
diamante inofensive. Toate, dar absolut toate, se năpusteau asupra
stelei-avion urmărită de mine. În clipa aceea am auzit un strigăt. În
steaua din faţa mea am zărit chipul lui Henri, care întorsese capul şi
se uita îngrozit spre mine.
— De ce ţi-e frică, Henri? Sunt eu, Eugen, unchiul tău!
Îl înspăimântau diamantele slobozite de pe steaua mea.
— Henri! Aşteaptă! Nu fugi! Ah, Henri!
Diamantele îl potopeau, sfărâmându-i învelişul luminos al nacelei
lui. Henri a urlat. A urlat lung, sinistru, strident, ca un câine care
vesteşte moartea. Coada stelei lui a început să împroaşte în urmă
sânge. Valuri de sânge şi de fum. Sângele cădea ploaie peste obrazul
meu, peste veşmintele mele, îmbibându-le, roşindu-le. Steaua din
faţa mea se prăbuşea în hău. S-a mai uitat o dată la mine, apoi nu l-
am mai văzut. L-a înghiţit bezna…
M-am trezit gemând. Coşmarul acesta mă urmăreşte adeseori.
Sunt oare vinovat de moartea lui Henri? Nu aveam de unde să ştiu că
el se afla pe avionul acela de vânătoare care mi-a ieşit în cale… Era în
timpul bătăliei din 5 iunie ’940. 150 de divizii ale Wehrmachtului,
dispunând de tancuri, trupe motorizate şi artilerie, se năpusteau,

— 28 —
irezistibil tăvălug, peste Linia Weygand, improvizată peste noapte.
Luftwaffe domina văzduhul. Flota aeriană, comandată de mine, avea
misiunea să intercepteze şi să distrugă avioanele inamice care ar fi
încercat să atace coloanele noastre motorizate şi de tancuri. În cursul
acestei bătălii sondam adeseori câmpul de luptă, urmărind personal
desfăşurarea operaţiilor aeriene şi cooperarea dintre Luftwaffe şi
forţele terestre. Mi s-a întâmplat să particip şi direct la luptele
aeriene, înscriind la activul meu câteva victorii. În cadrul unei astfel
de ciocniri cu aviaţia inamică, mi-a ieşit în cale un Bloch 151 de
urmărire, dirijat de un ageamiu. S-ar fi zis că se silea să se plaseze în
cea mai dezavantajoasă poziţie. L-am fulgerat, lovindu-l în organele
sale vitale. L-am văzut cum se descompune, lăsând în urmă o coadă
de sfărâmături. A intrat în vrilă şi, după o dementă cursă elicoidală,
s-a zdrobit de pământ, aproape de o buclă a râului Somme.
Mărturisesc că n-am dat importanţă acestui incident. Reţinusem
numai locul unde avionul îşi încheiase cursa zănatică.
Au trecut două zile. Linia Weygand se prăbuşise. Blindatele
noastre traversaseră cursurile de apă Somme şi Aisne şi intraseră în
oraşul Rouen. Mă aflam la popota flotei, în mijlocul unui grup de
ofiţeri. Comentam cu însufleţire succesele răsunătoare din ultimele
zile. Eram mândri de isprăvile noastre. Ţin bine minte că era pe
înserat. Un aparat de radio cânta muzică de dans. În clipa aceea şi-a
făcut apariţia un căpitan, şeful secţiei transmisiuni. Îmi aducea un
mesaj sosit cu câteva clipe înainte de la Marele Cartier. Eram înălţat
în grad şi mi se conferea totodată o înaltă distincţie militară. În vreme
ce subalternii mă felicitau pentru acest succes, şi-a făcut intrarea
ofiţerul meu de legătură de la Comandamentul forţelor terestre, în
veselia generală, expresia întunecată a chipului său m-a izbit
neplăcut. Am simţit că mi se strânge inima.
Ofiţerul s-a apropiat de mine. Voia să-mi vorbească, dar nu ştia
cum să înceapă.
— Ce este, Bucholz? l-am întrebat.
S-a uitat stingherit la ofiţerii din jur. Am înţeles că voia să-mi
vorbească între patru ochi. L-am tras deoparte.
— Te ascult, Bucholz.
— Îmi permiteţi să vă raportez, Herr General… A ezitat o clipă, apoi
a scos din buzunarul de la piept o fotografie: La spitalul nostru de
campanie au adus un aviator francez… Un ofiţer tânăr… A murit la o
jumătate de oră după internare. Avea şira spinării fracturată… Şi
leziuni interne… Am fost de faţă când îi cercetau actele. Din portofel

— 29 —
i-a căzut o fotografie. Am luat-o.
Bucholz scoase din buzunarul de la piept o fotografie cu un colţ
îndoit. Mi-o întinse. Mi-am aruncat ochii asupra ei. Am avut o
tresărire. Fotografia mă înfăţişa între doi tineri pe care-i ţineam pe
după umăr. Nepoţii mei, Henri şi Georges de Gandale. Râdeam
tustrei cu poftă, uitându-ne spre obiectiv. Mi-a revenit brusc în minte
scena. Eram la Londra. Asistam cu nepoţii mei la un meeting aviatic.
Georges concurase la acrobaţii aeriene. După ce îşi încheiase cu
succes exhibiţia aeriană, am hotărât să imortalizăm clipa aceea
fotografiindu-ne. Henri avea o mare admiraţie pentru Georges şi
pentru mine, fiindcă eram aviatori. Începuse şi el să ia lecţii de
pilotai, în ciuda opreliştii părinteşti. Maică-sa, marchiza de Gandale,
sora soţiei mele, era îngrozită de pasiunea fiilor ei pentru aviaţie. Se
scurseseră din ziua aceea trei ani…
M-am uitat la ofiţerul meu.
— Care din ei, Bucholz?
— Henri de Gandale, Herr General.
În momentul acela m-a fulgerat o bănuială.
— Unde a căzut?
— Aproape de noi. Într-o buclă a râului Somme.
M-au podidit sudorile. Coincidenţa era absurdă, este adeseori mai
incredibilă decât ficţiunea.
— M-am gândit, Herr General, că nu e bine să cadă fotografia în
mâinile autorităţilor militare. Să se spună că fraternizaţi cu nişte
aviatori inamici…
Intenţia lui era frumoasă. Voia să mă protejeze.
— Tânărul francez este nepotul meu. Eu l-am doborât, Bucholz.
Nu s-ar fi întâmplat nimic dacă fotografia ar fi căzut în mâna
autorităţilor. De oameni nu mă tem. Aş putea să mă tem eventual de
pedeapsa lui Dumnezeu. În orice caz, îţi mulţumesc pentru gândurile
tale bune.
Am băgat fotografia în buzunar. Bucholz mă privea aiurit. În seara
aceea nu m-am mai întors printre camarazii mei, care ţinuseră
morţiş să mă sărbătorească. Am ieşit afară. Se întunecase. Se auzeau
în depărtare canonade de artilerie.
Îl ucisesem pe Henri, nepotul meu preferat. Era atât de
neaşteptată vestea aceasta, încât nu reuşeam să-i înţeleg sensul.
Prin intermediul Crucii Roşii am anunţat marchizului şi marchizei
de Gandale moartea eroică a fiului lor. Aş fi putut să le duc personal
vestea, căci puţin timp după aceea trupele germane au ocupat

— 30 —
Parisul. Aş fi putut să-i vizitez, să le prezint condoleanţe, cu atât mai
mult cu cât am fost informat că nu părăsiseră capitala. Dar n-am
îndrăznit să le calc pragul.
Când zorile au prins să poleiască geamurile, eram treaz. Moartea
lui Henri îmi trezise reminiscenţe dureroase, legate de alte morţi…
Unele mai cumplite, mai zguduitoare decât altele…
Sfârşitul năprasnic al lui Henri a fost prima lovitură pe care am
suferit-o în războiul acesta. Dacă în locul lui ar fi fost un necunoscut,
desigur că nu mi-ar fi făcut nici o impresie. Aşa cum nu mi-au făcut
nici o impresie seria de aviatori pe care i-am doborât înaintea lui
Henri. Pentru mine, nenorociţii aceia rămâneau nişte indivizi
anonimi, buni doar să sporească palmaresul victoriilor mele aeriene.
Nu aveau chip, nici vârstă şi nici identitate. Nişte simple exemplare
umane, ca atâtea altele, pe care le întâlneşti pe stradă, ori pe câmpul
de bătălie. Henri era însă altceva. De el mă simţeam legat sufleteşte…
Helmuth, ordonanţa, m-a smuls din marasmul gândurilor. Îmi
aducea micul dejun. Ouă, şuncă, unt. Rarităţi care nu mai apăreau
decât pe foarte puţine mese. N-am putut să mă ating de bunătăţile
acelea, care l-ar fi făcut fericit pe orice mic parizian. I le-am dat lui
Helmuth, care mi-a mulţumit fără mult entuziasm. Sunt sigur că, ori
de câte ori mă servea, îşi oprea partea leului. Măcar cu atâta să se
aleagă. Cu toate acestea, ar fi trebuit să se considere fericit, fiindcă,
în loc să se bată pe front, ajunsese ordonanţa mea. Helmuth era însă
prea obtuz ca să-şi facă astfel de raţionamente. Lua viaţa aşa cum i
se oferea. Nu-i cerceta legile. Era împăcat cu soarta sa. O accepta cu
fatalitatea tipică ţăranului legat de pământ şi de capriciile naturii.
Helmuth are ochi verzi ca iarba-broaştei, iar chica lui blondă e mai
ţepoasă decât o mirişte proaspăt cosită.
Am făcut o baie fierbinte, m-am bărbierit, mi-am îmbrăcat
uniforma cea mai bună, iar la orele 5 am ieşit din hotel.
Horsch-ul mă aştepta la trotuar. Pe Helmuth l-am lăsat la hotel.
Hans putea să-i ţină locul o zi sau două. Locotenentul Busch stătea
ţeapăn în faţa maşinii. I se închideau ochii. Petrecuse desigur până în
zori, dar avusese timp să se bărbierească. Ne-am instalat în maşină.
— Hans, în zece ore să fim la Berlin.
— Am înţeles, Herr General.
Am pornit la drum. Când am ieşit din Paris, nu se luminase încă
de ziuă. Cerul se decolora spre est, prevestind răsăritul soarelui. Am
închis ochii şi am încercat să dormitez. Drumurile lungi cu maşina
sau cu trenul mă plictisesc. Aş fi preferat să circul cu avionul.

— 31 —
Führerul dăduse însă ordine precise. Pentru motive de securitate,
mareşalii şi generalii de armată nu erau autorizaţi să circule decât cu
avioane trimotoare escortate de aparate de vânătoare. Flota noastră
aeriană era însă atât de descompletată, încât ar fi fost de neconceput
să scot din dispozitiv avioane susceptibile să facă în orice moment
faţă unor incursiuni aeriene inamice.
Până la Berlin nu ne-am oprit decât de patru ori pentru benzină.
Am mâncat frugal, în timpul mersului. Helmuth îmi pregătise un
coşuleţ cu provizii. Le-am împărţit cu Busch şi cu Hans.
La Berlin am lăsat maşina să mă aştepte şi, potrivit uzanţei, m-am
îmbarcat în trenul special al O.K.W.-ului, care trebuia să mă ducă la
Rastenburg. Îmi părea rău că nu avusesem timp să fac o scurtă vizită
lui Stauffenberg la sediul Comandamentului armatei de rezervă. La
înapoierea mea de la Marele Cartier mi-am propus să trec neapărat
pe la el.
În aşteptarea plecării trenului, am coborât pe peron, ca să-mi mai
dezmorţesc picioarele, anchilozate după lungul drum cu maşina.
Câţiva generali şi ofiţeri superiori se plimbau pe lângă vagoane,
fumând şi stând de vorbă. Preferam să nu leg conversaţie cu vreunul
din ei. Ştiam că până la urmă discuţia se va axa în jurul războiului,
subiect de care eram sătul. Uneori simt nevoia să mă rup de
preocupările curente, să-mi odihnesc mintea. În asemenea cazuri,
dacă am timp şi posibilitate, mă cufund în lectura unui roman sau a
unui tratat de istorie sau de filozofie. Este cel mai eficace mijloc spre
a-mi spăla pentru câteva momente creierul de zgura gândurilor
negre. Când sunt obligat să particip la conferinţele de la înaltul
Comandament al Armatei, şi Führerul se dezlănţuie în interminabilele
şi elucubrantele lui expuneri asupra situaţiei de pe diferitele fronturi,
oferind soluţii care ating proporţii de o monstruoasă inconştienţă, mă
închid în mine şi mă concentrez asupra vreunui subiect cu totul rupt
de conferinţa la care asist. Abia după ce Hitler îşi încheia
incoerentele-i tirade, ies din cochilia gândurilor mele şi mă integrez în
mediul ambiant. În vreme ce restul auditoriului, năucit de logoreea
furioasă a Führerului, încearcă să se reculeagă, eu sunt odihnit, ca şi
când nici n-aş fi participat la aceste absurde discuţii militare.
Pe când mă plimbam, aşteptând semnalul de plecare a trenului,
am observat o vie mişcare la capătul peronului. Se apropia un înalt
personaj, judecând după numeroasa lui suită. Nu-i puteam distinge
chipul, fiindcă începuse să se întunece, iar camuflajul era riguros.
Abia când a ajuns în dreptul meu l-am recunoscut. Era însuşi Herr

— 32 —
Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al celui de-al treilea
Reich.
Când m-a văzut, s-a oprit în dreptul meu.
— Herr General, sunt încântat că vom călători împreună, mi-a
spus, după ce am schimbat saluturile de rigoare. Sper să ne vedem în
tren şi să mai schimbăm câteva cuvinte.
Personajul acesta dubios, ajuns din comis-voiajor şef al
diplomaţiei germane, mă interesa îndeosebi. Înalta-i situaţie
dobândită prin jocul unor împrejurări extraordinar de favorabile,
sublinia mediocritatea căpeteniilor naziste, recrutate potrivit unor
criterii care nu aveau nici o contingenţă cu promovarea unor valori
autentice.
Măreţ, plin de acea morgă, de acea suficienţă proprie parveniţilor,
se comporta cu o scorţoşenie rizibilă.
Ne-am despărţit. Ribbentrop s-a urcat în vagonul său, urmat de
întreaga suită de scribi. Abia după ce s-a pus trenul în mişcare, m-
am căţărat şi eu pe scară şi m-am îndreptat spre compartimentul
meu.
Credeam că Ribbentrop uitase de intenţia sa de a ne revedea. Mă
pregăteam să deschid o carte – primul volum al Istoriei Cruciadelor de
Grousset – când unul din căţelandrii ministrului, un tânăr cu alură
de dandy, mi s-a înfăţişat, transmiţându-mi o invitaţie a patronului
său.
— Excelenţa-sa vă roagă să-i faceţi onoarea de a lua cina în
compania sa.
Suspinând, am închis cartea.
— Mulţumesc. Comunicaţi-i, vă rog, că accept cu plăcere. Peste
câteva minute am să vin.
Căţelandrul s-a retras ploconindu-se. Politeţea lui nu era lipsită de
un fel de condescendenţă amuzantă. Cred că tânărul acesta se şi
vedea într-un an sau doi ambasador la Paris sau la Madrid.
Mi-am continuat lectura încă o jumătate de oră. Dacă Herr von
Ribbentrop avea gust să cineze în tovărăşia mea, nu-i rămânea decât
să aştepte. Ştiam că săvârşesc o impoliteţe, dar gestul meu era
deliberat.
Am plecat spre vagonul ministrului. Mă aştepta, întreţinându-se
cu unul din adjuncţii săi. Masa era pregătită. Cristalele de Boemia şi
porţelanurile fine luceau discret. Printre farfurii erau împrăştiate
câteva flori. Cred că ambiţiosul căţelandru le procurase. Bunăvoinţa
şefilor trebuie câştigată pe orice cale.

— 33 —
 Mi-am cerut scuze pentru întârziere. Ministrul le-a acceptat, fără
să-şi manifeste iritarea, care mocnea desigur în sufletul său. Eu, un
simplu ofiţer, îndrăznisem a-l face să aştepte pe unul dintre cei mai
apropiaţi colaboratori ai Führerului. Pe deasupra, mai făceam parte şi
din tagma generalilor, pe care Hitler şi oamenii lui de încredere o
dispreţuiau din toată inima.
Ribbentrop şi-a concediat colaboratorul, apoi ne-am aşezat la
masă. Ne servea un chelner în frac, extrem de stilat. Sub aparenta lui
detaşare profesională, se ascundea desigur un agent al Gestapoului.
Sau poate al Abwehrului. În cel de-al treilea Reich, spionii de diferite
nuanţe abundau. Chelnerul urma să înregistreze tot ceea ce avea să
se discute la această masă. Şi eu şi Ribbentrop ştiam acest lucru. Ne
deprinsesem însă, aşa cum te deprinzi cu un ulcer nevindecabil care
te macină lent.
Am deschis ceremonialul, rostind câte un toast, Ribbentrop – în
cinstea Führerului; eu – în cinstea victoriei. Eram convins că la ora
aceasta nici ministrul nu mai credea în infailibilitatea conducătorului
Germaniei naţional-socialiste, după cum nici eu nu mai credeam
într-o încheiere fericită a războiului. În sinea noastră, amândoi ştiam
că aventura aceasta trebuia să se termine mai devreme sau mai
târziu, dar în orice caz printr-un seism catastrofal, care avea să ne
înghită pe toţi.
Ribbentrop afecta manierele unui perfect om de lume. Relaţiile lui
cu clientela, din epoca premergătoare intrării sale în partidul
naţional-socialist, şi, mai târziu, contactul cu lumea diplomatică îi
dăduseră acel lustru indispensabil unui demnitar, obligat să facă faţă
multiplelor obligaţii mondene legate de lumea saloanelor.
La început am evitat de comun şi tacit acord subiectele politice. Ne
tatonam însă asemenea unor duelişti care şi-au încrucişat spadele.
Fiecare caută să descopere punctele slabe ale adversarului, pentru a
lovi mai târziu exact acolo unde trebuie. Ribbentrop voia să afle, prin
mine, ce gândesc generalii. Nu avea nevoie de declaraţii ample. Era
destul de abil spre a se mulţumi cu aluziile fine ori cu acele tăceri
abil dozate, mai elocvente pentru iniţiaţi decât cele mai formale
mărturisiri. Şi aceasta pentru simplul motiv că vorbele sunt făcute
pentru a ascunde adevărul, cum foarte bine afirma Talleyrand.
La un moment dat, Ribbentrop mi s-a adresat cu sinceritate
perfect jucată:
— E firesc să ne înţelegem, Herr General. Amândoi facem parte din
aceeaşi lume. Oricâte prevenţiuni ar avea Führerul împotriva

— 34 —
oamenilor cu sânge albastru, noi doi rămânem totuşi nişte
aristocraţi.
Înlăuntrul meu am hohotit. Mă amuza pretenţia lui Ribbentrop de
a face parte din casta nobilimii. Eram informat că îşi însuşise
particula de von prin intermediul unei adopţiuni. Îşi descoperise o
rudă îndepărtată cu titlu nobiliar, care acceptase să-i mijlocească pe
această cale intrarea în rândurile aristocraţiei germane. Nu puteam
să uit fraza lui Goebbels, care declarase odată, cu ironie, despre
colegul său de la Afacerile Externe: „Ribbentrop şi-a cumpărat
numele cu banii soţiei, iar funcţiile şi le datorează unei escrocherii”.
Mărturisesc că am săvârşit un act de o flagrantă incorectitudine
morală acceptându-i pretenţiile. Dar scopul scuză mijloacele. Voiam
să obţin şi eu unele informaţii. Şi pentru aceasta trebuia să-i captez
în prealabil simpatia. Jocul avea sorţi de izbândă.
— Din nefericire, Herr Reichsminister, aţi spus un mare, dar trist
adevăr. Credeţi-mă, am reflectat adeseori asupra dificultăţilor pe care
a trebuit să le înfrângeţi spre a vă afirma în ochii Führerului, cu atât
mai mult cu cât persoanele din anturajul său nu erau deloc bine
intenţionate faţă de reprezentanţii nobilimii.
Am băgat de seamă că manevra mea reuşise. Vanitatea era
punctul vulnerabil al interlocutorului meu. Şi vulpile au slăbiciunile
lor. Iar Ribbentrop nu strălucea prin inteligenţă, ci printr-o viclenie
de negustor versat în a-şi trage pe sfoară clienţii.
Ministrul şi-a muiat buzele în paharul cu şampanie, apoi a
suspinat trist:
— Aţi atins o chestiune delicată. Ei bine, am să vă fac o
mărturisire. Mă bucur că aţi abordat-o. Am să vă dezvălui un fapt,
mai bine zis o atitudine, în jurul căreia n-am făcut publicitate, tocmai
spre a nu-mi atrage animozitatea anumitor personaje din imediata
apropiere a Führerului. Poate că nu o să mă credeţi. Sunt singurul
dintre liderii partidului naţional-socialist care s-a străduit în repetate
rânduri să mijlocească o apropiere între Führer şi generali. Mă refer
la generalii din lumea noastră, nobiliară.
Neruşinarea lui mă sufoca. Evident, m-am ferit să-i arăt
adevăratele mele simţăminte. Îndrăznea să-mi vorbească despre
atitudinea sa binevoitoare faţă de generali, când în realitate nu
pierduse niciodată prilejul să-i calomnieze. Mai ales în preajma
izbucnirii războiului, Ribbentrop îi atacase cu înverşunare, fiindcă o
parte dintre ei nu erau de acord cu excesele politicii de mână-forte pe
tărâm extern, preconizată şi aplicată de Hitler şi de Göring. Fie spre a

— 35 —
fi pe placul Führerului, fie spre a-şi manifesta megalomania,
Ribbentrop sfidase lumea occidentală, realizând ceea ce nici cei mai
înverşunaţi duşmani ai Germaniei nu speraseră să realizeze vreodată,
şi anume constituirea celei mai formidabile coaliţii împotriva celui de-
al treilea Reich. Pe generalii care nu fuseseră de acord cu această
politică externă, susceptibilă să împingă Germania într-un război cu
urmări incalculabile, Ribbentrop îi acuzase de laşitate, de opoziţie
sistematică faţă de directivele Führerului, de orbire, de ignorare a
intereselor legitime ale ţării. Nu fusese străin de înlăturarea
generalilor Blomberg şi von Fritsch de la conducerea armatei în ’938
şi nici de starea de tensiune creată mai târziu între şeful statului şi
majoritatea căpeteniilor militare.
Ribbentrop şi-a dat seama că scăpase o afirmaţie atât de flagrant
contrară realităţii, încât s-a grăbit să facă o rectificare:
— Chiar dacă în preajma războiului opiniile mele nu au fost
întotdeauna identice cu ale conducătorilor armatei, ţelurile mele nu
s-au îndepărtat de ale lor. Toţi urmăream în egală măsură crearea
unei Germanii puternice, care să arbitreze destinele Europei. Poate şi
ale lumii. De ce nu?
Intrarea chelnerului l-a făcut să-şi zăgăzuiască tirada. Acesta ne-a
servit caviarul, apoi ne-a lăsat iarăşi singuri.
— Dorinţa mea cea mai vie este să lucrez mână în mână cu
generalii. Este şi firesc. Destinele Germaniei sunt acum în mâinile
dumneavoastră. Când Marte începe să-şi zăngănească armele, Pallas-
Athena trebuie să-şi pună stavilă glasului.
Un clopoţel de alarmă a sunat undeva, în subconştientul meu.
Oferta de colaborare a lui Ribbentrop era prea bruscă, prea directă ca
să nu-mi dea de gândit. În ceea ce priveşte sinceritatea lui, aveam
toate motivele să mă îndoiesc. Într-o zi, fiind convocat la
Berchtesgaden, pentru a asista la o conferinţă a Führerului cu şefii
armatei, am surprins o convorbire purtată între acesta şi ministrul
său de externe.
— După încheierea războiului, vorbea Ribbentrop cu obişnuita lui
emfază, îmi voi comanda o casetă magnific sculptată, în care voi
depozita toate tratatele şi acordurile internaţionale pe care le-am
încălcat în timpul exercitării funcţiilor mele, precum şi pe acelea pe
care le voi încălca pe viitor.
Impresionat de cinismul lui Ribbentrop, care se complăcea să-şi
etaleze lipsa de scrupule, de corectitudine, într-o poză talleyrandiană,
Führerul a izbucnit în râs:

— 36 —
 — După ce îţi vei umple prima casetă, îţi voi trimite un cufăr,
fiindcă este mai încăpător.
Hitler, ca şi Ribbentrop, îşi închipuia că partenerii de la masa
verde a tratativelor politice internaţionale erau atât de naivi încât să
se lase înşelaţi de minciunile turnate cu sfruntare. Nu-şi dădeau
seama că într-o zi paharul trebuia să se umple şi că ultima picătură
avea să dea totul peste cap. Se încrezuseră prea orbeşte în forţă.
Fuseseră atât de inconştienţi, încât nu prevăzuseră că politica de
Diktat, folosită abuziv, este susceptibilă să provoace reacţii în lanţ.
Ceea ce se şi întâmplase. Iar consecinţele funeste le suferea acum o
ţară întreagă.
Ribbentrop dăduse dovadă de lipsă de prevedere politică până şi în
ceea ce priveşte interesele sale proprii. Cu aroganţa-i caracteristică,
împinsese orbeşte Germania la război, ne spulberase toate alianţele
europene, crease numai ostilitate împotriva noastră, fără să-şi dea
seama că, odată ostilităţile declarate, rostul lui avea să înceteze, iar
rolul său se va restrânge la o prezenţă decorativă, dar inutilă, în
anturajul Führerului.
Acum îmi întindea mâna, sperând să realizeze prin mine o
împăcare cu generalii atât de dispreţuiţi de el odinioară? Era naiv sau
inconştient? Şi eu şi camarazii mei ştiam că Ribbentrop este un om
terminat. Că nu se mai bucură de nici un credit. Că globul
pământesc, survolat de un vultur german – simbolica broderie de pe
uniformele sale – nu mai avea nici un sens. Vulturul se jigărise, iar
globul pământesc îi scăpase din gheare. Bietul vultur, pe rele mâini
căzuse!
— O diplomaţie fermă, împletită cu acţiuni militare ferme sunt
singurii factori care pot asigura Reichului o ieşire onorabilă din acest
război. Din nenorocire, adaugă el, elemente iresponsabile sapă
temeliile statului german, încercând să lege un dialog cu duşmanii
ţării noastre. Să nu vă mire. Suntem trădaţi, Herr General.
Reapariţia chelnerului cu o friptură de fazan îl făcu să-şi întrerupă
iar confidenţele. Îşi goli paharul de şampanie.
— Cred că mâine vom avea vreme frumoasă, rosti cu falsă
dezinvoltură, aruncând o privire piezişă chelnerului, care tranşa
atent pasărea.
Tonul cu care rostise aceste vorbe suna atât de fals, încât era
imposibil să nu-l fi izbit şi pe individul care ne servea.
— Se simte primăvara în aer, continuă Ribbentrop. Vremea
frumoasă va permite armatelor noastre de pe Frontul de Est să treacă

— 37 —
la contraofensivă.
Rostise vorbele acestea convins, cu un ton doctoral, grav, ca şi
când ar fi enunţat o axiomă. Am fost ispitit să-l întreb dacă a fost
vreodată în linia întâi. Dacă a văzut spărgându-se în apropiere vreun
proiectil inamic, dacă a încercat vreodată emoţia luptătorului în acele
clipe de suspense provocate de fâşâitul unui proiectil prin aer. Ştii că
proiectilul trebuie să cadă, dar nu ştii unde, şi nici cât de aproape de
tine. Ribbentrop purta cu ostentaţie „Crucea de Fier” dobândită –
pretindea el – în cursul primului război mondial. În legătură cu
această decoraţie circulau multe zvonuri. Se pare că Führerul i-o
conferise post bellum, pentru a da un oarecare lustru acestui
colaborator apropiat. Cartea de vizită cu firma pivniţelor de vinuri pe
care Ribbentrop le reprezentase în tinereţe nu constituia o
recomandaţie tocmai strălucită pentru viitorul conducător al politicii
externe a Germaniei. În cursul unui ospăţ stropit din belşug cu
vinuri şi şampanie, Reichsmarschallul Göring îmi declarase
confidenţial:
— Ribbentrop este cobea noastră. Situaţia noastră externă în
momentul declanşării acestui război nu i se poate imputa decât lui.
L-a vrut cât mai repede şi cu orice preţ. Din păcate, Führerul i-a
acordat lui mai mult credit decât altora… care-i recomandau
prudenţa… Ar fi fost ridicol să i se atribuie numai lui Ribbentrop
responsabilitatea crizei din septembrie ’939, care a culminat cu
declaraţia de război a Angliei şi a Franţei. Cert este că Führerul nu şi-
a închipuit nici un moment că Marea Britanie va reacţiona aşa cum a
reacţionat la invadarea Poloniei. Ribbentrop îl asigurase că Anglia şi
Franţa nu vor îndrăzni să intervină. Puse în faţa faptului împlinit, vor
ceda şi de data aceasta, mulţumindu-se să înainteze un platonic
protest diplomatic la Berlin. Führerul, care se bizuia pe neutralitatea
celor două mari puteri, încercase o adevărată explozie de furie când i
se comunicase că toate punţile fuseseră rupte. Făcuse amare
reproşuri ministrului său de externe, care se mărginise să invoce tot
felul de pretexte confuze. Fulgerătoarele succese militare germane din
’939 şi ’940 îi permiseseră ministrului să recâştige terenul pierdut:
„Am ştiut că acest război trebuie început în toamna lui ’939, spunea
el intimilor. Era momentul cel mai potrivit. Rezultatele se văd”.
Aşadar, îşi păstrase postul de şef al Departamentului Afacerilor
Externe.
După ieşirea chelnerului, Ribbentrop m-a fixat cu ochii lui reci şi
răi.

— 38 —
 — Da, da, suntem trădaţi, a reînnodat el şirul rupt al expunerii.
Grupuri şi grupuscule, cercuri mai mult sau mai puţin oficiale,
personalităţi de prim-plan din partid întreţin un dialog susţinut cu
agenţii puterilor occidentale. Dispun de informaţii precise, Herr
General. Dacă aş rosti un singur cuvânt, ar cădea multe capete. Dar
prefer să tac şi să aştept momentul favorabil.
Îl lăsam să vorbească. Tăcerea mea îl îndârjea, silindu-l să-şi
dezvolte teoriile. Dacă vrei să-l faci pe cineva să spună mai multe
decât şi-a propus iniţial, arată-te vag neîncrezător.
Spre a te convinge, îşi va dezvălui toate armele. Va fi mai vorbăreţ
decât trebuie.
— Numai eu pot încheia pacea. Legăturile mele cu lumea
diplomatică occidentală mi-ar deschide porţi ermetic închise altora.
Prestigiul meu este încă intact. În ultima vreme am stat într-o
oarecare rezervă. I-am lăsat pe alţii să se uzeze.
A atacat friptura de fazan. Decupa elegant o aripă. Toate gesturile
lui erau de o precizie căutată.
— Evident, nu voi accepta compromisuri, a reluat. Nu voi deschide
un dialog cu puterile occidentale decât din momentul în care noile
noastre arme vor începe să-şi realizeze efectul psihologic în rândurile
duşmanilor noştri. După ce vom transforma în cenuşă Londra,
Moscova şi poate Washingtonul, voi discuta pacea. Dar în
condiţiunile puse de mine.
Întâlneam la Ribbentrop aceeaşi orbire, aceeaşi imposibilitate de a
înţelege realitatea ca şi la celelalte căpetenii ale Reich-ului. Sunt sigur
că noaptea, după ce se întindeau pe pat şi rămâneau singuri cu
întunericul, aceştia simţeau că îi încolţeşte frica. Frica aceasta le
izgonea somnul, făcându-i să întâmpine cu ochii congestionaţi de
veghea silită zorile cenuşii. Majoritatea luau desigur somnifere. În
chipul acesta dormeau profund, fără vise. Scăpau de coşmarul
realităţii şi de spectrul unui viitor nesigur. Alţii petreceau nebuneşte,
încercând să uite în braţele femeilor şi în fumurile vinului perspectiva
înfrângerii iminente, a scadenţei poliţelor, a morţii.
Într-un fel, îi înţelegeam pe aceşti energumeni care ajunseseră în
fruntea piramidei, luptându-se cu ghearele şi cu dinţii, ucigând şi
jefuind la adăpostul unor forme legalizate tot de ei. Nu concepeau să-
şi piardă poziţiile înalte. Spre a şi le păstra, erau dispuşi să lase a fi
măcelărită întreaga naţiune germană. Nu admiteau să se înapoieze în
mediocritatea din care abia se smulseseră datorită miraculosului
panaceu pe care îl constituise soluţia naţional-socialistă.

— 39 —
 — Voi negocia o pace onorabilă. Herr General, voi oferi soldaţilor
acestei ţări prilejul de a se înapoia la căminele lor încununaţi de
laurii câştigaţi în bătăliile purtate pe toate fronturile Europei şi ale
Africii, pe uscat, în aer şi pe mare.
Ribbentrop rămase cu privirile aţintite meditativ în gol. Adoptase o
poză măreaţă şi în acelaşi timp vag suferindă. Voia să apară în
postura unui Atlas al secolului XX, care purta pe umerii lui povara
omenirii învrăjbite. Va fi destul să ridice bagheta magică a
înţelepciunii, experienţei şi capacităţii sale, ca apele învolburate să se
liniştească, să intre în făgaşurile lor şi pacea să coboare definitiv. Din
nefericire pentru el – şi Ribbentrop o ştia prea bine – nici Führerul nu
mai era dispus să apeleze la serviciile lui. Hitler nu îi ridicase
portofoliul Externelor fiindcă se învăţase cu omul acesta îngâmfat,
aşa cum te înveţi cu o mobilă inutilă care-ţi încarcă fără rost casa.
Ştii că nu îţi mai poate fi de folos, dar o laşi la locul ei, fiindcă eşti
preocupat de treburi mai importante. Îţi propui, la prima ocazie, să o
urci în pod sau să o arunci în magazia cu vechituri. Ocazia întârzie
însă. Ribbentrop îşi păstra ministerul în virtutea inerţiei. Hitler îl
uitase cu desăvârşire. Când îl vedea apărând la Rastenburg şi
învârtindu-se ca o umbră printre ofiţerii aferaţi, îşi făgăduia să
reglementeze într-o zi situaţia acestui indezirabil ministru de externe.
Apoi uita iarăşi. Poate că într-o zi îi va tăia capul. N-ar fi exclus.
Capriciile dictatorilor sunt imprevizibile.
— În altă ordine de idei, vreau să vă exprim, Herr General,
admiraţia mea pentru splendidele eforturi depuse pe front de către
căpeteniile eroicelor noastre armate. Ridic paharul în cinstea
dumneavoastră şi a lor.
Pe lângă placa veche cu „eroica noastră armată”, intervenea un
element nou. Admiraţia lui Ribbentrop faţă de generali, şi anume de
cei ostili regimului. Sensul ascuns al cuvintelor lui era limpede
pentru mine. Valeţii cu lampas roşu ai lui Hitler nu i-ar fi putut
asigura supravieţuirea politică în cazul înlăturării Führerului. Şi
Ribbentrop îşi pregătea cu sârg această supravieţuire. Uita că
Germania se apropia de finalul unei aventuri cumplite, că o
eventuală preluare a puterii de către generalii adversari ai nazismului
n-ar fi fost decât o soluţie temporară, destinată să ducă eventual la
scurtarea războiului, că oricum zilele naţional-socialismului erau
numărate. Spera, în mod absurd, să fie folosit de generali în cazul că
aceştia vor deveni vreodată factori hotărâtori ai destinelor Germaniei.
La desert conversaţia a alunecat pe alte tărâmuri. Am vorbit

— 40 —
despre lumea diplomatică, făcând unele incursiuni şi în rândurile
nobilimii britanice. Lui Ribbentrop îi plăcea să se împăuneze cu
relaţiile pe care şi le crease la Londra în epoca ambasadoriatului său.
În realitate, aristocraţia britanică îl ţinuse la distanţă. Amorul lui
propriu suferise cumplit. Ostilitatea sa declarată faţă de Anglia
contribuise în largă măsură la deteriorarea relaţiilor dintre această
ţară şi Germania. Cauze aparent lipsite de importanţă au adeseori
consecinţe de o amploare incomensurabilă.
Ne-am ridicat de la masă aproape de ora 11. M-am retras,
invocând oboseala resimţită după drumul lung de la Paris şi până la
Berlin. Ne-am despărţit în cei mai buni termeni. Gândurile noastre
intime erau însă insondabile. În ceea ce mă priveşte, nu-mi doream
decât să-l văd înapoindu-se la mica şi obscura reprezentanţă de
vinuri. Cred că ar fi fost cea mai cumplită pedeapsă care i s-ar fi
putut aplica lui Ribbentrop.

În compartimentul meu cuşeta era pregătită pentru noapte.

Cearşafurile albe, perna moale, cuvertura din păr de cămilă mă
îmbiau la somn. Înainte de a mă culca, am scos din valiza mică din
piele de crocodil, care mă însoţeşte în toate călătoriile, un triptic din
brocart, de dimensiunile unui portefeuille, în care păstrez chipul
Elissei surprins în trei instantanee, legate fiecare de câte o clipă de
fericire. Clipe luminoase, pline de farmec, dar atât de puţine faţă de
puhoiul amărăciunilor de mai târziu.
Am desfăcut tripticul şi l-am aşezat în picioare pe măsuţa de la
capătul cuşetei. În fiecare noapte, înainte de a lăsa somnul să-mi
închidă pleoapele. Îmi arunc ochii asupra chipului Elissei, care-mi
surâde şi îmi făgăduieşte că va veghea asupra mea. Mă simt atunci
foarte aproape de ea, deşi ne desparte lespedea unui mormânt.
Moartea i-a dăruit Elissei tinereţea veşnică. Bătrâneţea nu mai are
puterea să o sluţească, aşternându-i riduri peste trandafirii obrajilor.
Elissa! Când o zăresc în faţa ochilor minţii zbenguindu-se ca o
căprioară printre copacii din preajma vilei noastre de la
Traunkirchen, mă văd şi pe mine tânăr, alergând alături de ea,
împletindu-mi hohotele de râs cu ale ei. Bucurându-ne de viaţă, de
libertate, de fericirea pe care o credeam eternă…
Elissa! Aş vrea să o descriu. Poţi să descrii însă o rază de soare? în
viaţa mea cenuşie, care pare că se va încheia în această cumplită
noapte a domniei naţional-socialismului, Elissa a fost o rază de
soare, care mi-a luminat fruntea şi sufletul.

— 41 —
 Am cunoscut-o în ’915. Tatăl ei era ministru plenipotenţiar la
Berlin. România nu intrase încă în război împotriva Germaniei.
Franţa, Anglia şi Imperiul ţarilor făceau mari eforturi spre a o atrage
în tabăra lor. Dar aceste ipoteze intrau încă în domeniul speculaţiilor
de politică internaţională. Berlinul se bizuise pe prietenia regelui
Carol I şi socotise că acesta nu-şi va renega sângele german şi va
rămâne credincios Triplei Alianţe, de care se afla legat de peste trei
decenii. Cu toate acestea, chiar neutralitatea decretată în 1914 şi
apoi zvonurile unui tratat cu Petersburgul, unite cu excepţionala
mişcare internă în favoarea Antantei şi ostilă nouă, nu puteau să nu
ne îndemne la rezervă faţă cu acest aliat al imperiului. Elissa avea în
acea epocă 12 sau 13 ani. Încă de pe atunci era foarte frumoasă.
Când am văzut-o pentru prima oară, însoţea pe mama ei, Sultana
Basarab, poftită la o mică reuniune oferită de principesa von
Hohenlohe. Nu mi-aş fi închipuit atunci pentru nimic în lume că
peste şase ani fetiţa aceasta zglobie, care cucerise pe toate vârstnicele
invitate ale principesei, avea să devină soţia mea. Eram într-o scurtă
permisie, după opt luni petrecute neîntrerupt pe front. Deşi aş fi fost
îndreptăţit să îmi consum într-un chip mai frivol acele câteva zile de
răgaz, acceptasem să conduc la reuniunea principesei pe mătuşa
mea, contesa von Kulmbach, care ţinuse să se mândrească fată de
prietenele ei cu un nepot erou, recent decorat cu „Crucea pentru
merit”.
Ştiu că în după-amiaza aceea m-am plictisit de moarte. Am
remarcat cu acel prilej că bătrânele doamne erau mai belicoase decât
noi, cei din linia întâi. Erau pline de ură împotriva francezilor şi a
britanicilor şi comentau cu satisfacţie scufundarea de către un
submarin german a transatlanticului american Lusitania, fără să se
gândească la eventualele consecinţe ale acestei acţiuni.
Sultana Basarab era extrem de rezervată, aşa cum se cuvine unei
soţii de diplomat. Elissa, în schimb, după ce ascultase cu atenţie
aprecierile doamnelor, care ridicau în slăvi isprăvile submarinelor
noastre, intervenise scandalizată:
— Dacă aţi fi fost pe bordul Lusitaniei, n-aţi mai fi vorbit aşa!
Observaţia ei avusese efectul unui duş rece. Bătrânele doamne o
priviseră cu severitate şi dezaprobare, în vreme ce Sultana Basarab
schimba feţe-feţe. Apoi trecuseră la alt subiect.
Din clipa aceea Elissa mi-a devenit foarte simpatică. Şi eu
condamnam războiul purtat împotriva civililor. Dar uniforma pe care
o arboram nu-mi îngăduia să-mi exprim părerile prin viu grai.

— 42 —
 S-au scurs apoi anii, aşa cum se scurg apele năvalnice ale unui
râu de munte. Am trecut din cavalerie în aviaţie. Avionul de luptă
câştiga o importanţă tot mai mare. Pilotând unul din aparatele acelea
plăpânde şi rudimentare, pe bordul cărora astăzi nici n-aş îndrăzni
să-mi iau zborul, am obţinut mai bine de şaizeci de victorii aeriene
omologate. Sedus de gloriola eroismului şi de strălucirea insignelor
de război, am aspirat să-i întrec pe toţi aşii aviaţiei militare germane.
În anii aceia, idealul meu era să-l depăşesc pe von Richthofen.
Prăbuşirea armatei germane, care în ’918 a plecat umilă steagul, m-a
împiedicat să înscriu la palmaresul meu mai multe avioane inamice
doborâte decât eternul meu rival. Spre deosebire însă de von
Richthofen, am avut norocul să supravieţuiesc războiului.
Înfrângerea Germaniei m-a umplut de amărăciune. Crezusem în
invincibilitatea celui de-al doilea Reich, aşa că victoria aliaţilor a avut
pentru mine semnificaţia unei foarte triste revelaţii. Eram atât de
îndrăgostit de cariera armelor, încât mă gândeam cu groază că va
trebui să renunţ la uniforma militară spre a intra în viaţa civilă, aşa
cum fuseseră nevoiţi să facă majoritatea ofiţerilor de carieră după
licenţierea armatei. Generalul von Seeckt – fostul şef de stat-major al
Feldmarschallului Mackensen – înscăunat şef al Reichswehrului după
înăbuşirea puciului Kapp, m-a rechemat în cadrele armatei, reduse la
100 000 de oameni pe baza Tratatului de la Versailles. Von Seeckt
îmi fusese profesor la Şcoala de război şi avea o părere frumoasă
despre mine.
În acea epocă, Germania trecea prin grave frământări politice,
sociale şi economice. Revoluţia bătea la uşă. Inflaţia, consecinţă a
dezastrului economic postbelic, cufundase populaţia Germaniei într-
un marasm care nu permitea nici celor mai optimişti politicieni să
prevadă o redresare a ţării. Armata, sau mai bine zis resturile ei,
sprijinea în mod făţiş mişcările politice de dreapta. Tendinţă care de
altfel a uşurat mai târziu şi ascensiunea lui Hitler. Dar pe atunci
politica nu mă interesa.
Dezorientat de răsturnările spectaculoase al căror martor eram,
am regăsit un oarecare echilibru sufletesc în dragostea mea pentru
Anneliese, o mică dansatoare de cabaret. Anneliese era o fiinţă
extraordinară. Făceam parte însă din lumi cu totul diferite, aşa că o
căsătorie ar fi fost imposibilă. În acea epocă mezalianţele erau încă
hulite. De atunci moravurile s-au schimbat. Fiicele regilor se mărită
cu burghezi de rând, iar un împărat a renunţat la coroană, spre a se
căsători cu o femeie nu tocmai austeră.

— 43 —
 Anneliese nu concepea să se eternizeze în postura de amantă. Ne-
am despărţit cu durerea în suflet. Von Seeckt, care ştia de la tatăl
meu de existenţa acestei legături, s-a gândit să mă tămăduiască,
expediindu-mă în Spania, în calitate de ataşat militar. Schimbarea
aceasta de atmosferă a fost binevenită. Rănile mele sufleteşti s-au
cicatrizat cu încetul. Poate că nici nu erau prea profunde.
La Madrid am reîntâlnit pe Elissa. Tatăl ei, Antioh Basarab, fusese
acreditat ministru plenipotenţiar al României pe lângă guvernul
majestăţii-sale Alfons al XIII-lea.
Fusesem invitat la una din acele fastuoase, dar foarte triste
recepţii oferite la palatul regal. Sălile imense, cu plafoane pictate de
Tiepolo şi de maeştri ai picturii spaniole, erau de o răceală pe care o
sublinia simetria obositoare a mobilelor puţine, a tablourilor cu
magnifice rame aurite şi a piedestalelor cu statui de marmură. Două
sute de lachei, cu peruci pudrate şi livrele bogat galonate, erau
aliniaţi începând de la intrare şi până în sala tronului. Halebardieri
în costume de o somptuozitate perimată izbeau cu halebardele lor în
pardoselile de marmură ori de câte ori intrau granzi de Spania sau
purtători ai ordinului „Lâna de aur”. Personajele zugrăvite în
numeroasele tablouri de Goya urmăreau, din cadrele lor poleite,
defilarea înalţilor demnitari şi diplomaţi, îmbrăcaţi în costume
încărcate cu decoraţii şi broderii de aur, care se îndreptau spre sala
tronului, unde aveau să se încline în faţa suveranului. Femeile, în
majoritatea lor urâte şi bătrâne, îşi etalau pe umerii zbârciţi
inestimabile coliere de perle şi de diamante. În atmosfera aceasta de
o funebră măreţie, apariţia celor 18 ani ai Elissei a făcut senzaţie.
Era atât de frumoasă şi de proaspătă, încât m-a fermecat, tăindu-mi
răsuflarea. Antioh Basarab şi soţia lui s-au bucurat când m-au văzut
printre fosilele acelea mai ţepene decât nişte moaşte purtate cu
evlavie de preacucernici enoriaşi. Diplomatul român îl preţuia
îndeosebi pe tata. Împreună participaseră la multiple vânători călare
pe domeniile unor mari seniori din Germania, Franţa şi Marea
Britanie. Făceau cu toţii parte dintr-o lume care avea să sombreze
într-o mediocritate vag aurită după izbucnirea primului război
mondial. Acolo, la Madrid, această lume arunca încă palide pâlpâiri
înainte de a se nărui definitiv sub răbufnirile cataclismului sângeros
din cea de a patra şi a cincea decadă a secolului nostru.
Elissa purta o rochie din văluri albe, care cădeau în diafane
falduri. O tiară de rubine îi încununa părul blond, armonizându-se
cu un colier şi cu o brăţară lată tot din rubine. Pentru mine recepţia

— 44 —
aceea n-a mai existat. Eram orbit de prezenţa strălucitoare a Elissei.
La balul care a urmat, în sala cea mare a palatului, n-am putut să-i
smulg decât un singur vals. Pe carnetul ei de bal erau înscrise
nenumărate nume. Nu m-am mirat Toţi bărbaţii – indiferent de
rangul lor – erau dornici să-şi încolăcească braţul în jurul mijlocului
suplu al primăverii. Poate că păcătuiesc prin lirism. Eram însă atât
de îndrăgostit!
În timpul valsului, i-am mărturisit Elissei admiraţia mea şi i-am
cerut îngăduinţa să o mai vizitez. A izbucnit în râs. Cu o sinceritate
dezarmantă, m-a întrebat brusc:
— Eşti îndrăgostit de mine, nu-i aşa? Îmi pare rău. Şi dumneata
îmi eşti foarte simpatic. Te ţin bine minte. Te-am văzut înainte de
intrarea României în război, la o mică reuniune. Ţi-am admirat cu
acea ocazie uniforma împodobită cu decoraţii, prestanţa, aerul acela
de erou, de cuceritor… Dacă mi-ai fi mărturisit atunci că te-ai
îndrăgostit de mine. Aş fi fost fericită.
— Erai însă un copil, am zâmbit.
— O fată de treisprezece ani nu mai e un copil, a replicat. Se
socoteşte deja o domnişoară… Acum sunt îndrăgostită de un băiat.
Student în medicină…
— Sunt dezolat.
— Din nefericire, tata îl detestă.
— De ce?
— Este fiu de negustor… Cârciumar, adăugă ea cu jenă. Şi tata
are oroare de cârciumari.
A suspinat, copleşită brusc de o adâncă tristeţe.
— Ce este el de vină dacă tatăl său vinde vin cu ulcica?
Conversaţia s-a încheiat odată cu valsul. Am condus-o pe Elissa la
părinţii ei, care s-au comportat faţă de mine cu o deosebită
amabilitate. Câteva zile mai târziu am fost invitat la o recepţie la
Legaţia română. Am revăzut-o cu plăcere pe Elissa. Am dansat de
data aceea două valsuri şi un charleston. Începuse voga charleston-
ului. Mişcările Elissei erau de o graţie incomparabilă. Cred că dacă ar
fi urmat şcoala de balet, ar fi depăşit-o şi pe Isadora Duncan.
Am întâlnit-o apoi la o vânătoare călare pe domeniile ducelui de
Infantado. Era posomorâtă. Nu mai primise nici o veste de la iubitul
ei.
— Poate că este ocupat cu examenele, am încercat să o consolez.
— Mă tem că s-a îndrăgostit de alta, a replicat cu tristeţe.
Ne-am revăzut la câteva recepţii diplomatice. Devenisem un fel de

— 45 —
confident al Elissei. Îmi vorbea despre amărăciunile ei sentimentale.
Scrisese câteva scrisori studentului, dar nu primise nici un răspuns.
Era abătută.
Am invitat-o la o partidă de tenis. A acceptat cu plăcere. Era o
jucătoare excepţională. Mi-a dat enorm de lucru. Trebuia să alerg
dintr-un capăt la celălalt al terenului, spre a-i prinde mingile
măiestrit jucate. Deşi nu eram un începător, m-a bătut cinci seturi la
rând. Victoriile acestea i-au mai risipit gândurile cenuşii. Râdea cu
hohote la încercările mele disperate de a-i face faţă.
Au trecut astfel şase luni. Nu mi-a mai vorbit de studentul ei decât
o dată sau de două ori, şi atunci mai mult cu resentiment decât cu
durere. Într-o zi mi-am luat inima în dinţi şi i-am mărturisit că o
iubesc.
— N-aş fi îndrăznit să-ţi mai fac această declaraţie dacă nu aş fi
avut impresia că studentul în medicină îţi este mai puţin drag ca
odinioară. N-ai vrea să fii soţia mea?
Întrebarea aceasta bruscă a descumpănit-o.
— M-ai luat prin surprindere!
— Nu-ţi cer să-mi dai un răspuns imediat. Am să aştept cu multă
răbdare. Ştiu, sunt mult mai vârstnic decât dumneata.
— Câţi ani ai? m-a întrebat.
— Treizeci şi doi.
— Diferenţa nu este prea mare, a replicat sentenţios. Mama este
cu douăzeci de ani mai tânără decât tata.
— Aceasta înseamnă că pot să sper?
A clătinat din cap.
— Ştiu eu? Să mă mai gândesc.
S-au mai scurs două săptămâni, la sfârşitul cărora mi-a permis să
mă prezint părinţilor ei spre a-i cere mâna. Fericit, am sărutat-o cast
pe obraji. Pe vremea aceea etapele iubirii erau mult mai mari ca
acum. Părinţii Elissei au acceptat cu bucurie cererea mea.
— Sunt sigură că ai s-o faci fericită, mi-a spus Sultana Basarab,
zâmbindu-mi cu afecţiune.
Nunta a avut loc la Madrid, în cadru intim, din cauza unui deces
intempestiv survenit în familia ei. La ceremonie n-au participat decât
părinţii ei şi tatăl meu, naşii – ducele şi ducesa de Infantado – şi cei
doi martori de la căsătoria civilă, un consilier al Legaţiei române şi un
tânăr secretar al Ambasadei germane. Surorile Elissei, marchiza de
Gandale, ducesa de Northland şi doamna Vulturescu, n-au putut să
asiste, deoarece fuseseră reţinute de alte obligaţii, pare-se, mai

— 46 —
stringente. Am aflat mai târziu că marchiza de Gandale se arătase
violent ostilă intrării în familie a unui german. Tatăl Elissei îmi luase
apărarea.
— Eugen nu este un prusac ursuz, ci un austriac autentic. Printre
strămoşii lui se află şi câţiva bavarezi. Dar nici un german din nord.
Aceste considerente pledează în favoarea lui. În orice caz, adăugase
cu fermitate, spre a pune definitiv capăt obiecţiilor, Eugen este
preferabil fiului de cârciumar.
Argumentul fusese hotărâtor.
Acum, dacă analizez mai bine aceste evenimente, nu pot să nu
găsesc o tulburătoare explicaţie atitudinii pe care o adoptase faţă de
mine marchiza de Gandale: presimţise poate că voi aduce nenorocirea
în familie.
După căsătorie, Elissa a avut delicateţea să nu-mi mai vorbească
despre vechiul ei amor. Uneori o umbră de tristeţe îi întuneca
obrazul, dar aceasta trecea repede. Ne-am petrecut luna de miere pe
Coasta de Azur şi la Napoli, iar în ultima săptămână de concediu am
vizitat rudele din Germania. Toţi unchii şi toate mătuşile mele au
îndrăgit-o. Elissa avea însuşirea extraordinară de a câştiga nu numai
afecţiunea rudelor şi părinţilor, dar şi a străinilor cu care intra în
contact. Poate fiindcă era atât de bună, de înţelegătoare, de veselă.
Tata îmi spunea cu admiraţie:
— Din şiragul de principese care s-au perindat de-a lungul
secolelor în familia noastră, Elissa se va desprinde ca un giuvaer
unic, dragul meu Eugen. Felicitări. Ai ştiut să alegi.
Cuvintele acestea, izvorâte din suflet, m-au mişcat profund. Eram
cu atât mai mândru, cu cât veneau din partea unui om foarte zgârcit
în complimente. Elissa era într-adevăr o podoabă a familiei noastre.
Au trecut ani. Ani de necuprinsă fericire. Elissa mi-a dăruit patru
fii. Albert, Wilhelm, Rudolf şi Uwe. Să-i descriu? Este tare greu. Nu
pot decât să afirm că fiecare din ei moştenise câte ceva din
frumuseţea şi calităţile morale ale mamei lor. Când ieşeam împreună
pe stradă, toată lumea întorcea admirativ capul după noi. Doar Rudi
era ceva mai impulsiv, dar mi-am zis că această trăsătură de caracter
avea să se modifice în bine cu timpul.
Elissa era o amfitrioană fără pereche. Recepţiile noastre aveau
multă căutare. Elissa se arăta tot atât de prevenitoare faţă de
principii din casele domnitoare, cât şi faţă de cel mai modest invitat.
Oamenii de artă – scriitori, pictori, compozitori – erau însă oaspeţii ei
preferaţi. Reuniunile literare pe care le organiza aveau un succes

— 47 —
enorm. Visul Elissei era ca unul din fiii ei să ajungă romancier. Avea
talent literar. Poeziile ei recoltau ropote de aplauze. Publicate sub
pseudonim în revistele de specialitate, au avut o mare audienţă la
public şi la critică.
După cucerirea puterii de către nazişti, rândurile scriitorilor şi
pictorilor care ne frecventau cu asiduitate casa au început să se
rărească, spre amărăciunea Elissei. Proscrişi de regimul pe care
refuzau să-l ridice în slăvi, ori puşi la index fiindcă nu aveau origine
ariană pură, preferaseră să plece în exil. Mulţi dintre cei care
cutezaseră să rămână în Germania fuseseră arestaţi şi internaţi în
lagăre de concentrare. La fel i se întâmplase şi prietenului nostru
Karl von Ossietzky, care a şi primit premiul „Nobel”, în vreme ce se
afla deţinut într-un lagăr. Îl arestaseră îndată după incendierea
Reichstagului. Încoronarea cu lauri a lui von Ossietzky l-a înfuriat la
culme pe Hitler, care a emis un decret în virtutea căruia nici un
cetăţean german nu mai era autorizat să accepte premiul „Nobel” fără
înalta sa autorizaţie. Autorităţile au avut grijă ca bietul von Ossietzky
să moară curând după ce i s-a atribuit faimoasa distincţie.
Arderea în public a cărţilor interzise a trezit, de asemenea,
indignarea Elissei. Multe dintre acestea erau scrise de prieteni de-ai
noştri şi figurau în bibliotecă la loc de cinste. Mai mult decât orice, a
scandalizat-o hotărârea lui Goebbels de a scoate din muzee şi din
galeriile de artă toate tablourile care – pretindea el – glorificau o „artă
decadentă”, necorespunzătoare normelor artistice ale naţional-
socialismului. Gafa lui Goebbels, care a organizat o expoziţie de
tablouri condamnate, spre a demonstra marelui public teza sa, s-a
întors împotriva lui Goebbels, deoarece pânzele expuse au atras o
mare de oameni dornici să contemple pentru ultima oară câteva
capodopere ale picturii universale, semnate de Van Gogh, Renoir,
Gauguin şi alţii, pe care energumenii naţional-socialismului le
socoteau pernicioase.
Iritată de această măsură stupidă a guvernanţilor, Elissa a
organizat o mare recepţie, la care a invitat numeroase căpetenii
naţional-socialiste, în frunte cu Göring şi cu Goebbels. În marele
salon, deasupra căminului monumental de marmură, figura un
tablou de Van Gogh, pe care nu au putut să nu-l remarce toţi
„iluştrii” invitaţi.
Medicul nostru curant, un foarte competent internist, era evreu.
După fuga acestuia în străinătate, am apelat la serviciile altui
internist eminent, de asemenea evreu. Doctorul acesta, pe nume

— 48 —
Schonfeld, era foarte iubit de copiii mei, de care se ocupa cu multă
dragoste. Într-o seară l-am căutat la telefon, deoarece Albert. Băiatul
meu cel mare, răcise şi avea temperatură. Nu era ceva grav, însă
trebuia să plec cu Elissa la Paris şi nu mă înduram să-l las acasă
bolnav, în grija tatălui meu. O femeie de serviciu m-a anunţat că
domnul doctor plecase cu doamna la o rudă în provincie, dar că avea
să se întoarcă peste o săptămână. Am chemat alt medic, care l-a
examinat pe Albert, i-a prescris câteva medicamente şi ne-a asigurat
că în maximum trei zile băiatul va fi capabil să iasă din casă.
— Puteţi pleca fără grijă la Paris, mi-a spus. Nu e decât o răceală
uşoară, banală.
Doctorul a avut dreptate. A doua zi temperatura lui Albert a scăzut
mult. Totuşi, Elissa a stăruit să mai rămână câteva zile la căpătâiul
lui, până îl va vedea deplin vindecat. Aş fi amânat şi eu plecarea, dar
trebuia să fiu a doua zi la Paris, unde aveam de rezolvat anumite
treburi care nu admiteau amânare.
Perspectiva unei lungi călătorii cu trenul – fără compania
antrenantă a Elissei – nu mă încânta deloc.
Ne apropiam de graniţa franceză. Gestapoul şi vama verificau în
tren paşapoartele şi bagajele. Era aproape de ora prânzului. Pe
geamul deschis al compartimentului meu intra un aer proaspăt, tare,
care îmi stimula pofta de mâncare. Ca să trec de la vagonul meu cu
paturi la vagonul-restaurant trebuia să străbat mai multe vagoane
clasă, ticsite de călători. În vreme ce mă opinteam să trec printr-un
culoar în care se îmbulzeau tot felul de oameni, m-a izbit un
spectacol neaşteptat.
Doctorul Schonfeld, palid, stătea dezorientat în faţa unui grup de
gestapovişti şi de vameşi, care-i examinau documentele de călătorie,
arborând mutre bănuitoare, ostile. În jurul lui, o femeie vârstnică şi
câţiva copii de diverse vârste – familia lui Schonfeld, presupun – se
uitau împanicaţi la zbirii în uniformă.
Un gestapovist cu grad de Scharführer examina paşaportul
medicului şi compara fotografia cu originalul, clătinând cu
neîncredere din cap.
— Nu sunteţi una şi aceeaşi persoană, a rostit aspru gestapovistul.
N-o să mă convingeţi de contrariul.
— Fotografia din paşaport mă arată mult mai tânăr, a convenit
Schonfeld. Asta nu înseamnă că nu sunt eu.
Când m-a văzut, o licărire de speranţă i-a sclipit în ochi, urmată
brusc de o expresie de spaimă dementă. A întors brusc privirile în

— 49 —
altă parte. Intrigat, m-am oprit la o oarecare distanţă, ca să văd ce
urmează.
— Va trebui să coborâţi la punctul de frontieră, a vorbit cu ton
categoric gestapovistul. Vă veţi descurca acolo cu superiorii mei…
Schonfeld şi-a împreunat rugător mâinile:
— Nu se poate să faceţi una ca asta, domnule subofiţer. Sunt
aşteptat la Paris. Orice întârziere m-ar costa bani grei.
— Nu mă priveşte! a ripostat gestapovistul. Coborâţi la punctul de
frontieră, şi cu asta, basta! Familia dumneavoastră poate să-şi
continue drumul. E în regulă. Dar dumneavoastră…
Schonfeld s-a uitat înspăimântat la soţia şi la copiii lui. În clipa
aceea am intervenit.
— Ce se întâmplă, Herr Scharführer? l-am întrebat cu simpatie
trucată.
L-am salutat neutru pe Schonfeld, care mi-a răspuns cu o scurtă
şi foarte încurcată schimă de recunoaştere.
Scharführerul m-a privit cu gravitate şi respect. Când îmi
examinase paşaportul, numele şi calitatea mea îl impresionaseră.
— Acest călător încearcă să ne înşele vigilenţa. Foloseşte un
paşaport cu o fotografie care nu corespunde, mi-a explicat, arătându-
mi documentul. Priviţi şi dumneavoastră!
M-am uitat. Deosebirea dintre fotografie şi original era într-adevăr
frapantă. Originalul era chel. Gras, urât, pe când insul imortalizat de
fotograf avea o mutră relativ tânără, simpatică, încoronată de o foarte
bogată podoabă capilară. Exista o oarecare identitate de trăsături,
dar care permiteau interpretări multiple. Ceea ce m-a izbit mai mult
a fost însă numele înscris pe paşaport. Friedrich Schulze, de profesie
pictor, arian sută la sută.
Am izbucnit în râs, apoi am înapoiat gestapovistului paşaportul.
— Pe domnul Schulze îl cunosc întâmplător foarte bine. A pictat
acum câţiva ani un portret al soţiei mele. Pot să te asigur de acest
lucru. Pârdalnica de vârstă îl schimbă pe om…
Chipul gestapovistului s-a luminat. Chiar dacă trăsăturile vag
semite ale lui Schonfeld i-ar fi trezit unele bănuieli, toate acestea
cădeau în faţa declaraţiei mele formale. În acea epocă afirmaţiile unui
general din Wehrmacht aveau încă puterea de a impresiona pe agenţii
Gestapoului.
Scharführerul a restituit lui Schonfeld paşaportul.
— În regulă, Herr Schulze!
M-a salutat cu respect şi a trecut la alt grup. Râzând, am strâns

— 50 —
mâna medicului, apoi m-am îndreptat spre vagonul-restaurant. Abia
după ce am trecut graniţa, doctorul Schonfeld a venit la masa mea.
Transpiraţia i se scurgea şiroaie pe frunte şi pe obraji, bărbia îi
tremura încă sub imperiul emoţiei prin care trecuse. Dar era fericit.
— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, Herr General! Intervenţia
dumneavoastră a fost providenţială. Când v-am văzut însă apărând
pe culoar, am încremenit de spaimă. Ca să pot ieşi din Germania, am
folosit paşapoarte false, care m-au costat o avere. Dacă
dumneavoastră m-aţi fi salutat jovial, aşa cum obişnuiaţi, cu un „ce
mai faci, dragă Schonfeld?”, acum aş fi zăcut în beciul Gestapoului
de la punctul de frontieră…
De atunci l-am pierdut din vedere pe doctorul Schonfeld, alias
pictorul Schulze. După câte ştiu, a ajuns cred prin Canada. Când i-
am povestit mai târziu Elissei acest episod, bucuria ei a fost
necuprinsă. Elissa detesta procedeele inchizitoriale ale Gestapoului…
Tot ea m-a învăţat să cunosc România şi pe români, acest popor
atât de greu încercat.
În fiecare an Elissa şi copiii îşi petreceau vacanţa de vară în
România, pe unul din domeniile mamei ei. Drumul de la Berlin la
Bucureşti, sau de la München la Bucureşti, îl parcurgeam invariabil
cu automobilul. Peisajele din România, în special cele din munţii şi
din regiunea dealurilor transilvănene, ne cucereau de fiecare dată cu
frumuseţea lor proaspătă. Am străbătut de zeci de ori podişul
transilvan. Valea Prahovei, Valea Oltului, bogatul Bărăgan sau
litoralul Mării Negre. De fiecare dată îi descopeream noi splendori.
Mă îndrăgostisem de România. În epoca cenuşie cuprinsă între
cele două războaie mondiale, Europa se zbătea într-un marasm din
care nu avea să-şi găsească o fatală ieşire decât prin instaurarea
unor regimuri de mână forte în majoritatea ţărilor din sudul, centrul
şi sud-estul continentului; expansionismul german şi italian
exportau dictatura ca pe o marfă de mare preţ. Regele Carol al II-lea
al României încercase să păstreze un precar echilibru între
democraţiile occidentale şi totalitarismul fascist, impunând de la un
moment dat ţării sale un regim politic hibrid, în speranţa că va
domoli pe Führer şi pe Duce, asigurându-şi şi intern autoritatea
râvnită. Multă vreme mi-am închipuit că România va fi ferită de
frământările care agitau întreaga Europă Centrală. Datorită unei
politici economice şi sociale greşite, populaţia României se lovea de
greutăţi materiale insurmontabile, care se traduceau prin curbe de
sacrificiu, împrumuturi masive în străinătate, venituri reduse, toate

— 51 —
acestea generând o condamnabilă mizerie. Nu am început să-mi dau
bine seama de această stare de lucruri decât prin anii ’30.
Elissa era foarte sensibilă la suferinţele oamenilor sărmani. Ori de
câte ori avea posibilitatea, încerca să le îndulcească viaţa. Din
nefericire, nu stătea în puterea ei să rezolve crizele sociale. Elissa m-a
umanizat. Ea mi-a schimbat optica de până atunci, ea m-a ajutat să
pătrund tainele sufletului omenesc, ea m-a făcut să am milă de
oameni, să-i înţeleg. Instinctiv lua apărarea celor slabi. Persecutarea
evreilor, întemniţarea adversarilor politici, încălcarea libertăţilor
individuale erau pentru ea crime de neiertat. Treptat am ajuns să-i
împărtăşesc convingerile.
Elissa! Un suflet mare într-o fiinţă plăpândă.
Primele simptome ale bolii ei au început să se manifeste în
primăvara lui ’937. Cefalee, alterarea vederii, iar mai târziu crize
precedate de o aură cu fosfene şi halucinaţii vizuale. Examenul
medical a stabilit existenţa unei tumori cerebrale, în toamna
aceluiaşi an starea ei s-a înrăutăţit atât de mult, încât medicii,
întruniţi în consult, au hotărât să o supună unei intervenţii
chirurgicale. Operaţia era grea şi comporta mari riscuri, însă
nutream speranţe deoarece îmi asigurasem serviciile unui mare
chirug german, profesorul doctor Gert Berger, o somitate cu reputaţie
internaţională. Specialiştii nu excludeau posibilitatea existenţei unei
tumori de natură canceroasă.
Am internat-o pe Elissa în sanatoriul doctorului Berger. Ţin minte
că s-a hotărât să se efectueze intervenţia chirurgicală pe data de 25
septembrie dimineaţa. La căpătâiul Elissei îmi petrecusem zile şi
nopţi de-a rândul. Boala ei evoluase cu o rapiditate deconcertantă
chiar şi pentru specialişti. A sosit dimineaţa pe care şi Elissa şi eu şi
copiii o aşteptam cu mare emoţie. Dar, spre uimirea colaboratorilor
apropiaţi ai doctorului Berger, acesta întârzia să-şi facă apariţia. În
cursul celor treizeci şi cinci de ani de activitate, chirurgul nu
întârziase niciodată de la program. Doctorul Strasser, directorul
adjunct al sanatoriului, i-a telefonat acasă. Apelurile lui repetate nu
au primit nici un răspuns. Eram consternat. Ce se întâmplase?
însoţit de doctorul Strasser, m-am dus cu maşina mea până la
locuinţa profesorului Berger. Ne-a deschis o femeie de serviciu
vârstnică, plânsă, emoţionată la culme. Am cerut să vorbesc
doctorului. Femeia de serviciu a vrut să ne spună ceva, dar s-a
abţinut. Ne-a poftit în casă. Ne-a introdus într-un salon, rugându-ne
să aşteptăm câteva clipe. A dispărut apoi, lăsându-ne singuri.

— 52 —
Atmosfera aceasta de mister era derutantă. Nu am avut mult de
aşteptat. O femeie distinsă, palidă, îmbrăcată în negru şi care-şi
frământa nervos între degetele-i subţiri batista de dantelă, a intrat în
salon.
— Frau Berger, m-a lămurit doctorul Strasser, care m-a prezentat
apoi soţiei profesorului.
Cu vocea întretăiată de emoţie, doamna Berger ne-a explicat că în
primele ore ale dimineţii profesorul fusese arestat şi ridicat de
Gestapo. Ei i se ordonase să nu vorbească la telefon până la noi
dispoziţii. De aceea nu răspunsese nimeni la apelurile lui Strasser.
Am avut senzaţia că se prăbuşeşte cerul asupra mea.
— Gnädige Frau, voi face tot ce-mi va sta în putinţă spre a obţine
eliberarea soţului dumneavoastră, i-am făgăduit. Am şi eu tot
interesul să fie eliberat.
— Să vă ajute Dumnezeu, a rostit ea suspinând.
Am pus în joc toate relaţiile şi influenţa de care dispuneam. Am
bătut la toate uşile mărimilor regimului. N-am putut să realizez
nimic. Doctorul Berger se făcuse vinovat de înaltă trădare. În ce
consta această înaltă trădare, n-am putut să aflu. Câteva zile mai
târziu, am fost informat că profesorul decedase în timpul cercetărilor,
victimă a unui atac de congestie cerebrală. Sunt încredinţat că în
realitate nu rezistase torturilor la care fusese supus. Începuseră încă
de pe atunci să-mi ajungă la ureche zvonuri în legătură cu mijloacele
de lucru ale Gestapoului.
Intervenţia chirurgicală la care trebuia să fie supusă Elissa a fost
amânată cu câteva zile. Mă întreb dacă această întârziere i-a fost
fatală sau dacă doctorul Strasser, care a operat-o, era mai puţin
priceput decât predecesorul său. Elissa a murit pe masa de operaţie.
Aceasta a fost prima lovitură pe care regimul mi-a dat-o indirect.
Poate că nici doctorul Berger n-ar fi izbutit să o salveze. N-ar fi fost
exclusă însă o reuşită a intervenţiei chirurgicale, cu atât mai mult cu
cât profesorul avea la activul său un impresionant şirag de succese…
Elissa a murit. A murit însă pentru ceilalţi oameni. În sufletul meu
trăieşte. Seara, înainte de a mă culca, stăm de vorbă. Îi privesc
fotografia şi schimbăm cuvinte fără grai. Elissa îmi surâde. Şi eu îi
zâmbesc. Uneori mă potopeşte o mistuitoare durere sufletească.
Minciuna cu care încerc de atâta vreme să mă hrănesc îmi apare în
toată enormitatea ei. Apoi îmi revin. Îmi spun că n-am dreptate să
disper. Că Elissa este lângă mine. Că nu mă va părăsi niciodată…
Roţile vagonului ţăcăne ritmic. Locomotiva şuieră. Trenul

— 53 —
străpunge noaptea, ducându-mă spre împlinirea destinului meu…

Am ajuns la Rastenburg curând după miezul nopţii. În gară am

fost primit de generalul Rudolf Schmundt, aghiotantul personal al
Führerului. În întâmpinarea lui Ribbentrop nu venise decât un
colonel oarecare, unul din acei nenumăraţi ofiţeri care roiau ca
muştele la înaltul Comandament al Armatei.
Ştiam că Schmundt fusese într-o vreme subalternul lui Rommel.
Rommel mi-l descrisese în culori extrem de favorabile. Schmundt îi
facilita audienţele la Hitler. Faţă de Rommel am avut întotdeauna
curajul să vorbesc deschis. Ştiam că aveam de-a face nu numai cu
un om de onoare, dar şi cu unul dintre aceia care-mi împărtăşeau
aversiunea împotriva căpeteniilor naziste. Faţă de Schmundt eram
reticent. Mă temeam că îl pervertise contactul cu mareşalul Keitel,
acest valet al Führerului, şi cu generalul Jodl, mâna lui dreaptă.
În vreme ce Mercedesul gonea pe sub bolta întunecoasă a
copacilor, Schmundt m-a întrebat dacă l-am văzut pe mareşalul
Rommel în cursul vizitei mele în Franţa. I-am răspuns că n-am avut
această plăcere.
— Primul concediu am să mi-l petrec la Paris, mi-a spus el râzând.
Dacă, bineînţeles, nu va avea loc până atunci debarcarea aliată în
nordul Franţei. Cred că numai o operaţie militară inamică de mare
anvergură ar mai putea tulbura seninătatea ofiţerilor noştri de la
Paris.
Debarcarea aceasta constituia de multă vreme un coşmar pentru
conducătorii armatei germane. Era aşteptată cu o teamă abil ascunsă
sub faţada unei încrederi manifestate zgomotos. Deschiderea celui
de-al Doilea Front în Vest nu mai putea să întârzie. Armata germană
avea să fie prinsă între două focuri, perspectivă pe care o parte dintre
foştii conducători ai Wehrmachtului, izgoniţi ulterior de Hitler, se
străduiseră să o îndepărteze cât mai mult. Führerul şi colaboratorii
săi, în cap cu Ribbentrop, avuseseră grijă să transforme în realitate
iminentă o ipoteză pe care Marele Stat-Major al Armatei o întrevăzuse
întotdeauna cu oroare.
Eram curios să ştiu de ce mă chemase Hitler, dar nu am cerut
lămuriri lui Schmundt. În atmosfera încărcată de suspiciuni de la
O.K.W., orice discuţie în jurul Führerului poate da naştere la cele mai
năstruşnice interpretări. În tonul unei simple întrebări, răuvoitorii
căutau explicaţii adeseori defavorabile celui care formulase
întrebarea. Singurul mod în care te puteai referi la persoana lui

— 54 —
Hitler, fără să trezeşti comentarii dubioase, era să ridici un toast în
cinstea lui. Aceasta nu te angaja la nimic. Făcea parte din protocolul
imuabil al oricărui dineu oficial sau cvasi oficial. Dacă te aflai la
masă alături de un om pe care nu-l cunoşteai bine, era de asemenea
recomandabil să toastezi pentru Führer. Dădeai o dovadă formală de
dragostea şi devotamentul pe care i le purtai. Evident, gândurile nu ţi
le putea citi nimeni. Salvai însă aparenţele.
— Mâine dimineaţă la zece, mi-a spus Schmundt, sunteţi aşteptat
de Führer, Herr General.
Am înclinat din cap.
— Mulţumesc.
— Şi Feldmarschallul Keitel doreşte să vă vorbească.
Am înclinat iarăşi din cap.
— Foarte bine.
Mercedesul traversa în clipa aceea fâşia de teren minată şi triplul
cordon de sârmă ghimpată care înconjurau Cartierul General.
Câteva minute mai târziu a oprit în faţa casei de oaspeţi, în care
eram găzduit ori de câte ori soseam la O.K.W.
— De câteva zile atmosfera de aici este foarte încărcată, a rostit
Schmundt înainte de a ne despărţi. Führerul este iritat de
atitudinea… defetistă a câtorva generali.
Pauza plasată înaintea cuvântului „defetistă” îi sublinia înţelesul.
— Sunteţi de acord cu această expresie, Herr General? l-am
întrebat cu răceală.
Schmundt m-a privit în ochi, apoi a zâmbit.
— Nu! Nu sunt! Tocmai că nu sunt! Dar am ţinut să vă previn.
I-am mulţumit.
— Sunteţi prea bun, Herr General.
— Vă urez noapte bună, a rostit Schmundt, ducându-şi mâna la
cozorocul caschetei.
— Noapte bună.
Am făcut o baie fierbinte înainte de a mă culca. Am luat şi un
barbituric. Voiam să dorm adânc. Aveam nevoie de un somn fără
vise. Fără coşmaruri.
În cameră era cald şi bine. Patul moale, cu cearşafuri de o albeaţă
desăvârşită, te invita la odihnă. Un aparat de radio cânta muzică în
surdină. La un moment dat, muzica s-a întrerupt. Crainicul a
anunţat jurnalul de seară. Emisiunea a început, ca de obicei, cu un
comunicat al înaltului Comandament al Armatei asupra situaţiei de
pe front. Am închis aparatul. Mi-era greaţă de comunicatele militare.

— 55 —
 În cameră s-a făcut linişte. Nu se mai auzea decât vântul şuierând
la ferestre. Se termina cu vremea frumoasă din ultimele zile. Mă
gândeam la soldaţii care în clipa aceasta dormeau zgribuliţi sub cerul
liber pe toate fronturile Europei. Mantaua, fularele, flanelele,
mănuşile de lână nu reuşeau să-i ferească de muşcătura viscolului.
Barba, sprâncenele le erau acoperite de promoroacă. Unii visau poate
că se aflau acasă, în mijlocul familiei. Că se adăposteau sub un
acoperiş ospitalier şi sub o pătură caldă, în vreme ce focul duduia în
sobă. Mulţi nu aveau să se mai trezească din somn. În zori, camarazii
lor îi vor găsi ţepeni, ca nişte vite tăiate, congelate în frigoriferul
vreunui abator.
Unde se afla acum Albert? Undeva, în dormitorul comun al
vreunui lagăr de prizonieri? Era îngropat sub un morman de
cărămizi? Zăcea într-o groapă comună, cu alţi eroi la un loc?
Dar Willi?… Willi, scumpul meu Willi?
Coşmarul acesta îl trăiam cu ochii deschişi, în fiecare noapte,
înainte de a adormi. Ciudat! De ce visele urâte îţi par mai înfiorătoare
decât realitatea? De ce? Ar exista o explicaţie. Cu visele nu ai timp să
te familiarizezi…
Am stins lumina. Vântul şuiera tot mai ascuţit. La un moment dat
s-a pornit să ţipe ca un cor de iele.
Capul îmi era greu, ca şi când aş fi avut plumb în loc de creier.
Simţeam o durere surdă în tâmpla dreaptă. O durere difuză,
enervantă. Nu ştiu dacă am adormit sau dacă visam cu ochii
deschişi. Albert se afla lângă mine. Şi Willi se afla, şi Uwe… Numai
Rudi lipsea. Unde era Rudi? Unde plecase? De ce plecase?…
Cineva a ciocănit în uşă.
— Este ora şapte, Herr General.
În cameră era întuneric. Ferestrele, bine camuflate, nu îngăduiau
luminii zilei să pătrundă înăuntru. Eram obosit, ca şi când n-aş fi
dormit toată noaptea. Poate că nici nu am dormit. Câteodată aproape
că nu mai ştiu ce se întâmplă cu mine. Am senzaţia că umblu pe un
înveliş moale, de nori. Că lumea din jur, oameni, case, peisaje sunt
ireale. Cred că nervii sunt de vină. Nu mă autocompătimesc. Am fost
întotdeauna împotriva văicărelilor inutile. Nimic nu poate schimba
mersul destinului. Nici jelaniile, nici scrâşnitul dinţilor, nici exploziile
de revoltă…
Un soldat cu uniforma impecabilă – atât de deosebită de zdrenţele
murdare de pe front – a dat perdelele groase la o parte şi a lăsat
lumina să pătrundă în încăpere. Mi-a servit micul dejun.

— 56 —
 Am băut un pahar cu lapte. Nu m-am atins nici de unt, nici de
ouă, nici de ciocolata pe care ar fi ronţăit-o cu deliciu atâţia copii din
Germania. Hitler şi ofiţerii de la O.K.W. erau bine îngrijiţi şi hrăniţi.
Pe umerii lor apăsa doar povara grea a războiului. Din Bunkerul
inexpugnabil, vârât adânc sub pământ, Führerul şi sfetnicii lui
militari trimiteau la moarte tineretul german. Hitler nu avea copii. Nu
cunoştea valoarea unui vlăstar, sânge din sângele tău, carne din
carnea ta. Pentru el tinerii nu erau decât nişte pioni pe tabla de şah a
calculelor sale fantasmagorice. Tinerii aceştia nu aveau nume, nici
chip şi nici personalitate. Nu reprezentau decât o uriaşă masă de
manevră.
Mi-am îmbrăcat mantaua, mi-am pus cascheta şi am ieşit din
cameră. Am străbătut un coridor lung, cu uşi multiple de o parte şi
de alta. La capătul lui, un planton mi-a deschis o ultimă uşă.
Când m-am văzut afară, am tras adânc în piept aerul rece. Vântul
smucea ramurile goale ale copacilor, izbindu-le între ele, făcându-le
să sune ca nişte oase care se ciocnesc. Pe cerul plumburiu se goneau
nori vineţi. Norii aceştia veneau în mase compacte dinspre răsărit,
invadând cerul Germaniei. Până şi natura prefigura tragedia care
avea să se desfăşoare şi pe pământul acesta. O tragedie inexorabilă,
căreia nimeni şi nimic nu-i mai putea pune capăt. Eram prinşi într-
un imens maelstrom, din care nu mai exista scăpare. O pace, în
condiţii oricât de grele, ar mai fi putut salva ceva. Din nefericire,
aliaţii nu voiau să trateze cu Hitler, iar Hitler nu concepea să fie lăsat
în afara jocului.
Copacii dezgoliţi de veşmântul frunzişului arătau ca nişte corpuri
descărnate de bătrâni sau de schilozi. Imaginile acestea lugubre mă
urmăreau de la o vreme, exasperându-mă. Era cazul să mă scutur de
obsesiile acestea maladive. Trebuia să mă lupt; cu mine însumi. Nu
mi-e îngăduit să abandonez partida. Am un anumit rost în jocul
acesta de forţe angajate în jurul meu. Numai în ziua când voi socoti
că mi-am îndeplinit misiunea mă voi putea retrage. Sub orice formă.
Refugiindu-mă chiar sub aripa morţii.
Dar să nu folosim cuvinte mari, sforăitoare. Nu mi-au plăcut
niciodată atitudinile teatrale, grandilocvenţele, îngăduite numai
histrionilor. Histrioni care evoluează pe scenele teatrelor, sau cei care
se agită perorând din înaltul tribunelor.
Vântul îmi agită pulpanele mantalei, îmi biciuieşte obrajii. Sub
talpa cizmelor mele, frunze uscate, aduse de vijelie, sunt strivite ca
nişte vietăţi minuscule.

— 57 —
 Am ajuns la Bunkerul înaltului Comandament al Armatei. Două
santinele prezintă arma, cu admirabilă precizie. Soldaţii aceştia
tineri, cu ochi albaştri, mă înduioşează. Gândul îmi fuge la milioanele
de soldaţi tineri, blonzi şi cu ochi albaştri, care rătăcesc acum pe
întinsul Europei din ordinul lui Hitler. Hăituiţi ca nişte fiare de către
forţele reunite ale tuturor duşmanilor Germaniei. Hitler şi acoliţii săi
au reuşit să asmuţă împotriva lor întreaga Europă, întreaga lume.
Chiar şi presupuşii noştri aliaţi, ungurii, românii, italienii, ne urăsc.
I-am târât şi pe ei în această aventură nebunească. Ungurii ar trebui
să ne fie totuşi recunoscători, fiindcă le-am dăruit jumătate din
Transilvania românilor. Recunoştinţa este însă floare rară.
Intru în Bunker. Ofiţerul de serviciu îmi verifică documentele. Mă
amuză măsurile acestea de precauţie, care vădesc „încrederea” lui
Hitler în armată.
Generalul Schmundt mă primeşte în biroul său. Îşi consultă
ceasul.
— Vă rog să aşteptaţi un moment. Führerul este în conferinţă cu
Herr Goebbels. Îmi permiteţi să vă ofer un coniac franţuzesc?
Nu l-am refuzat. Aveam nevoie de un întăritor. Întrevederile cu
Hitler nu erau deloc comode. Numai prin prezenţa sa, acest om avea
darul să mă crispeze.
— Führerul este foarte neplăcut impresionat de modul cum se
desfăşoară operaţiile militare pe Fronturile de Est şi de Sud, a rostit
Schmundt, în vreme ce turna coniac în pocale de cristal.
Mi-am dezbrăcat mantaua şi m-am instalat într-un fotoliu.
— Mă tem că în curând au să-l indispună şi veştile de pe Frontul
de Vest, am replicat sec.
Generalul a ridicat intrigat privirile asupra mea.
— Socotiţi iminentă deschiderea celui de-al doilea front? Dispuneţi
de unele indicii?
— Amiralul Canaris mi-a furnizat o serie de informaţii extrem de
interesante.
Schmundt a zâmbit.
— Canaris este un imaginativ. O debarcare aliată în Franţa n-ar
avea nici o şansă.
— Credeţi?
— Sunt convins.
Mi-a oferit paharul cu coniac. I-am urat sănătate, apoi am
degustat băutura. Era excelentă. Am simţit cum îmi încălzeşte
măruntaiele.

— 58 —
 — Führerul are o încredere de nestrămutat în Zidul Atlanticului, a
reluat Schmundt.
— Mă tem că se înşală, am replicat.
Schmundt a clipit jenat. Îndoielile mele referitoare la infailibilitatea
Führerului îl puneau într-o situaţie neplăcută, în calitatea lui de
aghiotant personal al lui Hitler, nu se cuvenea să accepte cu
seninătate cuvintele mele.
— Se înşală, dacă este greşit informat, a zâmbit Schmundt.
Zâmbetul acesta avea rostul lui. Cuvintele oficiale erau îndulcite
de expresia echivocă a feţei.
A zbârnâit o sonerie.
— Mă iertaţi, a tresărit, reluându-şi aerul marţial.
A părăsit camera, lăsându-mă singur, cu coniacul meu. Peste
câteva clipe s-a înapoiat.
— Führerul vă aşteaptă, Herr General.
M-am ridicat fără grabă din fotoliu, mi-am golit paharul, apoi am
zâmbit lui Schmundt.
— Se înşală, aşa cum s-a înşelat şi în ceea ce priveşte capacitatea
de luptă a ruşilor. În ’941 îi socotea virtual învinşi, Herr General.
Mă întrebam dacă Schmundt avea să transmită lui Hitler vorbele
mele. Nu mă temeam de consecinţe. N-aş fi fost deloc indispus dacă
Hitler m-ar fi scos din armată. N-aş fi fost nici primul şi nici ultimul.
Generalii şi mareşalii maziliţi se numărau cu duzinile.
Am intrat în cabinetul Führerului. L-am găsit plimbându-se prin
faţa mesei sale de lucru. Era singur. Umbla încovoiat, apăsat de
gânduri. Şuviţa lui de păr, atât de speculată în caricaturi, îi atârna pe
frunte asemenea unui deget înmănuşat, îndreptat spre pământ. S-a
oprit şi mi-a întins mâna.
Ochii lui, altădată scăpărând drăceşte, erau acum stinşi. O
scânteiere vagă abia mai mocnea sub cenuşă.
— Veniţi de la Anzio, Herr General.
Făcu o pauză, ca şi când ar fi încercat să-şi adune gândurile,
risipite de o rafală de vânt.
— Am inspectat forţele noastre aeriene de pe frontul din Italia,
mein Führer. La înapoiere am vizitat Zidul Atlanticului.
— Ştiu, vom vorbi şi despre aceasta, Herr General. Să revenim la
campania din Italia. Puteţi să-mi explicaţi de ce Kesselring nu a
reuşit să nimicească capul de pod de la Anzio? De ce nu i-a aruncat
în mare pe anglo-americani?
I-am repetat, fără alterări, teza pe care am susţinut-o şi în faţa lui

— 59 —
Göring. M-a ascultat un timp în tăcere. Îmi dădeam seama, după
neastâmpărul mâinilor sale, că este enervat, că încearcă să se
stăpânească. Deodată m-a întrerupt:
— Invocaţi superioritatea aeriană a inamicului, puterea de foc a
artileriei lui… Ei bine, vă înşelaţi, Herr General! Alta este realitatea.
Sunt înconjurat de incapabili. Generalii noştri nu sunt preocupaţi
decât de retragerile strategice. Această atitudine defetistă este
intolerabilă. Numai autoritatea mea, numai intransigenţa mea au
împiedicat până acum o prăbuşire a fronturilor. Nu am hotărât încă
înlocuirea lui Kesselring fiindcă am avut în vedere faptele lui de arme
din trecut. Sunt însă cu ochii asupra lui.
Hitler se monta vizibil. Apatia pe care i-o citisem în ochi la
începutul acestei întrevederi lăsase locul unei expresii amare, dar
care exprima în acelaşi timp o încăpăţânare de neclintit. Totodată şi
vocea îi creştea în volum.
— În cursul debarcării, aliaţii nu au întâmpinat în mod practic nici
o rezistenţă, a continuat. În întregul sector nu se aflau decât două
batalioane descompletate din Divizia 29 „Panzer”, trimise spre
refacere. Mă mir că aliaţii nu au speculat acest succes, spre a-şi
desfăşura forţele şi a cădea în spatele Liniei Gustav. Mă întreb cum
ar fi reacţionat atunci Feldmarschallul Kesselring? Îmi vorbeaţi de
superioritatea aviaţiei inamice. Sunteţi sigur că forţele noastre
aeriene sunt folosite în mod judicios? Am lăsat teritoriul Germaniei
descoperit, spre a întări potenţialul aerian al fronturilor noastre.
Acest sacrificiu a dat rezultatele scontate? Nu! Categoric, nu! Vorbea
acum sacadat, subliniindu-şi frazele cu gesturi bruşte, dezordonate:
Am să retez toate putregaiurile, mă înţelegeţi? Am să retez toate
putregaiurile!
În aceeaşi clipă braţul lui descrise un arc de cerc descendent, ca şi
când ar fi decapitat un condamnat la moarte.
Se învârtea prin cameră ca un leu în cuşcă.
— Pe Frontul de Est, generalii îmi ceruseră să construiesc o linie
fortificată pe malul drept al Niprului. În primul rând, nu-mi puteam
îngădui luxul de a încurca traficul pe căile ferate, lansând spre
răsărit multitudinea de trenuri necesare transportului de materiale.
În al doilea rând, nu am încredere în liniile fortificate. Ştiţi cum au
căzut Linia Maginot şi celelalte sisteme de fortificaţii din vest. În al
treilea rând, ar fi fost de-ajuns să ridic o astfel de linie în est, ca toţi
generalii să se grăbească a se retrage la adăpostul ei. Iar eu sunt
adversarul retragerilor. Un ostaş adevărat trebuie să aştepte cu

— 60 —
seninătate moartea pe poziţia ce i-a fost încredinţată. Nu îi este
permis să facă un pas înapoi. Lui Paulus i-am acordat bastonul de
mareşal pentru că a rezistat până în ultima clipă în ruinele
Stalingradului. E adevărat că în cele din urmă m-a dezamăgit şi el.
Ca şi Göring, fugea de la un subiect la altul cu o lipsă de logică
deconcertantă.
— În sfârşit, nu v-am chemat aici spre a face procesul lui
Kesselring. Am vrut să cunosc opinia dumneavoastră. Acum sunt
lămurit. De vreme ce i-aţi găsit scuze…
— Mă iertaţi, mein Führer, nu i-am găsit scuze. Am judecat
obiectiv…
— Lăsaţi-mă să judec eu capacitatea generalilor mei.
Dumneavoastră nu ştiţi decât să-mi contracaraţi planurile, să faceţi
cauză comună împotriva mea.
Şi-a dat probabil seama că vorbise prea mult. S-a oprit brusc. A
făcut o pauză. Îi auzeam respiraţia grea, şuierătoare, încerca să-şi
refacă energia cheltuită în această izbucnire verbală, după părerea
mea, incalificabilă.
— Am hotărât să vă încredinţez o misiune. Herr General, a reluat,
fixându-mă cu ochii lui care-şi recâştigaseră vioiciunea şi
mobilitatea. O misiune extrem de importantă, asupra căreia să
păstraţi cel mai desăvârşit secret.
— La ordin, mein Führer! am replicat calm.
— Vreau să cunosc situaţia reală, subliniez, reală, a forţelor
noastre aeriene din Franţa. Dispunem acolo de o flotă militară
neutilizată, în vreme ce teritoriul Germaniei şi Frontul de Est sunt
lipsite de o forţă aeriană adecvată. Nu am nevoie de cifre statistice, ci
de un memoriu documentat asupra necesităţilor reale ale forţelor
noastre militare din Franţa. Surplusul de avioane – şi sunt convins
că există un astfel de surplus – trebuie transferat unităţilor de
Luftwaffe, afectate apărării teritoriului Germaniei. Trebuie să apăr
Germania de incursiunile aeriene tot mai îndrăzneţe ale inamicului.
Industria noastră de război a înregistrat enorme distrugeri în ultima
vreme. Trebuie să prevenim alte distrugeri, şi mai mari.
Soluţia simplistă a lui Hitler mă făcea să râd. Îmi amintea
anecdota individului care se învelea cu o plapumă prea scurtă. Dacă
îşi acoperea pieptul, îi rămâneau picioarele dezvelite. Dacă îi era frig
la picioare şi lăsa plapuma în jos, rămânea cu pieptul afară. În al
cincilea an de război, ajunsesem să ne folosim de metoda cârpelilor.
Am încercat să ridic obiecţiuni. O debarcare în nordul Franţei nu

— 61 —
era exclusă. Lipsite de o protecţie aeriană eficace, trupele noastre n-
ar fi capabile să reziste şocului…
— Am avut în vedere toate ipotezele, m-a întrerupt Hitler. În
privinţa aceasta, hotărârea mea este definitivă. V-am ales pe
dumneavoastră pentru îndeplinirea acestei misiuni, deoarece sunteţi
în măsură să-mi prezentaţi obiectiv situaţia. Dacă aş fi cerut acest
lucru Feldmarschallului von Rundstedt sau lui Rommel, aceştia s-ar
fi străduit să-mi demonstreze nu numai că nu se pot lipsi de nici un
avion, dar că forţele lor aeriene sunt cu totul insuficiente. În calitatea
dumneavoastră de general-inspector al Luftwaffe, aveţi o privire de
ansamblu, care vă permite să apreciaţi mai limpede dozarea forţelor
noastre aeriene pe diferitele fronturi. Chibiţii pot judeca mai limpede
problemele, de şah decât jucătorii respectivi.
Comparaţia era savuroasă – „chibiţul Altenburg-Delmond”!
Hitler şi-a încrucişat mâinile la piept. Legănându-se când pe
vârfuri, când pe călcâie, a continuat:
— În cadrul aceleiaşi misiuni, veţi executa apoi o anchetă pe
Frontul de Est. Veţi inspecta Grupul de armate Sud. Manstein îmi
solicită neîncetat întăriri aeriene, spre a degaja Armata a 8-a,
încercuită la Korsun. Concepţiile mele în această privinţă le
cunoaşteţi. Sunt duşmanul neîmpăcat al retragerilor. Armata a 8-a
trebuie să reziste pe poziţii până la ultimul om. Nu voi îngădui o
deplasare a liniei actuale a frontului. Protejarea zonei petrolifere
româneşti şi păstrarea bastionului Carpaţilor sunt imperative de la
care nu ne putem sustrage. Pierderea, României ar constitui pentru
noi un dezastru cu urmări incalculabile.
Se opri în dreptul meu. Mă privea în ochi, încercând parcă să mă
hipnotizeze.
— Trebuie să rezistăm pe poziţii, Herr General! Să ţinem inamicul
în loc şi să câştigăm timp. Înţelegeţi? Avem nevoie de timp. Spre a
desăvârşi armele noastre secrete şi a da o lovitură năprasnică
duşmanilor Germaniei. Haideţi cu mine!
Narcisiştii se îmbată de plăcere admirându-şi propria imagine.
Hitler se îmbăta ascultându-şi logoreea. S-ar fir-zis că discursul pe
care mi-l debitase îi dăduse puteri noi. Omul istovit pe care-l găsisem
la intrarea mea în această încăpere se transformase într-un personaj
dinamic. Era o răbufnire de energie, sau o simplă agitaţie nervoasă?
Am străbătut împreună un culoar lung. Toţi cei pe care-i
întâlneam – ofiţeri, soldaţi, generali – se lipeau de perete,
încremenind ca nişte blocuri săpate în stâncă. Am intrat într-o sală

— 62 —
vastă, al cărei centru era ocupat de o masă mare, acoperită cu hărţi.
În jurul lor se aferau mai mulţi ofiţeri, care pregăteau conferinţa de
dimineaţă a Führerului. Am recunoscut printre ei pe Feldmarschallul
Keitel şi pe generalul Jodl. Era de faţă şi Schmundt. La intrarea
noastră, toţi cei prezenţi au luat poziţie de drepţi.
Keitel i-a prezentat raportul.
— Gut’n Morgen, a rostit rapid Hitler. Apoi s-a apropiat de hărţi:
Priviţi, Herr General, mi s-a adresat, arătându-mi câteva puncte din
nordul Franţei, din Lombardia. Din Carpaţii României şi din Boemia.
Am nevoie de aceste poziţii pentru a amplasa rampele de lansare ale
unor proiectile teleghidate care vor transforma în ruine cele mai
importante centre urbane, industriale şi de comunicaţii ale Angliei şi
Rusiei sovietice. Aceeaşi soartă o vor suferi şi Statele Unite. Abia
atunci vom putea vorbi despre pace.
Ribbentrop îmi spusese acelaşi lucru, folosind însă alte cuvinte.
Uimitor se mai repetau căpeteniile naziste!
În vreme ce Hitler îşi debita teoriile, mă uitam pe sub sprâncene la
ofiţerii care stăteau respectuoşi în jurul mesei şi-i ascultau cu
devoţiune cuvintele. Nu puteam să înţeleg cum de reuşise caporalul
acesta să se impună atâtor generali şi ofiţeri superiori, care abia
îndrăzneau să răsufle, spre a nu-i tulbura expunerea. Invocând o
inspiraţie de natură cvasi divină, Hitler, acest om lipsit de orice
pregătire militară, se autoproclamase comandant suprem al armatei
germane. Cu o încredere în sine care atingea nebunia, poruncea la
milioane de soldaţi şi îi trimitea cu seninătate la moarte. Nu se
deosebea cu nimic de acei strategi de cafenea, care dirijează pe tăblia
de marmură a meselor bile de pâine întruchipând divizii, armate şi
grupuri de armate. Cu o deosebire: strategii de cafenea nimiceau
bilele de pâine, în vreme ce Hitler nimicea tineretul Germaniei. Cei
care se extaziau în faţa geniului său nu înţelegeau acest lucru?
Comandanţii de armată, care-i acceptau ordinele, nu ştiau că ştiinţa
militară, ca orice ştiinţă, necesită o pregătire îndelungată, grea? în
vremuri imemoriale, când oamenii se războiau cu ghioage şi ciomege,
era firesc ca unul din ei, mai energic, mai viforos, mai inteligent, să ia
iniţiativa, să-şi asume conducerea unei cete, sau chiar a mai
multora. În vremurile noastre, varietatea armelor şi înalta lor
tehnicitate, fantasticele efective de oameni angajate în luptă, precum
şi complexitatea operaţiilor militare impun, pe lângă un talent
înnăscut, şi o vastă experienţă. Napoleon, acest geniu militar, nu
reuşise să facă faţă Europei coalizate. Hitler se socotea probabil în

— 63 —
stare să-l depăşească pe Napoleon, deoarece îşi ridicase împotriva sa
şi America. Prezumţiozitatea lui ar fi rămas cel mult comică, dar prin
amploarea forţelor pe care le pusese în mişcare atingea culmi
apocaliptice. Omenirea întreagă ajunsese la cheremul capriciilor unui
ins care se socotea unsul lui Dumnezeu, dar care în realitate nu era
decât un biet dement.
— Am nevoie de timp! începuse să urle Hitler, izbind cu pumnul în
masă. Am nevoie de timp, şi îl voi obţine cu orice preţ, cu orice
sacrificiu! Dacă poporul german nu va fi în stare să corespundă
destinului pe care i l-am hărăzit, nu-i rămâne decât să piară.
Şuviţa de păr îi căzuse pe ochi. Aplecat pe hartă, arunca în jur
priviri provocatoare. Părea să spună: „Încercaţi numai să fiţi de altă
părere!… Îndrăzniţi!… Hai!… Îndrăzniţi!…”. Ne fixa aşa cum un
îmblânzitor de animale îşi fixează jivinele grupate în dreptul biciului
său. „Îndrăzniţi!… Îndrăzniţi numai!…”
Feldmarschallul Keitel înclina din cap, încuviinţând cu convingere
vorbele Führerului. Generalul Jodl stătea nemişcat, ca un preot care
ascultă extaziat vorbele profetului… Un general S.S. rânjea, încântat
de performanţa stăpânului său:
— Da, da, mein Führer, abia atunci vom putea vorbi despre pace.
Cuvintele sale, rostite fără intonaţia bizară a lui Hitler, îşi pierdură
brusc toată puterea de persuasiune. Răsunară banal, ca nişte simple
înşiruiri verbale.
Führerul îi aruncă o privire piezişă, înţelesese probabil că vorbele
lui, rostite de alt om, riscau să neutralizeze atmosfera de magică
teroare şi fascinantă speranţă pe care el o crease.
— Trebuie să câştigăm timp, repetă el. Căci timpul luptă pentru
noi.
Fraza stereotipă, rostită de Hitler, căpăta o colosală audienţă la
aceşti oameni loviţi din toate părţile, dar cărora nu le venea încă să
creadă în falimentul politicii şi strategiei lor.
Un ofiţer tânăr intră, pe tăcute, aducând generalului Jodl o notă
telefonică urgentă. Jodl adresă o privire supusă şefului său suprem.
— Îmi permiteţi, mein Führer?
— Citeşte! porunci Hitler. Şi spune-mi pe scurt despre ce e vorba.
Jodl îşi aruncă ochii asupra mesajului.
Privirile tuturor celor de faţă erau îndreptate asupra lui. Chipul
său prelung, trăsăturile aspre, expresia-i severă, obrajii palizi îi
dădeau înfăţişarea unui ascet în uniformă militară.
— Mein Führer, Feldmarschallul von Manstein solicită din nou

— 64 —
îngăduinţa de a retrage Armata a 8-a din încercuirea de la Korsun.
Pretinde că situaţia se agravează. O modificare a liniei frontului
consecutivă eliminării pungii de la Korsun ar fi susceptibilă să
amelioreze poziţiile noastre defensive…
— Nu, nu, nu, NU! zbieră Hitler, izbind iarăşi cu pumnul în masă.
Transmiteţi imediat lui Manstein ordinul meu. Armata a 8-a nu se va
clinti de pe poziţiile ei actuale. Am aprobat constituirea unei grupări
alcătuite din opt divizii blindate, spre a sparge încercuirea. Această
forţă considerabilă va dărâma toate zăgazurile. Inamicul va fi doborât
şi zdrobit.
Eram uimit de uşurinţa cu care acest om dirija pe hartă divizii,
armate, grupuri de armate, fără să aibă un contact direct cu frontul.
Legăturile lui cu milioanele de oameni care se războiau pe viaţă şi pe
moarte cu fantasticul tăvălug rusesc se reduceau la câteva fire
telefonice şi la un serviciu de curieri. Hitler nu se mai apropiase
demult de linia frontului. Se temea ca un glonte rătăcit, sau explozia
unui proiectil să nu pună capăt preţioasei lui vieţi, indispensabilă
Germaniei. Nici colaboratorii lui apropiaţi nu mai aveau voie să se
deplaseze în zonele de operaţii. Nu voia să-i piardă. Într-adevăr, nici
nu i-ar fi fost uşor să descopere lachei mai devotaţi decât Keitel şi
Jodl.
Culmea este că într-o vreme Jodl îndrăznise să ţină piept lui
Hitler. Se înapoiase tocmai dintr-o misiune la cartierul general al
grupului de armate de sub comanda Feldmarschallului List. Führerul
îi imputa Feldmarschallului tactica lui de temporizare. List nu era de
acord cu înaintarea „cu orice preţ”, pe care Hitler o impunea
armatelor germane de pe Frontul de Est. Reproşându-i o serie de
greşeli tactice, Führerul hotărâse să-l destituie. Jodl luase apărarea
bătrânului Feldmarschall, afirmând că greşelile acestuia erau
consecinţa ordinelor anterioare date de Hitler însuşi. O asemenea
îndrăzneală ar fi putut să-l coste scump. Vânăt de furie, fiindcă-i se
contestau talentele de strateg, Hitler părăsise încăperea, decis să-l
înlocuiască pe Jodl cu generalul Paulus, un element tânăr, în care
avea toată încrederea. Căderea lui Paulus în mâinile ruşilor la
Stalingrad salvase indirect situaţia lui Jodl. Hitler se resemnase să-l
păstreze. Jodl – în ciuda cusururilor sale – era un burghez potolit,
docil, spre deosebire de ceilalţi generali de origine nobilă. Păţania
aceasta, care ar fi putut să aibă pentru Jodl un sfârşit neplăcut, îi
servise drept lecţie. Renunţase să se mai erijeze în paladinul
generalilor nedreptăţiţi şi intrase definitiv în ham, arătându-se un

— 65 —
executant zelos al ordinelor lui Hitler.
Jodl redactă pe loc ordinul destinat lui von Manstein. Hitler îl citi,
întărindu-l cu un final imperios, care amintea proclamaţiile lui
Cezar…
În aceeaşi zi am părăsit Cartierul General de la Rastenburg,
plecând în Franţa pe bordul unuia din avioanele personale ale lui
Hitler.
Am făcut o scurtă escală la Berlin. L-am luat pe Busch cu mine şi
am lăsat vorbă lui Hans să mă aştepte cu maşina până la înapoierea
mea în Germania. În tot acest timp avea să fie trecut în subzistenţa
Comandamentului Luftwaffe.
Am sosit la Paris înainte de miezul nopţii. M-am instalat, ca de
obicei, la hotelul „Crillon”. Am luat masa singur în apartamentul
meu. Simţeam nevoia să conversez numai cu gândurile mele. Mi se
încredinţase o misiune foarte ingrată. Pe scurt, trebuia să deposedez
armatele noastre din Vest de un pretins surplus de forţe aeriene. Nu
aveam de gând să lucrez peste capul Feldmarschallului von
Rundstedt, comandantul Frontului de Vest, şi nici să nesocotesc
părerile lui Sperrle şi ale Feldmarschallului Rommel. Îmi repugna
obiceiul lui Hitler şi al oamenilor săi de casă, în cap cu Keitel, de a
acţiona fără să ţină seama de obiecţiunile comandanţilor de armate.
Nu concepeam să mă fac instrumentul Führerului, să subminez cu
bună-ştiinţă dispozitivul nostru de apărare din Franţa.
Înainte de a mă culca, am ordonat lui Busch să convoace la hotel,
pentru a doua zi, pe von Geist şi pe şefii de secţii din statul meu
major. Totodată am cerut Comandamentului Luftwaffe din Paris să-
mi pună la dispoziţie patru automobile necesare deplasărilor mele şi
ale colaboratorilor mei.
Am citit o jumătate de oră un roman de Franz Werfel, iar când am
simţit că somnul începe să-mi îngreuneze pleoapele – fără să apelez
la intermediul barbituricelor, minune care nu mi se mai întâmplase
de multă vreme – am închis cartea şi am stins lumina.
În visele mele urâte, care mă obosesc mai cumplit decât un marş
forţat într-o regiune accidentată, mă văd elev în Şcoala militară. Mă
aflu în faţa unei table negre şi am o creta în mână. Un profesor,
uneori cunoscut, de cele mai multe ori străin, îmi pune întrebări.
Trebuie să scriu nişte formule matematice pe tablă. Creta mi se
topeşte însă în mână. Caut alta. Când încep să trasez cifre pe tablă,
creta se macină în câteva clipe şi rămân cu mâinile goale. Iau altă
cretă. Şi aceasta se sfărâmă. Cifrele pe care vreau să le scriu pe tablă

— 66 —
refuză să apară pe fundalul negru. Profesorul mă priveşte ironic. Îmi
pune altă întrebare. Caut alte bucăţi de cretă. Manejul acesta se
repetă exasperant. Variaţiile sunt minime. În loc să am de-a face cu o
tablă neagră, mă aflu pe un pupitru în faţa unui caiet de teze.
Constat că nu are decât o foaie albă. Celelalte sunt murdare, rupte,
sau scrise de altcineva. Ora se apropie de sfârşit. Întorc caietul pe
toate feţele. Întâlnesc numai zmângăleli. Sunt îngrozit, fiindcă ştiu că
în curând va suna clopoţelul, vestind sfârşitul orei… Un sfârşit care
capătă în ochii mei proporţii de catastrofă. Profesorul de pe catedră
mă urmăreşte cu ochii lui îngheţaţi şi răi. Trebuie să scriu ceva.
Deodată nu-mi mai găsesc tocul. Bag de seamă că şi călimara e
goală. Mă uit înspăimântat în jur. Vreau să moi tocul în călimara
colegului meu. Dar nu se poate. Camarazii mei sunt grupaţi la un
capăt al clasei, iar eu mă aflu singur, izolat, la celălalt capăt. De
unde să iau cerneală? Minutele trec… Se scurg… Uniforma de elev
mă strânge, mă sufocă, mă striveşte, mă arde, ca o tunică a lui
Nessus. A dispărut şi caietul din faţa mea. Găsesc altul pe bancă,
lângă mine, dar foile sunt lipite. Panica mea creşte…
Mă trezesc din somn gâfâind. Sunt transpirat. Broboanele de
sudoare de pe frunte, de pe grumaz mi-au umezit perna. O sudoare
fierbinte, care se răceşte brusc. O simt rece ca gheaţa. Mă învelesc,
încercând să găsesc puţină căldură sub plapumă.
Sunt într-o cameră frumoasă de hotel. Dar camera aceasta
frumoasă nu reprezintă decât un foarte scurt antract între realităţi
mai cumplite decât coşmarul din care abia am ieşit.
Îmi aduc aminte că mă aflu în plin război. Mizeria, suferinţele, ura,
moartea colcăie în jurul meu. Îl revăd pe Hitler, înnebunit de lanţul
de catastrofe abătute asupra lui, îi revăd colaboratorii, oportunişti
linguşitori, arivişti aprigi, asasini cu capul de mort brodat pe
caschetă. Şi pe lângă aceştia, ofiţerii năuciţi, conştienţi de dezastrul
pe care nu-l pot stăvili, şi o gardă alcătuită din S.S.-işti îndoctrinaţi,
fanatizaţi, imbecilizaţi de o propagandă absurdă, criminală,
strecurată abil în creierii lor, cu circumvoluţiuni puţine. Ciudat este
că şi aceşti
S.S.-işti au fost nişte oameni obişnuiţi. I-au cucerit însă avantajele
materiale, posibilităţile de avansare rapidă, demagogia ieftină,
cristalizată în formule precise, uşor de memorat. Se cramponează cu
ghearele şi cu dinţii de privilegiile lor, de imensa putere pe care le-a
oferit-o partidul naţional-socialist. Au posibilitatea să jefuiască, să
tortureze, să ucidă, protejaţi de lege şi de stăpânii lor. Pentru

— 67 —
fărâmiturile festinului, sunt în stare nu numai să denunţe, dar şi să-
şi extermine prietenii, rudele, părinţii. Aceste exemplare monstruoase
au atins în domeniul lor perfecţiunea. Nici doctorul Caligari n-ar fi
visat să realizeze specimene atât de total dedicate răului.
Suntem obligaţi să trăim în mijlocul acestor indivizi, cărora li s-au
dezvoltat prin educaţie toate instinctele animalice. Faţă de ei nu
există imunitate. Nici poziţia socială, nici rangul militar, nici vârsta,
nici strălucirea minţii nu te pot feri de arbitrarul lor. Curând după
cucerirea puterii, Göring dădea o serie de directive care atingeau
culmile absurdului:
— Fiecare glonte care iese azi din ţeava unui pistol al poliţiei îmi
aparţine mie. Dacă numiţi acest fapt un asasinat, atunci eu sunt
asasinul. Eu sunt cel care a ordonat măsurile acestea. Şi pe viitor
înţeleg să sprijin fără rezerve toate aceste acţiuni. Îmi asum întreaga
răspundere şi nu mi-e frică de acest lucru.
Altădată declara în public:
— Nu e treaba mea să fac dreptate, şi singurul meu ţel este să
distrug, să extermin, nimic altceva. Lupta pe viaţă şi pe moarte, în
care pumnul meu va zdrobi pe toţi duşmanii noştri, se va da prin
intermediul «Cămăşilor brune»…
Pentru păstrarea acestei ordini eram trimis să lupt. Pentru Hitler,
şeful lor, depusesem jurământ de soldat.
Am acum misiunea de a lăsa trupele noastre din vest fără apărare
aeriană. Hitler are nevoie de protecţie în metropolă. Nu importă ce se
va întâmpla cu soldaţii trimişi să lupte pe pământul Franţei. Toţi
aceştia nu au decât un rost: să reziste până la unul, pentru a salva
pe Führerul Adolf Hitler.
După ce m-am îmbrăcat, l-am, primit pe von Geist. Eram atât de
iritat, încât nici n-am putut să-mi iau micul dejun.
— Este ora nouă şi patruzeci şi cinci, Herr Oberst. La zece trebuie
să fim la cartierul general al Feldmarschallului von Rundstedt. Pe
drum am să-ţi explic pe scurt despre ce e vorba. Ofiţerii sunt jos?
— Aşteaptă în hol, Herr General.
— Maşinile?
— Sunt trase în faţa hotelului.
— Perfect. Coborâm.
Urmaţi de Busch, care călca apăsat în urma noastră, am străbătut
coridorul, îndreptându-ne spre scară. Personalul de serviciu al
hotelului ne privea pe sub sprâncene. Le simţeam ostilitatea ascunsă
în dosul măştii lor impasibile.

— 68 —
 În hol ne aşteptau proaspătul colonel Wilhelm Merian, locotenent-
colonelul Horst Melchinger, maiorii Kurt Heilingsdorff şi Karl von
Westheim, toţi şefi de secţii, asistaţi de principalii lor colaboratori. În
total, zece persoane. Le-am întins mâna, apoi ne-am îndreptat spre
maşini.
Asupra oraşului se lăsase o pâclă rece, lipicioasă. Nici o adiere de
vânt nu agita pavilionul negru, alb şi roşu, arborat pe Rolls-Royce-ul
afectat persoanei mele.
— La Saint-Germain-en-Laye! am ordonat şoferului.
Cortegiul de maşini se puse în mişcare. Rolls-Royce-ul se afundă
într-un nor de ceaţă. Nu se mai vedea nimic în jur. Mă întrebam cum
de se orienta şoferul.
— Parcă ne-am afla într-un zbor fără vizibilitate, a zâmbit von
Geist.
— Toată armata noastră din Franţa se află într-un fel de zbor fără
vizibilitate, am replicat. În clipa în care se va ridica norul şi vom fi
puşi în faţa realităţii, vom rămâne uluiţi
— Cred şi eu! suspină şeful statului meu major.
L-am pus la curent cu misiunea mea. A clătinat din cap.
— Nu crezi că suntem şi noi vinovaţi?
— Armata a fost întotdeauna apolitică, Herr General.
— Aş spune, mai degrabă, că a dus politica struţului, von Geist.
Colonelul îşi împreună mâinile înmănuşate, apoi le desfăcu într-
un gest care-i trăda nervozitatea.
— Aveţi dreptate. Când Hitler l-a lichidat pe Röhm şi a pus zăbală
formaţiunilor S.A., l-am aprobat cu căldură. Am crezut că va respecta
integritatea şi independenţa armatei. Că îi va reda vechea strălucire…
M-am înşelat. M-am înşelat amar.
Încercă să străpungă cu privirile ceaţa groasă. Maşina înainta cu
precauţie.
— Dacă am fi ştiut ce are să se întâmple, am fi luat măsuri, reluă
el.
— Dar nu le-am luat…
Mă uitam la geamul gros care ne despărţea de compartimentul
şoferului. Bine că nu ne putea auzi!…

Când am ajuns la Saint-Germain-en-Laye, pâcla începuse să se

ridice. Un vânticel sprinţar pornise să rupă negura aşternută asupra
orăşelului ca un văl pe obrazul unei femei bătrâne.
Rolls-Royce-ul s-a angajat pe Boulevard Victor Hugo. Peisajul

— 69 —
începuse să capete contururi.
— Iată şi şcoala de fete, zise el.
— Nu se putea un amplasament mai ideal pentru un înalt
comandament, am zâmbit. Vecinătatea unui liceu de fete nu le poate
inspira decât gânduri trandafirii.
Rolls-Royce-ul a pătruns într-o curte vastă, a făcut un ocol şi s-a
oprit în faţa unei intrări de beton deschisă în flancul unei coline.
Santinelele au prezentat arma cu acea precizie care a constituit
întotdeauna mândria soldatului german.
Cartierul general era instalat într-o cazemată cu trei nivele, menită
să reziste celor mai grele bombardamente.
În întâmpinarea mea a ieşit colonelul Wilhelm Mayer Detring, şeful
secţiei informaţii.
— Herr Feldmarschall von Rundstedt a sosit la comandament? l-
am întrebat, întinzându-i mâna.
Ştiam că bătrânul Feldmarschall – împlinise 68 de ani – obişnuia
să se trezească din somn foarte târziu. Ora 10 îl găsea adeseori în
pat.
— A sosit şi vă aşteaptă, Herr General, mi-a răspuns Detring.
— Ce se mai aude cu debarcarea? l-am întrebat. Dumneavoastră,
cu informaţiile, trebuie să fiţi atotştiutori.
— Pentru moment, linişte şi pace, Herr General. Anglo-americanii
sunt ocupaţi în Italia, iar ruşii au grijă de frontul lor. Aici, aşteptăm
primăvara.
Am intrat în cazemată, însoţit de Detring şi urmat de întregul meu
stat-major.
Comandantul Frontului de Vest mă aştepta în sala hărţilor. Era
înconjurat de un mare număr de ofiţeri. Pe unii îi cunoşteam.
Generalul Günther Blumentritt, şeful statului-major al
Feldmarschallului, generalul Hans von Salmuth, comandantul
Armatei a 15-a, generalul Friedrich Dollmann, comandantul Armatei
a 7-a, generalul Edgar Feuchtinger, comandantul Diviziei 21 blindate,
generalul Marcks, cu piciorul lui de lemn, comandantul Corpului de
armată 84, generalul Karl von Schliben, comandantul Diviziei 709, şi
alţii de care nu auzisem până atunci. Unii erau prea tineri. Restul
făceau parte din unităţi militare cu care nu avusesem prilejul să
colaborez îndeaproape.
Vârsta destul de înaintată nu-i răpise Feldmarschallului Gerd von
Rundstedt prestanţa, eleganţa-i aristocratică. Avea un aer impunător
care-l intimida până şi pe Hitler. Von Rundstedt nu căutase niciodată

— 70 —
să intre în graţiile căpeteniilor regimului. Le trata cu o brutalitate
adeseori şocantă. „Dacă bătrânul bombăne, spunea despre el
Führerul, înseamnă că totul merge bine.”
— Am fost înştiinţat că vii de la Rastenburg, m-a întâmpinat. Am
auzit că pe acolo domneşte o atmosferă de înmormântare. Ce mai
face Keitel? Sper că nu-şi istoveşte substanţa cenuşie, punându-şi
creierul la contribuţie pentru toate fleacurile?
Dispreţul lui Rundstedt faţă de servilismul comandantului O.K.W.
Era arhicunoscut. A schimbat dezgustat subiectul.
— După cum vezi, ne războim pe hartă cu un inamic ipotetic.
Aşteptăm o debarcare care întârzie să se producă.
— Întârzierea aceasta este şi motivul pentru care mă aflu aici, i-am
răspuns.
M-a privit lung. Lumina albă, puternică, izvorâtă din tavan, dădea
o strălucire metalică părului său alb, arunca o tentă lividă pe obrazul
celorlalţi ofiţeri. Epoleţii lor din aur împletit scânteiau.
În vreme ce-i strângeam mâna, am murmurat, spre a nu fi auzit de
cei din jur:
— Aş dori să discutăm ceva între patru ochi, Herr Feldmarschall.
A zâmbit ciudat, apoi mi-a vorbit tare, pentru galerie:
— Te rog să pofteşti în biroul meu, von Altenburg. Vreau să-ţi ofer
o havană primită din Spania. Se întoarse spre ceilalţi ofiţeri: Meine
Herren, ne înapoiem imediat. Continuaţi exerciţiul fără mine.
Când ne-am văzut singuri în cabinetul său, m-a invitat să iau loc.
A rămas în picioare. Îi cunoşteam neastâmpărul. Feldmarschallul
obişnuia să se plimbe prin cameră ori de câte ori întreţinea discuţii
serioase. Presimţea că aveam să-i aduc veşti dezagreabile.
Pe biroul său se afla un vas cu garoafe delicate, de seră. Când
Feldmarschallul trecu pe lângă birou, în necontenitul lui du-te-vino,
atinse cu mâneca florile.
— Ce bucurii îmi aduci de la O.K.W., von Altenburg? Să nu-mi
spui că îmi anunţi sosirea unor avioane de ultimul tip! Avem atâta
nevoie de ele…
Mi-am scuturat o urmă de scrum de pe mânecă.
— Am misiunea să vă iau o parte din avioanele disponibile.
Bătrânul Feldmarschall râse ironic:
— Eram sigur. De la O.K.W. nu puteai veni cu o veste bună.
Aceasta e tot ideea lui Hitler?
— Tot. Industria germană suferă pagube colosale de pe urma
bombardamentelor aeriene anglo-americane. Disperat, Speer l-a

— 71 —
prevenit pe Führer că producţia industriei de armament va scădea în
curând la zero dacă nu i se va asigura o protecţie aeriană adecvată.
— Paleative! a exclamat Feldmarschall-u1 cu scârbă. Îşi închipuie
că o sută sau două de avioane smulse din dispozitivul meu ar
restabili un oarecare echilibru de forţe pe cerul Reichului. Dacă
dezastrul acesta nu ne-ar afecta şi pe noi, îţi mărturisesc, von
Altenburg, că m-aş bucura. Îmi dai voie să-mi înştiinţez
colaboratorii?
— Raportul meu către Führer trebuie să aibă un caracter
confidenţial. N-am fost autorizat să vă dezvălui scopul adevărat al
vizitei. Trebuia să mă documentez la faţa locului şi, înarmat cu datele
necesare, să mă înapoiez la O.K.W. Ulterior, aveţi să fiţi înştiinţat de
hotărârea Führerului.
— Cu alte cuvinte, urmează să fiu pus în faţa faptului împlinit.
— Exact, Herr Feldmarschall.
— Te asigur că ofiţerii mei vor şti să tacă. Mă bizui pe discreţia lor.
— Perfect. Chemaţi-i!
Feldmarschallul sună. Un locotenent foarte tânăr, aproape un
copil. Îşi făcu apariţia în pragul uşii.
— Von Altenburg, mi se adresă Feldmarschallul, îmi dai voie să-ţi
prezint pe fiul meu. Aghiotantul ideal.
Locotenentul izbi călcâiele.
— Am onoarea să mă prezint, locotenent von Rundstedt.
I-am strâns mâna.
— Chipeş ofiţer, Herr Feldmarschall! i-am vorbit bătrânului, care-şi
contempla cu mândrie şi înduioşare vlăstarul.
În aceeaşi clipă mi-a venit în minte chipul lui Albert. Mi-am
reproşat îngustimea vederilor, încadrate pe atunci într-o gamă de
îndatoriri pe care le socoteam indispensabile unui adevărat militar.
Un cod al onoarei de care începusem să mă îndoiesc, după
nenorocirea lui Albert. Dacă l-aş fi luat atunci pe lângă mine – şi aş fi
putut s-o fac – nu m-aş fi frământat astăzi ca un nebun, punându-mi
tot felul de întrebări în legătură cu soarta lui.
— Cheamă, te rog, pe von Salmuth, pe Dollmann şi pe
Blumentritt, s-a adresat Feldmarschallul fiului său.
Locotenentul ieşi, urmărit de privirile bătrânului.
— Singura mea consolare, rosti acesta. Se uită în jur, de parcă s-
ar fi sufocat: în Bunkerul acesta mă simt ca o pasăre în colivie. N-am
reuşit să mă obişnuiesc cu cazematele. Am senzaţia că masa aceasta
imensă de fier şi beton mă apasă pe creştet.

— 72 —
 Am zâmbit. Îi cunoşteam repulsia faţă de fortăreţele subterane.
Ştiam cât se străduiseră colaboratorii săi spre a-l convinge să
coboare în acest Bunker, construit pentru a-i adăposti
comandamentul. Fiul Feldmarschallului jucase un rol hotărâtor. Spre
a-i face plăcere, bătrânul ostaş acceptase să se coboare sub pământ.
Un violent bombardament aerian inamic păruse să ofere stat-
majoriştilor prilejul cel mai nimerit pentru a demonstra
Feldmarschallului eficienţa cazematei. După ce stătuse o jumătate de
oră în Bunker, von Rundstedt telefonase colonelului care dirija
apărarea antiaeriană: „Zimmerrnann, pot să ies afară? Cu
bombardierele inamice mă înţeleg mai bine decât cu zidurile acestea.
Am să stau destul în cavou…”
Cei trei generali chemaţi de tânărul von Rundstedt îşi făcură
solemn intrarea. Feldmarschallul le expuse sumar situaţia. Folosea
cuvinte puţine, dar de o precizie absolută, în glas îi desluşeam
amărăciunea. Generalii se priviră consternaţi.
— Asta ne mai lipsea! rosti generalul-colonel von Salmuth,
prinzându-şi cu un gest automat monoclul în orbita dreaptă.
Armata a 15-a, de sub comanda lui von Salmuth, cuprindea în
perimetrul ei Olanda, Belgia şi o zonă vastă din nordul Franţei,
incluzând oraşele Reims, Paris şi Caen. În concepţia O.K.W.-ului, ca
şi a majorităţii strategilor germani, regiunea Calais era susceptibilă
să constituie un ideal cap de pod în eventualitatea unei debarcări a
aliaţilor. Apropierea ei de coastele Angliei uşurează operaţiile de
transport ale trupelor inamice, atât pe mare, cât şi pe uscat. Toată
lumea e de acord că forţele terestre, aeriene şi navale de sub
comanda generalului von Salmuth erau menite să facă faţă efortului
principal inamic. Preocuparea lui de căpetenie era legată de
constituirea unor rezerve strategice cât mai puternice, susceptibile a
fi aruncate în luptă la momentul oportun.
Intenţia lui Hitler de a prelua o parte din forţele aeriene staţionate
în Franţa l-a zguduit.
— Războiul modern nu e de conceput fără aviaţie! a explodat el.
Lipsiţi de sprijinul aviaţiei, vom fi nişte victime sigure. Cunoaşteţi
soarta campaniei din Africa, după ce i s-au luat lui Rommel cea mai
mare parte din avioane, pentru a fi trimise pe Frontul de Est…
Von Salmuth era un coleric. Se congestionase la faţă, vinele
gâtului i se umflaseră. Deşi se cutremura de furie, monoclul din
orbita dreaptă rămânea neclintit.
— În eventualitatea unei debarcări, Führerul ne-a făgăduit un

— 73 —
suport de o mie de avioane, interveni von Dollmann.
— Blumentritt, se adresă Feldmarschallul şefului său de stat-
major. Prezintă, te rog, situaţia forţelor noastre aeriene.
Generalul Blumentritt dispăru câteva momente şi se întoarse cu
un dosar verde; având pe copertă pecetea „Strict secret”.
— Vă supun cele mai recente date, Herr Feldmarschall, zise el. Pe
hârtie, dispunem de 402 bombardiere şi aruncătoare de torpile,
adăugă, deschizând dosarul şi desfăşurând un tablou bătut la
maşină.
— Care este cifra reală, Blumentritt? rosti Feldmarschallul. Spune!
— Două sute, Herr Feldmarschall. Restul sunt în reparaţie.
— Ai auzit, von Altenburg? Continuă, Blumentritt!
— Avioane de vânătoare: 336.
— De câte dispunem efectiv, Blumentritt?
— De 220, Herr Feldmarschall.
— Dacă dăm şi din acestea, cu ce mai rămânem, von Altenburg?
mă întrebă Feldmarschallul. Chiar ieri am discutat această problemă
cu Sperrle. S-a mărginit să invoce nişte argumente stupide şi la urmă
şi încheie ridicând dezolat din umeri.
— Ar trebui să vă adresaţi Reichsmarschallului Göring, Herr
General, încercă să-mi sugereze von Salmuth.
— Göring? exclamă Feldmarschallul cu greaţă. Imbecilul acesta şi-
a băgat capul între urechi şi nu vrea să mai ştie de nimic.
Blumentritt făcu o schimă ironică.
— În ’940, comandantul suprem al aviaţiei afirma că îşi va pune
ştreangul de gât în clipa când primul avion inamic va zbura deasupra
teritoriului Germaniei.
— Göring păstrează bastonul de mareşal numai pentru a se
scărpina cu unul din capete pe spinare, declară von Rundstedt. Treci
la avioanele de recunoaştere, Blumentritt!
— Pe hârtie: 89, reluă şeful de stat-major. Contăm însă numai pe
46. Pe lângă acestea, mai dispunem de 64 de avioane de transport,
dintre care numai 31 pot fi folosite imediat.
— Ei, ce părere ai? mă întrebă Feldmarschallul. Efectiv nu putem
arunca în luptă decât 466 de avioane, la care se adaugă cele 31 de
avioane de transport. Unde sunt cele o mie făgăduite de caporalul
dumitale?
— Nu este numai al meu, Herr Feldmarschall! am zâmbit.
Generalul von Salmuth îşi aprinsese o ţigară, din care aspira
nervos fum după fum.

— 74 —
 Blumentritt mi-a oferit dosarul. L-am luat. I-am admirat coperta
cu vulturul german şi zvastica imprimată cu roşu.
— Foarte arătos, am rostit. Îi cunosc conţinutul, Blumentritt.
Tablourile prezentate de Sperrle nu diferă mult de ale dumitale.
I-am restituit dosarul.
Von Salmuth fu cuprins de un acces de tuse tabagică. Se înroşise
ca o tomată bine coaptă.
— Lasă-te de tutun, von Salmuth, îl povăţui Feldmarschallul. N-aş
vrea să te îmbolnăveşti tocmai acum. Am nevoie de dumneata.
Mă uitam la generalii aceştia încărcaţi cu galoane şi decoraţii. Le
citeam în ochi amărăciunea. Se ştiau condamnaţi. Aşa cum mă ştiam
şi eu. Prelungeam agonia fiindcă – apreciam noi – aveam datoria s-o
facem. Cred că la ora aceasta nici Führerul nu mai credea într-o
întorsătură favorabilă a războiului.
Dollmann era ceva mai senin. Armata a 7-a, de sub comanda sa,
apăra sectorul de nord-vest al Franţei, începând de la Caen şi
terminând la Nantes. Dollmann avea încredere în eficacitatea
fortificaţiilor Atlanticului. Socotea că o tentativă de debarcare ar
putea fi stăvilită cu mijloace locale.
Dacă era ceva mai optimist decât ceilalţi camarazi ai săi în ceea ce
priveşte perspectiva unei campanii în Franţa, nu-şi făcea însă nici o
iluzie asupra soartei războiului în general. Cu câteva luni în urmă îl
întâlnisem la Comandamentul Marelui Paris. Fusesem convocaţi la o
conferinţă la care participase şi generalul Warlimont, în calitate de
reprezentant al O.K.W.-ului. Warlimont vorbise îndelung despre noile
arme, care aveau să fie în curând puse la punct. Datorită lor, mersul
războiului avea să se schimbe total în favoarea noastră. Până atunci,
armata trebuia să-şi păstreze neştirbit moralul şi să lupte cu tot
curajul pentru victoria finală.
După conferinţă ieşisem cu Dollmann în oraş. Fiindcă ne era
foame, am intrat într-un restaurant. În vreme ce aşteptam să ni se
servească hors-d’oeuvres-urile, Dollmann – care fusese până atunci
foarte gânditor – mi se adresase ex abrupto: „Mă întreb ce am să fac
după ce se va termina războiul şi va trebui să lepăd uniforma
militară. Sunt priceput în construcţii de drumuri şi poduri. Poate că
mi se va găsi o întrebuinţare în vreuna din întreprinderile specializate
în acest domeniu. Dacă se vor prezenta prea mulţi candidaţi şi nu se
va mai găsi un loc şi pentru mine, aş putea să mă fac şofer. Da, da,
şofer pe un taximetru e o situaţie onorabilă…”
Am râs atunci de gluma lui Dollmann. În realitate, vorbele lui

— 75 —
exprimau o stare de spirit generală. Nimeni nu mai credea în
miracolele făgăduite de Hitler şi de O.K.W.…
— Ce este de făcut, von Altenburg? m-a întrebat Feldmarschallul.
Trebuie să găsim o cale spre a împiedica descompletarea forţelor
noastre aeriene. Şi aşa suntem destul de oropsiţi.
I-am făgăduit că nu mă voi face în nici un caz coada de topor a
O.K.W.-ului. Pe baza datelor procurate de ofiţerii mei, voi întocmi un
raport, ale cărui concluzii i le voi supune spre examinare şi aprobare.
Bătrânul Feldmarschall a primit cu satisfacţie propunerea.
— Va trebui să mă pun de acord şi cu Rommel, am adăugat. Nu l-
aţi putea invita aici?
Von Rundstedt şi-a întrerupt plimbarea prin faţa biroului.
— Iată o chestiune delicată. Relaţiile mele cu Rommel nu sunt
tocmai cordiale. Deşi este în subordinea mea, se arată foarte
refractar. Hitler i-a acordat o mare libertate de iniţiativă. A reuşit să
ne învrăjbească. Cunoşti principiul. Divide et impera. Cred că este
preferabil să iei direct legătura cu el.
— Fie! Am să-i fac o vizită la comandamentul său. M-am uitat la
ceas. Până la Roche-Guyon am de parcurs circa cincizeci de
kilometri. În două ore sunt înapoi.
— Înainte de plecare, te rog să iei micul dejun cu mine, m-a poftit
Feldmarschallul.
— Iertaţi-mă, dar…
— O cafea veritabilă n-are să-ţi facă rău, a insistat. Şi eu mă
rezum tot la o cafea. La vârsta mea cumpătarea este de rigoare.
Nu puteam să-l refuz; după cum nu l-au refuzat nici ceilalţi
generali. Peste câteva minute, un soldat a apărut cu cafelele
aburinde. Blumentritt ne-a tratat cu ţigări. Feldmarschallul şi-a
amintit că îmi făgăduise o havană. Mi-a oferit să-mi aleg una dintr-o
cutie de „Corona-Coronas”.
Cafelele, ţigările au destins atmosfera. Generalul von Salmuth se
lansase în povestirea unei anecdote cu iz politic, când colonelul
Detring, şeful secţiei informaţii, şi-a făcut aferat intrarea.
— Ce s-a întâmplat, Detring? l-a întrebat von Rundstedt.
— Îmi permiteţi să vă raportez, Herr Feldmarschall. Maiorul
Blümel, din secţia colonelului Schenck, a fost ucis azi-noapte la
Paris… L-au atras într-o cursă…
Feldmarschallul şi-a pus ceaşca de cafea pe birou.
— Ce spui, Detring?
— Acum un minut am primit o comunicare de la Comandamentul

— 76 —
Marelui Paris.
În acelaşi moment apăru un maior de stat-major care îi anunţă pe
Feldmarschall că generalul von Stupnagel comandantul militar al
Franţei, cerea să-i vorbească la telefon. Von Rundstedt ridică
receptorul unuia din telefoanele de campanie de pe birou.
Convorbirea cu generalul von Stupnagel nu dură mult. Von
Stupnagel îi confirma ştirea primită de la Comandamentul Marelui
Paris, furnizând unele amănunte obţinute de la Stindt, şeful
Gestapoului din Franţa. Blümel fusese ucis cu focuri de revolver. Un
agent al Gestapoului, care încercase să-l salveze, căzuse grav rănit.
Ancheta continua. Fuseseră operate câteva arestări. Stindt era
încredinţat că va descoperi pe asasini. Feldmarschallul ne relată
spusele lui Stupnagel.
— Urâtă afacere! exclamă la sfârşit. Foarte urâtă!
Telefonul zbârnâi iarăşi. Maiorul ridică receptorul. L-am auzit
rostind cu respect:
— Am onoarea să vă salut, Herr General… îndată, Herr General…
Se întoarse spre von Rundstedt: Herr General Oberg doreşte să vă
vorbească, Herr Feldmarschall.
Blumentritt a rotunjit ochii, adresându-mi o privire elocventă.
Dacă se amesteca Oberg, însemna că lucrurile luau o întorsătură
foarte serioasă.
Cunoşteam reputaţia lui Oberg, acest general S.S., fost şef de stat-
major al lui Heydrich, fost comandant al celui de-al 22-lea Standarte
S.S. din Mecklemburg, fost şef al poliţiei şi al S.S.-ului din Radom,
Polonia, unde ordonase asasinarea în masă a evreilor din localitate,
înaintat apoi Brigadeführer şi general-maior al poliţiei. În ’942,
Himmler îl ridicase în rang, acordându-i titlul de Höhere S.S. şi
Polizeiführer. Pe lângă demnitatea aceasta de şef suprem al
formaţiilor S.S. şi al poliţiei, Himmler îl numise şi reprezentantul său
personal în Franţa. Atât de mare era puterea acestui ins, încât
preluase, din ordinul lui Hitler, şi funcţiile poliţieneşti rezervate până
atunci administraţiei militare. Protecţia spatelui trupelor fiind astfel
încredinţată lui Oberg, era firesc ca acesta să se intereseze personal
de cazul Blümel.
Convorbirea telefonică a Feldmarschallului cu generalul S.S. se
reduse la o serie de monosilabe, rostite la intervale lungi. Oberg se
dezlănţuise într-un adevărat torent verbal, care se auzea până la noi,
deşi ne aflam la câţiva paşi de telefon.
Feldmarschallul lăsă în cele din urmă receptorul în furcă.

— 77 —
 — Oberg mi-a dat asigurări formale că moartea lui Blümel va fi
răzbunată. Cel puţin o sută de ostateci francezi vor fi executaţi. Mi-a
mai declarat că a şi înaintat un raport telefonic lui Keitel, solicitând
aprobarea şi urgentarea execuţiilor. Dădu la o parte cafeaua, care
nu-l mai tenta: Toată afacerea aceasta este îngrozitoare. Oberg a
ţinut să precizeze că represaliile nu vor întârzia. Până la miezul nopţii
– cel mai târziu – execuţiile vor avea loc. Nu înţeleg graba aceasta.
Generalul von Salmuth îşi scoase monoclul şi îl puse la loc în
orbită. Era un gest mecanic, care-i trăda nervozitatea.
— Măcelari! rosti el.
Eram consternat. Expresia lui von Salmuth reflecta şi gândurile
mele intime. Războiul nu are nimic frumos în el. Dă frâu liber
instinctelor animalice din fiecare om. Glorifică crima colectivă,
atribuindu-i justificări de o înaltă moralitate. Statele mari şi
puternice, care atacă ţările lipsite de posibilitatea de a se apăra, îmi
fac impresia unor bandiţi straşnic înarmaţi, care dau năvală într-o
casă locuită de oameni paşnici. Hitler a atins măiestria în ceea ce
priveşte agresiunile premedita-te împotriva unor vecini mai slabi. Şi
nu sunt singurul care gândesc aşa.
— Herr Feldmarschall, vă cer îngăduinţa să plec! i-am spus. Aş
vrea să fiu cât mai operativ.
Eram nerăbdător să stau de vorbă cu Rommel, acest „copil
răsfăţat” al poporului german. Îi purtam o mare stimă. L-am văzut
luptându-se în nordul Africii, dând peste cap diviziile britanice,
trimise să-i stăvilească asaltul impetuos. L-am văzut luptându-se şi
la El Alamein şi transformând o înfrângere dezastruoasă într-o
retragere organizată. Este o nenorocire că şefi militari de talia lui au
trebuit să se bată pentru o cauză murdară. O mare parte din vină o
purtăm şi noi, generalii. Am fost lipsiţi de curajul generalului Ludwig
Beck, şeful Statului-Major al Armatei, care în ’939 a preferat să
demisioneze decât să participe la conducerea unui război apreciat de
el ca nefast. Ulterior s-au găsit şi alţi generali care şi-au exprimat
protestul demisionând. Dar acestea au fost cazuri sporadice.
Oportuniştii – şi asemenea exemple se întâlnesc în toate armatele din
lume – s-au oferit servili să ocupe locul demisionaţilor. Dispreţul lui
Hitler faţă de generali exprimă nu numai atitudinea lui faţă de nişte
căpetenii militare care l-au dezaprobat în marea lor majoritate, ci mai
ales dezgustul faţă de o castă care nu a avut tăria să-şi manifeste
hotărât opoziţia. În ochii săi, generalii apăreau în postura unor dulăi
care-şi mârâie uneori stăpânul, dar care ştiu de frica biciului, îi

— 78 —
socoteşte atât de jos, încât refuză să mai stea cu ei la masă.
Aproape de ora prânzului am plecat spre cartierul general al lui
Rommel. Până la Roche-Guyon aveam de parcurs cincizeci de
kilometri. Şoseaua era bună, iar cerul se înseninase. Sena, scăldată
în soarele călduţ, îşi plimba apele leneşe de-a lungul malurilor cu
vegetaţie golaşă.
Am trecut pe lângă biserica Notre-Dame din Poissy, cu zidurile ei
străvechi poleite cu tot aurul revărsat din văzduh, am traversat
străduţele patriarhale din Meulan. După Vétheuil, am trecut prin
preajma falezelor calcaroase ale căror creste dinţate evocă ruinele
unor castele maure, iar după un cot larg al Senei, mi-a apărut,
profilându-se printre copaci, silueta magnificului castel al ducilor de
La Rochefoucauld, sediul cartierului general al Feldmarschallului
Rommel.
M-a primit colonelul Hans Georg von Tempelhof, din secţia operaţii
a Grupului de armate B., care m-a condus până la biroul
Feldmarschallului.
Rommel fusese prevenit de sosirea mea şi mă aştepta. M-a
întâmpinat cu braţele deschise.
— Aş paria că aţi venit să-mi luaţi aviaţia, aşa ca la El Alamein!
Nu-mi purta duşmănie. Ştia că executam această misiune din
ordinul lui Hitler. Mai ştia că mă opusesem acestei măsuri absurde.
Obiecţiile mele fuseseră măturate de Keitel şi de Jodl, care nu
pierdeau ocazia să cânte în struna Führerului.
Am rămas surprins de cuvintele lui.
— V-a anunţat cineva scopul vizitei mele? l-am întrebat.
Rommel a râs.
— Nu m-a prevenit nimeni. Am ghicit. Vreţi să spuneţi că nu am
dreptate?
— Nu îndrăznesc să vă contrazic, am răspuns. Vă felicit pentru
spiritul dumneavoastră de deducţie.
— Mulţumesc, Herr General…
În timpul prânzului, Rommel se dovedi a fi un amfitrion foarte
agreabil. Mi-a vorbit despre soţia şi despre fiul său, pe care îi adora.
Îl ascultam profund impresionat. Admiram familia aceasta unită.
Aproape că o invidiam. Familia mea nu mai exista decât cu numele.
Cei care supravieţuiau erau risipiţi în cele patru vânturi. Este foarte
trist să te vezi singur, după ce te-ai deprins o viaţă întreagă să
trăieşti printre ai tăi, să tei bucuri de bucuriile lor, să te întristezi
odată cu ei, să simţi căldura unui cămin. Primeam veşti numai de la

— 79 —
băiatul meu cel mai mic. Îl lăsasem în grija unei rude apropiate,
contesa Clara von Wendlinghausen. Locuia într-un castel medieval
din nordul Prusiei. În ultima lui scrisoare îmi descrisese, plin de
încântare, o fantomă pe care o surprinsese rătăcind în miez de
noapte într-un turn pe jumătate ruinat. La 13 ani, fiul meu era un
romantic incorijibil. La vârsta lui şi eu credeam în fantome.
Spre deosebire de supeurile sardanapalice oferite de Göring şi de
alte căpetenii ale regimului, felurile servite la masa lui Rommel erau
de o sobrietate spartană. Omul acesta se supunea aceloraşi
privaţiuni ca şi soldaţii săi. Nu concepea un tratament privilegiat.
Numai vinurile, aduse în cinstea mea, erau de o calitate superioară.
După prânz ne-am plimbat prin parc, apoi Rommel a convocat în
cabinetul său pe principalii săi ofiţeri de stat-major. Am lucrat
împreună până seara. Activitatea noastră s-a cristalizat într-un masiv
dosar cu planuri şi documente. Înainte de a-mi lua rămas bun de la
Rommel, am primit un telefon de la cartierul general al
Feldmarschallului von Rundstedt.
Bătrânul comandant al Frontului de Vest mă invita să cinez în
compania sa. Cu această ocazie, voia probabil să afle ce discutasem
cu Rommel.
Era noapte când am părăsit parcul palatului din La Roche-Guyon.
Împreună cu Rommel petrecusem câteva ore plăcute. Subiectele
discutate nu fuseseră – ce-i drept – deosebit de amuzante. Dar ne
învăţasem cu ele.
Şoferul Rolls-Royce-ului meu nu era de talia lui Hans, prin
întuneric înainta ca un melc. Cerul se acoperise şi camuflajul sever al
farurilor nu permitea o vizibilitate satisfăcătoare. După toate
celelalte, eram opriţi din loc în loc de patrule, care cercetau vigilent
actele. Măsurile de precauţie luate de Rommel erau foarte severe.
Când am ajuns la Saint-Germain-en-Laye, se făcuse ora 10. Am
oprit în faţa cazematei comandamentului. Tânărul locotenent von
Rundstedt mi-a ieşit în întâmpinare, poftindu-mă să-l urmez la
locuinţa în care fusese cartiruit tatăl său. Acolo eram aşteptat cu
masa.
Feldmarschallul îşi rezervase o clădire modestă, dar confortabilă,
pe Rue Alexandre Dumas. O grădină mare, înconjurată cu un gard
înalt de fier, izola edificiul de casele din jur.
Îndată după sosirea mea, ne-am aşezat la masă. Şi aici, ca şi la
Rommel, meniul nu strălucea prin varietate şi rafinament. Felurile –
puţine la număr – erau însă suculente şi bine preparate. Ca şi la

— 80 —
Roche-Guyon, vinurile erau delicioase. Feldmarschallul avusese
delicateţea să invite la masă şi pe colonelul von Geist şi pe şefii de
secţii din statul meu major. Se mai aflau de faţă generalul
Blumentritt şi principalii ofiţeri din comandament. Generalii von
Salmuth şi Dollmann se înapoiaseră la posturile lor de comandă.
Ne aflam la desert când colonelul Detring, şeful secţiei informaţii, a
fost chemat la telefon. Peste câteva minute s-a înapoiat îngândurat în
sufragerie.
— Îmi permiteţi să vă raportez, Herr Feldmarschall. Mi s-a
comunicat acum de la Paris că un prim lot de cincizeci de ostateci au
fost executaţi, drept represalii pentru asasinarea maiorului Blümel.
Un al doilea lot de cincizeci de ostateci vor fi executaţi în cazul că şi
agentul Gestapoului va muri de pe urma rănilor.
Asupra unora dintre noi vestea aceasta a avut efectul unui duş
rece. Un colonel chel, fălcos, încorsetat într-o tunică ce nu reuşea să-
i zăgăzuiască pântecele revărsat, declară înţepat că S.S.-ul din Paris
se arătase prea sever, ordonând împuşcarea unui număr atât de
mare de ostateci, dar că asemenea măsuri se impuneau, ca să se
pună capăt atentatelor săvârşite împotriva trupelor de ocupaţie. Alt
colonel formulă o părere diametral opusă. Soluţiile acestea arbitrare,
susţinu el, nu rezolvau criza, ci o înăspreau. Câţiva ofiţeri interveniră
în discuţii. Opiniile erau împărţite. Colonelul cel fălcos susţinea
emfatic că securitatea trupelor germane trebuie păstrată cu orice preţ
şi că execuţiile de ostateci frânau atentatele machisarzilor.
Feldmarschallul nu participa la discuţii. Asculta ironic părerile pro
şi contra. Nu se pronunţa în prezenţa atâtor ofiţeri, ca să nu rişte să i
se răstălmăcească vorbele de răuvoitori. Ostilitatea lui faţă de Hitler
era îndeajuns de cunoscută. Dacă ar fi criticat măsurile lui Oberg, şi-
ar fi complicat şi mai mult situaţia, şi aşa destul de compromisă.
— Am familie, Herr General, îmi spusese el odată. Nu-mi îngădui
să joc prea mult în ham.
Discuţiile convivilor au alunecat apoi spre alt subiect. Efortul de
război german. Colonelul fălcos s-a lansat într-o înflăcărată tiradă
asupra perspectivelor unei victorii germane, pe care el o vedea
profilându-se la orizont. După părerea lui, ruşii erau sleiţi de puteri.
Contraofensiva de o asemenea amploare îi costase enorme pierderi în
oameni şi materiale. În curând, armatele lor aveau să se
poticnească…
Îi ascultam plictisit inepţiile. Plictisit era şi Feldmarschallul. La un
moment dat nu s-a mai putut abţine. S-a ridicat de la masă, imitat

— 81 —
de toţi ofiţerii.
— Meine Herren, mâine avem o zi grea. Câteva ore de odihnă ne
vor prinde bine. S-a întors spre mine: V-aş ruga să mai rămâneţi
câteva minute, Herr General. Aş vrea să punem câteva chestiuni la
punct.
Ofiţerii, în cap cu Blumentritt şi cu von Geist, au salutat, apoi au
părăsit sufrageria. În curând am rămas numai cu von Rundstedt şi
cu fiul său.
— Atâta prostie începuse să mă sufoce, a exclamat
Feldmarschallul. Mai luăm un coniac?
— Unul singur înainte de plecare.
Ne-a servit tânărul von Rundstedt. Remarcasem până atunci
tactul lui. Deşi era fiul comandantului suprem al forţelor noastre din
vest, stătea rezervat deoparte, nu se amesteca în discuţii, nu îşi
dădea aere, ca atâţia tineri care prin comportarea lor stridentă,
lipsită de modestie, nu-ţi permit nici o clipă să uiţi că sunt nişte
autentici fils à papa.
Am ajuns la Paris curând după miezul nopţii. M-am retras în
apartamentul meu, fără să-i mai dau ordine lui von Geist pentru a
doua zi.
Helmuth Kinzler, ordonanţa, mă aştepta cu baia gata pregătită.
Am făcut un duş, am băut un coniac dublu, apoi am încercat să mă
culc. Înainte de a stinge lumina, îmi închipuisem că voi adormi
repede. Eram foarte obosit. Întunericul m-a trezit însă din
somnolenţă, ca şi când aş fi luat un excitant puternic. Cu ochii
deschişi, încercam să desluşesc prin întuneric contururile odăii.
În faţa mea apărea, într-o confuză alternanţă, când fiul
Feldmarschallului, când Albert. Uneori, trăsăturile lor se contopeau,
apoi se diferenţiau iarăşi. Personalitatea fiecăruia se singulariza cu
pregnanţă. În cele din urmă, chipul tânărului von Rundstedt s-a
estompat şi înaintea ochilor mei a rămas numai Albert, în uniforma
lui de ofiţer de tancuri. Tunica, bine strânsă pe corp, purta la piept
„Crucea de Fier”. Uniforma a dispărut sub un veşmânt alb, ca un
linţoliu. Halatele albe care camuflau iarna uniformele militarilor mi-
au trezit întotdeauna în minte imaginea unor giulgiuri mortuare.
Comparaţiile acestea morbide mă hăituiesc, exasperându-mă.
Veşmântul lui Albert fusese odată alb. Acum era murdar, rupt şi
pătat cu sânge. Dar nu cu sângele lui Albert, ci cu sângele
camarazilor săi grav răniţi. Ajutase la transportarea lor până la
avioanele care aveau să-i scoată din Stalingradul încercuit. Albert –

— 82 —
Stalingrad… Pentru mine, aceste două nume sunt indisolubil legate.
Căderea Stalingradului a fost pentru armata germană începutul
sfârşitului. Pentru mine a constituit o lovitură tot atât de cumplită,
căci atunci l-am pierdut pe Albert…

În ochii mei, războiul se prezintă sub forma unor coloane de

tancuri de motorizate, de infanterişti, văzute din zborul păsării.
Coloanele se scurg învăluite în volute de praf, se târăsc prin noroaie
vâscoase, şerpuiesc pe şosele, se strecoară pe uliţele satelor ori dau
buzna peste periferiile oraşelor. Războiul înseamnă coloane care
înaintează, urmărind impetuos inamicul, ori care se retrag
dezordonat, făcându-şi loc anevoie printre alte coloane în debandadă.
Pentru mine, războiul mai înseamnă furnicar de oameni care se
învălmăşesc, măcelărindu-se. Nu-i vezi cum mor, căci de acolo, de
sus, ai numai o privelişte de ansamblu. Războiul înseamnă proiectile-
trasoare – mărgele de foc – izvorând în rafale sacadate din pântecele
păsării care te poartă pe aripile ei, înseamnă alte mărgele de foc
împroşcate din miile de ţevi ale tunurilor antiaeriene, şi repezite spre
văzduh în feerice evantaie.
Pentru zburători, moartea în luptă este o moarte curată. N-ai să-i
vezi niciodată târându-se în coate, cu pântecele spintecat şi cu
maţele şerpuind prin iarbă, aşa cum li se întâmplă infanteriştilor ori
soldaţilor din oricare altă armă terestră. Din avion am văzut oraşe
arzând. Din înălţimea aceea par nişte imense lacuri de lavă
incandescentă. Am văzut, de sus, şiraguri de tunuri trăgând în
noapte. Deflagraţiile de la gura tunurilor păreau scânteieri de licurici.
Am văzut tancuri înfruntându-se, împungându-se ca nişte bizoni în
rut. Am văzut ruine cenuşii, multiplicări la infinit ale Acropolei.
Îmi revine în minte, cu uimitoare claritate, Directiva 41 din ’942.
Mă aflam la Comandamentul Luftwaffe, când mi-a căzut pentru
întâia dată în mână acest document care cristaliza concepţia
strategică a Führerului şi operaţiunile militare corespunzătoare care
trebuiau întreprinse în cursul acelui an. Precizia seacă a termenilor
folosiţi era caracteristică modului de exprimare poruncitor, aspru,
categoric al lui Hitler. După ce ordona Grupului de armate Nord să îşi
reia ofensiva în scopul cuceririi Leningradului şi a stabilirii unei
joncţiuni cu finlandezii, preciza că efortul principal avea să fie
executat de Grupul de armate Sud, căruia îi revenea misiunea să
cucerească întreaga Rusie meridională, până la Marea Caspică.
„Toate forţele de care dispunem, poruncea el, trebuie concentrate

— 83 —
pentru efectuarea operaţiei principale în sectorul sudic, cu scopul de
a nimici inamicul la vest de Don, ceea ce ne va îngădui să cucerim
ulterior regiunile petrolifere din Caucaz şi să trecem Caucazul.” Nu
mă gândeam pe atunci că directiva aceasta avea să fie prima verigă a
lanţului de nenorociri care urmau să se abată asupra copiilor mei.
Hitler ajunsese la concluzia că o continuare a războiului nu era
posibilă fără grâul ucrainean, fără petrolul caucazian. O.K.W.-ul
afectase 217 divizii, menite să ducă la îndeplinire planul lui Hitler.
Ofensiva aceasta nu pornea sub auspicii tocmai bune. Führerul
atribuise în exclusivitate generalilor eşecul din ’941 al ofensivei
împotriva Moscovei. Omul acesta, care se socotea un strateg
înnăscut, nu numai că subapreciase potenţialul ruşilor pe plan
militar, politic şi economic, dar, îmbătat de succesele rapide din
Occident, fixase armatelor germane obiective disproporţionate cu
posibilităţile lor. Trupele noastre erau istovite, iar rezistenţa ruşilor
creştea în raport invers proporţional cu scăderea capacităţii noastre
de luptă. Succesele din vara şi toamna lui ’941 aminteau tristele
experienţe à la Pyrrhus, care câştiga bătălii, dar pierdea războaie.
După eşecul din faţa Moscovei, Hitler hotărâse să treacă la o
primenire a înaltelor comandamente. Către mijlocul lui decembrie
începuse acţiunea de „curăţire”, destituind pe Feldmarschallul Walter
von Brauschitsch. Comandantul trupelor de uscat, şi pe
Feldmarschallul Theodor von Bock, comandantul Grupului de armate
Centru. Urmaseră apoi o serie de destituiri, transferări, degradări,
trimiteri în judecata curţilor marţiale, care săpaseră adânc moralul
generalilor. Generalul-colonel Guderian, autorul faimoaselor
străpungeri din Franţa, se văzuse trecut pe linie moartă. Generalul-
colonel Höppner, comandantul Grupului 3 de tancuri, a fost degradat
şi i s-au ridicat toate decoraţiile, fiindcă a ordonat din proprie
iniţiativă retragerea unităţii sale, ameninţată de încercuire.
Generalul-colonel Strauss, comandantul Armatei a 9-a, a preferat să
se interneze într-un spital şi să ceară înlocuirea sa pentru cauză de
boală. Un ofiţer din O.K.W. îl prevenise de ceea ce i se pregătea.
Eram cu toţii consternaţi. Sancţiunile aplicate de Hitler erau
absurde. Trimisese în faţa Curţii Marţiale pe generalul von Sponeck,
învinuit că ar fi „îngăduit” retragerea diviziei sale, angajată în luptă în
peninsula Kerci. Destituise pe generalul von Stupnagel, destituise pe
generalul-colonel von Falkenhorst, măturase literalmente generalii,
plasând adeseori în locul lor creaturi devotate partidului naţional-
socialist, care se remarcaseră până atunci doar prin servilismul şi

— 84 —
prin devotamentul lor faţă de Führer. Feldmarschallul von Rundstedt,
comandantul Grupului de armate Sud, se văzuse înlocuit cu
Feldmarschallul Walter von Reichenau. Fusese înlăturat şi
Feldmarschallul von Leeb de la comanda Grupului de armate Nord.
Nici unul dintre conducătorii de armate care începuseră războiul
împotriva Uniunii Sovietice nu reuşise să-şi păstreze funcţia după
prima iarnă petrecută pe teritoriul Rusiei.
Ofensiva din nord nu a înregistrat nici un succes. Leningradul,
transformat într-o fortăreaţă inexpugnabilă, ca şi Moscova, n-au
putut fi cucerite. În sud au fost realizate înaintări spectaculoase, dar
obiectivele principale fixate de Hitler n-au putut fi atinse. Până la
Batum, importantul port de pe coasta Mării Negre, mai rămâneau de
parcurs 500 de kilometri. 600 de kilometri mai trebuiau să străbată
armatele noastre spre a ajunge la Baku, pe coasta Mării Caspice. De
cucerirea oraşului Tiflis, plasat pe pipe-line-ul care aducea petrolul de
la Baku la Batum, nici nu putea fi vorba.
În esenţă, această ofensivă se soldase cu un eşec. Imensele teritorii
ocupate impuseseră o diluare a forţelor noastre armate, care acţionau
pe fronturi disproporţionate. Între Grupurile de armate A. şi B., care
făceau parte din Frontul de Sud, se deschidea un gol de 400 de
kilometri, ocupat de o singură divizie motorizată. Flancul nordic al
acestei uriaşe pungi rămânea astfel serios expus unei contraofensive
sovietice. Cucerirea Stalingradului ar fi permis armatelor germane să-
şi scurteze frontul şi să-şi consolideze totodată poziţiile cucerite până
atunci.
Grupul de armate A., comandat de Feldmarschallul Wilhelm List,
care avusese misiunea să treacă Donul inferior şi să ocupe Kubanul
şi Caucazul, prezenta un caracter omogen. Grupul de armate B., care
avusese rolul să traverseze Donul mijlociu, să dea peste cap unităţile
sovietice din acest sector şi să cucerească Stalingradul, era comandat
de un ofiţer nu prea experimentat, generalul Freiherr Maximilian von
Weichs. Trupele de sub comanda sa aveau în componenţa lor două
armate germane bine antrenate, o armată germană ceva mai slabă,
alcătuită din rezervişti, cu o pregătire militară mai puţin
satisfăcătoare, precum şi patru armate alcătuite din români, unguri
şi italieni, care nu manifestaseră până atunci un zel deosebit în
această încleştare pe moarte dintre teutoni şi slavi. Dacă trupele
ungureşti şi mai ales cele italieneşti erau foarte slabe, nu se putea
spune acelaşi lucru despre români, care puteau fi mult mai
combativi, dar care nu se arătaseră niciodată credincioşi cauzei

— 85 —
noastre. Între soldaţii noştri şi soldaţii români exista o tensiune care
creştea pe zi ce trece. Este incontestabil că românii s-au arătat
întotdeauna ostili participării lor la campania din est. Cu excepţia
mareşalului Antonescu şi a unui cerc restrâns de generali şi oameni
politici, partizani ai Axei, armata şi întreaga opinie românească nu-şi
ascundeau duşmănia faţă de noi. Sunt semnificative demisiile
generalilor români Ciupercă, Orăşanu, Iacobici, care afirmau că nu
au ce căuta în Transnistria şi în stepele Rusiei.
Generalului-colonel Friedrich Paulus, comandantul Armatei a 6-a,
i-a revenit misiunea să cucerească Stalingradul. Într-unul din
regimentele de tancuri de sub comanda sa se afla şi fiul meu Albert.
În cea de-a doua jumătate a lui august, Armata a 6-a, sprijinită de
armata a 4-a „Panzer”, a pornit la atac. Eforturile lui Paulus au fost
la început încununate de succes. Diviziile de tancuri au izbutit să
spargă dispozitivul de apărare sovietic şi să se apropie de Stalingrad.
Preocupat de înaintarea trupelor sale, care constituiau un „V” cu
vârful îndreptat spre Stalingrad, Paulus a scăpat din vedere să-şi
asigure flancurile. În iureşul lor, blindatele sale au depăşit Donul, şi
la 23 august au atins periferiile Stalingradului. Rezistenţa ruşilor
fusese extrem de dârză. Trupele lor în retragere sufereau pierderi
enorme. Comandamentul sovietic reuşise totuşi să-şi păstreze câteva
capete de pod pe malul drept al Donului, în special la Kletskaia – cam
la şaptezeci de mile nord-vest de Stalingrad – şi ceva mai târziu şi-a
creat un altul la vest de Serafimovici. Aceste capete de pod aveau să
joace un mare rol în dezastrul nostru de mai târziu.
Stalingrad este un mare centru industrial şi de comunicaţii,
amplasat în vârfui cotului vestic al Volgăi inferioare. Străvechiul
Ţariţin a căpătat numele lui Stalin.
Pe generalul Paulus l-am cunoscut personal. Ca şi mine, era
însurat cu o româncă. Făcuse o carieră frumoasă. Calităţile lui
militare, dar mai ales originea sa burgheză contribuiseră a-l ridica în
ochii Führerului, care avea oroare de ofiţerii cu particulă nobiliară.
Ocupase numeroase funcţii de răspundere, ajungând, printre altele,
şef de stat-major al Feldmarschallului von Reichenau. La 52 de ani
căpătase comanda Armatei a 6-a, cinste care îi crease mulţi duşmani.
I s-a imputat lui Paulus că era un perfect executant, dar că nu
corespundea funcţiei de comandant de armată. Este discutabil dacă
alt general s-ar fi descurcat mai bine. Paulus a avut ghinionul că,
prin forţa împrejurărilor, s-a văzut pus în situaţia de a primi ordine
direct de la Hitler. Dacă la aceasta se mai adaugă şi formidabila

— 86 —
presiune pe care a trebuit să o suporte din partea armatelor sovietice,
nu este de mirare că nu a fost capabil să dea rezultatele aşteptate.
Cert este că Stalingradul a însemnat o cotitură hotărâtoare în
strategia înaltului Comandament Sovietic, care din acel moment a
renunţat la apărarea elastică, trecând pe tot frontul la
contraofensivă. Asediul Stalingradului a început efectiv la 2
septembrie. Oraşul, supus unui bombardament continuu de către
Luftwaffe, s-a transformat în curând într-un morman de ruine.
Noaptea, exploziile bombelor şi incendiile luminau cerul ca în plină
zi. Din ordinul Führerului am inspectat în două rânduri unităţile
aeriene afectate operaţiunilor de la Stalingrad. Am zburat deasupra
oraşului lovit de moarte. Aglomerarea aceasta urbană şi industrială
se desfăşura ca o fâşie lungă de circa cinci kilometri de-a lungul
apelor Volgăi. În lăţime, abia dacă atingea pe alocuri doi sau trei
kilometri. Oraşul vechi ocupa sudul Stalingradului Oraşul nou,
construit în jurul Pieţei Roşii, de pe colina Mamai, cobora treptat
până la debarcader. În nord se desfăşurau zona industrială şi nodul
de comunicaţii. Oraşul e străbătut de râpe care fac ca apele pluviale
să se reverse în Volga, Malurile apei, orientate spre răsărit, sunt
râpoase. Trupele, ascunse la adăpostul lor, sunt perfect apărate.
Tirul de artilerie nu le poate atinge, deoarece sunt plasate în unghi
mort. Numai din aer ar avea cum să fie lovite, dar ruşii au adus aici o
aviaţie puternică, care a oprit trecerea aparatelor noastre peste
fluviu.
După o ultimă şi distrugătoare pregătire de artilerie, combinată cu
bombardamente aeriene, blindatele Armatei a 6-a au pornit la atac.
Oraşul vechi a căzut cel dintâi în mâinile noastre. Luptele s-au
desfăşurat apoi, înverşunate, în jurul silozurilor, care au fost cucerite
cu preţul unor pierderi colosale, suferite de ambele tabere. Germanii
şi ruşii se băteau printre ruinele fumegânde, printre exploziile care
nu mai conteneau, se băteau pe străzi, prin pivniţe, prin halele
fabricilor cu acoperişuri desfundate, pe lângă zidurile înnegrite de
fum, rămase prin minune în picioare, se băteau cufundaţi până la
gleznă în grâul revărsat din silozurile spintecate, din garniturile de
tren fărâmiţate, se băteau corp la corp, într-o încăierare turbată, care
nu mai avea nimic omenesc.
Am urmărit de câteva ori din avion desfăşurarea bătăliei.
Spectacolul era înfiorător. Centrul oraşului şi sectorul industrial erau
o mare de foc şi de fum. Ştiam că parte din populaţia civilă reuşise să
se refugieze dincolo de Volga, dar mai ştiam că foarte mulţi bătrâni,

— 87 —
femei şi copii fuseseră găsiţi morţi printre ruine.
În cartierul de nord lupta luase proporţii de coşmar. După ce
avioanele revărsau mii de tone de bombe, unităţi de geniu şi formaţii
de asalt aruncau în aer clădire cu clădire, spre a deschide drum
infanteriei şi tancurilor.
În timpul acesta, la cartierul său general de la Viniţa, Führerul îşi
rumega mânia. Nu înţelegea de ce operaţiile de cucerire se
desfăşurau atât de greu. Dacă ar fi venit la faţa locului, poate că ar fi
înţeles. Unii generali murmurau, încăpăţânarea lui Hitler de a cuceri
Stalingradul îi exaspera. Pierderile suferite de trupele noastre erau
disproporţionate cu importanţa obiectivului. Pretindea că numai lipsa
de hotărâre a generalilor a împiedicat – cu un an înainte – cucerirea
Moscovei. Acum, Hitler era hotărât să-şi ducă opera până la capăt.
Stalingradul trebuia să rămână în mâinile noastre. Dincolo de
baricadă, Stalin adoptase o atitudine tot atât de intransigentă. Rusia,
proclama el, nu mai are teritorii de cedat. Generalul sovietic Lopatin,
comandantul Armatei a 62-a, a fost înlocuit fiindcă a propus
părăsirea Stalingradului. Eremenko, comandantul grupului de
armate angajate în apărarea Stalingradului, a rostit o frază care a
ajuns până la urechile noastre: „Păstrăm Stalingradul sau murim”.
Serviciile noastre de informaţii dispuneau de date grăitoare în
legătură cu hotărârea ruşilor de a nu mai ceda un petec de pământ.
Ne mai furnizaseră şi alte date. Se părea că ruşii concentrează
importante forţe militare în vederea unor operaţiuni de mare
anvergură. Informat, Hitler a râs.
— Ruşii sunt la capătul puterilor. La Stalingrad vor suna în
curând clopotele, vestind înmormântarea puterii sovietice.
Feldmarschallul List, care a încercat să-i deschidă ochii asupra
perspectivelor sumbre care ne aşteptau, a fost destituit. Apoi, altă
bombă: Halder, şeful Statului-Major al Armatei de Uscat, a fost
înlăturat. Halder fusese un strălucit profesor al şcolii de război
germane.
— N-am nevoie de dascăli, a exclamat Hitler, ci de oameni pătrunşi
de fanatismul naţional-socialist, de soldaţi capabili să conducă
războiul meu din Rusia.
Înlocuitorul lui Halder a fost desemnat în persoana generalului
Kurt Zeitzler. Valoarea nu se măsoară în ani, părea să spună Hitler,
parafrazându-l pe Corneille. Numai că Zeitzler era lipsit de geniu. Dar
ce importanţă are? Stăpânul celui de-al treilea Reich personifica
geniul. Capul îi plesnea sub presiunea ideilor geniale.

— 88 —
 La a 19-a aniversare a putsch-ului de la München, Hitler a ţinut un
discurs fulminant în faţa partizanilor fanatici, din vechea gardă,
adunaţi în localul berăriei „Bürgerbräu”:
— Am vrut să ating Volga într-un anumit punct, şi anume în
oraşul care poartă numele lui Stalin. Am reuşit să-l cucerim, cu
excepţia câtorva poziţii inamice, care vor trece în curând în mâinile
noastre. Am fost întrebat: „De ce nu-i lichidaţi pe ruşi mai repede?”
Am să vă spun motivul: Nu vreau să repet experienţa de la Verdun.
Prefer să desăvârşesc cucerirea oraşului folosindu-mă de câteva mici
grupuri de asalt. Timpul nu contează…
Când Hitler a ţinut acest discurs, mă aflam la comandamentul
generalului von Weichs. L-am ascultat la radio. Von Weichs, care se
afla lângă mine, m-a privit uluit.
— Auzi! Câteva mici grupuri de asalt! Ce zic soldaţii din Stalingrad
care întâmplător îl ascultă? Pe cine vrea să înşele?
Neînsemnatele grupuri de asalt erau în realitate opt divizii. Opt
divizii angajate într-o luptă cumplită cu ruşii fanatizaţi de un
patriotism care le dădea aripi. Deprinşi cu luptele de stradă, disputau
cu îndârjire fiecare casă, fiecare fundătură, fiecare rambleu. Printre
mormanele de moloz zăceau mormane de morţi. Ruşii stăpâneau încă
cea mai mare parte din zona industrială, debarcaderul, centrul
feroviar şi râpele dinspre Volga.
Ştiam că Albert se afla în infernul acela, încă din primele zile ale
asediului. Îmi muşcam pumnii, reproşându-mi încăpăţânarea de a
nu mă fi folosit de influenţa mea, spre a-l muta într-o unitate din
interior. Nu o făcusem, fiindcă aveam o tradiţie şi o onoare de apărat,
fiindcă în familia noastră nimeni nu acceptase vreodată ruşinea
ambuscării la partea sedentară. Abia mai târziu mi-am dat seama că
toate aceste considerente nu-şi puteau găsi aplicaţia în războiul
absurd pe care-l purtam. Eram târâţi într-un dans al morţii din care
nu mai exista scăpare.
În acest timp, Hitler pleca la Berchtesgaden. De acolo, din
ambianţa aceea feerică a Bavariei, lansa apeluri înflăcărate
comandanţilor de unităţi de la Stalingrad:
— Cunosc imensele dificultăţi legate de misiunea ce vi s-a
încredinţat. Situaţia ruşilor nu este mai uşoară, acum, când sloiurile
şi-au făcut apariţia pe Volga, îngreunându-le aprovizionarea. Aştept
să vă folosiţi de această împrejurare favorabilă şi să acţionaţi cu toată
energia pentru cucerirea fabricii de tunuri şi a oţelăriei…
Am ascultat această fanfaronadă penibilă de la cartierul meu

— 89 —
general, instalat în fostul conac al unui domeniu princiar. Clădirea,
un palat cu peste două sute de încăperi, cunoscuse – după revoluţie
– întrebuinţări multiple. Marile saloane de la parter serviseră drept
grânare, iar în apartamentele de la etaj îşi găsiseră sălaşul
administraţia colhozului local, creşe, cantine, precum şi un muzeu al
partidului. Într-una din aripile clădirii mi se amenajaseră două
camere pentru uzul meu personal, mobilate sobru, cu piese găsite
prin podul uriaş cât hala unei gări.
Ziua, clădirea, pe jumătate ruinată, semăna cu o cazarmă
dezafectată. Mesele de lucru, prozaice şi meschine, instalate prin
încăperile imense, distonau cu tavanele afumate, crăpate, cu oglinzile
sparte, cu coloanele de marmură ciobite, urme ale unei splendori
demult apuse.
Când umbrele înserării se lăsau asupra edificiului, acoperind
imperfecţiunile atât de vizibile ziua, palatul îşi recăpăta ca prin
farmec măreţia de odinioară. Colonada care împodobea faţada
monumentală se profila majestuos pe fundalul zidurilor alburii.
Militarii germani pe care-i întâlneam pe culoare risipeau însă
repede acest miraj încântător. Clădirea îşi recăpăta aspectul de ruină
jalnică, evocându-mi obrazul răvăşit al unei femei căreia mersul
neiertător al anilor îi răpise frumuseţea, graţia şi farmecul. În această
ambianţă dezolantă, stridenţele glasului isteric al Führerului,
răspândite de difuzoarele aparatelor de radio, stârneau ecouri
obositoare, obsedante.
Stăteam cu von Geist în cabinetul meu de lucru şi ascultam
întunecat elucubraţiile conducătorului celui de-al treilea Reich. În
soba de fier, adusă nu ştiu de unde – căci cea originală, de faianţă
policromă, era stricată – duduia focul, răspândind o căldură plăcută.
În ceştile de pe masă abureau două ceaiuri. Când glasul Führerului s-
a curmat şi acordurile preludiului din Parsifal s-au revărsat cascadă
în cameră, m-am uitat la von Geist.
— Ei, ce zici?
M-a privit, apoi a ridicat din umeri.
— Menirea soldatului este să execute ordinele superiorilor săi.
Pe o consolă de marmură ardea o lampă cu gaz. Instalaţia electrică
şi mica uzină generatoare de energie a palatului nu mai funcţionau
demult. De câteva zile, specialiştii se străduiau să le repare.
Îmi duceam ceaşca la gură, când am auzit primele împuşcături. La
început rare, apoi înteţindu-se ca o grindină ce cade pe un acoperiş.
Nu se întunecase încă. La ferestre pâlpâiau ultimele scăpărări ale

— 90 —
soarelui care apunea dincolo de culmile copacilor din parc.
Von Geist a sărit de pe scaun şi a trecut la fereastră. Câteva
bubuituri caracteristice de brandturi au făcut să vibreze geamurile.
M-am ridicat şi eu.
— Ce să fie? a exclamat von Geist. Frontul e la mai bine de
cincizeci de kilometri!
Împuşcăturile se auzeau în special în dreptul intrării principale,
care privea spre sud. Alte împuşcături au prins să le ţină isonul în
direcţia opusă.
— S-ar zice că suntem împresuraţi! grăi von Geist, încreţindu-şi
sprâncenele.
Am văzut pe fereastră nişte umbre strecurându-se printre
trunchiurile copacilor, apoi şi scânteierile ca de licurici ale unor arme
de foc care trăgeau în salve dese.
Locotenentul Busch a intrat în cameră. Abia îi desluşeam faţa în
penumbra care se lăsase. Numai ochii şi dinţii îi străluceau, ca la o
mască africană.
— Cartierul general este atacat de franctirori, Herr General.
— Eram sigur, am rostit. Mulţi?
— Probabil au atacat clădirea din trei direcţii.
A intrat şi colonelul Merian. Mitralierele lătrau cu furie.
Brandturile bubuiau. Eram ţinta unui atac organizat.
Cartierului meu general i se afectase – pe lângă un pluton de gardă
din trupele de aviaţie – şi o companie din Waffen S.S., comandată de
un Sturmführer pe nume Gert Schuch, care se făcuse remarcat prin
zelul depus în cadrul unei Einsatzgruppe cu un bogat palmares de
succese în lupta împotriva franctirorilor. Odată, la un chef, Schuch
se lăudase în faţa ofiţerilor mei că împuşcase personal peste cincizeci
de franctirori şi spânzurase alţi şaptezeci. Ofiţerul acesta S.S., cu o
mutră banală, inexpresivă, avea maniere onctuoase, de prelat. Cred
că în tinereţe aspirase să devină preot. Valurile vieţii îl împinseseră
însă în marea familie a naţional-socialiştilor.
— Franctirorii aceştia merg la sinucidere sigură, zise Merian. Am
alertat, prin telefon, cea mai apropiată mare unitate germană, care a
şi trimis spre noi un batalion motorizat. În maximum o jumătate de
oră vor fi aici. În clădirea aceasta putem rezista unor forţe mult
superioare, asemenea spaniolilor lui Franco în Alcazarul transformat
în fortăreaţă. Dar nu va fi cazul.
Spre stupefacţia lui Merian, pronosticul său nu s-a confirmat.
Profitând de umbrele înserării şi graţie unei abile manevre – un

— 91 —
atac diversionist asupra intrării principale, spre a atrage într-acolo
grosul apărătorilor noştri – franctirorii au reuşit să pătrundă în aripa
vestică a clădirii printr-o intrare laterală mai puţin păzită.
Situaţia ameninţa să se complice. Mi-am îmbrăcat mantaua şi m-
am înarmat cu pistolul meu de serviciu, spre a fi pregătit pentru orice
eventualitate. Ar fi fost culmea să cad prizonier în spatele liniilor
noastre. M-aş fi acoperit de ridicol.
Însoţit de von Geist, de Merian şi Busch, am coborât în marele hol.
Soldaţii, retranşaţi la ferestre, trăgeau asupra asediatorilor, care
ripostau cu un foc viu. Răpăitul puştilor mitraliere făcea să vuiască
boitele clădirii. În aripa vestică lupta continua înverşunată. S-a scurs
aproape un sfert de oră fără ca partizanii să înregistreze noi progrese.
— Abia acum se poate spune că lovitura lor a eşuat, m-am adresat
lui Merian, care se afla lângă mine. M-am uitat la ceas. Motorizatele
promise ar trebui să sosească dintr-un moment într-altul.
Focul concentric al asediatorilor a încetat tot atât de brusc pe cât
începuse. Franctirorii s-au retras în pădurea care ne înconjura, fără
a fi urmăriţi de soldaţii noştri. În desişurile acelea sălbatice,
superioritatea ruşilor ar fi fost zdrobitoare. Când batalionul trimis în
ajutorul nostru şi-a făcut apariţia, lupta se sfârşise.
Bilanţul pierderilor noastre era serios. Doisprezece morţi,
optsprezece răniţi şi trei dispăruţi. Printre aceştia din urmă se afla şi
Sturmführerul S.S. Schuch. Toată noaptea, detaşamente puternic
înarmate au patrulat pădurea pe o mare adâncime, în căutarea
franctirorilor. N-au reuşit să dea decât peste cadavrele ruşilor căzuţi
în timpul luptei. Abia de dimineaţă l-au descoperit pe Schuch,
spânzurat de un copac şi îngheţat sloi.
În aceeaşi seară, von Weichs ne-a invitat la o conferinţă la care
urma să participe şi comandantul celei de a 4-a Luftflotte, generalul
Wolfram von Richthofen. Von Weichs era tras la faţă, cearcăne negre
făceau să-i adâncească în orbite ochii obosiţi. După ce a ascultat cu
multă atenţie relatarea atacului nocturn, a deschis conferinţa:
— Meine Herren, secţia de informaţii îmi furnizează de câteva zile
veşti ciudate. Se pare că ruşii pregătesc ceva. Intensificarea
atacurilor agresive ale franctirorilor sunt semnificative.
Von Richthofen a ridicat din umeri.
— În sectorul nostru, activitatea franctirorilor a fost întotdeauna
intensă. Avioanele noastre de recunoaştere nu mi-au semnalat
mişcări de trupe inamice. Aceasta contează. Trebuie să recunoaşteţi
că în stepa aceasta întinsă şi netedă ca o farfurie, pregătirea unei

— 92 —
contraofensive n-ar scăpa neobservată. În râpele din preajma
Donului şi a Volgăi nu se pot ascunde mari unităţi… Cred că
informaţiile dumneavoastră sunt eronate. Agenţii au adeseori
imaginaţia bogată.
Von Weichs a clătinat din cap cu îndoială:
— Mă tem! Mă tem de surprize! Flancurile Armatei a 6-a îmi pun
probleme foarte serioase. Cuprind şi câteva unităţi italieneşti,
româneşti şi ungureşti, care nu-mi inspiră încredere. Românii, destul
de apropiaţi de Stalingrad, sunt cei care-mi dau cea mai mare bătaie
de cap, zise von Weichs. Ştiţi ce figură mi-au făcut de curând? Când
veţi auzi, veţi rămâne tablou. Divizia 1 blindată mi-a restituit
decoraţiile pe care le trimisesem pentru a răsplăti faptele de arme ale
militarilor din acea unitate. Am trecut faptul acesta sub tăcere, ca să
nu înveninez şi mai mult atmosfera dintre armatele noastre şi aliaţi.
Am rămas foarte surprins de acest gest. Von Richthofen a
intervenit, zâmbind ironic:
— Credeţi că nu au avut dreptate? Am fost informat că oameni din
unităţile noastre de tancuri i-au deposedat cu forţa de cantităţile de
carburanţi aduse de cisternele româneşti. Este de mirare că nu s-au
iscat incidente şi mai serioase.
— Ştiu, suspină von Weichs. Mi s-a adus şi mie la cunoştinţă
acest fapt regretabil. Românii trebuiau totuşi să-şi dea seama că
unităţile noastre se bucură de o oarecare prioritate. Noi ducem greul
războiului. În fond, românii, ungurii, italienii nu sunt decât nişte
anexe…
— Le cereţi totuşi să-şi verse sângele…
— Evident, situaţia e oarecum delicată. Cel mai potrivit lucru ar fi
fost să încadrăm trupele aliate în unităţile noastre, zise von Weichs.
— Eh, raţiuni înalte de stat au impus să fi se îngăduie
comandamente proprii, grăi von Richthofen. Acum trebuie să
suportăm consecinţele.
Von Weichs îşi masă uşor ceafa:
— O.K.W.-ul se teme că ruşii vor profita de ocazie spre a încerca o
străpungere tocmai în astfel de puncte nevralgice, cum e sectorul
românesc. Ştiţi ce a spus deunăzi Führerul? „Aş dormi mai liniştit
dacă Donul ar fi apărat de germani. Îi împărtăşesc părerea.
Am socotit că sosise momentul să intervin:
— Să nu uităm că noi i-am silit pe români să intre în război. Ei ar
fi preferat să rămână neutri.
Von Richthofen ridică sentenţios mâna:

— 93 —
 — Nu există neutralitate, a spus Führerul. Cunoaşteţi cazul Belgiei
şi al Olandei, adăugă el, nu mai vorbesc de Danemarca şi de
Norvegia. Trebuia să folosim teritoriul Ungariei şi al României spre a
putea trece în Iugoslavia şi în Grecia. Dacă nu i-am fi lucrat tare pe
români, am fi riscat să ne facă figura pe care ne-au făcut-o sârbii.
— Armatele româneşti, zise von Weichs, ne-au creat întotdeauna
dificultăţi. Pe români nu i-am simţit niciodată apropiaţi sufleteşte.
Ochii lor continuă să fie îndreptaţi spre Anglia şi spre Franţa.
Trebuia să recunosc, spre ruşinea mea, că debarcarea aliaţilor în
Maroc şi Algeria, survenită în aceeaşi epocă, mă preocupa mai puţin
decât luptele de la Stalingrad. O teamă ciudată îmi strângea inima.
Era ca şi când m-aş fi aflat în faţa unui pericol iminent. Simţământul
acesta era ne justificat. Eram convins că bătălia de la Stalingrad nu
avea să mai dureze mult. După ocuparea oraşului, mă gândeam să
solicit un concediu pentru Albert. Îi datoram această recompensă. În
ciuda principiilor mele severe, eram ispitit să-i provoc mutarea într-o
unitate mai ferită. Poate că instinctele ancestrale, adormite de-a
lungul secolelor de civilizaţie, se trezesc în preajma unor evenimente
pe care noi, cu simţurile noastre imperfecte, nu avem cum să le
prevedem. Aproape că uitasem de existenţa celorlalţi trei capii ai mei.
Toată grija era concentrată asupra lui Albert.
În ziua de 18 noiembrie am primit ordinul să mă prezint la
Berchtesgaden, spre a raporta Führerului concluziile mele referitoare
la situaţia de pe frontul Stalingradului. Noaptea, târziu, am sosit la
Berghof. Hitler se culcase. M-a primit în schimb Göring. Invitase la
cină pe Keitel, pe Jodl, pe noul şef de stat-major Zeitzler şi pe alţi
generali. Curtenitor ca de obicei, Göring mi-a oferit un loc la masă în
preajma sa.
— Ce mai e nou la Stalingrad? m-a întrebat, zâmbind cu bonomie.
De câteva zile încoace Zeitzler ne împuie capul cu o pretinsă
contraofensivă pe care ar pregăti-o ruşii. Cică Abwehrul ar fi în
posesia unor informaţii precise. În ceea ce mă priveşte, nu prea pun
bază pe spioni.
Eram sigur că generalul Zeitzler fusese prevenit de von Weichs.
I-am spus tot ce ştiam în legătură cu bătălia pentru Stalingrad,
precum şi temerile mele în legătură cu flancurile Armatei a 6-a.
— Pentru a face fată oricărei eventualităţi, interveni Jodl, am
dispus întărirea Armatei a 3-a române cu Corpul 48 blindat, de sub
comanda generalului von Heim.
Mi-am exprimat îndoiala în legătură cu eficacitatea Corpului 48

— 94 —
blindat, dotat doar cu 140 de tancuri, mult inferioare celor ruseşti.
Feldmarschallul Keitel m-a privit cu uşoară ironie.
— Sunteţi puţin încrezător în forţa combativă a unităţilor noastre,
Herr General.
— Experienţa m-a învăţat să fiu circumspect, Herr Feldmarschall.
Operaţiile conduse pe hartă nu se potrivesc întotdeauna cu cele
reale.
— Ce vreţi să spuneţi cu asta, Herr General? m-a întrebat,
încreţind iritat din sprâncene.
Spre stupoarea celor de faţă, am explicat calm:
— Ofiţerii de stat-major ar face bine dacă ar ieşi din când în când
din turnul de fildeş al cabinetului şi ar lua contact cu frontul.
Keitel s-a înroşit până în vârful urechilor.
— Insinuaţi că ne-am rupt de front?
— Nu insinuez. Este o realitate.
— Meine Herren, n-are nici un rost să ne pierdem cumpătul, a
intervenit împăciuitor Göring. Generalul von Altenburg ştie prea bine
că Führerul a interzis colaboratorilor săi apropiaţi să-şi expună viaţa
inspectând frontul. Evident, aceasta nu înseamnă că trebuie să ne
mulţumim numai cu rapoartele scrise ale comandamentelor
operative. Generalul von Altenburg, ca şi Rommel, este partizanul
contactului direct cu frontul. Nu-i putem face o vină din aceasta.
Keitel m-a privit urât. Pe sub sprâncene, apoi şi-a vârât nasul în
farfurie. Ştiam că îmi făcusem din el un duşman, dar puţin îmi păsa.
Nu l-am putut suferi niciodată. Lichelismul mi-a repugnat chiar dacă
purta galoane de Feldmarschall.
Jodl a intervenit în sprijinul şefului său. Îl dispreţuia pe Göring.
Fiindcă nu îndrăznea totuşi să-l atace direct, şi-a îndreptat săgeţile
spre mine.
— Credeţi-mă, Herr General, pesimismul dumneavoastră nu-şi are
rostul. La Stalingrad se bate una dintre cele mai valoroase mari
unităţi ale armatei germane. Iar comandantul ei ştie ce vrea.
Deunăzi, generalul von Wietersheim, comandantul Corpului 14
blindat, s-a plâns că înregistrează zilnic pierderi de câte cinci sute de
oameni. „Dacă va mai continua aşa, a încercat el să-i demonstreze, în
curând voi rămâne fără nici un soldat.” Paulus i-a răspuns tăios:
„Dumneata comanzi Armata a 6-a, Wietersheim, sau eu?”.
Aluzia lui Jodl era directă. Îmi recomanda să mă rezum la rolul
meu şi să nu mă amestec în atribuţiile O.K.W.-ului.
— Dacă aţi fi ţinut mai mult seamă de obiecţiile comandanţilor de

— 95 —
armate, i-am replicat sec, aţi fi evitat o serie de greşeli care ne-au
costat scump.
Göring a ridicat sentenţios mâna.
— Nu putem nega unele greşeli săvârşite în trecut. Prelungirea
campaniei din Rusia se datorează unor astfel de greşeli. Dar, a
adăugat împăciuitor, nu este mai puţin adevărat că greşelile
îmbogăţesc experienţa. În viitor, vom şti cum să procedăm…
Încheie peroraţia în coadă de peşte. Folosesc această expresie de
argou pentru că ilustrează perfect frâna pe care Göring şi-a pus-o
graiului.
Nici lui Jodl nu-i plăcea să dea amploare unei discuţii care punea
în joc reputaţia căpeteniilor O.K.W.-ului. Diferendul lui cu Hitler era
de dată recentă. Abia se potoliseră apele şi nu dorea să le vadă iarăşi
tulburate de atacurile îndreptate de mine împotriva camarilei din
fruntea armatei. Jodl, ca şi Keitel, prefera să-şi lovească pe ascuns
adversarii, în sânul O.K.W.-ului intriga rămânea cel mai preţuit
mijloc de luptă.
— Să revenim la Stalingrad, a reluat Göring după o pauză.
Bineînţeles, discuţiile din seara aceea n-au dus la nici un rezultat,
şi nici nu puteau să ducă, fiindcă poziţiile noastre erau ireductibile.
A doua zi de dimineaţă, pe când îmi luam micul dejun, înainte de a
mă înfăţişa Führerului, m-am pomenit cu von Geist, care arbora o
mutră de înmormântare.
— Ruşii au declanşat un puternic atac în sectorul Armatei a 3-a
română. Chiar acum cinci minute am vorbit la telefon cu generalul
von Richthofen. Este pur şi simplu înnebunit. Nu poate să înţeleagă
cum de au reuşit ruşii să-şi concentreze atâtea unităţi militare fără
ca aviaţia noastră de recunoaştere să prindă de veste.
M-am ridicat de la masă, lăsând micul dejun neisprăvit, îmi
trecuse pofta de mâncare.
— Nu e de presupus că au folosit trupe aeropurtate, continuă von
Geist. Inferioritatea lor aeriană…
— Nici nu poate fi vorba de trupe aeropurtate! am replicat. Aseară,
Reichsmarschallul Göring ne vorbea despre învăţămintele pe care ar
trebui să le tragem de pe urma greşelilor noastre. La Stalingrad am
făcut încă o greşeală. N-am prevăzut că ruşii se vor folosi de un
camuflaj riguros. Este mai mult ca sigur că trupele se deplasau
noaptea, iar ziua stăteau ascunse prin sate, prin păduri, ori prin văile
râpoase ale râurilor. În condiţiile acestea, nu mă mir că
recunoaşterea noastră aeriană nu le-a depistat. Abwehrul a avut

— 96 —
dreptate. Riposta trebuia să vină. Ai să vezi, von Geist, cum are să ne
mai mustre Führerul, pe Göring şi pe mine, pentru nereuşita
recunoaşterilor lui von Richthofen.
Ceea ce am prevăzut s-a confirmat întocmai. Göring şi toate
celelalte căpetenii ale armatei, aflate în ziua aceea la Berchtesgaden,
s-au ales cu o săpuneală straşnică. Toate trăsnetele care ar fi trebuit
să cadă pe capul lui von Richthofen, dacă ar fi fost de faţă, s-au
abătut asupra mea. Hitler mi-a reproşat ineficienţa aviaţiei noastre
de recunoaştere, ca şi când eu aş fi executat misiunile incriminate. L-
am lăsat să-şi descarce nervii, apoi am încercat să-i demonstrez că
succesul străpungerii executate de ruşi este mai puţin imputabil
aviaţiei noastre de recunoaştere, cât disproporţiei dintre imensa
lungime a frontului şi insuficientele forţe germane angajate în luptă.
Hitler m-a privit lung, şi-a muşcat buzele, apoi mi-a întors spatele.
S-a îndreptat după aceea spre hartă şi i-a ordonat lui Jodl să expună
mersul operaţiilor de la Stalingrad.
Reichsmarschallul Göring mi-a zâmbit recunoscător. Reuşisem să
îndepărtez fulgerele care până atunci îl ameninţaseră şi pe el. Acest
om violent, dominator, aspru, se bâlbâia în faţa Führerului ca un elev
timid în prezenţa unui foarte sever dascăl.
În cadrul unei expuneri relativ scurte, Jodl a arătat modul în care
ruşii au executat atacul împotriva flancurilor Armatei a 6-a. Înainte
de ivirea zorilor, artileria sovietică a declanşat un foarte puternic şi
susţinut bombardament asupra sectorului Kletskaia-Serafimovici.
Deşi nu se poate vorbi de elementul surpriză, a explicat Jodl, ruşii au
reuşit totuşi, prin această intensă pregătire de artilerie, să-şi creeze
un teren favorabil pentru atacul ce avea să urmeze. Într-adevăr, în
primele ore de dimineaţă, trupe sovietice de asalt, sprijinite de şase
armate, au atacat la nord de Stalingrad flancul drept al Armatei a 3-a
române şi flancul stâng al Armatei a 6-a de sub comanda generalului
Paulus. La sud de Stalingrad, inamicul a atacat sectorul apărat de
cea de-a 4-a Armată „Panzer” şi de Armata a 4-a română. Armatele
româneşti, slab echipate, sunt pe punctul de a ceda în faţa puternicei
presiuni a blindatelor inamice. Evident, scopul urmărit de inamic
este prinderea în cleşte a Armatei a 6-a din Stalingrad. Comandantul
Grupului de armate B. A ordonat imediata intrare în acţiune a
Diviziei a 22-a „Panzer” şi a Diviziei 1 blindate română. Generalul von
Weichs, a completat Jodl, crede că va putea stăvili atacul inamic cu
forţele de care dispune în prezent.
După ce Jodl şi-a încheiat expunerea, Hitler s-a adâncit în

— 97 —
studierea operaţiilor însemnate pe hartă. Asupra ofiţerilor adunaţi în
jurul său s-a lăsat o tăcere profundă, ca într-o catedrală. Era şi
cazul. Führerul cugeta. Cugeta profund, căutând soluţia menită să
transforme atacul sovietic într-o victorie a armatelor noastre. Apoi a
început să vorbească. Ofiţerii din statul său major i-au ascultat cu
religiozitate întreaga expunere.
— Acestea sunt ultimele zvârcoliri ale inamicului, şi-a încheiat
Hitler monologul.
N-aş putea să-i rezum soluţia. Nici n-am fost atent. Ştiam că se va
sintetiza într-o serie de ordine scrise şi că unul din aceste ordine mă
va privi şi pe mine. Aveam să-l execut, pentru că eram obligat s-o fac.
Nu simţeam însă nici un îndemn lăuntric. Nu fiindcă aş fi fost
defetist. Îmi dădeam seama însă, cu dureroasă acuitate, de
inutilitatea efortului şi sacrificiilor noastre. În acelaşi timp, mă
gândeam la Albert. Încercam să-l prind în închipuirea mea aşa cum
prinzi o imagine pe un film fotografic. Îl vedeam luptându-se printre
ruinele din Stalingrad… Se târa pe lângă un zid de fabrică rămas în
picioare ca prin minune… Trăgea dintr-o puşcă-mitralieră… îi
vedeam aburii respiraţiei pierzându-se în aerul îngheţat… îi auzeam
respiraţia gâfâită… Ruşii, mii de ruşi, sute de mii de ruşi, năvăleau
urlând peste deşertul presărat cu ruine… Albert se bătea corp la
corp… Am văzut lama unei baionete sclipind în lumina lăptoasă a
zilei… Baioneta, repezită ca o săgeată spre pieptul lui Albert, a
pătruns prin halatul murdar, prin manta, prin tunică, prin cămaşă…
Am dus mâna la frunte. Un colonel care se afla lângă mine m-a
prins cu solicitudine de braţ.
— Vă e rău, Herr General?
— Nu, n-am nimic. Mulţumesc.
Spre seară, în cursul nopţii şi în dimineaţa următoare, au început
să sosească ştiri din ce în ce mai grave. La nord de Stalingrad, la
joncţiunea Armatei a 6-a cu unităţile de acolo, acestea au fost lovite
în plin de formidabilul iureş al blindatelor sovietice şi date peste cap.
La sud de oraş, Divizia a 14-a „Panzer”, înfruntând viscolul, a
încercat să degajeze Corpul de armată 11, dar această timidă
încercare de contraatac a fost contracarată de intrarea în debandadă
a Corpului 48 blindate. Pe de altă parte, divizia blindată a generalului
von Heim nu a izbutit să arunce în luptă decât jumătate din cele 104
tancuri de care dispunea, deoarece şobolanii de câmp roseseră
învelişul de gutapercă al instalaţiilor electrice. Divizia 16 „Panzer” a
primit ordinul să se deplaseze în direcţia Kalaci, spre a stăvili năvala

— 98 —
blindatelor inamice care traversaseră Donul şi acum coborau dinspre
nord, spre a face joncţiunea cu unităţile sovietice de tancuri din sud,
care descriau o mişcare de învăluire a flancului sudic al Armatei a 6-
a germane.
Timpul se aliase cu ruşii. Rapoartele primite de la cartierul general
al lui von Weichs menţionau că viscolul şi frigul bântuiau întregul
sector în care se desfăşura bătălia Stalingradului.
În seara zilei de 20 noiembrie, von Weichs a raportat desăvârşirea
încercuirii Armatei a 6-a. Cleştele sovietic se închisese. Hitler a făcut
o criză de furie. Exploziile lui de mânie, care înspăimântau atât de
tare pe generalii din anturajul lui, nu aveau nici un efect asupra
ruşilor. Încercările disperate ale lui von Weichs de a degaja Armata a
6-a au rămas sterile.
Generalul Paulus fusese surprins de evenimente la postul său de
comandă de la Golubinskaia, pe malul drept al Donului, în vreme ce
ofiţerii şi soldaţii de la postul de comandă fugeau în debandadă,
lăsând în mâna inamicului întreaga arhivă a Armatei a 6-a, Paulus,
însoţit de generalul Schmidt, şeful statului său major, s-a îmbarcat
pe bordul unui „Fiesler Stork”, refugiindu-se la Nijni-Cercaia,
localitate plasată în afara sectorului împresurat de ruşi. De acolo
avea de gând să conducă operaţiile de spargere a încercuirii.
Informat de această situaţie, Hitler, care de multă vreme nu se mai
apropiase de front, a oferit încă o dată camarilei sale spectacolul unei
fulminante indignări.
— Locul unui comandant este în mijlocul trupelor sale. Paulus nu
are ce căuta la Nijni-Cercaia. Zeitzler, a poruncit el şefului de stat-
major, scrie: „Comandantul Armatei a 6-a se va înapoia la Stalingrad.
Trupele sale se vor instala pe un front închis şi vor aştepta ordinele
mele!”
În aceeaşi seară am primit ordin să mă deplasez la
comandamentul Grupului de armate B., spre a analiza posibilitatea
sporirii sprijinului aerian acordat armatei asediate. Am executat cu
mare grabă această misiune, fiindcă mă apropiam de Stalingrad şi
deci de Albert.
Revederea mea cu von Weichs a fost dramatică. Comandantul
Grupului de armate B. ajunsese un simplu executant al ordinelor
primite de la O.K.W. Iniţiativa sa fusese redusă la zero. Ştia că eşecul
de la Stalingrad avea să-l coste scump, încerca să mai repare ce mai
putea fi reparat, deşi ştia că forţele de care dispunea erau
insuficiente spre a restabili situaţia în favoarea germanilor. Chipul lui

— 99 —
von Weichs arăta ca una din acele măşti africane, luminate de jos în
sus. Cehii i se scufundaseră în orbite. Obrajii căpătaseră o tentă de
un verde-palid. Buzele încleştate se făcuseră violacee. Veghea silită
din ultimele zile îl istovise. Abia se mai ţinea pe picioare.
Von Weichs m-a informat că Paulus se înapoiase pe calea aerului
în mijlocul trupelor sale încercuite.
— Situaţia Armatei a 6-a este disperată, mi-a confirmat,
tamponându-şi cu batista fruntea asudată. Trei sute de mii de
germani sunt izolaţi într-o cursă de şoareci. Aprovizionarea lor nu se
poate executa decât pe calea aerului. Cu forţele aeriene de care
dispun, nu cred că am să pot face faţă necesarului de hrană, muniţii
şi carburanţi.
— Pentru aceasta sunt aici, Herr General, i-am răspuns. Să găsim
o soluţie. În primul rând vreau să cunosc efectivele prinse în
încercuire.
— Cifrele sunt aproximative. Trebuie să ţinem seama că unităţile
respective au înregistrat mari pierderi.
— Nu e nevoie să-mi amintiţi acest lucru, Herr General, am
replicat. Ştiu că efectivele actuale ale majorităţii unităţilor noastre
abia dacă reprezintă treizeci la sută din efectivele normale. Câteodată
şi mai puţin. O.K.W.-ul uită întotdeauna acest lucru.
În cursul aceleiaşi zile am prezidat conferinţa la care participau
comandanţii marilor unităţi aeriene afectate Grupului de armate B.
Discuţiile s-au purtat în prezenţa lui von Weichs, a principalilor săi
ofiţeri de stat-major, precum şi a unui delegat al Armatei a 6-a,
generalul Hube, scos provizoriu din încercuire pe calea aerului.
Cu două ore înainte am primit prin radio un raport al lui Paulus:
„În ciuda eroicei noastre rezistenţe, valea Ţariţa, calea ferată de la
Sovietski la Kalaci. Podul peste Don de la Kalaci, colinele de pe malul
vestic al Volgăi, inclusiv Golubinskaia, Olskinskîi şi Krainîi au căzut
în mâinile ruşilor. Masive forţe inamice se apropie dinspre sud-est şi
dinspre vest, exercitând o puternică presiune asupra poziţiilor
noastre. Nu cunosc situaţia trupelor noastre din Gurovikino şi Chir.
Donul a îngheţat şi poate fi trecut cu piciorul. Depozitele de
combustibili sunt pe sfârşite. În curând, tancurile şi tunurile grele cu
şenile nu vor mai putea fi folosite. Lipsa muniţiilor se face din ce în
ce mai simţită. Mai dispunem de hrană pentru şase zile.”
Apelul era dramatic. Şeful de stat-major al Grupului de armate B.
ne-a prezentat tabloul trupelor încercuite. Corpurile de armată 4, 8,
11 şi 51, precum şi Corpul 14 blindate, cuprindeau 14 divizii de

— 100 —
infanterie, 3 divizii motorizate, 3 divizii blindate, 161 de formaţiuni
independente, începând cu unităţi de geniu, de A.A., de artilerie grea,
aruncătoare de rachete, Feldjandarmeria etc., precum şi două divizii
româneşti şi un regiment croat. Potrivit calculelor aproximative: 300
000 de oameni. Pierderile suferite de Armata a 6-a în ultimele zile
fuseseră însă atât de grele, încât se putea presupune că în realitate
numărul supravieţuitorilor scăzuse la mai puţin de un sfert de milion
de oameni.
Potrivit calculelor, Armata a 6-a avea nevoie zilnic de minimum
750 de tone de muniţii, carburant, hrană şi furaje. Generalul von
Richthofen a declarat că aviaţia de transport nu este capabilă să
acopere acest necesar. Generalii Martin Fiebig şi Pickert au susţinut
punctul de vedere al lui Richthofen. Părerea mea era deja formată.
Potrivit protocolului militar, mi-am spus cel din urmă cuvântul.
— Asigurarea unui transport zilnic de 750 de tone pe calea aerului
nu este de conceput. Constituirea unui pod aerian care să poată
îndeplini asemenea sarcini ar implica angajarea în acţiune a unei
Luftflotte de trei ori mai numeroasă decât cea actualmente
disponibilă. Aviaţia noastră de bombardament şi de vânătoare ar
putea susţine cu sorţi de izbândă o încercare a Grupului de armate
B. de a sparge dinafară încercuirea, contribuind astfel la degajarea
Armatei a 6-a, care-şi va uni eforturile cu ale noastre, în vederea
atingerii acestui scop. Păstrarea Stalingradului în actualele
condiţiuni reprezintă o concepţie utopică.
Ştiam că îmi depăşisem misiunea, recomandând părăsirea
Stalingradului. Făcusem totuşi acest gest, spre a-l sprijini pe von
Weichs, care împărtăşea întru totul punctul nostru de vedere.
Şi generalul Paulus ajunsese la aceeaşi concluzie, deşi generalul
Schmidt, şeful statului său major, adopta o poziţie contrară,
susţinând cu tărie că Stalingradul nu trebuie abandonat.
Generalul von Weichs ne-a citit ciorna unui raport către Führer, în
care se străduia să demonstreze inutilitatea continuării eforturilor
pentru păstrarea oraşului ruină de pe Volga.
„Tocmai pentru că sunt conştient de excepţionala gravitate a
deciziei care urmează a se lua şi mai ales de urmările ei îndepărtate,
trebuie să vă raportez că socotesc necesar să accept propunerea
generalului Paulus de a fi retrasă Armata a 6-a din Stalingrad.
Considerentele pe care mă sprijin sunt următoarele:
1) Aprovizionarea pe calea aerului a celor douăzeci de divizii
încercuite este imposibilă.

— 101 —
 2) Întrucât nu considerăm realizabilă înainte de 10 decembrie
constituirea unor forţe de şoc amice, capabile să sfărâme dispozitivul
inamic de încercuire, singura formulă acceptabilă rămâne renunţarea
la Stalingrad. La ora actuală, Armata a 6-a dispune încă de o
suficientă valoare combativă spre a se degaja prin propriile ei
mijloace.
În urma dezagregării Armatei a 3-a române, Armata a 6-a rămâne
singura formaţiune de luptă capabilă să dea lovituri grele inamicului.
Propunem deci următoarea direcţie de atac: o deschidere spre sud-
vest executată de grosul armatei, urmată de înaintarea simultană a
aripii nordice de-a lungul căii ferate Cir-Morozovskaia şi a aripii
sudice în direcţia Kotelnikovo.
Sunt deplin conştient că această operaţie implică pierderi grele,
atât în ceea ce priveşte armamentul, cât şi în echipament. Aceste
riscuri sunt preferabile situaţiei care s-ar crea dacă Armata a 6-a ar
rămâne încercuită, fără a putea fi aprovizionată. Aceasta ar însemna
distrugerea ei totală.”
Toţi au fost de acord cu acest raport. Generalul von Sodenstern,
şeful de stat-major al Grupului de armate B., a rămas să-i dea forma
definitivă, îndulcind unii termeni, astfel încât să poată fi supus
Führerului fără a-i ridica primejdios tensiunea arterială.
În cursul nopţii, raportul a fost trimis la O.K.W. După cum am fost
informat ulterior, generalul Zeitzler şi-a însuşit imediat concluziile lui
von Weichs.
Apoi a început aşteptarea. Toţi eram nerăbdător: să aflăm
hotărârea lui Hitler, care îşi exprimase anterior voinţa fermă de a găsi
personal soluţia crizei. Orele treceau, fără să primim vreun răspuns.
Dacă îngrijorarea noastră, cei aflaţi în afara încercuirii, atinsese
culmile, ne puteam lesne închipui care era starea sufletească a
combatanţilor prinşi în cleştele de la Stalingrad. În cursul unei
conferinţe la cartierul general al lui Paulus, comandanţii de corpuri
de armate de sub comanda sa, generalii Strecker, Heitz, von Seydlitz,
Jeannicke şi Hube, hotărâseră să ceară direct Führerului autorizaţia
de a părăsi Stalingradul şi de a ieşi din încercuire, condiţie
indispensabilă pentru salvarea unor „preţioşi combatanţi”. Hitler,
care era extrem de susceptibil, ar fi putut să interpreteze această
intervenţie făcută în numele unei colectivităţi drept o conjuraţie. Dar
asemenea considerente treceau acum pe planul al doilea.
Hitler sosise la Rastenburg cu puţin înainte de miezul nopţii,
venind de la Berchtesgaden. Generalul Zeitzler ceruse să fie primit

— 102 —
spre a-i supune raportul Grupului de armate B. şi mesajul lui
Paulus. Hitler refuzase să-l primească. Era prea obosit după lungul
său drum cu trenul. Îi fixase audienţă pentru ziua următoare la ora
prânzului.
La cartierul general al lui von Weichs şi la Comandamentul
Armatei a 6-a tensiunea creştea în proporţie geometrică. Fiecare oră
care se scurgea era o oră iremediabil pierdută. În acest timp,
inamicul îşi consolida desigur poziţiile, îngreuind totodată situaţia
trupelor încercuite.
În noaptea aceea n-a dormit nici unul din ofiţerii care ştiau de
existenţa dialogului dintre frontul de la Stalingrad şi O.K.W.
Hotărârea care trebuia să taie nodul gordian întârzia. Hitler refuza să
răspundă. Ulterior am fost informat de eforturile disperate făcute de
Zeitzler spre a ajunge chiar în noaptea aceea la Führer. După
intervenţii repetate, a reuşit, în sfârşit, să fie primit.
Hitler era foarte liniştit. A ascultat raportul lui Zeitzler.
— Asta e tot? a întrebat, după ce acesta şi-a încheiat expunerea.
Vă agitaţi inutil. În tren, am discutat îndelung cu Jodl şi am găsit
soluţia. Avea în ochi o expresie triumfătoare: Zeitzler, vom aduce din
Caucaz două divizii blindate, care vor sparge încercuirea şi vor
restabili legătura cu Armata a 6-a.
Şeful de stat-major a rămas uluit de formula aceasta simplistă.
— Mein Führer, deplasarea diviziilor din Caucaz va necesita cel
puţin cincisprezece zile. În acest timp, Armata a 6-a se va epuiza, aşa
că nu va mai putea participa la acţiunea de despresurare. Propun să
nu pierdem timpul. Să trecem imediat la operaţia de străpungere.
Hitler s-a încruntat, furios:
— Străpungere?… Cum adică? Abandonând Stalingradul?
— Mein Führer, aceasta este singura formulă viabilă.
Hitler a izbit cu pumnul în masă.
— Nu! Categoric, nu! Nici nu poate fi vorba de aşa ceva! Nu renunţ
la Stalingrad! Nu voi părăsi Volga! Pentru nimic în lume nu voi părăsi
Volga! Vom mai discuta şi mâine.
Hitler a întrerupt discuţia şi a plecat să se culce.
Pe frontul Stalingradului lumea aştepta. Zeitzler a comunicat lui
von Sodenstern că Führerul nu a luat încă nici o hotărâre. Şeful de
stat-major al O.K.W.-ului spera totuşi că în cursul zilei următoare va
izbuti să-l convingă pe Führer să accepte evacuarea Stalingradului.
Noaptea aceea lungă de iarnă a prins în sfârşit să se destrame.
Zorile şi-au făcut apariţia, dezvăluind privirilor noastre stepa

— 103 —
îngheţată, acoperită cu un strat de zăpadă, cerul plumburiu,
duşmănos. Istoviţi de nesomn, oamenii se pregăteau pentru o nouă zi
de luptă. Capul de pod pe care Armata a 6-a îl mai păstra încă la vest
de Don costa imense sacrificii în oameni şi materiale. Cercul de foc
din jurul Stalingradului se strângea treptat.
Von Weichs încerca să-şi creeze un nucleu de blindate cu ajutorul
cărora să sprijine dinafară străpungerea pe care Armata a 6-a va
încerca să o realizeze. Era sigur că Führerul va aproba evacuarea
Stalingradului.
Ziua s-a scurs chinuitor de încet. S-a lăsat înserarea, apoi noaptea
şi-a coborât iarăşi zăbranicul peste front. Dinspre Stalingrad se
auzeau bubuituri de tunuri.
Este greu să descriu simţămintele pe care le încercam. Un zid de
trupe ruseşti mă despărţea de Albert. O gheară de foc îmi strângea
sufletul, sufocându-mă, Mă obseda imaginea lui Albert, pierdut
printre ruinele din Stalingrad.
Ceasurile toate au vestit miezul nopţii. De la Rastenburg nu
primeam în schimb nici o veste. A mai trecut o oră, şi încă una.
Stăteam pe un scaun, lângă biroul lui von Weichs, şi mă uitam la
telefonul care refuza să zbârnâie. Se mai aflau în încăperea aceea
supraîncălzită încă cinci sau şase generali. Un fum gros de ţigară
plutea în straturi albăstrii. Chipurile omeneşti se desluşeau anevoie
prin negura aceea tabagică. Von Sodenstern nu se mişcase toată ziua
de lângă telefon. Aştepta comunicarea lui Zeitzler.
Deodată am tresărit cu toţii. Soneria telefonului zbârnâia vesel.
Von Sodenstern a ridicat brusc receptorul. Urmăream pe chipul lui
evoluţia convorbirii purtate cu Rastenburg. Ochii generalului s-au
luminat.
— Perfect, Herr General. Aşteptăm, a încheiat el, lăsând receptorul
în furcă.
— Ce-a spus? a întrebat von Weichs nerăbdător.
— Se pare că Zeitzler a reuşit să frângă încăpăţânarea Führerului.
Dimineaţa, la ora opt, vom afla hotărârea lui definitivă. Zeitzler speră
să obţină evacuarea oraşului.
— Comunică şi lui Paulus vestea! porunci von Weichs.
— Cu mare plăcere, Herr General.
Obţinu relativ uşor legătura telefonică directă cu Paulus. Ruşii nu
dibuiseră probabil acest fir. Sodenstern transmise generalului
Schmidt comunicarea lui Zeitzler. La celălalt capăt al firului vestea a
făcut senzaţie.

— 104 —
 — Suntem foarte bucuroşi! i-a răspuns Schmidt.
În clipa aceea, telefonul a amuţit. Sodenstern ne-a privit
suspinând:
— Cred că ruşii au tăiat firul, zise el.
Un planton ne-a adus pe o tavă câteva ceşti cu ceai. Aburii se
ridicau încolăcindu-se printre straturile de fum de ţigară. Când am
dus ceaşca la gură, mi-am amintit iarăşi de Albert. Ce bine i-ar
prinde şi lui un ceai în clipa aceasta!
M-am aruncat pe un pat de campanie instalat într-o cameră
alăturată de biroul lui von Weichs. Nici nu ştiu când mi-am scos
tunica. Mi-era atât de somn, încât aveam senzaţia că mă durea tot
corpul. Lăsasem vorbă să fiu trezit la opt fără un sfert. Mi-am lăsat
capul pe pernă şi am închis ochii. Mi s-a părut că îmi iau foc
pleoapele. Mă ardeau ca şi când ar fi fost turnate din plumb topit. Am
deschis iarăşi ochii. Nu dormisem trei zile încheiate. Fumul de ţigară
desăvârşise restul. Dacă ţineam un minut sau două ochii deschişi,
senzaţia de arsură dispărea.
Plantonul m-a trezit la ora fixată. Mi-era capul greu şi limba
amară. O cafea mă aştepta la capul patului. Ara băut-o cu deliciu. Pe
front, cafeaua era un articol de mare lux. La opt fără cinci m-am
înfiinţat în cabinetul lui von Weichs. Aşteptam ordinul telefonic al
Führerului.
Ora 8! Privirile tuturor ofiţerilor erau îndreptate spre telefon.
Aparatul acela negru, de campanie ne hipnotiza.
Au trecut cinci minute, şi alte cinci… Ne aruncam priviri
nedumerite. S-a făcut ora 9, apoi 9 şi jumătate.
Lipsa de seriozitate a lui Hitler mă scârbea. Comportarea sa
iresponsabilă în momentele acestea de grea cumpănă îmi confirma
părerea tristă pe care mi-o făcusem despre el.
La 10, von Sodenstern n-a mai putut răbda. A chemat la telefon
O.K.W.-ul. Un ofiţer subaltern de stat-major l-a invitat să-şi păstreze
calmul şi să aştepte ordinele superioare, care nu vor întârzia. Faptul
că Zeitzler nu răspunsese personal la telefon ne-a pus pe gânduri.
Stăteam cu toţii ca pe jăratec.
— Te pomeneşti că iar ne lasă să aşteptăm douăzeci şi patru de
ore! a exclamat von Weichs.
În clipa aceea a intrat ofiţerul cu transmisiunile.
— Peste câteva minute, a raportat el lui von Weichs, Führerul va
vorbi la radio trupelor din Stalingrad.
Toţi cei prezenţi au schimbat priviri consternate. Bănuiam ce va

— 105 —
urma. Într-adevăr, peste circa un sfert de oră, am auzit la radio
glasul metalic, sacadat, al lui Hitler:
„Armata a 6-a este temporar încercuită de forţe ruseşti. Ordon ca
Armata a 6-a să se organizeze în zona delimitată de cota 137 –
Stalingrad-Nord, Marinowka, Zibenko, Stalingrad-Sud. Armata a 6-a
trebuie să fie încredinţată că voi face tot posibilul ca să fie
aprovizionată şi deblocată la timp. Cunosc viteaza Armată a 6-a şi pe
comandantul ei şi sunt convins că îşi vor îndeplini cu prisosinţă
datoria!”
Încheiase cu aceleaşi fraze sforăitoare, menite – în concepţia lui –
să ridice moralul trupelor germane. Histrionul acesta nu ştia,
probabil, că există situaţii pe care vorbele nu le pot ameliora.
Generalului von Weichs îi pierise glasul. Von Sodenstern îşi ridică
mâinile spre cer într-o implorare mută:
— Mare e imbecilitatea omenească!
Altădată, o asemenea frază n-ar fi întârziat să provoace reacţii
diferite, în funcţie de gradul de servilism faţă de Führer al celor care o
ascultau. De data aceasta trecu neobservată. Toţi cei prezenţi, ofiţeri
de carieră, erau tacit de acord că Hitler săvârşea un act de o
absurditate care atingea inconştienţa.
Scurt timp după încetarea emisiunii, telefonul a zbârnâit. Eram
chemat la Rastenburg. Stors de vlagă, m-am ridicat de pe scaun.
Tuturor le-am întins pe rând mâna.
— V-aţi făcut cu toţii datoria. Când în vârful piramidei domneşte
incompetenţa, eforturile oamenilor cu pricepere şi experienţă devin
inutile.
M-am bărbierit, apoi am plecat cu avionul meu spre Cartierul
General al Führerului. Am ajuns la Rastenburg la 3 după amiază. M-a
primit Zeitzler. Era palid şi crispat. M-a poftit în biroul său. Mi-a
oferit un scaun. Câteva clipe n-am fost în stare să rostim nici un
cuvânt. Inconştienţa lui Hitler şi urmările grave pe care le prevedeam
amândoi ne amuţeau.
— Credeţi-mă, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă spre a-i
schimba gândul, Herr General, a rostit el, ridicând descurajat
mâinile.
— Sunt convins, Zeitzler.
Mi-a oferit o ţigară.
— Astăzi de dimineaţă, la opt, reluă, m-am înfăţişat Führerului,
pentru semnarea ordinului de evacuare a Stalingradului. Spre
stupefacţia mea, Führerul a refuzat să-şi arunce ochii pe documentul

— 106 —
prezentat de mine. „În cursul nopţii am reflectat adânc, Zeitzler, mi-a
spus. Am analizat problema Stalingradului sub toate aspectele şi am
luat o hotărâre definitivă. Nici o putere din lume nu poate smulge
pământul cucerit de soldatul german. Stalingradul reprezintă o
cucerire care trebuie să rămână pe veci în stăpânirea noastră. Din
clipa de faţă proclam acest oraş fortăreaţă germană. Garnizoana sa
este constituită de Armata a 6-a.” Zeitzler trase câteva fumuri din
ţigara pe care o uitase până atunci pe scrumieră: M-am străduit să-i
demonstrez că Stalingradul nu îndeplineşte nici una din condiţiile
unei fortăreţe germane, actuală sau viitoare. Drept răspuns, a izbit
cu pumnul în masă. „Nu voi părăsi Volga. Acesta este ultimul meu
cuvânt!”. Zeitzler se ridică în picioare. Continuă nararea, făcând
gesturi mari, care-i subliniau excitarea nervoasă: Eram atât de iritat,
încât n-am mai putut să mă abţin. „Mein Führer, i-am strigat, dacă
abandonăm Armata a 6-a, săvârşim o crimă. Contribuim indirect la
uciderea sau la capturarea unui sfert de milion de soldaţi germani.
Ceva mai mult! Pierderea unei mari armate ar sfărâma coloana
vertebrală a frontului oriental.”
— Nici argumentul acesta n-a reuşit să-l impresioneze?
— Nu. Nu a reuşit. Ştiu doar că în momentul în care am rostit
cuvântul „crimă”, a tresărit. A vrut să spună ceva, dar s-a răzgândit.
A sunat pe ofiţerul de serviciu. „Cheamă imediat pe Feldmarschallul
Keitel şi pe generalul Jodl”, i-a poruncit. I-am aşteptat să apară.
Bănuiam ce se pregătea. După intrarea lor în încăpere, Führerul mi s-
a adresat cu gravitate: „Zeitzler, în momentele acestea de cumpănă
vreau să cunosc şi opiniile colaboratorilor mei cei mai apropiaţi.
Feldmarschall Keitel, te rog să-mi spui părerea dumitale sinceră. Este
cazul să evacuăm Stalingradul?” Feldmarschallul a luat poziţia de
drepţi şi a rostit solemn: „Mein Führer, nu părăsiţi Stalingradul!”
— Eram sigur că lacheul nu putea să iasă din cuvântul
stăpânului! am exclamat mâniat. Şi Jodl?
— Jodl şi-a căutat câteva clipe răspunsul, apoi a declarat, cu ton
potolit, că până la noi ordine, Stalingradul trebuie să rămână în
mâinile noastre.
— Nu este de mirare, am intervenit. Jodl este încântat să scape de
Paulus, singurul general care ar fi putut să-i ia locul.
Zeitzler a zâmbit. Tacit, era de acord cu mine.
— Şi ce s-a mai întâmplat, Zeitzler?
— Führerul m-a întrebat dacă îmi menţin concluziile. I-am răspuns
că sunt pentru încercarea de străpungere imediată a încercuirii.

— 107 —
Führerul m-a ascultat calm. Apoi mi s-a adresat cu un ton ce nu
admitea replică: „Cred că ai remarcat, Herr General, că opinia mea
este împărtăşită de doi ofiţeri care îţi sunt superiori atât în grad, cât
şi în experienţă. Rămân deci la hotărârea mea. Ordon să apăraţi
fortăreaţa Stalingrad!”.
— Iată o hotărâre care îl caracterizează, am replicat. Şi pe mine de
ce m-aţi mai chemat?
— Führerul doreşte să discute cu dumneavoastră, Herr General,
posibilitatea organizării podului aerian necesar aprovizionării Armatei
a 6-a.
— Concluziile mele, Zeitzler, coincid cu ale generalului von Weichs.
Punctul lui de vedere îl cunoaşteţi.
Zeitzler îşi examină unghiile. Părea jenat de ceea ce avea să
urmeze.
— Nu ştiu dacă sunteţi informat: Führerul a hotărât să-l elibereze
pe generalul von Weichs din funcţiile sale. În cursul acestei zile,
Feldmarschallul Erich von Manstein va prelua comanda noului Grup
de armate Don, care va avea sarcina să oprească ofensiva inamică şi
să revină la situaţia dinaintea încercuirii.
— O.K.W.-ul îşi face iluzii, Zeitzler.
— Ştiu, Herr General. Am încercat să le risipesc. M-am izbit însă
de un zid.
— Von Weichs nu este vinovat de situaţia de la Stalingrad.
Răspunderea, atât cât se poate vorbi de o răspundere a noastră în
acest moment, o poartă O.K.W.-ul. Apoi armata rusă de azi nu mai
este cea din iulie ’941. Nici noi nu mai suntem, în iarnă, şi pe Volga,
cei din vara lui ’941.
— Ştiu şi acestea, Herr General. Deşi sunt şeful de stat-major al
înaltului Comandament al Wehrmachtului, am mâinile legate. Am fost
redus la rolul unui simplu scrib.
— Înţeleg, Zeitzler. Nu mă mir că Halder a preferat să plece.
— Îmi permiteţi să vă ofer un coniac, Herr General? Cer iertare.
Răpit de focul discuţiei, am uitat să-mi îndeplinesc îndatoririle de
gazdă.
— Prefer o felie de pâine. De ieri de dimineaţă n-am luat în gură
decât un ceai şi o cafea… Zeitzler, i-am spus deodată înspăimântat,
să ştii, Zeitzler, că toate armatele noastre din Rusia vor fi nevoite în
curând a se mulţumi cu un ceai pe zi, dacă-l vor mai avea şi pe acela.
În orice caz, cei din Stalingrad vor ajunge repede la asta. Nu văd de
ce ruşii n-ar continua ofensiva lor şi de aci încolo. Mă tem că, în

— 108 —
câteva zile, să şi vrea Führerul, nu vom mai putea salva armata de pe
Volga. Chiar şi acum, nu garantez că o încercare de străpungere a
încercuirii ar mai da rezultate bune. Timpul nu lucrează pentru noi,
Zeitzler, în nici un caz pentru armatele noastre din Rusia. Uite
Stalingradul, uite Leningradul, aminteşte-ţi de Moscova anul trecut…
Zeitzler a tăcut şi m-a privit fără expresie drept în ochi. A ordonat
unui planton să-mi pregătească un dejun rece. Spre deosebire de
mesele spartane ale lui von Weichs, aici, la Rastenburg, se găseau tot
felul de bunătăţi. Hitler nu ştia decât poate din auzite de lipsa tot mai
accentuată a alimentelor.
Am rămas în compania lui Zeitzler până la 6, când am primit ordin
să mă prezint la cabinetul de lucru al Führerului.
În încăperea care juca la Rastenburg rolul de „Sfântă o Sfintelor”,
se aflau deja, la sosirea mea, Feldmarschallul Keitel, generalul Jodl şi
alţi patru ofiţeri de stat-maior. Keitel m-a privit glacial. Nu mă putea
suferi. Eu îi plăteam cu aceeaşi monedă. Nici nu ne-am strâns mâna.
Stătea ţeapăn, de parcă şira spinării i-ar fi fost turnată din beton. Cu
nasul pe sus, se tot uita pe pereţi, evitându-mi privirile. Monoclul îi
scăpăra, reflectând lumina becurilor electrice. Uniforma îi cădea
impecabil. Ai fi zis că în ziua aceea o scosese de la croitor. Avea aerul
spilcuit al unui fante de garnizoană provincială.
Jodl, în schimb, s-a arătat mai amabil ca niciodată. Părea să-şi
ceară scuze pentru atitudinea pe care o adoptase în chestiunea
Stalingradului. A adus vorba despre vreme. Iarna părea să se
burzuluiască. Mi-a spus apoi că i-ar plăcea să facă o plimbare cu
schiurile. Fraza aceasta a sunat atât de comic în atmosfera aceea
încărcată de tensiune, încât mi-a smuls un zâmbet.
A zâmbit şi el, stânjenit de mutra mea.
Zeitzler se plasase lângă mine, ca şi când ar fi vrut să-şi sublinieze
opoziţia faţă de cei doi superiori ai săi.
Ca de obicei, Hitler şi-a făcut o intrare spectaculoasă. A răspuns la
ropotul de călcâie izbite în salvă, ridicând mâna dreaptă. Keitel îi
prezentă raportul.
Hitler se opri în faţa mea.
— Veniţi de pe frontul Stalingradului, Herr General?
Am înclinat din cap:
— La ordinele dumneavoastră, mein Führer!
S-a apropiat de harta Frontului de Est, întinsă pe peretele din
stânga biroului. A privit-o îndelung, apoi s-a întors iarăşi spre mine:
— Trebuie să rezolvăm o chestiune spinoasă, Herr General.

— 109 —
Aprovizionarea garnizoanei germane din fortăreaţa Stalingrad.
Auzisem formula aceasta şi din gura lui Zeitzler, aşa că nu m-a
mai impresionat. Indispus că îşi ratase efectul, Hitler a adăugat:
— Generalul Paulus mi-a raportat că are nevoie zilnic de 750 de
tone de muniţii, carburant, furaje şi alimente. Puteţi transporta pe
calea aerului aceste cantităţi, Herr General?
I-am răspuns fără ocoluri:
— Cu mijloacele de care dispunem, nu putem, mein Führer. Am
analizat această chestiune cu comandanţii unităţilor aeriene. Şeful
aviaţiei de transport mi-a declarat că nu poate duce în prezent mai
mult de 350 de tone zilnic, cu aparatele de care dispune. Mă îndoiesc
că va realiza chiar şi această performanţă. Şi subliniez că n-am avut
în vedere atacurile aviaţiei inamice, deloc neglijabile… Trebuie ţinut
seamă că transporturile acestea se fac nu numai în imediata lor
vecinătate, dar şi survolând un teritoriu care deocamdată este sub
controlul ruşilor… Bazele noastre sunt mult în urmă, drumul de
parcurs e greu şi lung…
Keitel a tuşit, dregându-şi glasul:
— Trebuie să atingem plafonul de 750 de tone, Herr General!
I-am răspuns sec:
— Cu mijloacele de care dispunem, este imposibil, Herr
Feldmarschall!
Hitler şi-a înfipt mâna dreaptă în centura de piele. M-a privit
aspru, întrerupându-mă:
— Nu-mi plac ofiţerii care rostesc cuvântul „imposibil”.
— Mein Führer, cunosc greutatea vorbelor. Nu-mi iau niciodată
angajamente irealizabile. Cei care procedează altfel vă fac un
deserviciu.
Hitler m-a fixat cu ochii lui duri.
— Cer eforturi mari ofiţerilor mei, Herr General. Germania se luptă
pentru existenţa ei şi pentru apărarea lumii occidentale. În sfârşit, ce
tonaj zilnic apreciaţi dumneavoastră că poate fi realizat?
— Maximum 250 de tone.
— Ridicol! exclamă Keitel. Calculele mele prevăd o medie de 600 de
tone…
— Calculele dumneavoastră sunt greşite, Herr Feldmarschall.
Hitler şi-a muşcat mustaţa. S-a întors spre Jodl:
— Ce părere aveţi, Herr General?
— Potrivit uzanţelor militare, mein Führer, cifrele ridicate
reprezintă o supraestimare sistematică. Cele inferioare – o

— 110 —
subestimare prudentă. Propun să cerem şi părerea
Reichsmarschallului Göring. În calitate de comandant suprem al
Luftwaffe, poate aprecia just posibilităţile reale ale flotei aeriene de
transport.
Göring se afla în acel timp la Paris. Plecase de la Berchtesgaden
direct în capitala Franţei. Chemat la telefon, Reichsmarschallul a
comunicat că se face forte să asigure asediaţilor 500 de tone zilnic.
Şeful statului său major, generalul Jeschonnek, a asigurat O.K.W.-ul
că în cel mai scurt timp va organiza un pod aerian care să
funcţioneze în condiţii optime. Jeschonnek ştia de existenţa
rapoartelor mele şi ale lui von Richthofen. Preferase să le treacă sub
tăcere. Excesul de zel manifestat în acest caz, ca şi în alte
împrejurări, avea să-l coste viaţa. Insuccesul sarcinilor militare
excesive pe care şi le-a asumat fără să fi calculat în prealabil
mijloacele de care dispunea l-a pus mai târziu în situaţia de a-şi
trage un glonte în cap.
— Reichsmarschallul Göring a găsit calea de mijloc. Herr General,
mi-a vorbit Hitler, încântat de răspunsul comandantului forţelor
aeriene. Calea pe care şi eu o socotesc cea mai rezonabilă. Ne oprim
la 500 de tone zilnic.
— Aviaţia de transport, mein Führer, se va strădui să atingă
această limită, dacă, bineînţeles, timpul nefavorabil, ori activitatea
sporită a aviaţiei inamice nu ne vor împiedica…
— Trebuie să o atingem, Herr General! Veţi acorda tot sprijinul
generalului von Richthofen pentru a-şi îndeplini misiunea. Generalul
Zeitzler mi-a supus propunerea dumneavoastră referitoare la
generalul-locotenent Pickert. Aprob să i se încredinţeze misiunea
aprovizionării garnizoanei din Stalingrad. Sunt sigur că generalul
Pickert îşi va îndeplini cu succes sarcina… Ah, să nu uit! Pe viitor,
Herr General, veţi colabora cu Feldmarschallul Erich von Manstein, pe
care l-am numit comandant al noului Grup de armate Don.
L-am fericit în clipa aceea pe von Weichs, fiindcă scăpase de
responsabilitatea frontului Stalingrad. Bănuiam că îmi va veni şi mie
rândul.
În aceeaşi noapte m-am înapoiat la cartierul general al lui von
Weichs. Laolaltă cu ceilalţi generali din Luftwaffe, am lucrat până în
zori la pregătirea operaţiilor de transport. Feldmarschallul von
Manstein nu-şi făcuse încă apariţia.
În primele ore ale dimineţii m-am îmbarcat pe unul din avioanele
de luptă care escortau aeronavele de transport şi m-am îndreptat

— 111 —
spre Stalingrad. Voiam să mă documentez personal asupra condiţiilor
locale. Gestul meu a produs mare surprindere. Generalul von
Sodenstern m-a prevenit că mă expun unui risc inutil. Că pot obţine
informaţiile care mă interesează fără să mă deplasez personal la faţa
locului. I-am urmărit politicos argumentele, dar am făcut tot ce am
găsit de cuviinţă. Trebuie să recunosc că zborul meu era determinat
şi de dorinţa de a-mi revedea fiul.
Apariţia mea la cartierul general al Armatei a 6-a a făcut vâlvă.
Când am ajuns acolo, Paulus se afla în conferinţă cu comandanţii
corpurilor de armată de sub comanda sa. Îmi anunţasem prin radio
sosirea şi eram aşteptat cu nerăbdare. Generalii voiau să afle noutăţi
de la mine.
Când am intrat în subsolul amenajat pentru conferinţe, am
remarcat imediat tensiunea nervoasă întipărită pe chipurile tuturor
celor prezenţi. Desfăşurarea teribilelor evenimente din ultimele zile îl
îmbătrânise pe Paulus, îi scofâlcise obrajii, îl încovoiase, de parcă l-ar
fi apăsat un secol. Generalii de sub comanda sa ofereau imaginea
aceleiaşi disperări, a aceleiaşi mânii neputincioase.
— A intervenit vreo schimbare în hotărârea Führerului? m-a
întrebat Paulus.
Am clătinat din cap.
— Nu. Nu a intervenit nimic, i-am răspuns. Şi nici nu va interveni
vreo schimbare.
Generalul von Seydlitz-Kurbach, comandantul Corpului 52 de
armată, a făcut un gest de revoltă.
— Hotărârea Führerului este incalificabilă. Nu ne este îngăduit să
aşteptăm cu braţele încrucişate nimicirea unui sfert de milion de
soldaţi. Singura şansă reală, fără să ştim sigur dacă vom reuşi, este
să încercăm acum străpungerea din două părţi. Dacă mai întârziem,
totul e pierdut.
— Befehl ist Befehl! rosti mohorât Paulus. Nu am eu căderea să
discut ordinele superioare. Ştiţi bine, am făcut imposibilul spre a
smulge aprobarea evacuării Stalingradului. Führerul a hotărât altfel.
Generalul Jeannicke, comandantul Corpului de armată, îşi
îndreptă statura şi îşi bombă războinic pieptul:
— Şi dumneavoastră, Herr General, vă resemnaţi să va supuneţi
unui ordin absurd? La şcoala de stat-major am învăţat că nu toate
ordinele trebuie executate orbeşte. Unui ofiţer i se cere discernământ,
spirit de iniţiativă. Tot ce pot să vă spun este că Reichenau n-ar fi dat
ascultare ordinului.

— 112 —
 — Eu nu sunt Reichenau, declară Paulus, încleştându-şi mâinile.
Ordinul este ordin!
Generalul von Seydlitz se întoarse spre mine:
— Führerul ne-a ordonat să murim. În ceea ce mă priveşte, refuz
să execut un ordin absurd.
Scoase din buzunarul tunicii un document pe care-l aruncă pe
masă, în faţa comandantului său.
— Ce-i asta? întrebă Paulus, ridicând surprins privirile spre
Seydlitz.
— Un raport, Herr General, pe care vă rog să-l înaintaţi eşaloanelor
superioare.
Paulus îşi aruncă privirile asupra documentului. Parcurse primele
rânduri, apoi îl restitui lui von Seydlitz:
— Nu pot să-l trimit, Herr General. Dumneavoastră refuzaţi pur şi
simplu să executaţi un ordin al Führerului. Raportul dumneavoastră
reprezintă o nesocotire a autorităţii superioare a statului. O
adevărată sfidare! Nu, nu pot să-l trimit!
Seydlitz aspiră adânc aerul:
— Îmi asum întreaga răspundere asupra conţinutului acestui
raport. Planurile O.K.W.-ului referitoare la aprovizionarea noastră pe
calea aerului insultă logica, batjocoresc cele mai elementare principii
tactice. Nici 500 de avioane care ar transporta 1 000 de tone zilnic n-
ar izbuti să acopere nevoile Armatei a 6-a.
— Reichsmarschallul Göring vă asigură 500 de tone pe zi, am
intervenit. Teoretic, este posibil. Practic, nu vă pot furniza mai mult
de 250 de tone zilnic. Nu-mi îngădui să vă mint, meine Herren.
Ceilalţi generali prezenţi se consultau din priviri.
— Ce hotărâre luăm? întrebă generalul Hube.
— Executăm hotărârea Führerului, zise Paulus.
— Trebuie să ne supunem, adăugă Schmidt, şeful statului său
major.
— Refuz să mă supun! ripostă von Seydlitz. Am fost atât de sigur
că vom primi ordinul de ieşire din încercuire, încât am ordonat
evacuarea avanposturilor şi distrugerea echipamentului individual de
care ne puteam lipsi.
— Cred că suntem capabili încă să realizăm o străpungere în
direcţia Kotelnikovo, opină generalul Strecker.
— Astăzi mai avem această şansă, zise Jeannicke. Mâine va fi prea
târziu.
Paulus ridică mâna.

— 113 —
 — Führerul ne-a făgăduit.
— Führerul făgăduieşte multe! strigă von Seydlitz. Suntem sătui de
baliverne!
Schmidt făcu o figură scandalizată.
— Se poate să rostiţi asemenea cuvinte?
Von Seydlitz nu-i acordă nici o atenţie.
— Herr General, vorbi el lui Paulus, dacă O.K.W.-ul îşi menţine
hotărârea de a păstra Stalingradul şi ne ordonă să rămânem pe
poziţii, datoria dumneavoastră de conştiinţă faţă de armată şi de
poporul german vă dictează imperios să luaţi cu toată energia
iniţiativa, spre a evita o catastrofă, nimicirea a 250 000 de soldaţi şi
pierderea întregului material. Nu aveţi de ales!
Îi plângeam pe toţi aceşti oameni care purtau pe umerii lor
responsabilitatea celor douăzeci de divizii întemniţate în Stalingrad.
Se treziseră însă prea târziu la realitate. Din nenorocire O.K.W.-ul şi
Hitler nu se treziseră nici acum, în ceasul al doisprezecelea.
Paulus îmi arătă raportul lui von Seydlitz.
— Dacă îi dau curs şi va ajunge la O.K.W., semnatarul lui va fi
trimis în faţa Curţii Marţiale. În locul meu, ce-aţi face?
M-am uitat la von Seydlitz. Ochii îi scăpărau, oglindind o hotărâre
nestrămutată. Ştiam că nimic nu-l mai putea înspăimânta. Generalii
adunaţi în jurul mesei mă priveau, plini de curiozitate.
— I-aş da drumul, Herr General Paulus.
— Vă mulţumesc, zise von Seydlitz.
— Mai devreme sau mai târziu, adevărul trebuie să iasă la lumină,
zise Jeannicke. Cu cât vom fi mai mulţi cei care protestăm, cu atât
mai repede se va face lumină. Sunt gata să-l contrasemnez.
— Bine, zise Paulus. Îl trimit. Dar numai cu o singură semnătură.
A generalului von Seydlitz. Altfel vom fi acuzaţi de a fi pus la cale o
conspiraţie. Vom fi scoşi din încercuire, ca să fim judecaţi şi puşi în
faţa plutonului de execuţie. Prefer să mor ca un soldat, cu arma în
mână… Să trecem acum la chestiunea aprovizionării. Se întoarse
spre mine: De câte avioane de transport dispuneţi, Herr General?
— Pentru moment, o sută de trimotoare Junkers, care se pot ridica
de pe aerodromurile Tazinskaia şi Morozovskaia, din cotul Donului.
Câte aerodromuri pot fi utilizate aici, la Stalingrad?
— Două. Pitomnik şi Gumrak.
Împreună cu Paulus şi cu ofiţerii săi de stat-major, am întocmit
ordinul de operaţii. În soba de fier din colţul încăperii ardea focul.
Plantonul îl împrospăta, aducând din timp în timp lemne. Soba era

— 114 —
însă prea mică faţă de mărimea camerei. Aburii respiraţiei descriau
volute în aerul rece.
Paulus se apropie de sobă şi îşi întinse palmele, spre a le încălzi.
— Va trebui să facem economie de combustibil.
M-am ridicat de pe scaun, căci îmi îngheţaseră picioarele.
Generalii mă priveau ciudat, ca şi când aş fi fost singurul om sănătos
într-o colonie de ciumaţi.
— Vă fericesc fiindcă puteţi ieşi din închisoarea aceasta fără gratii,
mi s-a adresat von Seydlitz.
I-am zâmbit.
— Pot să vă cer o favoare, Herr General?
Un zâmbet larg i-a luminat şi lui faţa.
— Fiul dumneavoastră trebuie să apară dintr-un moment într-
altul. Când am aflat că veţi veni, i-am dat ordin să se prezinte la
postul de comandă.
Generalul von Seydlitz a deschis uşa care răspundea în
anticameră.
— Kunecke, a sosit locotenentul von Altenburg?
— A sosit chiar în clipa aceasta, Herr General.
— Haide, von Altenburg, grăbeşte-te! a rostit generalul. Tatăl
dumitale te aşteaptă.
Când Albert a intrat în cameră, aproape că nu l-am mai
recunoscut. Halatul îmbrăcat peste manta îl făcea să arate ca un urs
alb. Era bărbierit proaspăt. Vântul, frigul îi tăbăciseră obrazul,
dându-i o tentă cafenie, mult mai închisă decât părul său blond. Era
fericit că mă vede. L-am îmbrăţişat, apoi, ţinându-l de umeri, l-am
întors, ca să-i văd faţa în lumină.
— Arăţi splendid, Albert!
— Vă mulţumesc, Herr General!
Respecta protocolul, evitând expresia familiară „tată” în prezenţa
generalilor.
Mi se rupea sufletul la gândul că va trebui să plec şi să-l las în
încercuire. Aş fi putut să mă folosesc de autoritatea mea şi, sub o
formă ori alta, să-l scot din Stalingrad. Dar ce-ar fi spus camarazii
lui? Cum m-ar fi judecat străbunii mei, mai toţi soldaţi? S-ar fi
răsucit în mormânt! Scoţându-l din Stalingrad, aş fi săvârşit un act
de laşitate. Albert trebuia să împărtăşească soarta camarazilor săi!
Exista totuşi o posibilitate să iasă din Stalingrad… Singura cale
onorabilă: să cadă rănit, şi astfel să fie transportat laolaltă cu alţi
răniţi… în clipa aceea, m-am rugat lui Dumnezeu ca Albert să fie

— 115 —
rănit… Cât de monstruos este războiul!… Ajungi să doreşti ca un
glonte, o schijă să-ţi lovească fiul… îi doreşti să sufere, să se
chinuiască, ştiind că numai astfel poate fi salvat. Dacă rămânea în
Stalingrad, potrivit ordinelor demente ale lui Hitler, era condamnat
irevocabil la moarte.
Pilotul avionului meu şi-a făcut apariţia.
— A sosit momentul să plecăm, Herr General. Convoiul e gata de
decolare.
— Aţi ridicat toţi răniţii? l-a întrebat Paulus.
— Pe toţi, Herr General.
Mi-am luat rămas bun de la Paulus, de la von Seydlitz, de la
ceilalţi generali. Apoi l-am îmbrăţişat pe fiul meu.
— Curaj, Albert! i-am şoptit. Vă scoatem noi repede de aici. Curaj!
I-am strâns încă o dată mâna, bărbăteşte, fără să cred în
promisiunea pe care i-o făcusem. Şi am plecat. O maşină militară mă
aştepta. Albert m-a urmat până la maşină. L-am mai sărutat o dată
pe obraji. N-am fost în stare să-l iau cu mine până la aerodrom. Cred
că m-ar fi podidit lacrimile. Şi unui general nu-i este permis să
plângă. Mai ales în faţa fiului său.
Luasem cu mine raportul lui von Seydlitz. Îi făgăduisem că-l voi
înainta ierarhic.
Am decolat fără incidente, deşi se aşternuse o pâclă uşoară. Până
la Morozovskaia aveam de parcurs 200 de kilometri. Când am ajuns
deasupra liniilor noastre, o ceaţă groasă acoperea pământul.
Convoiul aerian s-a ridicat la trei mii de metri. Acolo, sus, cerul era
însorit şi albastru ca o imensă cupă de cristal. Artileria antiaeriană
inamică ne-a întâmpinat la un moment dat cu un baraj de foc destul
de intens, dar lipsit de eficacitate. Trăgeau, folosindu-se doar de
aparatele de ascultare. Am fost atacaţi apoi de vânătoarea rusă.
Lupta aeriană s-a dezlănţuit aprig. Un Junkers lovit în plin a explodat
în zbor, pulverizându-se într-o ploaie de sfărâmături. Altul a pornit-o
spre pământ, ca o stea filantă. S-a înscris într-o vrilă graţioasă,
pierzându-se în marea de ceaţă. Un avion de vânătoare sovietic,
cuprins de flăcări, a descris un arc vast, ca un curcubeu. L-am
pierdut din vedere doar când a trecut cam la vreo mie de metri sub
pântecele avionului meu. Bătălia aceea aeriană m-a mai trezit din
marasmul psihic în care mă cufundase vizita la comandamentul
Armatei a 6-a.
Stalingradul nu se mai vedea.
O oră mai târziu, soseam la von Weichs. I-am înmânat raportul lui

— 116 —
von Seydlitz. L-a citit cu atenţie.
— Ce părere aveţi? m-a întrebat.
— Păstraţi-l, l-am povăţuit. M-ar durea să-l văd pe omul acesta
căzând sub gloanţele unui pluton de S.S.-işti. În situaţia actuală,
gestul lui de bravadă nu mai foloseşte la nimic.
— Aveţi dreptate, a rostit gânditor von Weichs. Am să-i răspund,
totuşi, numindu-l comandantul frontului de nord al pungii
Stalingradului…
Acesta a fost ultimul act de autoritate al generalului de armată von
Weichs. A doua zi, Feldmarschallul Erich von Manstein a sosit la
cartierul general al Grupului de armate B., spre a-şi lua comanda în
primire…
Venise fără să se grăbească. Unui zbor cu avionul, îi preferase
călătoria mai lentă, dar mai comodă, cu trenul. Aveam o stimă
deosebită pentru capacitatea militară a acestui om. Ştiam că
elaborase planurile de operaţii care duseseră la prăbuşirea
fulgerătoare a armatelor franceze, deşi Hitler îşi asumase în întregime
meritul acestei campanii. Îşi dovedise talentul de strateg în Rusia, pe
frontul de sud, la Sevastopol, şi pe cel de nord, la Leningrad. Acum,
Hitler îi cerea să salveze situaţia la Stalingrad, uitând că von
Manstein era un excelent soldat, dar nu un făcător de minuni.
Întâlnirea mea cu von Manstein la cartierul general de la
Starobelsk s-a desfăşurat într-o atmosferă sumbră, atât la propriu,
cât şi la figurat. Ofiţerii de stat-major erau sub impresia insuccesului
de la Stalingrad. Frigul, dimineţile ceţoase, căderile bruşte de zăpadă,
perspectiva iernii ruseşti, care-şi anunţa atât de aprig începutul,
atacurile masive şi repetate ale infanteriei şi blindatelor inamice,
sprijinite de neîntrerupte bombardamente de artilerie şi aviaţie, dar
mai ales imensul semn de întrebare sub care se înfăţişa viitorul
întregii campanii din Est săpau moralul trupelor. Ştiam cu toţii că
vom retrăi cumplitele experienţe ale iernii ’941, ’942, care nu fusese
deloc clementă cu armatele germane. Eşecul ofensivei pentru
cucerirea Moscovei îşi găsea acum o şi mai cumplită replică în eşecul
ofensivei de la frontul Stalingradului.
— Colaborarea noastră, Herr General, sper să fie fructuoasă, mi-a
spus von Manstein, după ce ne-am strâns mâinile. Iau în primire
frontul acesta în condiţiuni vitrege.
— Generalul von Weichs a făcut tot ce este omeneşte posibil. Cu
forţele pe care le-a avut la dispoziţie, şi în condiţiile date, nici un alt
general n-ar fi izbutit să pună stavilă contraofensivei ruseşti.

— 117 —
 Von Manstein m-a ascultat fără să spună un cuvânt. Nu ştiu dacă
îmi împărtăşea părerea în ceea ce priveşte capacitatea militară a lui
von Weichs. Cred însă că nici el nu-şi făcea mari iluzii în ceea ce
priveşte misiunea ce-i fusese încredinţată.
În aceeaşi zi am participat la prima lui conferinţă cu comandanţii
de mari unităţi de sub comanda sa. Grupul de armate Don avea să
cuprindă Armata a 6-a, imobilizată la Stalingrad, Armata a 4-a
blindate – din care nu mai rămăsese intactă decât Divizia 16
motorizată – resturile Corpului 48 blindate, precum şi resturile
Armatelor 3 şi 4 române, care suferiseră şocul principal al
contraofensivei ruseşti. Pe lângă acestea, i se făgăduiseră întăriri
alcătuite din Divizia a 6-a, care urma să sosească din Franţa, şi din
Divizia a 23-a, luată de pe frontul din Caucaz. Aceste două divizii
aveau să alcătuiască cea de-a 4-a Panzerarmee. O.K.W.-ul îi
făgăduise în plus Divizia a 17-a, menită a constitui rezerva Armatei a
4-a „Panzer”.
Von Manstein trebuia să nu-şi precupeţească eforturile dacă voia
să pună capăt haosului de pe întregul front încredinţat grupului său
de armate. Fugarii din toate unităţile care alcătuiseră compozitul
Grup de armate B, al lui von Weichs, lovit de contraofensiva inamică,
inundaseră căile de comunicaţie, gările, satele dinapoia frontului.
Feldjandarmerie nu izbutea să pună zăgaz şuvoaielor de oameni care
se scurgeau spre vest.
S-a dovedit numaidecât că, în ciuda unor mari strădanii, aviaţia de
transport nu reuşea să realizeze aprovizionarea Stalingradului în
limitele promise şi ordonate de Reichsmarschallul Göring. Nu numai
că nu izbutise să atingă plafonul de 500 de tone zilnic, dar nici cifrele
făgăduite de von Richthofen sau de mine nu au putut fi respectate.
Timpul defavorabil, aviaţia de vânătoare şi barajele artileriei
antiaeriene inamice, pe care numai orbii şi surzii de la O.K.W. nu
putuseră să le prevadă, făceau ravagii printre aeronavele noastre de
transport. Pierderile raportate de Pickert înregistrau creşteri
alarmante. Zeci, apoi sute de trimotoare Junkers şi-au găsit sfârşitul
pe stepele acoperite cu zăpadă.
Se lăsase un frig atroce. Avioanele de pe sol erau lipsite de orice
adăpost. Se iroseau ore întregi spre a se dezgheţa motoarele, ore care
ar fi trebuit folosite pentru aprovizionarea Armatei a 6-a. Lipsa
hangarelor îngreuna executarea reparaţiilor strict necesare. Pentru
mâinile înţepenite de frig ale mecanicilor, orice operaţie devenea o
adevărată tortură. Maiorul Stallberger, şeful secţiei logistică a celui

— 118 —
de-al 8-lea corp aerian, era disperat. Procentajul avioanelor
disponibile scăzuse cu aproape 75 la sută.
Operaţiile de regrupare a forţelor din Grupul de armate Don se
dovediră şi ele în curând mai dificile decât îşi închipuia von
Manstein. Unităţile pe care Feldmarschallul plănuia să le folosească
pentru deblocarea Stalingradului trebuiră trimise în alte sectoare.
Divizia 16 motorizata, de pildă, primise ordinul să acopere golul
imens dintre Caucaz şi Volga. Alte unităţi se desfăşurau pe un front
de aproape 800 de kilometri, de la Don şi până la stepa calmucă.
Von Manstein intenţiona să scoată Armata a 6-a din Stalingrad,
să-şi retragă unităţile din Caucaz şi, după ce va reconstitui un front
scurtat, de-a lungul Donului – care-i va permite să realizeze
concentrări de formaţiuni blindate – să declanşeze o ofensivă de mari
proporţii. Ideea nu-mi părea irealizabilă. Din nefericire, Hitler nu
concepea să piardă nici temporar teritoriile cucerite. În cadrul
planurilor sale aberante, Führerul preconiza o ieşire a Armatei a 6-a
din Stalingrad, dar nu spre vest, ci spre est. În închipuirea lui
bolnavă, o şi vedea atingând Uralul.
Într-o seară, după o lungă şi istovitoare conferinţă, von Manstein
m-a poftit să bem câte un pahar cu ceai. Era împovărat de gânduri.
— Sunt foarte stânjenit, Herr General, de hotărârile Führerului,
care îmi impune soluţii uneori… cum să spun?… dificile! Credeţi-mă,
am acceptat cu un simţământ de profundă îngrijorare noua mea
însărcinare. Ştiam că trebuia să trec sub comanda imediată a
Führerului şi mai ştiam câte dificultăţi implică o asemenea situaţie.
Nu i se poate contesta Führerului ochiul câmpului. Deşi aparent este
un amator, s-a dovedit adeseori un strateg versat…
Von Manstein mă privea atent, aşteptând de la mine primul pas.
L-am făcut, cu o violenţă şi o sinceritate care l-au uimit:
— Permiteţi-mi, Herr Feldmarschall, să mă îndoiesc de capacitatea
strategilor autodidacţi. Un caporal, oricât ar fi de talentat, nu poate
ajunge peste noapte căpetenia unor mari armate. Rezultatele s-au
văzut. Soldaţii germani abia îşi mai trag sufletul. Führerul uită că
soldaţii aceştia sunt oameni.
Interlocutorul meu înţelese că nu avea de ce păstra rezerve faţă de
mine.
— Da, zise el, alegându-şi cuvintele. Uită! Uită, pentru că el se
socoteşte supraom şi ca atare cere şi altora eforturi supraomeneşti.
Dar nu despre aceasta e vorba. Führerul nu este un simplu caporal.
Eu socot că are talent militar. Îi lipseşte, însă ceea ce s-ar putea

— 119 —
numi experienţă. Nu vrea să înţeleagă adevăruri elementare, la
îndemâna oricărui ofiţer de stat-major. E în stare să-ţi înşire statistici
interminabile despre forţele armate amice şi inamice, dar nu concepe
uzura acestor unităţi. Pentru el, un corp de armată rămâne un corp
de armată chiar dacă efectivul s-a redus la nivelul unui regiment.
Afară de aceasta, încrederea sa în propria-i superioritate asupra,
tuturor celorlalţi comandanţi ai armatei nu poate să aibă decât
urmări funeste…
Ascultându-l pe von Manstein, nu mă puteam opri să nu fac un
paralelism între declaraţiile sale şi cele ale altor generali.
— A supraestimat întotdeauna importanţa resurselor tehnice,
adăugă von Manstein, vorbind parcă pentru sine. Nu este în stare să
aprecieze raportul care trebuie să existe între calitate şi cantitate. Cu
câteva tancuri Tigru, oricât ar fi ele de perfecţionate, nu poţi restabili
situaţii care necesită un număr considerabil de trupe şi de blindate.
Ceea ce se întâmplă aici, pe Frontul de Răsărit, este pilduitor. Mi-a
trimis o divizie din Franţa, intactă şi perfect utilată. Ce pot face însă
cu o divizie, la care se adaugă alte câteva unităţi de blindate, acestea
reduse la mai puţin de jumătate, când trebuie să înfrunt formidabila
forţă pe care o reprezintă actualmente ruşii? Da, da, revirimentul
rusesc devine pentru noi o adevărată lovitură de măciucă… deşi,
pentru un comandant sau conducător cu oarecare experienţă nu este
de conceput să nu fi prevăzut şi posibilitatea unei eventuale redresări
a inamicului, mai ales când e vorba de Rusia. Sper să-i înfrângem. Va
fi însă foarte greu, foarte greu… Se uită la mine cu aceeaşi privire
absentă, deşi fixă, şi îşi descărcă sufletul şuierând:
— În curând vom declanşa ofensiva. Succesul sau insuccesul
atârnă de un fir de păr. Sunt obligat să mă călăuzesc după
concepţiile Führerului. Cred însă… cred că până la urmă voi face tot
ceea ce socotesc eu că este mai bine.
— Adică?
— Am să ordon lui Paulus să părăsească Stalingradul… Făcu iar o
pauză, apoi încheie cu acelaşi oftat: Dacă va mai putea să-l
părăsească…
Am clătinat din cap.
— Vă urez succes, Herr Feldmarschall. Aviaţia îşi va face datoria.
Să sperăm că succesele operaţiilor vor justifica sacrificiile de până
acum.
Mi-am golit ceaşca de ceai, apoi m-am ridicat.
— Îmi permiteţi să mă retrag. Mai am ceva de lucru în seara

— 120 —
aceasta…
N-am vrut să-i împărtăşesc şi alte îndoieli ale mele. Avea nevoie de
întreaga energie şi de întreg optimismul în marea bătălie care se
pregătea. Îi doream din tot sufletul să reuşească. De succesul
marşului său asupra Stalingradului depindea salvarea lui Albert…
La 13 decembrie, Corpul de armată 47 blindate a primit ordinul să
pornească la luptă. Două sute de kilometri îl despărţeau de
Stalingrad. Divizia a 6-a, venită din Franţa, a intrat în acţiune.
Sprijinită de Divizia 23, redusă la 40 de tancuri, a reuşit să
străpungă poziţiile avansate inamice. Pătrunzând adânc în
dispozitivul rusesc, urma să atingă, la 19 decembrie, Mişkovo,
parcurgând până la această dată 130 de kilometri.
Noaptea se vedeau fâşiile de lumină ale proiectoarelor din
Stalingrad, străpungând ca nişte ţepi de arici cerul.
— Cu orice riscuri, am hotărât să trec peste dispoziţiile
Führerului, mi-a declarat von Manstein la una din conferinţele cu
statul său major. Am dat ordin lui Paulus, pe propria mea
răspundere, să evacueze Stalingradul, să încerce cu toată armata sa
o străpungere a încercuirii în direcţia Mişkovo, ca să facă joncţiunea
cu Corpul 47.
Ştiam că von Manstein se bucura de un mare prestigiu în ochii lui
Hitler şi speram că acesta, pus în faţa faptului împlinit, îl va accepta
ca atare. Lui Paulus nu-i rămânea decât să execute ordinul, cu atât
mai mult cu cât era acoperit de autoritatea şefului său ierarhic. Mare
a fost însă stupefacţia lui von Manstein când comandantul Armatei a
6-a a refuzat – în termeni ocoliţi, ce-i drept – să execute ordinul. Au
urmat câteva discuţii, pe calea undelor, între Feldmarschall şi
Paulus.
Paulus a obiectat că nu poate ieşi în întâmpinarea generalului
Hoth, comandantul Corpului 47, deoarece nu dispune de carburant
suficient pentru unităţile sale blindate şi motorizate. Dacă s-ar folosi
de actualele sale disponibilităţi, nu ar fi în stare să parcurgă mai
mult de treizeci de kilometri, căci ar cădea în pană de carburanţi.
Von Manstein i-a explicat că diviziile aflate în drum spre Stalingrad
sunt urmate de 3 000 de tone de carburanţi şi de alimente. Paulus s-
a mărginit să răspundă că Führerul a interzis Armatei a 6-a ieşirea
din Stalingrad şi că diviziile trimise spre a-l despresura au datoria să
pătrundă ele până la oraşul-fortăreaţă. Enervat de încăpăţânarea lui
Paulus, von Manstein a trimis la Stalingrad – pe calea aerului – pe
maiorul Eismann din statul său major, cu misiunea de a-i demonstra

— 121 —
lui Paulus absurditatea refuzului său şi gravele consecinţe la care
expunea Armata a 6-a dacă nu va ieşi din încercuire. Imposibilitatea
asigurării unei aprovizionări adecvate în combustibil şi muniţii va
scădea treptat capacitatea de luptă a trupelor sale. În cele din urmă,
acestea vor fi nevoite să înceteze orice rezistenţă şi să capituleze.
Ceea ce nu ar fi pe placul Führerului…
În acelaşi timp, a intervenit un fapt care a răsturnat definitiv
situaţia în favoarea ruşilor, pecetluind soarta asediaţilor din
„fortăreaţa” Stalingrad. Parcă dinadins, armatele sovietice au
declanşat o ofensivă de mari proporţii, spre a contracara orice şansă
de reuşită planului lui von Manstein. La 16 noiembrie, Armata 1
rusă, profitând de ceaţa care se lăsase de-a lungul Donului, a căzut
prin surprindere asupra Armatei a 8-a italiene. Aceasta a intrat în
debandadă. Unităţile dislocate de rapida înaintare a blindatelor
ruseşti n-au mai opus decât o rezistenţă sporadică. Ruşii au
înregistrat încă din prima zi o pătrundere adâncă de 25 de kilometri.
Von Manstein a informat imediat O.K.W.-ul. Hitler, scandalizat de
comportarea aliaţilor săi, a telefonat lui Mussolini, cerându-i să
ordone comandamentului italian o restabilire a frontului. După cum
am aflat mai târziu, Ducele a fost tare vexat de tonul lui Hitler.
În acest timp, ruşii şi-au dezvoltat ofensiva, aruncând în bătălie
Armata lor a 6-a, precum şi Armata a 3-a de gardă.
Atacul Armatei a 6-a era axat pe direcţia Voroşilovgrad, iar cel al
armatei a 3-a, pe direcţia Stalino. Efectele au fost fulgerătoare.
Frontul nostru era ameninţat de un dezastru. Peste un milion de
oameni riscau să aibă soarta armatei încercuite la Stalingrad.
Armata a 4-a „Panzer” a contraatacat, spre a restabili frontul.
Prinsă în luptă cu forţele uriaşe ale ruşilor, şi ameninţată din flanc de
Armata a 5-a blindată rusă, care a irupt pe frontul Cir, a cerut
întăriri. Von Manstein nu mai avea la dispoziţie decât Corpul de
armată 47, angajat în operaţia despresurării Stalingradului.
Feldmarschallul a cerut iarăşi lui Paulus să treacă la atac, spre a crea
o diversiune. A întâmpinat un nou refuz. Hitler, consultat direct de
Paulus, interzisese evacuarea „fortăreţei” de pe Volga.
Bătălia această titanică s-a prelungit până în ajunul Crăciunului.
Majoritatea forţelor noastre aeriene au trebuit să intervină în
sprijinul Armatei a 4-a,. Panzer”, slăbind efortul necesitat de
aprovizionarea Stalingradului.
Von Manstein a aşteptat până în ultimul moment ca Armata a 6-a
să facă un efort, spre a realiza joncţiunea cu Corpul 47. În cele din

— 122 —
urmă şi-a dat seama că încercările lui de a salva cei 200 000 de
oameni care mai rămăseseră în viaţă la Stalingrad riscau să
compromită situaţia întregului front de la est de Don. În ajunul
Crăciunului a dat ordin generalului Hoth să desprindă din corpul său
de armată Divizia a 6-a – cea mai puternică – şi să o trimită în
sprijinul Armatei a 4-a „Panzer”, grav ameninţată în sectorul
Morozovskaia.
Cadoul de Crăciun pentru ofiţerii şi soldaţii din Armata a 6-a,
încercuită la Stalingrad, s-a rezumat la o veste tragică. Pierduseră
ultima şansă de a mai fi salvaţi. Moartea lor era pecetluită.
La 23 decembrie, contraofensiva Grupului de armate Don, pentru
despresurarea Stalingradului, a încetat. Ofensiva sovietică la est de
cotul Donului urma să se dezvolte până la 31 decembrie, când frontul
avea să se stabilizeze provizoriu pe linia Bielosodsk, Milerovo,
Morozovsk, Ţimlianskaia.
Cât de departe e această expunere seacă de zugrăvirea realistă a
faptelor! Îngrozitoarea situaţie a oamenilor închişi în Stalingrad avea
să atingă culmi inimaginabile. După Crăciun, Paulus a hotărât
reducerea raţiei de pâine de la 200 de grame la 100 de grame. Iarna
rusească s-a instalat cu întregul ei cortegiu de orori. S-au înregistrat
brusc mari scăderi de temperatură, fluctuând în cele din urmă între
minus 30° şi minus 40°. Degerăturile au prins să facă ravagii mai
teribile decât armele de foc. S-au semnalat primele morţi prin
inaniţie.
Menţinerea podului aerian a fost posibilă cu preţul unor pierderi
catastrofale, cifrate la 536 de aeronave de transport, 143 de avioane
de vânătoare şi 123 de bombardiere. Făgăduielile lui Göring, făcute
cu uşurinţă, de la cartierul general al Luftwaffe din Paris, îşi dădeau
acum roadele. Capturarea de către ruşi a aerodromurilor de la
Tazinskaia şi Morozovskaia ne-a silit să ne mutăm bazele de plecare
mult mai înapoi, şi anume la Salsk, Novocerkask şi Ceretkovo. Astfel,
s-a dublat distanţa care trebuia parcursă de fiecare dată.
Posibilităţile de aprovizionare zilnice au scăzut sub 100 de tone.
Apelurile repetate ale lui Paulus rămâneau fără rezultat. Avioanele de
transport aduceau în schimb recoltă bogată de răniţi şi degeraţi, fără
să-i poată însă evacua pe toţi. Cei rămaşi de la un transport la altul
erau sortiţi unei morţi sigure, din cauza frigului şi a imposibilităţii de
a fi se da ajutor medical. Parcurgeam zilnic listele răniţilor, sperând
să întâlnesc şi numele lui Albert. De fiecare dată încheiam lectura,
apăsat de un groaznic simţământ de frustrare.

— 123 —
 Către sfârşitul celei de-a doua săptămâni a lunii ianuarie, am
primit o scrisoare de la Albert.
„Astăzi, dragă tată, m-am uitat pe hartă şi m-am cutremurat când
am văzut cât suntem de singuri. Führerul, în care ne-am încrezut
atâta, ne-a uitat sau ne-a lăsat în mod voit pradă duşmanului.
Domnii generali de la O.K.W. au conştiinţa curată! Un sfert de milion
de oameni sunt lăsaţi să piară, pentru ca gloria Führerului şi a celui
de-al treilea Reich să supravieţuiască secolelor. Ce minciună! Mileniul
de pace germană făgăduit de Führer va dăinui numai în textele
discursurilor lui demagogice. Am stat de vorbă cu mai mulţi ofiţeri. În
vreme ce viscolul şuieră, gerul ne arde şi bombele aruncate din
bombardierele ruseşti cad în jurul nostru, răscolind ruinele,
camarazii mei şi cu mine ne-am împărtăşit gândurile. Ştim că pentru
noi nu mai există nici o speranţă, în ciuda comunicatelor
încurajatoare şi îndemnurilor patriotarde primite zilnic prin radio de
la O.K.W.
După ce vom pieri cu toţii, îmi spunea un locotenent de tancuri,
ziarele din Germania vor publica vestea în chenar negru, acordându-
ne onoruri post mortem şi dându-ne pildă generaţiilor viitoare. Ce
pălăvrăgeală blestemată!
Un ofiţer dintr-o unitate de artilerie îmi mărturisea deunăzi: «Nu
sunt laş, dar mi-e sufletul amar fiindcă a trebuit să-mi arăt vitejia în
slujba unei cauze absurde şi a unor criminali cu galoane multe pe
umăr. Ştiu că vom muri cu toţii. Nu ştiu însă de ce poporul german a
îngăduit să ajungem aici!»
Un altul îmi declara cu durere în suflet: «Din întreaga noastră
divizie n-am mai rămas decât 76 de oameni. Restul au murit.
Majoritatea zac îngheţaţi sub un linţoliu de zăpadă. Pământul e atât
de tare, încât nici nu pot fi înmormântaţi».
Am în unitate, dragă tată, un soldat din Hitlerjugend. Are un chip
de fată. În ochii lui albaştri citeşti o nedumerire dureroasă. Nu-i vine
să creadă că sfârşitul se apropie şi că Führerul ne-a uitat.
«Comunicatele, îmi spunea el, afirmă că soldaţii mor cu numele lui
Hitler pe buze. Aceasta e cea mai neruşinată minciună. Băieţii din
Hitlerjugend, care şi-au dat sufletul în preajma mea, n-au rostit
numele lui Hitler decât blestemându-l.»
Dragă tată, vom mai supravieţui poate câteva zile. N-am să cad în
captivitate. În ultima clipă am să-mi trag un glonte în cap. Când am
plecat pe front, m-ai sărutat şi m-ai îndemnat să fiu credincios
drapelului ţării mele. Identificam atunci ţara mea cu Hitler,

— 124 —
conducătorul ei. Cât de cumplit m-am înşelat! Aş fi făcut mai bine
dacă, în loc să-l adulez, l-aş fi omorât cu un glonte.
Am încredinţai această scrisoare unui ofiţer de aviaţie, ca să nu
cadă pe mâna cenzurii. În nenorocirea în care ne aflăm, se mai
găsesc încă fanatici – i-aş denumi mai degrabă demenţi – care citesc
scrisorile destinate celor de acasă. Este interzis să ne plângem, căci
nu trebuie să-i demoralizăm pe cei rămaşi în patrie. Nu-ţi vine să râzi
de această tragică enormitate?
Plătim cu suferinţele noastre păcatul de a fi încălcat pământuri
care nu ne aparţin. Există o justiţie imanentă. Toate popoarele care
săvârşesc această crimă sunt condamnate. Mai curând sau mai
târziu îşi vor ispăşi pedeapsa.
Te îmbrăţişez, dragă tată, şi te rog să te gândeşti din când în când
la fiul dumitale,
Albert”

Am împăturit scrisoarea şi am strecurat-o în buzunarul de la

piept, care purta insigna „Crucii de Fier”. Am citit o singură dată
rândurile lui Albert. Dar mi s-au întipărit atât de bine în minte, încât
aş putea să le repet de la primul cuvânt şi până la ultimul.
Da! Fiul meu avea dreptate, după cum au dreptate şi Stauffenberg
şi Beck şi Oster.
Peste câteva zile am fost chemat iarăşi la Rastenburg. În avionul
care avea să mă ducă până acolo, a luat loc şi generalul Hube, care
fusese scos temporar din încercuire, spre a i se conferi frunzele de
stejar la „Crucea de Fier” în gradul de cavaler.
Pe drum am vorbit mult despre situaţia de la Stalingrad. Ca şi
mine, era indignat şi împotriva lui Göring, care, prin făgăduinţele sale
nesăbuite, îl încurajase pe Hitler să se arate atât de intransigent în
ceea ce priveşte păstrarea Stalingradului.
Mă întrebam dacă nu eram chemat la Rastenburg spre a mi se
comunica destituirea din toate funcţiile pe care le deţineam. În orice
caz, mă aşteptam să mi se facă aspre reproşuri referitoare la
activitatea aviaţiei noastre.
Hitler l-a primit mai întâi pe Hube. În cadrul unei scurte
ceremonii, i-a înmânat distincţia acordată, felicitându-l pentru
bravura sa.
Generalul Hube i-a mulţumit pentru cinstire, dar n-a omis în
încheiere să-i toarne un adevăr amar:
— Mein Führer, aţi executat prin împuşcare generali de armată. De

— 125 —
ce nu ordonaţi să fie împuşcat şi generalul de aviaţie care v-a
făgăduit că va aproviziona Stalingradul?
Aluzia era străvezie. Hitler s-a mărginit să-l asigure că va face
imposibilul spre a despresura Stalingradul.
Odată ceremonia încheiată, generalul Hube a fost trimis din nou la
Stalingrad, unde avea să-şi aştepte sfârşitul, purtând însă pe piept
„frunzele de stejar”. Superbă consolare.
După plecarea lui Hube, Hitler m-a chemat în cabinetul său. Erau
acolo toţi membrii clicii Keitel-Jodl.
— Herr General, am stabilit un nou plan de operaţii pentru
despresurarea Stalingradului.
„Iar?” am reflectat scârbit.
Placa aceasta cu despresurarea o auzisem de atâtea ori, încât mi
se făcuse lehamite. Ştiam ce temei se putea pune pe promisiunile lui
Hitler.
— Am hotărât să execut o retragere metodică a aripii drepte a
Grupului de armate A., a continuat el, arătându-mi pe hartă
desfăşurarea acţiunii propuse. Diviziile acestea le voi folosi pentru a
sprijini Armata a 4-a „Panzer”, care luptă în defensivă la 70 de
kilometri dincolo de Kotelnikovo. Voi zăvorî de asemenea golul lăsat
de italieni, ca să împiedic pe ruşi să se reverse în bazinul Doneţului.
Pentru a realiza această vastă operaţie, care cere un anumit timp,
Armata a 6-a trebuie să reziste la Stalingrad, să reţină în continuare
pe cei 500 000 de ruşi care o asediază. Dacă Armata a 6-a ar înceta
să mai lupte, jumătatea aceea de milion de ruşi ar rămâne
disponibilă întărind trupele inamice aflate în luptă cu Grupul de
armate Don.
Raţionamentul lui Hitler nu era lipsit de o oarecare logică. Pleca
însă de la o premisă falsă. Îi lipsea timpul util pentru desfăşurarea
acestor operaţii. Diviziile menţionate, din Grupul de armate A., nu se
puteau deplasa până în sectorul luptelor mai înainte de zece zile,
dacă nimic nu le-ar fi stânjenit înaintarea. Iarna extrem de grea,
drumurile înzăpezite şi atacurile sovietice le îngreunau însă
mişcările. Iar Armata a 6-a a lui Paulus era la capătul resurselor.
I-am explicat că unul din cele două aerodromuri din Stalingrad
căzuse în mâna ruşilor şi că cel de-al doilea se şi afla sub focul
artileriei lor cu tragere lungă. În condiţiunile actuale, chiar şi absolut
insuficienta aprovizionare a Armatei a 6-a nu se mai putea face – cu
oarecare succes – decât noaptea. În nici un caz, însă, nu eram în
situaţia de a-i acoperi nevoile. Pierderile înregistrate de Luftwaffe, în

— 126 —
oameni şi aparate, se ridicau la cifre uriaşe.
Keitel mă privea iritat. Îşi netezea din când în când mustaţa, cu o
nervozitate vizibilă. Jodl era calm. Ştia că am dreptate, dar mă lăsa
să mă zbat singur.
— Veţi face imposibilul, Herr General! a rostit la un moment dat
Hitler, încercând să pună capăt obiecţiilor mele.
Scrisoarea din buzunarul de la piept îmi insufla curajul să-i spun
tot adevărul. I-am descris în culori realiste situaţia dezastruoasă a
trupelor din Stalingrad, foametea de acolo, lipsa de muniţii, de
medicamente, de combustibil, de moral
— Am reuşit să scoatem din încercuire 30 000 de răniţi, mein
Führer. Dar alţi 18 000 zac în pivniţe neîncălzite, aşteptând
medicamente, şi este inutil să vă mai spun că numărul lor creşte
neîncetat. Până şi soldaţi din linia întâi, chiar şi dintre cei nerăniţi,
sunt găsiţi dimineaţa morţi, degeraţi, cu mâna pe armă. Pământul e
atât de tare din cauza gerului, încât nu pot fi săpate gropi
individuale. Asediaţii au ajuns să-şi mănânce ultimii cai. Au devorat
carnea crudă, pentru că n-au avut combustibil ca să o frigă. Înghit
zăpadă ca să-şi potolească setea. Situaţia oamenilor a devenit
intolerabilă.
Îi vorbeam dârz, gândindu-mă la Albert şi la camarazii lui. Ştiam
că vorbele mele nu aveau să fie consemnate în procesele-verbale.
Erau prea aspre. Hitler mă asculta întunecat. Îşi muşca buzele, şi
mâinile începuseră să-i tremure. S-ar fi zis că auzea pentru prima
oară asemenea vorbe. Nimeni nu îndrăznise, probabil, să-i
zugrăvească realitatea, sau dacă o făcuse, nu fusese luat în seamă.
În vreme ce îmi revărsam amărăciunea, înfăţişându-i orori care
depăşeau cele mai îngrozitoare scene imortalizate de penelul lui
Goya, îmi spuneam că după ce îmi voi încheia rechizitoriul, voi fi
probabil arestat, sub învinuirea de defetism. Ajunsesem însă într-o
stare că puţin îmi păsa de urmări.
Hitler nu m-a întrerupt. Abia după ce am terminat tot ce aveam de
spus. A rostit cu voce scăzută, aş fi tentat să o definesc „sepulcrală”
dacă nu m-aş teme de efecte fals melodramatice:
— Herr General, v-am ascultat cu atenţie. Sunt informat asupra
acestei situaţii. Acum o oră am primit un raport din partea
generalului Paulus. Care solicita autorizaţia de a capitula, invocând
dificultăţile menţionate şi de dumneavoastră. A trebuit să-l refuz.
Interesele superioare ale Germaniei impun Armatei a 6-a să reziste pe
poziţie până la ultimul om. Dacă trupele noastre care vor sparge

— 127 —
încercuirea vor găsi numai mormane de cadavre, va însemna că eroii
de la Stalingrad şi-au făcut datoria şi că memoria lor va fi în veci
slăvită. Le vom înălţa un monument care să supravieţuiască
mileniilor.
Începuse iar să divagheze, adoptând acea poză teatrală care mai
avea încă darul să-i impresioneze pe unii auditori. Keitel îl privea cu
extaz. Ceilalţi ofiţeri se comportau ca şi când ar fi fost electrizaţi de
vorbele lui inspirate. Mimau atitudini războinice, de soldaţi decişi să-
şi dea ultima picătură de sânge pentru patria germană şi pentru
conducătorul ei.
Aveam senzaţia că mă aflu pe un podium. În faţa omenirii uluite, o
trupă de histrioni demenţi oferea un spectacol care se voia măreţ, dar
care nu reuşea decât să trezească repulsie.
Stauffenberg găsise o soluţie, şi voia să o pună în practică. Îmi
vorbise despre planurile sale. Iar eu aveam datoria să-l ajut. Din
toate puterile mele…
M-am înapoiat la cartierul general al lui von Manstein. I-am relatat
convorbirea mea cu Hitler. Am insistat asupra hotărârii lui de a se
prelungi până la ultima limită rezistenta apărătorilor Stalingradului.
Feldmarschallul a ridicat din umeri.
— Situaţia Armatei a 6-a este disperată. Paulus suportă acum
consecinţele propriei sale pasivităţi. Când i-am cerut sa încerce
stabilirea joncţiunii cu trupele noastre, dispunea de o sută de
tancuri. Se plângea că nu are combustibil suficient spre a ajunge
până la noi. Atacul pe care l-ar fi dezlănţuit în direcţia noastră ar fi
uşurat misiunea Armatei a 4-a „Panzer”. Poate că am fi reuşit să
străpungem cordonul inamic din jurul Stalingradului. Chiar dacă nu
am fi încheiat cu succes această operaţie, am fi avut conştiinţa
împăcată că am făcut totul spre a obţine o soluţionare a crizei.
Intervenţia diviziilor din flancul stâng al Grupului de armate A.,
preconizată de Führer, este utopică. Cred că sunteţi de acord cu
mine. Acum, însă, continuarea rezistenţei Armatei a 6-a a devenit
imperioasă. Dacă trupele inamice angajate în luptă cu forţele de sub
comanda lui Paulus ar deveni disponibile, frontul nostru întreg ar fi
literalmente măturat. Armata a 6-a trebuie deci să lupte până la
ultimul om. Nu pentru a se mai salva, ci pentru a ne salva, într-o
oarecare măsură, pe noi. Este nedrept să prelungim suferinţa sutelor
de mii de soldaţi încercuiţi – mă întreb dacă mai sunt sute de mii,
după pierderile înregistrate până la ora actuală – însă războiul
modern are legile lui. Odată pornit, nu i se mai poate pune capăt

— 128 —
decât odată cu nimicirea uneia din tabere. Mă mir că pilda celui
dintâi război mondial, cu urmările lui pentru învinşi, nu i-a pus pe
gânduri pe conducătorii noştri mai înainte de a trece graniţa Poloniei.
În cursul zilelor următoare am făcut o nouă vizită la Stalingrad.
Cercul inamic din jurul oraşului se strânsese atât de tare, încât
aterizările pe singurul aerodrom rămas în mânile Armatei a 6-a se
mai efectuau numai la adăpostul nopţii. Ziua ne mărgineam să
paraşutăm baloturi.
Paulus ne-a primit în subsolul clădirii „Univermag”. Era năuc. Mi-
a vorbit îndelung de necesitatea sporirii aprovizionărilor. Pierderea
aerodromului de la Pitomnik constituise o lovitură cumplită. I-am
răspuns că am atins plafonul posibilităţilor noastre, şi aşa destul de
reduse. Mi-a vorbit despre parlamentarii sovietici care, la 8 ianuarie,
au oferit Armatei a 6-a condiţiile unei capitulări onorabile. Le-a
respins, fiindcă avusese încredere în făgăduielile lui Hitler. De atunci
şi până la data actuală, situaţia se înrăutăţise considerabil, Armata a
6-a pierduse mai mult de trei sferturi din teritoriul deţinut la
începutul asediului. Supravieţuitorii înfometaţi erau ameninţaţi să fie
izolaţi în două pungi.
— Unităţi disparate, nesocotindu-mi ordinele, au încercat să se
strecoare înapoi spre vest printre poziţiile inamice, în speranţa că vor
atinge avanposturile Grupurilor de armate Don sau A., mi-a declarat
el cu amărăciune. Au refuzat să înţeleagă că merg la sinucidere.
Orice rezistenţă a devenit inutilă.
L-am văzut şi pe generalul von Seydlitz. Era pământiu. A încercat
să-mi zâmbească.
— Aţi dori, desigur, să vă revedeţi fiul. În momentul de faţă, însă,
nu mai ştiu nimic despre el. Am pierdut orice legătura cu unitatea
lui. Suntem pierduţi, Herr General. Suntem pierduţi!
Am ieşit ameţit şi eu din adăpostul lui Paulus. În jurul oraşului
luptele se desfăşurau cu furie. Cerul era luminat intermitent de
fulgerările exploziilor.
Drumul până la aerodrom l-am făcut pe jos, ca şi la sosire. După
cum am putut să-mi dau seama, aterizările avioanelor noastre la
Stalingrad aveau să sisteze în curând. Aprovizionarea nu se va mai
face decât prin paraşutări. Aerodromul ajunsese sub focul
mitralierelor inamice.
Mergeam bâjbâind printre ruine. Mă conduceau doi ofiţeri tineri
din statul-major al lui Paulus. Mă uitam la ei şi le plângeam
tinereţea. Slabi ca nişte umbre, nebărbieriţi, murdari, mă făceau să

— 129 —
mă gândesc la Albert.
M-am împiedicat, de cadavre de soldaţi, ţepeni ca nişte blocuri de
gheaţă şi acoperiţi de zăpadă. Ori de câte ori întâlneam grupuri de
militari, încercam să le desluşesc feţele livide în lumina crudă a
exploziilor. Printre ei îl căutam pe Albert. Speram nebuneşte să-l
întâlnesc.
Exageram dificultăţile drumului, ca să-mi încetinesc mersul.
Voiam să câştig timp. Să văd cât mai mulţi soldaţi. Albert! Albert, fiul
meu drag!…
Când am ajuns la avion, se crăpa de ziuă. Pilotul m-a primit cu
reproş. Întârzierea mea punea în primejdie un întreg convoi aerian.
Mi-am luat rămas bun de la cei doi ofiţeri. Le oferisem mai înainte
câteva pachete de ţigări. Ultimele pe care le mai aveam asupra mea.
M-am urcat în carlingă. Asupra aerodromului se dezlănţui brusc un
intens foc de artilerie. Un avion cu răniţi, lovit în plin, sări în aer.
Altul luă foc.
Potrivit ordinelor mele, avionul meu a decolat ultimul. Când am
survolat aerodromul, mi s-a strâns inima. Vedeam de acolo de sus
mulţimea aceea de soldaţi tineri, condamnaţi la moarte sau la
captivitate. Mă întrebam, care din alternative este mai bună?
Proiectilele artileriei antiaeriene inamice se spărgeau în jurul
avionului. Suflul exploziilor cutremura uneori aeronava. Stalingradul
rămânea în urmă. Am trecut în chip miraculos prin toate barajele
antiaeriene. Destinul mă menaja, rezervându-mi alte suferinţe. Când
am ajuns deasupra liniilor germane, eram cu desăvârşire năuc. În
zilele următoare m-am comportat ca un automat. Trăisem momente
atât de îngrozitoare, încât mă mir că am avut puterea să le
supravieţuiesc.
Mesajele primite zilnic de la Paulus indicau o deteriorare rapidă şi
iremediabilă a situaţiei. La 24 ianuarie a raportat pierderea legăturii
cu aproximativ două treimi din armata de sub comanda sa. Un
tronson, alcătuit din restul a patru corpuri de armată, se îmbulzea în
centrul oraşului. Corpul 51 de armată fusese izolat în cartierul
industrial de nord. Atacurile ruşilor se succedau în valuri de o
intensitate şi de o violenţă nemaiîntâlnite. Înaltul Comandament
Sovietic voia să lichideze cât mai repede punga de la Stalingrad.
Tronsonul din centrul oraşului a fost la rândul său rupt în două.
La 30 ianuarie, O.K.W.-ul a transmis prin radio decretul prin care
Führerul a numit pe generalul Paulus Feldmarschall. În aceeaşi zi am
fost informaţi de pătrunderea ruşilor în sectorul central al oraşului.

— 130 —
Tunurile Armatei a 6-a încetaseră să mai tragă din cauza lipsei de
muniţie. Tancurile încremeniseră pe străzile blocate de ruine. Luptele
se desfăşurau acum corp la corp.
— În mod practic, bătălia de la Stalingrad s-a încheiat, mi-a
declarat von Manstein. Am cerut înaltului Comandament al
Wehrmachtului să îngăduie capitularea resturilor Armatei a 6-a.
Continuarea oricărei rezistenţe capătă aspectul unui măcel inutil.
În dimineaţa aceleiaşi zile am primit ordin să mă prezint de
urgenţă la Rastenburg.
La înaltul Cartier General al Führerului domnea o stare de
nervozitate determinată în special de exploziile de mânie ale lui
Hitler.
Când am fost introdus în cabinetul său, urla la telefon:
— Herr Feldmarschall von Manstein, interzic cu desăvârşire
capitularea Armatei a 6-a! Am mai spus-o şi o repet. Luptele vor
continua până la ultimul combatant. Generalii se vor lupta pe
baricade, alături de soldaţi. Îşi vor păstra un ultim cartuş, şi când îşi
vor da seama că orice rezistenţă devine imposibilă, îşi vor zbura
creierii! Militarii care se predau îmi inspiră scârbă… În fiecare an, 20
000 de persoane se sinucid în Germania. Este de neconceput ca un
general să fie incapabil a face un gest de la care nu s-au dat înapoi
atâtea femei… Dacă Paulus va capitula, nu voi mai crea mareşali…
Eroismul sutelor de mii de soldaţi germani va fi întinat de laşitatea
unui singur om…
Hitler a închis telefonul.
Feldmarschallul Keitel, impresionat de cuvintele Führerului, a
rostit convins:
— Nu s-a mai pomenit ca un mareşal german să se predea…
Hitler s-a întors spre mine.
— Înaintea plecării dumneavoastră spre Rastenburg, aţi dat ordin
ca aprovizionarea pe calea aerului să continue până în ultimul
moment?
— Mein Führer, i-am răspuns, aviatorii noştri mi-au raportat că nu
mai pot face deosebire între poziţiile păstrate de trupele noastre şi
poziţiile ocupate de inamic. Luptele se desfăşoară în interiorul
oraşului. Corp la corp.
— Admirabil este eroismul soldatului german, nu-i aşa, meine
Herren? a rostit Hitler, plin de exaltare. Herr General, mi s-a adresat,
veţi pleca în Africa de Nord. Doresc să luaţi legătura cu
Feldmarschallul Rommel. Îi veţi acorda tot sprijinul în ofensiva pe

— 131 —
care o pregăteşte. De data aceasta sper să fiţi mai norocos, Herr
General…
— Şi mai eficient, a completat Keitel.
L-am privit în ochi, apoi m-am adresat lui Hitler:
— Mein Führer, capacitatea mea este pusă la îndoială. Sunt gata să
suport consecinţele, prezentându-vă demisia.
Hitler a aruncat o privire mustrătoare lui Keitel. Apoi mi-a zâmbit:
— În marea sa dragoste pentru patria germană, Feldmarschallul
Keitel exagerează uneori. Socotesc că v-aţi făcut pe deplin datoria. Cu
aceasta am închis discuţia! În cursul conferinţei de mâine dimineaţă,
veţi primi ordinul de operaţii. Acum sunt prea obosit. Gute Nacht,
meine Herren!…

Prag de an 1944. Jocul războiului şi al morţii, în care se angajase

nu numai armata, dar şi întregul popor german, se apropia de sfârşit.
Gândurile acestea bizare îmi treceau prin minte, în vreme ce-mi
luam micul dejun în apartamentul meu de la hotelul „Crillon”.
Încercam să mi-l imaginez pe Führer când îi voi prezenta raportul din
care reieşea că Frontul de Vest nu se putea dispensa de avioanele
sale, ci avea nevoie de întăriri substanţiale, spre a face faţă unei
debarcări inevitabile.
Îmi înmuiam cornul în cafeaua cu lapte, când a sunat telefonul. A
răspuns Helmuth, ordonanţa.
— Alo!… Da… Un moment, vă rog… A acoperit cu mâna
microfonul: Herr General, o domnişoară, Colette Latour, doreşte să vă
vorbească. Spune că are ceva urgent să vă comunice.
„Colette Latour?” îmi părea vag cunoscut numele acesta, dar nu
reuşeam să-l plasez în timp şi în spaţiu. Am încetat să-mi răscolesc
memoria. Latour e un nume comun. Cunoşteam reputaţia multor
pariziene tinere care căutau prietenia ofiţerilor germani, şi se alegeau
cu cadouri şi alimente. După ce obţineau ceea ce doriseră, îi criticau
pe toate cărările. O mixtură de oportunism şi patriotism, dozate astfel
încât respectivele tinere să se aibă bine şi cu ocupanţii germani, dar
şi cu concetăţenii intransigenţi.
— Spune-i că sunt ocupat. Să revină altădată.
Helmuth a tradus cuvintele mele în franţuzeasca lui aproximativă.
Am uitat în curând de acest mărunt incident. Mi-am terminat
micul dejun şi m-am pregătit de plecare. Înainte de a face o nouă
vizită la cartierul general al Feldmarschallului von Rundstedt, aveam
de gând să trec şi pe la comandamentul Luftwaffe din Paris. Trebuia

— 132 —
să mă pun de acord şi cu Sperrle.
Îmi îngăduisem să lenevesc o jumătate de oră în dimineaţa
aceasta. Ştiam că von Geist se va descurca şi fără mine şi că îmi va
procura într-un timp record tot materialul de care aveam nevoie
pentru raportul către Führer.
Tocmai când mă pregăteam să ies din cameră, telefonul a sunat
din nou. Am aşteptat, cu mâna pe clanţă, în vreme ce Helmuth
răspundea în locul meu.
— Alo!… Da… Să trăiţi, Herr General!… Imediat, Herr General!
— Cine e? l-am întrebat.
— Herr General von Stupnagel.
Apelul lui telefonic mi-a făcut plăcere. Heinrich von Stupnagel,
comandantul militar al Franţei, se bucura de toată stima mea, cu
atât mai mult cu cât ne lega o cauză comună. Îl neglijasem în ultima
vreme, şi-mi reproşam acest lucru.
Am luat receptorul din mâna lui Helmuth.
— Te salut, Eugen! a răsunat vocea generalului. Ai venit la Paris,
dar n-ai trecut şi pe la mine.
— Mea culpa, Heinrich. În cursul după-amiezii îţi fac neapărat o
vizită. Poate că ştii de ce mă aflu la Paris?
— Ştiu. Am stat de vorbă cu von Rundstedt. Îţi urez succes în
misiunea ta.
— Vom mai discuta despre aceasta, Heinrich. După-amiază unde
te găsesc? La comandament, sau la tine acasă?
— Aş prefera la o cafenea. Ne îmbrăcăm în civil, hoinărim puţin
prin centru, ca în tinereţe, şi mai schimbăm câteva cuvinte. O cafea
şi un absint pe terasa unei cafenele ne vor procura puţină destindere.
Tu ai în orice caz mai multă nevoie de aşa ceva decât mine.
— Perfect! Cum procedăm, Heinrich?
— Te chem la telefon în jurul orei cinci, ca să stabilim locul de
întâlnire.
— De acord. Aştept apelul tău. Te salut, Heinrich!
— Te salut, Eugen!
Am lăsat încet receptorul în furcă. Dacă mă chema von Stupnagel,
înseamnă că se pregătea ceva important. Rămăsese stabilit să nu ne
întâlnim decât în caz de strictă necesitate. O prudenţă elementară
impunea măsuri de precauţie. Gestapoul era vigilent, iar vigilenţa
aceasta trebuia înşelată.
Când am ieşit din hotel, am constatat cu tristeţe că vremea se
stricase. Bătea un vânt rece, cerul se acoperise de nori, iar de sus

— 133 —
cădeau stropi rari de ploaie amestecată cu fulgi mărunţi de zăpadă.
Maşina mă aştepta la trotuar. Şoferul a sărit să-mi deschidă
portiera. În vreme ce mă aşezam pe bancheta din spate, de pe
trotuarul de vis-à-vis a ţâşnit o fată. A deschis portiera din partea ei
şi, cu o îndrăzneală care m-a stupefiat, s-a aşezat lângă mine.
Mărturisesc că în primul moment avusesem impresia că fata voia să
tragă asupra mea. Asemenea atentate erau monedă curentă în
Parisul ocupat.
Iritat de această cutezanţă, eram pe punctul de a ordona şoferului
s-o dea jos din maşină. Ghicindu-mi gândurile, fata m-a implorat,
gâtuită de emoţie.
— Vă rog, nu mă izgoniţi! Sunt Colette Latour!
— Numele dumneavoastră nu-mi spune nimic, Mademoiselle, am
rostit cu severitate. Vă poftesc să coborâţi din maşină.
— Nici numele „de Gandale” nu vă spune nimic? m-a întrebat,
exasperată.
— Gandale? Vă referiţi la marchizul de Gandale?
— Mă refer la fiul său. La Georges. Acum mă lăsaţi să vorbesc?
M-am întors către şofer, care urmărise uluit această scenă.
— Treci la volan, i-am poruncit. Mă duci la Comandamentul
Luftwaffe – Palais de Luxembourg!
Portarul galonat al hotelului, un bătrân cu sprâncene albe,
stufoase, ca nişte mustăţi, se uita plin de severitate la fata de lângă
mine. „Încă o blestemată de colaboraţionistă!” părea el să spună.
Maşina s-a urnit, înconjurând vasta Place de la Concorde. A luat-o
pe Quai des Tuileries şi a cotit la dreapta pe podul Solferino.
Am ridicat geamul care ne despărţea de şofer.
— Vă ascult, Mademoiselle. Aţi menţionat un nume.
— Da. Sunt logodnica lui Georges de Gandale.
Acum mi-am amintit şi de numele ei. Bătrânul marchiz de Gandale
îmi vorbise odată, curând după ocuparea Parisului, de pasiunea
fiului său mai mare pentru o fată vulgară, pictoriţă, desenatoare, sau
cam aşa ceva. Îndurerat de moartea lui Henri – răpus de mine în acea
înverşunată luptă aeriană din timpul bătăliei pentru Franţa – dorea
să-şi asigure o descendenţă impecabilă, însurându-şi unicul fiu
rămas în viaţă cu o reprezentantă a unei familii nobile şi pe cât
posibil avute. Pasiunea lui Georges pentru o „pictoriţă vulgară” îi
strica toate planurile. Întâlnirea mea cu marchizul de Gandale fusese
întâmplătoare. Intrasem în acelaşi anticariat. Amândoi eram mari
amatori de cărţi rare, cu legături somptuoase. Deşi suntem cumnaţi,

— 134 —
ne-am privit stingheriţi. Ne despărţea un război, o baricadă.
Marchizul nu ştia că eram autorul morţii fiului său. Pe mine, acest
lucru mă făcea şi mai reticent. Mă simţeam vinovat nu numai faţă de
marchiz, ci şi de întreaga noastră familie. Am schimbat atunci câteva
vorbe. Fleacuri politicoase, lipsite de sens. Nu m-a poftit la el acasă şi
nici eu nu m-am oferit să-i fac o vizită. Mi-a vorbit în treacăt despre
pasiunea „bolnăvicioasă” a fiului său pentru Mademoiselle Latour, s-
a interesat – pro forma – de ultimele mele achiziţii livreşti, apoi ne-am
despărţit. În momentul când a părăsit anticariatul, cred că amândoi
am respirat uşuraţi. Se încheiase o întrevedere penibilă. Poate că
după război, relaţiile noastre se vor îmbunătăţi. Dacă, bineînţeles,
vom supravieţui acestui măcel.
Fata nu avea o înfăţişare vulgară. Aş putea spune că m-a cucerit
din primul moment cu delicateţea trăsăturilor, cu aerul acela reţinut,
mândru chiar, la care nu renunţase nici acum. Când îmi solicita cu
atâta insistentă o întrevedere.
— Nu ştiu dacă aţi auzit de moartea maiorului Blümel? m-a
întrebat Colette Latour.
— Am auzit.
— Se spune că ar fi fost ucis într-un hotel de către membri ai
Rezistenţei. Aceasta este, cel puţin, versiunea oficială.
— Da, sunt informat şi de aceasta.
— Ei bine, mon Général, versiunea oficială nu corespunde
realităţii. Maiorul Blümel nu a fost ucis de partizani, ci de către un
agent al Gestapoului.
Am zâmbit ironie.
— Iertaţi-mă, Mademoiselle, mai degrabă versiunea
dumneavoastră pare fantezistă.
— Vreţi probe, mon General?
— Mi-aţi putea oferi probe?
— În corpul lui Blümel se află numai gloanţe provenite din pistolul
de serviciu al agentului german. Şi viceversa. Agentul a fost împuşcat
de Blümel.
— Pare neverosimil.
Blümel şi Schulze, agentul Gestapoului, făceau împreună afaceri
de o natură specială. Schulze era prieten bun cu şeful lagărului din
Romainville. Prin intermediul acestuia, avea lista tuturor ostatecilor
care urmau a fi executaţi drept represalii în cazul unor atentate
săvârşite împotriva ocupanţilor.
— Şi?

— 135 —
 — Schulze lucra mână în mână cu maiorul Blümel. Iată cum.
Blümel avea o amantă franţuzoaică. O oarecare baroneasă de
contrabandă, Julie de Lambert, care şi-a asigurat accesul în
rândurile acelei societăţi cosmopolite care constituia înainte de război
faimosul tout Paris. Schulze furniza lui Blümel listele de ostateci.
Blümel lua contact, prin mijlocirea baronesei, cu familiile ostatecilor
avuţi. În schimbul unei contribuţii în bani sau în bijuterii, familia
respectivă obţinea ca ruda deţinută în lagărul din Romainville să nu
fie inclusă în loturile de ostateci trimişi în faţa plutoanelor de
execuţie. Simplu, nu-i aşa?
— Da, aşa pare, Mademoiselle.
— Toate lucrurile au mers perfect, până într-o zi, când agentul
Schulze a avut impresia că este tras pe sfoară, în sensul că Blümel
reţinea cea mai mare parte din bani, deşi în prealabil conveniseră să
împartă contribuţiile în trei.
Afacerea începea să mă intereseze. Ieşea la iveală încă unul din
aspectele murdare ale activităţii agenţilor Gestapoului.
— Lui Schulze nu i-a fost greu să-şi recruteze un agent care a
intrat în legătură cu una din familiile puse la contribuţie. A aflat prin
aceasta că Blümel îşi rezerva partea leului. A urmat o explicaţie. În
faimoasa cameră de hotel. Se întâlneau acolo, sub pretextul unor
vizite la nişte prostituate din cartier.
Maşina opri în faţa Comandamentului Luftwaffe.
— Foarte tristă afacerea, Mademoiselle, pentru reputaţia
autorităţilor germane de ocupaţie. Dar ce rost am eu în toate
acestea?
— Unul dintre ostatecii care urmează a fi executaţi în cazul morţii
lui Schulze este Georges de Gandale.
Eram sigur că Mademoiselle Latour va ajunge aici. Presimţeam
acest lucru. Aştepta acum să fac ceva. Îmi va cere acest lucru. Şi era
îndrituită să o ceară. Cât despre mine, aveam o dublă datorie faţă de
familia de Gandale. În primul rând, în calitate de rudă apropiată, în
al doilea rând, pentru a-mi spăla conştiinţa întinată de uciderea lui
Henri.
— Aţi venit la mine ca să intervin în această afacere, nu-i aşa,
Mademoiselle?
— Exact, mon Général.
— Bine. Vom vedea ce este de făcut.
Am ordonat prin interfon şoferului să continue drumul. O
plimbare pe străzi. Indiferent pe unde.

— 136 —
 Rolls-Royce-ul şi-a reluat periplul prin Parisul acoperit de nori.
Aveam să revin la Sperrle ceva mai târziu.
— Puteţi să-mi furnizaţi şi alte date, Mademoiselle?
Ochii fetei străluceau. Era fericită că apelul ei avusese ecou.
— Vă mulţumesc, mon Général. Vă mulţumesc şi în numele lui
Georges.
— Îmi fac datoria, Mademoiselle. Vă rog să continuaţi.
I-am oferit o ţigară, pe care i-am aprins-o tot eu.
— Vă mulţumesc, a rostit ea, surâzându-mi cu drăgălăşenie.
Obrazul ei, atât de crispat până atunci, începea să se destindă. Ceea
ce pare extrem de ciudat, a reluat ea, este faptul că Gestapoul
cunoaşte aceste împrejurări. Condiţiile morţii lui Blümel şi ale rănirii
lui Schulze au fost anchetate temeinic, iar rezultatele au ajuns la
cunoştinţa lui Stindt, şeful Gestapoului din Franţa. Presupunerea
noastră…
— A „noastră”? am repetat. Lucraţi cu cineva, Mademoiselle?
Pe obrajii ei s-a aşternut o roşeaţă bruscă.
— Am să vă vorbesc deschis, mon Général…
— Asta şi aştept, Mademoiselle.
— Suntem mai mulţi aceia care cunoaştem faptele aşa cum s-au
petrecut în realitate.
— Ce înseamnă acest „mai mulţi”, Mademoiselle? E bine să ne
cunoaştem reciproc poziţiile. Ca să vă pot ajuta – şi am să vă ajut –
trebuie să-mi precizaţi sursa informaţiilor dumneavoastră. Nu pot
interveni decât în cazul că seriozitatea lor este în afară de orice
îndoială. Faceţi parte din Rezistenţă, Mademoiselle?
A ezitat câteva clipe.
— Sunt convinsă că am de-a face cu un gentleman, mon Général.
— Numai dumneavoastră puteţi aprecia acest lucru.
— Ei bine, am unele legături cu Rezistenţa.
— Perfect. Vă ascult.
— Presupunerea noastră este că Gestapoul vrea să ascundă unele
aspecte care ar dezvălui turpitudinea agenţilor lui. În cazul că
Schulze va supravieţui, îşi va primi pedeapsa, dar fără ca să se afle în
afară despre acest lucru. Dacă va muri de pe urma rănilor, ostatecii
vor fi executaţi, pentru ca opinia publică franceză şi chiar cea
germană să nu afle realitatea.
— Raţionamentul e logic, Mademoiselle. Intervine o dificultate.
Dacă Gestapoul vrea să-i acopere formal pe Schulze şi pe Blümel,
înseamnă că poate să interpreteze probele existente aşa cum îi

— 137 —
convine. Nu-i va fi greu să stabilească, de pildă, că pistolul cu care a
fost ucis Blümel nu era al lui Schulze.
— Ne-am gândit la acest aspect al chestiunii, grăi Colette Latour.
— Şi?
— Ne-am asigurat un martor, care cunoaşte toate dedesubturile.
Am zâmbit.
— Baroneasa?
A zâmbit şi Colette.
— Baroneasa. Am răpit-o pur şi simplu. Ştiam că dacă va încăpea
pe mâna Gestapoului, va dispărea fără urmă.
– Splendid! Suntem în plin roman poliţist. După câte am înţeles,
aşteptaţi ca eu să împiedic executarea unor ostateci, a căror
existenţă depinde de supravieţuirea lui Schulze.
— S-ar putea ca Schulze să fie suprimat de Gestapo. Versiunea
oficială va atribui Rezistenţei vina uciderii lui.
— Autorităţile supreme germane îmi vor cere să le indic sursa
informaţiilor mele. Nu vreau să vă implic şi pe dumneavoastră.
— Ne-am gândit şi la această ipoteză.
Scoase din geantă un plic voluminos.
— Aveţi aici toate documentele. Inclusiv o mărturie scrisă a
baronesei. Puteţi spune că plicul v-a fost înmânat de o tânără care a
dispărut.
Am luat plicul şi l-am strecurat în buzunarul mantalei. N-aş fi
crezut că am să ajung să lucrez cu Rezistenţa franceză.
— Dacă Gestapoul ordonă uciderea ostatecilor, tipărim declaraţiile
baronesei şi le împrăştiem în întreaga Franţă, a adăugat. Să afle
lumea modul în care lucrează poliţia germană.
Biata fată! îşi făcea iluzii. Ce conta o neregularitate în plus sau în
minus pentru o poliţie, pentru un întreg regim care se întemeia pe
falsificarea adevărului şi pe folosirea abuzivă a forţei?
— Am să fac tot ce-mi va sta în putinţă pentru logodnicul
dumneavoastră. Vă făgăduiesc. Nu ştiu dacă voi izbuti. Voi recurge
însă la toate mijloacele.
— Să vă las adresa mea, mi-a propus. Poate aveţi să-mi
comunicaţi ceva…
Căută în poşetă un petec de hârtie.
— Nu e recomandabil să o scrieţi, Mademoiselle. O voi ţine minte
pe dinafară.
Mi-a dat o adresă, aproape de cimitirul Montmartre.
— Aş vrea să vă pun o întrebare, Mademoiselle. Ce v-a făcut să vă

— 138 —
adresaţi mie? Nu v-aţi temut că aş fi capabil să vă dau pe mâna
Gestapoului?
— Nu. Vă cunoşteam reputaţia. Am vorbit adeseori cu Georges
despre dumneavoastră.
— Bine, Mademoiselle. Sper să vă dau cât mai curând o veste
bună. Unde vă las?
— Chiar aici. În Paris mă descurc uşor.
Ne aflam lângă Jardin des Plantes. Am oprit maşina la trotuar.
Colette Latour a coborât zglobie. Nu ştiu de ce, dar mi-a amintit o
căprioară. Avea aceiaşi ochi frumoşi şi catifelaţi. L-am fericit pe
Georges fiindcă îşi găsise asemenea logodnică. Îl ştiam cam
fluşturatic. Colette va reuşi oare să-l păstreze?
Am hotărât să amân întrevederea cu Sperrle. După cât mă lăsase
Colette să înţeleg, starea lui Schulze era gravă. Putea să moară dintr-
un moment într-altul. Trebuia să acţionez repede. Von Stupnagel ar
avea un cuvânt greu în această chestiune, datorită funcţiei sale de
guvernator militar al Franţei. Nu l-am găsit la hotelul „Majestic”,
sediul Comandamentului militar al Franţei, dar şeful statului său
major, generalul Speidel, mi-a recomandat să-l caut la
Comandamentul Marelui Paris, unde se afla în conferinţă cu
generalul von Boineburg.
— La hotelul „Meurice”! am ordonat şoferului.
Pe generalul Wilhelm von Boineburg-Lengsfeld îl cunoşteam de
multă vreme. La Stalingrad comandase Divizia a 23-a blindate. Grav
rănit, avusese norocul să se restabilească. În februarie ’943 primise
comanda Marelui Paris. Se împlinea deci un an de când deţinea o
funcţie mai mult decât comodă, doar foarte meritată, după zguduirile
şi suferinţele îndurate pe Frontul de Est. Von Boineburg era unul din
acei reprezentanţi tipici ai fostei ofiţerimi imperiale. Devotat
tradiţiilor, păstrător al principiilor onoarei, era rău văzut de ofiţerii de
şcoală nouă, pătrunşi până în măduva oaselor de ideologia nazistă. I
se reproşa, de pildă, că în cadrul atribuţiilor sale militare nu se
ilustrase prin acţiuni răsunătoare, care să sădească frica în sufletul
parizienilor. „Are grijă Gestapoul să bage groaza în oameni, declara el
cu dispreţ. Ce să-i mai supralicitez şi eu.”
În ultimul an, Regimentul 1 de Securitate comandat de colonelul
baron Kurt von Kraewel, aflat sub autoritatea directă a lui von
Boineburg, nu avusese de instruit decât patru sau cinci cazuri, toate
legate de delicte de drept comun. Lui von Boineburg îi repugnau
afacerile cu substrat politic. „Sunt soldat, nu poliţist!” replicase el

— 139 —
odată generalului Burgdorf, şeful personalului superior din armata
de uscat, care susţinea că orice ofiţer trebuie să se considere în
primul rând un militant naţional socialist.
Hotelul „Meurice”, sediul Comandamentului Marelui Paris, era
întru totul pe placul lui von Boineburg. După raportul de la ora 11
dimineaţa, pe care i-l prezentau zilnic comandanţii de unităţi din
capitala Franţei, dădea o raită pe la barul hotelului, spre a-şi
restaura forţele cu un coniac „Courvoisier” sau cu un păhărel de
„Fine Napoleon”.
Când am sosit la hotelul „Meurice”, conferinţa nu începuse încă.
Von Stupnagel şi von Boineburg discutau despre ultimul spectacol al
Operei. Vizita mea l-a surprins.
— Îţi merge ceasul înainte? m-a întâmpinat von Stupnagel râzând.
Generalul Heinrich von Stupnagel făcea parte dintr-o familie de
militari. Înainte de venirea naţional-socialismului la putere, cinci
membri ai dinastiei von Stupnagel deţineau funcţii în armată.
Heinrich von Stupnagel era un ofiţer înnăscut. Crezul lui se reducea
la trei cuvinte: „Dumnezeu, împăratul, Armata”. După abdicarea lui
Wilhelm al II-lea, mareşalul Hindenburg luase locul rezervat până
atunci suveranului Germaniei. Moartea venerabilului mareşal lăsase
trinitatea descompletată. Nu-l acceptase pe Hitler decât prin forţa
lucrurilor. Îl socotea un parvenit şi un descreierat. Stupnagel nu
părăsise însă armata după venirea la putere a naziştilor, fiindcă nu
concepea să poarte haina civilă.
Apariţia mea l-a bucurat şi pe von Boineburg. Şi-a înfipt monoclul
în orbită şi a luat o impecabilă poziţie de drepţi.
— Salut cu plăcere pe principele-soldat!
După ce am strâns mâna ofiţerilor prezenţi, l-am luat pe von
Stupnagel deoparte:
— Vreau să-ţi vorbesc între patru ochi. Urgent.
— Şi eu am să-ţi spun multe, mi-a răspuns.
S-a întors spre von Boineburg.
— Deschideţi dumneavoastră conferinţa, Herr General! Revin
imediat.
M-a poftit într-un salon alăturat. A ordonat aghiotantului să nu fie
deranjat.
Îndată ce ne-am văzut singuri, am intrat direct în subiect.
— Trebuie să împiedicăm o nedreptate, Heinrich.
I-am expus întreaga chestiune, fără să menţionez numele lui
Colette Latour.

— 140 —
 — Tu ce poţi face?
— Pot să ordon o nouă anchetare a cazului, având în vedere că
maiorul Blümel este ofiţer al Wehrmachtului. Dar aceasta va cere
timp. Iar în ceea ce priveşte rezultatele, sunt sceptic. După cum îmi
spui chiar tu, Gestapoul a măsluit probele. Referitor la mărturiile
scrise ale baronesei, mi se va răspunde că sunt întocmite pro causa.
Publicarea şi difuzarea lor clandestină vor face oarecare vâlvă, dar
Gestapoul n-ar fi deranjat, căci nu e la prima machiere a adevărului.
A săvârşit atâtea, încât o mişelie în plus nu mai contează.
— Tu n-ai nici o autoritate?
— Am să-ţi explic pe scurt mecanismul execuţiilor de ostateci, ca
să-ţi dai seama de rolul pe care-l joc. În primul an de ocupaţie,
operaţia era simplă. În cazul unui atentat, comandamentul militar
întocmea un raport şi îl înainta autorităţilor ierarhice. O.K.W.-ul, în
speţă Keitel, ordona executarea unui număr de ostateci aleşi de
Gestapo. Ulterior s-a socotit că responsabilitatea execuţiilor trebuie
să fie împărtăşită de cât mai multă lume. După fiecare atentat, se
întocmesc şase rapoarte. Primul – de către Gestapo; al doilea – de
către Feldkommandantur; al treilea – de către biroul Abwehrului,
ataşat pe lângă fiecare Feldkommandantur. Al patrulea raport este
întocmit de către Statul-Major al Wehrmachtului, al lui Luftwaffe sau
al Kriegsmarinei, în funcţie de apartenenţa victimei la una din aceste
arme. Al cincilea raport îl face Ambasada germană. Al şaselea şi
ultimul este întocmit de Propagandastaffel. În baza lor se redactează
un raport general, înaintat direct O.K.W.-ului. Keitel apreciază
măsurile care urmează a se lua. Hotărăşte să fie executaţi, de pildă,
douăzeci de ostateci. În consecinţă, îmi ordonă mie să împuşc
douăzeci de oameni. Eu transmit ordinul lui Oberg, şeful suprem al
formaţiilor S.S. şi al poliţiei, care asigură executarea ordinului şi
publicitatea necesară, în scopul intimidării populaţiei. Astfel, orice
operaţie de acest gen angajează un mare număr de semnatari şi
responsabilităţi care se reduc în ultimă instanţă la autoritatea
supremă a lui Keitel, cel care ordonă, şi a lui Oberg, cel care execută.
Pe scurt, participăm cu toţii, direct sau indirect, la această murdărie.
Îţi dai, cred, seama că nu am posibilitatea să fac vreo opoziţie la
ordinul lui Keitel, şeful meu ierarhic. Odată plecat de la O.K.W.,
ordinul de execuţie trebuie îndeplinit. Oberg, sau organele sale în
subordine au latitudinea să înlocuiască oricând pe un ostatec cu
altul. Operaţie la care participau atât de fructuos Blümel şi Schulze.
— Un adevărat birocratism al crimei.

— 141 —
 — Din nenorocire.
— Deci, nu este nimic de făcut, Heinrich?
— Dacă Abwehrul sau poliţia militară ar fi depins încă de noi, aş fi
putut, eventual, schimba ceva. Himmler a avut însă grijă să le ia de
sub autoritatea Wehrmachtului. Am să încerc totuşi să stau de vorbă
cu Oberg.
— Sunteţi în bune relaţii?
— N-aş putea spune.
— În cazul acesta, e preferabil să renunţi, Heinrich. Oberg ar fi în
stare să acţioneze într-un sens diametral opus, ordonând executarea
imediată a tuturor ostatecilor, mai ales că aprobarea lui Keitel va veni
în orice caz. Lasă, am să găsesc tot eu o soluţie.
— Te-ai gândit la vreuna?
— Oberg. Până la ora actuală nu am avut nimic de împărţit.
— Asta nu înseamnă nimic. Ca să-ţi dai seama de felul său de a fi,
este destul să-ţi spun că şi-a început cariera în S.S., lucrând sub
directa conducere a lui Heydrich. Oberg singur a cerut să-i fie
prezentat. Foarte zelos, s-a străduit întotdeauna să calce pe urmele
stăpânului său. A participat la operaţia din „noaptea cuţitelor lungi”,
a deţinut apoi gradul de Standartenführer şi comanda celui de-al 22-
lea Standarte S.S. din Mecklemburg; a devenit comandant al poliţiei
din Bremen şi ceva mai târziu şef al poliţiei şi al formaţiilor S.S. din
Radom, Polonia, unde a participat la exterminarea evreilor.
Dobândise o experienţă bogată în acest domeniu, acţionând energic
cu prilejul „epuraţiei Rohm”. Drept recompensă pentru comportarea
sa, a fost transferat la Paris cu gradul de Brigadeführer şi general-
maior al poliţiei. L-a servit şi norocul. Postul de la Paris era rezervat
unui oarecare Stahleker, care a avut însă ghinionul să moară în
Rusia.
— Oberg nu a avut vreun amestec în dispariţia rivalului său?
— Nu cred. Nu ar fi însă exclus. Căpeteniile S.S.-ului au o
înclinare deosebită să calce pe cadavre. Şi la propriu şi la figurat.
Oberg e un exemplar strălucit al acestei lumi. După ce şi-a făcut loc
spre culmile piramidei S.S., câştigând încrederea lui Heydrich, a ştiut
să se vâre şi pe sub pielea lui Himmler, care l-a numit reprezentantul
său personal la Paris.
— Aceasta înseamnă că are mare putere.
— Mare?… Foarte mare, dragul meu.
— Ei bine, am să iau legătura cu Oberg.
— Poate că ar fi înţelept să stai mai întâi de vorbă cu Stindt, şeful

— 142 —
Gestapoului din Franţa.
— Prefer să tratez direct cu dulăii. Javrele mărunte le ignorez.
— Stindt nu e o javră măruntă. L-aş asemui mai degrabă cu o
hienă. O vizită din partea ta i-ar gâdila amorul propriu.
— Am impresia că m-as umili solicitându-l pe Stindt.
— Cum doreşti. În orice caz, să-mi spui şi mie ce ai făcut.
— Sigur. Am să te ţin în curent.
Stupnagel zâmbi. Faţa i se plisă într-o multitudine de riduri, care-i
subliniară brusc vârsta. Pe cei mai mulţi oameni, zâmbetul îi
întinereşte. Pe Heinrich von Stupnagel îl îmbătrânea.
— Am şi eu să-ţi spun ceva. Din nefericire, trebuie să fiu
mesagerul unei veşti proaste. Corifeii cercului Solf au fost arestaţi.
Este o informaţie de ultimă oră.
M-am încruntat. Ştirea nu mă lăsa indiferent. Din grupul acesta,
cunoscut în anumite sfere pentru opiniile ostile guvernului, făceau
parte câţiva oameni pe care-i cunoşteam bine.
— Un agent provocator i-a dat peste cap, a continuat von
Stupnagel. Întreţineai corespondenţă cu vreunul din membrii
grupului?
— Dragul meu, n-am întreţinut niciodată corespondenţă cu
adversarii regimului. Orice mesaje le-am transmis prin viu grai. N-am
făcut decât să aplic un principiu de prudenţă elementară. În jocul în
care ne-am angajat, trebuie să fim pregătiţi pentru orice
eventualitate.
— Eşti mai prevăzător decât mine, Eugen.
Mă aşteptasem la o cădere a acestui grup. Se vorbea prea mult şi
prea pe faţă. Prin contele Albrecht von Bernstorff, mare latifundiar
din Schleswig-Holstein, îl cunoscusem pe industriaşul Ballestrem,
proprietarul unor vaste întreprinderi metalurgice şi miniere din
Silezia. Ballestrem era însurat cu fiica lui Wilhelm Solf, fost secretar
de stat la Ministerul Imperial al Coloniilor şi ultimul ministru de
afaceri străine al lui Wilhelm al II-lea. Adversar ireductibil al
naţional-socialismului, activase pe toate căile împotriva venirii la
putere a lui Hitler. În timpul republicii de la Weimar, Solf deţinuse
diferite funcţii diplomatice, printre care şi pe aceea de ambasador la
Tokio. După instalarea lui Hitler în fruntea guvernului, se retrăsese
din viaţa politică, dar continuase să-şi manifeste deschis opoziţia.
După moartea lui, fiică-sa continuase campania împotriva regimului.
Voluntară, inteligentă, autoritară, îl atrăsese şi pe soţul ei în această
acţiune. În casa lor îşi dădeau întâlnire câţiva moşieri şi înalţi

— 143 —
funcţionari, care discutau despre necesitatea înlăturării regimului
naţional-socialist şi despre căile cele mai potrivite pentru atingerea
acestui scop.
În casa lui Ballestrem l-am văzut de câteva ori şi pe contele
Helmuth von Moltke, unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai lui
Hitler.
Arestarea membrilor grupului Solf nu putea rămâne fără urmări.
— Se ştie cine a fost ridicat?
— Am reuşit să aflu. Ballestrem, soţia sa, contele Bernstorff,
Richard Kuntzler, consilier la Ministerul de Interne. Elsass, fostul
primar al Berlinului, Kipp, Zarden şi alţi câţiva, al căror nume îmi
scapă.
— Moltke?
— Moltke se află încă în libertate.
— Încă?
— L-au pus sub observaţie. Ştiu din sursă sigură.
Vestea aceasta ar fi trebuit să mă tulbure. Eram însă perfect calm.
— Va trebui să urgentăm operaţia „Flash”, am opinat.
— Da, da. Şi eu i-am spus lui Olbricht acelaşi lucru. A fost de
acord că nu mai putem amâna răfuiala. Acum două săptămâni am
stat de vorbă despre tine.
— Da? Cu cine?
— Cu Beck şi cu von Witzleben. Amândoi sunt de părere să ţi se
încredinţeze portofoliul Aviaţiei.
— Nu mă interesează demnităţile politice, Heinrich. Singurul lucru
pe care-l doresc, din tot sufletul, este înlăturarea histrionului.
— Ştiu.
Involuntar, am schiţat un gest de mânie.
— Îl dorim de cinci sau şase ani. Dar nu facem nimic.
— Eşti nedrept, Eugen.
Afară se întunecase atât de mult, încât a trebuit să aprindă
lumina.. Abia atunci am putut să văd cât era de abătut.
— De data aceasta, sunt şi eu de acord că orice amânare
constituie o crimă, a rostit plimbându-şi palma peste bărbie. Dacă ne
va ajuta Dumnezeu, luna viitoare vom fi eliberaţi de pacoste. Cât mai
stai la Paris. Eugen?
— Maximum două zile. Mă înapoiez la Rastenburg.
— Dacă poţi să te opreşti câteva ore la Berlin, te rog să-i comunici
lui Olbricht şi lui Stauffenberg că sunt gata.
— Am înţeles. Contează pe mine.

— 144 —
 I-am strâns mâna.
— Trebuie să plec. Îi fac o vizită lui Oberg, apoi alerg la O.B.-West.
— Transmite salutările mele lui von Rundstedt.
— Mulţumesc. N-am să uit. Apropo, von Rundstedt merge cu noi?
— Nu ştiu. Am încercat să-l tatonez.
— Bătrânul e foarte prudent. Se bucură de mult prestigiu. Dacă ar
fi alături de noi, toată armata noastră din Franţa l-ar urma.
— Crezi? La nevoie, mă descurc şi fără el.
— Îţi admir curajul, Heinrich.
Nu-i făcusem un simplu compliment. Stupnagel avea un caracter
tare. Nu-l înspăimântau primejdiile, ori de unde ar fi venit ele. Nu
eram însă tot atât de sigur şi de subalternii lui. Ofiţerii sunt legaţi de
rutină. Nu le este frică de moarte. Pe front fac minuni de vitejie.
Scoate-i însă din cazarmă, de pe câmpul de instrucţie, de pe poziţiile
de luptă, şi îndeamnă-i să se angajeze în acţiuni rupte de
preocupările lor obişnuite, să dea dovadă de iniţiativă, să joace totul
pe o carte. Cei mai mulţi dintre ei se simt dezorientaţi, ezită să ia o
hotărâre şi, în cele din urmă, dau înapoi.
Mi-am luat rămas bun de la Stupnagel. Când am ieşit de la
comandament, era întuneric. M-a scuturat un fior de frig. Vremea
urâtă m-a indispus întotdeauna. Îmi place soarele, căldura. În
tinereţe îmi spuneam că ar fi trebuit să mă fi născut la tropice. De
preferinţă pe Valea Amazonului. Mă atrăgea lumea aceea bizară, cu
un colorit exotic, atât de deosebit de cenuşiul din Europa. Pe atunci
nu-mi dădeam seama cât de frumoasă este Europa.
Se făcuse ora 11.
L-am găsit pe Oberg la hotelul „Ritz”, în mijlocul colaboratorilor
săi. M-a primit imediat. Vizita mea l-a impresionat plăcut, căci îi
evidenţia propria sa importanţă. Ştia că veneam să-l solicit. Am simţit
imediat acest lucra. Cred că era un abil cunoscător de oameni. Mi-a
oferit loc, ţigări, m-a întrebat dacă nu sunt amator de un coniac sau
lichior. I-am răspuns că dimineaţa prefer să nu beau alcool.
În prezenţa acestui ins cu obraz plin, rozaliu, semn indubitabil al
traiului bun, m-am simţit stingherit din primul moment. Mă privea
cu ochii lui rotunzi, exoftalmici, plasaţi înapoia unor ochelari cu
lentile groase. Părul de culoarea paiului se rărise în creştet, lăsând să
i se vadă pielea rozalie
— Ca şi obrazul – ce-i adăpostea calota craniană. Pântecele,
planturos rotunjit, îi bomba tunica.
— Cărui motiv îi datorez plăcerea acestei vizite, Herr General?

— 145 —
 Politeţea lui era onctuoasă, glasul avea acea scurgere lină,
unsuroasă, a uleiului turnat dintr-o canistră. Îţi dădeai imediat
seama că înapoia acestei amabilităţi aparente se ascundea o cruzime
de fiară sălbatică. Cred că smulgea cu aceeaşi falsă bonomie
mărturisirile nenorociţilor aduşi în faţa lui şi că păstra acelaşi potolit
debit verbal şi când ordona trimiterea unei victime pe mâna călăului,
îl cunoscusem pe Oberg odată, la o recepţie oferită de Ribbentrop, la
Ministerul de Externe. Ce căuta Oberg printre diplomaţi, n-aş putea
spune.
Fără să mă pierd în preambuluri, i-am expus subiectul vizitei
mele. În susţinerea afirmaţiilor mele, i-am pus sub ochi scrisoarea,
aşa cum convenisem cu Colette Latour.
— N-aş fi dat urmare acestei chestiuni, i-am spus, dacă nu m-ar fi
izbit unele aspecte susceptibile să compromită încrederea pe care
marele public trebuie să o aibă în modul de lucru al Gestapoului.
Cu mâinile împreunate pe pântece. Oberg a fixat câteva clipe
tavanul, apoi mi-a zâmbit cu bunăvoinţă.
— Apreciez grija pe care o purtaţi reputaţiei Gestapoului. Pot să vă
asigur că în cazul care vă preocupă nu aveţi nici un motiv să vă
îndoiţi de corectitudinea anchetatorilor noştri. Versiunea prezentată
de corespondentul dumneavoastră anonim este cu desăvârşire falsă.
Gestapoul are mulţi duşmani, Herr General. Duşmanii aceştia au
încercat să se folosească de dumneavoastră. Înfăţişându-vă o poveste
rocambolescă. Cazul maiorului Blümel este limpede. A fost ucis
mişeleşte de bandiţii din „Maquis”. Chiar azi i-am studiat dosarul.
Pot să vă garantez că acesta este purul adevăr. A încheiat zâmbindu-
mi amabil. Şi eu cunosc oamenii.
Aş putea să jur că, în clipa aceea, mintea lui începuse să lucreze.
În ciuda expresiei sale placide, mă studia bănuitor. Se întreba,
desigur, dacă intervenţia mea nu era determinată de considerente
rămase obscure lui. Nu mergea până acolo încât să mă acuze că aş fi
lucrat mână în mână cu maquisarzii. Nu respingea însă, probabil, o
altă eventualitate. Mă ocupam de această afacere pentru că voiam să-
l discreditez. Între armată şi Gestapo se adâncise ostilitatea încă din
aprilie ’942, când Himmler reuşise să obţină din partea lui Hitler
ordinul de a retrage statului-major al armatei de ocupaţie din Franţa
activitatea poliţienească şi de a o trece asupra organelor S.S. Un
singur lucru îl descumpănea pe Oberg. Persoana mea. Ştia că nu
exercitam nici o funcţie în cadrul armatei de ocupaţie din Franţa, că
atribuţiile mele erau legate de comandamentul Luftwaffe şi aveau

— 146 —
tangenţe cu O.K.W.-ul.
— Bandiţii au încercat să abuzeze de buna dumneavoastră
credinţă, Herr General, a reluat. Lăsaţi pe seama noastră lichidarea
acestei afaceri… Mi-a zâmbit din nou, apoi a adăugat: Afară numai
dacă…
A lăsat fraza într-un suspense cu multiple înţelesuri.
— Numai dacă?! am repetat blajin. Spuneţi tot ce aveţi pe inimă,
Herr Polizeiführer!
Oberg a ridicat mâinile într-un gest dubitativ.
— Mă gândeam că vă indispun, poate execuţiile de ostateci.
Era un foarte abil şi periculos adversar acest Oberg.
Raţionamentele lui se orientau pe alt făgaş.
— N-am venit aici să discut principii, Herr Polizeiführer. Nu e nici
locul, nici momentul.
— Vă cer iertare, Herr General, a replicat calm. Am remarcat un
nume într-o listă de ostateci a Secţiei a 4-a din Sicherheitspolizei.
Ostateci propuşi a fi executaţi în cazul morţii lui Schulze.
Am înţeles imediat unde voia să ajungă Oberg. Extraordinar de
bine informat era omul acesta.
— Georges de Gandale: a rostit el răspicat. Nu vă spune nimic
acest nume?
— Vă referiţi la fiul marchizului Jerome de Gandale?
— Exact, Herr General!
— Georges de Gandale este nepotul meu prin alianţă, Herr
Polizeiführer.
Discuţia noastră luase o întorsătură delicată. Eram obligat să
merg înainte.
— Ştiaţi că numitul Georges de Gandale se află pe lista ostatecilor,
Herr General? m-a întrebat, cu falsă candoare, Oberg.
Am replicat cu acelaşi ton:
— Mă surprinde întrebarea dumneavoastră, Herr Polizeiführer.
Pare să sugereze un fapt regretabil: că Secţia a 4-a din
Sicherheitspolizei ar săvârşi indiscreţii. Indiscreţii care fac de altfel
obiectul scrisorii pe care v-am prezentat-o.
Contraatacul meu l-a descumpănit.
— Vă mulţumesc în orice caz, Herr Polizeiführer, pentru informaţia
pe care mi-aţi furnizat-o. Evident, nu mă poate încânta perspectiva
executării prin împuşcare a nepotului meu…
Atinsesem punctul nevralgic. Dacă Oberg voia să mă servească,
nu-i rămânea decât să telefoneze la Secţia a 4-a, spre a dispune

— 147 —
înlocuirea lui Georges de pe lista de ostateci. Dacă îmi era ostil, acum
avea să se manifeste.
— Sunteţi un om nenorocos, Herr General. M-a privit cu
compătimire: Georges de Gandale nu este primul membru al familiei
dumneavoastră care are încurcături cu Gestapoul. Dacă nu mă înşel,
a mai avut încurcături şi unul dintre fiii dumneavoastră, Herr
General!
Am avut senzaţia că sângele începe să-mi fiarbă în vine, că se
ridică spre creştet, inundându-mi creierii. M-am stăpânit să nu scot
arma din portrevolver şi să-l trosnesc în frunte pe individul acesta
lăbărţat din faţa mea. Dar ce-aş fi realizat? Un Oberg mai puţin, n-ar
fi însemnat mare lucru. Şi Heydrich murise, fără ca naţional-
socialismul să-şi încetinească ritmul crimelor.
— N-am venit aici, Herr Polizeiführer, ca să vorbesc despre fiul meu
Wilhelm.
— Evident, ştiu că vă doare, a rostit cu falsă compasiune. S-a
ridicat din fotoliul său. V-aş sfătui, Herr General, să nu vă mai
preocupaţi de cazul Blümel. Lăsaţi aceste probleme pe seama
Gestapoului. De ce să riscaţi comentarii răuvoitoare?
— Nu vă înţeleg, Herr Oberg! am rostit aspru.
— N-ar fi plăcut pentru dumneavoastră să se interpreteze că
interveniţi în sprijinul bandiţilor din „Maquis”. În ceea ce mă priveşte,
sunt dispus să uit discuţia pe care am avut-o în cursul acestei
dimineţi. Să spunem, de pildă, că mi-aţi făcut o vizită de curtoazie.
Tonul lui era de o ironie insultătoare.
L-am privit cu tot dispreţul de care eram capabil.
— Herr Oberg, nu v-am făcut o vizită de curtoazie. V-am adus la
cunoştinţă un abuz pe care-l săvârşesc subalternii dumneavoastră.
Vă rog să nu uitaţi discuţia pe care am purtat-o. În ceea ce mă
priveşte, voi semnala cazul Blümel şefului dumneavoastră ierarhic.
Oberg s-a înclinat.
— Vă rog! Herr Reichsführer Himmler se află la Paris. Îl puteţi găsi
la reşedinţa sa. Dacă, bineînţeles, va avea timp să vă primească. Să
vă dau adresa?
— Mulţumesc, Herr Oberg. O cunosc. Avenue de Neuilly. Bună
ziua.
Am ieşit furios. Eram sigur că îndată după plecarea mea, Oberg va
telefona lui Himmler. N-ar fi exclus ca Himmler să aducă la
cunoştinţa O.K.W.-ului intervenţia mea în sprijinul lui Georges. Nu-
mi era teamă de consecinţe. Nu mă prăbuşisem eu nici după

— 148 —
implicarea lui Wilhelm în afacerea aceea nenorocită.
În mai puţin de zece minute, maşina mea a oprit în faţa fastuoasei
reşedinţe pariziene a Reichsführerului S.S. Himmler. Eram curios să
aflu dacă mă va primi. Oberg mă informase că Himmler se află la
Paris, închipuindu-şi că are să mă intimideze. Reputaţia
Reichsführerului S.S. Era atât de înfiorătoare, încât puţini oameni
îndrăzneau să-i ceară audienţă.
În faţa reşedinţei lui se aflau câteva maşini mari şi luxoase. Două
santinele din trupele S.S. m-au salutat când am intrat cu Rolls-
Royce-ul în curtea vastă din faţa clădirii.
Am urcat cu hotărâre treptele spre uşile înalte de bronz aurit,
străjuite de coloane greceşti, care ornau armonios faţada casei. M-a
întâmpinat un ofiţer S.S. Mi-am declinat numele.
— Sunteţi aşteptat de către Reichsführer, Herr General? m-a
întrebat.
— Nu mi-am anunţat sosirea. Comunicaţi-i, vă rog, vizita mea.
M-a poftit într-un hol imens, decorat în stilul greoi şi compozit al
celui de-al doilea imperiu. Marmură multă, aplice de bronz, scări
interioare… Un fel de cavou de mare lux.
Himmler nu m-a lăsat să aştept mult. Ofiţerul m-a poftit să-l
urmez. Am străbătut două saloane, decorate cu o opulenţă care nu
excludea o vagă notă de parvenitism, şi am intrat într-o bibliotecă
imensă, cu pereţii acoperiţi de cărţi magnific legate. În dreptul unui
cămin, în care ardeau vesel câţiva butuci, se afla Himmler.
Uniforma lui neagră, de o severitate căutată, contrasta şi cu chipul
lui de dascăl miop şi cu splendoarea încăperii. Omul acesta era
pentru mine o enigmă. Nu exista o disonanţă mai izbitoare ca între
înfăţişarea şi firea lui. Sub aspectul unui subbibliotecar de provincie,
al unui impiegat oarecare sau al unui pedagog de liceu, se ascundea
un tiran complexat şi un general nereuşit. Purta o mustaţă scurtă, ca
şi şeful şi stăpânul său. Avea buze subţiri de om rău, obrazul palid,
lipsit parcă de sânge, şi mâini delicate, albe, de femeie.
— Ştiam că veţi veni, m-a întâmpinat, întinzându-mi mâna. Se
pare că v-a supărat Oberg. Luaţi loc, vă rog, şi spuneţi-mi şi mie
despre ce este vorba.
Atitudinea lui prietenească m-a surprins. Mă aşteptasem să se
comporte cu răceală, cu ostilitate chiar. Mă avea la mână.
Intervenisem în favoarea unui deţinut dintr-un lagăr rezervat
duşmanilor Reichului. Gestul putea să mă coste scump. Atitudinea
lui binevoitoare m-a pus şi mai mult în gardă.

— 149 —
 M-a ascultat cu atenţie. Mi-a cerut scrisoarea. A citit-o de la un
cap la altul, apoi m-a întrebat cu amabilitate:
— Pot s-o păstrez?
— Vă rog.
A agitat un clopoţel. Peste câteva clipe a apărut un valet cu felurite
băuturi alcoolice şi cu cafele. Am acceptat o cafea.
— Herr General, am să vă vorbesc deschis. S-ar putea ca versiunea
prezentată de corespondentul dumneavoastră anonim să fie
adevărată. Ceva mai mult. Să presupunem că este adevărată. Putem
oare să murdărim reputaţia Wehrmachtului şi a Poliţiei, dezvăluind
turpitudinea unor membri ai acestor corpuri? Ce-ar spune lumea
dacă ar afla că ostatecii din lagărele noastre sunt triaţi înainte de a fi
trimişi în faţa plutoanelor de execuţie, în funcţie de sumele plătite
unor funcţionari ai Reichului? Ce idee îşi vor face oamenii despre
corectitudinea noastră? Noi, germanii, avem o atitudine corectă faţă
de animale. Ne purtăm corect şi cu dobitoacele omeneşti, fie că
acestea se numesc francezi, ruşi, englezi, evrei sau polonezi. Nu
suntem brutali sau lipsiţi de inimă. Ucidem fiindcă avem datoria să o
facem. Ştiţi care este deviza S.S.-ului, Herr General! „A fi aspru faţă
de noi înşine şi faţă de ceilalţi, a ucide şi a primi moartea” Se poate
ceva mai frumos? Mai înălţător?
Flăcările din cămin îi aşterneau pe chip jocuri de umbre şi de
lumini cu tonuri roşietice, asemenea unor pete de sânge.
Degetele lui subţiri şi albe băteau neastâmpărat darabana în
braţele fotoliului.
— Am lovit fără milă, Herr General. Pe toţi cei care s-au făcut
vinovaţi de corupţie, de cruzimi, sau de orice alte fapte reprobabile.
N-am scutit nici pe cei mai devotaţi şi mai vechi camarazi. Am smuls
evreilor, polonezilor şi altor duşmani ai Reichului bogăţiile pe care le
posedau pe nedrept. Cei care şi-au însuşit abuziv o singură marcă
din aceste bogăţii, sau care au îndrăznit să primească mită sunt
pasibili de pedeapsa capitală. Câţiva S.S.-işti s-au făcut vinovaţi de
asemenea crime, Herr General. Ei bine, toţi au fost condamnaţi la
moarte…
Îmi venea să râd. Vechiul dicton latin „Quod licet Jovi…” îşi găsea
în cazul acesta cea mai bună exemplificare. Cu ce bani îşi
achiziţionase Göring castelul de la Karinhall, cu toate comorile lui?
Dar ceilalţi conducători ai celui de-al treilea Reich, care trăiau într-un
lux deşănţat? Cu ce îşi cumpărau casele somptuoase, tablourile
semnate de maeştri ai picturii universale, bijuteriile care împodobeau

— 150 —
decolteurile opulente ale soţiilor şi amantelor? Dulăilor li se permitea
orice. Căţelandrii n-aveau voie să se atingă nici de fărâmiturile
festinului. Din fericire pentru ei, aveau grijă să opereze mai mult sau
mai puţin discret. Ca Schulze, de pildă.
— Am să ordon anchetarea severă a cazului Schulze, adăugă el,
calchiindu-se parcă peste gândurile mele. Dacă va fi găsit vinovat, îşi
va plăti cu viaţa greşeala. În ceea ce priveşte ostatecii, ce importanţă
are dacă mai mor încă cincizeci dintre ei…
— Este vorba de un principiu moral, Herr Reichsführer, am
replicat.
— Principiile morale sunt apanajul germanilor. Celorlalte populaţii
le refuz acest privilegiu, rezervat numai rasei noastre pure.
Nu se atinsese de paharul de coniac, care îl aştepta pe masa din
preajma lui.
— Vă făgăduiesc, Herr General, că am să mă ocup de această
chestiune. Vă mulţumesc, fiindcă; graţie dumneavoastră, pot să dau
încă un exemplu aspru, dar salutar, pedepsind pe un nemernic.
Colţul gurii se agita din când în când într-un fel de rictus care-i
schimonosea faţa.
— Am să mă interesez şi de Georges de Gandale, nepotul
dumneavoastră. Voi ordona să se facă o anchetă în jurul lui. Vă
datorez o satisfacţie, Herr General. Împrejurările nu mi-au îngăduit
să vă fiu de folos în cazul fiului dumneavoastră, studentul acela
inimos, care a pornit pe o cale atât de greşită. Ce-a fost a fost, Herr
General. Să privim viitorul în faţă. Să-l privim cu încredere şi curaj!
Nu se putea să nu-şi încheie tirada cu o frază sforăitoare.
I-am mulţumit cu vorbe puţine, dar care au părut să-l încânte. I-
am cerut apoi îngăduinţa să mă retrag.
— Vă rog! a replicat el. Vreau să subliniez că vizita dumneavoastră
mi-a făcut o deosebită plăcere. Pentru că aş vrea să nu încheiem atât
de repede o discuţie interesantă, am să vă rog să fiţi mâine seara
invitatul meu.
M-am înclinat.
— Vă mulţumesc, Herr Reichsführer, dar mâine de dimineaţă va
trebui să plec la Rastenburg.
— Atunci, pe diseară. Ţin neapărat să mai stăm de vorbă. Rămâne,
deci, la opt şi jumătate…
Fusesem ispitit să-l refuz din nou. Dar mi-am dat seama că nu e
înţelept să-i resping mâna întinsă. Himmler nu făcea nimic la
întâmplare. Dacă mă invita, însemna că urmărea ceva. Trebuia să mă

— 151 —
pretez jocului până în ziua când voi fi în stare să-i văd puşi pe toţi la
zid.
Făcusem pentru Georges tot ce-mi stătuse în putinţă. Soarta
celorlalţi ostateci rămânea în ceaţă. Chiar dacă nu vor fi executaţi
pentru moartea lui Schulze, vor plăti pentru alte atentate. Căci
„Maquis”-ul nu-şi înceta activitatea, iar Gestapoul continua
execuţiile. Era un infernal cerc vicios. În Europa ocupată, moartea
aducea moarte.
Am ajuns la cartierul general al lui von Rundstedt abia la ora
prânzului. Von Geist făcuse treabă bună. Adunase toate datele de
care aveam nevoie. Începuse chiar să întocmească ciorna unui raport
care arăta riscurile grave pe care le-ar fi comportat pentru potenţialul
militar al Frontului de Vest transferarea unor forţe aeriene din Franţa
în Germania. Von Geist era un admirabil ofiţer de stat-major.
Rapoartele şi ordinele de operaţii redactate de el constituiau perle ale
genului. Se pricepea să-mi oglindească în scris concepţiile. Precizia
termenilor, limpezimea frazelor, logica lor desăvârşită îmi trezeau
admiraţie. Sunt încredinţat că von Geist era mult mai capabil decât
majoritatea stat-majoriştilor de la O.K.W. Nu avea însă relaţii printre
corifeii camarilei de la O.K.W.
Am avut o ultimă întrevedere cu von Rundstedt. L-am asigurat că
voi lupta din răsputeri spre a nu se înjumătăţi aviaţia.
Am luat prânzul în compania bătrânului Feldmarschall, apoi m-am
înapoiat la Paris. Trebuia să o liniştesc pe Colette Latour. Aveam de
gând să-i fac o vizită la adresa pe care mi-o dăduse. În prealabil,
trebuia să văd dacă, după vizita la Himmler, nu cumva începeam să
am parte de filajul agenţilor din Sicherheitspolizei, care, sub cuvânt
că-şi îndeplinesc misiunea de a asigura paza înalţilor demnitari
germani în trecere prin Franţa, de fapt le urmăresc drumurile şi
contactele în ţara ocupată. În orice caz, Colette şi amicii ei fuseseră
cum nu se poate mai imprudenţi abordându-mă atât de direct. Cel
puţin să nu duc eu, fără voie, Gestapoul la casa fetei. Mi-am pus
chiar întrebarea dacă agenţii aceştia nu o filaseră pe Colette după ce
o lăsasem lângă Jardin des Plantes. Îmi aminteam însă că nu am
observat atunci nici o maşină care să se fi ţinut după noi.
După-amiază, am schimbat uniforma militară cu un costum civil.
Am părăsit hotelul, afectând aerul aferat al unui om dornic să-şi
petreacă o seară plăcută. Mai toţi demnitarii care veneau la Paris în
interes de serviciu îşi petreceau nopţile hoinărind pe străzi, vizitând
barurile sau casele de toleranţă controlate de poliţia germană. Se

— 152 —
putea lesne presupune că mă îmboldise şi pe mine aceeaşi fantezie.
În vreme ce, Rolls-Royce-ul meu mergea agale pe marile bulevarde,
m-am uitat de câteva ori în urmă. O maşină se ţinea după noi la o
distanţă respectabilă. De data aceasta nu mai încăpea-îndoială. Eram
urmărit. Oberg şi Himmler voiau să afle lucruri noi despre mine.
Am hoinărit aproape o oră pe străzi. Umblam în special pe marile
artere de circulaţie, care oferă un spectacol interesant străinilor în
treacăt prin Paris. Am traversat piaţa din faţa Operei, am luat-o la
stânga pe Chaussee d’Antin, apoi pe Rue Blanche, ieşind în
Boulevard de Clichy.
În tinereţe, vizitasem adeseori Parisul. Cunoşteam multe localuri
de zi şi de noapte. Ştiam că lângă Place Pigalle se afla un bistrot
curăţel, care-ţi permitea să ieşi, la nevoie, printr-un culoar, în Rue
des Martyrs. Am oprit maşina în faţa bistrot-ului. Dezinvolt, am intrat
înăuntru şi m-am aşezat la o masă. Am băut un pahar de vin negru,
am făcut plata, apoi, folosind pasajul, am ieşit în Rue des Martyrs.
Umblând pe jos, ca orice cetăţean al Parisului, am cotit la stânga pe
Rue des Abbesses. Am mers drept înainte spre cimitirul Montmartre.
Pe Rue de Maître, la numărul indicat de Colette, se afla alt bistrot,
dar cu un aspect puţin atrăgător. Am intrat şi m-am aşezat la o
masă. O matroană lăbărţată, cu sâni grei ca nişte saci cu porumb, s-
a apropiat de mine. A şters cu un şervet cenuşiu tăblia mesei şi m-a
întrebat cu glas cântat:
— Cu ce vă servesc?
Paltonul şi costumul meu distonau cu îmbrăcămintea deşănţată a
celorlalţi clienţi. Dar acest lucru nu a părut să facă impresie.
— Aş vrea să vorbesc cu Mademoiselle Latour, i-am spus cu voce
joasă.
Matroana m-a privit cu interes.
— Mademoiselle Latour! Ah, da, un moment.
A dispărut într-o cameră alăturată. Peste câteva clipe a apărut
Colette. S-a îndreptat fără grabă spre masa mea. Abia atunci mi-am
dat seama cât era de tânără şi de frumoasă, înaltă, admirabil
construită, avea un păr uşor ondulat, de culoarea aurului vechi.
Ovalul perfect al feţei, buzele magnific modelate, ochii de o limpezime
de iezer, paltonul simplu, dar de un rafinat bun-gust, îi dădeau
înfăţişarea unui model de casă mare.
S-a aşezat la masa mea. Din proprie iniţiativă, matroana cu sâni
voluminoşi ne-a adus câte un „Pernod”, apoi a plecat să-şi vadă de
treburi.

— 153 —
 Ochii fetei mă priveau întrebători.
— Cred că am reuşit să-l scap, i-am spus.
A suspinat uşurată.
— Ce se va întâmpla cu ceilalţi ostateci? m-a întrebat după câteva
clipe.
Am ridicat din umeri.
— Nu sunt Dumnezeu, Mademoiselle. Puterile mele în cel de-al
treilea Reich sunt limitate.
— N-aţi avut neplăceri?
Am citit în ochii ei un interes deosebit, o solicitudine care m-a
mişcat.
— N-a fost prea uşor, i-am zâmbit.
A pus mâna ei albă şi fină pe mâna mea.
— Vă mulţumesc mult, mult de tot, mon Général.
— Dacă mai aveţi vreodată să-mi comunicaţi ceva, căutaţi-mă la
hotelul „Crillon”. Acolo trag ori de câte ori mă aflu la Paris.
— Am să vă dau şi eu un număr de telefon, mi-a spus,
înmânându-mi o bucăţică de hârtie. La numărul acesta puteţi lăsa
vorbă că doriţi să mă vedeţi.
— Mulţumesc, Mademoiselle. Acum să-mi permiteţi să mă retrag.
— Nu ştiu cum să-mi cer scuze fiindcă v-am pricinuit atâta bătaie
de cap, mi-a surâs ea. Chiar şi deranjul de acum…
Avea în obrazul stâng o gropiţă minusculă, care o făcea
neînchipuit de atrăgătoare.
— Credeţi-mă, Mademoiselle, că plimbarea până aici mi-a făcut
plăcere. Mi-a adus aminte de tinereţea mea.
M-a privit în ochi. Irişii ei, de un albastru ce bătea în verde, ca
marea pe înserat, scânteiau.
— Ce păcat că sunteţi german!
Accentul ei, de o ingenuitate copilărească, m-a dezarmat, în felul
ei, îmi făcuse un compliment, care însă m-a umplut de amărăciune.
Cuvântul „german” avea în concepţia acestei fete înţelesul de „lepros”.
Îmi răsplătea gestul pe care-l făcusem insultându-mă. Ştiam că nu
o făcuse cu intenţie. Aşa că nu m-am supărat. Mi-am luat rămas bun
şi am ieşit în stradă. Pe acelaşi drum m-am înapoiat în bistrot-ul din
Place Pigalle. Am mai consumat un pahar de vin roşu şi am ieşit.
Cam la vreo treizeci de metri în urma Rolls-Royce-ului meu,
Mercedesul agenţilor din Sicherheitspolizei staţiona lângă trotuar.
Eram încântat că le jucasem o festă. M-am înapoiat la „Crillon”.
Când am intrat în hotel, se întunecase. Trebuia să mă grăbesc. Am

— 154 —
făcut un duş, apoi mi-am îmbrăcat uniforma. La Himmler trebuia să
mă prezint bine. Înainte de a pleca la reşedinţa lui, mi-am chemat
aghiotantul.
— N-am să mă înapoiez prea târziu, Busch. Colonelul von Geist să
mă aştepte cu toate documentele. În noaptea aceasta vom avea mult
de lucru. Mâine de dimineaţă plecăm cu avionul la Rastenburg.
La ora 8,30 precis, maşina mea a tras în faţa reşedinţei lui
Himmler. Aveam impresia că repet isprava lui Saladin, care a intrat
în grota celor patruzeci de tâlhari. Ca şi de dimineaţă, un aghiotant
S.S. cu multe zorzoane m-a condus în preajma stăpânului.
Himmler m-a primit de data aceasta într-un salon cu foarte bogate
decoraţiuni. Am remarcat un amănunt semnificativ: pereţii erau
împodobiţi cu tablouri de o valoare aproximativă. Se vedea însă bine
că sub acestea rămăseseră dreptunghiuri de tapet, nedecolorate încă
şi care dovedeau că vechile tablouri – de dimensiuni mai mari decât
cele actuale – fuseseră înlocuite nu demult. Şi casa aceasta îşi
dăduse desigur tributul, în obiecte de artă, cuceritorilor S.S.
În jurul lui Himmler, prins în nelipsita lui uniformă neagră, se
aflau câteva dintre căpeteniile S.S. de la Paris. Pe Oberg, care m-a
salutat cu o curtenie neaşteptată, îl cunoşteam. Pe ceilalţi, Himmler
mi i-a prezentat în ordinea importanţei. Befehishaber Scheer, şeful
Ordnungspolizeiului, un tip care nu ţi-ar fi inspirat încredere, dacă l-
ai fi întâlnit noaptea, târziu, pe o stradă singuratică; Befehishaber
Knochen, şeful Sicherheitspolizeiului, un sportiv cu o mutră aspră şi
rece, care se făcuse celebru în preajma războiului, răpind din
localitatea Venloo doi ofiţeri englezi din serviciul de informaţii al
armatei britanice, apoi şefii de secţii şi de Kommando, printre care
Dannecker – însărcinat cu urmărirea evreilor, Brünner – specialistul
în deportări, Bickler – organizatorul colaboraţioniştilor francezi,
Pannwitz – lichidatorul lui Rotte Kapelle, Wagner – cel care ţinea sub
supraveghere înalta societate franceză, Trapp – stăpânul lagărelor, la
care se adăuga unul dintre cele mai temute personaje din Franţa,
Stindt, şeful Gestapoului.
Himmler mi i-a prezentat pe fiecare, relevându-le meritele şi
întârziind complezent asupra isprăvilor lor cele mai remarcabile.
După ce a încheiat această formalitate, a exclamat cu mândrie:
— Graţie acestor oameni ţin Franţa în pumnul meu, Herr General.
Nu se mişcă un fir de iarbă fără ştirea mea.
Comparaţia mi-a amintit un moment din copilărie. Aveam pe
atunci un guvernor, abate de origine franceză, care îmi spunea că nu

— 155 —
se clatină un fir de iarbă fără ştirea lui Dumnezeu. Himmler ajunsese
să se socotească replica pământeană a Atotputernicului. Nici nu e de
mirare. Orice îi era permis lui Kurt Heinrich Himmler, care îşi
începuse cariera făcând pe comisionarul unui negustor de perii, ca
după douăzeci de ani să se vadă stăpân pe viaţa şi pe moartea a zeci
de milioane de oameni.
La reuniunea aceasta femeile nu figurau. În concepţia lui Himmler,
femeia era un stâlp al familiei, care trebuia să furnizeze mulţi fii
naţiunii germane. Otto Strasser afirma că Himmler îi declarase cu
toată seriozitatea în preajma căsătoriei sale – avea pe atunci 27 de
ani – că abia îşi pierduse virginitatea cu câteva zile mai înainte. Nu
ştiu cum se împăca această anecdotă cu altă versiune, care pretinde
că prin ’919 Himmler ar fi trăit cu o prostituată, Friede Wagner, care-
l întreţinea din anemicele ei venituri. Poate că sunt nişte simple
poveşti. N-am acces la cazierul Gestapoului, ca să cunosc adevărul.
Dacă au existat însă piese care să dovedească aceste fapte, ele au
fost desigur distruse demult.
La dineul servit cu un ceremonial sever de servitori stilaţi,
îmbrăcaţi în fracuri impecabile – cred că toţi erau ofiţeri S.S. –
Himmler m-a plasat în dreapta sa. Meniul era de o bogăţie
impresionantă. Fără să vreau mi-am amintit cozile din faţa
magazinelor alimentare din Germania şi din teritoriile ocupate.
Stăteam în jurul unei mese mari, rotunde. Lumânări aprinse,
etalate în somptuoase sfeşnice de argint, făceau să lucească discret
paharele de cristal şi serviciul de masă din porţelan fin, pe care era
gravat un blazon cu o coroană ducală.
— Aţi observat că suntem doisprezece convivi? m-a întrebat
Himmler în vreme ce îşi desfăcea şervetul scrobit şi îl aşternea pe
genunchi. Şi masa e rotundă. Ca la praznicele regelui Arthur şi ale
împăratului Heinrich I. Trebuie să reînviem străvechile tradiţii
germanice, Herr General, credinţele scumpe străbunilor noştri,
virtuţile lor…
Spre deosebire de colaboratorii săi, Himmler era în felul lui un
ascet. Dispreţuia alcoolul şi mâncărurile cu carne. La recepţii se
mărginea să-şi coloreze apa minerală cu câteva picături de vin.
— Am recomandat întotdeauna subalternilor mei să evite
alcoolurile tari, pernicioase sănătăţii şi moralului, şi să adopte un
regim alimentar vegetarian. Carnea scurtează viaţa, Herr General.
În vreme ce parcurgeam distrat meniul plasat lângă farfuria mea,
Himmler mi s-a adresat doctoral:

— 156 —
 — După cum vedeţi, la masa mea vânatul lipseşte cu desăvârşire.
Sunt duşmanul instinctelor sângeroase ale acelor oameni care
consideră vânătoarea, acest oribil măcel de animale, un sport viril.
Aceşti inşi să-şi demonstreze virilitatea pe câmpul de bătălie,
înfruntând un duşman înarmat. Este de-a dreptul barbar să ucizi
nişte animale lipsite de apărare. Am rămas profund impresionat
deunăzi, când cineva mi-a vorbit despre respectul călugărilor budişti
faţă de animale. Când merg noaptea prin păduri, aceşti călugări
binecuvântaţi s-au obişnuit să sune dintr-un clopoţel spre a
îndepărta din drumul lor vieţuitoarele pe care altfel ar risca să le
strivească. La noi, melcii, viermii, aceste inofensive şi plăpânde
vietăţi, sunt călcate şi strivite fără nici o remuşcare…
Mânuia tacâmurile cu o delicateţe feminină. Manierele lui
molcome, graiul blajin, mila pentru animale se potriveau atât de
puţin cu o frază pe care o auzisem nu demult, rostită tot de acelaşi
personaj cu înfăţişare atât de bizară: „Oamenii mari sunt apăsaţi de
un greu blestem: spre a-şi îndeplini misiunea, trebuie să calce pe
cadavre”.
Mă amuza veneraţia cu care vorbele lui erau sorbite de oamenii
din subordinea sa.
— Noi, germanii, a continuat el, suntem buni, generoşi, idealişti.
Toate aceste însuşiri sunt caracteristice rasei noastre. Nu ne este
însă îngăduit a ne comporta corect, prieteneşte, cu credinţă, decât
faţă de cei de un sânge cu noi. Popoarele inferioare, ruşi, cehi,
polonezi, nu ne interesează decât în măsura în care îi putem folosi
drept robi. Dacă zece mii, o sută de mii, sau un milion de slavi mor în
slujba civilizaţiei noastre, înseamnă că şi-au îndeplinit menirea, aşa
cum îşi îndeplinesc menirea şi vitele duse la abator, în scopul hrănirii
populaţiei. Regret uciderea vitelor, dar sacrificarea lor este
inevitabilă.
Era îngrozitoare mania căpeteniilor naţional-socialiste de a-ţi
turna tot felul de elucubraţii în formule sacrosancte, pe care trebuia
să le accepţi ca atare.
— Aveţi perfectă dreptate, Herr Reichsführer, a întărit cu
convingere Oberg. Faţă de popoarele acestea inferioare, mila nu-şi are
rostul. Suntem datori să fim brutali, dacă interesul Germaniei o cere.
Mulţi generali nu au înţeles înalta principialitate a politicii noastre.
Făcea aluzie la mine?
— Invocând o falsă umanitate, au încercat să ne împiedice a pune
în practică aceste reguli aspre, dar imperios necesare, a continuat

— 157 —
Oberg. Au făcut-o şi pe Frontul de Est şi pe Frontul de Vest. Din
fericire, dreptatea noastră a triumfat, Parte din cei care s-au
împotrivit aplicării stricte a legilor noastre au fost înlăturaţi. Vor mai
fi înlăturaţi şi restul. Toate la timpul lor.
Himmler l-a privit gânditor.
— Cred că ar fi preferabil, dragul meu Oberg, să îi aducem pe
drumul cel bun. Să le demonstrăm erezia, să-i îndoctrinăm, să le
deschidem astfel larg ferestrele spre adevăr.
Straniu, eram din ce în ce mai amuzat. Aluziile deveneau străvezii.
Îi ascultam imperturbabil. Eram curios să văd unde aveau să ajungă.
Când te afli într-un ospiciu de nebuni, nu te apuci să le demonstrezi
că şi-au pierdut minţile. Îi laşi să-şi toarne aberaţiile. S.S.-iştii aceştia
erau mult mai primejdioşi, fiindcă se bucurau de libertate. Ceva mai
mult. Dispuneau de putere. De o putere fără restricţii. Puteau să
întemniţeze, să împrăştie teroarea, să jefuiască, să ucidă, în virtutea
unor legi statale, făcute de ei şi pentru ei. Un popor întreg, o lume
întreagă era lăsată la discreţia unor descreieraţi, fanatizaţi de câteva
căpetenii însetate de putere.
Mă uitam din când în când la Himmler, la acest amfitrion ciudat,
fără să am aerul că îl studiez. Cum de reuşise să îşi câştige un
ascendent atât de mare asupra lui Hitler, o autoritate atât de
categorică în sânul partidului? Când îi vedeai bărbia ştearsă, ochii
jucăuşi, care evitau să-ţi întâlnească privirile, mişcările şerpuitoare
ale mâinilor, gâtul subţire, ca de găină golaşă, era cu neputinţă să-ţi
închipui că omul acesta organizase cea mai formidabilă maşină de
opresiune pe care o cunoscuse vreodată Germania.
Poliţia nu fusese însă marea şi adevărata lui pasiune. Armata,
uniforma, instrucţia militară exercitaseră întotdeauna asupra sa o
atracţie puternică. Himmler se visase întotdeauna conducător de
oştiri. Crearea trupelor S.S., acele îngrozitoare Waffen S.S., care
aveau să cuprindă mai târziu 40 de divizii, reprezenta un început de
împlinire a visurilor lui. Spre deosebire de Hitler, care se obstinase
să-i convingă pe mai toţi partizanii că este un strateg înnăscut,
Himmler nu reuşise niciodată a face să i se ia în serios însuşirile
militare. Generalul de armată Paul Hauser, din Waffen S.S., săvârşise
imprudenţa de a declara, la un pahar cu vin, că Himmler habar n-
avea de problemele militare, deşi se socotea mult mai priceput decât
ofiţerii de carieră, pe care-i defăima în mod sistematic. Generalul
Hauser scăpase de destituire numai datorită haosului care se
instalase în Germania în ultimele luni de război. „Ar fi fost un bun

— 158 —
dascăl de şcoală, dar în nici un caz un capabil conducător de
armată”, afirmase generalul Walter Dornberger. Generalul Friedrich
Hossbach îmi spusese odată despre Himmler că este „geniul rău al
lui Hitler, şi individul cel mai lipsit de scrupule din cel de-al treilea
Reich”. Semnificativ este faptul că şi alte personalităţi din conducerea
partidului îl priveau cu multă antipatie. Ştiam precis că Alfred
Rosenberg îi reproşa făţărnicia, iar Göring îl ura din tot sufletul.
Abia la desert Himmler se mai destinse.
— Ador fructele, îmi spuse. Şi sunt un bun cunoscător în acest
domeniu.
Făcea aluzie la diploma lui de inginer în agronomie, care îl plasa în
rândul intelectualilor partidului, spre deosebire de numeroşii corifei,
autodidacţi, începând cu Hitler.
— Agricultura, Herr General, este o ştiinţă. O ştiinţă tot atât de
complexă ca şi biologia. Progresul în ştiinţă este posibil numai prin
studii intense, prin experienţe, prin sacrificii… Da, da… Chiar prin
sacrificii umane, Herr General…
Se înfrupta cu deliciu dintr-o portocală zemoasă. Fructele de la
masa lui Himmler erau aduse din Spania.
— Aici, în Franţa, ca şi dincolo, în est, ducem o bătălie crâncenă,
atât pe frontul exterior, cât şi pe cel lăuntric. Ne batem cu armatele
duşmane, ne batem cu cetele de partizani, ne batem chiar şi cu
germanii rătăciţi de propaganda comunistă ori iudeo-masonică.
Mâine însă, după ce vom decapita hidra cu mii de capete, care
ameninţă existenţa neamului nostru, după ce vom cuceri victoria şi
vom impune omenirii năucite de război o pace milenară, vom crea o
lume nouă, o nouă ordine socială. Ştiţi cum va arăta această nouă
ordine socială? Führerul nostru a zugrăvit-o în cuvinte nemuritoare:
„Vom avea o clasă a cavalerilor, a stăpânilor, provenind din
elementele cele mai diverse. Aceasta va fi recrutată din rândurile
celor care s-au ilustrat în lupta pentru cauza naţional-socialismului,
găsindu-şi astfel justificarea istorică. Va urma apoi mulţimea
membrilor partidului, categorisiţi ierarhic. Pe treptele de jos vor fi
masele anonime, colectivităţile slugilor, ale minerilor, ale muncitorilor
manuali de orice categorie, care nu-şi vor mai schimba niciodată
condiţia. Puţin importă dacă în trecuta societate burgheză aceştia au
fost proprietari funciari, muncitori sau hamali. Poziţia economică şi
rolul social de altădată nu vor mai avea nici o semnificaţie. Aceste
distincţii ridicole vor fi contopite într-un unic proces revoluţionar. În
sfârşit, jos de tot vom avea clasa străinilor cuceriţi, a sclavilor

— 159 —
moderni.”
Vorbele lui Himmler erau ascultate cu devoţiune, ca şi vorbele lui
Hitler la Rastenburg.
— Aţi înţeles sensul profund al mişcării naţional-socialiste. Nu
poate să existe ceva mai amplu, mai măreţ. Naţional-socialismul este
mai mult decât o ideologie, este mai mult decât o religie, el reprezintă
voinţa de a crea supraoameni.
Am remarcat că Himmler repeta nu numai frazele lui Hitler, dar îi
copia şi intonaţia. Reichsführerul a făcut o pauză, pregătind efectul
frazelor finale.
— Şi pentru că a venit vorba de cavaleri, de stăpâni, să punem
punctul pe i. Cine vor fi aceştia? Răspunsul este simplu, limpede,
categoric. Clasa stăpânilor va fi alcătuită din elita partidului, din
membrii unităţilor S.S., care vor constitui totodată acel Schwarze
Korps, acea încarnare a măreţului Mit al Sângelui, pe care l-a visat
Führerul…
A încheiat discursul, plecând fruntea, afectând un aer pătruns, de
preot care oficiază pe un altar nevăzut. Se lăsase o linişte profundă,
ca în refectoriul unei mănăstiri. Comparaţia aceasta mi-au trezit-o
chipurile smerite ale S.S.-iştilor, transfiguraţi de parcă ar fi ascultat
cuvintele lui Dumnezeu.
Erau făţarnici, sau fanatici? Graniţa dintre fariseism şi habotnicie
este greu de delimitat. Cred că nici ei nu ştiau bine în ce categorie
intrau. Un singur element atârna în balanţă. Perspectivele înfăţişate
de Himmler îi transportau. Nu e puţin lucru să crezi că mâine vei
stăpâni lumea. Lumea însă nu voia să se lase stăpânită de elitele S.S.
Robii de care vorbea Himmler dădeau acum o lecţie exemplară
stăpânilor celui de-al treilea Reich. Până şi germanii, care se lăsaseră
la început orbiţi de făgăduielile mirobolante ale Führerului, începeau
să deschidă ochii, să-şi dea seama de realitate. Frământările
subterane creşteau în amploare. Dar Himmler nu se temea. Trona în
mijlocul celor zece S.S.-işti, convins că nimeni şi nimic nu-i va stăvili
avântul.
Încântat de spectacolul pe care mi-l oferise, Himmler a ridicat
fruntea, şi-a privit ciracii, apoi a înălţat mâna, oferindu-le parcă
benedicţiunea sa.
— Herr General, mi s-a adresat cu prietenie, nu v-ar face plăcere
să bem împreună o cafea?
S-a ridicat de pe scaunul său, în vreme ce S.S.-iştii au sărit ca
aruncaţi de un resort. Himmler m-a luat de braţ, conducându-mă

— 160 —
spre un salon alăturat. Nici unul din S.S.-işti nu ne-a urmat.
Cunoşteau desigur consemnul.
Reichsführerul S.S. mi-a oferit un loc pe un fotoliu, a închis singur
uşa, apoi s-a aşezat pe o canapea „Empire” din faţa mea.
După ce un servitor ne-a adus cafelele, a făcut semn că doreşte să
fim lăsaţi singuri.
A sorbit puţină cafea, apoi a lăsat ceaşca pe masă.
— Am o veste bună pentru dumneavoastră, Herr General.
Lepădase masca severă pe care o arborase la masă. Se umanizase.
Avea iarăşi mutra lui de dascăl, atât de puţin potrivită cu uniforma-i
neagră de S.S.-ist.
— O veste foarte bună, Herr General, Georges de Gandale a fost
eliberat. Am vrut să vă dovedesc încă o dată prietenia mea. Vreau să
subliniem iarăşi că numai neşansa m-a împiedicat să vă fiu de folos
şi în cazul fiului dumneavoastră. Wilhelm îl chema, nu-i aşa?
Am rostit, brusc posomorât:
— Wilhelm, Herr Reichsführer. Aveţi o memorie excelentă… Pentru
eliberarea nepotului meu, Georges de Gandale, vă mulţumesc.
— Prietenii trebuie să se ajute între ei, Herr General.
Eliberarea lui Georges nu era totul. Atâta vreme cât tânărul va
rămâne în Franţa, primejdia de a fi arestat din nou va pluti
permanent asupra capului său. Mai aveam ceva de făcut: trebuia să-l
scot din Franţa. Numai când îl voi şti ajuns în Spania sau în Elveţia,
îl voi socoti în siguranţă. Poate că în privinţa aceasta îl va ajuta şi
Colette.
— Ce părere aveţi despre S.S.-iştii mei, Herr General? m-a întrebat
Himmler, trecând fără tranziţie la alt subiect.
— Remarcabili! am declarat.
— Fidelitatea, ascultarea oarbă şi curajul sunt calităţile
primordiale ale tuturor acestor luptători. Sute de mii se află sub
ordinele mele. Cât despre devotamentul lor faţă de Führer şi de
persoana mea, nu este nevoie să mai vorbesc.
Am înclinat din cap în semn de încuviinţare.
— Putem privi cu încredere viitorul, Herr General.
Şi-a înmuiat iarăşi buzele în ceaşca de cafea. Himmler pregătea
ceva. Aşteptam să văd unde voia să ajungă. În această ambianţă
calmă, Himmler şi cu mine ne pândeam reciproc. Himmler se rezema
cu tot corpul de braţul canapelei.
— Un singur lucru mă îngrijorează, Herr General, grăi el, lăsând o
umbră să-i acopere chipul. Pentru că am o mare încredere în

— 161 —
dumneavoastră, am să vă vorbesc fără reticenţe. Am să vă rog însă ca
tot ce veţi auzi acum să rămână între noi.
— Herr Reichsführer, sunt deprins cu păstrarea secretului militar.
— Cum vă spuneam, un singur lucru mă îngrijorează profund, zise
el, afectând un aer funebru. Mă tem, Herr General, că marele nostru
Führer nu va mai fi printre noi când vom sărbători sfârşitul victorios
al războiului.
Am adoptat o expresie de circumstanţă.
— Führerul Adolf Hitler este grav bolnav, Herr General „Poate că aţi
observat cât s-a schimbat de mult în ultima vreme. Tremurul
mâinilor, spinarea încovoiată, expresia rătăcită a ochilor… Două
somităţi medicale, Herr General, care l-au consultat, mi-au declarat
confidenţial: Führerul suferă de boala lui Parkinson. Faciesul
myophatic, fenomenele tipice de paralizie incipientă a membrelor,
mersul împiedicat sunt semne caracteristice.
Eram uluit. Himmler nu făcea astfel de declaraţii fără un scop.
Implicaţiile erau extrem de grave. Himmler ştia multe despre mine,
dar trebuia oare să cred că ştia şi despre ofiţerii implicaţi în complot,
de vreme ce îşi îngăduia luxul să facă mărturisiri atât de explozive?
Era în orice caz sigur că nu voi vorbi lui Hitler. În privinţa aceasta,
calculele lui erau exacte.
— Mai devreme decât ne închipuim, Führerul va fi nevoit să îşi
întrerupă activitatea. Sănătatea îi este atât de zdruncinată, încât
foarte curând nu va mai fi în stare să-şi îndeplinească atribuţiile. În
cazul unei morţi premature, ori a unei încetări a activităţii lui, va
trebui să ne gândim la un om capabil să-i ia locul. Cred că sunteţi de
acord cu mine?
— Dacă situaţia este atât de serioasă, se impun, desigur, unele
măsuri…
Discuţia noastră alunecase pe un tărâm primejdios. Căpătase un
iz de înaltă trădare. În ceea ce mă priveşte, îmi cunoşteam poziţia.
Intervenţia lui Himmler complica alarmant lucrurile.
— Generalii, continuă el, ar trebui să se gândească serios la un
înlocuitor al Führerului, care să aibă în spate o forţă de şoc
susceptibilă să păstreze ordinea în eventualitatea izbucnirii unor… de
exemplu, tulburări interne.
Aluzia era directă. Care conducător al celui de-al treilea Reich
dispunea de o asemenea forţă? Himmler!
— Această personalitate, adăugă el, trebuie să se bucure de un
mare prestigiu, spre a putea trata o pace pe care o dorim, de altfel, cu

— 162 —
toţii…
A apăsat semnificativ pe ultimul cuvânt. Ştia deci foarte multe
amfitrionul meu. Ştia, însă, în orice caz, că ne avea pe toţi în mână.
Orice ofiţer sau civil care participa la un complot avea familie…
Familiile constituiau pentru Himmler un zălog preţios…
— Trebuie să vă declar că nu m-am dat înapoi de la nici un
sacrificiu când a fost vorba de propăşirea Germaniei, a adăugat cu
patos. Dacă situaţia ar cere-o, aş accepta sarcina ingrată de a prelua
conducerea ţării…
Ultima lui frază înlătura orice echivoc. Himmler îşi punea
candidatura. Noi, generalii, eram invitaţi să-i acceptăm conducerea.
Întrebarea care se punea era următoarea: Cât de ample erau
informaţiile pe care le deţinea asupra noastră? Dacă ştia puţine
lucruri, sau numai presupunea inevitabilă o coaliţie de adversităţi
împotriva lui Hitler. Ne obliga să ne descoperim. Dacă ştia multe, ne
şantaja. Şi într-un caz şi într-altul, încerca să ia castanele din foc cu
mâinile noastre. Oferea o alianţă sui generis: riscurile de partea
noastră, eventualele avantaje de partea lui.
— Cred că este cazul să reflectaţi profund asupra celor ce v-am
spus, Herr General.
Dacă îmi întindea o cursă? Arestarea membrilor grupului Solf
trebuia să mă pună în gardă. Sigur era un singur lucru: întâlnirea
din seara aceasta nu o provocase Himmler, ci era o consecinţă a
vizitei mele din timpul zilei. Iniţiativa îmi aparţinea deci mie. Himmler
prinsese doar mingea din zbor.
Prin intermediul agenţilor Abwehrului şi în special al colonelului
Oster, aflasem că Himmler încercase în câteva rânduri să ia contact
cu oamenii politici din Occident. Aceştia îi respinseseră mâna întinsă.
Era prea compromis spre a iniţia un dialog cu bărbaţii de stat din
Anglia şi din Statele Unite. Îşi închipuia că noi, generalii, eram mai
puţin compromişi? Nu ştia că şi noi ne izbeam de foarte serioase
dificultăţi?
— Herr Reichsführer, vă mulţumesc pentru încrederea arătată. Am
să ţin seama de recomandarea dumneavoastră şi am să reflectez
asupra celor discutate. Cred că va fi necesar să ne mai întâlnim… Să
mai discutăm anumite puncte…
Încercam să câştig timp…
— De acord, Herr General. Aştept să ne revedem.
S-a ridicat din fotoliu şi mi-a zâmbit fin.
— Dacă vă întâlniţi cu Reichsmarschallul Göring. Vă rog să-i

— 163 —
transmiteţi salutările mele cordiale. Aflaţi că vă preţuieşte foarte
mult, Herr General. Cunoaşteţi şi motivul? Astrologul său l-a asigurat
că un personaj în uniformă militară, cu semnalmentele
dumneavoastră, este îngerul său bun. Şi i-a mai făcut o profeţie, care
aminteşte oarecum o faimoasă scenă petrecută între Ludovic al XI-lea
şi astrologul său. I-a prezis că îşi va da sfârşitul la un an după
moartea acestui înger păzitor… aşadar a dumneavoastră. Şi
Reichsmarschallul l-a crezut.
— Dacă mi-ar spune altcineva acest lucru, aş crede că este o
simplă poveste, Herr Reichsführer.
— Nu. Nu este nici un fel de poveste. Reichsmarschallul are grijă de
dumneavoastră ca de propriii săi ochi.
— Herr Reichsführer, mă copleşiţi.
Ne-am luat rămas bun. Când am trecut împreună prin sufragerie,
restul invitaţilor se aflau în jurul mesei şi se delectau cu lichiorurile.
Am părăsit reşedinţa lui Himmler curând după miezul nopţii. Un
sfert de oră mai târziu, soseam la hotelul „Crillon”. La recepţie mă
aştepta un mesaj din Berlin. Generalul Olbricht dorea să mă vadă.
Însemna că avea ceva important să-mi spună…

Dineul oferit de Himmler îmi lăsase un gust de cenuşă, de care nu

reuşeam să mă dezbar. Cât de puţin cunoşteam totuşi oamenii. Dacă
l-aş fi văzut pe stradă, fără să ştiu cine este, n-aş fi bănuit niciodată
că sub înfăţişarea lui anodină se ascunde un tiran sadic. Nici acum,
după ce încercase să se apropie de mine, să mă capteze, vorbindu-mi
cu o aparentă sinceritate, n-aş putea spune că-i pătrunsesem tainele
sufletului. Mi s-a întâmplat adeseori să apreciez just caracterul unui
om, chiar când relaţiile cu el erau de dată recentă. Poate că
personalitatea îi era puţin complicată, ori firea prea transparentă;
poate că instinctele mele trezite – datorită cine ştie cărui motiv –
acţionaseră eficient, punându-mă în gardă, ori, dimpotrivă,
liniştindu-mă. Reputaţia lui Himmler era definitiv stabilită.
Convorbirile mele cu acest personaj fuseseră destul de lungi şi de
serioase, spre a-mi îngădui să-i descifrez caracterul, gândurile intime,
pornirile. Cu toate acestea, în privinţa cunoaşterii lui, n-aş putea
spune că eram mai avansat decât după prima noastră întrevedere.
Amestecul acela de luciditate rece şi de nebunie, de misticism şi de
sentimentalisme ieftine, de impulsuri sadice şi de generozităţi
deplasate îl făceau impermeabil unei analize mai temeinice. Cum de
ajunsese acest om să câştige încrederea lui Hitler? Psihopaţii nu fac

— 164 —
de obicei trai bun. Egocentrismul lor, devierile mintale, concentrate
asupra unui singur obiectiv, nu le permit acea comunicativitate
indispensabilă traiului în societate. Hitler şi Himmler se înţelegeau
perfect. Devotamentul Reichsführerului S.S. faţă de stăpân atingea
proporţiile adulaţiei. „Der treue Heinrich” îl definea Hitler. Tot Hitler
declarase odată în public:
— Himmler se devotează unei idei şi este credincios ei până la
moarte. Graţie lui, formaţiile S.S. au reuşit să constituie un corp
extraordinar. Himmler este pentru mine un fel de Ignaţiu de Loyola.
Cu inteligenţă şi dârzenie, înfruntând toate dificultăţile, a făurit acest
magnific instrument de luptă.
Atât de magnific, încât o lume întreagă se cutremură când aude de
S.S., aceste două litere împerecheate, devenite simbolul terorii şi al
morţii. Şi familia mea şi-a dat tristul ei tribut.
Dezastrul de la Stalingrad abia se încheiase. Germania aflase cu
stupoare despre întâia mare înfrângere a celui de-al treilea Reich!
După ce asistasem la agonia Armatei a 6-a din Stalingrad, Hitler mă
trimisese iarăşi în Africa de Nord, spre a sprijini eforturile lui
Rommel, care încerca să salveze resturile armatelor germane,
italiene, zdrobite de Armata a 8-a a generalului Montgomery, în
cursul bătăliei de la El Alamein, din octombrie ’942.
Încleştarea de la El Alamein abia se încheiase. Rommel începuse
acea faimoasă retragere de-a lungul a 1 500 de kilometri de deşert –
pe care comentatorii militari cu înclinări literare o asemuiseră cu
retragerea celor zece mii de greci după bătălia pierdută în preajma
Babylonului. Atât de magistral istorisită de Xenophon – când o nouă
lovitură avea să zguduie din temelii dispozitivul apărării noastre din
Mediterana. În cadrul operaţiei „Torţa”, trupe americane, transportate
de peste 850 de vase, au executat debarcări coordonate în mai multe
puncte de pe coastele atlantice şi mediteraneene ale Africii de Nord.
Operaţia aceasta de mari proporţii avea de altfel să se încheie cu
nimicirea totală a forţelor Axei, înghesuite în ultima lor redută: capul
de pod de la Tunis.
Nu pot să uit seara aceea din decembrie, când Hitler a convocat la
Rastenburg pe generalul de armată von Arnim şi pe generalul-
locotenent Ziegler, spre a le încredinţa misiunea de a stăvili marşul
coloanelor americane, de sub comanda generalului Eisenhower, care,
după ce invadaseră Marocul şi Algeria, se apropiau de Tunisia, în
scopul de a o cuceri şi a cădea apoi în spatele greu încercatului
Afrikakorps, de sub comanda lui Rommel. Am asistat şi eu la această

— 165 —
conferinţă în calitatea mea de general-inspector al Luftwaffe.
Operaţia pe care Hitler avea intenţia să o lanseze în Africa necesita
un puternic sprijin aerian.
În acel timp, ne aflam cu toţii sub impresia tragediei de la
Stalingrad. Hitler, cu încăpăţânarea lui caracteristică, refuzase să
autorizeze retragerea Armatei a 6-a din oraşul încercuit, aşa cum de
altfel refuzase iniţial să aprobe şi retragerea lui Afrikakorps de la El
Alamein, cerută de Rommel în repetate rânduri. Spre deosebire de
Paulus, care executase ad litteram ordinele primite de la O.K.W.,
Rommel îşi asumase răspunderea încălcării dispoziţiilor superioare
şi, după ce se degajase din încleştarea Armatei a 8-a britanice,
ordonase retragerea spre vest.
Insuccesul de la El Alamein şi apoi cel de la Stalingrad avuseseră
pentru Hitler semnificaţia unei intolerabile pierderi de prestigiu. Aşa
ceva nu trebuia să se mai repete. Forţele aliate, de sub comanda lui
Eisenhower, trebuiau date peste cap şi aruncate în mare. Keitel îl şi
asigurase pe Führer că întocmise un plan de bătaie, menit să ducă la
anihilarea efectelor debarcării anglo-americane din Africa. Von Arnim
şi Ziegler luptaseră pe frontul de Est. Acum Hitler hotărâse să le
încredinţeze Armata a 5-a „Panzer”, care urma să fie constituită în
Tunisia.
Când a întrebat din ce unităţi va fi alcătuită Armata a 5-a
„Panzer”, Keitel s-a grăbit să-l informeze – cu acea siguranţă pe care
o afişa întotdeauna – că, în afara unităţilor pe atunci existente în
Tunisia, o va întări cu trei divizii blindate şi cu trei divizii de artilerie
motorizate, la care se va adăuga şi divizia de Luftwaffe „Hermann
Göring”, aflată în acel moment în refacere: până în martie ’943, cel
mai târziu, toate aceste unităţi vor fi transportate în Tunisia.
În concepţia lui Hitler, adoptată de altfel şi de von Arnim, Armata a
5-a „Panzer” avea să execute o ofensivă fulger. Baza de plecare: zona
Tunis-Bizerta. Direcţia: Vest. Obiective: lanţul de munţi care
constituie frontiera dintre Tunisia şi Algeria, apoi capturarea
porturilor Bone, Philippeville şi Alger, în vederea aruncării în mare a
trupelor de invazie aliate. Proiectul, foarte ambiţios, nu ţinea seamă
de posibilităţile reduse de aprovizionare ale unei armate de asemenea
proporţii. Superioritatea aviaţiei anglo-americane schimbase raportul
de forţe în favoarea aliaţilor. Feldmarschallul Rommel se plânsese în
repetate rânduri de insuficienţa aprovizionărilor. Lipsa de
combustibil îl împiedicase sistematic să-şi dezvolte contraloviturile
plănuite. Dacă se adăuga la aceasta şi inferioritatea lui Afrikakorps în

— 166 —
blindate, tabloul dificultăţilor la care se expunea von Arnim era
complet.
Ca şi la Stalingrad, mi s-a încredinţat misiunea de a crea un pod
aerian între Italia şi Africa, precum şi de a spori eficienţa protecţiei
aeriene, absolut necesară convoaielor navale de transport, care
făceau naveta între Sicilia şi Tunisia. Întrucât eram reţinut pe frontul
oriental de operaţiile mult mai stringente ale aprovizionării
Stalingradului încercuit, von Geist avea să se deplaseze în locul meu
pe Frontul de Sud, cu scopul de a lua primele măsuri.
Cu Feldmarschallul Kesselring, comandantul Frontului de Sud – şi
şeful direct al lui Rommel – colaborasem în repetate rânduri şi nu
avusesem niciodată a mă plânge. Nu puteam spune acelaşi lucru de
o serie de ofiţeri, generali din subordinea sa, şi nici mai ales despre
generalul von Rintelen, ataşatul militar german la Roma, însărcinat
să dinamizeze guvernul fascist, care executa cu mari întârzieri
aprovizionarea forţelor noastre din Africa. Cu von Rintelen avusesem
discuţii tari, ca şi Rommel, de altfel, care-i reproşase adeseori inerţia.
Von Rintelen se mărginise să-i răspundă că responsabilitatea o aveau
„macaronarii”.
În pragul lunii februarie, când capitularea Armatei a 6-a la
Stalingrad devenise iminentă, iar continuarea prezenţei mele la
cartierul general al lui von Manstein nu-şi mai avea raţiunea, am
plecat în Italia.
Cu inima grea, am părăsit Frontul de Est. Îl lăsasem pe Albert în
infernul de la Stalingrad. Speram că va supravieţui încercărilor care-l
aşteptau, că, odată războiul încheiat, se va înapoia în Germania, îşi
va întemeia o familie şi se va bucura de o existenţă calmă până la
adânci bătrâneţi. Aproape doi ani m-am hrănit cu aceste iluzii. Prin
intermediul Crucii Roşii, am încercat să mă interesez de soarta lui.
Rezultatele au fost nule.
Când am sosit în capitala Italiei, am putut să constat că situaţia
era mai grea decât îmi închipuisem. Kesselring, cu care am avut o
primă convorbire, mi-a afirmat că Roma devenise un cuib de viespi.
Domnea un spirit defetist pronunţat, din cauza insucceselor recente
ale lui Rommel şi a tratamentului la care erau supuse trupele italiene
pe Frontul de Est. De altfel, în curând urma să mă conving personal
de această stare de lucruri. În ceea ce priveşte executarea misiunii
mele, m-a asigurat de tot concursul său. Ştiam însă că nu putea face
mare lucru.
La Roma domnea într-adevăr o atmosferă de înmormântare.

— 167 —
Iminenţa instalării unor mari forţe anglo-americane în nordul Africii
crea perspective sumbre. O debarcare aliată în Sicilia sau în sudul
Italiei părea iminentă. Italienii se arătau din ce în ce mai rebeli
continuării ostilităţilor. Intraseră în război împinşi de la spate de un
dictator belicos, care nu mai ştia la ora aceea cum să iasă onorabil
din încurcătură. Roma, atât de veselă odinioară, arăta acum ca un
oraş asediat. Fasciştii în uniformă erau priviţi cu antipatie. Chipurile
oamenilor erau cenuşii.
Atmosfera aceasta apăsătoare am întâlnit-o pretutindeni. Chiar şi
în birourile personajelor politice sau ale căpeteniilor armatei, cu care
am fost silit să iau contact. Fiindcă von Rintelen nu mi-era aproape
de nici un folos, am luat personal taurul de coarne, făcând vizite
personalităţilor oficiale de care depindea rezolvarea problemelor
aprovizionării. Peste tot am întâlnit o delăsare totală. Am ajuns până
la generalul Ambrosio, şeful Marelui Stat-Major, numit în locul
mareşalului Cavallero, revocat din ordinul lui Mussolini. Ambrosio
m-a asigurat de toată cooperarea sa. Deşi se străduia să fie prietenos,
i-am desluşit instinctiv ostilitatea ascunsă în dosul unei politeţi
impecabile. Însă chiar dacă ar fi vrut sincer să mă sprijine, cred că
tot n-ar fi fost în stare s-o facă, atât de mare era debandada în zona
interioară.
I-am declarat că Rommel nu va mai rezista în Africa dacă nu i se
vor asigura cantităţi sporite de carburanţi.
— Am depus până în prezent sforţări uriaşe, mi-a răspuns. Care
sunt rezultatele? Acum câteva zile, Armata a 8-a britanică a ocupat
Tripoli. Imperiul nostru colonial a încetat să mai existe. Ne vom face
şi mai departe datoria. Dar moralul trupelor noastre este zdruncinat.
Încercările prin care soldaţii noştri trec în Africa, dar mai ales trista
experienţă de pe Frontul de Est nu sunt de natură să le sporească
avântul combativ alături de aliaţii germani, care nu s-au arătat
întotdeauna generoşi. Este cazul să vă reamintesc modul în care
mareşalul Rommel a sacrificat infanteria noastră la El Alamein, sau
tratamentul aplicat soldaţilor noştri de către germani la cotul
Donului?
Ce rost avea să mai discut? Îi înţelegeam amărăciunea. Dar ce
puteam să fac? Să-i fi exprimat compasiunea pentru brutalitatea de
care dăduseră dovadă soldaţii germani, aruncând pe răniţii italieni
din propriile lor camioane?
Arestarea lui Mussolini şi schimbarea de orientare politică,
încercată de Italia câteva luni mai târziu, aveau să-mi demonstreze

— 168 —
că în momentul discuţiei mele cu Ambrosio acesta punea deja la cale
răsturnarea regimului fascist, aşa cum eu şi prietenii mei pregăteam
doborârea lui Hitler şi a întregului său sistem de guvernare.
După întrevederea cu generalul Ambrosio, am mai avut câteva
întâlniri cu diverşi oameni politici, majoritatea fascişti, care se plasau
totuşi la poli opuşi în ceea ce priveşte atitudinea faţă de Germania.
Farinacci, de pildă, credea în victoria celui de-al treilea Reich. Chiar
dacă în mintea lui se trezeau uneori îndoieli, le izgonea, fiindcă
prăbuşirea naţional-socialismului şi a fascismului ar fi însemnat
sfârşitul puterii sale. Fără Mussolini, Farinacci n-ar fi însemnat
nimic. În cursul unei discuţii, mi-a declarat că la începutul lui
noiembrie ar fi spus Ducelui: „Există trădători care ar privi cu
bucurie înfrângerea armatei noastre, ca să poată lovi în fascism. Dar
pe toţi aceştia îi vom nimici. Dacă va fi nevoie, vom coborî din înaltul
tribunelor şi vom lua arma în mână.”
Credea că îmi face plăcere Farinacci când mă asigura de neclintitul
său devotament faţă de Axă.
Şi Buffarini mi-a ţinut un discurs asemănător. Şi el a înfierat cu
energie defetismul militarilor, împărtăşit şi de multe căpetenii ale
partidului fascist. Mi-a citat confidenţial câteva nume de vânduţi,
printre care Grandi, Bottai, Federzoni şi Ciano.
— Italia şi fascismul trec printr-o mare criză, principe, mi-a
declarat el. Dar din această încercare vor ieşi fortificate. Vă rog să
asiguraţi pe prietenii noştri din Germania că ne vom face până la
urmă datoria.
Câteva zile după sosirea mea la Roma, am primit o veste tristă.
Generalul-locotenent Fischer, comandantul Diviziei a 10-a „Panzer”
din Tunisia, fusese ucis în urma exploziei unei mine italieneşti peste
care trecuse cu maşina. Agonia durase câteva ore. Deşi avea
picioarele retezate şi braţul stâng smuls, găsise puterea să dicteze
începutul unei scrisori, adresată soţiei sale.
Generalul-maior von Broich a preluat comanda diviziei, iar la
G.S.O. 1 a fost repartizat locotenent-colonelul conte von Stauffenberg.
Pe Stauffenberg îl avusesem elev la Şcoala de război. Era un ofiţer
strălucit, avea o putere de muncă ieşită din comun, nervi tari şi o
rezistenţă fizică remarcabilă. Studia cu aceeaşi pasiune arta militară,
cât şi istoria. Vorbea curent mai multe limbi. Generos, bun camarad,
de o seriozitate desăvârşită, dar în acelaşi timp extrem de spiritual,
ştia să se facă simpatizat de toată lumea. Poate că aceste
caracterizări amintesc o foaie de memoriu. Deformare profesională,

— 169 —
de care nu reuşesc să mă dezbar când vreau să descriu un personaj.
Pot să adaug şi câteva trăsături omeneşti, care nu şi-ar fi avut locul
într-o foaie calificativă. Era un bărbat de o frumuseţe rară. Soţia lui,
o tânără de familie bună, îl adora.
Von Stauffenberg fusese la începutul carierei sale un monarhist
convins, apoi opiniile sale se liberalizaseră, căpătând o coloratură
socialistă. Fusese întotdeauna un adversar ireductibil al lui Hitler şi
al naţional-socialismului. Foarte curajos, nu se ferea să-şi expună în
public punctul de vedere. Ţin minte că în vreme ce mă aflam în biroul
lui Halder. La Paris, von Stauffenberg nu ezitase să critice cu violenţă
pe Hitler, deşi se mai aflau de faţă şi generalii von Stupnagel,
Feligiebel şi Wagner. Un fapt semnificativ: nimeni dintre cei prezenţi
nu a găsit cu cale să-l contrazică.
În Tunisia, von Stauffenberg avea să fie grav rănit în timpul unui
atac săvârşit asupra maşinii sale de două avioane inamice, să se
aleagă cu braţul drept amputat de la cot, cu două degete lipsă de la
mâna stângă şi cu ochiul stâng scos. În ciuda acestei invalidităţi,
avea să-şi continue activitatea în armată.
L-am întâlnit pe Stauffenberg la Roma. Era în trecere spre Tunis.
Cu această ocazie am vorbit îndelung despre război. Era serios
îngrijorat de perspectivele negre care se deschideau Germaniei. Mi-a
mărturisit dezgustul, său faţă de ezitările generalilor de a-l înlătura
pe Hitler.
— Numai suprimarea acestui monstru mai poate salva ţara, mi-a
declarat cu înflăcărare. Până acum generalii au pierdut ocazii care nu
se vor mai repeta prea curând.
La despărţire, l-am rugat să fie mai prudent. Armata era împănată
de spioni ai lui Himmler. Clamându-şi opiniile antinaziste, riscă să-şi
atragă neplăceri. Şi ar fi fost păcat să se aleagă cu o destituire din
armată, sau poate cu o sancţiune şi mai gravă.
În aceeaşi seară l-am întâlnit pe Canaris, la Ambasada germană.
Ieşeam de la generalul von Rintelen, iar amiralul terminase tocmai o
lungă convorbire cu ambasadorul von Bismarck. Omul acesta
constituia pentru mine un mare semn de întrebare. Dinamic, foarte
inteligent şi de o abilitate diabolică. Scund, de o vioiciune
neobişnuită pentru vârsta lui, avea talentul de a te convinge că
negrul este alb şi albul – negru. Această putere de persuasiune îi
servea de minune în cariera sa de şef al Abwehrului, mai precis Amt
Auslandnachrichten und Abwehr de pe lângă O.K.W. În termeni mai
largi, Canaris dirija serviciul de informaţii din străinătate, precum şi

— 170 —
organizaţiile de spionaj şi contraspionaj dependente de armată. Nu
ştiu dacă amiralul Wilhelm Canaris avea prieteni. Pentru el,
personalităţile din cel de-al treilea Reich se împărţeau în trei
categorii: în primul rând, cele folositoare – care trebuiau cultivate,
captate, la nevoie cointeresate; în al doilea rând, cele nefolositoare –
pe care nu le ignora, dar le păstra în rezervă, pentru orice
eventualitate; în al treilea rând, duşmanii – nu prea mulţi, dar foarte
puternici, şi pe care îi lucra din umbră. Canaris nu era un înger.
Funcţiile sale cereau lipsă de scrupule, supleţe a spiritului,
versatilitate, înclinare spre intrigă, calităţi şi defecte indispensabile
unui om silit să evolueze printre meandrele pline de primejdii ale
spionajului şi ale contraspionajului. Era bănuit de multă vreme că
practica un joc dublu, dar adversarii lui nu reuşeau să-şi procure
dovezi. Cert este că amiralul scăpase mulţi nenorociţi din ghearele
Gestapoului. O făcea din mărinimie, sau voia să-şi asigure
recunoştinţa unor oameni pe care i-ar fi folosit în eventualitatea unei
răsturnări de situaţii? Se mai şoptea că întreţine legături ascunse cu
agenţiile aliate, în special cu serviciile de informaţii britanice şi
americane din Spania şi din Elveţia. Prevedea înfrângerea naţional-
socialismului şi îşi pregătea o portiţă de scăpare?
Un singur lucru pot să-l certific fără ezitare. Canaris era un
duşman înverşunat al lui Hitler. De multe ori îi contracarase
planurile, lucrând însă cu o abilitate care nu permisese să fie
descoperit. Nu se angajase în luptă alături de cercurile care
pregăteau doborârea lui Hitler. Le acoperea însă sistematic manevrele
şi le acorda un sprijin indirect, furnizându-le prin persoane interpuse
informaţii preţioase.
Cel mai înveninat vrăjmaş al lui Canaris era Himmler, care
urmărea de multă vreme să-i smulgă Abwehrul, spre a-l integra în
organizaţiile S.S. Amiralul avea un aliat puternic în armata foarte
geloasă pe prerogativele ei. Lupta surdă dintre generali şi Himmler nu
putea decât să-i folosească lui Canaris, care îşi conducea cu dibăcie
barca.
Canaris m-a invitat să luăm masa împreună în seara aceea.
Am acceptat. Ştiam că de la omul acesta puteam afla multe..
Canaris mă servise adeseori, prevenindu-mă asupra unor atacuri pe
care le-am stăvilit, luând din timp contramăsuri adecvate. Îmi
cunoştea aversiunea faţă de Hitler şi faţă de metodele lui politice.
Seara a venit să mă ia cu maşina de la hotel. Eram îmbrăcaţi
amândoi în haine civile, aşa că nu riscam să atragem atenţia. Am

— 171 —
intrat într-o mică osteria din Trastevere, acest străvechi şi atât de
pitoresc cartier din Roma. Ştiam că vom găsi acolo o sticlă cu vin de
Castelli şi câte o porţie de spaghetti „alla carbonara”, care ne plăceau
amândurora în egală măsură.
În osteria se aflau puţini clienţi. Dinspre bucătărie venea o
apetisantă aromă de macaroane. Era cald şi bine. Ne-am aşezat la o
masă retrasă.
— Localurile publice sunt locuri foarte potrivite când vrei să
discuţi chestiuni secrete, mi-a spus el odată. E de-ajuns să te asiguri
că mesele din jur sunt libere. Iar ca să nu ţi se citească, de la
distanţă, pe buze, vorbele rostite, este recomandabil să ţii coatele pe
masă şi mâinile împreunate în dreptul gurii, gest inofensiv, care nu
dă de bănuit.
Canaris s-a arătat în seara aceea un conviv extrem de agreabil. Mi-
a povestit câteva păţanii hazlii din Spania, legate de aventuroasa lui
profesie. Eram dezamăgit. Pentru atâta lucru mă invitase la cină? Şi
el şi eu eram prea ocupaţi spre a ne pierde câteva ore sporovăind în
jurul unui castron cu spaghetti.
Abia la desert, Canaris a atacat chestiuni care mă interesau. Şi-a
golit paharul, apoi şi-a aşezat coatele pe masă, împreunându-şi
mâinile la nivelul buzelor. Îşi mişca jucăuş degetele, ca şi când ar fi
cântat la un fluier imaginar.
— Se pregătesc lucruri mari, Herr General, mi-a spus ex abrupto.
Relaţiile dintre Italia şi Germania se alterează pe zi ce trece. Ştiţi
poate că în cursul bătăliei de la Stalingrad, Ciano a făcut o vizită
intempestivă la Rastenburg.
— Am auzit vag despre acest lucru, dar nu ştiu ce s-a vorbit.
— Führerul a recomandat să se păstreze cel mai desăvârşit secret
asupra discuţiilor purtate. Nu vrea să se afle în afară că a intrat
dihonia între partenerii europeni ai Axei.
Ochii lui Canaris scăpărau de veselie, ca şi când mi-ar fi povestit o
anecdotă savuroasă.
— Vizita lui Ciano a fost provocată în primul rând de tratamentul
dur la care militarii italieni de pe Frontul de Est pretind că sunt
supuşi din partea trupelor noastre. N-aş spune că nemulţumirile lor
sunt în totul nejustificate. Nu este mai puţin adevărat că şi
înflăcărarea lor combativă lasă mult de dorit. Dar aceasta e altă
chestiune.
A sorbit puţin vin, apoi, cu cel mai firesc şi mai şic aer, a început
să-şi agite iarăşi ritmic degetele.

— 172 —
 — Ştiţi poate că epitetele pe care Ciano le împerechează cu numele
câtorva dintre cele mai strălucite personaje ale Reichului nu sunt
tocmai tandre. „Cretinul de Ribbentrop”, „banditul de Hitler”,
„imbecilul de Keitel” sunt termeni de care se serveşte în mod curent.
Am avut grijă ca Führerul să fie informat de aceste amabile
caracterizări. Vreau să-i menajez dispepsia de care se zvoneşte că ar
suferi. În vagonul personal al lui Ciano am avut grijă să instalez
microfoane. Omul meu a ascultat totul. Ciano a fost urmat de o
numeroasă suită, printre care şi generalul Cavaliero. Pe întreg traseul
german, atmosfera din tren a avut tot timpul să se înfierbânte. „Aţi
observat? s-a plâns Cavallero lui Ciano. Ofiţerii care ne însoţesc sunt
insultaţi prin gări de militarii germani.” Ciano a replicat furios: „Am
remarcat. Se petrec fapte intolerabile.” „La opriri, ni se interzice să
coborâm pe peron”, s-a plâns un aghiotant. „Nu ne e permis să ne
dezmorţim picioarele, plimbându-ne pe lângă vagoane.” „Aşa este, a
replicat aprins ginerele lui Mussolini. S-ar spune că suntem
prizonierii, nu oaspeţii Führerului.” „Călătoria aceasta îngrozitoare am
s-o ţin minte toată viaţa!” a exclamat la un moment dat Cavallero.
Canaris avea talentul de a colora prin tonul său istorisirea, dându-
i relief şi savoare.
— La Rastenburg, a continuat amiralul cu aceeaşi vervă, lucrurile
s-au complicat şi mai mult. Ciano venea cu un mesaj imperios:
„Încheiaţi pacea cu ruşii!” Recomandarea aceasta nu era de natură
să-l încânte pe Hitler, căci sublinia tristul ecou pe care eşecul nostru
de la Stalingrad îl avusese în Italia. Înfricoşat de succesul operaţiei
„Torţa” şi de pericolul iminent al mutării teatrului de război din
nordul Africii pe teritoriul Italiei, Mussolini pretindea Führerului să
ajungă la un modus vivendi cu ruşii, deoarece pericolul cel mai mare
venea acum din partea anglo-americanilor. „Canalizaţi preocupările
ruşilor spre Extremul Orient”, îl mai povăţuia Ducele.
În tot acest timp, Hitler îşi rumega mânia. Nu era deprins a i se
trasa linia de conduită. Ciano şi-a dezvoltat aproape o oră teoriile.
Cred că în momentele acelea, Führerul se întreba dacă n-ar fi mai
nimerit să-l dea afară, închizând astfel penibila filipică. După ce
contele Ciano şi-a epuizat argumentele, Hitler a trecut la contraatac.
A arătat că germanii au dezlănţuit campania din est numai spre a
preveni o agresiune sovietică, apoi s-a lansat într-unul din
discursurile lui menite să epateze auditoriul. A elogiat armata
germană, care a reuşit să pătrundă pe o adâncime de 1 500 de
kilometri în inima Rusiei, şi a încercat să demonstreze că iarna

— 173 —
stăvileşte temporar avântul soldaţilor noştri, dar că, odată cu venirea
primăverii, va fi reluată ofensiva spre est. Stalingradul nu reprezenta
decât un episod fără importanţă. Ciano nu s-a lăsat convins. Discuţia
a căpătat un caracter contradictoriu. Deşi tonul rămânea politicos şi
aparent calm, temperatura replicilor creştea. Spre a evita înveninarea
confruntării verbale, cele două părţi au convenit să treacă la discuţia
situaţiei din Mediterana. „Faza în care ne aflăm acum evocă cel de-al
patrulea război punic, a declarat Führerul cu emfază. Tunisia a
căpătat o importanţă strategică deosebită. Germania pregăteşte
dezlănţuirea unei ofensive hotărâtoare, menită să ducă la nimicirea
inamicului, la cucerirea Algeriei şi a Marocului şi la reocuparea
teritoriilor pierdute din Libia. Dar atingerea acestor obiective nu este
posibilă fără cooperarea activă a Italiei. Flotei italiene îi revine sarcina
de a asigura aprovizionarea trupelor combatante din Africa.
Neîndeplinirea acestei condiţii va atrage după sine nimicirea tuturor
forţelor italo-germane angajate în luptă.” Cu alte cuvinte,
responsabilitatea revenea în întregime Italiei. Discuţiile s-au încheiat
într-o atmosferă de îngropăciune. Ciano a declarat că va aduce la
cunoştinţa Ducelui punctul de vedere al Führerului. Italienii au plecat
furioşi spre patrie, iar Hitler a rămas convins că aliaţii săi din sud au
început să şovăie. În consecinţă, a hotărât să-şi ia măsuri de
prevedere. Pe dumneavoastră, Herr General, v-a trimis în Italia spre a
activiza aprovizionarea şchiopătândă a trupelor din Africa. Mie mi s-a
încredinţat misiunea să sondez intenţiile înalţilor demnitari italieni şi
să-i descopăr pe aceia care cochetează cu aliaţii. Himmler a sosit de
curând la Roma, într-o vizită de prietenie. În realitate, trebuie să
studieze la faţa locului mijloacele de trecere a puterii din mâna
autorităţilor italiene într-a forţelor germane, cu minimum de
zguduire. Kesselring a şi primit dispoziţii să fie gata pentru a ocupa
cu trupele sale centrele vitale ale peninsulei, a aresta pe înalţii
demnitari ostili alianţei cu Germania şi a oficializa astfel aservirea
definitivă a acestei ţări. Numai von Bismarck, ambasadorul nostru,
nu a primit nici o misiune specială. Diplomaţii sunt în general atât de
naivi, încât află evenimentele de seamă în urma omului de pe
stradă…
— Şi italienii? l-am întrebat.
— Italienii? Îşi blestemă ceasul când au intrat în război alături de
Germania. Şi Mussolini a început să se trezească.
— Îl credeam un fanatic.
Canaris a ridicat din umeri.

— 174 —
 — Mussolini nu este un fanatic. Nu are suficientă tărie de
caracter. A ajuns acolo unde se află datorită unui favorabil complex
de împrejurări. A dovedit că este un perfect birocrat. A făcut o
oarecare ordine în haosul postbelic. Atât şi nimic mai mult. În
politica externă a fost un nehotărât, spre deosebire de Hitler, care a
fost consecvent, de la început şi până la sfârşit. Un exemplu tipic al
caracterului lipsit de fermitate al lui Mussolini îl reprezintă fluctuaţia
politicii sale faţă de Austria şi faţă de Dolffus. L-a sprijinit un timp,
ca mai târziu să-l părăsească. Mussolini nu a intrat în război cu
convingerea că serveşte o cauză. În mai ’940 a chemat pe mareşalii
Badoglio şi Balbo, spre a le comunica hotărârea sa de a uni forţele
Italiei cu ale Germaniei în vederea zdrobirii Marii Britanii. Badoglio a
ridicat obiecţiuni: „Nu suntem pregătiţi pentru un război. V-am
prezentat aproape săptămânal rapoarte în acest sens. Avem douăzeci
de divizii care dispun doar de şaptezeci la sută din armamentul
necesar. Pregătirea de luptă reprezintă acelaşi coeficient. Celelalte
douăzeci de divizii au un coeficient şi mai scăzut. Maximum cincizeci
la sută. Lipsesc tancurile. Forţele noastre aeriene nu sunt organizate.
Echipamentul militar este ca şi inexistent. În această situaţie, putem
oare intra în război? Coloniile noastre se zbat în mari lipsuri. Flota
comercială este împrăştiată pe mări… Ar fi să ne sinucidem!” a
declarat mareşalul în încheiere. Ducele l-a ascultat, stând cu mâinile
în şolduri, în acea tipică poză care în concepţia lui trebuia să-i
exteriorizeze hotărârea, virilitatea. „Sunteţi prea enervat ca să puteţi
judeca limpede, corect situaţia. Pot să vă asigur că în septembrie
războiul va fi încheiat. Am nevoie de câteva mii de morţi, astfel încât
să pot asista la conferinţa păcii în calitate de beligerant.”
— Foarte interesant! am exclamat.
— Interesant şi trist totodată, a replicat amiralul. Trist şi pentru
italieni, şi pentru noi. O Italie neutră, dar prietenoasă faţă de
Germania, ar fi constituit o permanentă ameninţare faţă de aliaţi.
Necunoscând adevăratul potenţial militar al armatei italiene, englezii
ar fi acceptat poate într-o zi medierea Ducelui. Intervenind alături de
noi, ne-a silit să trimitem un mare număr de divizii în sud, spre a-i
scoate din încurcătură. N-ar fi fost preferabil ca armatele germane
angajate în Balcani şi în Africa să se fi aflat acum în Rusia? Dacă
aliaţii vor ataca Franţa, şi această perspectivă a intrat în domeniul
posibilităţilor apropiate, vom avea de luptat nu pe două, ci pe trei
fronturi. Aici ne-a dus politica „inteligentă” a lui Hitler şi a lui
Mussolini. Vă vorbeam, Herr General, de versatilitatea Ducelui. Omul

— 175 —
acesta trăieşte momente de euforie, urmate de stări de adâncă
descurajare. În iulie ’940, Mussolini declara: „În trei zile am anihilat
cincizeci la sută din potenţialul naval britanic”. Iar în octombrie ’940,
intrarea în România a trupelor germane l-a făcut să exclame bătăios:
„Hitler mă pune întotdeauna în faţa faptelor împlinite. Acum îi voi
plăti cu aceeaşi monedă. Va afla din ziare că am ocupat Grecia. Astfel
echilibrul va fi restabilit”. A ordonat generalilor săi să atace pe toate
fronturile. Înaintea declanşării campaniei din Grecia, le dădea
instrucţiuni care îi evidenţiau lipsa de pricepere în domeniul artei
militare. După o conferinţă rămasă memorabilă prin absurditatea
tezelor susţinute de el, a declarat, plin de sine: „Să nu vă îngrijoreze
pierderile. Fac această precizare fiindcă unii comandanţi au proasta
deprindere de a-şi opri înaintarea din cauza pierderilor grele”.
Insuccesele armatelor italieneşti din noiembrie i-au strecurat în suflet
primele îndoieli. Hitler i-a trimis un mesaj în care nu l-a scutit de
critici. Descumpănit, Mussolini i-a declarat lui Ciano: „Hitler m-a
pocnit peste bot. Ce lecţie aspră!” Cam în aceeaşi epocă se destăinuia
tot ginerelui său: „Nu mai e nimic de făcut. Trebuie să cerem
încetarea ostilităţilor prin intermediul lui Hitler.” În decembrie, la
Tobruk, italienii au suferit una dintre cele mai cumplite înfrângeri
din istoria acestui război: „Cinci generali căzuţi în captivitate şi un
general căzut pe câmpul de luptă, s-a văitat indignat. Iată raportul
existent între italienii înzestraţi cu o capacitate militară şi cei lipsiţi
de o asemenea capacitate”. În iulie ’941, moralul lui Mussolini a
înregistrat un salt care l-a făcut să exulte, în ciuda bombardării
oraşului Napoli. „Sunt fericit că oraşul acesta cunoaşte nopţi atât de
aspre. Rasa are să devină mai puternică. Războiul va face din
napolitani un popor nordic”. Uneori se revolta împotriva autorităţii lui
Hitler: „Nu-mi place să fiu chemat la întrevederi, ca un secretar la
porunca stăpânului”. Mai târziu se supunea, mormăind în culise:
„Trebuie să-l ascult pe Führer debitând trei ceasuri un monolog
plictisitor”. Sau: „Deocamdată nu am ce face. Trebuie să urlu
deopotrivă cu lupii”. Intrarea în război împotriva Rusiei i-a trezit
accente de entuziasm liric. S-a oferit să trimită un număr de divizii
pe Frontul de Est. Propunerea lui nu l-a entuziasmat pe Hitler.
Mussolini a stăruit să contribuie cu forţele sale armate la înfrângerea
ruşilor. Când a trecut în revistă primele unităţi destinate Frontului
de Est, a declarat, plin de exuberanţă: „Aceste divizii sunt superioare
celor nemţeşti atât în ceea ce priveşte oamenii, cât şi materialul”.
— Savuroasă pantalonadă! am exclamat.

— 176 —
 — Declaraţiile lui atingeau uneori grotescul: „Unii pretind că
raţionalizarea pâinii la două sute de grame pe cap de om este foarte
puţin. Ei bine, pot să vă asigur că la primăvară voi reduce şi această
raţie. Sunt fericit că vom vedea pe chipul poporului italian urmele
suferinţei. Astfel voi putea vorbi cu autoritate sporită la conferinţa
păcii”.
— Pare de necrezut!
— V-aş putea cita, Herr General, şi alte perle de acest gen.
Dosarele mele sunt pline. Bătălia de la Stalingrad l-a lăsat fără glas.
S-a închis în reşedinţa sa de la Rocca delle Caminate şi acolo îşi
rumegă amărăciunea. Aceasta nu înseamnă că ar fi abandonat lupta.
Îşi pregăteşte o reintrare spectaculoasă în scenă.
— M-aţi întrebat mai adineaori ce fac italienii? Am să vă răspund.
Datorită rolului meu, sunt bine informat. Italienii din metropolă
suferă de foame. Bombardamentele aliate îi seceră. Aproape că nu
există familie care să nu-şi plângă morţii căzuţi fie pe front, fie în
oraşele supuse bombardamentelor. În acest timp, privilegiaţii petrec.
Comentează amoral lui Mussolini pentru Claretta Petacci, participă la
festivalul filmului de la Veneţia, organizează recepţii sub pretextul
activării operelor de binefacere. Se destrăbălează, frecventează
barurile, tripourile clandestine, saloanele… Piva, secretarul federal
fascist din Veneţia, a îndrăznit să protesteze: „Potentaţii şi amantele
lor au venit să admire filmul Căile inimii, în care apare o nouă vedetă,
pe nume Myriam Petacci. Şi-a descoperit talente de actriţă de când
sora ei joacă un rol atât de important în existenţa Ducelui. Toţi
oamenii aceştia îşi fac bivuacul săptămâni întregi în apartamente
luxoase, defilează ca un torent de noroi, sfidează poporul angajat în
istovitorul său efort de război. Dacă ar trebui să spun unde începe şi
unde se termină putreziciunea, cu siguranţă că n-aş reuşi. Ceea ce
simt totuşi este că a sosit momentul să facem curăţenie, să lichidăm
odată pentru totdeauna acest bordel neruşinat”. Nu ştiu, Herr
General, dacă Piva va reuşi să-şi mai păstreze multă vreme locul. Nu
e înţelept să te legi de cei mari. Şi-a privit ceasul: Mă tem că va trebui
să plec. În noaptea aceasta trebuie să am o întrevedere importantă,
care nu permite amânare.
A cerut nota de plată. După ce am ieşit împreună în stradă, m-a
luat de braţ. Şi-a apropiat faţa de obrazul meu. Abia îl desluşeam,
din cauza camuflajului sever, dar îi auzeam bine respiraţia.
— Şi în Germania se pregătesc evenimente mari, Herr General.
Poate că veţi avea şi dumneavoastră un rol în schimbările care vor

— 177 —
urma. Vă dau însă un sfat. Să fiţi extrem de prudent. Jocul
dumneavoastră nu este absolut acoperit. Poate că unii vor încerca să
se folosească de dumneavoastră sau de prietenii dumneavoastră. Fiţi
atent. Să ştiţi să deosebiţi pe prieteni de duşmani. Acum două
săptămâni cenzura a pus mâna pe o scrisoare semnată de un imbecil
– nu pot să-i spun altfel – care participase la o reuniune la contele
Moltke. La această reuniune, la care aţi asistat şi dumneavoastră, s-a
discutat despre necesitatea răsturnării actualului regim. Trebuie să
recunoaşteţi şi dumneavoastră că subiectul era exploziv. Vă
închipuiţi ce s-ar fi întâmplat dacă scrisoarea ar fi căzut în mâna
Gestapoului. Norocul dumneavoastră este că cenzorul care a dat de
scrisoare era agentul meu. Iat-o! V-o ofer.
A scos din buzunarul dinăuntru al hainei un plic pe care mi l-a
strecurat.
— Vreau să ştiţi numai că în mine aveţi un prieten. Maşina mea
are să vă conducă până la hotel. Să nu vă supăraţi că am să mă
retrag.
Am protestat. Nu voiam să-l las fără maşină.
— Aş fi preferat să fac o plimbare pe jos până acasă.
M-a strâns de braţ.
— Nu vă sfătuiesc, Herr General. Nu e sănătos să circulaţi singur
noaptea pe străzile Romei. În oraşul acesta nu suntem înconjuraţi
numai de prieteni. Folosiţi maşina mea. Eu am treabă undeva, pe
aproape. Afară de aceasta, sunt deprins să mă feresc de primejdiile
nocturne. Nu uitaţi că de mulţi ani încoace trăiesc într-un mediu
oarecum bizar…
A dat poruncă şoferului, m-a salutat – i-am văzut o clipă faţa în
lumina albăstruie a farurilor – apoi s-a topit în noapte.
Îndată ce am ajuns la hotel, am desfăcut scrisoarea. Un baron
infatuat, pe care-l cunoscusem la Moltke, istorisea cu o candoare
dezarmantă o discuţie auzită în casa prietenului său. Discuţia
aceasta putea constitui o probă serioasă într-un proces de înaltă
trădare. Inconştient, baronul cita o serie de nume, printre care şi pe
al meu. După ce am terminat lectura, am dat foc scrisorii. Scrumul l-
am zdrobit conştiincios în scrumieră. Am luat hotărârea să-l previn
pe Moltke. Prietenul său, baronul, trebuia exclus din cercul său.
În zilele următoare am avut mult de lucru. Am zburat de două ori
până în Africa, spre a verifica intensificarea transporturilor destinate
armatelor lui Rommel şi lui von Arnim. Am constatat cu satisfacţie că
ritmul şi volumul aprovizionărilor pe calea aerului înregistrau o

— 178 —
creştere îmbucurătoare. Era şi timpul. În decembrie şi în ianuarie
’943, italienii pierduseră aproape cincizeci de nave de transport.
Aviaţia inamică, foarte activă, ataca tot mai viguros convoaiele
maritime italieneşti, în acord cu Comandamentul celei de-a 2-a
Luftflotte, am repartizat operaţiilor de transport 200 de avioane Ju-52
şi 20 de Messerschmidturi hexamotoare, care au reuşit să transporte
7 500 de tone lunar, o performanţă nerealizată la Stalingrad. Este
adevărat că aprovizionările acestea nu atingeau nici pe departe
nivelul de 120 000 de tone solicitate de fronturile noastre din Africa.
Mai mult nu puteam face.
În acest timp, la Roma se vorbea despre mizeriile amoroase ale lui
Mussolini. Se zvonea că Ducele s-ar fi certat cu Claretta Petacci. Într-
un moment de exasperare, s-ar fi plâns contesei de Gange că se
săturase de Claretta, care îl scârbea mai rău decât un „vomitiv”.
Împreună cu fratele ei, îl şantaja, ameninţându-l că îi va face un
mare scandal şi îl va compromite în ochii lumii. Mussolini se
închisese într-una din vilele sale dinafara Romei, spre a scăpa de
prezenţa obsesivă a pretenţioasei sale amante. Persoanele din
intimitatea lor clătinau din cap, pline de indulgenţă faţă de aceste
„zbenguieli primăvăratice”.
Nu sunt moralist şi nici n-am fost vreodată. Eram însă profund
dezgustat de complicaţiile sentimentale ale acestui sexagenar.
Mussolini avea şi alte motive de nemulţumire. Căpeteniile fasciste
începeau să manifeste veleităţi de independenţă. Miniştrii dădeau
dovadă de o incapacitate notorie. Ciano, propriul său ginere, îi crease
o situaţie imposibilă, intrând în conflict cu Hitler. Mussolini înţelegea
bine un mare adevăr.
Singurul său aliat la ora aceea era Führerul. Interesele lor comune
îi sileau să meargă cot la cot până la moarte. Retras la ţară, chibzuise
adânc. Înarmat cu o nouă doză de energie, se înapoiase la Roma,
demisese pe cei mai compromişi membri ai guvernului, în cap cu
Ciano, care îşi găsise refugiul instalându-se ambasador al Italiei pe
lângă Vatican.
Führerul primise în sfârşit satisfacţie. Dar toate aceste zvârcoliri
nu aveau decât un caracter formal. Dezorganizarea, haosul,
neîncrederea erau atât de mari, încât o ameliorare politică şi
economică nu mai erau posibile.
O boală de stomac a Ducelui dăduse naştere la zvonuri multiple.
Se spunea că are cancer, că în curând se va retrage de la conducerea
statului şi că succesiunea va fi preluată de un reprezentant al

— 179 —
palatului.
În acele zile am fost chemat din nou la Rastenburg, să raportez
Führerului ultimele schimbări intervenite pe fronturile din Africa. În
ajunul plecării mi s-a comunicat că Führerul se deplasase la
Smolensk.
L-am lăsat la Roma pe Kesselring, care, în ciuda optimismului său,
era foarte îngrijorat de ostilitatea surdă faţă de tot ce era german. La
13 martie, aproape de prânz, am sosit la Smolensk, localitate care
adăpostea Cartierul General al Grupului de armate Centru, de sub
comanda Feldmarschallului von Kluge. Führerul sosise cu avionul său
personal, escortat de un numeros stol de avioane de vânătoare. Îl
însoţea un puternic detaşament de trupe S.S., singurele cărora Hitler
catadicsea să le încredinţeze paza persoanei sale.
La Smolensk domnea mare agitaţie. De multă vreme Führerul nu
mai călcase pe front, şi acest eveniment era comentat în fel şi chip.
Îndată după aterizarea mea pe aerodromul din Smolensk, am fost
chemat. Erau în sala aceea de conferinţe cel puţin douăzeci de
generali, printre care se strecuraseră cam tot atâţia S.S.-işti. Führerul
înţelesese în sfârşit că situaţia de pe Frontul de Est era foarte gravă,
de vreme ce hotărâse să vină în inspecţie la Smolensk. Îşi închipuia
probabil că prezenţa sa în mijlocul trupelor va reuşi să le electrizeze,
să le imprime acel elan capabil să-i poarte ca pe vârfui unui val până
la contraforturile Uralilor.
Înainte de a intra în sală, îmi ieşise în întâmpinare maiorul Fabian
von Schlabrendorff, din statul-major al comandamentului, care mi-a
strecurat la iuţeală câteva fraze surprinzătoare.
— Peste câteva ore, Führerul va pleca la Rastenburg. În nici un caz
să nu acceptaţi să călătoriţi cu avionul său. Dacă vă invită, să
pretextaţi o indispoziţie fizică gravă. E o chestiune de viaţă şi de
moarte.
Prinsese un moment favorabil, astfel ca vorbele lui să nu fie auzite
şi de alte urechi. Eram uluit. L-am privit lung. Înnebunise
Schlabrendorff? Îl cunoşteam destul de bine. Îl întâlnisem pentru
întâia dată la generalul Ludwig Beck, fostul şef de stat-major al
armatei germane. Însoţea pe generalul-maior Henning von Tresckow,
şeful de stat-major al Grupului de armate Centru. Cu acea ocazie,
Schlabrendorff îmi făcuse o impresie frumoasă. Ştiam că e mâna
dreaptă a lui von Tresckow, unul dintre cei mai înverşunaţi potrivnici
ai lui Hitler.
Chipul lui inteligent reflecta un calm desăvârşit. Numai ochii-i

— 180 —
întunecaţi, adăpostiţi după ochelarii cu rame metalice, aveau o
sclipire atât de intensă, atât de elocventă, încât am înţeles
seriozitatea mesajului lor.
Am înclinat din cap în semn de încuviinţare. Îndată ce am intrat în
sala de conferinţe, Hitler m-a şi luat în primire:
— Ah, veniţi de la Roma! Avem să stăm de vorbă, Herr General.
A continuat câteva minute să se întreţină cu generalii din jurul
său, printre care nelipsiţii Keitel şi Jodl. Feldmarschallul Günther von
Kluge, comandant pe atunci al Grupului de armate Centru, îi explica
pe hartă situaţia frontului. Hitler a dat câteva directive scurte, apoi s-
a întors iarăşi spre mine:
— Acum câteva zile, von Neurath mi-a furnizat câteva informaţii
interesante asupra atmosferei de la Roma. Sper că-mi aduceţi veşti
noi.
Ştiam că se referea la Constantin von Neurath, fiul fostului
ministru de externe. Tânărul von Neurath era delegatul S.S. al
Ministerului Afacerilor Străine pe lângă armata lui Rommel din
Africa.
I-am raportat succint, dar fără să omit nimic esenţial, tot ce am
socotit că este necesar să ştie în legătură cu Italia şi cu Africa de
Nord. Expunerea mea n-a durat mai mult de zece minute. Hitler m-a
ascultat foarte atent.
— Rapoartele dumneavoastră m-au satisfăcut întotdeauna prin
precizia lor, Herr General. Dacă aprecierile dumneavoastră ar fi ceva
mai optimiste…
A zâmbit, lăsând fraza neterminată. Era în toane bune? Sau voia
să ascundă ceva sub acest zâmbet oarecum forţat? Afecta un calm
britanic. Rareori îl văzusem în această stare sufletească.
— După părerea dumneavoastră, nu suntem deloc iubiţi în Italia?
a rostit.
— Nu, mein Führer. Numai Mussolini ne rămâne credincios.
— Mussolini este un om de nădejde, a declarat Hitler. Din
nefericire, soldaţii lui nu sunt buni de nimic. Şi strada? Cum arată
strada?
— Dacă oamenii n-ar fi prost îmbrăcaţi şi nehrăniţi, s-ar crede că
Roma se află în plină pace. Lumea se plimbă pe stradă, umple până
la refuz sălile de cinema, dansează, bea vin prost prin cârciumile
ticsite, se uită strâmb la soldaţii germani şi pare-se şi mai strâmb la
fasciştii în uniformă. Spre a evita incidente cu populaţia foarte
susceptibilă a Romei, comandamentul german a ordonat soldaţilor

— 181 —
noştri să nu circule prin oraş îmbrăcaţi în uniformă militară.
— Foarte frumos! a exclamat Hitler. A ajuns să ne fie ruşine de
uniforma noastră militară!
Fraza lui era ambiguă. Îl scandalizase desconsiderarea uniformei?
Sau ironia lui ascundea abil desconsiderarea pe care el însuşi o avea
pentru uniforma militară, compromisă în ochii săi de generali? Forma
sibilină a vorbelor lui crea o stare de jenă. Ofiţerii de carieră
schimbară priviri ciudate, în vreme ce S.S.-iştii zâmbiră în colţul
gurii.
— Părerea mea este formată, meine Herren, declară el doctoral.
Războiul acesta a fost sistematic sabotat de italieni. Decât să fi
maimuţărit pe soldaţii adevăraţi, încurcându-ne pe front, ne-ar fi fost
de mai mare folos muncind în uzinele noastre de armament.
— Am fi făcut din ei nişte muncitori conştiincioşi, interveni Keitel,
îndreptându-şi monoclul. I-am fi învăţat să preţuiască disciplina
germană.
— Nu le-ar fi convenit plutocraţilor, zise Jodl. Ar fi pretins că le
stricăm muncitorii, familiarizându-i cu legislaţia noastră socială atât
de avansată.
Hitler făcu o schimă plină de scârbă.
— Italienii le-au făcut pe toate în contratimp. Dacă în ’939 ar fi
declarat că sunt solidari cu noi, englezii şi francezii nu ar fi îndrăznit
să ne declare război. S-au vârât în foc târziu, când nu mai era nevoie.
Generalul Schmundt găsi necesar să intervină.
— Tânărul von Neurath mi-a spus că ofiţerii noştri de pe
submarinele aflate la Spezia au surprins nişte mesaje suspecte
purtate pe calea undelor între crucişătorul „Vittorio Veneto” şi Malta.
— Duplicitatea italienilor e certă, zise Hitler. Ducele este bine
intenţionat, dar toată lumea îl sabotează. Ce oră e, Warlimont?
— Două, mein Führer.
— N-am să uit niciodată vizita pe care am făcut-o la Roma în mai
’938. Am simţit imediat că mă aflu în prezenţa a două lumi care se
înfruntă. De o parte, căldura, prietenia primirii fasciste, de cealaltă,
răceala glacială a militarilor şi a personajelor de la Curte. Evident,
acestor indivizi abjecţi nu le-am dat nici o importanţă. Cei mai mulţi
sunt nişte laşi. În special bogătaşii cu venituri mari. Aceştia n-au
nevoie de schimbări politice. Nici de revoluţii, nici de războaie. Nici
Ducele nu poate face nimic. Printre cei mai apropiaţi colaboratori ai
săi se găsesc inşi vânduţi palatului. Ciano, de pildă… Cum v-am
spus, eram la palat. Trebuia să dau braţul meu contesei Ciano, ca să

— 182 —
o conduc la masă. Deodată a intrat ca o bombă principele Philip de
Hessa, cu Mafalda lui. Mare agitaţie! Ceremonialul cerea să schimb
imediat partenera. Am dat braţul Mafaldei. De ce? Fiindcă era fiica
regelui Victor-Emmanuel. În definitiv, ce-mi păsa mie de Mafalda?
Pentru mine nu era decât soţia unui prefect german. A unui
funcţionar superior oarecare. Nu era nici măcar frumoasă. De
inteligenţă, nu mai vorbesc. Să vedeţi ce linie precisă de demarcaţie
au stabilit între garda regală şi fascişti. Îi privesc de sus pe fascişti.
Nu e de mirare că Mussolini s-a îmbolnăvit de stomac. I-a făcut atâţia
nervi camarila din jurul regelui, încât mă întreb cum de nu s-a
îmbolnăvit mai demult. În ’941, când m-am dus cu Mussolini la cel
de-al doilea cartier general – campania din Rusia abia începuse – ştiţi
ce mi-a spus? „Mă gândesc cu groază la ce se va întâmpla după
moartea mea. Am un succesor. Dar sunt eu sigur că acesta va cultiva
ideile mele în ceea ce priveşte fascismul?” Ţin minte că ne aflam pe
viaductul acela de cale ferată, când rostea trist fraza asta.
— Da, da, era în Galiţia, a intervenit Keitel. Ne aflam lângă tunelul
acela lung.
Hitler îl privi o clipă fără să-l vadă. Era absorbit de propriile lui
amintiri.
— Era noapte, a continuat Führerul. Discutam tocmai despre
rostul politicii în armată. Mussolini îmi vorbea despre ofiţerimea
italienească. Mi se plângea că cei mai mulţi au convingeri
monarhiste. „Nu mă pot bizui pe ei”, îmi spunea. Apoi a adăugat: „Ştii
ceva? Am încredere în soldaţi, dar n-am încredere în generali. Nu pot
să am încredere în generali.”
Sublinierea ultimei fraze era de asemenea suspectă. Hitler atribuia
lui Mussolini cuvinte pe care el însuşi ar fi vrut să le rostească.
Prefera această formă unei confruntări directe cu generalii. Nu
fiindcă s-ar fi temut de ei. Dorea să creeze însă o stare de tensiune cu
atât mai apăsătoare, cu cât îşi lăsa interlocutorii în incertitudine.
— Aici, la Smolensk, am văzut ce era de văzut, zise el. Herr
Feldmarschall, se adresă lui von Kluge, veţi ţine seamă de directivele
mele. Nu ne este îngăduit să abandonăm poziţii cucerite cu preţul
sacrificiului de sânge al soldaţilor noştri. O stabilizare a frontului
central se impune… Blondie, fii cuminte! porunci câinelui său
preferat, care se ridicase de jos şi îşi scutura blana. Cât priveşte
podul aerian de la Tunis, funcţionează satisfăcător, Herr General von
Altenburg. Este regretabil că nu a fost tot atât de eficient şi la
Stalingrad. Meine Herren, să plecăm.

— 183 —
 Se întoarse iarăşi spre mine.
— V-aş oferi un loc în avionul meu, dar este arhiplin..
Am izbit din călcâie.
— Vă mulţumesc, mein Führer. Am avionul meu.
— De altfel, a reluat Hitler, cred că nu ar strica să faceţi o vizită lui
von Manstein, înainte de a vă înapoia în Italia. Grupul de armate Don
are nevoie de întăriri aeriene. Vedeţi ce puteţi face.
— Chiar în cursul acestei după-amieze mă voi duce la cartierul
general al Feldmarschallului von Manstein, mein Führer.
— Să-mi raportaţi, vă rog, măsurile luate, mi-a ordonat.
În agitaţia prilejuită de plecarea sa, l-am pierdut din ochi pe von
Schlabrendorff, care stătuse tot timpul lângă uşă. Sala s-a golit ca
prin farmec şi de generali, şi de S.S.-işti. Von Kluge îl conducea pe
Hitler până la avion. Alaiul ieşise în curte şi se îndrepta spre maşini.
În încăpere rămăseseră doar câţiva mărunţi ofiţeri de stat-major, care
strângeau cu sârg, documentele şi hărţile întinse pe masa mare din
mijloc.
În aşteptarea înapoierii lui von Kluge de la aerodrom, am trecut în
sala de mese a comandamentului. Am cerut un ceai cald. Eram
intrigat de comportarea lui von Schlabrendorff. Doream să obţin
explicaţii.
Ceaiul mi-a făcut bine. Drumul lung cu avionul mă obosise. Nu
mai eram în prima tinereţe. Zborul acesta până la Smolensk nu
avusese nici un rost. Raportul verbal pe care-l prezentasem
Führerului aş fi putut să i-l trimit în scris. Era însă clasic procedeul
lui Hitler de a-şi sâcâi generalii, chemându-i la ordin, cu şi fără
motive. Trebuia să le reamintească în orice moment că erau simpli
executanţi şi că în faţa lui nu se deosebeau de nişte comandanţi de
plutoane. Generalii comandanţi de grupuri de armate trebuiau să dea
socoteală O.K.W.-ului de toate mişcările lor. Adeseori erau nevoiţi să
aştepte soluţii care întârziau, compromiţând desfăşurarea operaţiilor.
Dacă aş încerca să-mi scriu memoriile, cred că lectura lor ar fi
plictisitoare. Nu mă pot dezbăra de meticulozitatea tipică ofiţerului de
stat-major, care nu concepe să vorbească despre război fără a da
preciziuni – unităţi militare, cifre statistice prezentate fără înflorituri,
seci expozeuri tactice şi strategice – extrem de fastidioase pentru
lectorul dornic să se smulgă din cenuşiul vieţii cotidiene, prin
intermediul lecturii. Ar trebui să-mi sistematizez informaţiile, să caut
situaţii dramatice, să descriu peisaje şi oameni, să adâncesc analizele
psihologice.

— 184 —
 Îmi depănam gândurile, când von Kluge şi însoţitorii săi au sosit
de la aerodrom. Nu simţeam nici o tragere de inimă să discut iarăşi
chestiuni legate de război. Eram foarte obosit. Creierul lucra febril,
dar corpul refuza să îl mai servească.
Generalul von Tresckow a intrat în sală, urmat de von
Schlabrendorff. S-a uitat în jur, iar când m-a văzut, s-a îndreptat
spre masa mea. Ca şi von Schlabrendorff, avea o figură impasibilă. Şi
în ochii lui am zărit acea luminiţă, atât de elocventă celor iniţiaţi. S-a
oprit în dreptul meu, m-a salutat cu acea cordialitate respectuoasă
pe care o manifesta întotdeauna faţă de mine, iar la invitaţia mea, s-a
aşezat la masă. Von Tresckow personifica disciplina. Fiindcă nu avea
decât gradul de general-maior, nu-şi permitea o atitudine familiară
faţă de mine, deşi eu îl număram printre prietenii mei. Von Tresckow
lucrase înainte de război sub ordinele generalului Beck, care îi
apreciase calităţile şi încercase să şi-l apropie sufleteşte. Nu-i fusese
greu să-l convingă a trece de partea noastră. Von Tresckow avea o
educaţie solidă, dobândită în sânul familiei sale de prusaci
tradiţionalişti. În tinereţe, îşi câştigase existenţa activând în lumea
bancară. Intrase apoi în armata activă, reuşind să ajungă la vârsta de
41 de ani şeful de stat-major al Feldmarschallului von Bock, apoi al
Feldmarschallului von Kluge. Îl întâlnisem adeseori la generalul Beck,
şeful necontestat al militarilor dizidenţi. Von Tresckow fusese
întotdeauna partizanul loviturilor tari şi duşmanul amânărilor. Din
nenorocire, camarazii săi, care îi împărtăşeau principial ideile, nu
erau tot atât de hotărâţi să treacă şi la acţiuni. Împrejurări potrivnice
făcuseră să eşueze câteva tentative, care, dacă ar fi reuşit, ar fi dus
poate – pe lângă înlăturarea lui Hitler – la schimbarea destinului
omenirii…
Şi von Schlabrendorff se aşeză la masă.
— Două ceaiuri! porunci el.
Numai noi trei ne mai aflam în acea mare sală de mese. Soldatul
plecase să execute comanda. Când s-a văzut singur cu noi, von
Tresckow a respirat adânc, eliberat parcă de o povară, îşi trecu mâna
peste fruntea lui înaltă, cu tâmple dezgolite.
— De data aceasta nu se poate să nu reuşim! a exclamat.
În clipa aceea avea o privire de iluminat.
— Mi-a fost mare teamă că Führerul are să stăruiască să-l însoţiţi,
îmi spuse Schlabrendorff. Căutam un pretext, spre a vă împiedica să
plecaţi cu avionul său.
— De ce?

— 185 —
 Von Tresckow a zâmbit în colţul gurii, apoi şi-a consultat ceasul.
— Peste un sfert de oră sper să vedem Germania eliberată de
Hitler.
În mintea mea s-a făcut lumină.
— Atentat? am şoptit.
— Am introdus o bombă cu întârziere în avionul lui, zise von
Tresckow.
Am scăpat o exclamaţie:
— Cum aţi făcut?
— Am încredinţat unui aghiotant al său un pachet, spunându-i că
ar conţine două sticle cu vin. L-am rugat să le predea unui fost coleg
al meu, actualmente ofiţer de stat-major în O.K.W.
— Dintre toţi însoţitorii lui Hitler, numai de Warlimont îmi pare
rău, zise Schlabrendorff.
Soldatul aduse ceaiurile şi plecă după treburile sale.
— Am vrut să forţez mâna mareşalilor, zise von Tresckow. Înainte
de sosirea lui Hitler aici, am avut câteva convorbiri cu von Kluge. Am
încercat să-i demonstrez că i-am face fericiţi pe germani dacă i-am
scăpa de Hitler. Am avut chiar impresia că l-am convins să-l aresteze
pe Führer cu prilejul inspecţiei sale la cartierul nostru general. Am
pus la punct toate amănuntele. În preziua inspecţiei, von Kluge a dat
înapoi. Nu a îndrăznit să-şi asume răspunderea. În ultimul moment
am hotărât să trec totuşi la acţiune, strecurând cele două bombe pe
avionul lui Hitler.
Am remarcat calmul acestui om. Mâna nu-i tremura când şi-a
turnat ceaiul din ceainic în pahar.
— Sunt dezamăgit de aceşti mareşali, care se angrenează în
comploturi, dar până la urmă lasă totul baltă, a grăit cu tristeţe.
— Von Kluge a primit o dotaţie de 250 000 de mărci din partea
Führerului, i-am explicat. Poate că acest dar i-a inspirat sentimente
mai bune faţă de Hitler.
Maiorul von Schlabrendorff mesteca încet cu linguriţa zahărul din
fundul ceştii. Rama metalică a ochelarilor săi reflecta lumina becului
electric de deasupra noastră. Deşi era încă devreme, cerul se
întunecase brusc.
— Von Kluge ne-a vorbit despre această dotaţie, zise von
Schlabrendorff. A fost ispitit să o refuze, dar s-a temut să nu
trezească bănuieli. Hitler, spunea Feldmarschallul, va veni cu
încredere la mine. Argumentul mi-a părut valabil. Din nefericire…
— În sfârşit, ce să mai discutăm despre von Kluge, zise von

— 186 —
Tresckow, după ce sorbi puţin ceai. Foarte bun! exclamă. Are o
aromă…
— În momentul în care se va anunţa moartea lui Hitler, generalul
Olbricht va da semnalul. Potrivit planului, comandanţii militari din
Berlin, Viena, Köln şi München vor prelua puterea, arestând pe toţi
şefii formaţiilor S.S. zise von Schlabrendorff.
Von Tresckow îmi oferi cozonac.
— Cred că n-ar fi rău să încercaţi a-l capta pe von Manstein, în
cursul vizitei pe care i-o veţi face la cartierul său general.
— Von Manstein nu concepe să participe la nici un complot, atâta
vreme cât Hitler este în viaţă, i-am răspuns. Pretextează că se
consideră legat prin jurământul său de soldat.
— Prostii! exclamă von Tresckow. Jurământul îşi pierde
valabilitatea când şeful statului se dovedeşte nedemn de a-şi
continua misiunea.
— Von Manstein este un oportunist. Dacă va afla că Hitler a murit,
se va alipi automat grupului nostru. În orice caz, am să-i vorbesc. Mă
îngrijorează un singur lucru. Starea sănătăţii generalului Beck. Se
spune că are cancer. Credeţi că va putea face faţă eforturilor fizice
impuse de preluarea puterii? În calitatea lui de şef al statului, va
trebui să inspecteze fronturile, să facă vizite prin diferite oraşe ale
ţării, să participe la conferinţe lungi, istovitoare…
— Vom căuta să-l menajăm, zise von Tresckow. Personalitatea lui
este atât de puternică, reputaţia sa de vechi adversar al regimului s-a
înrădăcinat atât de adânc în mintea oamenilor, încât rămâne cel mai
indicat pentru funcţia de şef al statului. Evident, nu ne aşteptăm să
reformeze ţara. Nici nu ar putea face acest lucru. Va prezida însă un
guvern de tranziţie, care se va strădui să obţină pacea, apoi va
organiza alegeri libere. Un regim militar prelungit nu este
recomandabil.
Am clătinat din cap, în semn de încuviinţare. Îi împărtăşeam
convingerile.
Von Tresckow se uită iarăşi la ceas.
— În circa zece minute, adăugă, avionul trebuie să explodeze.
Îşi goli ceaşca de ceai. Când o lăsă pe farfurioară, lovi linguriţa,
care căzu pe jos. Rosti cu voce joasă: „Donnerwetter!” Expresia
aceasta vulgară, nepotrivită cu limbajul său academic, fu singura
manifestare a unei nervozităţi până atunci bine strunite.
— N-aş vrea să luaţi în nume de rău, Herr General, o sugestie pe
care mi-aş permite să v-o fac, îmi vorbi el. Dacă v-aţi afla la cartierul

— 187 —
general al Grupului de armate Sud în momentul comunicării morţii
lui Hitler, l-aţi putea aresta pe von Manstein în eventualitatea că ar
face dificultăţi. Mulţi ofiţeri din comandament au fost subalternii
dumneavoastră. Toţi aceştia v-ar urma fără să murmure.
— Dragul meu von Tresckow, i-am spus. E greu să particip la un
astfel de puci fără să fi pregătit în prealabil terenul. Mi-ar trebui un
grup de oameni pe care să mă pot bizui. Numai în romanele de
aventuri un singur ins este capabil să săvârşească tot felul de isprăvi.
Generalul clătină din cap.
— Aveţi şi dumneavoastră dreptate. Am fost însă obligat de
împrejurări să iau această măsură din proprie iniţiativă. Nu era
înţelept s-o mai amân. Cine ştie când va mai călca Hitler pe la
comandamentul nostru?!
Esenţial era faptul că omul acesta avea să dispară. Nici Göring,
nici Himmler şi nici Goebbels nu erau de anvergura lui. Cu celelalte
căpetenii ale partidului ne-am fi descurcat mai uşor.
Şi Schlabrendorff se uită la ceas.
— Greu mai trece timpul!
— Aţi auzit ce s-a întâmplat la München? m-a întrebat von
Tresckow. Doi studenţi şi o studentă au fost condamnaţi la moarte
prin decapitare fiindcă răspândiseră manifeste împotriva războiului.
— La München? am exclamat. Mi se strânsese inima. Şi Willi era
student la Universitatea din München. Cum îi cheamă? am întrebat.
— Christopher Probst şi fraţii Hans şi Sophie Scholl.
Am respirat adânc.
— Şi Probst şi Hans Scholl au luptat pe front, explică
Schlabrendorff. Scholl a participat la bătălia Stalingradului. Acolo a
putut să-şi dea seama de modul cum este condus războiul. Acum vor
plăti cu viaţa vina de a fi protestat.
— E foarte trist că se întâmplă astfel de lucruri, am spus.
Von Tresckow se ridică de la masă.
— Îmi permiteţi să mă retrag, Herr General. Mă duc să stau lângă
telefon. În momentul acesta bomba trebuie să fi explodat. De acum
înainte, fiecare clipă este preţioasă. Am să vă ţin la curent cu
situaţia.
A plecat, urmat de Schlabrendorff. Nu-mi plăcea caracterul de
improvizaţie al acestui atentat. Am fost întotdeauna de părere că
loviturile de stat trebuie temeinic pregătite, spre a avea sorţi de
izbândă. Este adevărat că celelalte comploturi, atent organizate,
dăduseră greş, datorită unor elemente imprevizibile.

— 188 —
 Mi-a fugit iarăşi gândul la Albert. Prin asociaţie de idei, mi-au
venit în minte cei trei studenţi condamnaţi la moarte.
Hans Scholl, ca şi Albert, luptase la Stalingrad. Scăpase din infern
ca să aibă în patria lui un sfârşit groaznic. Nu eram versat în viaţa
politică. Îmi închipuisem multă vreme că cei mai activi adversari ai
regimului eram noi, militarii. Ştiam că socialiştii şi comuniştii
fuseseră demult scoşi din luptă, că lagărele erau pline de evrei şi de
personalităţi ostile regimului. Abia acum aflam că şi studenţii
ridicaseră steagul revoltei. Ultima scrisoare pe care mi-o trimisese
Albert oglindea o stare de spirit ireductibil ostilă faţă de Hitler şi de
mişcarea naţional-socialistă. Dacă s-ar fi salvat din cleştele
Stalingradului, s-ar fi alipit poate grupului Scholl. Nepătrunse sunt
căile tale, Doamne!…
Am părăsit sala de mese şi am trecut în aripa clădirii în care se
afla cabinetul lui von Kluge. Am avut o lungă conferinţă cu
Feldmarschallul şi cu ofiţerii săi de stat-major. La un moment dat şi-a
făcut apariţia şi von Tresckow. S-a amestecat în discuţii, dar îmi
dădeam bine seama că gândurile îi zburau aiurea. Schlabrendorff
lipsea. Rămăsese desigur lângă telefon. După lungi discuţii cu von
Kluge, reuşisem să-i smulg cincizeci de avioane de vânătoare pe care
să le trimit lui von Manstein. Îi luasem şi o sută de Ju-32.
Deodată Schlabrendorff şi-a făcut intrarea în încăpere. L-am văzut
încă din prag. Părea îmbătrânit.
— Ce este, von Schlabrendorff? l-a întrebat Feldmarschallul.
— Führerul a ajuns cu bine la Rastenburg, Herr Feldmarschall.
Chiar acum am primit o comunicare de la O.K.W.
Von Tresckow a tresărit. O paloare uşoară i-a decolorat obrazul
rotund.
— M-am temut tot timpul să nu fie atacat în aer de avioane
inamice. Dumnezeu a găsit însă cu cale să conserve viaţa Führerului,
a rostit recules.
Von Kluge l-a privit întrebător, apoi a zâmbit. Îl mirase probabil
subita schimbare de opinii a şefului de stat-major.
Atentatul împotriva lui Hitler dăduse greş. În aceeaşi noapte l-am
condus cu avionul pe Schlabrendorff la Rastenburg. Făcea acest
drum spre a recupera bombele încredinţate aghiotantului lui Hitler.
Am aflat ceva mai târziu că a reuşit să le escamoteze.
A doua zi am plecat la Roma. Haosul din Italia, zvonurile din ce în
ce mai intense ale unei schimbări de orientare a politicii externe,
luptele disperate purtate în Tunisia de Rommel şi de von Arnim m-au

— 189 —
acaparat iarăşi.
Către sfârşitul lui martie mă aflam la cartierul general al lui
Kesselring, când mi s-a anunţat că sunt chemat la telefon din
München de unchiul meu, principele Rudolf von Raesfeldt-
Bullesheim.
Principele este un bătrân simpatic, deşi cam pisălog. Heraldica
este marea lui pasiune. Se pricepe să-ţi descrie minuţios blazonul
oricărei case nobiliare din Europa. Are o preferinţă tainică pentru
blazoanele englezeşti din secolele al XIV-lea şi al XVI-lea. Îi plac şi
soldaţii de plumb. Are câteva mii de specimene. Uniformele din epoca
napoleoniană îl atrag îndeosebi. Când am auzit că doreşte să-mi
vorbească la telefon, am făcut un gest de plictiseală. De obicei mă
ruga să umblu prin magazine în căutare de soldaţi de plumb şi de
cărţi de heraldică. I-am făcut gustul de câteva ori, în speranţa că mă
va scuti pe viitor de asemenea comisioane. Unchiul acesta era însă
unul din acei oameni care socotesc că toată lumea trebuie să-i
servească.
Când am dus aparatul la ureche, am simţit totuşi un fior
inexplicabil. Am auzit vocea principelui venind de departe. Suna
cavernos, de parcă mi-ar fi vorbit dintr-un fund de butoi.
— De trei zile te caut, Eugen!
— Abia am sosit din Africa. Onkel Rudolf.
— Trebuie să vii neapărat la München. Willi a dat de un mare
necaz.
Mi s-a oprit inima.
— Ce spui?
— Nu-ţi pot vorbi la telefon. Vino la München. Imediat!
— Ceva grav?
— Foarte grav. Vino repede!
Am auzit un clănţănit la celălalt capăt al firului, apoi nimic. Am
bătut în furcă.
— Dă-mi imediat legătura cu Münchenul, am zbierat la telefonist.
De ce m-aţi întrerupt?
Telefonistul s-a executat. Centralista din München mi-a explicat că
nu e vorba de o întrerupere, şi că persoana care m-a cerut la telefon
încheiase convorbirea.
Alarmat, am cerut Statul-Major al Aerului. Convorbire „fulger”. Nu
am avut mult de aşteptat. Mi-a răspuns însuşi generalul Hans
Jeschonnek, şeful statului-major. I-am spus că am urgentă nevoie de
o permisie de câteva zile şi că îl rog să ia imediat legătura cu

— 190 —
Reichsmarschallul Göring, pentru a obţine aprobarea.
— Reichsmarschallul se află la Bruxelles. Îi telefonez chiar acum.
De unde vorbiţi?
— De la cartierul general al grupului de armate din Italia.
— Aşteptaţi, vă rog, apelul meu.
Am închis telefonul. Laconismul unchiului Rudolf era şi mai
îngrijorător. Dacă mi-ar fi spus despre ce e vorba, poate că m-aş fi
agitat mai puţin. Ce putea să fie? În ce încurcătură intrase Willi? Să
fie vreo femeie la mijloc? Willi era destul de moderat în ceea ce
priveşte acest capitol. Mai nărăvaşi sunt oamenii cu tâmple albe. Dar
pentru aşa ceva nu m-ar fi chemat atât de urgent. Incertitudinea mă
rodea. Unchiul Rudolf era îndeobşte un tip calm, care nu-şi pierdea
uşor busola.
După o jumătate de oră am primit răspunsul lui Jeschonnek.
Reichsmarschallul îmi acordase o permisie de cinci zile. La nevoie,
putea fi prelungită. Nu aveam decât să-i telefonez.
În aceeaşi zi am plecat cu maşina la München. Aş fi preferat un
mijloc de locomoţie mai rapid, dar nu puteam folosi avionul meu
personal pentru călătorii în interes particular.
Trebuie să fac o mărturisire. Deşi am trecut de 50 de ani, simt
uneori o mare plăcere să străbat şoselele de munte la bordul unei
maşini cu mare capacitate cilindrică. Am adorat automobilismul încă
din tinereţe şi nu mi-am pierdut niciodată interesul pentru acest
sport. Fiindcă mi s-a părut că şoferul mergea prea încet, i-am luat
din mână volanul.
După o noapte de iad, am ajuns în zori la München. M-am oprit
numai în faţa casei unchiului meu. Principele ocupă etajul unei
clădiri în stil composit, construită de un fabricant cu înclinări spre
somptuozităţi romane. Coloane multe, albe, vitralii colorate, fresce,
mozaicuri de marmură, vădind o notă de vulgaritate inerentă
gusturilor unui parvenit. Pe lângă heraldică şi soldaţi de plumb
unchiu-meu căzuse în ultima vreme şi la patima colecţionării
armurilor medievale. Adunase câteva sute. Când intrai noaptea în
sălile acelea slab luminate, în care se îmbulzeau tot felul de armuri
strălucitoare, unele mai bizare decât altele, aveai impresia că te-ai
pierdut printre fantomele cavalerilor căzuţi în bătălia de la Arbeles
sau de la Azincourt.
Fiindcă nu o ducea prea bine cu banii, închiriase parterul casei
unui foarte prosper negustor de mobile, cu o droaie de copii.
Când am bătut la uşa de la intrare, am trezit din somn toţi

— 191 —
locatarii. Mi-a deschis un valet bătrân, ghebos şi astmatic, care m-a
recunoscut îndată. M-a condus până în dormitorul unchiului Rudolf,
pe care l-am găsit îmbrăcându-se foarte speriat. Tremura, părul alb îi
căzuse în laţe peste ochi şi bolborosea gâfâind:
— Cine a venit, Nebel? Cine?
Nebel, valetul, i-a răspuns cu glasul lui ascuţit de bătrân intrat în
vârsta celei de-a doua copilării:
— Excelenţa-sa principele von Altenburg, înălţimea voastră.
— Ce? Cum?
— Nepotul dumneavoastră, principele!
Când m-a văzut, unchiul Rudolf a răsuflat adânc şi s-a lăsat să
cadă pe un scaun.
— Emoţiile au să mă omoare… Am crezut că a venit Gestapoul să
mă ridice.
A uitat să-mi întindă mâna. Era de altfel ocupat să-şi ţină
pantalonii, pe care nu şi-i încheiase.
— Ce e cu Willi? l-am întrebat.
Unchiul Rudolf m-a privit cu ochii lui decoloraţi, apoşi, cârpiţi de
somn. S-ar fi zis că habar n-avea despre ce îi vorbeam.
— Willi? a exclamat, de parcă abia atunci s-ar fi trezit la realitate.
Ah, da, Willi!
— M-ai chemat la telefon! i-am urlat în ureche. Mi-ai spus că a dat
de un mare necaz. Ce s-a întâmplat?
Unchiul Rudolf s-a ridicat de pe scaun, m-a privit, de parcă în
clipa aceea m-ar fi văzut pentru prima dată, şi a început să murmure
pentru sine:
— Mare nenorocire! Mare nenorocire! începuse să-şi încheie
nasturii pantalonilor: A fost judecat ieri… Şi condamnat.
— Cine, Willi?
Aveam impresia că aiurează. M-am uitat la Nebel.
— Ce spune stăpânul tău, Nebel?
Unchiul Rudolf s-a recules puţin. Ofensat probabil că ceream
explicaţii valetului şi că îl socoteam pe el incapabil să mă
lămurească, s-a îndreptat bătăios de spate:
— Cu valetul stai de vorbă?
— Spune-mi atunci ce s-a întâmplat. Nu mă mai ţine pe cărbuni
aprinşi.
A tuşit de câteva ori, o tuse tabagică ce părea să-i sfărâme pieptul.
— L-au ridicat de la facultate la sfârşitul săptămânii trecute. L-au
judecat şi l-au condamnat.

— 192 —
 — Tocmai acum îmi spui?
— Am aflat de treaba aceasta întâmplător, acum trei zile. De
atunci te caut la telefon… Hotărâsem să dau o raită pe la Lepcke.
Căutam nişte manuscrise de heraldică. Pe drum m-am întâlnit cu
generalul Sauerbach. Mai are puţin şi face 90 de ani. Abia se mai ţine
pe picioare.
— Şi ce ţi-a spus Sauerbach?
— Că în mai puţin de două săptămâni se reeditează cazul Scholl.
— Scholl?
Mi-a îngheţat sângele.
— Nu ştiu nimic de afacerea Scholl, a replicat unchiul Rudolf. Nu
cumpăr ziare…
Un fel de gheară mi se încleştase în gâtlej. Auzisem de cazul
Scholl. Ştiam şi cum se încheiase.
— Sauerbach spunea că bine le face studenţilor defetişti, care sapă
încrederea în armată…
— Ce ţi-a spus de Willi?
— A aflat că şi el era în lotul de arestaţi. Şi că ar fi fost judecat.
— Cum, a şi fost judecat?
— Şi condamnat, a rostit unchiul Rudolf. Condamnat la moarte.
Dar eu nu cred. Sauerbach era foarte indignat fiindcă fiul unui
general de Luftwaffe e în stare să săvârşească o asemenea crimă
împotriva patriei şi a…
N-am mai ascultat restul opiniei lui Sauerbach. Am ieşit în fugă,
am coborât treptele câte trei deodată şi, ajuns în curte, am alergat
spre maşină. Oboseala, emoţia făceau să mi se învârtească totul în
jur. O durere grea mă apăsa în creştet. Numai de nu m-ar lovi o
congestie cerebrală! îmi spuneam disperat. Nu trebuie să mă
îmbolnăvesc înainte de a-l scăpa pe Willi.
M-am instalat la volan. Deşi mă simţeam rău, nu mi-a trecut prin
minte să-i spun şoferului să treacă la conducere. Am pornit spre
locuinţa avocatului Spengler. Aloysius Spengler îmi fusese coleg de
şcoală. Trebuia să ştie ceva. Era avocat pledant, avea o permanentă
legătură cu tribunalul.
Şi pe Spengler l-am trezit din somn. Am băgat de seamă că era tot
atât de emoţionat ca şi unchiul Rudolf.
— Vai ce spaimă mi-ai tras, Eugen! Mi-am zis că mă vizitează
Gestapoul.
— Ştii ceva de Willi? l-am întrerupt.
S-a întunecat brusc la faţă. Mi-a confirmat pe scurt tot ce îmi

— 193 —
spusese unchiul Rudolf.
— Ce e de făcut, Aloysius?
A ridicat din umeri.
— Nimic… Din nefericire, nimic. Hotărârea tribunalului este
definitivă. Freisler a condus dezbaterile. Ca şi în cazul Scholl. Freisler
e un nazist încarnat. Un monstru…
— Nu există cale de atac?
— Nici una, Eugen. Numai Führerul poate să acorde graţierea. Dar
nu a făcut-o niciodată.
Îmi venea să explodez. Este greu să explici în cuvinte senzaţia
părintelui care află că fiul său este condamnat la moarte. Că nu mai
există scăpare. Că sentinţa urmează să fie executata.
— Ce i s-a imputat, Aloysius?
— Că a răspândit manifeste prin care a defăimat regimul, patria,
armata, crezul naţional-socialist… În concepţia lui Freisler nu există
crimă mai grea.
— Când urmează să fie executată sentinţa?

— Sentinţele tribunalului poporului se execută imediat.

— Sunt deci posibilităţi ca Willi să fi fost ucis…
— Nu este imposibil, Eugen.
— N-ai încercat să faci nimic pentru el, Aloysius?
— N-am ştiut până în ziua judecăţii de existenţa acestui proces.
Ancheta s-a făcut cu uşile închise. Gestapoul nu acceptă publicitatea
decât după încheierea cercetărilor.
— Deci, legal nu mai este nimic de făcut.
— Ţi-am mai spus. Führerul are ultimul cuvânt.
— Hai cu mine la tribunal, Aloysius. Să aflu dacă Willi a fost…
executat.
Aloysius m-a privit cu frică.
— Îmi risc gâtul, Eugen! În ce calitate să mă interesez?
Pe Aloysius l-am socotit întotdeauna prietenul meu. În clipa aceea
l-am urât. Spaima lui abjectă m-a făcut să mă cutremur. În ce hal de
degradare ajunseseră germanii!…
— Te angajez avocatul meu, Aloysius. Îţi semnez procură.
A râs aspru.
— Procură?! Parcă ai fi pe altă lume, Eugen! Citesc în ochii tăi un
dispreţ care mă doare. Lasă-mă cel puţin să-ţi explic. Dacă un client
vine să-mi solicite serviciile în asemenea cazuri, nu-mi rămâne decât
să-l lămuresc că nu este nimic de făcut şi – în mod elegant – să-l

— 194 —
poftesc pe uşă afară. Duşmanilor celui de-al treilea Reich nu le este
permis să se apere, Eugen. Tribunalul are grijă să desemneze un
apărător din oficiu. Un imbecil timorat, sau un jurist fanatizat de
educaţia nazistă, care să-şi înfunde şi mai mult clientul. Ştii cum
încep pledoariile acestor energumeni? „Onorat tribuna], recunoaştem
în totul vina clientului nostru. Din analiza faptelor, a depoziţiilor de
martori şi a celorlalte probe depuse la dosar reiese limpede dovada
crimei. Nu putem decât să solicităm clemenţa tribunalului!” Uneori
se invocă circumstanţe atenuante. Circumstanţe atât de palide, încât
tribunalul le respinge de pe scaun. Acuzaţii nu au dreptul nici la
probe în apărare. Ştii ce înseamnă aceasta, Eugen? Să lipseşti pe un
acuzat de dreptul de a se apăra? Cel mai josnic, cel mai criminal
abuz! Şi aceasta se face în numele tribunalului poporului! În numele
poporului!… îţi înţeleg durerea, Eugen. Mai înţeleg că explicaţiile
mele nu te încălzesc cu nimic, aşa după cum condoleanţele nu alină
durerea celor rămaşi. Iartă-mă că sunt atât de brutal, Eugen. Nu
vreau să te îndurerez şi eu. Merg cu tine la tribunal. Mă voi interesa
de soarta lui Willi. Dar pentru asta nu am nevoie de procură.
— Am să mă descurc şi singur, Aloysius.
— Nu! Aşteaptă-mă. Mă îmbrac în câteva clipe. Nu vrei să bei un
ceai?
— Dacă nu te deranjez prea mult, dă-i un ceai şoferului. Am mers
toată noaptea…
Aloysius a dat porunci servitoarei, atât de somnoroasă, încât se
împiedica de mobile. Îl aşteptam în biroul său. Era frig şi umed.
Lumina albă, crudă, izvorâtă din plafonieră, era tot atât de rece ca şi
întreaga ambianţă. Cărţile de drept din bibliotecă stăteau aliniate pe
rafturi ca soldaţii în front.
Eram prins într-un vârtej care mă năucea. Agitat, mă plimbam de
la un capăt la altul al încăperii. Fără să mai cer autorizaţie lui
Aloysius, am chemat la telefon comandamentul Luftwaffe. Am
ordonat să mi se dea legătura cu Feldmarschallul Göring. După
câteva minute, am obţinut reşedinţa acestuia de la Karinhall. Ofiţerul
de serviciu m-a informat că Feldmarschallul plecase în zori într-o
inspecţie inopinată pe Frontul de Vest. Ştiam ce însemna aceasta.
Avea spleen şi simţea nevoia să se destindă bând şampanie în
compania cocotelor din Montmartre.
Servitoarea mi-a adus o ceaşcă de ceai. O poşircă infectă, care
mirosea a leşie.
— I-am dat şi şoferului un ceai, mi-a spus. L-am poftit în

— 195 —
bucătărie, să se încălzească.
L-am chemat din nou la telefon pe generalul Jeschonnek. Aveam
să-l deranjez şi pe el din somn. După o aşteptare de câteva minute,
mi-a răspuns cu voce răguşită.
— Alo! Ce s-a întâmplat, Herr General?
L-am rugat să se intereseze unde îl pot găsi pe Himmler.
— E o chestiune de viaţă şi de moarte, Jeschonnek.
— Bine, bine, a rostit. Unde vă găsesc?
I-am dat numărul lui Aloysius.
— Aşteptaţi apelul meu, mi-a spus.
Începeam să sper. Trecusem la acţiune. Aloysius îmi explicase,
fără ocoluri, că orice mijloace legale erau închise. Nu-mi rămânea
decât să lucrez pe alte căi. Lui Hitler era inutil să-i solicit o graţiere.
Nu mi-ar fi acordat-o. Îi cunoşteam concepţiile. Abia aştepta ocazia
spre a lovi în lumea din care făceam parte. Cu Himmler se putea sta
de vorbă. Îi cunoşteam fanatismul. Dar îi mai cunoşteam şi dorinţa
tainică de a fi socotit un discipol al lui Fouche. Poliţiştii fac servicii în
previziunea unor contraservicii. Dacă aş fi fost naţional-socialist, m-
aş fi prezentat lui Hitler şi i-aş fi cerut, dacă nu iertarea, cel puţin o
îndulcire a pedepsei fiului meu. Nu eram însă naţional-socialist şi
nici nu voiam să fiu.
Himmler îmi arătase şi în trecutul ceva mai îndepărtat un oarecare
interes. Cu prilejul unei recepţii la reşedinţa berlineză a lui Göring –
aceasta se întâmpla prin ’936 – a manevrat astfel încât să rămână
singur cu mine. Cu un pahar de citronadă în mână, mi-a vorbit vreo
zece minute despre consideraţia sa pentru membrii înaltei
aristocraţii. A făcut apologia lui „Schwarze Korps”, apoi a revenit la
nobilimea care înţelesese imperativele ceasului de faţă şi se înscrisese
în rândurile S.S.-ului. Mi-a citat câteva nume. De unii auzisem că
săvârşiseră acest joc. Erau însă şi câţiva pe care nu i-as fi crezut
capabili de asemenea compromisuri. Principele moştenitor de Lippe,
ducele moştenitor de Braunschweig, principele de Waldeck, marele
duce moştenitor de Mecklenburg, principele de Hohenzollern-
Sigmaringen, şi mulţi alţii, printre cară şi un arhiepiscop – Grober. I-
am răspuns atunci că în calitatea mea de ofiţer activ socoteam că nu-
mi era permis să fac politică. Himmler mi-a zâmbit acru. „Vă înţeleg
scrupulele şi vă felicit pentru fermitatea dumneavoastră. Vă rog să
analizaţi mai bine statutul «Corpului Negru». Nu există nici o
incompatibilitate între profesiunea dumneavoastră militară şi
apartenenţa la ordinul S.S. Gradele S.S. acordate unor persoane de

— 196 —
rangul dumneavoastră sunt absolut onorifice: Dacă vă răzgândiţi, mi-
ar face plăcere să vă adresaţi mie direct.”
Nu m-am răzgândit şi ulterior nici el n-a mai atacat acest subiect.
Cred că îmi păstra o oarecare pică, deşi nu şi-o manifestase
niciodată. Între timp, recrutările din sânul nobilimii începuseră să-şi
piardă din importanţă. Partidul nu mai avea nevoie de prezenţa lor
spre a-şi spori prestigiul. Succesele politice din primii ani de
guvernare le-au permis să se dispenseze de aportul suplimentar al
aristocraţiei. La ora actuală nobilii au trecut pe planul doi. Această
categorie socială trebuia să dispară. A îmbătrânit. Nu-şi mai are
rostul nici în societatea democratică, nici în lumea totalitară.
În lipsa lui Göring, numai lui Himmler puteam să mă adresez cu
şanse de reuşită.
A sunat telefonul. Jeschonnek m-a anunţat că Himmler se afla la
Berlin şi că, dacă aveam neapărată nevoie, va cere acestuia să mă
primească în cursul aceleiaşi zile. I-am mulţumit, rugându-l să fixeze
această întrevedere în jurul orei prânzului.
De la München la Berlin aveam de parcurs 600 de kilometri. La 12
puteam ajunge în capitală.
Între timp a apărut şi Aloysius. Avea o mutră tipică de avocat.
Aerul acela înţepat, sigur de sine, expresia severă, chelia, ochelarii
căţăraţi pe nas, ochii vioi, spiritul mereu treaz îi trădau calitatea de
om al legilor mai vârtos decât o robă.
Am intrat la preşedintele tribunalului, care ne-a primit cu
amabilitate, dar şi cu uşoară jenă. Nu se simţea la largul său stând
de vorbă cu tatăl unui condamnat la moarte. Spionii Gestapoului l-ar
putea bănui. Uniforma militară şi gradul meu înalt i-au mai risipit
temerile. La urma urmei, dacă va fi întrebat, se va justifica spunând
că nu a putut da afară din cabinet un general de armată.
Întrebarea mea referitoare la data fixată pentru execuţia lui Willi l-
a lăsat perplex. Fiul meu fusese condamnat de tribunalul poporului,
nu de o instanţă penală ordinară. Va face însă tot posibilul să afle. A
telefonat unui procuror, apoi la Gestapo. De fiecare dată s-a simţit
obligat să explice pe larg motivul intervenţiei sale în această
chestiune. Nu cumva să se creadă că avea vreun interes personal.
Aşteptam cu inima la gură răspunsul său, deşi în sinea mea eram
convins că era la curent cu data execuţiei. Nu voia să se compromită.
După alte două convorbiri telefonice, mi-a dat, în sfârşit, un
răspuns.
— În cursul dimineţii de mâine va avea loc…

— 197 —
 S-a oprit brusc, lăsând fraza neterminată. I s-a părut probabil că
ar da dovadă de lipsă de tact spunându-mi direct cum Stau lucrurile.
— …va fi adusă la îndeplinire sentinţa de condamnare…
Formula era ocolită, deci mai elegantă. În clipa aceea am simţit
nevoia să apuc călimara de pe masă şi să i-o trântesc în creştetul
pleşuv. Ca şi Aloysius, a ţinut să mă prevină că hotărârea este
definitivă.
I-am mulţumit pentru informaţie şi am ieşit din încăpere. M-am
uitat la ceas. Era şapte şi jumătate.
— Aloysius, vreau să te asigur de recunoştinţa mea. Te-am obosit
destul. În clipa aceasta plec la Berlin. Sper să obţin o amânare a
execuţiei, poate chiar o revizuire a procesului. Dacă aş fi fost aici în
ziua arestării lui Willi, poate că altul ar fi fost rezultatul dezbaterilor.
Mă simt vinovat că n-am fost alături de el în acele clipe grele…
Aloysius mi-a strâns mâna.
— Nu vreau să te mai supăr. Dar n-ai fi putut să faci nimic.
Justiţia lui Freisler nu e oarbă, ci chioară. În sensul rău al
cuvântului. Dacă doreşti, te însoţesc la Berlin.
Încerca probabil să şteargă impresia penibilă pe care mi-o făcuseră
ezitările lui. Mi-am luat rămas bun şi am plecat spre Berlin. Am avut
grijă să-mi anunţ trecerea prin localităţile de pe întregul parcurs.
Doream să mi se asigure o escortă permanentă, care să-mi deschidă
drumul. Nu-mi permiteam riscul unei întârzieri.
Pe vremea aceea nu-l aveam pe Hans. În ciuda ritmului impus
maşinii, am ajuns la Berlin abia la 12 şi jumătate.
La Ministerul Afacerilor Interne am fost primit imediat de Himmler.
Avea o figură inexpresivă.
— Generalul Jeschonnek mi-a anunţat vizita dumneavoastră. Cu
ce vă pot fi de folos?
I-am vorbit despre condamnarea lui Willi şi i-am solicitat sprijinul.
— Am auzit de cazul acesta, a replicat. N-am ştiut că unul dintre
studenţi era fiul dumneavoastră. Este inutil să vă subliniez gravitatea
faptei lor.
— Condamnarea la moarte m-a făcut să trag concluziile necesare.
— Am toată consideraţia pentru dumneavoastră, Herr General.
Cunoaşteţi prea bine acest lucru. Aţi venit la mine într-un moment…
Câteva clipe a rămas pe gânduri.
— Fiul meu a fost lipsit de îndrumarea părinţilor săi, i-am explicat,
tocmai în anii lui de formare. Maică-sa a murit în ’937. Iar eu sunt pe
front de patru ani încoace. Vă închipuiţi că a fost supus la tot felul de

— 198 —
influenţe.
Himmler a schiţat cu mâna dreaptă un gest evaziv.
— Mulţi tineri au fost lipsiţi de protecţia şi îndrumările părinţilor
în anii din urmă, Herr General. Un război ca acesta pe care îl purtăm
acum cere sacrificii. Marea majoritate a tinerilor s-au înrolat voluntar
în armată.
— Fiul meu era infirm.
— Nu fac procesul fiului dumneavoastră, Herr General. L-au
judecat alţii.
N-aş fi crezut că voi ajunge să cerşesc lui Himmler viaţa unuia din
fiii mei. Renunţasem însă la orice mândrie prost înţeleasă.
— Voi supune cazul fiului dumneavoastră Führerului, solicitându-i
comutarea pedepsei cu moartea în închisoare. Mai mult nu pot face.
Şi atâta îmi era de-ajuns. Cât timp îl ştiam în viaţă, aveam
speranţa să-l salvez. Situaţia politică se putea schimba dintr-un
moment într-altul.
— Vă mulţumesc, Herr Reichsführer.
— Când spuneţi că era fixată data executării sentinţei?
— Mâine în zori.
— Un moment.
A apăsat pe o sonerie. Un S.S.-ist a intrat în birou. Purta ochelari
negri. Himmler i-a ordonat să ceară de la München dosarul fiului
meu.
— Să se suspende totodată şi execuţia hotărâtă pentru ziua de
mâine. Să-mi raportezi de executare.
S.S.-istul a izbit călcâiele şi a ieşit.
— Un coniac, Herr General? m-a îmbiat Himmler.
Mărturisesc că în clipa aceea îi eram recunoscător.
— Vă mulţumesc, Herr Reichsführer. În starea în care mă aflu, nu
pot să beau nimic.
— Puţin alcool v-ar face bine. Deşi îndeobşte recomand abstinenta.
Sunt însă momente în care este necesar. Pe front aţi remarcat
efectele euforizante ale alcoolului? Aţi văzut de ce isprăvi sunt
capabili soldaţii care pleacă la atac excitaţi de alcool?
În clipa aceea nu aveam nici o înclinare să discut despre efectele
beţiei asupra combatanţilor din prima linie.
— Pe ce front aţi luptat în ultima vreme, Herr General?
— Vin de pe Frontul de Sud, Herr Reichsführer.
— Ah, Roma! a exclamat extatic. Superb oraş! Am fost şi eu la
Roma în noiembrie trecut.

— 199 —
 Eram informat. Ca să întreţin convorbirea, m-am prefăcut că nu
ştiam nimic.
— Pe atunci mă aflam pe frontul de la Stalingrad, Herr
Reichsführer.
— Neplăcut episod Stalingradul! Oamenii lipsiţi de un caracter tare
ar fi ispitiţi să judece acest moment ca pe o întorsătură hotărâtoare
în desfăşurarea războiului din est. În realitate, nu reprezintă decât
un incident. Cred că sunteţi de acord cu mine.
Am înclinat din cap fără să mă pronunţ. Îl lăsam să creadă ce voia.
S.S.-istul a revenit. Avea pe chip o expresie care m-a pus pe
gânduri. M-a privit stingherit, apoi s-a adresat lui Himmler.
— Herr Reichsführer, am executat ordinul dumneavoastră. Am
cerut dosarul respectiv. În ceea ce priveşte amânarea executării
sentinţei, trebuie să vă aduc la cunoştinţă că intervenţia mea a fost
tardivă. Studentul a fost executat azi de dimineaţă la cinci.
Himmler s-a încruntat.
— Aceasta schimbă complet situaţia.
Natura se arată milostivă cu oamenii. Primul şoc este întotdeauna
amortizat. Altfel, loviturile morale năprasnice te-ar ucide. Când am
auzit că Willi a fost executat, am avut impresia că mi se vorbeşte de
altă persoană. Abia după câteva clipe m-am recules şi am înţeles
adevărata semnificaţie a vorbelor lui.
— Imposibil! am exclamat. Trebuie să fie o greşeală. Preşedintele
tribunalului mi-a spus categoric…
N-am mai avut putere să închei fraza.
— Preşedintele tribunalului n-a îndrăznit probabil să vă spună
adevărul. A vrut să vă menajeze. Sau poate că realmente nu a ştiut.
Procesul a fost judecat de un judecător venit special de la Berlin.
Dacă vreţi să vă convingeţi, chem personal Münchenul la telefon.
M-am ridicat de pe scaun.
— Mulţumesc. Nu mai este nevoie. Vă cred. Fiul meu nu putea să
scape. Nu trebuia să scape…
Himmler a ridicat din umeri.
— Regret că n-am putut face nimic… Mai aveţi încă doi copii în
Germania, Herr General. Veţi trăi pentru ei.
L-am privit pe sub sprâncene. Mi-am încleştat pumnii.
— Ştiaţi de existenţa celorlalţi copii ai mei, Herr Reichsführer?
— Sunt informat asupra familiilor tuturor înalţilor demnitari civili
şi militari, Herr General. În calitatea mea de şef suprem al poliţiei,
trebuie să ştiu totul.

— 200 —
 Aluzia era directă. Mă prevenea fin să nu adopt o atitudine ostilă
faţă de regim. Mai aveam doi copii în libertate. Puteau suferi
neplăceri.
— Vă rog să ţineţi seama, Herr General, că am vrut să vă servesc, a
subliniat ultimele cuvinte.
— Vă mulţumesc, Herr Reichsführer.
Am părăsit încăperea. Simţeam că îmi plesnesc tâmplele. Cine
minţise? Preşedintele tribunalului sau Himmler? Era inutil să mă
mai zbat. Willi trebuia să moară. Nimeni şi nimic pe lume nu-l mai
putea salva.
— La Statul-Major al Aerului! am ordonat şoferului.
L-am găsit pe Jeschonnek în biroul său. Lucra la o situaţie a
avioanelor de transport, cerută de O.K.W. şi Jeschonnek era vânăt.
Cearcăne negre îi subliniau ochii.
— Aţi avut vreo neplăcere, Herr General? m-a întrebat cu
solicitudine.
— S-a întâmplat o nenorocire, o mare nenorocire. Fiul meu,
Wilhelm, student la Drept, a fost decapitat.
Şi-a împreunat uluit mâinile.
— Cum se poate? Pare de necrezut!
I-am istorisit pe scurt.
— În asemenea momente, mi-a răspuns, nu ştiu ce se poate
spune. Să vă prezint condoleanţe? Este atât de puţin. Vreau să
credeţi că sunt alături de dumneavoastră… că vă înţeleg durerea…
— Nu trebuie să fiţi alături de un părinte care şi-a pierdut fiul în
asemenea condiţii. Riscaţi să se spună că v-aţi solidarizat cu
duşmanii Reichului.
A făcut un gest de scârbă.
— A ajuns să nu-mi mai pese de nimic, Herr General.
I-am cerut o coală de hârtie, pe care am aşternut câteva rânduri.
Cererea de demisie din armată.
— Vă rog să o înaintaţi Reichsmarschallului Göring.
Jeschonnek a citit-o.
— Nu credeţi că ar fi preferabil să reflectaţi câteva zile?
— Nu. Din momentul acesta nu poate să mai existe nici o
încredere între mine şi regim. Expediaţi-o imediat, Herr General.
— Unde vă pot găsi, la nevoie?
— La vila mea din Traunkirchen. Am să mă retrag acolo un timp.
În mijlocul familiei. Pe unul din fiii mei l-am pierdut la Stalingrad. Nu
mai am nici o veste. Pe al doilea, mi l-au decapitat. De ceilalţi doi

— 201 —
care mi-au mai rămas, vreau să mă ocup aşa cum se cuvine. Am
onoarea să vă salut, Herr General.
Ne-am strâns mâna, apoi m-a condus până la uşă. L-am lăsat cu
hârţoagele lui şi am plecat. Nu-mi era prea simpatic acest
Jeschonnek. Vedeam în el un fel de automat, pe care nu-l interesa
decât aviaţia militară. Un birocrat, mâna dreaptă a lui Göring, din al
cărui cuvânt nu îndrăznea să iasă. Vai, cât m-am înşelat! Câteva luni
mai târziu, Jeschonnek avea să se sinucidă, pentru că ştia că va fi
tras la răspundere pentru moartea atâtor camarazi de-ai săi, trimişi
la pieire pe bordul unor avioane de luptă mult inferioare celor engleze
sau americane.
Înainte de a pleca la Traunkirchen, l-am înhumat pe Willi în
cavoul familiei. Am reuşit cu greu să îi obţin cadavrul. A trebuit să
ajung iarăşi până la Himmler. Omul acesta simţea o adevărată
voluptate să mă servească în chestiuni de importanţă secundară. Nu
mi-l înapoiase pe Willi în viaţă. Mi-l încredinţa mort. Şi pentru
aceasta trebuia să-i mulţumesc. În principiu, condamnaţii la moarte
erau îngropaţi în locuri rămase necunoscute familiei sau marelui
public, spre a nu se face mai târziu pelerinaje la mormintele lor.
La ceremonia funebră, oficiată în strictă intimitate, au participat,
în afară de copiii mei şi de mine, unchiul Rudolf şi un singur preot.
Convoiul mortuar era urmărit de la distanţă de agenţi ai Gestapoului.
Nu cumva să imprim acestei înmormântări semnificaţia unei
manifestări ostile regimului.
Cu acest prilej am putut să-mi dau seama de efectele nocive ale
educaţiei naţional-socialiste asupra tineretului şi asupra relaţiilor de
familie.
În seara înmormântării, am luat masa cu fiii mei şi cu unchiul
Rudolf. Uzina electrică rămăsese în pană. Sufrageria era luminată
numai de lumânări. Flăcăruile plăpânde, smucite de curentele de aer
care circulau prin încăperea imensă, tremurau, gata să-şi dea şi ele
sufletul.
Aveam în dreapta mea pe Rudi, cel de-al treilea fiu al meu. Avea 16
ani. Era blond şi frumos ca Siegfried. Semăna cu bunicul meu. Avea
aceeaşi bărbie voluntară, aceiaşi ochi albaştri, limpezi, aceleaşi
trăsături frumoase şi regulate.
În stânga mea se afla Uwe. Prâslea. Împlinise 12 ani. Avea chipul
mamei sale. Părul lui bătea în roşcat. Era copilăros şi tandru. Foarte
deosebit de Rudi. Care păstra o atitudine distantă, rece, puţin
potrivită cu vârsta lui.

— 202 —
 În faţa mea stătea unchiul Rudolf. Emoţiile din timpul zilei îl
obosiseră. Abia îşi ducea mâncarea la gură. I se închideau ochii de
somn. Ochii lui bătrâni, dar atât de buni.
Mă uitam la cei doi copii. Pentru ei aveam datoria să trăiesc.
Trebuia să-i îndrumez, să-i apăr de răutatea oamenilor şi de propriile
lor slăbiciuni.
În sufragerie domnea o linişte adâncă, tulburată doar de Günther,
majordomul septuagenar, pe care-l reţineam în serviciu, în pofida
vârstei lui înaintate. Toţi servitorii tineri fuseseră mobilizaţi. Mai
rămăseseră şi câteva femei de serviciu, care executau şi treburile
rezervate bărbaţilor, cum ar fi grădinăritul şi îngrijirea cailor.
Ceasul din hol a bătut de opt ori. Moartea îngrozitoare a lui Willi
ne zdruncinase tuturor nervii. La un moment dat, am văzut pe
obrazul lui Uwe scurgându-se o lacrimă mare.
Deodată Rudi a sărit în picioare.
— Nu-l mai plânge! a zbierat. Destul cu fariseismul. Willi şi-a
primit pedeapsa meritată.
Ieşirea lui Rudi m-a trezit ca o lovitură de bici.
— Ce înseamnă asta, Rudi?
— Trădătorii nu au ce căuta printre noi.
Şi unchiul Rudolf clipea des, buimăcit.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu-l mai plângeţi! Destul! Este ruşinos să plângeţi un trădător!
Din respect pentru tata v-am răbdat până acum jelaniile.
Am aruncat şervetul pe masă.
— Rudi! Cum îţi permiţi să-ţi defăimezi fratele mort? Atitudinea ta
mă uimeşte!
Rudi a izbucnit în plâns. Un plâns hohotit, isteric.
— Eram atât de mândru de dumneata, tată! Mă simţeam cel mai
fericit când îţi admiram briliantele de pe „Crucea de Fier”. Willi m-a
dezamăgit cel dintâi. A trădat patria germană, l-a trădat pe Führer, a
trădat armata noastră de viteji… Şi dumneata m-ai dezamăgit, tată.
Plângându-l pe Willi, te faci complicele lui…
Eram atât de surprins, încât îmi pierise glasul. Aveam impresia că
Rudi înnebunise.
Unchiul Rudolf şi-a golit pe nerăsuflate paharul cu vin Uwe
încetase să mai plângă. Se uita terorizat la fratele său.
— Rudi, nu e frumos ce faci! a intervenit bătrânul.
Rudi stătea în picioare, uşor înclinat, cu pumnii încleştaţi, pregătit
parcă de luptă. Ne privea mânios pe sub sprâncene, ca şi când am fi

— 203 —
fost nişte animale primejdioase, care abia aşteptau să-l atace.
— În prezenţa mea să nu mai vorbiţi despre Willi, despre acest
ticălos, care, spre marea mea ruşine, mi-a fost frate!
Ne-a întors spatele şi a părăsit sufrageria în fugă.
— Nu mai înţeleg nimic! am exclamat, ridicându-mă în picioare.
Günther înţepenise lângă bufet. Numai capul şi mâinile îi
tremurau, de parcă ar fi avut boala lui Parkinson.
Unchiul Rudolf oftă prelung:
— Trebuie să-l înţelegem pe Rudi, dragă Eugen. Este un produs al
vremii lui. Instructorii din Hitlerjugend au reuşit să facă din el un
adevărat hitlerist, să-l fanatizeze.
— Aceasta este educaţia pe care a primit-o în Hitlerjugend? Să-şi
înfrunte tatăl? Să-şi insulte morţii?
— Nu este singurul tânăr cu această mentalitate, Eugen. Rudi, ca
şi alţi tineri de seama lui, a fost intoxicat cu ideologia urii. Tu nu-ţi
vezi copiii decât o dată la trei sau patru luni. Durata unui concediu
sau a câtorva permisii. Eu îi văd des. Noi, bătrânii, avem tristul
privilegiu de a putea urmări zi de zi otrăvirea spirituală a copiilor.
Unchiul Rudolf vorbise cu o luciditate remarcabilă.
Auzisem destule în legătură cu copilandrii din Hitlerjugend, din
rândurile cărora se recrutau cei mai înverşunaţi S.S.-işti. Dar nu mi-
am închipuit niciodată că unul dintre fiii mei ar putea să facă parte
din tagma acestor fanatici.
În noaptea aceea m-am retras în camera mea şi am stat îndelung
de vorbă cu mine însumi. Eram vinovat de tot ceea ce se întâmplase.
Îmi neglijasem copiii. Intrarea în viaţa civilă îmi va permite să mă
ocup de Rudi şi de Uwe. Poate că voi izbuti să-l smulg pe Rudi din
marasmul în care se afundase. Bineînţeles, în acelaşi timp voi
continua cu forţe sporite lupta împotriva lui Hitler.
A doua zi de dimineaţă le-am spus copiilor – înaintea plecării lor la
şcoală – că doresc să-i iau câteva zile la Traunkirchen. Le-am vorbit
calm, fără să-i las a înţelege că m-ar fi afectat peste măsură violenţele
verbale din ajun ale lui Rudi. Trebuia să mi-l apropii pe băiatul
acesta, înstrăinat de ai lui. Uwe a primit cu bucurie vestea. Rudi m-a
ascultat, cu răceală.
— Dacă îţi face dumitale plăcere, mergem, mi-a răspuns concesiv.
Deşi astăzi nu este timp pentru astfel de… escapade.
Cuvântul „escapadă” nu mi s-a părut tocmai potrivit şi i-am spus
acest lucru. Nu făceam nimic pe ascuns, nimic reprobabil dacă
plecam pentru câteva zile la Traunkirchen.

— 204 —
 — Ne aflăm în război, tată. Când soldaţii mor pe front, nu este
normal să ne odihnim la ţară.
Adoptase limbajul umflat, pretenţios, lozincard al instructorilor din
Hitlerjugend.
— Cred că nu facem un păcat, Rudi, dacă ne luăm câteva zile de
odihnă.
A ridicat din umeri.
— Cum vrei dumneata. Va fi însă greu să obţin o învoire de la
organizaţie. De la şcoală capăt mai uşor liber.
— De aceasta mă ocup eu. I-am spus. Acum plecaţi. S-a făcut
târziu.
Ce-ar spune Rudi dacă ar afla că am demisionat din armată din
cauza „asasinării legale” a lui Willi? mă întrebam. Cred că m-ar
dispreţui. S-ar lepăda de mine ca şi de fratele său, decapitatul. M-ar
acuza de laşitate, poate de trădare…
Într-o zi trebuia să afle şi acest lucru. Totul era să am grijă să-l
pregătesc din timp. Mi se pare ciudat că între mine şi unul din fiii
mei s-a deschis o prăpastie. Rudi mă privea ca pe un străin. Nici eu
nu-l mai înţeleg. Dacă între soţi sunt posibile rupturile iremediabile,:
n-am conceput vreodată că între părinţi şi copii se pot produce
asemenea, conflicte. Rudi mi-a dovedit contrariul.
Am obţinut învoirea lor de la şcoală. Elevii erau atât de mulţi şi
profesorii atât de puţini – datorită mobilizării – încât o clasă
cuprindea de două sau de trei ori efectivul normal. Absenţa
temporară a copiilor mei crea un spaţiu suplimentar pentru elevii
care rămâneau la şcoală. Nici instructorii de la Hitlerjugend nu mi-au
făcut dificultăţi. Numele şi gradul meu aveau încă un oarecare efect.
La prânz, după înapoierea copiilor de la şcoală, i-am urcat în
maşină şi am plecat la Traunkirchen. Puteam să păstrez şoferul până
în clipa în care mi se aprobă demisia. Până atunci, rămâneam supus
aceloraşi obligaţiuni şi mă bucuram de aceleaşi drepturi ca orice
ofiţer activ. Până la Altmunster am putut merge cu maşina. Şoferul
montase lanţuri la roţi. Mai departe a trebuit să folosim sania..
Îmi sângera inima când îmi revenea în minte sfârşitul lui Willi, dar
mă reţineam să aduc acest subiect în discuţie. Uwe era foarte sensibil
şi suferise mult de pe urma acestei tragedii. La copii durerea
sufletească este mai puţin statornică. Peisajul hibernal, ultimul
dinaintea primăverii, îi smulgea din când în când strigăte de
admiraţie. Era îndrăgostit de natură. Deşi ne petreceam câteva luni
pe an la Traunkirchen, nu se mai sătura de frumuseţea munţilor şi a

— 205 —
lacului. Rudi păstra o tăcere mohorâtă, dispreţuitoare. Îl irita
entuziasmul copilăresc al fratelui său mai mic. Se socotea foarte copt
la minte. Seriozitatea lui excesivă îmbrăca o formă care nu excludea o
doză de pedanterie. Rudi refuza să mai fie copil. Spre a-şi sublinia
maturitatea minţii, se comporta ca acei profesori acri, nesuferiţi, care
îşi închipuie că se afirmă cu atât mai vârtos cu cât se arată mai
absurzi în exigenţele şi în severitatea lor.
Seara, târziu, am ajuns la Traunkirchen. Telefonasem din ajun,
aşa că servitorii făcuseră foc în toate încăperile. Casa, construită în
genul unui chalet elveţian, avea camere mari, ferestre largi cât
peretele, ce priveau spre lac şi spre muntele Traunstein, plafoane cu
bârne aparente, balcoane, terase, garaj pentru trei maşini, un teren
de tenis, piscină, un pavilion cu popice, grajd pentru zece cai şi
multiple cuşti cu animale sălbatice. Preferam casa din Traunkirchen
castelului părintesc din Bavaria, care mă strivea cu masivitatea lui
rece.
A doua zi de dimineaţă mi-am poftit copiii la o plimbare cu sania.
Soarele incendiase cerul, aprinzând parcă zăpezile, care te orbeau cu
strălucirea lor. Apropierea primăverii se făcea simţită. Uwe a acceptat
numaidecât ideea mea. Rudi s-a arătat mai rezervat.
— Am de terminat o carte. Prefer să rămân acasă.
— Ce carte? m-am interesat.
— Wanderer zwischen beiden Welten, de Flex. Minunată! a
exclamat. N-am întâlnit operă care să zugrăvească mai frumos
virtuţile şi superioritatea rasei noastre germane. Mi-a recomandat-o
camaradul Werner.
Nu l-am mai întrebat cine este camaradul Werner. Puteam să-mi
închipui. Rudi, atât de distant până atunci, s-a animat. Când a
menţionat cartea, au început să-i scânteieze ochii.
— Bine, Rudi. Rămâi cu lectura ta. Ne vedem la masă.
Am plecat numai cu Uwe. Aveam o sanie mică, dar foarte comodă,
trasă de un singur cal. Când am trecut prin Traunkirchen, localitatea
aceasta de munte, care fremăta altădată de atâta tineret, m-a izbit
neplăcut vârsta înaintată a oamenilor întâlniţi pe stradă. Cu excepţia
câtorva copii, toţi erau trecuţi de 60 de ani.
— Îmi pare rău că n-a venit cu noi, a spus la un moment dat Uwe.
— Cine? Rudi? am întrebat.
— Rudi. De o vreme s-a schimbat mult. E foarte supărăcios. Cu
Willi se certa rău, chiar înainte de arestarea lui s-au certat.
Felul său eliptic de a vorbi îmi era familiar.

— 206 —
 — De ce s-au certat?
— Rudi i-a găsit în odaia lui nişte manifeste trase, zicea el, la
şapirograf.
— Cum le-a găsit?
— Rudi scotocea adeseori prin camera lui Willi. În lipsa lui Willi,
bineînţeles. Când Willi s-a întors acasă de la facultate, Rudi i-a arătat
manifestele. L-a făcut trădător, ticălos, vândut anglo-americanilor.
— Aşa i-a spus?
— Da. Şi i-a mai spus că n-are să-l mai lase să otrăvească mintea
altor tineri. Willi l-a lovit cu dosul palmei peste gură. Rudi a ripostat.
S-au bătut rău. Manifestele zburau prin toată odaia. Atras de zgomot,
m-am dus şi eu acolo. Am luat una din hârtiile acelea. Voiam să ştiu
ce scrie, de vreme ce Rudi şi cu Willi se băteau pentru ele.
O bănuială cumplită mi-a fulgerat mintea.
Şi după aceea ce s-a mai întâmplat? l-am iscodit.
— Rudi a fugit, păruit rău. Willi era mai tare.
— Şi?
— După trei zile, Willi a plecat într-o dimineaţă la facultate şi nu s-
a mai întors.
— Şi voi ce-aţi zis când aţi văzut că nu se întoarce acasă?
— În ziua aceea n-am zis nimic, m-am gândit că a dormit la
prietenul lui. S-a mai întâmplat să doarmă la prietenul ăsta.
— Ştii cum îl chema pe prieten?
— Scholl îl chema. Da, da, Scholl.
Golurile din explicaţiile lui Uwe se completau pe rând cu elemente
care nu îngăduiau nici un dubiu.
— Mai ai hârtia aceea? l-am întrebat.
— O mai am.
A scos-o din buzunar. Era împăturită.
— De ce e porţi în buzunar?
— Mi-a fost frică de Rudi. Să nu-mi scotocească prin odaie.
Am oprit sania la margine de drum, sub un copac cu ramurile
încărcate de beteală. Am desfăcut manifestul.
„Poporul german este profund zguduit de pieirea soldaţilor noştri
la Stalingrad. «Strălucita strategie» a iniţiatorilor războiului mondial a
împins în mod absurd şi iresponsabil 330 000 de germani la moarte
şi pieire. Îţi mulţumim, Führer!… Se cuvine, oare, să lăsăm mai
departe soarta armatei noastre în mâinile unui profan? Se cuvine,
oare, să jertfim ceea ce a mai rămas din tineretul german, de dragul
instinctelor josnice ale clicii naziste? Niciodată! A sosit ora răfuielii, a

— 207 —
răfuielii tineretului nostru german cu cea mai revoltătoare tiranie pe
care a suportat-o vreodată poporul nostru. În numele întregului
popor german, cerem guvernului lui Adolf Hitler să ne restituie
libertăţile individuale, cea mai preţioasă cucerire, pe care ne-a răpit-o
cu atâta neruşinare. Am fost crescuţi sub dominaţia unei cârmuiri
care a înăbuşit cu neobrăzare orice exprimare liberă a unei opinii.
Organizaţia Hitlerjugend, S.A.-ul şi S.S.-ul au căutat să ne ajusteze
după un tipar unic, să ne imbecilizeze după o educare silnică, care a
durat ani de-a rândul. «Antrenament ideologic», aşa a fost denumită
metoda mârşavă cu ajutorul căreia gândirea independentă şi
facultatea de a judeca urmau să fie înăbuşite de negura groasă a
vorbelor goale. Şleahta conducătorilor educă prin metode diabolice pe
viitorii bonzi ai partidului, pentru a deveni tirani fără frică de
Dumnezeu, fără ruşine şi fără conştiinţă, adepţi orbi şi docili ai lui
Hitler. Numele de german se va acoperi pentru totdeauna de ruşine
dacă, până în cele din urmă, tineretul german nu se va răzvrăti, nu
se va răzbuna, nu va răsturna, nu va zdrobi pe asupritorii săi şi nu
va crea o Europă nouă, renăscută.
Studenţi, tineri şi tinere! Privirile germanilor sunt aţintite asupra
voastră. Aşteaptă ca noi, în 1943, să înfrângem prin puterea
spiritului teroarea naţional-socialistă, aşa cum în 1813 a fost
înfrântă teroarea napoleoniană… Moartea germanilor la Stalingrad ne
îndeamnă la luptă!”
O pală de vânt a făcut să se scuture beteala de pe ramurile
copacului pe foaia de hârtie din mâinile mele. Am scuturata-o, apoi
am împăturit-o.
— Mi-o dai mie? l-am întrebat pe Uwe.
— Dacă vrei dumneata…
— Mai ai şi altele, Uwe? Să-mi răspunzi cinstit. E foarte important
să-mi spui adevărul.
— Nu. Nu mai am.
— Bine.
Am vârât manifestul în buzunar.
Eram sigur că Rudi îşi denunţase fratele. Nu voiam totuşi să mă
las ghidat numai de prezumţii. Trebuia să aflu adevărul. Trebuia să-l
aflu cu orice preţ!
Am plecat din nou la drum. Ruşinea îmi învăpăia obrajii. Cum de
zămislisem un Cain? Nu-mi iertam acest lucru. Şi cât mă bucurasem
când Elissa îl născuse pe Rudi!
Sania trasă de calul alb aluneca fără zgomot pe zăpada albă,

— 208 —
înstelată.
Cu ochii minţii vedeam trupul torturat al lui Willi, zăcând fără
viaţă sub lespedea cavoului. Îl vedeam şi pe Rudi stând confortabil pe
un fotoliu, lângă fereastra care priveşte spre învelişul de argint al lui
Traunsee. Cu conştiinţa împăcată, savurează teoriile rasiste ale lui
Walter Flex. Dacă voi constata că Rudi este denunţătorul şi deci
asasinul moral al fratelui său, ce-mi va rămâne de făcut? Justiţia
ţării nu numai că nu pedepseşte crima lui Rudi. Ci i-o glorifică în
numele unei ideologii tot atât de criminale. Eu va trebui să fiu
executorul acelei justiţii imanente, al eternelor legi morale, care îşi au
locul deasupra justiţiei părtinitoare a oamenilor. Dacă aş fi eroul unei
tragedii antice, ar trebui să-mi ucid fiul vinovat. Dar ce aş rezolva cu
aceasta? Adevăraţii autori morali, iniţiatorii întregului sistem, nu
sunt oare mai vinovaţi decât uneltele pe care şi le-au făurit pervertind
pe tinerii ajunşi pe mâna lor? Şi Rudi trebuia să-şi primească
pedeapsa. Căci au mai existat tineri supuşi la aceleaşi presiuni, dar
care au refuzat să se facă instrumentele opresiunii. Au respins
delaţiunea. Rudi a sucombat, devenind unul din tagma lor. Toată
această tagmă trebuie să plătească, şi mai ales şefii ei…
Când am ajuns acasă, Rudi m-a întâmpinat, plin de însufleţire.
— Te-a căutat la telefon generalul Jeschonnek. Din partea
Reichsmarschallului Göring…
În clipa aceea mă privea cu o admiraţie amestecată cu invidie.
Când mi-am dezbrăcat şuba, a băgat de seamă că port haine civile.
— Îţi stă mai bine în uniformă, tată. „Crucea de Fier” cu briliante
îţi dă un aer extraordinar. Parcă ai fi un zeu; în civil îţi pierzi tot
prestigiul.
— Crezi că prestigiul mi-l dă uniforma, Rudi? Uniforma şi „Crucea
de Fier”? Sub broderiile de aur şi sub decoraţiile strălucitoare se
ascund adeseori ticăloşi care şi-ar avea mai degrabă locul într-o
celulă cu gratii sau în laţul spânzuraţilor.
M-a privit nedumerit.
— Nu mă poţi înţelege. Rudi, am rostit aproape în şoaptă.
Uwe se uita la noi cu ochii lui mari, miraţi. Încerca să descifreze
sensurile scenei care se depăna în faţa lui. Simţea instinctiv că între
mine şi Rudi se angajase o luptă surdă, dar nu-i înţelegea sensul. Îi
lipsea experienţa.
Telefonul a sunat din nou. Mă chema iarăşi Jeschonnek.
— Reichsmarschallul a refuzat să vă aprobe demisia. Vrea să aibă o
convorbire cu dumneavoastră. Când puteţi veni la Berlin?

— 209 —
 Apelul acesta era opera destinului. Göring îmi interzicea să lepăd
uniforma. Săvârşisem o greşeală când îmi prezentasem demisia. În
calitatea mea de general-inspector de Luftwaffe, mă puteam mişca
nestingherit în întreaga Germanie, pe toate fronturile. Aveam ocazia
să iau legătura cu tot felul de oameni. Să împrăştii flacăra revoltei. Să
îndemn ofiţerii să îngroaşe numărul opozanţilor regimului. Şi dintre
aceştia să aleg pe cei mai hotărâţi.
A doua zi am plecat la Berlin. Reichsmarschallul Göring m-a primit
la Karinhall. A făcut un gest de care nu l-aş fi crezut capabil. Mi-a
prezentat condoleanţe pentru moartea fiului meu.
— Nu ştiu dacă acest lucru vă poate consola, principe. Am cerut
informaţii asupra modului în care şi-a dat sfârşitul fiul
dumneavoastră. Şi-a plătit greşeala, urcând plin de curaj şi mândrie
treptele eşafodului. Sincer vă spun, principe, aş fi preferat să se
numere printre prietenii, nu printre duşmanii acestei ţări.
N-am răspuns. M-am mărginit să înclin uşor capul. Şi eu păstram
aceeaşi atitudine mândră, ca şi fiul meu în faţa călăului.
— Ştiţi poate că Reichsführerul Himmler a încercat să vă salveze
fiul. A fost prea târziu. V-am respins demisia, fiindcă nu sunteţi da-
tor să plătiţi poliţa altuia, chiar dacă acesta este sânge din sângele
dumneavoastră. Germania are nevoie de braţul dumneavoastră. Vă
cer să vă retrageţi demisia. Dacă aţi stărui în a fi acceptată, aş crede
că v-aţi solidarizat cu duşmanii acestei ţări, cu trădătorii.
Ameninţarea era voalată. Dar exista totuşi.
— Numele generalului principe von Altenburg-Delmond nu trebuie
asociat nici pe departe cu o crimă de înaltă trădare.
A luat de pe biroul său demisia mea scrisă şi a făcut-o bucăţi.
— Principe, vă rog să vă înapoiaţi la Roma. Prezenţa
dumneavoastră este necesară acolo. Pot să vă urez drum bun?
M-am înclinat.
— Vă mulţumesc pentru urare, Herr Reichsmarschall.
— Credeţi că puteţi renunţa la restul concediului dumneavoastră?
— Mâine voi pleca la Roma, Herr Reichsmarschall.
Mi-a întins mâna. În clipa aceea am avut un fel de halucinaţie. Mi
s-a părut că îmi întinde arma cu care trebuia să-l ucid şi pe el, şi pe
Hitler.

Dimineaţa m-am deşteptat din somn foarte târziu. Se făcuse ora

10. Dormisem neîntrerupt nouă ore. Aşa ceva nu mi se mai
întâmplase demult. Fusesem, desigur, foarte obosit, În general, dorm

— 210 —
puţin. Patru sau cinci ore pe noapte. După două sau trei săptămâni
de asemenea regim, cad frânt de oboseală şi dorm uneori zece sau
douăsprezece ore. Refăcut, reiau activitatea aceea febrilă, care de la o
vreme mi-a devenit a doua natură.
M-am trezit cu chipul lui Willi în faţa ochilor. Îl visasem şi pe el, şi
pe Albert. Amândoi erau copii. Se jucau pe pajiştea din faţa casei de
la Traunkirchen. Vântul se zbenguia în buclele lor blonde. Râdeau şi
erau fericiţi…
A trecut aproape un an de la moartea lui Willi. Îi resimt pierderea
tot atât de greu ca şi în primele zile după înmormântare; nu-mi
rămâne însă timp să-l plâng. Am atâtea de făcut.
În timp ce beam o cafea cu lapte, şi-a făcut apariţia von Geist.
— Raportul pentru Führer este gata, Herr General. Dacă îmi
permiteţi, vi-l citesc. Am respectat întocmai directivele
dumneavoastră.
— Ai cearcăne, von Geist. Ai lucrat toată noaptea, nu-i aşa?
— Greu a fost să găsesc formula oare să permită expunerea
punctului nostru de vedere, fără a avea aerul că suntem în dezacord
cu Führerul.
— Dacă ai găsit formula, von Geist, am să propun trecerea
dumitale în rândurile corpului diplomatic.
— N-aş concepe să lucrez cu von Ribbentrop, Herr General.
Am râs.
— Spune drept, n-ai prefera să te găsească sfârşitul previzibil al
acestui război în fruntea unei paşnice misiuni diplomatice în Elveţia
sau în altă ţară neutră? Mai ales acum, după ce aliaţii au declarat
solemn că vor traduce în faţa unui tribunal internaţional pe toţi
criminalii de război germani?
Von Geist s-a scărpinat deasupra sprâncenei stingi.
— Cred că declaraţia de la Casablanca a anglo-americanilor, care
condiţionează încheierea păcii de capitularea necondiţionată a
Germaniei, a însemnat o mare gogomănie. Adversarii naţional-
socialismului, văzându-se puşi pe acelaşi plan cu căpeteniile naziste,
se vor simţi obligaţi să lupte până la sfârşit alături de Hitler.
— Ai spus un mare adevăr, von Geist. Ruşii au fost mai abili. În
proclamaţiile lor afirmă că duc războiul împotriva nazismului, nu a
poporului german. Anglo-americanii nu s-au gândit să constituie la
Londra un comitet de eliberare naţională, alcătuit din prizonieri
germani, duşmani ai nazismului. L-ai auzit pe von Seydlitz vorbind la
Radio Moscova?

— 211 —
 — L-am auzit şi m-am înfiorat, zise von Geist. N-ar fi fost mai bine
să fi ţinut un discurs asemănător la Radio Berlin, înainte de
dezastrul de la Stalingrad? Armata îşi plăteşte ezitările…
— Eşti bine documentat, von Geist.
— Aş fi preferat să urmăresc tragedia dintr-un fotoliu de orchestră,
Herr General.
Mi-am muiat cornul în cafeaua cu lapte. Procedeu puţin elegant,
dar pe care îl aplic din copilărie.
— Să auzim raportul, von Geist.
S-a executat, începând lectura cu glasul lui frumos modulat.
Accentua pasajele mai importante, rostea distinct şi doctoral
argumentele tari, le lăsa abil în umbră pe cele slabe. Von Geist, ar fi
fost un minunat actor. Raportul era bine adus din condei. Lăsa toată
răspunderea pe seama O.K.W.-ului.
— Perfect! l-am lăudat după ce a încheiat lectura. M-ai scutit să-l
redactez personal. Să mi-l dai la semnat.
După ce mi-am aşternut numele în josul raportului, i-am zâmbit.
— Amicul nostru Keitel are să turbeze de furie. Va spune că am
pasat răspunderea O.K.W.-ului.
— Când degarniseşti un front de avioanele sale de luptă, trebuie să
dai socoteală.
— În curând îi vom auzi comentariile. Peste două ore plecăm la
Rastenburg. În timp ce mă îmbrac, cere la telefon Berlinul.
Comandamentul Armatei de Rezervă, generalul Olbricht. Pe aerodrom
să-l găsesc şi pe Hans. Pe şoselele ruseşti n-am curaj să mă dau pe
mâna altui şofer.
Am făcut o baie, m-am bărbierit, m-am îmbrăcat în mai puţin de
un sfert de oră.
— Herr General, m-a anunţat von Geist, aveţi legătura cu Berlinul.
Glasul lui Olbricht se auzea atât de limpede, încât ai fi crezut că se
află în camera alăturată.
— V-am căutat aseară, Herr General.
— Ştiu. Mi s-a spus.
— Când treceţi prin Berlin, n-am putea sta puţin de vorbă? Câteva
chestiuni de serviciu. Comportă urgenţă.
— Chiar astăzi. În jurul prânzului, fac escală la Berlin, în drumul
meu spre Rastenburg. Ne putem vedea pe aerodrom.
— În regulă! Voi fi prezent la Tempelhof. Am onoarea să vă salut.
Înainte de a părăsi Parisul, am avut o convorbire telefonică şi cu
Sperrle. Mi-am exprimat regretul că nu am putut să-i fac o vizită în

— 212 —
preajma plecării. Am schimbat complimente politicoase. Sperrle mi-a
părut îmbufnat. Nu-i convenea că lucrasem peste capul lui. Avea
impresia că este tratat ca o cantitate neglijabilă.
Am telefonat apoi Reichsmarschallului Göring, raportându-i
executarea misiunii. Am făcut bine că nu l-am scos în factor comun.
În ultimul moment, Hitler, mânat de unele scrupule faţă de vechiul
său colaborator, dăduse ordin lui Keitel să-l informeze asupra
misiunii mele.
— La ce formulă aţi ajuns? m-a întrebat Göring.
I-am rezumat concluziile raportului.
— Foarte bine. Sunt de acord. Să mă ţineţi la curent cu ce se va
hotărî la O.K.W.
— Prea bine, Herr Reichsmarschall.
Multe se schimbaseră în cel de-al treilea Reich. Pe vremuri, Göring
era un personaj de prim-plan. Când Hitler îl învestise cu toate
puterile, în vederea realizării planului de patru ani, declarase despre
colaboratorul său credincios: „Pentru Hermann Göring nu există
cuvântul imposibil. Numai el poate duce la îndeplinire această
importantă misiune.” Mai târziu avea să-şi schimbe părerea.
În ’934, Göring era în apogeu. În acea epocă se lucra activ la
transformarea Reichswehrului republican în Wehrmacht. Guvernul
Reichului sporise masiv bugetul militar. Göring îşi asumase misiunea
organizării unei armate a aerului. Printre colaboratorii săi de atunci
se numărau generalul Milch, generalul Kesselring, colonelul Bruch,
colonelul Udet, generalul Sperrle, colonelul Jeschonnek, eu şi alţi
câţiva specialişti în domeniul aviaţiei militare. În mai ’935,
Comisariatul Reichului pentru Aeronautică căpătase o nouă
titulatură, Ministerul Aeronauticii, subliniindu-se astfel importanţa
acordată armei aeriene. Avioanele militare erau construite după
modele pe atunci socotite revoluţionare. Bombardierele grele Junkers
52 , trimotoare cu o putere de 2 100 C.P., bombardierele uşoare
Heinckel 70 , monomotoare de 800 C.P., hidroavioanele de
recunoaştere maritimă Dornier 22 , avioanele de vânătoare Arado 65 ,
apoi modelul mai nou Heinckel 61 stârneau admiraţia specialiştilor.
Toţi eram mândri de această operă. Socoteam că înarmarea treptată
a Germaniei îi va permite să joace rolul care i se cuvenea în concertul
european. Puţini dintre noi se gândeau că pregăteam un război
pustiitor.
Se scurseseră de atunci zece ani. Acum, după ce păşisem pragul
mohorâtului an ’944, puteam să ne dăm seama de întinderea

— 213 —
dezastrului. Göring devenise vioara a treia într-o orchestră dirijată,
Udet, Jeschonnek se sinuciseseră, îngroziţi de amploarea catastrofei
abătute asupra Germaniei. Ceilalţi erau atât de năuciţi, încât
acţionau ca nişte automate. Executam cu toţii ordinele unui dement
care se socotea personificarea zeului Marte.
Gândurile acestea şi multe altele mă torturau, în timp ce avionul
meu zbura spre Berlin.
Când am trecut deasupra Ruhrului, am privit cu durere
distrugerile săvârşite de bombardierele anglo-americane. Nu era
pentru întâia oară că îmi defila prin faţa ochilor spectacolul dezolant
al oraşelor pustiite, al fabricilor arse şi minate. Supravieţuitorii îşi
continuau cu eroism activitatea. Normal ar fi fost să trecem la
represalii. Din nefericire, pierdusem definitiv supremaţia aeriană.
Războiul din est ne silise să deplasăm într-acolo majoritatea
avioanelor de bombardament şi de luptă. Ajunsesem la discreţia
aviaţiei anglo-americane. Riposta artileriei antiaeriene era neglijabilă.
Raza ei de acţiune avea un plafon relativ redus. Avioanele care
zburau deasupra acestui plafon erau intangibile. Puzderia de
bombardiere anglo-americane lansau covoare de bombe atât de
întinse, încât puteau să zboare la mare înălţime spre a evita loviturile
tunurilor grele antiaeriene, fără să se teamă că nu ar putea nimeri
obiectivele propuse.
Am făcut escală la Berlin, pe aeroportul Tempelhof. Potrivit
înţelegerii, generalul Olbricht mă aştepta în faţa aerogării. Mă aştepta
şi Hans. Mărturisesc că mi-a făcut plăcere să-l revăd. Expresia
deschisă a ochilor săi albaştri, luminoşi, prospeţimea obrazului,
tinereţea pe care o emana întreaga lui fiinţă îmi aminteau de Albert şi
de Willi.
În timpul escalei de aproximativ o jumătate de oră, urma să se
facă şi plinul de combustibil.
L-am recunoscut de departe pe Olbricht, după ramele de metal ale
ochelarilor săi, care scânteiau în soare tot atât de tare ca şi aurul de
pe epoleţi. Venise singur în întâmpinarea mea. Însemna că avea să-
mi spună lucruri importante. L-am luat de braţ şi, ca din întâmplare,
ne-am îndepărtat de ceilalţi ofiţeri.
— Trebuie să vă aduc la cunoştinţă veşti îmbucurătoare, Herr
General, mi-a vorbit. În rândurile noastre au intrat câţiva generali din
O.K.W. Executarea atentatului plănuit de Stauffenberg va fi astfel
uşurată. Ultima tentativă, din 26 decembrie, a eşuat datorită
contramandării conferinţei la care trebuia să asiste Hitler. Neştiind

— 214 —
de această schimbare de program, Stauffenberg s-a prezentat la
Rastenburg, având în servietă o bombă. Lipsa de informaţii a
zădărnicit o acţiune care ar fi trebuit să fie încununată de succes. De
acum înainte vom avea la O.K.W. oameni siguri, care ne vor ţine la
curent cu toate mişcările lui Hitler.
— Cine sunt?
— Generalul de artilerie Lindemann, generalul Wagner, şeful
direcţiei operative, şi generalul-maior Stieff, şeful secţiei organizare.
Betonul de pe aerodrom fusese curăţat de zăpadă. Rămăseseră
însă urme îngheţate, care scârţâiau sub tălpi.
— Felicitările mele! Aţi lucrat bine, i-am spus. Am şi eu pentru
dumneavoastră o veste interesantă. Himmler ne face avansuri. În
termeni voalaţi, ne-a propus o alianţă.
I-am istorisit convorbirea de la Paris cu Reichsführerul S.S.
— Sunteţi de acord să raportez acest lucru generalului Beck? m-a
întrebat.
— Vă rog. Trebuie totuşi să privim cu multă suspiciune această
propunere. Să nu fie o cursă.
Olbricht a zâmbit ironic.
— Cred că Himmler este sincer. Vrea să-şi scape pielea şi, pe cât
posibil, poziţia. Ştie că formula Hitler este falimentară.
— Cum se mai simte generalul Beck?
— Se pare că intervenţia chirurgicală la care a fost supus ar fi
reuşit. L-am văzut acum câteva zile. Arată destul de vioi. Mi-a vorbit
de lista noului guvern pe care o întocmise în acord cu Goerdeler. V-a
rezervat un departament.
— Vă rog să comunicaţi generalului Beck că refuz orice demnitate
politică. M-am angajat în această luptă fără să urmăresc recompense.
Nu am altă dorinţă decât să-l văd pe Hitler la pământ.
Jumătatea de oră pe care i-o acordasem se apropia de sfârşit.
Personalul navigant se agita în jurul avionului.
— A sosit momentul să ne luăm rămas bun, Herr General, i-am
spus.
Olbricht s-a uitat la ceas.
— Repede trece timpul! Vă mai aduc ceva la cunoştinţă. Generalul
Lindemann ne-a informat că între Hitler şi Feldmarschallul von
Manstein ar fi avut loc o discuţie tare.
— Când?
— La începutul lui ianuarie, von Manstein a cerut o audienţă
personală. Führerul a acceptat să-l primească în prezenţa generalului

— 215 —
Zeitzler. Deşi întrevederea a avut loc cu uşile închise, s-au filtrat
unele zvonuri până la noi. Von Manstein a declarat cu îndrăzneală
Führerului că înfrângerile repetate nu se datoresc numai superiorităţii
materiale a inamicului, ci mai ales conducerii ineficiente a războiului.
Führerul s-a înfuriat la culme. Încleştându-şi pumnii, s-a apropiat de
Feldmarschall şi l-a acoperit cu reproşuri. „Nimeni în ţara asta nu
poate conduce războiul mai bine decât mine. Eu, Herr Feldmarschall,
reprezint un mit. Întreg poporul mă urmează. Credeţi că
dumneavoastră, un oarecare von Manstein, vă puteţi face mai
ascultat decât mine, Hitler, Führerul Reichului german?” Vă închipuiţi
în ce atmosferă s-a încheiat audienţa. Hitler nu a cutezat să-l
destituie imediat, fiindcă von Manstein rămâne singurul strateg care
rezistă cu oarecare succes formidabilei presiuni a ruşilor. De ce v-am
spus toate acestea? Socotesc că este momentul să încercaţi a-l
convinge pe von Manstein să treacă de partea noastră. Dacă ar fi
alături de noi, am câştiga adeziunea multor ofiţeri de pe Frontul de
Est.
Olbricht îmi făcea aceeaşi propunere ca şi von Tresckow. Vorbea
cu însufleţire crescândă. Întrevedea deja succesul loviturii pe care o
pusese la cale. Era atât de animat, încât i se înroşiseră obrajii.
— Voi încerca să-l atrag pe von Manstein în slujba cauzei noastre,
Herr General. Nu ştiu dacă voi reuşi. Am mai abordat această
chestiune şi altădată. Bineînţeles, în termeni generali. Nu mă puteam
descoperi, pentru că nu ştiam cum va reacţiona. Mi-a răspuns evaziv.
După două tentative mimase infructuoase, am renunţat să-l mai
testez.
— Conflictul lui cu Hitler creează o situaţie nouă, a stăruit
Olbricht.
— Evident că pe acest conflict voi miza şi eu.
Von Geist m-a anunţat că avionul era gata să decoleze. Am strâns
mâna lui Olbricht.
— Vă rog să transmiteţi salutările mele generalului Beck.
— Când credeţi că i-aţi putea face o vizită? Ţine mult să vă vadă.
— Poate la înapoierea de pe Frontul de Est
— Am să-i comunic…
În amurg am sosit la O.K.W. Feldmarschallul Keitel a ţinut să mă
primească personal în cabinetul lui de lucru.
— Am vrut să stăm puţin de vorbă înainte de a vă prezenta
Führerului. Vă rog să luaţi loc.
M-am aşezat pe scaun, păstrând mapa cu documente pe genunchi.

— 216 —
 — Aş putea să văd raportul? m-a întrebat.
— Nu am nimic împotrivă, i-am răspuns. Însă Führerul mi-a
ordonat să i-l prezint personal.
Keitel şi-a luat monoclul de la ochi şi l-a şters tacticos cu batista.
A rostit uşor jenat:
— În ultima vreme, Führerul a întâmpinat unele neplăceri din
partea câtorva dintre generalii săi, care şi-au închipuit că pot acţiona
pe cont propriu, raportând ulterior O.K.W.-ului măsurile luate.
Desigur, Führerul nu a fost de acord cu acest procedeu.
Comandamentului Suprem al Armatei îi revine sarcina conducerii
războiului. Marile operaţiuni strategice aici se hotărăsc.
Făcea aluzie la cazul Manstein? Introducerea era semnificativă.
— Dorim să evităm Führerului contrarietăţile inutile, care l-ar
enerva, împiedicându-l să se dedice, cu mintea absolut liberă,
conducerii operaţiilor pe toate fronturile.
— Nu ştiu ce legătură are raportul meu cu chestiunile ridicate de
dumneavoastră, Herr Feldmarschall, i-am răspuns, dornic să-l
enervez.
Şi-a înfipt brusc monoclul în orbită.
— Am să fiu mai explicit, a reluat cu răbdare, ca şi când ar fi avut
de-a face cu un şcolar rebel. Concluziile raportului vă aparţin, nu-i
aşa? Ei bine, s-ar putea ca aceste concluzii să nu concorde cu
vederile Führerului. Şi aceasta l-ar irita.
— Atunci de ce mi s-a cerut să-l mai întocmesc? Dacă hotărârea
era luată dinainte, ce rost avea să consumăm atâta timp şi atâta
energie umană?
Keitel şi-a muşcat buzele. Privirea lui a întârziat obosită asupra
mea.
— Am cerut un raport, sperând să coincidă cu concluziile noastre.
— Cu alte cuvinte, să-mi revină mie responsabilitatea măsurii care
se va lua?
— Ah, nu! Voiam doar să vedem dacă punctul nostru de vedere îşi
găseşte o motivare în ochii unui specialist.
Am ripostat sec:
— Nu. Nu îşi găseşte. Dacă stăruiţi să citiţi raportul, poftim!
L-am scos din mapă şi i l-am înmânat. Şi-a aruncat ochii asupra
lui. Pe măsură ce-l parcurgea, fruntea i se încreţea, exteriorizându-i
iritarea.
— Aţi lăsat răspunderea pe umerii Führerului, a mormăit.
— Am prezentat o serie de ipoteze, Herr Feldmarschall. Nu vă

— 217 —
rămâne decât să alegeţi una din ele.
A ridicat din umeri.
— Toate sunt la fel de întunecate.
— Realitatea este întunecată, Herr Feldmarschall.
S-a ridicat de la birou.
— Cu îngăduinţa dumneavoastră, voi prezenta personal Führerului
acest raport.
— Cu interpretarea dumneavoastră, Herr Feldmarschall.
— Cu adnotările mele, Herr General.
— În cazul acesta, pot socoti această misiune încheiată, Herr
Feldmarschall.
— Exact! Vă prezint mulţumirile Führerului, Herr General şi vă rog
totodată ca în cursul zilei de mâine să vă continuaţi drumul spre
cartierul general al Feldmarschallului von Manstein. Nu e nevoie,
cred, să vă mai reamintesc misiunea dumneavoastră.
— Nu. Nu este nevoie. Führerul mi-a trasat-o în câteva linii. Ştiu ce
am de făcut. Activizarea aprovizionării pe calea aerului a armatei
încercuite de la Cerkasi. O situaţie asemănătoare celei de la
Stalingrad. Avem experienţă.
Keitel şi-a plisat întrebător sprâncenele.
— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi!
— Regret că n-am fost mai clar, Herr Feldmarschall. Ca şi la
Stalingrad. Vom stabili un pod aerian. Ca şi la Stalingrad, vom suferi
pierderi serioase. Ca şi la Stalingrad, toate aceste sacrificii vor fi
zadarnice dacă armata încercuită va trebui să rămână pe poziţie. De
data aceasta am reuşit să mă fac înţeles?
— Nu este misiunea mea, Herr General, să discut ordinele
Führerului.
— Îmi pare rău că trebuie să vă contrazic, Herr Feldmarschall.
Misiunea dumneavoastră nu este numai de a înregistra şi transmite
hotărârile.
M-am ridicat de pe scaun:
— Vă salut, Herr Feldmarschall.
Keitel a încercat să-mi zâmbească.
— N-aş vrea să ne despărţim în seara aceasta, lăsând să planeze
asupra noastră umbra unei neînţelegeri. În fond, toţi luptăm pentru
victoria Germaniei.
Am zâmbit şi eu.
— Fiecare luptă în felul lui, Herr Feldmarschall.
Surâsul i-a îngheţat pe buze. Am salutat din nou şi am ieşit.

— 218 —
 Războiul pornit de Hitler şi de acoliţii săi era asemenea lui Moloch.
Nesătul, începuse să-şi mănânce copiii. Führerul, constructorul noii
ordini europene, scăpase hăţurile, şi acum caii îl duceau în galopul
lor frenetic spre prăpastie.
Ros de atâtea gânduri, mă uitam pe fereastra vagonului la câmpiile
ruseşti înzăpezite, care defilau sub un cer greu, de plumb. În afară de
cazurile de strictă necesitate, renunţasem să mă mai deplasez pe
calea aerului. Pe Frontul de Est unităţile din Luftwaffe înregistrau
pierderi tot mai mari. Lipsa aeronavelor de transport se făcuse atât
de simţită, încât hotărâsem să pun şi avionul meu la dispoziţia
unităţilor sanitare de campanie. Răniţii aveau mai mare nevoie decât
mine de mijloace rapide de locomoţie.
Aveam impresia că trenul abia se târa prin stepa fără sfârşit. Pe
măsură ce mă apropiam de front, creşteau şi semnele unei agitaţii pe
care o cunoşteam foarte bine. Peroanele erau negre de soldaţi
germani în uniforme ponosite. Fulare multicolore, căciuli jupuite,
mănuşi de blană, bonete de lină, prevenite din colectări publice, le
dădeau un aer puţin milităresc. Unii, mai cocheţi, aveau cizmele
lustruite. Dar pe lângă aceştia, marea majoritate arătau ca nişte
vagabonzi. Am trecut şi pe lângă trenuri care aduceau spre front
trupe proaspete, întăriri alcătuite din tineri imberbi, curat îmbrăcaţi.
Mai toţi erau nişte bieţi copilandri, trimişi să lupte în linia întâi, după
o foarte scurtă perioadă de instrucţie. Unii stăteau la ferestrele
vagoanelor şi cântau. Inconştienţa tinereţii. Alţii, mai numeroşi,
aveau o expresie nedumerită, speriată, de parcă n-ar fi ştiut ce se
petrece cu ei. La vârsta lor ar fi fost mai firesc să stea în bănci, la
şcoală. Hitler voise altfel.
Am trecut printr-o pădure imensă, cu copaci seculari. Mă
gândeam că în curând pădurea avea să fie străbătută de soldaţii
noştri, istoviţi şi înfrânţi, aflaţi în plină retragere. O străbătuseră şi la
dus, cântându-şi victoriile.
O frânare bruscă aproape că m-a aruncat de pe canapea.
— Ce se întâmplă? am întrebat.
Von Geist a trecut la fereastră. A lăsat în jos geamul şi a scos
capul afară. Aerul îngheţat, cu miros curat, de pădure, a năvălit în
compartiment.
— Am oprit în plină curbă, mi-a spus. Nu văd locomotiva. E
ascunsă după perdeaua de copaci.
Câţiva soldaţi înarmaţi au sărit din vagoane pe terasamentul
acoperit cu zăpadă. Le auzeam cizmele cu ţinte izbindu-se pe

— 219 —
pietrişul colţuros. Uşa compartimentului s-a deschis lăsând să apară
figura rotundă a maiorului Heilingsdorff.
— Herr General, am trimis pe Busch să vadă despre ce e vorba.
O rafală de puşcă-automată a răscolit ecouri în pădurea îngheţată.
A urmat încă o rafală.
— Probabil partizanii, a rostit calm von Geist.
Am aprins o ţigară.
Mi-am pus cascheta şi am trecut la fereastra deschisă. Aerul tare
mi-a înţepat obrajii. Aburii respiraţiei se ridicau în volute spre cer.
— Nu e prudent să staţi la fereastră, Herr General. Epoleţii
dumneavoastră atrag atenţia. Vă expuneţi unui pericol inutil, m-a
prevenit von Geist.
Am râs.
— Glontele care mă va ucide n-a fost încă turnat. Cine a rostit
fraza aceasta?
Eram sigur că-mi va da răspunsul exact.
— Regele Christophe din Haiti. Ziditorul unei celebre fortăreţe, a
cărei construcţie a costat zeci de mii de vieţi omeneşti, a grăit von
Geist.
— Şi s-a ruinat fără să fi fost atacată vreodată, am completat.
Bravo, prietene!
L-am văzut pe Busch apropiindu-se în fugă.
— Partizanii, Herr General. Au încercat să arunce în aer trenul
care ne preceda. Explozia a fost însă prematură. N-au reuşit decât să
distrugă linia, pe o porţiune de câţiva metri. Pionierii o vor repara
imediat, adăugă Busch.
— Şi rafalele automatelor? l-a întrebat von Geist.
— Garda trenului, după o luptă scurtă, a reuşit să captureze pe
trei dintre partizani. I-au şi executat, Herr Oberst.
— Aha, explicaţia rafalelor! a rostit von Geist.
Mi-am îmbrăcat mantaua.
— Să facem puţină mişcare, până se repară linia, m-am adresat
ofiţerilor mei.
Am coborât din vagon, urmat de von Geist, de Heilingsdorff şi de
colonelul Merian, care se ataşase grupului nostru. Zăpada scârţâia
sub tălpi. Mi-am pus mănuşile.
— Nu mi-a plăcut niciodată frigul, am spus.
— Pe vremuri, iarna, nu lăsam să treacă zi fără să mă spăl cu
zăpadă pe tot corpul, a grăit Merian.
M-am îndreptat spre locomotivă. Soldaţii pe lângă care treceam

— 220 —
încremeneau în poziţie de drepţi. Toţi erau de o tinereţe dezarmantă.
— Aceştia sunt copii, nu soldaţi! am exclamat.
Trenul era lung. Comandantul detaşamentului de gardă, un
locotenent S.S. cu insigna „Narvik”, a venit în pas alergător să-mi
raporteze cum stau lucrurile. L-am lăsat să-şi golească sacul, deşi
ştiam de la Busch tot ce se întâmplase. A încheiat raportul
menţionând execuţia celor trei partizani prinşi.
— Cine a ordonat împuşcarea lor? am întrebat.
— Comandantul primei garnituri, Herr General.
Am fost întotdeauna împotriva executării prizonierilor de război.
Chiar şi a franctirorilor.
Mi-am continuat drumul spre capătul trenului. Am trecut de
locomotivă. Cam la o sută de metri înaintea noastră se afla prima
garnitură. Majoritatea soldaţilor coborâseră din vagoane. Stăteau în
grupuri pe povârnişul domol al terasamentului. Comandantul gărzii,
un căpitan cu barbă roşcată, care ordonase execuţia, a venit la
rândul lui să-mi prezinte raportul.
— Unde sunt franctirorii executaţi, Herr Hauptmann?
— În văgăuna de lângă podeţ, Herr General.
Simţeam nevoia să-i văd. Poate că vreunul din ei semăna cu Willi
sau cu Albert. Hitler declarase, nu demult, la Rastenburg, că va
organiza detaşamente de franctirori dacă teritoriul Reichului va
deveni teatru de luptă. Armata înghiţise pe mai toţi oamenii maturi,
iar moartea îi decimase. Franctirorii lui Hitler aveau să fie recrutaţi
din rândul copiilor.
Am trecut şi pe lângă pionierii care reparau cu sârg linia. Podeţul
se afla ceva mai departe. Un arc de piatră peste o albie puţin adâncă,
înnămeţită.
Căpitanul m-a condus spre trei mogâldeţe cufundate pe jumătate
în zăpadă. Cadavrele aveau poziţii groteşti.
— Îngropaţi-i omeneşte, Herr Hauptmann.
S-a uitat la mine cu ochi rotunzi şi miraţi. Nu-i venea să creadă.
— Sofort, Herr General! a rostit milităreşte.
Am ridicat privirile spre adâncurile pădurii. Trunchiurile arborilor
se înălţau drepte ca nişte lumânări. Nişte lumânări imense pentru cei
care-şi încheiaseră ciclul vieţii în această pădure. Şi pentru cei care
aveau să şi-l încheie tot aici.
— Dacă atentatul lor reuşea, ar fi avut pe conştiinţă viaţa a
câtorva sute de soldaţi germani, a adăugat ofiţerul.
Remarca părea să aibă un caracter general. În realitate, încerca

— 221 —
să-mi dea o lecţie. Îndrăzneala lui nu m-a supărat, în război nervii
oamenilor o iau adeseori razna.
Peste două ore trenul s-a pus în mişcare.
În gară ne aşteptau maşinile şi escorta militară trimisă de
Feldmarschallul von Manstein. Cerul se întunecase, iar din văzduh
pornise să se cearnă o ninsoare apoasă. Maşinile intrau până la osie
în zloată. Von Geist făcuse un guturai straşnic. Tuşea, strănuta şi îşi
sufla nasul din minut în minut. Hans se instalase la volanul maşinii
de campanie, spre iritarea şoferului titular, pe care îl trecusem pe
altă maşină.
Spre nord se vedea o perdea de flăcări şi de fum. Ardea un sat…
Vântul aducea pe aripile sale ecourile unei canonade intermitente.
Am trecut pe lângă o unitate de tancuri, care se îndrepta huruind
spre front.
Pe înserat am ajuns la cartierul general al lui von Manstein. L-am
găsit în conferinţă cu ofiţerii săi. Lumina electrică de un gălbui-palid;
cădea pieziş peste hărţile întinse pe masa mare din mijlocul încăperii.
Von Manstein studia desfăşurarea operaţiilor. Fruntea îi era brăzdată
de două cute adânci, care se îmbinau la rădăcina nasului.
— Vă aşteptam cu disperare, Herr General, m-a întâmpinat. Podul
aerian care aprovizionează armatele încercuite, comandate de
Stemmermann, funcţionează foarte prost.
— Aş vrea să cunosc situaţia precisă, Herr Feldmarschall, i-am
spus. Când am plecat de la O.K.W., veştile primite nu erau strălucite.
Von Manstein s-a rezemat cu mâinile de masă.
— Suntem în preajma unui nou dezastru, Herr General. Dacă
Führerul se încăpăţânează să interzică şi aici ieşirea din încercuire a
Corpurilor de armată 11 şi 42, se va repeta situaţia de la Stalingrad.
— Câte divizii compun aceste corpuri? l-am întrebat.
— Cinci divizii de infanterie, Divizia blindată S.S. „Viking” şi
Brigada blindată S.S. „Wallonia”.
— Efectivele?
— Reduse la jumătate. Ruşii exercită asupra lor o presiune
fantastică. Asediaţii se mai pot folosi de un singur aerodrom. Cel de
la Korsun. Aici! îmi arătă un punct de pe hartă şi continuă: Dacă
presiunea ruşilor se intensifică, ai noştri vor pierde şi acest
aerodrom.
Von Manstein luă dintr-o cutie deschisă un creion şi prinzându-l
între degete, ca pe o ţigară, începu să bată cu el darabana pe tăblia
mesei.

— 222 —
 — La Stalingrad, Führerul se crampona, de Volga, am rostit,
examinând harta. Acum se cramponează de Nipru. Eforturi inutile.
Frontul e prea întins. La O.K.W. mi s-a spus că Führerul a hotărât să
execute un contraatac puternic, care să spargă încercuirea.
— În teorie, e foarte frumos! a replicat von Manstein. Opt divizii
blindate vor săvârşi această operaţie. Divizia 1 „Panzer” şi Diviziile 16
şi 17 „Leibstandarte” vor ataca aici, de la vest spre est, în cadrul
Armatei 1 „Panzer”. Diviziile 11, 13, 14 şi 24 „Panzer” vor ataca de la
sud-est spre nord-vest, adică în punctul acesta. Aceste patru divizii
ar urma să facă parte din Armata a 8-a. Repet, în teorie, operaţia este
spectaculoasă şi are toate şansele de reuşită. Zic „în teorie”, fiindcă în
practică situaţia este cu totul alta. Aceste opt divizii sunt reduse
aproape la jumătate. Pe de altă parte, concentrarea lor, în vederea
declanşării contraatacului, nu este încă terminată. Înainte de opt zile
nu le voi avea la dispoziţie. Deplasarea lor se face foarte încet, din
cauza că ziua e relativ cald, şi noroaiele se dezgheaţă. Tancurile,
maşinile se afundă în zloată. Noaptea se lasă îngheţul.
Autovehiculele, prinse în noroiul care se cimentează, nu mai pot fi
urnite. Până la sosirea celor opt divizii făgăduite, Corpurile 7 şi 47
blindate, care constituiau flancurile Corpurilor 11 şi 42, actualmente
împresurate, fac eforturi titanice spre a sparge încercuirea din afară
înăuntru, conjugându-le cu eforturile corpurilor de armate încercuite
care se străduiesc să spargă inelul dinăuntru în afară.
Ofiţerul cu transmisiunile raportă lui von Manstein:
— Herr General von Vormann doreşte să vă vorbească la telefon,
Herr Feldmarschall.
Von Manstein luă receptorul.
— Da, te aud bine, Vormann… Eşti sigur că nu mai poţi face nici
un pas înainte Bine!… Raportează-mi orice schimbare care va
interveni în cursul nopţii… Terminat. Feldmarschallul lăsă telefonul
în furcă. Era livid. Vormann raportează că a fost nevoit să se
oprească la 30 de km de trupele încercuite. Armata a 5-a sovietică
rezistă cu o dârzenie extraordinară. Poate că von Breith va fi mai
norocos. Se întoarse spre ofiţerul cu transmisiunile: Dă-mi la telefon
pe von Breith!
Îl cunoşteam pe von Breith, comandantul Corpului 7 „Panzer”. Îmi
fusese elev la Şcoala de război.
Peste câteva minute, von Manstein a căpătat legătura cu generalul
von Breith.
— Alo, von Breith?… Care este situaţia în sectorul dumitale?…

— 223 —
Întâmpini rezistenţă mare?… Nu crezi că ai să mai poţi înainta?…
Câţi kilometri mai ai de parcurs până la Stemmermann?… Numai
13?… Destul de trist, von Breith… Te rog să faci tot posibilul… Da,
ştiu că nu ai precupeţit nici un efort… Aştept veşti noi… Terminat. Se
întoarse spre mine: Nu mai există decât o singură soluţie!
Stemmermann să renunţe a se mai crampona de poziţiile sale pe
Nipru. Aşa, cel puţin, vom salva două corpuri de armată… În curând
vom avea nevoie de fiecare om, Herr General.
În noaptea aceea am luat legătura cu comandantul flotei aeriene.
I-am ordonat să intensifice aprovizionarea trupelor încercuite. I-am
făgăduit întăriri. Ştiam că îmi va fi greu să le procur. Va trebui să le
iau din alte sectoare. Metoda cârpelii.
Ceva mai târziu, von Manstein a cerut să i se dea legătura cu
Rastenburgul. A reuşit în curând să-l obţină pe Keitel. Am asistat la
convorbire.
— Herr Feldmarschall, l-a prevenit von Manstein, vă atrag serios
atenţia că o prelungire a rezistenţei lui Stemmermann pe vechile
poziţii nu mai este posibilă. Cele opt divizii nu vor ajunge la timp…
Cum? Ce fac Corpurile 47 şi 7?… S-au oprit. Asta fac! Imposibil!… V-
am spus, imposibil! Von Manstein a schiţat un gest de descurajare:
Bine, Herr Feldmarschall… Am înţeles… Da, da, am înţeles…
Terminat! A închis telefonul. Führerul vrea să păstreze cu orice preţ
capul de pod pe Nipru… Nu ne rămâne decât să aşteptăm sosirea
celor opt divizii… Mă îndoiesc însă că Stemmermann va fi capabil să
reziste mai mult de trei sau patru zile…
În noaptea aceea am luat cina în compania lui von Manstein.
Participau şi câţiva ofiţeri superiori şi generali din statele noastre
majore. Voiam să-i vorbesc despre Hitler, dar erau prea mulţi oaspeţi
de faţă. Pe unii dintre aceştia nu-i cunoşteam. Ofiţerimea germană
cuprindea mulţi partizani ai naţional-socialismului.
După cină, l-am invitat pe von Manstein în camera mea, sub
pretext că vreau să-i ofer o sticlă de coniac adusă din Franţa. Când
ne-am văzut singuri, l-am întrebat ex abrupto:
— Veţi permite să se repete situaţia de la Stalingrad? Mai ales
după ce aţi asistat la urmările acelei formidabile gafe militare?
Am desfăcut valiza, în care aveam două sticle de „Courvoisier”,
păstrate până atunci cu multă grijă.
— Vă mărturisesc, Herr General, că sunt perplex, mi-a răspuns.
— Hitler este incorijibil! am declarat cu tărie. Dacă i se va mai
permite multă vreme să-şi exercite fără nici o cenzură talentele de

— 224 —
strateg, va distruge nu numai întreaga armată germană, ci însăşi
Germania.
Von Manstein m-a privit stingherit
— Avem altă soluţie!
— Avem, am răspuns.
Feldmarschallul a înţeles implicaţiile scurtei mele replici. S-a uitat
în ochii mei, a vrut să spună ceva, apoi s-a răzgândit.
— Dumneavoastră, Herr Feldmarschall, mai credeţi în posibilitatea
unei victorii? l-am întrebat cu brutalitate. Să nu-mi răspundeţi cu
formule patriotarde. Suntem aici doi oameni care cunoaştem valoarea
reală a cuvintelor.
Von Manstein a plecat capul. Câteva clipe am avut impresia că îşi
contemplă vârfurile lustruite ale cizmelor. A ridicat iarăşi fruntea şi,
după o ezitare, a pronunţat cu voce joasă:
— Nu, nu mai cred în victorie. Demult nu mai cred în victorie.
Stalingradul nu a fost un simplu episod de război. A avut o
semnificaţie mult mai serioasă.
L-am completat:
— A însemnat începutul sfârşitului.
— N-aş putea spune că am prevăzut încă de pe atunci finalul
tragic pe care-l trăim astăzi. Este adevărat, mi-am dat seama că
războiul a intrat pe un făgaş primejdios pentru noi. M-am hrănit însă
cu iluzii. Am crezut că şi ruşii sunt istoviţi. Văzusem copilandri
luptându-se în linia întâi, văzusem soldaţi insuficient echipaţi,
văzusem munţi de cadavre… N-am crezut, pe atunci, că Rusia poate
să cuprindă resurse atât de inepuizabile în oameni şi materiale.
— Şi credeţi că este rezonabilă continuarea absurdă a unui război
iremediabil pierdut? Căci este iremediabil pierdut, Herr
Feldmarschall… Numai Hitler ne sileşte să luptăm mai departe,
împotriva oricărei raţiuni. Ne sileşte să luptăm fiindcă situaţia lui
este disperată. Aliaţii refuză să mai discute cu el. S-au săturat de
ameninţările şi minciunile lui. Hitler este singura piedică în calea
păcii.
Feldmarschallul a desfăcut mâna, apoi a strâns-o pumn.
— Credeţi că nu m-am gândit şi eu la aceasta? I-am jurat însă
credinţă. Toţi am depus acest jurământ militar, care ne leagă atâta
vreme cât va trăi Führerul.
Am făcut un gest de nerăbdare.
— Dacă Führerul ar înnebuni, nu ar trebui internat într-un
ospiciu? Eventual, înlocuit?

— 225 —
 — Uşor de zis, Herr General. Unde veţi găsi comisia de medici care
să-l declare nebun?
— Cred că este totuşi nebun. Numai un dement e capabil să
împingă până la ultimele lui limite un război care echivalează cu un
dezastru naţional. Hitler este gata să deschidă un imens mormânt
întregului popor german. Nu concepe ca Germania să-i
supravieţuiască. Hitler uită că este un simplu om, chiar dacă
împrejurările l-au înscăunat conducător al celui de-al treilea Reich.
Reţineţi bine ceea ce am să vă spun acum, Herr Feldmarschall. Nu ne
este îngăduit să acceptăm a fi mai departe instrumentul nebuniilor
lui Hitler.
Von Manstein şi-a trecut palma peste obraz. Inelul cu blazon luci
discret.
— Nu ştiu ce să spun, Herr General. A şovăit câteva clipe, apoi a
adăugat cu o tristeţe care-i zugrăvea frământarea lăuntrică: Se
vorbeşte mult în culise de o înlăturare - la nevoie, prin mijloace
violente – a lui Hitler şi a oamenilor săi. Mi s-a propus să particip la
un atentat îndreptat împotriva vieţii lui. Aşa ceva n-aş putea să fac.
— Nu credeţi că este un lux inutil de scrupule?
— Jurământul, Herr General.
— Dar dacă Hitler ar dispărea într-un mod sau altul? i-am pus
întrebarea.
— Dacă Hitler ar dispărea, m-as socoti dezlegat de jurământ şi aş
acţiona cu toată hotărârea alături de dumneavoastră.
Nu aprobam atitudinea lui von Manstein, dar ştiam că ar fi fost
zadarnic să încerc a-i schimba hotărârea.
Am trecut la alt subiect, care angaja responsabilitatea
amândurora.
— Ce aţi hotărât în legătură cu armata lui Stemmermann? Podul
aerian funcţionează detestabil. Nu le fac o vină aviatorilor.
Superioritatea aeriană a ruşilor este incontestabilă. Prefer să folosesc
aviaţia în misiuni de luptă în care îmi aleg condiţiile tactice, în cazul
nostru, sunt silit să mă bat în condiţiile impuse de inamic.
Menţinerea podului mă costă mai multe pierderi în oameni şi aparate
decât zece lupte aeriene de mari proporţii.
— Dumneavoastră ce propuneţi să fac?
— Să ordonaţi generalului Stemmermann să abandoneze poziţiile
pe care le deţine şi să iasă din încercuire.
Von Manstein clătină din cap.
— Credeţi că nu m-am gândit la acest lucru? Führerul refuză

— 226 —
categoric o repliere care ne-ar rupe de Nipru.
— N-a încuviinţat să ne rupem nici de Volga, Herr Feldmarschall.
— Concepţiile strategice ale Führerului nu admit decât operaţiile
ofensive.
— Führerul, am spus, nu a ezitat să destituie pe generalii pe care i-
a socotit incapabili. Acest principiu trebuie să i se aplice şi lui. Sub
conducerea sa supremă, armata germană nu a recoltat decât
înfrângeri…
— Cine să-l destituie pe Führer?
— Noi, Herr Feldmarschall! Noi!
Von Manstein. Lăsă braţele să-i cadă de-a lungul corpului.
— Am să mai reflectez asupra acestei chestiuni. Cât priveşte
trupele lui Stemmermann, cred că am să vă urmez sfatul, deşi mă
expun la foarte serioase riscuri. Acum două sau trei zile,
Stemmermann şi şeful statului său major, colonelul Fouquet, au
cerut autorizaţia de a ieşi din încercuire. Informat, Führerul a făcut o
criză de nervi. Apoi a declarat că va trimite în judecata Curţii Marţiale
pe orice ofiţer care va părăsi Niprul. Până şi simpla intenţie va fi
pedepsită. De data aceasta, cred totuşi că voi înfrunta riscul de a
apărea în faţa Curţii Marţiale…
Am primit un mesaj prin radio de la Stemmermann.
„Forţele noastre se concentrează în sectorul de vest spre a stabili
joncţiunea cu Armata 7 şi 47, pătrunse adânc în dispozitivul forţelor
inamice de încercuire. Pentru executarea acestei mişcări, am fost
obligaţi să părăsim malul drept al Niprului. Insuficienţa
aprovizionărilor pe calea aerului stânjeneşte considerabil apărarea.
Presiunea puternică exercitată de inamic în sectoarele nord, vest şi
sud ne-au obligat să restrângem dispozitivul de apărare. Aerodromul
de la Korsun este grav ameninţat. Resimţim tot mai acut lipsa de
muniţii.”
În ziua următoare am executat o recunoaştere aeriană. Trupele lui
Stemmermann erau prinse într-un cerc de foc. Coloane de tancuri
sovietice se îndreptau spre poziţiile ocupate de vârful săgeţii Armatei
a 47-a „Panzer”, împlântat în flancul inelului inamic. Colcăiala aceea
de trupe, de tancuri şi de tot felul de autovehicule militare oferea un
spectacol dantesc. Stepa era presărată cu cadavre rămase în urma
luptelor din ultimele ore.
Avioanele noastre de transport începuseră să paraşuteze hrana şi
muniţia destinate asediaţilor, deoarece blindatele inamice atinseseră
aerodromul de la Korsun, făcându-l inutilizabil. Ocuparea lui totală

— 227 —
nu mai era decât o chestiune de ore.
Când m-am înapoiat la cartierul general, Feldmarschallul von
Manstein m-a informat asupra ultimelor veşti din tabăra lui
Stemmermann. Colonelul Fouquet anunţase că parlamentari sovietici
le ceruseră să se predea. Deşi situaţia trupelor încercuite era
catastrofală, Fouquet respinsese oferta inamicului. Printre emisarii
ruşi se aflau şi delegaţi ai acelui Naţionalkomitee Freies Deutschland,
dirijat de generalii von Seydlitz şi von Eisiedel, care îndemnaseră pe
camarazii lor încercuiţi să capituleze şi să se alipească luptei purtate
de comitet împotriva hitlerismului.
Când i s-au adus la cunoştinţă discuţiile purtate de Fouquet cu
parlamentarii sovietici, Hitler s-a mâniat la culme. Spre a da un
exemplu, a ordonat imediata trimitere a colonelului în faţa Curţii
Marţiale. În acel timp, Fouquet se afla în încercuire, iar camarazii
acestuia, în cap cu Stemmermann, aveau altceva mai important de
făcut decât să constituie un tribunal militar.
Gestul absurd al Führerului a pus capăt răbdării
Feldmarschallului. Pentru întâia dată „Generalul de fier” – cum îl
numea Hitler pe von Manstein – a luat atitudine împotriva ordinelor
superioare.
Mă înapoiasem tocmai după o recunoaştere aeriană deasupra
poziţiilor ocupate de trupele lui Stemmermann, când mi s-a adus la
cunoştinţă că sunt invitat la o conferinţă la cartierul general al lui
von Manstein. Însoţit de von Geist, de colonelul Merian şi de maiorul
Heilingsdorff, care primise în aceeaşi zi decretul de înaintare la
gradul de locotenent-colonel, am răspuns convocării. L-am găsit pe
von Manstein în sala hărţilor. Rezemat cu mâinile de masă, urmărea
cu atenţie expunerea asupra desfăşurării operaţiilor pe frontul de la
Cerkasi, pe care o făcea şeful statului său major.
— Herr General, m-a întâmpinat Feldmarschallul v-am invitat aici
spre a vă cere încă o dată părerea asupra posibilităţilor de
aprovizionare pe calea aerului a trupelor încercuite de sub comanda
generalului Stemmermann.
Am înţeles numaidecât, după tonul solemn cu care rostise această
lungă frază, că era pe punctul de a lua o hotărâre gravă. Voia să îşi
completeze dosarul justificărilor – care i se vor cere desigur mai
târziu – cu o piesă în plus.
I-am repetat punctul meu de vedere: orice continuare a rezistenţei
pe Nipru constituie o inutilă vărsare de sânge. Odată cu pierderea
aerodromului de la Korsun, aprovizionarea pe calea aerului nu se mai

— 228 —
poate face decât prin paraşutare. În aceste condiţii, nu pot fi
distribuite decât cantităţi reduse de alimente şi de muniţie pentru
armament uşor. În nici un caz nu vor putea fi acoperite nevoile
corpurilor de armată încercuite.
— Vă mulţumesc, Herr General, a rostit Feldmarschallul. A aruncat
o privire circulară ofiţerilor care aşteptau hotărârea sa, apoi a
ordonat şefului de stat-major: Herr General, vă rog să transmiteţi
generalului Stemmermann ordinul de a străpunge cu orice preţ
încercuirea inamică şi de a face joncţiunea cu Corpurile 7 şi 47
blindate. Îmi asum în întregime responsabilitatea acestei operaţii.
Ofiţerii îşi aruncau priviri triumfătoare. Majoritatea erau mândri
de curajul şi iniţiativa Feldmarschallului, care îndrăznea să ia o
măsură contrară ordinelor categorice ale Führerului.
Ordinul de operaţii a fost întocmit la repezeală. Stemmermann
avea latitudinea să acţioneze aşa cum îi vor impune împrejurările.
Tiparele clasice nu mai erau de nici un folos. Operaţia urma să se
desfăşoare în noaptea de 17 spre 18 februarie. Generalii von
Vormann şi Breith aveau să-l sprijine, atacând lateral trupele
inamice, spre a crea o diversiune, necesară lui Stemmermann.
Von Manstein a ţinut să urmărească de aproape operaţia de
străpungere. L-am însoţit până în linia întâi. Ca şi Rommel, voia să
se asigure personal de executarea ordinelor sale şi, în eventualitatea
unor complicaţii neaşteptate, să intervină cu soluţii de ultim
moment. Şi eu ţineam să văd ce se va întâmpla, cu atât mai mult cu
cât purtam, împreună cu von Manstein, responsabilitatea unei
hotărâri contrare directivelor lui Hitler.
Nereuşita operaţiei ar fi putut să ne coste capul la propriu, nu
numai la figurat. Chiar şi în caz de succes, riscurile erau mari. Hitler
prefera să-şi piardă trupele decât să le vadă retrăgându-se.
Noaptea era adâncă. Se lăsase un frig năprasnic. Ne aflam la
postul de comandă al unui batalion de infanterie din prima linie.
Comandantul batalionului, un căpitan tânăr, era foarte emoţionat
din cauza prezenţei noastre. Cu două zile înainte, şeful său fusese
secerat de explozia unui şrapnel, care-i retezase ca un fierăstrău
ambele picioare, deasupra genunchilor. Căpitanul preluase comanda.
Era dornic să-şi afirme capacitatea.
Pe front domnea o linişte adâncă, întreruptă uneori de câte o
rafală de mitralieră sau de împuşcături izolate. Asemenea acalmii se
instalează uneori fără nici o explicaţie. Liniştea pare atât de adâncă,
după vuietul neîntrerupt al canonadelor, încât auzul începe să-ţi

— 229 —
joace feste. Urechile îţi ţiuie enervant, ori îţi vâjâie cu modulaţii de o
intensitate variabilă. Te-ai deprins atât de mult cu bubuiturile, încât
nici nu poţi dormi. Paradoxal, liniştea îţi pare mai opresivă decât
zgomotul asurzitor.
M-am uitat la ceas. Era 8,35. Peste douăzeci şi cinci de minute,
generalul Stemmermann avea să declanşeze atacul.
Ne aflam într-un bordei rudimentar, cu pereţii împletiţi din crengi
şi lipiţi pe dinafară cu pământ. Deşi vântul intra prin crăpături,
adăpostul acesta precar era infinit preferabil unei şederi prelungite
sub cerul liber, tratament rezervat trupelor. Doi plutonieri stăteau cu
căştile la ureche, păstrând legătura cu cartierul general, atât prin
telefon, cât şi prin radio. Von Manstein avusese grijă să-şi asigure
contactul permanent cu marile unităţi de sub comanda sa.
Dacă vreo incursiune inamică ar fi ales drept ţintă bordeiul acesta,
recolta ar fi fost bogată. Şase generali, printre care Feldmarschallul
von Manstein, şi un număr apreciabil de ofiţeri superiori ar fi luat
drumul prizonieratului. După capturarea lui Paulus şi a întregului
său stat-major, am fi constituit cea mai importantă pradă a ruşilor.
Comandantul de batalion era emoţionat. Responsabilitatea lui era
grav angajată. Toţi oamenii din unitate primiseră ordin să fie cu ochii
în patru.
Minutele treceau încet. Când aştepţi să se producă un eveniment,
de care depinde nu numai existenţa ta, dar şi existenţa altor sute de
mii de oameni, te împresoară o emoţie lesne de înţeles. În asemenea
momente trebuie s§ fii stăpân pe tine, astfel ca cei din jur să nu-ţi
observe frământarea interioară. Căci o asemenea frământare există,
oricât de oţelit ar fi caracterul unui general. Meritul constă în puterea
de a te struni, astfel încât nervii să nu o ia razna. Pentru aceasta este
necesară o anumită gimnastică psihică, un anumit antrenament,
care nu se obţine decât pe câmpul de bătălie, într-un nemijlocit
contact cu oamenii de sub comanda ta şi cu evenimentele pe care
vrei să le stăpâneşti.
Mai erau încă şaptesprezece minute. Aşteptarea devenea tot mai
încordată.
Von Manstein a întrerupt tăcerea:
— Soldaţii din batalionul dumitale îşi păstrează moralul ridicat,
Herr Hauptmann?
— Şi-l păstrează la un nivel excepţional, Herr Feldmarschall, a
răspuns cu grăbire comandantul batalionului.
— Nici o dezertare, nici o automutilare, nici o manifestare de

— 230 —
indisciplină?
— Un singur caz de automutilare, Herr Feldmarschall.
— Altceva nimic?
— Şi două dezertări, Herr Feldmarschall…
Comandantul batalionului avu un moment de ezitare.
— Vorbeşte, Herr Hauptmann.
— Cenzura a surprins câteva scrisori destinate familiilor din
patrie, cu un conţinut oarecum… oarecum…
— Defetist? a rostit von Manstein.
În ciuda frigului din bordei, fruntea căpitanului se îmbrobonase de
sudoare.
— Poate că expresia aceasta e cam tare, Herr Feldmarschall.
Oamenii se plâng de frig, de condiţiile vitrege în care sunt nevoiţi să
lupte… Mă refer la condiţiile climaterice, Herr Feldmarschall.
— Asta e tot?
— Le e dor de familii, sunt îngrijoraţi de soarta celor de acasă, îi
apasă tristeţea, fiindcă nu au mai căpătat demult concedii…
Feldmarschallul s-a uitat din nou la ceas şi mi-a zâmbit
semnificativ. Ştiam că se apropia momentul hotărâtor.
— Să-mi înaintezi un raport, Herr Hauptmann, asupra stării de
spirit a soldaţilor dumitale! a ordonat comandantului de batalion.
Deschisese această conversaţie spre a risipi tensiunea nervoasă.
Mi-am aruncat şi eu privirile asupra ceasului.
Nouă fără şapte minute.
Limba secundarului descrise o jumătate de circumferinţă, şi încă
una…
— Să ieşim, zise von Manstein.
De îndată ce am trecut pragul bordeiului, ne-am cufundat în baia
de întuneric. Conduşi de comandantul de batalion, care se orienta
admirabil, am urcat panta blândă a unui dâmb. Uşoara luminozitate
a zăpezii ne îngăduia doar să evităm accidentele de teren din
imediata apropiere. Când am ajuns sus, vântul îngheţat ne-a
întâmpinat cu rafale violente, care făceau să se agite ca nişte drapele
pulpanele mantalelor. De-a lungul culmii, desfăşurată paralel cu linia
frontului, erau instalaţi în gropi individuale soldaţi înarmaţi cu
automate.
— Ne despart de ruşi circa două sute de metri, vorbi căpitanul.
Am încercat zadarnic să străpung cu privirile întunericul care
învăluia elementele noastre înaintate.
În aceeaşi clipă unităţile noastre de artilerie au dezlănţuit focul.

— 231 —
Lanţul de poziţii ocupate de bateriile grele şi uşoare s-au încoronat de
văpăile deflagraţiilor izvorâte din mii de tunuri.
Dincolo de liniile ruseşti, departe, în direcţia în care ştiam că se
află corpurile de armată germane încercuite, cerul s-a luminat brusc
de reţeaua proiectilelor trasoare. Artileria trăgea cu toate gurile de
foc, într-un ritm atât de drăcesc, încât nu se mai distingea decât un
vuiet continuu, ca şi când o formidabilă cascadă ar fi început să se
abată asupra stepei.
În liniile ruseşti, şiragul de explozii a prins să ridice o imensă
perdea de fum şi de foc.
Aşteptam reacţia inamicului, care întârzia.
— Diversiunea aceasta e bine venită, mi-a strigat la ureche
Feldmarschallul. Aş pune pariu că în clipa aceasta Comandamentele
Fronturilor Ucrainene 1 şi 2 se întreabă dacă această pregătire
masivă de artilerie nu precede o contraofensivă germană de mari
proporţii.
— Credeţi? am rostit dubitativ. Modul în care am încasat loviturile
lor din ultimul timp le-a permis să-şi dea seama că suntem groggy.
— Şi ei au fost groggy în prima fază a campaniei.
— Între timp şi-au revenit. Herr Feldmarschall. Noi nu prea dăm
semne de revenire. În sfârşit, să vedem ce va face Stemmermann…
Nu am terminat bine fraza, că pământul a părut să se deschidă,
lăsând să se ridice din măruntaiele lui o adevărată erupţie vulcanică.
De-a lungul întregului front rusesc zarea s-a aprins, văzduhul a fost
invadat de o mare de proiectile trasoare, care veneau spre noi ca un
imens evantai.
— „Katiuşele”! a exclamat von Geist Ce salve…
Ultimul lui cuvânt a fost acoperit de un zgomot atât de ascuţit,
atât de infernal, încât s-ar fi zis că vestea un cataclism de proporţii
cosmice. Trasoarele descriau pe întregul cer o coadă de păun
luminoasă, de o fantastică splendoare. Nu-mi puteam stăvili
admiraţia, deşi ştiam că jerba aceasta aurie, cu tente purpurii,
împrăştia moartea.
Se luminase ca ziua.
Primele snopuri de rachete au început să cadă, în serii dese,
stârnind un vuiet de sfârşit de lume. Coliba care adăpostea postul de
comandă al batalionului din care abia ieşisem a fost lovită în plin.
Şiragul de explozii au spulberat-o într-o frântură de secundă. Alte
jerbe de rachete au căzut peste poziţiile infanteriei, altele s-au
năpustit peste amplasamentele bateriilor noastre.

— 232 —
 Stăteam în picioare pe culmea dâmbului şi urmăream cu detaşare
profesională desfăşurarea tirului rachetelor inamice. Vedeam poziţii
întregi de artilerie pustiite de salvele exploziilor. Nu simţeam nici un
fel de teamă, după cum nu se temeau nici von Manstein şi nici
ceilalţi ofiţeri. Chiar dacă vreunul din ei era încolţit de emoţie, nu
lăsa să i se oglindească pe chip. Războiul făcuse din noi nişte
profesionişti ai morţii. În clipele acelea eram cu toţii transfiguraţi.
Dacă n-ar exista acest simţământ ciudat, care te face să înfrunţi cu
dârzenie primejdia, moartea, poate că n-ar mai exista războaie. În
focul bătăliei, instinctul de conservare se atrofiază, dispare. Pericolul
te îmbată ca un, stupefiant puternic. Eşti în stare să săvârşeşti fapte
de o temeritate care atinge inconştienţa, fapte care – analizate
retrospectiv – te fac să te îndoieşti de propria ta integritate mintală.
Aceste isprăvi îţi aduc însă decoraţii, înaintări în grad, onoruri. Dacă
se întâmplă să cazi pe câmpul de bătălie, ţi se oferă distincţii
postume şi eşti dat pildă întregului popor. Aşteptam finalul unei
bătălii care putea să însemne prologul trimiterii Feldmarschallului
von Manstein şi a mea în faţa plutonului de execuţie. Aveam însă
conştiinţa datoriei împlinite. Chiar dacă vom eşua, ştiam că făcusem
tot. Ce este omeneşte posibil, pentru salvarea câtorva zeci de mii de
oameni, pe care Hitler – cu încăpăţânarea lui dementă – îi abandona,
invocând un principiu absurd: „Nu renunţ la nici un metru pătrat din
pământul cucerit.”
Am văzut de pe creasta colinei bătute de vânturi tancurile lui
Stemmermann, ultimele care-i mai rămăseseră, trecând ca o vijelie
printre trupele sovietice de încercuire, luate prin surprindere.
Oamenii valizi, răniţii capabili să meargă şi să poarte o armă,
constituiţi în trei coloane, s-au năpustit pe urmele blindatelor,
luptându-se cu baioneta împotriva atacurilor de flanc ale ruşilor, care
încercau să le zăgăzuiască scurgerea spre vest. Dintre cei 55 000 de
oameni care constituiseră corpurile de armată încercuite, numai 30
000 au izbutit să ajungă în liniile noastre. Generalul Stemmermann
şi colonelul Fouquet, pe care Hitler îi ameninţase cu condamnarea la
moarte, au căzut în timpul executării disperatei străpungeri.
Tot armamentul greu al celor două corpuri de armată, cu excepţia
tancurilor care le deschiseseră drumul, rămăsese în mâinile
inamicului. Autovehiculele de toate mărimile fuseseră abandonate
din cauza lipsei de combustibil. Armata a 8-a, înjumătăţită, rămânea
totuşi capabilă sa continue lupta.
Informat de succesul acestei retrageri, Hitler a făcut un gest fără

— 233 —
precedent. A felicitat pe Feldmarschallul von Manstein şi pe generalul
von Vormann pentru frumoasa lor victorie. Nu a uitat să-mi aducă şi
mie cuvinte de laudă. Nu ne putea condamna fiindcă salvasem dintr-
o captivitate sigură 30 000 de soldaţi germani.
Un episod al acestei campanii se, încheiase. Fronturile 1, 2 şi 3
Ucrainene, de sub comanda lui Jukov, a lui Koniev şi a lui
Malinovschi, aveau să-şi intensifice în continuare presiunea, dând
lovituri tot mai năprasnice resturilor Armatei a 8-a, cât şi Armatei a
6-a.
După bătălia de la Cerkasi, am pierdut Nikopolul. Înfrângerile se
înşiruiau într-o sângeroasă cavalcadă.
Stalingradul inaugurase seria dezastrelor. Ofensiva sovietică din
iarna lui ’942–943 cuprinsese operaţiuni de mare amploare, care
vădiseră fără tăgadă răsturnarea situaţiei militare în defavoarea
noastră. Contraatacurile germane de la sfârşitul lui martie ’943 n-au
reuşit decât să întârzie inexorabila înaintare a armatelor ruseşti.
După acalmia care a marcat perioada dezgheţurilor, ofensiva lui Von
Kluge, din 5 iulie ’943, a însemnat pentru noi, germanii, cântecul
lebedei.
Ruşii au dezlănţuit apoi o serie de ofensive care au împins linia
frontului spre Vest, în ciuda opoziţiei noastre îndârjite. Ofensiva din
12 iulie asupra Orelului, ofensiva din 3 august asupra Harkovului,
cea din 16 august asupra Smolenskului, din 28 august asupra
Niprului, ofensiva lui Jukov din 25 decembrie au constituit tot atâtea
lovituri aplicate cu o frecvenţă care nu ne-a mai permis să ne
recâştigăm echilibrul pierdut.
La 14 ianuarie ’944, ruşii au declarat ofensiva în nord, pe
fronturile baltice.
Toate aceste evenimente catastrofale îmi aminteau declaraţiile
făcute de Hitler generalilor săi, în aprilie ’939:
— Totul se bazează pe mine, totul depinde de existenţa mea.
Nimeni nu se va mai bucura vreodată în aceeaşi măsură de
încrederea poporului german. Nu cred că va mai exista vreodată un
bărbat de stat care să aibă mai multă autoritate decât mine. Aceasta
face ca existenţa mea să fie un factor politic de cea mai mare valoare.
Aceeaşi necuprinsă megalomanie am întâlnit-o şi în declaraţiile lui
din noiembrie ’939. După ieftinul succes împotriva Poloniei, se
pregătea să invadeze Franţa.
— Printre factorii favorabili ai situaţiei actuale trebuie să relev
propria mea persoană. Pot afirma cu toată modestia: sunt de

— 234 —
neînlocuit. Nici un militar, nici un civil nu e capabil să-mi ţină locul.
Sunt conştient de inteligenţa şi de infailibilitatea hotărârilor mele. Nu
voi termina războiul decât prin distrugerea totală a adversarilor mei.
Nu voi accepta compromisuri. Voi lovi în stânga şi în dreapta şi nu
voi capitula pentru nimic în lume. Destinul Germaniei depinde de
mine şi numai de mine…
Mi-am luat rămas bun de la von Manstein şi am plecat la Berlin.
Aveam certitudinea că Feldmarschallul nu-şi va mai păstra multă
vreme comanda. Evenimentele aveau să-mi dea dreptate mai devreme
decât mi-aş fi închipuit. Hitler nu putea ierta gesturile de
independenţă ale generalilor săi. Iar von Manstein săvârşise ceea ce
în ochii lui constituia o crimă de neiertat. Salvase 30 000 de oameni,
nesocotindu-i ordinele…

Înaintea plecării mele în România, mai aveam o misiune de

îndeplinit. Trebuia să iau legătura cu baronul von Bruck, potrivit
directivelor lui Göring. În trecerea prin Berlin, intenţionam să fac o
vizită generalului Olbricht, spre a-l informa asupra discuţiilor purtate
cu von Manstein. Rezultatele nu erau strălucite. Feldmarschallul, fără
să fi făgăduit cooperarea sa, mă lăsase să înţeleg că n-ar fi ostil unei
schimbări de regim. Totodată, voiam să iau legătura cu şefii
conspiraţiei, care, după părerea mea, întârziau să treacă la acţiune.
Atentatul împotriva lui Hitler nu mai putea fi amânat. Orice
tergiversare implica riscuri enorme. Prea multă lume era angajată în
această acţiune. Dacă şi Himmler ştia că se pregăteşte ceva! Puteam
conta pe neutralitatea lui binevoitoare, atâta timp cât se aştepta să
obţină – graţie complotiştilor – succesiunea Führerului. Nu trebuia să-
i dăm însă mult timp de gândire. Firea lui versatilă risca şi ne joace
feste.
Drumul până la Berlin l-am parcurs cu trenul, înregistrând o
întârziere de cinci ore peste orarul normal. Înainte de a intra în
Frankfurt am Oder, am fost opriţi în plin câmp din cauza unei alarme
aeriene. Garniturile care se îndreptau spre front ne-au silit de
asemenea să pierdem timp prin gări.
La Berlin mă pregăteam să cobor din tren, când am fost
întâmpinat de un ofiţer din Statul-Major al Aerului, care mi-a
înmânat un mesaj urgent din partea lui Göring. Reichsmarschallul
îmi ordona să nu mă mai opresc la Berlin, ci să-mi continui drumul
spre Bochum, unde eram aşteptat de von Bruck şi de câţiva
reprezentanţi trimişi de către Ministerul Aerului.

— 235 —
 Ordinul acesta m-a contrariat. Când nu ai nimic a-ţi reproşa,
schimbările bruşte de program nu-ţi fac bună impresie. În ceea ce mă
priveşte, m-am întrebat cu justificată îndoială dacă interdicţia de a
face un scurt popas în capitală nu avea o explicaţie mai tainică.
În aşteptarea plecării trenului spre Bochum, am telefonat lui
Olbricht, dar nu am reuşit să-l găsesc la comandament. În expresul
de Paris se şi rezervaseră locuri pentru mine şi pentru însoţitorii mei.
În aşteptarea semnalului de plecare, mă plimbam cu von Geist pe
peron. Şi de data aceasta am remarcat spectacolul ciudat oferit de
contrastul dintre veselia exuberantă a militarilor trimişi în Franţa şi
dezolarea celor care porneau în Rusia.
Am ajuns la Bochum dimineaţa la 11. Se lăsase o ceaţă joasă,
aurită de razele soarelui. Efectele de lumină erau minunate. Aveai
impresia că te afli în mijlocul unor perdele sidefii, diafane. În gară ne
aştepta solemn directorul comercial al grupului de uzine „Bruck”,
Hubert Hildebrand. După ce ne-a urat bun venit, ne-a poftit să luăm
loc în cele două Mercedesuri aliniate în faţa ieşirii din gară. M-am
instalat în primul, laolaltă cu von Geist şi cu Hildebrand. În al doilea
s-au urcat Melchinger, von Westheim şi Busch. Odată cu plecarea
noastră din gară. S-a stârnit un vânticel care a măturat ceaţa, lăsând
să se vadă ruinele oraşului bombardat aproape în fiecare noapte de
escadrilele anglo-americane; am simţit că mă cuprinde jalea. Aproape
că nu vedeai casă intactă. Condiţiile nenorocite în care trăiau şi
munceau oamenii erau de neconceput.
Hildebrand era impasibil ca o statuie. Avea obrajii plini, guşă
opulentă, pântece voluminos. Nu cred că o ducea prost cu hrana, în
ciuda lipsei de alimente.
— Aţi călătorit bine? m-a întrebat politicos.
Se simţea obligat să mă întreţină.
— N-aş putea să mă plâng, i-am spus. Suntem puţin obosiţi.
Venim tocmai din Rusia.
Hildebrand s-a înfiorat.
— Nu-mi vorbiţi de Rusia. Ce trebuie să fie pe acolo…
— După câte văd, am replicat, nici pe aici situaţia nu este tocmai
trandafirie. Oraşul acesta a ajuns o adevărată ruină.
— A la guerre comme a la guerre! a exclamat directorul tehnic într-
o franţuzească scâlciată de un foarte pronunţat accent teuton.
Ignorăm aceste neplăceri. Suntem oţeliţi de gândul că ne facem
datoria faţă de patrie şi faţă de Führer.
Am strâmbat din nas. Şi directorul acesta avea de gând să mă

— 236 —
intoxice cu formule stereotipe? Auzisem că baronul von Bruck era un
partizan înflăcărat al lui Hitler, dar nu-mi închipuisem că şi
colaboratorii erau tot atât de fanatici.
— Herr Baron vă aşteaptă cu nerăbdare, a adăugat Hildebrand,
zâmbindu-mi cu amabilitate. Încă de aseară mi-a dat dispoziţie să vă
primesc în numele său. „Ştii cine vine? m-a întrebat Herr Baron. Fiul
meu, generalul. Va sta aici câteva zile. Să i se pregătească
apartamentul imperial!”
Von Geist a ridicat întrebător din sprâncene, apoi a surâs ca de o
glumă bună.
— Da, da, sunt fiul vitreg al baronului, i-am confirmat. De altfel,
mai am un tată vitreg. Pe doctorul Gerlach din Hamburg.
Von Geist mă privea perplex. Nu ştia ce să creadă.
— Am să-ţi explic într-o zi, von Geist, aceste rudenii.
Am ieşit din oraş. Pe dreapta se desfăşurau siluetele unor clădiri
industriale, mâncate pe alocuri de bombe, ca măselele de carii.
— Nu mergem la uzină, Herr Hildebrand?
— Cu voia dumneavoastră, Herr General, mergem la castelul
Füssen, Herr Baron a preferat să vă primească la reşedinţa sa.
Pavilioanele administrative de la uzină au fost grav avariate în cursul
ultimelor bombardamente. Au suferit pagube şi adăposturile
betonate. Acum executăm un Bunker cu trei nivele subterane. Am
terminat de curând şase hale subterane, care ne vor permite să
executăm lucrul şi în timpul bombardamentelor aeriene. Herr Baron
speră să construiască până la sfârşitul anului încă opt hale.
Recunoşteam tenacitatea şi spiritul metodic al bătrânului
fabricant de arme. Nu-l mai văzusem de câţiva ani. Legăturile noastre
nu fuseseră niciodată excesiv de cordiale.
M-am întrebat adeseori ce a determinat-o pe mama să divorţeze de
tata şi să se mărite cu Albrecht von Bruck? Tata era falnic, spiritual,
de o eleganţă ireproşabilă. Nu-i lipseau nici averea şi nici un nume
glorios. Baronul von Bruck era un fel de stârpitură. Este adevărat că
bogăţiile lui atingeau cifre fabuloase. Dar mama nu fusese niciodată
interesată de avere. Proba evidentă este că divorţase şi de baron,
recăsătorindu-se cu un doctor, cu cincisprezece ani mai tânăr decât
ea, dar – după câte am auzit – frumos ca un zeu. Frumuseţea aceasta
divină era însă precumpănită de o sărăcie lucie şi de un intelect
mediocru. Alături de el, mama fusese fericită, în ciuda tuturor
încercărilor pe care mizeria i le pusese în cale. După ce-şi cheltuise
toţi banii, spre a-şi întreţine soţul şi copilul rezultat din această

— 237 —
căsătorie, murise cu tristeţea în suflet că nu putuse face mai mult
pentru ei. Pe copiii din prima şi dintr-a doua căsnicie îi uitase. Ştia
că au ziua de mâine asigurată, aşa că nu se mai simţise obligată să
se preocupe de ei.
După douăzeci de kilometri de drum, am pătruns într-un parc
vast, amenajat într-o pădure cu copaci seculari. Era o minune cum
de reuşiseră baronii von Bruck să păstreze intact domeniul acesta
princiar, într-o regiune eminamente industrială, în care fiecare metru
de pământ costa o avere. După priveliştile dezolante din Bochum şi
din împrejurimi, oaza aceasta părea un colţ de rai. La capătul unei
alei a apărut şi castelul, o clădire care amintea palatul Blenheim al
fastuosului duce de Malboraugh, strămoşul lui Winston Churchill.
Prin parc se zbenguiau căprioare, păuni şi lebede.
— Herr Baron le păzeşte ca pe ochii din cap, ne-a explicat laudativ
Hildebrand. Câţiva braconieri au încercat să dea iama prin ele, dar
nu le-a mers.
Vulgaritatea expresiilor lui Herr Hildebrand caracteriza personajul.
Directorul comercial era lipsit de orice rafinament. Stofa fină a
paltonului, gulerul de zibelină, inelul cu diamant de pe degetul mic al
mâinii stângi îi etalau parvenitismul.
Maşinile s-au oprit în faţa intrării principale a castelului, dominată
de un fronton cu un complicat blazon sculptat în piatră. Doi lachei în
livrele albastre au coborât în fugă treptele, spre a deschide portierele.
Alţi doi străjuiau uşa înaltă cu canaturi de bronz.
Am intrat într-un hol pardosit cu marmură neagră, ca un cavou de
lux. Coloane de marmură verde încercau să înveselească puţin
atmosfera greoaie.
În fundul holului, o scară impunătoare îşi desfăşura evantaiul de
marmură, asupra căruia îşi revărsa lumina o fereastră înaltă, de
catedrală, împodobită cu vitralii multicolore, ce înfăţişau o scenă din
Goterdammerung. Pe scări cobora Friedrich von Bruck, fiul baronului
şi fratele meu vitreg.
S-a apropiat de mine cu mâna întinsă:
— Abia te aşteptam, Eugen. Şi tata e nerăbdător să te vadă.
Friedrich e înalt ca şi mine, foarte slab, aristocratic şi cu început
de chelie. Obrajii săi aveau o paloare care era de bon-ton în epoca
romantică. A împlinit 48 de ani, dar pare mai tânăr. Se bucură de o
reputaţie extraordinară. De când a preluat conducerea efectivă a
uzinelor „Bruck”, capitalul investit a crescut de douăzeci de ori, iar
beneficiile au sporit în aceeaşi proporţie.

— 238 —
 După ce i-am prezentat pe ofiţerii mei, am intrat cu toţii într-o
încăpere imensă, cu lambriuri de stejar şi cu o masă lungă, masivă,
tot de stejar, în jurul căreia se aflau vreo douăzeci de persoane.
Bătrânul Albrecht von Bruck, care prezida conferinţa, s-a ridicat de
la locul său şi s-a îndreptat spre mine. Avea un mers şovăitor, părul
de zăpadă, obrazul translucid, mâini fine, agitate de un uşor tremur,
şi un costum de o eleganţă impecabilă. Jacheta cu lizieră de mătase,
pantalonii reiaţi, cu dungă perfectă, mi-au amintit o anecdotă care
circula pe seama baronului, dar care avea un sâmbure de adevăr. De
când îmbătrânise, lui Albrecht von Bruck i se atribuise o poreclă
bizară: „Două sute de pantaloni”. Explicaţia este oarecum trivială, dar
merită a fi consemnată. Se spune că ramolismentul la bărbaţi
cuprinde două faze. În prima fază, respectivul uită să se încheie la
pantaloni, iar în cealaltă, uită să se descheie… Tatăl meu vitreg se
afla într-a doua fază. Şi pentru că fenomenul se întâmpla foarte des,
datorită unei incontinenţe urinare imposibil de vindecat, avea în
permanenţă în preajmă un secretar, atent să-i schimbe pantalonii ori
de câte ori se udau în faţă. Secretarul – înarmat cu pantalonii de
rezervă, plasaţi într-o valiză arătoasă, cu aspect de servietă-diplomat
– îl însoţea pretutindeni. Şi la uzină, şi la şedinţele consiliului de
administraţie, şi la recepţii, şi în vizite. Căci baronul von Bruck, în
ciuda măruntei, dar supărătoarei sale infirmităţi, nu-şi restrânsese
activitatea profesională. Deşi atinsese 80 de ani, era încă lucid. Avea
– ce e drept – unele momente de pierdere pasageră, dar martorii se
prefăceau că nu observă. Dacă vreunul din ei ar fi făcut gafa să se
mire, şi-ar fi atras ura lui de moarte.
Baronul mi-a strâns mâna.
— Sunt încântat să te văd, Eugen, a rostit cu glas subţire.
S-a plimbat în jurul meu, exprimându-şi exuberant admiraţia.
— Ce uniformă frumoasă, şi ce decoraţii minunate!… Uite, ai până
şi briliante la „Crucea de Fier”!… Falnic general! Führerul poate să fie
mândru de generalii săi!
M-am întrebat dacă glumeşte. Părea să fie foarte sincer. Fiul său a
zâmbit în colţul gurii.
— Brasarda mea! a strigat deodată baronul. Brasarda mea! Unde e
brasarda mea?
Secretarul a scos la repezeală dintr-o casetă de abanos, încrustată
cu fildeş, o brasardă roşie, cu zvastica.
— Puneţi-mi brasarda! a ordonat baronul cu glasul său piţigăiat.
Se cuvine să mă înfăţişez cu cinste în faţa fiului meu vitreg,

— 239 —
generalul. După ce şi-a împodobit braţul cu crucea încârligată, m-a
privit satisfăcut: Aceasta este decoraţia mea, cu care mă mândresc
cel mai mult. Am şi alte semne distinctive. Führerul Adolf Hitler a
binevoit să mă onoreze cu „Crucea serviciilor de merit în timp de
război”, iar uzinele noastre au primit flamura de „întreprindere model
a naţional-socialismului”. A suspinat, plin de încântare: Dar
adevăratul meu titlu de glorie este de a fi un simplu membru al
partidului naţional-socialist. Şi sunt tare mândru de asta!
M-a privit lung, apoi ochii i s-au tulburat, aşa cum tulburi oglinda
apei dintr-un. Puţ în care arunci o piatră.
— Da, da, sunt tare mândru, Eugen… a grăit el încet.
Apoi a început să fredoneze un cântec, rostindu-i sâsâit cuvintele:
Sous les ponts de Paris, lorsque descend la nuit!…

În mintea lui înceţoşată brusc de crizele-i de scleroză, revedea

probabil malurile Senei, podurile aruncate peste apele ei cenuşii,
cheiurile cu îndrăgostiţi şi pescari amatori, scene din tinereţea
petrecută la Paris, în amurgul secolului al XIX-lea.
Secretarul şi-a aruncat discret privirile spre pantalonii baronului.
L-a luat cu blândeţe de braţ şi l-a condus spre o uşă. Bătrânul l-a
urmat docil. Au ieşit împreună.
Fiul său m-a invitat să iau loc pe un scaun, în dreapta fotoliului
prezidenţial, apoi s-a aşezat alături de mine.
— Să discutăm acum despre problemele care ne interesează. Sunt
aici de faţă reprezentanţi ai complexelor industriale „Bruck”, „Flick”,
„Krupp” şi „Göring”. Precum şi ai uzinelor producătoare de rachete.
Am primit acum câteva zile un mesaj din partea Reichsmarschallului
Göring, care ne propune să extindem colaborarea noastră cu uzinele
din România, integrate în concernul „Hermann Göring Werke”
Argumentele Reichsmarschallului nu sunt lipsite de temei.
Bombardamentele aeriene anglo-americane asupra regiunilor
industriale din Germania stânjenesc apreciabil producţia noastră de
război, care, în ciuda acestor dificultăţi, înregistrează totuşi o curbă
ascendentă. Trebuie să aducem omagiile noastre gestiunii înţelepte a
Reichsministerului Speer şi împuternicitului general pentru folosirea
mâinii de lucru, Sauckel, care ne-a furnizat importante contingente
de muncitori din teritoriile ocupate, precum şi braţele de muncă ale
unor prizonieri, care, în loc să mucegăiască în lagăre, participă la
efortul nostru de război.
Ascultam cu interes expunerea seacă a lui Friedrich. Numărul

— 240 —
prizonierilor la care se referea în trecere era imens. Toţi aceşti oameni
erau supuşi la o muncă forţată, istovitoare, în dispreţul acordurilor
de la Geneva.
— Este adevărat, am înregistrat succese frumoase, a continuat
Friedrich. Dar producţia noastră de război rămâne totuşi inferioară
necesităţilor tot mai mari ale frontului.
A făcut o pauză, ca şi când ar fi cugetat asupra cuvintelor pe care
avea să le rostească, apoi a continuat:
— Suntem aici între germani, aşa că putem vorbi deschis. Ţările
ocupate, precum şi cele aliate Axei, au suferit o substanţială
transformare economică, în sensul că au fost subordonate intereselor
Reichului. Era şi firesc. Pentru a elimina şi pe viitor o concurenţă
primejdioasă, am înglobat o serie de firme străine, care vor servi pe
viitor numai interesele Germaniei. Complexul „Bruck” a preluat
instalaţii şi grupuri de întreprinderi din industria construcţiilor de
maşini, siderurgică şi minieră din Franţa, Belgia şi Danemarca.
Complexul „Flick” şi-a extins activitatea în Austria, Franţa, Polonia,
Cehoslovacia şi Ucraina. Complexul „Krupp” a absorbit mare parte
din grupurile industriale din Belgia, Olanda, Franţa, Austria şi
Iugoslavia. Complexul „Hermann Göring” a cuprins în sfera sa de
activitate industrii din zona de sud-est a Europei, Cehoslovacia,
Polonia, Ucraina, Austria, Iugoslavia, incluzând şi firme din Ungaria
şi România. „I.G. Farben” s-a limitat la sectorul industriei chimice,
absorbind firmele cu acest profil din Polonia, Franţa, Belgia,
Danemarca, Norvegia şi Rusia. Este adevărat că în unele ţări, cum ar
fi, de pildă, Franţa, interesele diferitelor complexe se întrepătrund.
Cred că ar fi fost mai înţelept să delimităm ceva mai precis diversele
noastre sectoare de activitate, a adăugat Friedrich, făcând aluzie la
conflictele de interes care izbucneau adeseori între concernele
preocupate să se dezvolte, lovindu-se la nevoie între ele. Dar n-am să
mă opresc la acest punct, care nu face obiectul discuţiilor noastre.
Voi reveni la România. Reichsmarschallul ne propune să acordăm o
pondere mai mare producţiei de război din România, care este în
general menajată de bombardierele anglo-americane.
Un bătrân cu înfăţişare de general în retragere, care stătea vizavi
de mine, a pus o întrebare:
— Menajamentele au un substrat politic, sau se datoresc
imposibilităţii anglo-americanilor de a efectua bombardamentele în
condiţii mulţumitoare, date fiind distanţele mari dintre România şi
bazele de plecare?

— 241 —
 Un tip scorţos, cu monoclu în orbita stângă, a intervenit
sentenţios:
— Fiţi sigur că anglo-americanii nu vor menaja România după ce
se vor instala mai temeinic în Italia.
— Se poate, a răspuns Friedrich. Până la ora actuală, însă,
România nu constituie obiectul unor masive atacuri aeriene inamice.
Acesta este un punct esenţial, în jurul căruia se împletesc discuţiile
noastre.
— Continuaţi, l-a invitat bătrânul cu înfăţişare de general în
retragere.
— Reichsmarschallul Göring propune să dezvoltăm în România o
industrie producătoare de rachete, spre a sprijini astfel efortul de
război al firmelor din Germania.
Un bărbat cu părul sur şi cu o barbă ascuţită, à la Napoleon al III-
lea, a intervenit cu vagă ironie:
— Să-mi fie cu iertare, Herr von Bruck. Tocmai pentru că suntem
între noi şi putem vorbi deschis, am să ridic o chestiune prealabilă.
Faţă de înaintarea ruşilor pe Frontul de Est şi a anglo-americanilor
pe Frontul de Sud, la care n-ar fi exclus să se adauge şi unele
complicaţii militare pe Frontul de Vest, studiem foarte serios ipoteza
ridicării instalaţiilor industriale din ţările ameninţate de înaintarea
inamică şi a transferării lor în interiorul Germaniei. În Rusia a şi fost
aplicat acest procedeu. Şi în România să începem a construi? Nu e
riscant?
— România va fi ferită de ameninţare, ne asigură
Reichsmarschallul. Armatele ruseşti nu se vor mai bucura de
avantajul pe care-l prezintă imensele stepe ruseşti, unde
superioritatea lor în oameni şi materiale se manifestă în voie. Carpaţii
prezintă o barieră inexpugnabilă. Cel puţin aşa afirmă strategii. În
această chestiune, preţuitul nostru oaspete, generalul von Altenburg-
Delmond, ne poate face unele precizări.
Şi-a întors privirile spre mine, odată cu ceilalţi participanţi la
conferinţă. Îmi era greu să răspund. Nu voiam să mă fac de râs, ca
Reichsmarschallul, care afirmase la începutul războiului că nici un
avion inamic nu va pătrunde în spaţiul aerian german, ca peste mai
puţin de doi ani lăudăroşeniile lui să fie atât de amar dezminţite.
— Fără îndoială, valurile înaintării ruseşti vor întâmpina serioase
dificultăţi dacă vor ajunge să se izbească de contraforturile
Carpaţilor. O.K.W.-ul pune mare preţ pe fortificaţiile naturale ale
masivelor muntoase. În concepţia Führerului, România se confundă

— 242 —
în principal cu petrolul românesc. Iar pierderea petrolului românesc
ar echivala cu pierderea războiului. Vedeţi aşadar ce importanţă
prezintă păstrarea României.
Bărbatul cu bărbuţă „Napoleon al III-lea” făcu o schimă:
— Să nu ne joace şi românii festa pe care ne-au jucat-o italienii.
Am ridicat din umeri.
— Chestiunea este de ordin politic. Îmi depăşeşte competenţa.
Tipul scorţos, cu monoclu, ridică o nouă obiecţiune:
— Va trebui să furnizăm românilor utilaje pentru construirea de
rachete.
— Subansambluri de rachete, preciză Friedrich.
— Aceste utilaje costă scump, stărui tipul cu monoclu.
Friedrich făcu un gest larg, concesiv.
— Ei şi? Tot românii le vor plăti, cu petrol. Iar dacă situaţia
militară din sud-estul Europei s-ar deteriora, nimic nu ne-ar
împiedica să ne luăm înapoi utilajele.
— După ce le-au plătit?
— După ce le-au plătit! De ce nu? Nu ne vor împiedica astfel de
scrupule, meine Herren. În ceea ce mă priveşte, zise Friedrich, sunt
de acord cu propunerea Feldmarschallului.
— Nu aşteptaţi să vedeţi ce va decide şi Herr Speer? întrebă insul
cu bărbuţă „Napoleon al III-lea”.
— Herr Reichsminister Speer nu poate să ridice obiecţiuni, zise un
ins rotund ca un cartof. În calitatea mea de reprezentant al grupului
„Hermann Göring”, mă asociez opiniei exprimate de Herr von Bruck.
— Dacă Herr Reichsminister este de acord, zise un individ cu capul
pătrat, părul tuns perie şi mustaţă cu vârfuri răsucite în sus, sunt
gata să furnizez parte din utilaje.
— Să trecem la acţiune, propuse Friedrich. Un grup de specialişti
trebuie să plece urgent în România spre a întocmi de urgenţă
proiectele. Inginerul Haag, care va reprezenta firma noastră, a şi
primit dispoziţii să se deplaseze la Bucureşti…

După încheierea conferinţei, Friedrich m-a anunţat că tatăl său

oferea un prânz în cinstea mea. Invitase pe cei opt directori ai uzinei
şi pe căpeteniile organizaţiei naziste locale.
— Tata nu concepe sărbătorire fără participarea reprezentanţilor
politici. Presupun că nu te încântă perspectiva unui astfel de prânz,
dar pe tata nu este chip să-l scoţi din ideile lui.
M-a poftit în biroul său, spre a-mi oferi un aperitiv. Ne-a servit un

— 243 —
lacheu în livrea. M-a surprins tinereţea lui.
— Are platfuss, mi-a explicat Friedrich, după ce servitorul a
părăsit încăperea. Altfel nu scăpa de armată. Mă tem însă că îl vor
lua şi pe el. I se va găsi o întrebuinţare. Drept să-ţi spun, m-am
săturat să văd numai servitori bătrâni. Miros a cimitir, da, da, a
cimitir…
Şi tatăl lui, baronul, mirosea a cimitir!…
— Acum, fiindcă am rămas câteva clipe singuri, zise Friedrich,
confidenţial pot să-ţi mărturisesc că n-am acceptat să organizez toată
comedia asta decât pentru a face plăcere lui Göring, pe care tata îl
admiră. Până să instalăm utilajele în România, vor ajunge ruşii la
Bucureşti. Presiunea lor asupra armatelor noastre din Ucraina se
accentuează. Cu mine poţi să fii sincer, Eugen. Când crezi că vor fi
date peste cap nenorocitele noastre de divizii din sudul Rusiei?
Am clătinat din cap.
— Greu de răspuns, Friedrich.
— Am şi început să-mi iau măsuri în vederea unei ocupaţii aliate.
Cu englezii şi cu americanii am să mă înţeleg eu. Mai greu are să fie
cu ruşii.
Eram uimit de liniştea cu care vorbea despre căderea Germaniei.
Nu vedea tragedia ţării decât prin prisma intereselor sale.
— De armele fabricate de noi vor avea nevoie şi englezii, şi
americanii, adăugă. Un conflict cu ruşii intră în calculul
probabilităţilor.. Astăzi sunt prieteni, fiindcă e în joc hoitul
Germaniei. Dar mâine…
În aceeaşi clipă a intrat valetul cu picioare plate.
— Masa este servită. Herr Baron.
Friedrich m-a luat de braţ.
— Să mergem. Tatii nu-i place să aştepte. În casa asta suntem
supuşi unui ceremonial atât de strict, încât ai crede că te afli la
Escorial, nu în Ruhr.
Am ajuns în sufragerie. Invitaţii se şi adunaseră. Dintre directorii
prezenţi văzusem pe câţiva în sala de conferinţă. Căpeteniile de
partid purtau uniforme brune şi tot felul de insigne cu forme
cabalistice; Prezentările s-au desfăşurat potrivit etichetei. Directorii
stăteau în front, ca la armată Reprezentanţii politici erau ceva mai
degajaţi.
— Să fii atent la fosilele care au să ne servească la masă mi-a
şoptit Friedrich între două prezentări.
Se amuza ca un copil. Un lacheu bătrân a deschis canaturile duble

— 244 —
ale uşii.
— Excelenţa-sa baronul Albrecht von Bruck.
Directorii au luat poziţia de drepţi, izbind din călcâie ca soldaţii.
Căpeteniile partidului s-au întors cu privirile spre uşă.
Baronul şi-a făcut măreţ intrarea. Purta o pereche de pantaloni
noi. Nelipsitul secretar îl urma la doi paşi. Bătrânul s-a apropiat de
mine.
— Astăzi e zi de sărbătoare, a declamat cu glasu-i tremurător. Fiul
meu Eugen se află printre noi. Cred că ai făcut prezentările,
Friedrich?
Vorbea cu şir. Criza trecuse. A dat mâna cu toată lumea, apoi s-a
aşezat în capul mesei. Scaunul meu se afla în dreapta sa. În stânga îl
avea pe şeful organizaţiei de partid din Bochum. Baronul purta
brasarda cu zvastică, iar la reverul hainei negre îşi înfipsese insigna
de aur a partidului, pe care Führerul i-o oferise personal: Nu
asistasem la ceremonie, dar citisem în jurnale că, printre
participanţii de onoare, se număraseră Mussolini, Göring şi
Goebbels. Se rostiseră discursuri kilometrice, care proslăveau noua
ordine naţional-socialistă. O fotografie îl înfăţişa pe baronul Albrecht
von Bruck ţinând o cuvântare în faţa unui parter de corifei ai
partidului nazist şi ai armatei. Hitler era văzut din profil. Puţin
încovoiat cu mustăcioara aninată sub nasul ascuţit şi cu mâna
dreaptă rezemată de centură. Purta cascheta pe cap, spre deosebire
de Mussolini, care-şi etala chelia lucioasă şi falca inferioară scoasă
bătăios înainte. Göring, Goebbels şi Himmler erau cu capul acoperit,
ca şi Führerul. Celelalte persoane din asistenţă ţineau cascheta în
mână. Se mai desluşeau în fotografie luciul cizmelor, scânteierea
insignelor, încârligăturile zvasticilor de pe brasarde..
După ce ne-am aşezat la masă, baronul a închinat primul pahar
Führerului, terminând cu un emoţionat: Heil Hitler! Reprezentantul
organizaţiei politice locale a ridicat un toast Conducătorului celui de-
al treilea Reich. Apoi toate privirile s-au îndreptat spre mine. Potrivit
protocolului, trebuia să mă asociez osanalelor antevorbitorilor mei.
M-am eschivat, urând victorie armatelor germane. În aplauzele care
au urmat, nu s-a observat omisiunea fatidicului Heil Hitler. Cred că
nimeni nu şi-ar fi putut închipui, că fiul vitreg al fanaticului naţional-
socialist, Albrecht von Bruck, era capabil să escamoteze dintr-un
toast numele lui Hitler.
În timpul prânzului bogat şi stropit cu multă şampanie, s-a vorbit
numai despre succesele germane în toate domeniile. Pentru că

— 245 —
prezentul nu era tocmai darnic în bucurii, au fost trecute în revistă
succesele din trecut. Ascensiunea partidului, cucerirea puterii,
serbările monstre, „alipirea” Austriei, campaniile fulger din Polonia şi
Franţa… Printr-un tacit şi comun acord, a fost lăsată în umbră trista
epopee din Rusia, cât şi cea din Africa. Convivii dezgropau fantomele,
fiindcă le era groază să vorbească de prezent.
Eram atât de plictisit de ditirambele lor, încât, potrivit sistemului
meu, am lăsat gândurile să zburde în alte domenii, mai agreabile. Mă
uitam la bătrânul baron, „tatăl meu vitreg”, şi mă întrebam dacă
fanatismul său este o expresie a senilităţii ori dacă oglindeşte
convingeri formate în perioadele lui de luciditate? Îl analizam şi pe
Friedrich, şi mă minunam de analogia situaţiilor pe care soarta le
rezervă unor inşi din aceeaşi familie, dar din generaţii deosebite.
Mama îl părăsise pe tatăl meu pentru baronul Albrecht von Bruck.
Amanta mea din tinereţe, Anneliese, mă părăsise spre a se mărita cu
Friedrich. Nu îndrăznisem să mă însor cu ea, încălcând opreliştile
paterne, în epoca aceea Germania era teatrul unor mari şi grave
tulburări. Încheierea primului război mondial atrăsese după sine un
întreg cortegiu de fenomene economice negative şi de frământări
sociale, care îmbrăcau cele mai variate forme, începând de la
încăierările în plină stradă şi terminând cu atentatele sângeroase.
Inflaţia luase proporţii alarmante. Dolarul, cotat la 84 de mărci în
martie ’920, valora 104 mărci în mai ’921, ca în ianuarie ’922 să
ajungă la 400 de mărci. Criza economică – urmare firească a acestor
prăbuşiri – a provocat un lanţ de falimente, de greve revendicative, de
ciocniri înarmate în plină stradă, care făceau imposibilă viaţa la
Berlin, ca şi în majoritatea marilor oraşe din Germania.
Într-o noapte, când ieşeam cu Anneliese dintr-un bar, am nimerit
în mijlocul unei încăierări. Oameni înarmaţi cu răngi de fier, cu
lanţuri de bicicletă, pistoale, cuţite se luptau cu furie sălbatică.
Urletele guturale, înjurăturile, şuieratul gloanţelor, tropotul cizmelor
şi al bocancilor, gemetele răniţilor, fluierăturile poliţiei, care încerca
zadarnic să-şi impună autoritatea, au înspăimântat-o atât de tare pe
Anneliese, încât mi-a leşinat în braţe. Când am văzut-o căzând, am
crezut că a lovit-o un glonte rătăcit. Am luat-o în braţe şi,
strecurându-mă pe lângă ziduri, am reuşit să ies din zona
periculoasă.
Am cotit pe o stradă liniştită. Vacarmul luptei, amortizat de
distanţă, se auzea până la noi. Am văzut pe o casă tăbliţa unui
medic. Speriat de starea Anneliesei, am sunat frenetic. Abia peste

— 246 —
câteva minute mi-a deschis un bătrân cu părul vâlvoi şi cu un halat
ponosit aruncat peste pijamaua cu dungi.
— Doamna este rănită! i-am strigat. Vă rog să faceţi ceva.
A clătinat din cap cu compătimire şi ne-a poftit înăuntru.
Am străbătut un culoar rece, o sală de aşteptare cu scaune
aliniate de-a lungul pereţilor şi cu o masă centrală, acoperită cu
reviste uzate, şi am pătruns într-o cameră de consultaţie. Dulapuri
albe, metalice, cu instrumente chirurgicale, flacoane cu dezinfectante
şi tot felul de cutii şi cutiuţe, un birou mare, acoperit cu reţetare,
cărţi de medicină şi prospecte de medicamente, două sau trei scaune,
o masă obstetrică şi o canapea îmbrăcată în piele completau
mobilierul. Deşi eram foarte agitat, am remarcat o caricatură imensă,
care înfăţişa un grup de medici, înarmaţi cu fierăstraie, disecând un
cadavru. Un fel de parodie a celebrei Lecţii de anatomie de
Rembrandt.
Am aşezat-o pe Anneliese pe canapea. Doctorul i-a dat la o parte
paltonul, a examinat-o dintr-o aruncătură de ochi şi mi-a zâmbit.
— Emoţia a doborât-o, Herr Offizier. În câteva clipe are să-şi
revină.
I-a dat să miroasă conţinutul unei sticluţe. Anneliese a deschis
ochii, s-a uitat speriată în jur, dar când mi-a văzut chipul, a zâmbit.
— Puteţi pleca, mi-a spus medicul. Frăulein este în afară de orice
pericol.
Recunoscător, i-am oferit un onorariu care i-a depăşit cele mai
optimiste aşteptări. În clipa aceea am luat o hotărâre mare: să o scot
pe Anneliese din Berlin, unde era expusă unor primejdii intolerabile.
Nici mie nu mi-ar fi fost greu să obţin un concediu mai lung. Armata
era în plină descompunere. Prezenţa mea la unitatea militară din
care făceam pe atunci parte nu era indispensabilă.
Fiindcă era iarnă, am hotărât să plecăm în Elveţia. La Davos sau
la St.-Moritz. Tata nu a fost deloc încântat de ideea mea. Şi-a dat
seama că Anneliese îmi devenise necesară. Foarte îngăduitor, mi-a
pus la dispoziţie o mare sumă de bani pentru călătorie. Dar m-a
rugat să-i promit că nu voi face un gest necugetat, însurându-mă cu
Anneliese.
— M-am informat asupra prietenei tale, mi-a spus cu gravitatea lui
obişnuită, sub care se ascundea o mare afecţiune. Pare a fi decentă.
Nu s-a făcut cunoscută prin orgii ori prin excentricităţi de prost-gust.
Totuşi, Eugen, rămâne o dansatoare de cabaret.
Tata nu reuşise să se familiarizeze cu termenul de dancing-bar.

— 247 —
„Cabaret” rămăsese pentru el o expresie consacrată încă de pe
vremea când vizita, în tinereţe, localurile de petrecere din
Montmartre.
— Nobilimea s-a demonetizat, a continuat să-mi vorbească.
Blazoanele au devenit obiecte de muzeu, iar pretenţiile de
superioritate ale celor cu sânge albastru provoacă cel mult zâmbete
amuzate. Deşi facem parte dintr-o lume în declin, avem datoria să
respectăm tradiţiile şi numele pe care îl purtăm. Nu cred că te-ai
simţi la largul tău dacă ai auzi vorbindu-se pe seama copiilor tăi că
sunt mlădiţe ale unei „artiste” de cabaret.
Pe atunci i-am dat dreptate tatălui meu. El nu făcea decât să se
conformeze unor reguli de conduită care se impuseseră, cu forţă de
lege nescrisă, secole de-a rândul. Nu avea de unde să ştie, de pildă,
că nu vor trece două decenii, şi „artistele” ieşite din cele mai echivoce
medii, dar consacrate de universalitatea artei filmului, vor ajunge să
fie cerute cu fervoare în căsătorie de purtătorii celor mai ilustre nume
nobiliare. Numai eu cunosc personal cinci sau şase prinţişori care s-
au grăbit să-şi ofere mâna şi coroana unor actriţe lansate de
pepiniera de la Hollywood.
Anneliese avusese însă ghinionul de a se naşte cu două decenii
mai devreme.
Am plecat deci în Elveţia. În cadrul peisajelor magnifice din
Graubünden – ţara Grisonilor – am petrecut câteva luni de vis. Am
închiriat la St.-Moritz o casă cu ferestre înfrumuseţate de obloane
verzi, cu flori şi împletituri pitoreşti, zugrăvite pe sub glafuri,
deasupra uşilor sau de-a lungul colţurilor de ziduri, tot atât de albe
ca şi povârnişurile înzăpezite ale munţilor. Dimineaţa ne trezeam din
somn foarte târziu, ne plimbam cu sania, făceam schi, patinam,
după-amiaza porneam în scurte, dar înviorătoare excursii prin
împrejurimi, iar seara frecventam restaurantele şi barurile la modă.
Când fantezia ne mâna să vedem şi alte meleaguri, organizăm
incursiuni prin Engadin, Prättigau, Val Bregaglia sau Hinter-Rhein.
Ne-am făcut siesta prăjindu-ne în soarele de iarnă pe terasele de pe
Alp Narau, ne-am căţărat cu schiurile pe Piz Kesch, am urmărit
cursele de galop de la Arosa, am îngenuncheat pe pardoseala rece a
bisericii St. Peter din Mistail, am privit înfioraţi de pe podul de piatră
clocotul furios al apelor din hăul Via-Mala, ne-am urcat cu preţul
unor eroice strădanii până la gheţarul Morteratsch, dintre Bellavista
şi Piz Bernin, am străbătut cu maşina serpentinele ameţitoare din
Maloja Pass şi am făcut patinaj pe lacul Poschiovo.

— 248 —
 Criza economică abătută asupra ţărilor abia ieşite din vârtejul
războiului se făcea simţită şi în Elveţia, datorită numărului foarte
scăzut de turişti care-şi mai permiteau costisitoare vacanţe de iarnă.
Această împrejurare făcea să fim pretutindeni răsfăţaţi. Ne făurisem
un grup restrâns de prieteni, dornici de mişcare în aer liber, de
privelişti minunate, de curse vertiginoase cu schiurile.
Acestui grup i s-a alipit într-o zi Friedrich von Bruck, fratele meu
vitreg. Evident, între familiile noastre nu existau relaţii strânse.
Căsătoria mamei cu Albrecht von Bruck, după ce îl părăsise pe tata,
nu fusese de natură a netezi unele asperităţi fireşti între cei doi
bărbaţi. Mama mă îndemnase adeseori să mă împrietenesc cu
Friedrich, dar asemenea legături nu se stabilesc la comandă. Abia
după ce mama l-a lăsat şi pe bătrânul fabricant de tunuri, spre a se
căsători cu tânărul doctor Gerlach, tata şi baronul, loviţi în egală
măsură, au încheiat pace. Friedrich era cu cinci ani mai tânăr decât
mine. Fantastica avere a tatălui său îi permitea să arunce banii pe
fereastră. Posibilităţile mele financiare – în comparaţie cu ale lui –
erau neglijabile. În ochii femeilor banii îl făceau să pară extrem de
atractiv. Friedrich se bucura de mari succese feminine. Pe atunci
amorul meu propriu suferea. Acum – spre bătrâneţe – mi-e mai uşor
să-mi recunosc înfrângerile.
De Friedrich am încercat să mă descotorosesc în mai multe
rânduri. Mă irita ostentaţia cu care cheltuia banii. Poate că acesta
era un simplu pretext. Simţeam instinctiv că prezenţa lui constituie o
primejdie pentru fericirea mea. Dacă Friedrich ar fi fost mai puţin
abil, aş fi găsit un motiv spre a-l îndepărta. Era însă extrem de
cuviincios în relaţiile sale cu Anneliese şi cu mine. N-a depăşit
niciodată – cel puţin atât cât ştiu eu – graniţele unei amabilităţi, ale
unei politeţi desăvârşite. Niciodată nu a încercat să rămână singur cu
iubita mea. La dans o invita foarte rar.
Într-o seară, după o petrecere zgomotoasă în casa unei tinere
perechi din grupul nostru, m-am retras cu Anneliese în mica noastră
vilă. Eram dornic să mă eliberez de sub tutela adeseori obositoare a
prietenilor. Proprietăreasa ne-a servit un supeu reconfortant, iar
după cafele s-a retras discretă, urându-ne complice: „Petrecere
frumoasă!”
— Ţi-am pregătit o surpriză, Anneliese, i-am spus, după ce am
rămas singuri. Am telegrafiat la Cannes, spre a le cere să ne rezerve
un apartament. Am de gând să ne încheiem vacanţa pe Riviera.
Anneliese m-a privit lung cu ochii ei albaştri şi atât de limpezi,

— 249 —
încât mă oglindeam ca într-un iezer.
— Cred că va trebui să ne întoarcem la Berlin, Eugen.
Am rămas perplex. Mă aşteptasem să sară entuziasmată de pe
canapea şi să-şi arunce braţele în jurul grumazului meu.
— Trec anii, Eugen. Vreau să mă înţelegi. Am fost fericită lângă
tine. Dar trebuie să mă gândesc şi la viitorul meu.
M-a fulgerat o bănuială. „Acum îmi va pune chestiunea de
încredere”, mi-am zis.
Anneliese a făcut o pauză. A sorbit puţină cafea, apoi mi-a vorbit
cu toată seriozitatea:
— Trebuie să-ţi dau o veste, Eugen. Friedrich m-a cerut în
căsătorie.
Cred că în clipa aceea am făcut o mutră tâmpă, căci Anneliese a
râs.
— Vorbeşti serios? am întrebat-o.
— Foarte serios.
— Când a avut timp să-ţi facă propunerea?
— Azi. În vreme ce dansam.
— Şi tu ce i-ai spus?
— Am acceptat.
Am simţit că mi se urcă sângele în cap.
— Nu crezi că era corect să stai mai întâi de vorbă cu mine? am
întrebat-o.
— De ce? Ca să-ţi cer aprobarea?
— Îmi datorai cel puţin o explicaţie.
— Poftim, ţi-am dat-o.
M-am înfuriat.
— Meritam un tratament mai bun.
Lumina lămpii îi cădea pieziş pe obraz.
— Cât am fost împreună, ţi-am fost credincioasă, Eugen.
— Se vede. Ai complotat în spatele meu.
— N-am complotat. Am acceptat să fiu soţia lui Friedrich.
Întotdeauna am visat să fiu o soţie şi o mamă bună.
— Ce frază de almanah familial! am replicat ironic.
— Încearcă să mă înţelegi, Eugen. Tu nu te-ai fi însurat cu mine.
Cunosc principiile castei tale.
— Friedrich face parte din aceeaşi castă.
— De acord. Este însă dispus să-şi înfrunte familia, casta,
tradiţiile.
— Este într-adevăr de o mărinimie…

— 250 —
 — Aş vrea să plecăm mâine la Berlin, Eugen.
— Bine, am să cer nota de plată, am replicat glacial.
În pofida atitudinii mele, sufeream cumplit. Ştiam că Anneliese nu
minte. Îl socoteam capabil pe Friedrich de orice murdărie. Săvârşise
gestul pe care tatăl lui îl făcuse faţă de tatăl meu.
M-am ţinut de cuvânt. În aceeaşi noapte am plătit proprietăresei
dezolate chiria pe întreaga lună în curs. Sperase că voi rămâne la St.-
Moritz până în primăvară. Am făcut apoi pe supăratul. Cât de rizibile
îmi par acum crizele acelea de nervi care nu m-au lăsat atunci să
închid ochii până în zori. M-am culcat singur într-un salonaş. Mă
aşteptasem ca Anneliese să mă cheme, să-mi propună o împăcare.
Nu s-a întâmplat însă nimic din toate acestea. Mi-a urat noapte bună
şi s-a retras în dormitor.
După ce am rămas singur, m-au năpădit cele mai năstruşnice
gânduri. Mi-a trecut prin cap să mă reped până la Friedrich şi să-l
provoc la duel. Am reflectat însă profund şi mi-am zis că gestul m-ar
acoperi de ridicol. Aveam oare dreptul să mă opun acestei căsătorii,
când eu nici nu concepeam să mă însor cu Anneliese?
A doua zi am plecat împreună la Berlin. Am condus-o apoi până la
uşa locuinţei ei. După ce i-am urat fericire alături de viitorul ei soţ,
ne-am despărţit. Scurt timp după aceea s-a căsătorit cu Friedrich.
Bătrânul baron a făcut un scandal monstru, ameninţându-şi fiul cu
dezmoştenirea. Până la urmă apele s-au liniştit. Anneliese i-a dăruit
un fiu lui Friedrich, pe care l-au botezat Karl. Fericirea ei n-a durat
mult. După doi ani de trai comun, a fost nevoită să accepte un divorţ,
care, din punct de vedere material, s-a soldat cu o foarte generoasă
pensie alimentară. De atunci Anneliese îşi petrece existenţa
plimbându-şi plictisul prin cazinourile marilor staţiuni de pe
ţărmurile Mediteranei. Fiul ei şi al lui Friedrich este astăzi un tânăr
de 19 sau 20 de ani. Din partea mamei a moştenit frumuseţea. Din
partea tatălui – o constituţie fizică delicată. Atât şi nimic mai mult.
Nu a moştenit nici dragostea de muncă a părintelui şi bunicului, nici
setea lor aprigă de câştig. Unii spun că este un visător, că are
temperament de artist. Alţii vorbesc urât pe seama lui. Pretind că ar
fi superficial cheltuitor, încrezut şi înclinat spre tot felul de
perversiuni. Poate că adevărul este undeva la mijloc. Reputaţia tristă
care i s-a făcut şi-ar găsi explicaţia în ura oamenilor împotriva a tot
ceea ce ţine de dinastia von Bruck, îmi spunea odată Anneliese.

— Retragerea Germaniei din Liga Naţiunilor a însemnat o palmă

— 251 —
usturătoare aplicată statelor occidentale, dirijate de iudaismul
internaţional, a răcnit cu emfază reprezentantul organizaţiei naziste
din Bochum, smulgându-mă din gânduri.
— Aşa este, a întărit unul din directori. În timp de pace trebuie să-
ţi făureşti tunuri, obişnuia să spună cancelarul Bismarck. Führerul a
înţeles acest adevăr şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă spre a-l
traduce în fapte.
— Înainte chiar de a cuceri puterea, Führerul declara că armata de
mercenari a Germaniei republicane trebuie înlocuită cu o armată
naţională, adăugă ferm alt director. În Mein Kampf a tratat pe larg
rolul pe care-l va atribui Wehrmachtului în cel de-al treilea Reich…
Bătrânul baron se grăbi să supraliciteze:
— Genialul nostru Führer a supus încă din ’933 Feldmarschallului
Hindenburg planul de patru ani, destinat să lichideze şomajul printr-
o dezvoltare intensivă a industriei de armament. Am fost de faţă când
i-a declarat generalului von Blomberg că sarcina esenţială a noului
guvernământ va fi întărirea paralelă a armatei şi a partidului.
— Nu se poate spune că Führerul nu s-a ţinut de cuvânt, clamă
nazistul, izbind cu pumnul în masă.
— Este incontestabil, a rostit Friedrich, că în mai puţin de un an
de la venirea la putere, Führerul a dinamizat considerabil pregătirea
militară a ţării. Şaptezeci la sută din uzine au fost destinate
industriei de război.
Intervenţia lui a fost salutată cu aprobări unanime.
— Numai aşa am putut îngenunchea Europa, a adăugat baronul.
A înălţat privirile spre candelabrul cu zeci de braţe, care domina
masa, a zâmbit unui chip descoperit printre puzderia de globuri
electrice şi a scăpat iarăşi melodia lui preferată:
Sous les ponts de Paris, lorsque descend la nuit…
Asupra comesenilor s-a aşternut o tăcere jenantă. Cântecul
bătrânului baron venea foarte à propos după sforăitoarea lui frază
asupra „îngenuncherii Europei”.
Liniştea a fost brusc întreruptă de intrarea furtunoasă a ultimului
descendent al familiei von Bruck. Apariţie oportună, căci a sfărâmat
atmosfera aceea penibilă, instalată după divagaţiile cântate ale
baronului.
Karl purta un costum de călărie şi cizme galbene. Se aşeză pe
scaunul rezervat lui.
— Acum se vine? rosti cu reproş Friedrich. Nu ştiai că avem
invitaţi?

— 252 —
 Karl a înclinat capul lui frumos spre mine.
— Sunt foarte bucuros că ai venit printre noi, Onkel Eugen.
Şi-a desfăcut şervetul scrobit şi l-a aşternut pe genunchi.
— Am fost în inspecţie, a explicat cu falsă însufleţire. La secţia de
tancuri grele.
„Cine ştie de unde vine”, păreau să spună convivii, care-l priveau
cu îndoială.
Friedrich era furios. Unicul lui fiu îl făcea de râs. Îşi dezonora nu
numai familia, ci întreg imperiul Bruck. În clipa aceea m-am socotit
deplin răzbunat. Friedrich mi-o răpise pe Anneliese, dar rezultatele
căsătoriei fuseseră dezastruoase. Era atât de pedepsit omul acesta,
încât i-am iertat păcatele. Întotdeauna îşi dorise un fiu ca să-i
continue eforturile şi să poarte făclia firmei.
Karl avea un chip de Adonis. Părul cârlionţat era de un blond-
auriu. S-ar fi zis că toată lumina din jur i se încurcase în păr. Ochii,
de un albastru-marin, erau şăgalnici. Ovalul perfect al feţei se
armoniza cu trăsăturile elegante. Pe cât de urât şi de slăbănog arăta
Friedrich, pe atât de frumos era fiul. Său. „Un măr splendid, dar
putred”, îl caracterizase odată unul. Din directorii uzinei. Vorbele
acestea, destinate unui auditoriu restrâns, scăpaseră, printr-o
indiscreţie, dincolo de graniţele îngăduite. Directorul, deşi era un
tehnician capabil, fusese concediat.
După desert, s-a ridicat o ultimă cupă de şampanie în cinstea
Führerului, apoi invitaţii s-au retras. S-a retras şi bătrânul baron,
urmat de secretar, deoarece trebuia să-şi schimbe pantalonii.
Am rămas numai cu Friedrich şi cu fiul său.
— Ce zic aviatorii tăi, Eugen? m-a întrebat Friedrich: Suntem
bombardaţi aproape în fiecare zi. Numai când cerul e înnourat ne
bucurăm de răgaz.
— Aviatorii îşi fac datoria, Friedrich. Dar nu avem avioane. Aici
intervine rolul vostru, al fabricanţilor. Daţi-ne avioane şi vom asigura
o apărare eficace.
Friedrich schiţă un gest care-i exterioriza exasperarea.
— Cerc vicios! Nu putem fabrica avioane, fiindcă suntem
bombardaţi. Şi nu putem împiedica bombardamentele, fiindcă nu
avem avioane.
În aceeaşi clipă sirenele începură să urle.
— Iarăşi! exclamă Karl plictisit.
— Ai să vezi acum dans, grăi posomorât Friedrich.
Bombardamentele acestea, repetate până la saturaţie, ne provoacă

— 253 —
pagube considerabile. Tot ce se strică ziua reparăm noaptea. Şi tot ce
se strică noaptea reparăm ziua. În condiţiile acestea mă întreb dacă
în curând nu vom fi nevoiţi să sistăm producţia.
Se auzea un huruit îndepărtat, dar puternic. Ferestrele vibrau.
— Vin cu sutele, zise Karl. Casa n-au bombardat-o niciodată.
— Ai văzut cum arată uzina? m-a întrebat Friedrich.
— Am văzut. Arată destul de jalnic.
— S-o vezi după bombardament.
Huruitul se apropia, amplificându-se, stârnind tot mai arţăgos
tirul artileriei antiaeriene.
— Aţi observat? remarcă spiritual Karl. Când trage artileria
antiaeriană, ai impresia că se destupă nişte sticle cu şampanie.
Tatăl îl privi cu severitate.
— Iată o comparaţie care te caracterizează.
Karl strâmbă dispreţuitor din nas.
— Umorul nu este apreciat în casa asta!
Potop de bubuituri a pornit să se reverse spre Bochum. S-ar fi zis
că pământul se frământă, fierbe, se contorsionează, geme… Pereţii
casei se cutremurau.
— Dacă vrei să vezi uzina, ne putem pregăti de plecare. Până
ajungem acolo, se termină bombardamentul, zise Friedrich,
consultându-şi ceasul.
Avea un aer impresionant de rece.
— Ai să vezi un spectacol ce lasă în urmă Sodoma şi Gomora,
interveni Karl sarcastic.
Friedrich clătină contrariat capul, dar nu mai rosti nici un cuvânt.
Peste zece minute ne-am instalat în maşinile care ne aşteptau în faţa
casei. Dinspre Bochum se înălţau coloane înalte de fum.
— Iar au lovit un depozit de carburanţi, afirmă Friedrich.
Pe şosea circulaţia era oprită. Maşinile noastre au fost lăsate să
treacă. Erau cunoscute de Feldjandarmerie. În vreme ce ne apropiam
de Bochum, puteam să urmăresc pe fereastra maşinii fazele
bombardamentului. Tunurile antiaeriene, fabricate de Bruck, socotite
invincibile în primii ani ai războiului, se dovedeau ineficace faţă de
altitudinea la care evoluau formaţiile aeriene inamice. De precizie nu
mai putea fi vorba. Barajele de artilerie provocau pierderi infime în
rândurile bombardierelor americane. Aviaţia noastră era ca şi
inexistentă. Deasupra celor opt kilometri pătraţi, ocupaţi de uzinele
„Bruck”, se revărsa covor de bombe.
La intrarea în oraş am fost nevoiţi să oprim din cauza violenţei

— 254 —
bombardamentului, care acoperise cu dărâmături partea carosabilă a
străzii. Dintr-o groapă săpată de o bombă de mare greutate se ridica
un gheizer de apă – mărturie a unei conducte distruse.
După circa douăzeci de minute, cele patru sute de bombardiere
inamice, care loviseră în valuri succesive uzinele şi oraşul, au descris
un mare ocol deasupra noastră, înapoindu-se spre nord-vest. Am
intrat în curtea uzinei în momentul în care sirenele anunţau
încetarea alarmei. Priveliştea era infernală. Hale, izbite în plin, îşi
căscau spre cer guri imense, pe care echipe de muncitori se
străduiau să le acopere. Ziduri întregi se prăbuşiseră, lăsând să se
vadă interiorul atelierelor pustiite de explozii. Câteva clădiri ardeau.
Un depozit de carburanţi incendiat repezea spre cer un vulcan de
fum negru, luminat de flăcări roşii.
Mai înspăimântătoare decât pagubele materiale erau mormanele
de cadavre din curtea uzinei şi din halele devastate de bombe.
— Ce e cu nenorociţii aceştia? l-am întrebat pe Friedrich, în vreme
ce umblam printre morţii sfârtecaţi, arşi. I-a surprins
bombardamentul afară din adăposturi?
Friedrich a zâmbit sardonic.
— Adăposturi? Te-ai gândit ce adăposturi ne-ar trebui pentru
zecile de mii de oameni care lucrează în uzină? Ne-ar trebui cinci ani.
— De ce nu le-aţi construit la vreme?
— Eram sigur că ai să-mi pui întrebarea aceasta, Eugen.
Răspunsul ţi-l poate da ilustrul tău şef, Reichsmarschallul Hermann
Göring. La începutul războiului ne-a asigurat el că nici un avion
inamic nu va brăzda cerul Germaniei. În loc să construim adăposturi,
am ridicat hale şi ateliere. Rezultatele se văd.
Argumentul nu era convingător. Bombardamentele aeriene anglo-
americane asupra Ruhrului începuseră în martie ’943. Trecuse de
atunci un an. Ce făcuseră baronul von Bruck şi fiul său în acest
timp? La întrebarea mea a ridicat din umeri.
— Folosim mâna de lucru pentru realizarea producţiei de război.
Nu avem timp de adăposturi. Cele câteva, construite în grabă, servesc
pentru ocrotirea personalului cu o înaltă calificare tehnică. De
aceştia trebuie să avem grijă, căci sunt de neînlocuit. Nu pot spune
acelaşi lucru despre muncitorii necalificaţi, precum şi despre cei cu o
pregătire tehnică sumară. Aceştia sunt recrutaţi mai ales din
prizonieri de război, din cetăţeni ai unor ţări ocupate, aduşi la muncă
forţată, din evrei şi evreice care scapă astfel de lagăre… Războiul se
face cu sacrificii, Eugen. Ce importanţă au câteva pierderi omeneşti,

— 255 —
când atârnă în balanţă existenţa Germaniei?
— Şi oamenii aceştia unde dorm? Unde mănâncă?
Friedrich ridică din umeri.
— În barăci. Dar şi acestea au fost distruse de bombele incendiare.
— Şi acum unde dorm?
— Pe unde pot. Prin pivniţe, prin atelierele în care nu se lucrează
noaptea, prin ruine…
— Nu se spală niciodată? Nu-şi spală lucrurile?
— Ca să-ţi spun drept, nu m-am preocupat de chestiunea asta.
Se întoarse spre unul din directorii care ne însoţeau.
— Hammer, unde îşi spală oamenii lucrurile?
— Oh, Herr General Direktor, nu trebuie să le purtaţi de grijă. Le-
am pus la dispoziţie cazane…
Am văzut într-una din curţile vaste, ca nişte bulevarde deschise
între halele imense, câteva cazane, în jurul cărora câteva femei
aţâţau focul şi amestecau un fel de ciorbă negricioasă.
— Cazanele acestea? l-am întrebat pe director.
— Acestea, a replicat Hammer. După ce sunt folosite pentru a
fierbe o ciorbă sau o mâncare, pot fi utilizate tot atu de bine şi la
fierberea rufelor.
Am simţit că mă năpădeşte greaţa. Poate că era de vină şi mirosul
de fum, de carne arsă, de moloz, de gunoaie… Femeile din jurul
cazanelor nu mai aveau nimic omenesc în ele. Păreau nişte fiinţe din
epoca cavernelor. Supte la faţă, vinete, cu laţele căzute pe frunte,
dezgustător de murdare, răspândeau un miros de putreziciune.
Bărbaţii, nebărbieriţi, nespălaţi, înfăşuraţi în zdrenţe, arătau ca nişte
troglodiţi. Ajungeai la un moment dat să te întrebi cum de izbutiseră
creaturile acestea primare să supravieţuiască potopului de milenii şi
să se integreze în frământata noastră lume contemporană.
Am arătat lui Friedrich şi colaboratorilor o fată de vreo 20 de ani,
căreia i se vedea numai capul hirsut ieşit dintr-o pătură decupată la
mijloc şi îmbrăcată ca un poncho. Îşi târa un picior şchiop, în vreme
ce amesteca fiertura imundă dintr-un cazan.
— Acesta e cel mai nenorocit exemplar uman pe care l-am văzut
vreodată, am rostit cu indignare. N-aş fi crezut că oamenii folosiţi în
uzina dumneavoastră pot să arate în asemenea hal.
Hammer tuşi încurcat. Aruncă o privire furişă patronului.
Friedrich se scărpină după ureche şi ridică neputincios din mâini.
— Te asigur, dragă Eugen, că sunt tot atât de întristat ca şi tine de
ceea ce văd în jur. Dar nu pot face nimic. Nu cutez să mă ridic

— 256 —
împotriva unui sistem…
— Alţii au cutezat, Friedrich. Cunosc industriaşi care au refuzat să
se folosească de mâna de lucru forţată.
— Se poate, a replicat calm. Asemenea scrupule, în vremurile grele
prin care trecem, nu reprezintă decât un lux superfluu. Gauleiterul
Sauckel, împuternicitul general pentru folosirea mâinii de lucru,
stabileşte contingentele de muncitori, necesari economiei de război.
Ştii la cât se ridică numărul străinilor şi al prizonierilor de război
aduşi să muncească în Germania? Să-ţi spun eu. La peste 7 000 000
de oameni. Şeful dumitale, Reichsmarschallul Hermann Göring, la o
consfătuire a Gauleiterilor, a adus omagii lui Sauckel, dându-l
exemplu: „Dacă fiecare din dumneavoastră ar depune măcar o zecime
din energia cheltuită de Gauleiterul Sauckel. V-ar fi realmente uşor să
îndepliniţi sarcinile ce vi s-au încredinţat”.
Friedrich s-a uitat câteva clipe la furnicarul de oameni care se
străduia să repare stricăciunile.
— Îţi apreciez umanitarismul, Eugen. Dar să nu uiţi că suferinţele
lor din lumea aceasta vor fi cumpănite de fericiri cereşti în viaţa de
apoi. Câţi dintre noi se vor bucura de acest privilegiu?
Nu i-am savurat gluma. Severitatea expresiei mele l-a făcut să
schimbe tonul.
— Încearcă să te plasezi în locul meu, Eugen. Uzinele noastre
reprezintă un mare aport în efortul de război al Germaniei. Aş putea
oare să frânez acest efort, făcând obiecţii lui Sauckel în legătură cu
provenienţa mâinii de lucru? Nu e chip să prepari omletă fără să
spargi ouă, glăsuieşte un vechi proverb american. Trebuie să
recunoşti că ascunde mult adevăr.
— Sauckel cunoaşte condiţiile în care lucrează nenorociţii aceştia?
A venit vreodată în inspecţie?
— A participat la câteva recepţii oferite de tata în cinstea
căpeteniilor partidului. Nu s-a interesat însă niciodată în mod special
de lucrătorii proveniţi din ţările ocupate. Crezi că nu cunoaşte
realitatea? Că nu este informat? Uzina mea este împănată de S.S.-işti,
cu unica misiune de a se ocupa de lucrători.
— Se şi ocupă, am rostit sec.
— Se ocupă, dar nu de condiţiile lor de trai.
— Pentru S.S.-işti ai construit, desigur, adăposturi!
— Am construit. Adăposturi „Humboldt”, verificate împotriva
bombelor. Muncitorii au la dispoziţie tranşee… În sfârşit, Eugen, nu
are rost să mă supui unui interogatoriu, zise el cu iritare în glas. Îmi

— 257 —
fac datoria faţă de Germania, aşa cum ţi-o faci şi tu. Acţionăm în
domenii diferite, dar scopul nostru este acelaşi.
Am simţit că mi se urcă sângele în cap.
— Scopurile noastre nu sunt aceleaşi, Friedrich.
— Ce vrei să spui?
— Eu nu îmi sporesc beneficiile profitând de nenorocirea
oamenilor.
Friedrich s-a uitat stingherit la directorii săi, la Karl, care surâdea
enigmatic, la ofiţerii mei, apoi mi s-a adresat cu infinită răbdare, în
care se desluşea o oarecare oboseală:
— Nu înţeleg, Eugen, rostul acestui proces pe care mi-l faci de faţă
cu toată lumea. Fiecare se dirijează în viaţă aşa cum socoteşte de
cuviinţă.
Am replicat dispreţuitor:
— Şi oamenii cumsecade şi răufăcătorii au un liber arbitru.
Obrazul i s-a înroşit brusc.
— Nu înţeleg de ce ţii cu tot dinadinsul să mă ofensezi?
— Socotesc această vizită terminată, Friedrich. Am văzut tot ce era
de văzut. Mulţumesc. M-am întors spre directorul Hammer: în seara
aceasta pleacă vreun tren spre capitală?
— Da, zise el cu jumătate de glas.
— Vă rog să-mi reţineţi telefonic locuri.
— Prea bine, Herr General.
— Inginerul Haag mă însoţeşte în seara aceasta, sau mai are
nevoie de unele pregătiri? m-am adresat lui Friedrich.
— Când vrei să pleci în România? m-a întrebat.
— Mâine noapte.
— Perfect. Mâine seară, cel mai târziu, Haag va fi la Berlin. Trebuie
să-şi completeze dosarele. Contasem că ai să înnoptezi la noi.
— Mulţumesc. Mâine de dimineaţă trebuie să fiu neapărat la
Berlin.
Hammer şi-a verificat ceasul.
— Abia peste două ore pleacă trenul.
— Ţi-aş rămâne îndatorat, Friedrich, dacă mi-ai pune o maşină la
dispoziţie. Până la plecarea trenului, aş dori să vizitez câteva unităţi
de artilerie antiaeriană din dispozitivul de apărare al oraşului
dumneavoastră.
— Maşinile mele sunt la dispoziţia ta, zise Friedrich, cu perfectă
politeţe.
Am avut impresia că tânărul Karl se amuza copios de modul în

— 258 —
care îi tratam părintele. Părea să fie încântat de altercaţia dintre mine
şi aparent omnipotentul Friedrich. Mărturisesc că în clipa aceea mi-a
fost simpatic. Poate că îl subestimasem pe Karl.
Mi-am luat rămas bun de la Friedrich şi de la directori. L-am rugat
să transmită salutările mele baronului.
— Are să fie extrem de mâhnit că nu i-ai dat posibilitatea să te
îmbrăţişeze înainte de plecare. Are o mare slăbiciune pentru tine,
Eugen.
Prin atitudinea sa politicoasă se străduia să dovedească lipsa de
tact a comportării mele. Eram rupt însă de prea multă vreme de
convenţionalismul lumii din care şi Friedrich şi eu făceam parte, ca
să mai apreciez eleganţa manierelor sale de grand seigneur, dispus să
ierte unele încălcări ale etichetei.
Ne-am despărţit fără regrete. Era, cred, încântat că scăpase de
prezenţa mea. Când şoferul a închis portiera Mercedesului şi maşina
s-a urnit din faţa grupului alcătuit din directori şi stăpânul lor, am
respirat adânc. Dar simţământul acesta de uşurare m-a părăsit de
îndată ce privirile mele au căzut asupra clădirilor distruse sau
deteriorate, asupra oamenilor zgribuliţi care forfoteau ca robii de
odinioară în jurul piramidelor, asupra S.S.-iştilor în uniforme bine
strânse pe corp şi cu insigna „Cap de mort” pe caschetă.
Am trecut pe străzile oraşului ruinat pe jumătate. Am văzut
oameni livizi, scheletici, năuciţi, umblând printre clădirile spintecate
de forţa exploziilor. În aerul nemişcat pluteau zdrenţe de fum şi de
praf. Locuitorii oraşului Bochum cunoşteau rigorile iadului mai
înainte de a muri.
Bateriile de artilerie antiaeriană inspectate mi-au făcut o impresie
bună. Soldaţii se străduiau să-şi păstreze moralul. Îi rodea neputinţa
de a se împotrivi cu eficacitate raidurilor aeriene inamice, dar faptul
că aveau o armă în mână le crea o altă viziune, o altă mentalitate.
Soldaţii aceştia, care, potrivit sloganurilor propagandistice, „se luptau
în prima linie a frontului, deşi se aflau în patrie”, erau în orice caz
mai fericiţi, decât camarazii lor care făceau războiul prin stepele
ruseşti.
În ceea ce priveşte hrana, situaţia era dezastruoasă. Încă din ’943
oamenii ajunseseră să se socotească fericiţi dacă erau în stare să-şi
procure zilnic poşirca de supă preparată din făină de mazăre, de orz
şi, foarte rar, de fasole. Supa de sânge, acea imposibilă zeamă de care
nu am reuşit să mă ating niciodată, devenise un regal culinar. Varza
fiartă, fără grăsime, la care se adăuga, la zile mari, câte o bucăţică de

— 259 —
carne mai subţire decât o felie de salam, reprezenta un fel de
mâncare oferit până şi ofiţerilor străini sosiţi în vizită oficială la
Berlin. Prin ’942 se mai servea încă supă de coji de raci, care a ajuns
cu timpul o raritate. Gulaşul, două bucăţele de cocă, la care se
adaugă o infimă bucată de carne, a dispărut de pe listele de mâncare.
Numai salata de scoici se mai vinde fără cartelă.
Oamenii regimului şi speculanţii găsesc oricând posibilitatea să-şi
satisfacă gusturile rafinate. Cu 250 de mărci poţi să te desfeţi cu
pateu de ficat, cu friptură de gâscă şi cu o sticlă de Bordeaux
autentic.
Ţin minte că, prin ’942, amatorii de cafea cu lapte şi cozonac
găseau asemenea bunătăţi fără cartelă la cofetăria instalată pe terasa
superioară de pe Funkturm. Ştiu că într-o după-amiază m-am
înfruptat cu două cafele cu lapte şi cu patru felii de cozonac. Eram
împreună cu prietenul meu, generalul Kellermann. Îmbrăcaţi în
haine civile, am hoinărit apoi pe străzile Berlinului, bucurându-ne ca
nişte copii de o scurtă permisie. Am preţuit mai mult acele două
cafele cu lapte decât toate dineurile îmbelşugate la care am fost poftit
în atâtea rânduri de către căpeteniile naziste.
Am plecat din Bochum cu un tren de noapte şi, după o călătorie
întreruptă de o singură alarmă aeriană, într-o gară al cărei nume îmi
scapă, am ajuns în cursul după-amiezii următoare la Berlin.
Potrivit ordinelor lui von Geist, vagoanele afectate statului meu
major aşteptau în gară, ca să fie ataşate la garnitura de Bucureşti.
Până atunci îmi rămâneau câteva ore libere, pe care aveam de gând
să le utilizez într-un mod raţional.
În primul rând, trebuia să răspund la invitaţia generalului Beck,
comunicată prin intermediul lui Olbricht, în cursul scurtei mele
escale aeriene la Berlin. Şi eu doream să-i vorbesc. Eram îngrozit de
ceea ce văzusem la Bochum. Războiul nu trebuia să mai continue.
Toţi cei care ne supuneam ordinelor criminale ale lui Hitler acceptam
să ne facem complicii lui.
Voiam să trec şi pe la Statul-Major al Aerului, ca să depun un
raport asupra discuţiilor purtate la Bochum. Raportul trebuia să
ajungă pe masa de lucru a lui Göring.
Amurgul se lăsa asupra oraşului când am plecat cu, Horsch-ul
meu spre locuinţa generalului Beck. În Berlinul supus tot mai des
incursiunilor aeriene inamice, circulaţia se făcea în condiţiuni grele.
Pe străzile lovite de bombardamente, echipele de curăţire se
străduiau să înlăture dărâmăturile, pentru a restabili fluxul normal

— 260 —
al traficului.
În timpul drumului de la Bochum la Berlin, mă gândisem adeseori
la generalul Beck. Aveam un mare respect pentru acest om, care
îndrăznise să-i spună lui Hitler în faţă adevăruri usturătoare, fără să
ţină seama de riscuri. Principiile sale morale, integritatea, curajul
său civic îl plasau deasupra întregului corp al generalilor. Nu era de
mirare că ajunsese căpetenia conspiraţiei împotriva lui Hitler.
Cariera lui se datora exclusiv meritelor personale. Generalul Beck
ura manevrele de culise şi servilismul faţă de şefi. Sfârşitul primului
război mondial îl găsise în statul-major al grupului de armate ale
Kronprinzului, sub comanda directă a generalului conte von der
Schulenburg. Deţinuse apoi diferite funcţii în cadrul celui de-al VI-lea
Wehrkreis din Münster. Comandase Regimentul 5 artilerie din Ulm,
iar mai târziu i se încredinţase comanda Diviziei 1 Cavalerie din
Frankfurt-am-Oder. Generalul von Fritsch, comandantul armatei de
uscat, îl numise apoi în fruntea statului său major, funcţie de care
generalul Beck se achitase strălucit.
În acea epocă, Wehrmachtul cunoştea o spectaculoasă dezvoltare.
Legea din 21 mai ’935 restabilise serviciul militar obligatoriu.
Remilitarizarea malului stâng al Rinului dusese la o sporire a
efectivelor şi la intensificarea înarmărilor. Armata germană, care
cuprindea în ’933 circa 125 000 de oameni, avea să atingă doi ani
mai târziu un efectiv de 800 000 de oameni, în care nu se includeau
organizaţiile S.S. şi S.A. şi nici Arbeitdienstul, faimosul Serviciu al
muncii.
În august ’936, Hitler avea să dea un nou decret, sporind la doi ani
durata serviciului militar activ. Graţie acestei măsuri, efectivele
Wehrmachtului aveau să se ridice la 1 510 000 de oameni, la care se
puteau adăuga încă 405 000 de oameni reprezentând diferite formaţii
paramilitare – S.S., N.S.K.K. şi Arbeitdienst.
Germania căpăta astfel o armată capabilă să mobilizeze în timp de
război circa 13 000 000 de oameni. Teritoriul ţării era împărţit în 16
Wehrkreise, cărora le corespundeau 16 corpuri de armată. În caz de
război, corpurile de armată se dezvoltau în armate, iar cele 50 de
divizii existente în timp de pace se transformau în corpuri de armată,
care aveau să cuprindă fiecare câte 6 divizii. În acest mod, o
mobilizare generală ar fi realizat într-un timp record 300 de divizii,
faţă de 240 de divizii care constituiseră armata imperială germană
din primul război mondial.
Conştienţi de forţa pe care o reprezenta noua armată în cel de-al

— 261 —
treilea Reich, generalii socotiseră firesc să fie consultaţi în problemele
politice importante. Căpeteniile militare care ocupaseră demnităţi
înalte în timpul Kaisserului, nu uitau rolul jucat în viaţa politică a
ţării. Generalul Ludendorff socotise de datoria sa să întocmească
„directive”, pe care le supunea împăratului spre semnare, fără a-i
cere în prealabil autorizarea. Mai târziu, generalul Lüttwitz nu
şovăise să bată cu pumnul în masă lui Noske, ministrul
Reichswehrului, iar generalii Schleicher şi von Seeckt nu socoteau că
îşi depăşesc atribuţiile dacă dădeau poveţe politice preşedintelui
Hindenburg şi cancelarului Brüning.
Hitler nu admitea însă că are ceva de învăţat de la generali, cu atât
mai mult cu cât unii dintre aceştia erau ostili deocamdată unui
conflict cu Uniunea Sovietică, susceptibil să ducă la izolarea politică
a Germaniei şi, implicit, la izbucnirea unui război pe două fronturi.
Nu pot nega însă că majoritatea doreau un război din spirit
revanşard. Mai târziu victoriile armatei germane i-au împăcat cu
Hitler, ca numai după înfrângeri să dorească pieirea lui. Hitler îşi
manifesta adeseori indignarea împotriva militarilor care cutezau să-i
frâneze elanul. În numeroase expuneri adresate colaboratorilor săi
atacase principiile de politică externă ale lui Bismarck, adeptul unei
apropieri faţă de ruşi.
Hitler cunoştea opinia generalilor dar se ferea să intre în conflict
deschis cu aceştia. Ocolea o discuţie hotărâtoare, care ar fi riscat să
dea naştere unei crize de nedorit, lăsându-l pe Feldmarschallul von
Blomberg, ministrul său de război până în ’938, să joace rolul de
paratrăsnet. Generalii, care se temeau de consecinţele politicii
externe a lui Hitler, au încercat să-l convingă pe von Blomberg a se
face purtătorul lor de cuvânt. Potrivit concepţiei lor, ministrul de
război trebuia să-l prevină pe Führer că armata nu este de acord cu
directivele sale şi că nu-l va urma în cazul unei crize internaţionale
grave. Von Blomberg se eschivase. Fusese întotdeauna un supus
colaborator al lui Hitler şi nu îndrăznea să-i iasă din cuvânt. La
argumentele lor, se mărginise să le răspundă că armata nu constituia
un stat în stat şi că rolul ei se reducea la apărarea ţării de duşmani,
politica rămânând domeniul exclusiv al partidului şi al guvernului.
Iritaţi de această replică, generalii disidenţi s-au grupat în jurul lui
von Fritsch, care se remarcase prin fermitatea caracterului, prin
intransigenţa şi prin importanţă pe care o acorda armatei.
Pasiunea senilă a lui von Blomberg pentru secretara sa, Fräulein
Grühn, o tânără de o frumuseţe frapantă, avea să declanşeze o criză

— 262 —
cu urmări incalculabile. Ministrul, ambalat de dragostea-i târzie, a
hotărât să-şi conducă secretara în faţa altarului. La ceremonia
nupţială au asistat ca martori Hitler şi Göring.
Câteva zile după consumarea fericitului eveniment, a explodat
bomba. Mă aflam la Ministerul Aerului, când m-am întâlnit cu
prietenul meu, generalul Kellermann.
— Ai auzit? m-a întâmpinat râzând cu poftă. Göring se află în
posesia unui dosar din care reiese că distinsa doamnă von Blomberg
a avut un trecut aventuros. Se pare că ar fi fost arestată în mai multe
rânduri de poliţia de moravuri şi condamnată pentru prostituţie
clandestină.
A doua zi, generalul Halder mi-a declarat, plin de indignare:
— Blomberg a dezonorat uniforma militară. S-a însurat cu o
creatură de cea mai ordinară speţă. Actuala doamnă ministru a
exercitat meseria de prostituată în mai multe oraşe. Este o ruşine!
În cursul aceleiaşi zile, Keitel mi-a confirmat zvonurile:
— Poliţia se află în posesia unor fotografii mai mult decât
decoltate. Ema von Blomberg, în compania câtorva parteneri,
ilustrând cele mai sugestive figuri din Kamasutra. Ce scandal!
Göring m-a chemat în biroul său.
— Blomberg a compromis armata. Nu numai că s-a însurat cu o
femeie de stradă, dar a mai şi avut tupeul să-l roage pe Führer a-i fi
martor la cununie.
A omis să-mi spună că şi el semnase actul de căsătorie.
Contele Helldorf, prefectul poliţiei, a primit ordin din partea lui
Himmler să facă o anchetă exhaustivă. Rezultatele au fost
catastrofale.
În ciuda lipsei lui de cultură şi de lustru, Hitler era un tactician
diabolic. A înţeles că i se oferea ocazia unică de a se descotorosi de
un om care începuse să-l incomodeze. Afectând o scandalizare de
paradă, a ordonat lui Göring să ceară imediat demisia
Feldmarschallului. Manevra lui era abilă. Von Blomberg, izolat de
generalii ostili era o pradă uşoară. Nimeni nu avea să-i ia apărarea.
Aparent, Hitler dădea satisfacţie căpeteniilor armatei. Asemenea unui
versat jucător de şah, calcula însă mai multe mişcări înainte.
Von Blomberg, care-l slujise până atunci cu credinţă, a avut
amărăciunea să se vadă mazilit printr-o simplă trăsătură de condei.
După revocarea sa, i s-a recomandat să-şi petreacă în Italia trista
lună de miere.
Generalii au exultat. În infatuarea lor, credeau că li se dăduse

— 263 —
satisfacţie şi că exponentul lor, generalul von Fritsch, va obţine
portofoliul Războiului. Dar Hitler abia făcuse prima mişcare. Nu îl
înlăturase pe von Blomberg ca să lase în locul său pe independentul
şi irascibilul von Fritsch.
Acestuia Hitler îi pregătea o ieşire din scenă care avea să facă
senzaţie prin implicaţiile ei scabroase. Câteva săptămâni după
căderea nefericitului ministru de război, un individ dubios, cu
antecedente penale, pescuit de Himmler şi de Heydrich prin
străfundurile lumii interlope, l-a denunţat pe von Fritsch că întreţine
relaţii contra naturii cu un homosexual notoriu. Hitler s-a arătat
foarte revoltat de aceste revelaţii şi a pretins generalului să îşi
prezinte demisia. Von Fritsch a refuzat. Ceva mai mult, a pretins să
fie judecat de un tribunal de onoare, care să aprecieze valoarea
mărturiilor incriminatoare.
Dacă ar fi fost singur, aşa cum i se întâmplase lui von Blomberg,
von Fritsch n-ar fi avut nici o şansă să i se dea ascultare. Cu ocazia
acestei crize am putut să-mi dau seama de tăria de caracter a
generalului Beck. Convins – ca şi majoritatea generalilor – de
nevinovăţia lui von Fritsch, a hotărât să nu dezarmeze până nu va da
la iveală maşinaţiile adversarilor şefului său. În calitatea lui de şef al
Statului-Major al Armatei de Uscat, s-a înfăţişat la Cancelariatul
Reichului. Discuţia cu Hitler a fost furtunoasă. Fără să se lase
intimidat de violenţele de limbaj, a declarat că armata nu va permite
înlăturarea şefului ei fără un proces care să facă lumină deplina
asupra acestei afaceri. Hitler şi-a dat seama că mersese prea departe.
A acceptat constituirea unui tribunal de onoare, sub preşedinţia lui
Göring. Generalul von Rundstedt şi generalul von Brauschitsch
luaseră deja poziţie în sprijinul lui von Fritsch. Dezbaterile
tribunalului au dovedit că acuzaţiile aduse generalului erau
neîntemeiate. Von Fritsch, achitat, a cerut reintegrarea în toate
funcţiile sale.
Între timp, Hitler săvârşise Anschlussul. Valul de entuziasm stârnit
în rândul maselor de ocuparea fără sânge a Austriei i-a întărit
considerabil poziţia. Stăpân pe situaţie, a refuzat să satisfacă cererea
lui von Fritsch. La insistenţele lui von Brauschitsch, a aprobat în cele
din urmă să i se încredinţeze generalului reabilitat comanda onorifică
a Regimentului 12 artilerie. În timpul campaniei din Polonia, von
Fritsch a căzut pe câmpul de luptă, în vreme ce se afla în fruntea
regimentului său. A circulat zvonul că generalul a fost victima unui
glonte tras de un S.S.-ist.

— 264 —
 Înlăturarea lui Blomberg şi a lui von Fritsch i-a permis lui Hitler
să-şi atingă un ţel demult visat: acela de a-şi asuma comanda
supremă a armatei. Generalul Wilhelm Keitel devenea şeful
Comandamentului Suprem al Wehrmachtului, iar generalul Walther
von Brauschitsch căpăta comanda armatei de uscat în locul lui von
Fritsch. Generalul Ludwig Beck îşi păstra funcţia de şef de stat-major
al Armatei de Uscat. Dar Hitler nu avea să-i ierte rolul jucat în
afacerea von Fritsch.
Cu acelaşi prilej a pus în retragere şapte generali din Armata de
Uscat şi şase din Luftwaffe, care nu se arătaseră suficient de docili.
Căsnicia lui Hitler cu armata începuse să se destrame.
Acum, Wehrmachtul şi comandanţii lui căpătaseră un stăpân, pe
care trebuiau să-l ştie de frică.
Generalul Beck avea să-şi manifeste încă o dată spiritul de
independenţă faţă de tendinţa de dominaţie a lui Hitler. Anschlussul
fusese îndeplinit. Dictatorului Germaniei nu-i ajungea invadarea şi
anexarea Austriei; dorea şi Cehoslovacia. „Planul verde” prevedea şi
cucerirea acestei ţări. Generalii cunoşteau intenţiile lui Hitler.
— Armata germană nu este capabilă să se angajeze într-un război,
mi-a spus Keitel, curând după intrarea triumfală a trupelor noastre
în Viena. Dacă Cehoslovacia ne-ar ataca, s-ar produce o catastrofă.
— Atunci de ce nu vă opuneţi intenţiilor agresive ale Führerului? l-
am întrebat.
Keitel m-a privit îngrozit.
— Să mă împotrivesc Führerului? Cum aş îndrăzni? Intuiţia lui
genială depăşeşte toate previziunile stat-majoriştilor.
„Planul verde” luase în mai ’938 forma unui proiect definitiv al
atacului împotriva Cehoslovaciei. Von Blomberg, în ciuda respectului
său faţă de Hitler, încercase să-i demonstreze că armata germană nu
este pregătită de război şi că, înainte de ’943, nu va fi capabilă să
facă faţă unui efort militar de mari proporţii. Von Fritsch fusese mai
brutal, afirmând că intrarea în război a Germaniei ar echivala cu o
sinucidere. Hitler îl revocase pe von Blomberg şi îl destituise pe von
Fritsch. Numai generalul Beck se mai împotrivea proiectelor
Führerului.
— Intenţia Führerului este să atacăm imediat Cehoslovacia, a
declarat Jodl în cadrul unei conferinţe la Statul-Major al Armatei de
Uscat.
— Numai un nebun ar fi în stare să împingă Germania într-un
război, la ora actuală, a declarat Beck. Vorbele lui au produs

— 265 —
consternare. Forţele armate ale statelor occidentale sunt net
superioare nouă. Un război pornit sub asemenea auspicii s-ar încheia
cu o catastrofă.
În iunie, Hitler a convocat la cancelariat pe von Brauschitsch şi pe
Ludwig Beck. Asistau Keitel şi principalii lui colaboratori.
— Vă ordon să acceleraţi pregătirile atacului împotriva
Cehoslovaciei. Trebuie să fim gata a trece la ocuparea integrală a
teritoriului acestei ţări. Sunt convins că Anglia şi Franţa nu vor
interveni.
Von Brauschitsch şi Beck au încercat să-i demonstreze primejdiile
legate de posibilitatea izbucnirii unui război general. Hitler a refuzat
să le dea ascultare şi le-a reproşat temporizarea.
— Ocupaţi-vă de problemele militare şi lăsaţi rezolvarea
chestiunilor politice asupra mea. Cehoslovacia nu va fi capabilă să ne
reziste. Am reuşit să bag zâzania între sudeţi şi cehi, cehi şi slovaci,
slovaci şi unguri. Ţara aceasta se va prăbuşi ca un castel din cărţi de
joc.
În urma acestei conferinţe, Beck a săvârşit totuşi un act de curaj,
pe care nici un alt general n-a mai îndrăznit să-l repete. A întocmit
un memoriu în care a demonstrat că declanşarea unui război de
către Germania ar duce la coalizarea împotriva noastră a întregii
Europe şi poate şi a Americii. O astfel de aventură militară ar avea
acelaşi tragic sfârşit ca şi războiul din ’914-’918.
Memoriul a fost trimis spre consultare tuturor comandanţilor de
mari unităţi, care şi l-au însuşit fără rezerve. Beck a convocat apoi la
statul-major pe toţi generalii-colonei, cărora le-a dezvoltat verbal
teoriile sale. Numai doi generali au cutezat să adopte o opinie
contrară: von Reichenau şi Busch, cunoscuţi pentru convingerile lor
naţional-socialiste.
Informat de existenţa acestui document, Hitler a făcut o criză de
nervi. L-a convocat pe Ludwig Beck la cancelariat. Acolo, între pereţii
cabinetului său de lucru, discuţiile au luat proporţii de conflict
deschis. Beck a îndrăznit să-i reproşeze lui Hitler incompetenţa în
domeniul militar şi aventurismul politic. După scandalurile von
Blomberg şi von Fritsch, Führerul nu s-a încumetat să provoace o
nouă criză, trimiţându-l pe generalul Beck în faţa unui consiliu de
onoare. S-a mărginit să-i ceară demisia.
În ziua în care şi-a predat lucrările generalului Halder, noul şef al
statului-major, Beck i-a declarat cu dârzenie:
— Un regim politic bazat pe forţă nu poate fi doborât decât tot prin

— 266 —
forţă. Nu veţi realiza nimic cu demisii şi memorii.
În preajma Congresului de la Nürnberg, am avut o lungă discuţie
cu generalul Keitel, la Ministerul de Război. Mai erau prezenţi, în
afară de Jodl, şi câţiva comandanţi de mari unităţi. Keitel a început
prin a face un rechizitoriu la adresa acelor generali care se îndoiau de
capacitatea Führerului şi a O.K.W.-ului, apoi a declarat că nu va mai
tolera critici.
Cei care se vor face vinovaţi de asemenea grave încălcări, ale
disciplinei militare vor fi pedepsiţi cu toată severitatea.
— Führerul este urmat de întreg poporul. Unii generali refuză să-l
înţeleagă şi să-i dea ascultare, fiindcă nu sunt în stare să-i aprecieze
geniul. Nu văd în el decât un simplu caporal din primul război
mondial. Ar trebui să-şi dea seama că au de-a face cu cel mai mare
om de stat de la Bismarck încoace…
Lakaitel – lacheul nu-şi dezminţea porecla.
În timpul Congresului de la Nürnberg, desfăşurat sub ploile
cenuşii ale unui noiembrie posomorât ca şi inimile tuturor oamenilor
conştienţi de primejdiile ce planau asupra Europei, Hitler a convocat
pe generalii Keitel, von Brauschitsch şi Halder. Cărora le-a anunţat
hotărârea lui definitivă de a ataca Cehoslovacia. Ca de obicei, Keitel
nu a ridicat nici o obiecţie. Von Brauschitsch şi Halder erau însă
consternaţi. Deoarece cunoşteau izbucnirile de furie cu care Hitler
riposta la orice contraziceri, l-au lăsat să vorbească. Schmundt lua
note ample. La ordinul Führerului, Halder a prezentat ultimul plan de
cucerire a Cehoslovaciei, întocmit de statul-major. A avut însă grijă
să-i arate şi părţile slabe. Conferinţa s-a încheiat într-o atmosferă
sumbră. După plecarea lui von Brauschitsch şi a lui Halder, Hitler a
declarat mânios colaboratorilor săi apropiaţi:
— Îi urăsc pe generalii aceştia nenorociţi, cărora trebuie să le dai
un picior în spate, ca să-i sileşti să facă război!
Printr-o indiscreţie, cuvintele lui au ajuns la urechile
comandanţilor de mari unităţi. Înveninând şi mai vârtos relaţiile, şi
aşa destul de compromise.
Înapoiaţi la Berlin, von Brauschitsch şi Halder au luat imediat
legătura cu generalul Beck, pe care l-au informat de ultima hotărâre
a Führerului cu privire la Cehoslovacia. Beck a convocat la locuinţa
sa pe generalii şi pe ofiţerii superiori care îi împărtăşeau vederile. Mă
aflam şi eu printre cei care au stabilit un plan în vederea arestării lui
Hitler şi a răsturnării regimului naţional-socialist, mai înainte ca
agresiunea împotriva Cehoslovaciei să devină un fapt consumat.

— 267 —
Comandantul garnizoanei Berlin a primit însărcinarea să execute
lovitura cu trupele pe care le avea la dispoziţie. Hitler urma să fie
arestat îndată după înapoierea sa de la Nürnberg. Conjuraţii
plănuiau să pună mâna pe centrele strategice din capitală, pe
clădirile importante, pe ministere şi pe cazărmile S.S. O proclamaţie
avea să anunţe poporului schimbarea de regim şi să denunţe
dezastrul spre care ne împingeau planurile demenţiale ale lui Hitler.
În vreme ce discuţiile continuau aprinse, posturile de radio au
anunţat o veste uluitoare. Neville Chamberlain solicitase o
întrevedere lui Hitler şi se afla în drum spre Berchtesgaden. Hitler
triumfa din nou. Arestarea lui în aceste condiţiuni nu mai era
posibilă. Slăbiciunea primului-ministru al Angliei salvase capul
Führerului…
Ar putea să pară ciudat că, deşi făceam parte din aviaţie, mă
simţeam mai apropiat de ofiţerii din armata de uscat. Există o
explicaţie: aviaţia şi marina, arme speciale, care cunoscuseră o
dezvoltare deosebită sub actualul regim, erau încadrate cu ofiţeri
tineri, cuceriţi de dinamismul naţional-socialismului şi de
personalitatea lui Hitler. Generalii din Luftwaffe, care nu se arătaseră
receptivi ideilor partidului, fuseseră înlăturaţi cu prilejul reorganizării
armatei din ’938. Ofiţerii trupelor de uscat erau tradiţionalişti prin
definiţie. Generalii făcuseră parte din armata imperială şi, cu
excepţia câtorva adepţi fanatici ai lui Hitler – printre care Keitel, von
Reichenau, Model, Schörner – păstrau un respect nezdruncinat
pentru monarhie şi pentru o formă de guvernământ aristocratică.
Poate că erau demodaţi. În orice caz, Germania ar fi fost mai
câştigată dacă ar fi adoptat principiile democraţiei britanice şi ar fi
respins excesele totalitarismului nazist.
Lângă generalul Beck ne regăseam acel echilibru sufletesc de care
aveam cu toţii atâta nevoie. Omul acesta ştia să se facă ascultat, să
sădească încredere în sufletele adepţilor săi, să le insufle o neostoită
sete de luptă.
L-am găsit pe general la locuinţa sa. Mă aştepta. Deşi nu-i
anunţasem sosirea, ştia că aveam să vin. Era înzestrat probabil cu al
şaselea simţ, care ne lipseşte nouă, muritorilor de rând. M-a primit în
biblioteca lui încărcată cu tomuri frumos legate. Pe rafturile din
preajma mesei de lucru figurau la loc de cinste tratate care dezvoltau
doctrinele militare ale lui Clausewitz, Blume, Moltke, von der Goltz,
Schlieffen, Luclendorff.
Deşi îl rodea de multă vreme o gravă boală de stomac, avea o

— 268 —
prospeţime a spiritului şi o limpezime desăvârşită a minţit, ca şi când
s-ar fi rupt de toate dezagrementele condiţiei sale fizice atât de
nenorocite.
Înaintea mea sosiseră alţi trei vizitatori: Karl Gördeler, fostul
primar al Leipzigului, generalul Helmuth Stieff, şeful serviciului
organizaţiei din O.K.W., şi Ulrich von Hassell, fostul nostru
ambasador la Roma. Sosirea mea întrerupsese o discuţie aprinsă.
Stieff era roşu la faţă şi se plimba agitat prin încăpere.
— Vorbeam tocmai despre nepotul meu, căpitanul Wallenberg, îmi
explică amfitrionul, cu tristeţe în glas. A fost omorât într-un atentat
la Paris.
I-am prezentat condoleanţe, deşi în timp de război formulele
acestea de politeţe aproape că nu-şi mai au rostul. Moartea devine un
fenomen familiar, intrat în viaţa cotidiană. Ori de câte ori te întâlneai
cu vreun cunoscut, ţi se înşiruia câte o listă lungă de ofiţeri căzuţi de
curând pe front. Rândurile se răreau cu o frecvenţă atât de mare şi
de constantă, încât nu mai impresiona pe nimeni.
— Moartea nepotului dumneavoastră, ca şi moartea atâtor militari
germani, lichidaţi de partizani sau de cei din Rezistenţă, nu este
decât consecinţa propriei noastre nesăbuinţe, rosti cu mânie
generalul Stieff. Excesele criminale şi ale S.S.-ului şi ale
Wehrmachtului în Polonia, în Rusia, în Franţa, în celelalte ţări
ocupate, au provocat o reacţie care era firesc să se manifeste prin
atentate, crime şi alte excese sângeroase. Am semănat furtuna şi
acum recoltăm moartea. Mă gândesc cu groază la ce se poate aştepta
populaţia germană când aliaţii vor invada teritoriul patriei noastre.
— Aceasta se va întâmpla foarte curând dacă nu ne grăbim să
încheiem pacea, am declarat cu amărăciune. Vom plăti scump toate
fărădelegile pe care n-am fost în stare să le zăgăzuim.
— Armata a refuzat îndeobşte să execute ordinele de exterminare a
populaţiilor evreieşti şi slave, a replicat Stieff.
— Şi noi ce am făcut spre a le împiedica? a exclamat generalul
Beck. Ne-am mărginit să întocmim memorii şi să ne spălăm pe mâini.
— Nu putem trece la acţiune înainte de a ne concerta cu aliaţii, a
intervenit von Hassell, netezindu-şi mustaţa.
Fostul ambasador era de o slăbiciune de ascet. Vorbea potolit,
subliniindu-şi rareori cuvintele cu gesturi.
— Şi dacă aliaţii refuză să stea de vorbă cu noi? am întrebat
agresiv.
— Trebuie să facem tot posibilul spre a le deschide ochii, zise

— 269 —
Gördeler, fostul primar al Leipzigului. Herr von Hassell, eu însumi am
încercat în nenumărate rânduri să îi previn asupra pericolului pe
care îl reprezintă pentru omenire întărirea regimului nazist… Nu ne-
au înţeles, sau poate n-au avut încredere în noi, suspină Gördeler.
Von Hassell zâmbi dezamăgit.
— Nu am avut parteneri de discuţii la înălţimea împrejurărilor.
Când Talleyrand şi Fouche au prevenit pe aliaţi asupra intenţiilor
agresive ale lui Napoleon, li s-a dat ascultare. Napoleon a putut fi
înfrânt.
— Anglo-americanii refuză să negocieze cu noi. Au declarat în
repetate rânduri că nu vor înceta războiul decât prin capitularea
necondiţionată a Germaniei, zise Gördeler posomorât.
— Nu ne rămâne atunci decât să încercăm o apropiere faţă de ruşi,
opină von Hassell. Ruşii au declarat întotdeauna că fac deosebire
între poporul german şi conducătorii poporului german. Constituirea
Comitetului german de eliberare…
Gördeler sări de pe scaunul său ca împins de un resort. Ochii îi
scânteiau. Mustaţa cenuşie i se înţepoşase ca şi coama unui motan
furios.
— Nici nu poate fi vorba de o înţelegere cu ruşii! strigă furios. Aţi
mai susţinut şi altădată asemenea inepţii!
Von Hassell ripostă sec, dar fără să ridice glasul:
— Aceste inepţii, cum le numiţi dumneavoastră, au numeroşi
partizani. Schulenburg, Stauffenberg…
— Concepţii utopice! exclamă Gördeler. Ruşii sunt duşmanii noştri
de moarte. Numai spre anglo-americani este raţional să ne îndreptăm
privirile.
Am simţit că mă cuprinde o mare scârbă. Teoriile acestea pro şi
antiruseşti făcuseră obiectul multor discuţii sterile.
— Iertaţi-mă, dar vă pierdeţi vremea în palavre fără de sfârşit! am
exclamat plin de revoltă. Întâi de toate trebuie să facem ordine la noi
acasă. După ce-l vom răsturna pe Hitler, vom putea sta de vorbă în
alte condiţii cu duşmanii noştri. Jugulând naţional-socialismul, le
vom dovedi buna noastră credinţă.
Gördeler făcu o mutră exasperată.
— Vă daţi seama ce ar însemna pentru Germania un război civil în
condiţiile actuale? Fiţi siguri că naziştii nu vor ceda puterea fără
luptă.
Beck interveni în sprijinul meu:
— Asta şi vrem. Să-i doborâm mai înainte de a-şi veni în fire… Nu

— 270 —
este imposibil să preluăm puterea fără a provoca vărsare de sânge,
dacă vom acţiona după un plan bine gândit şi perfect pus la punct.
— Fiecare zi, fiecare ceas pe care le pierdem îngreunează situaţia
Germaniei, am reluat cu dârzenie.
Von Hassell făcu un gest de neputinţă:
— Dacă aş fi un om cu frica lui Dumnezeu, aş spune că Hitler este
protejat de Providenţă. Toate atentatele încercate împotriva lui s-au
soldat cu eşecuri. Iar dacă l-am ucide, Himmler, Göring, Goebbels,
Bormann abia aşteaptă să-i ia locul. Nu există decât o singură
soluţie, Herr General. Să dărâmăm regimul.
— De cinci ani spunem acelaşi lucru, fără să fi realizat ceva, am
replicat.
Beck a luat de pe masa de lucru un coupe-papier de oţel, al cărui
vârf l-a încercat pe mână.
— De data aceasta vom trece la acţiune. Îl avem printre noi pe
Stauffenberg…
Gördeler scăpă o exclamaţie de dezgust:
— Un vizionar, un paranoic. Nu mi-a inspirat niciodată încredere.
Beck îl privi calm.
— Vă înşelaţi, Herr Gördeler. Conjuraţia noastră avea nevoie de
dinamismul generaţiei tinere. Noi, cei bătrâni, n-am reuşit să facem
nimic. Ne-am mărginit să protestăm. Lui Hitler i-a fost uşor să
strunească încercările individuale de a-i contracara planurile şi
acţiunile. Toţi cei care ne-am ridicat glasul împotriva lui, şi am fost
destui aceştia, ne-am văzut înlăturaţi pe rând. Gândiţi-vă la von
Fritsch, la von Brauschitsch, la Halder şi la atâţia alţii… De data
aceasta ne organizăm. Plecăm la luptă pregătiţi să lovim şi să primim
lovituri! Stauffenberg nu se mulţumeşte cu proteste platonice, Herr
Gördeler.
— Socialismul lui utopic nu-mi place, Herr General, stărui
Gördeler.
M-am uitat la ceas.
— Îmi permiteţi să mă retrag. Peste două ore plec cu trenul.
Beck s-a ridicat din fotoliu.
— Mi-a făcut mare plăcere vizita dumitale, von Altenburg. Te-am
ascultat, şi i-am ascultat şi pe alţi generali. Mi-am dat seama că sunt
coapte condiţiile pentru ca să trecem la acţiune. Oamenii sunt
exasperaţi. Aveţi dreptate, Herr General. Orice întârziere poate să ne
fie fatală.
— Înainte de a muri, şi von Reichenau îşi pierduse încrederea în

— 271 —
Hitler, zise generalul Stieff.
Mi-a revenit în minte capul pătrat ca de buldog al lui von
Reichenau, monoclul înţepenit în orbita dreaptă, alura aceea ţeapănă
de ofiţer prusac. N-am înţeles niciodată cum de a reuşit Hitler să-l
îmbrobodească.
— Şi Göring şi-a pierdut încrederea, le-am spus. Nu mi-a
mărturisit, dar am dedus din atitudinea, din comportarea, din
privirea lui.
— Şi Himmler, şi Goebbels ştiu că războiul este pierdut, zise
amfitrionul. Dar se agaţă de un fir de păr. Olbricht mi-a istorisit
discuţia pe care ai purtat-o cu Himmler. Foarte instructivă.
— Şi foarte primejdioasă, am adăugat.
— Da, foarte primejdioasă, a repetat gânditor.
Am strâns mâna gazdei, i-am salutat pe ceilalţi oaspeţi şi am
părăsit încăperea. Împovărat de gânduri, am plecat spre Statul-Major
al Aerului. De acolo, am purtat cu Reichsmarschallul Göring o lungă
convorbire telefonică.
— Foarte luminoase şi concludente rapoartele dumneavoastră,
principe, m-a elogiat el. Sunt de acord cu punctul dumneavoastră de
vedere asupra tuturor chestiunilor dezbătute. Din nefericire, Keitel şi
deştepţii de la O.K.W. sunt de altă părere.
M-am întrebat dacă printre deştepţii aceia nu-l plasa şi pe Hitler.
— Vă rog să vă ocupaţi serios de situaţia din România, a atacat
din nou subiectul care-l preocupa de multă vreme. Gerstenberg a
intrat în panică. Numai Killinger este senin ca un cer de primăvară.
Nu uitaţi chestiunea petrolului. Ştiţi cât este de vitală. Vă urez
succes, principe!
Reichsmarschallul se mulţumise cu o convorbire telefonică. Demult
renunţase să se mai consume pentru remedierea unei situaţii pe care
o socotea definitiv compromisă.
Am ajuns la gară după căderea nopţii. O alarmă aeriană, urmată
de un bombardament puternic, a întârziat cu o oră plecarea trenului.
Când garnitura a ieşit din gară, o vâlvătaie roşie se întinsese ca o
pecingine asupra cerului capitalei. Berlinul ardea…

Când eram copil, zgomotul roţilor de tren în noapte avea pentru

mine un farmec deosebit. Stăteam întins în cuşetă, acoperit cu
pătura până la bărbie, şi ţineam ochii strâns închişi. Dar nu
dormeam. Mă gândeam cât este de plăcut să le simţi proteguit, în
vreme ce afară noaptea îşi zboară vălurile negre pe lângă pereţii

— 272 —
metalici ai vagoanelor.
Au trecut ani mulţi de atunci. Copilăria a zburat, pierzându-se în
amintire. Au trecut atât de mulţi ani, încât mă întreb cu minunare
dacă am fost copil vreodată. Nu reuşesc să mă identific cu făptura
aceea zglobie şi măruntă. Parcă am face parte din lumi diferite.
Acum sunt bătrân. Am 54 de ani. Tâmplele mi s-au albit.
Câteodată îmi spun că nu mi-am pierdut încă vioiciunea tinereţii. Că
sunt cel mult vârstnic. Mă înşel însă pe mine însumi.
Nu pot dormi. Insomnia, grijile mă ţin treaz. Mă crispez ori de câte
ori, la vreo curbă, vagoanele târâte în viteza lor ameţitoare se pleacă,
legănându-se în pendulări când mai repezi, când mai încete.
Câteodată am impresia că trenul va sări de pe linie. O teamă
absurdă, iraţională, care face să mi se strângă inima şi să mi se taie
respiraţia. Mă gândesc că podul de care ne apropiem – şi pe care nu-l
văd – poate să fie minat. Aştept explozia, care întârzie. Trenul goneşte
în noapte. Trece peste un pod şi peste încă unul. Apoi opreşte într-o
gară. Mă ridic în cot şi dau puţin la o parte perdeaua. Uneori
peroanele sunt goale. Alteori – şi aceasta se întâmplă cel mai des –
furnicar de oameni se agită pe culoarul bătut de vânturi dintre
vagoane şi faţada gării. Văd soldaţi, femei, copii zgribuliţi. Şi mă
cuprinde ruşinea la gândul că stau în compartimentul acela cald,
într-o cuşetă cu cearşafuri albe ca zăpada. Deasupra mea, altă
cuşetă zace nefolosită. Oamenii de pe peron se uită cu invidie şi poate
cu ură la trenul meu special. Când văd soldaţi sau ofiţeri apărând pe
la ferestre, le trece paraponul. Ştiu că militarii aceştia merg spre est.
Şi oamenilor de pe peron li se încreţeşte pielea. Nici unul din ei nu
mai jinduieşte după vagoanele lungi şi grele. Mortul acoperit cu
decoraţii şi purtat într-un sicriu de bronz nu este niciodată invidiat
de trecătorul anonim, jerpelit şi înfrigurat, care stă pe margine de
drum.
Apoi trenul se pune în mişcare. Peronul, cu furnicarul lui de
oameni, se deplasează în urmă cu încetineală, apoi din ce în ce mai
repede. Trecem pe lângă alte trenuri staţionate, militare, de călători
sau de marfă, şi ne afundăm iarăşi în noapte. Las perdeaua. Dar nu
pot să adorm. Gânduri negre, ca şi bezna de afară, prind să se
învârtească în jurul meu ca într-un macabru dans al morţii.
Aprind lumina de la capul patului. Compartimentul, îmbrăcat în
lemn de trandafir, alămurile strălucitoare, aşternutul alb şi moale,
covorul gros cu tonuri purpurii apar în toată frumuseţea lor.
Când eram copil, înfăţişarea unui vagon cu paturi mă încânta. Azi

— 273 —
mă face să mă încrâncenez, ca şi în faţa unui instrument de tortură.
Deschid o carte poliţistă. O pagină, două le parcurg cu atenţie.
Apoi ochii prind să se plimbe automat asupra rândurilor tipărite, fără
ca mintea să le mai tălmăcească sensul. Gândurile se bulucesc
iarăşi. Eroul romanului se bate într-o tavernă cu o ceată de bandiţi.
Acţiunea este dinamică, dar eu, învins, închid cartea şi sting lumina.
Încerc să dorm.
Aprind din nou lumina. După zece minute o sting iarăşi. Manevra
aceasta durează până ce mijesc zorile. Ridic perdeaua. Abia atunci mi
se lasă peste pleoape un somn greu, de plumb.
Dimineaţa mă mai înviorează. Fac un duş. Vagonul meu este
înzestrat cu toate comodităţile. Mă bărbieresc, mă îmbrac, apoi îmi
iau micul dejun, îndeobşte frugal.
Trec în cabinetul meu de lucru. Rezolv corespondenţa urgentă. În
vagonul-restaurant, folosit şi pentru conferinţe, ofiţerii mei de stat-
major s-au adunat pentru trecerea în revistă a situaţiei militare, care
are loc în fiecare dimineaţă. Conferinţa se va desfăşura după un
ceremonial imuabil. Cei mai vechi ofiţer îmi prezintă raportul, apoi
şeful de stat-major, sau locţiitorul său expune situaţia de pe fronturi.
Şefii de serviciu şi comandanţii de mari unităţi prezenţi fac
completări dacă este cazul. Se dă citire ordinelor sau directivelor
sosite de la O.K.W. În lumina lor studiez situaţia şi iau hotărâri în
consecinţă. Şeful de stat-major le cristalizează într-un ordin de
operaţii trimis unităţilor din subordine. Uneori conferinţa durează ore
întregi. După încheierea discuţiilor, urmează inspectarea diferitelor
comandamente şi unităţi.
Când mă aflu în deplasare cu trenul, mă retrag în cabinetul meu
de lucru. După rezolvarea chestiunilor curente, mă cufund în lectura
tratatelor de strategie militară ori studiez dosarele prototipurilor de
avioane care urmează să intre în dotarea forţelor noastre aeriene.
Ocupaţiile nu lipsesc. Adeseori uit că trebuie să iau masa de prânz…
Din Berlin am plecat cu inima grea. Mă obseda imaginea oraşului
în flăcări. Cuvintele lui Ludendorff îmi reveneau în minte cu frecvenţa
unor lovituri de ciocan: „În viitorul război, teatrul operaţiilor va
cuprinde întreg teritoriul statelor angajate. Nu numai armatele, dar şi
popoarele vor fi supuse consecinţelor războiului. Direct – datorită
ostilităţilor. Indirect – datorită blocusului şi propagandei. Războiul
total nu va fi dirijat numai împotriva armatelor, ci va viza şi popoarele
respective. Va fi o realitate nemiloasă şi indiscutabilă. Toate
mijloacele de luptă imaginabile vor fi puse la dispoziţia acestui

— 274 —
război.”
Vorbele lui Ludendorff erau profetice: mult glorificatul Blitzkrieg se
transformase într-un război total, care înghiţea milioane şi milioane
de oameni.
Când s-a luminat de ziuă, ajunsesem deja pe teritoriul Ungariei.
Mai bine zis, pe teritoriul Transilvaniei româneşti, devenit unguresc
prin voinţa lui Hitler. Am trecut prin Cluj dimineaţa, în jurul orei 8.
În timpul scurtei opriri în gară, am coborât din tren. M-am plimbat
puţin pe peron. Am remarcat un fapt semnificativ. Cei mai mulţi civili
vorbeau româneşte. Doar militarii şi personalul superior al gării erau
în exclusivitate unguri. Inepţia lui Hitler, care împarte teritoriile
statelor ocupate sau satelite cu uşurinţa cu care ar tăia un tort sau
un cozonac, atinge proporţii patologice. Îi cunoşteam principiul:
Divide et impera. Îl descoperise probabil prin vreun dicţionar, îl
adoptase, plin de încântare, şi îi aplica mai ales unde nu trebuia.
La Cluj a venit să mă salute un ofiţer atât de servil, încât mi-a
făcut greaţă. Aducea laude extravagante Führerului, pe care-l
asemuia cu Alexandru cel Mare. Cred că ar fi fost mai aproape de
adevăr dacă l-ar fi comparat cu Attila.
Mi-am continuat drumul spre Braşov. Cerul era acoperit de nori
cenuşii. Aproape de Braşov, norii au prins să se destrame şi cerul să
se limpezească. Am deschis geamul şi am lăsat aerul să năvălească
în compartiment. Mirosea a primăvară şi a brazi. Carpaţii se profilau
la orizont, în veşminte aurite. Când trenul a început să urce pe Valea
Timişului, nu m-am mai mişcat de la geam. Uitasem de griji. Peisajul
îmi amintea Tirolul în care mă născusem.
Von Geist se afla lângă mine, dar nu scotea un cuvânt, nu voia să
mă tulbure.
La 3, am ajuns la Predeal. Nu mă mai simţisem de multă vreme
atât de bine dispus. Am mâncat cu poftă mâncarea soldăţească. Mi-a
părut delicioasă.
Von Geist s-a uitat la ceas.
— De cincisprezece minute stăm în gara aceasta… Ce urâtă era
vremea până la Braşov şi ce frumoasă s-a făcut acum! Parcă am fi în
Italia.
— România este o ţară frumoasă, i-am răspuns. Pentru că tot
avem de aşteptat, hai să ne plimbăm pe peron.
Era încă frig. Mi-am îmbrăcat mantaua, mi-am pus cascheta şi,
urmat de von Geist, am coborât din vagon. Colonelul Merian şi
locotenent-colonelul Melchinger se plimbau, făcând să răsune

— 275 —
pardoseala peronului sub cizmele lor. Şi câţiva gradaţi coborâseră din
tren.
Ofiţerii s-au apropiat de mine.
— Întârzierea aceasta e de neînţeles, Herr General, a rostit
Melchinger.
Şi locotenentul Busch se alătură grupului nostru.
Din biroul de mişcare au ieşit câţiva S.S.-işti, urmaţi de şeful gării.
Păşind cadenţat, s-au îndreptat spre mine. Le-am remarcat mutrele
încruntate. Când au ajuns în dreptul meu, au izbit călcâiele şi au
ridicat braţul în semn de salut.
— Heil Hitler! au rostit în cor.
Erau trei la număr. Şeful lor, un individ cu o lungă cicatrice pe
obrazul stâng – care mi-a amintit cicatricea şi mutra de brută a lui
Kaltenbrunner – a luat cuvântul, prezentându-se:
— Am onoarea să mă prezint, Sturmbannführer Gerbardt Adalbert
Grunau, şeful Gestapoului din România.
Am răspuns ducând mâna la cozorocul caschetei.
— Sunt nevoit să vă anunţ o veste proastă, Herr General. Un tren
german cu muniţii, care preceda garnitura dumneavoastră, a fost
aruncat în aer dincolo de Azuga.
Von Geist a zâmbit acru.
— Frumos ne inaugurăm activitatea în România.
— Riscurile războiului, Herr Oberst, interveni Melchinger, filozof.
— Mă tem că era vizat trenul dumneavoastră, zise
Sturmbannführerul Grunau. Garnitura de muniţii a fost întâmplător
lăsată să vă preceadă. S-a uitat crunt la şeful de gară, îngălbenit de
spaimă. Din cercetările mele reiese că trecerea trenului
dumneavoastră de comandament era cunoscută şi de persoane
dinafara căilor ferate. Vom stabili în curând răspunderile.
Un maior român de jandarmi şi un civil pântecos mi se înfăţişară,
salutând cu gesturi precise. Ofiţerul îşi declină numele şi calitatea.
Maiorul Petre Vântu din Legiunea de jandarmi Braşov. Îmi prezentă
şi pe însoţitorul său, inspectorul Petrescu, de la căile ferate. Maiorul
îmi explică pe scurt, într-o germană aproximativă, modul în care se
produsese atentatul. Autorităţile româneşti, Siguranţa şi
Jandarmeria, în colaborare cu reprezentanţii autorităţilor germane,
depun toate eforturile pentru descoperirea făptaşilor şi pentru
împiedicarea repetării acestor acte.
Cunoşteam placa. O auzisem şi în Franţa, şi în Italia, şi în Rusia.
Atentatele acestea endemice intraseră în ordinea firească a lucrurilor.

— 276 —
 — Şi se mai spune că ne aflăm într-o ţară aliată! exclamă von
Geist.
— Vom face în curând ordine, zise Sturmbannführerul Grunau,
rostogolindu-şi furios ochii.
Inspectorul de la căile ferate mă asigură că în câteva ore linia va fi
reparată şi că trenul îşi va continua drumul spre Bucureşti.
— Herr General nu-şi poate pierde vremea aşteptând repararea
liniei, îl repezi Grunau.
Inspectorul ridică din umeri.
Sturmbannführerul mi se adresă cu politeţe:
— Pot să vă pun la dispoziţie, Herr General, trei maşini care să vă
transporte până la Bucureşti, împreună cu ofiţerii dumneavoastră de
stat-major.
I-am mulţumit, apoi m-am adresat maiorului de jandarmi:
— Sunt multe victime?
— Treizeci şi nouă de morţi şi cincisprezece răniţi. Garda trenului.
— Germani?
— Germani, Herr General.
— Şi români?
— Optsprezece morţi. Întreg personalul trenului, în cap cu
mecanicul.
Am clătinat cu tristeţe capul.
— Sunt consternat de această nenorocire.
Urmat de Grunau, de cei doi români, de inginerul Haag şi de
ofiţerii superiori care aveau să mă însoţească până la Bucureşti, m-
am îndreptat spre maşinile care ne aşteptau în piaţa gării. Grunau
mi-a pus la dispoziţie Horsch-ul său. L-am poftit să ia loc alături de
mine.
— Aş vrea să văd trenul aruncat în aer, i-am spus.
— Cum ordonaţi, Herr General.
Caravana de automobile, la care se adăugase şi un Chevrolet al
maiorului de jandarmi, s-a pus în mişcare.
Dincolo de Azuga, maşinile s-au oprit.
— Am ajuns, Herr General, îmi spuse Grunau. Dacă doriţi să
vedeţi trenul aruncat în aer, va trebui să coborâm în vale. Panta e
uşoară.
Două companii româneşti de geniu şi un mare număr de muncitori
de la Căile Ferate se străduiau să refacă în cel mai scurt timp calea
ferată distrusă.
— N-a mai rămas nimic, rosti printre dinţi Gerbardt Grunau.

— 277 —
 Cu mâinile afundate în buzunarele hainei de piele, se uita
posomorât la rămăşiţele vagoanelor. Buzele strânse. Învineţite, se
subţiaseră ca două fire de aţă. Muşchii fălcilor îi jucau sub obrazul
roşcovan, ras proaspăt.
— Nichts, nichts, nichts, repeta el ca un leit-motiv.
— Au scăpat neatinşi cinci ostaşi germani, se grăbi să-l anunţe un
civil voinic, cu obrazul striat de vinişoare cu sânge.
Deşi vremea era răcoroasă, civilul îşi ştergea cu batista fruntea
asudată.
— Inspectorul-şef Vasiliu Turbatu, de la Siguranţă, mi-l prezentă
Grunau.
Ochii sticloşi ai S.S.-istului se aţintiră asupra inspectorului. Îl
fulgeră cu o replică dură:
— Mulţumesc! Cinci ostaşi din cincizeci şi şase. Dar despre tren?…
Despre tren ce aveţi de spus? Muniţia aceasta era destinată frontului.
Inspectorul-şef ridică neputincios din umeri.
Maiorul de jandarmi se grăbi să intervină.
— Patrulele bat munţii. Prinderea atentatorilor nu va întârzia.
Grunau râse sarcastic:
— Veţi pune mâna pe ei aşa cum aţi pus mâna şi pe ceilalţi indivizi
care au sabotat atâtea trenuri germane. Ofiţerii şi soldaţii germani nu
sunt în siguranţă pe căile dumneavoastră ferate. Trebuie să fac o
constatare regretabilă. Autorităţile româneşti nu sunt la înălţimea
sarcinilor încredinţate. Sunteţi depăşiţi de evenimente. Va trebui să
raportez şefilor mei ierarhici această inadmisibilă stare de lucruri. Se
întoarse spre mine:
— Regret, Herr General, că la intrarea dumneavoastră în România
vă ofer un asemenea spectacol. Dacă aş avea mâinile libere, aş şti să
fac imediat ordine.
L-am privit ironic.
— Ordinea de care vorbeşti dumneata ar genera şi mai multă
dezordine.
— Mă iertaţi, Herr General, că îmi permit să am alt punct de vedere
decât al dumneavoastră. Măsurile drastice sunt salutare.
Instrucţiunile excelenţei-sale Reichsführerul S.S. Heinrich Himmler
sunt categorice.
N-avea rost să-mi pierd vremea, angajând o discuţie în
contradictoriu cu acest S.S.-ist obtuz, îndoctrinat de Himmler.
Rezultatele politicii lor de opresiune se puteau aprecia mai ales în
Rusia. Abuzurile, execuţiile, asasinatele în masă săvârşite de S.S.-işti

— 278 —
ridicaseră toată populaţia împotriva noastră. Sturmbannführerul
Grunau năzuia să introducă aceste procedee şi în România.
Mergeam printre sfărâmăturile vagoanelor, când unul din
însoţitorii lui Grunau a strigat alarmat:
— Atenţie, Herr Sturmbannführer! Să nu călcaţi pe grenadele
acelea neexplodate.
Grunau a sărit în lături cu o agilitate remarcabilă pentru
corpolenţa sa. Ochii i se rotunjiseră, plini de spaimă. Îl îngrozea
moartea pe Sturmbannführerul Grunau.
— Mulţumesc, Helfferich, zise el.
Din clipa aceea, înflăcărarea lui belicoasă s-a stins ca un foc de
paie. Mă urma gâfâind printre sfărâmături, călcând cu grijă, ca şi
când s-ar fi ferit să nu trezească nişte vipere ascunse prin iarbă.
Puţin lipsise să nu aibă soarta trenului. Deodată zâmbi. Un zâmbet
înveninat, care semăna mai degrabă a r în jet:
— Dacă săream în aer, îmi luai locul, Helfferich. Ai pierdut ocazia
să te bucuri de o înaintare.
Se pare că acelaşi raţionament îl făcuse şi Helfferich, căci îşi
muşcă buzele. Cred totuşi că nu era cazul să fie supărat. Judecând
după întorsătura pe care o luase războiul, şi după pierderile
înregistrate de cadrele armatei germane, cât şi de cele ale trupelor
S.S., n-ar fi exclus să ajungă Obersturmbannführer în mai puţin de
doi ani. Dacă bineînţeles războiul va mai dura doi ani, ceea ce era
îndoielnic.
Ne-am înapoiat la maşini. L-am poftit pe Grunau lângă mine.
Voiam să aflu noutăţi despre România. Ştiam că mi le va prezenta în
mod denaturat, dar nu mi-ar fi fost greu să despart grâul de neghină.
Aveam experienţă. Contactele cu aceşti satrapi sângeroşi nu erau de
ieri. Le cunoşteam mentalitatea.
Horsch-ul în care mă aflam gonea urmat de celelalte maşini.
— Odată cu lăsatul nopţii vom fi la Bucureşti, zise Grunau.
— Eşti de multă vreme în România? l-am întrebat.
— De aproape doi ani, Herr General.
— Ai avut noroc, Herr Sturmbannführer. Posturile din Franţa şi din
România sunt cele mai căutate.
Grunau a râs în colţul gurii:
— Aş fi preferat să fiu detaşat în Polonia. Acolo, cel puţin, îmi
puteam face datoria din plin. Aici, în România, sunt legat de mâini şi
de picioare. Românii sunt independenţi. Îşi dirijează poliţia,
siguranţa, jandarmeria aşa cum socotesc de cuviinţă. Râse iarăşi. Nu

— 279 —
mi-a plăcut niciodată să mucezesc, Herr General. În afară de
atribuţiile legale, îmi asum, cu de la mine putere, unele libertăţi…
Acţionez destul de dur, Herr General, fără să-i las pe români să
prindă de veste.
În privinţa aceasta nu-mi făceam griji. Nu era Grunau omul care
să stea cu braţele încrucişate.
— Dacă n-aş proceda aşa cum cred că este mai bine, am fi ajuns
pe geantă, Herr General.
Explicaţia lui vulgară mi-a lovit neplăcut auzul.
Lângă Grunau mă simţeam ca în preajma unei reptile. Grunau era
în plină euforie. Himmler îi elogiase crimele. Se putea o consacrare
mai categorică? Grunau a plecat capul spre mine, vorbindu-mi
confidenţial. Din gura lui cu gingii vinete a răbufnit o duhoare de
usturoi care m-a făcut să mă trag involuntar înapoi.
— Trebuie să vă previn, Herr General. Aici în România să fiţi cu
ochii în patru. Românii sunt aliaţii noştri numai cu numele.
Nu m-am mai putut stăpâni:
— În clipa aceasta crezi că există în întreaga Europă vreun popor
străin care să ne iubească?
— Nu avem nevoie de iubirea lor, rosti dârz. Să ne ştie de frică.
Asta vrem.
— Românii nu au suflet rău…
— Nu ştiu dacă îl au rău sau bun. Ştiu însă cu precizie că nu ne
au la stomac.
Se vârî iarăşi în colţul său, scăpându-mă de mirosul dezgustător
de usturoi şi de fermentaţie intestinală. Am deschis puţin geamul, să
intre aer curat.
— Când te afli într-o ţară cucerită, te comporţi ca atare. Tai şi
spânzuri. Astea sunt legile războiului. Aici trebuie să ne purtăm cu
menajamente… Rămâneţi mult timp în România, Herr General?
— Totul e în funcţie de îndeplinirea unei misiuni.
M-a privit întrebător, apoi a înclinat din cap în semn de
încuviinţare.
— Am înţeles… S-a scormonit prin buzunare. Îmi permiteţi să-mi
aprind o ţigară?
— Te rog.
Preferam mirosul fumului de ţigară efluviilor de usturoi care
continuau să vină dinspre Grunau.
A scos din buzunar o tabacheră de aur, cu un monogram care nu
avea nici o legătură cu numele lui. Mi-a oferit tabachera deschisă.

— 280 —
 — Ţigări bulgăreşti! m-a îmbiat el. Foarte bune.
— Mulţumesc. Poate mai târziu.
Mi-era scârbă să mă ating de ţigările lui. Şi-a ales una şi a aprins-
o. A pufăit cu voluptate.
— În timpul şederii dumneavoastră în România veţi avea prilejul
să vă convingeţi de adevărul spuselor mele. Herr General… M-a privit
pieziş şi a zâmbit: Nu mă credeţi, nu-i aşa?
— N-am spus acest lucru, Herr Sturmbannführer.
A mai tras câteva fumuri în piept, a tuşit şi a strâmbat din nas.
— Am o tuse tabagică turbată. Fumez câte patru pachete de ţigări
pe zi… Aveţi tot timpul să vă schimbaţi părerea.
— Părerea?
— Părerea despre români. Într-un fel vă înţeleg simpatia. Soţia
dumneavoastră era româncă, nu-i aşa?
Era bine informat Grunau asupra trecutului meu.
— Da, era româncă. O femeie remarcabilă.
— Familia defunctei dumneavoastră soţii este cunoscută pentru
sentimentele ei germanofobe.
— Da? Îmi spuneţi un lucru nou.
— În casa doamnei Sultana Basarab, soacra dumneavoastră, îşi
dau întâlnire numeroşi duşmani ai Germaniei.
„Ai Germaniei naziste, Herr Grunau”, am fost ispitit să-i răspund.
Dar m-am abţinut. Nazismul avea duşmani înverşunaţi până şi în
interiorul Germaniei. Nu mă miram că românii îngroşau numărul
vrăjmaşilor ţării noastre. Ajunseseră să identifice naţional-
socialismul cu Germania, şi pe germani cu hitleriştii…
Grunau socotea probabil că îmi făcuse un mare serviciu,
avertizându-mă de pericolele care mă pândeau în casa Sultanei
Basarab. Se aştepta să-i mulţumesc poate pentru serviciul pe care
mi-l făcea. I-am refuzat această satisfacţie.
Stătea în colţul său şi îşi fuma ţigara. Tăcerea mea l-a derutat. A
tăcut şi el. Mă privea cu coada ochiului. Poate că ar fi încercat să mă
descoasă, dar îl intimida aurul încolăcit al epoleţilor mei. Nu cred că
avusese adeseori prilejul să stea alături de un general de armată.
Deşi îmi era ostil prin definiţie – simţeam instinctiv acest lucru – nu
îndrăznea să mă inoportuneze, continuându-şi comentariile asupra
persoanelor care frecventau casa soacrei mele. Îşi dădea seama, cred,
că făcuse o gafă, atacând fără pregătire un subiect atât de delicat. Se
întreba desigur ce rol ascuns jucam în armată. În afara celui oficial
de general. Reichssicherheitshauptamt – Oficiul Central de Siguranţă

— 281 —
al Reichului – denumit pe scurt R.S.H.A. şi în special Amt-ul IV,
cunoscut sub numele de Gestapo, suspecta toţi ofiţerii, pe care-i
socotea capabili de cele mai josnice laşităţi şi trădări. Am auzit din
culisele Abwehrului că Himmler dăduse ordin unui grup de chimişti
să descopere o substanţă susceptibilă să determine persoanei căreia
îi era administrată o stare psihică propice unor destăinuiri totale. Cu
alte cuvinte, posibilitatea de a smulge unui om adevărul, anihilându-i
liberul arbitru şi instinctul de conservare, siluindu-i voinţa şi
eliminându-i orice şansă de a-şi mai face rezerve mintale.
Hitler şi Himmler voiau să înrobească nu numai corpul oamenilor,
ci şi creierul lor.
Deodată Grunau şi-a dus mâna la pistol. După o cotitură a
drumului, mascată de o perdea deasă de brazi, apăruse o camionetă
oprită aproape de mijlocul şoselei. Doi indivizi trebăluiau lângă o
roată demontată. Horsetrul a trecut ca o nălucă pe lângă cei doi inşi.
Grunau şi-a dus mâna la gură. Şi-a mângâiat buzele cu un gest
lateral, nefiresc, apoi mi-a zâmbit jenat.
— De la o vreme sunt cam nervos. Agenţi de-ai mei au fost
victimele unor atacuri armate, săvârşite de necunoscuţi. Pe unul l-
am găsit în locuinţa sa, cu un cuţit în spate. Pe altul l-am văzut mort
la volan. Un glonte perforase parbrizul şi îl lovise drept în frunte. Mă
mir cum de a reuşit să oprească maşina.
— I-aţi prins pe făptaşi?
— Nu. Nu i-am prins. Dar n-au să-mi scape. Am pus pe urma lor
cei mai buni copoi.
— Poliţia românească, Siguranţa, nu vă ajută?
Grunau a făcut un gest circular, descriind cu vârful ţigării o
circumferinţă aurie, perfect vizibilă pe fundalul vălurilor înserării.
— Stadiul actual… hm, al războiului i-a făcut să-şi piardă curajul.
Şovăie şi aceia care în anii trecuţi se arătau cei mai zeloşi prieteni ai
Germaniei. Starea asta de incertitudine îi înnebuneşte. Şi în cercurile
guvernamentale se simte o oarecare nervozitate.
Aerul care năvălea pe fereastra deschisă izgonise mirosul de
usturoi şi fumul de ţigară. Dar mi se făcuse frig. Am ridicat geamul.
Abia aşteptam să ajungem la Bucureşti. Prezenţa lui Grunau
începuse să mă exaspereze. Suficienţa cu care îmi turna teorii politice
era grotescă. Regretam că acceptasem să mă folosesc de maşinile
puse de el la dispoziţie. Ar fi fost preferabil să cer telefonic mijloace
de locomoţie unităţilor noastre din Braşov. Dar aş mai fi pierdut o oră
sau două.

— 282 —
 Se întunecase când am trecut prin Ploieşti. Luna poleia cu argint
şoseaua asfaltată. În Germania nopţile senine erau temute, deoarece
favorizau incursiunile bombardierelor inamice. Aici, în România,
lumea nu se temea de atacurile aeriene. Pe la unele ferestre,
defectuos camuflate, se vedea câte o geană de lumină. Maşinile cu
care ne întâlneam semnalizau optic, folosind faza mare. În Germania
faza mare era riguros interzisă. Când am trecut pe lângă rafinăria
Brazi, Grunau, inspirat probabil de siluetele instalaţiilor argintate de
lună, a început să-mi vorbească de actele de sabotaj săvârşite în
sectorul industrial şi extractiv. Mi-a înşiruit volubil exemple în
sprijinul afirmaţiei sale. Nu le-am urmărit cu atenţie. Logoreea lui
dezlănţuită, vulgarităţile, violenţele verbale, peste care se suprapunea
mirosul acela imposibil, m-au ameţit. La un moment dat n-am mai
putut să-i suport prezenţa. Am pretextat că trebuie să dictez şefului
meu de stat-major un raport confidenţial către O.K.W. Aceasta mă
silea să mă lipsesc de compania sa, dar la Bucureşti vom mai sta de
vorbă asupra sabotajelor din România. Când a auzit de O.K.W., i s-a
pus un nod în gât. S-a bâlbâit, ordonând şoferului să oprească. A
coborât, poftindu-l pe von Geist să-i ia locul. I-am compătimit pe
Heilingsdorff şi pe Merian pentru dezagrementele companiei lui
Grunau.
Când l-am văzut pe von Geist lângă mine, am respirat. Am lăsat
geamul deschis, până s-a schimbat aerul viciat din maşină. M-am
felicitat, fiindcă şoferul şi adjunctul lui Grunau, Sturmhauptführerul
Helfferich, erau despărţiţi de noi printr-un geam gros. Reuşeam astfel
să respir alt aer decât cei doi S.S.-işti.
— Am crezut că mă sufoc, von Geist, i-am spus. Acest Grunau are
toate însuşirile unui derbedeu. O concluzie la care ajunge orice om
cu bun-simţ, silit să întreţină o oră de discuţie cu acest personaj. Pe
triste mâini a încăput securitatea germană. Ca să scap de el, am
invocat întocmirea unui mesaj urgent către O.K.W. Acest individ cu
năravuri de satrap s-a făcut mic şi umil când m-a auzit rostind
iniţialele fatidice. Parcă l-aş fi vestit că a sosit judecata de apoi şi că
pe tronul ceresc se află Hitler, asistat de Himmler.
Am închis ochii. Ce bine mă simţeam lângă un ofiţer de-al meu.
Până la Bucureşti n-am mai scos nici un cuvânt. Mă gândeam la
întrevederile pe care urma să le am în zilele următoare. Întrevederi
spinoase, care nu-mi prevesteau izbânzi uşoare. Mareşalul
Antonescu îşi mai schimbase atitudinea în ultima vreme. În
noiembrie ’940, cu prilejul primei sale întâlniri cu Hitler, se arătase

— 283 —
acomodant. Pe atunci, cel de-al treilea Reich se afla în apogeu. Statul
polonez încetase să mai existe. Franţa se prăbuşise. Anglia se
închisese ca un melc în cochilie. Germania dicta legile ei Europei.
Von Ribbentrop, care a asistat la această întrevedere, mi-a declarat
ulterior, cu emfaza lui de parvenit, că discuţiile au durat patru ore şi
că în cursul acestora Antonescu şi-a luat angajamentul de a respecta
cu stricteţe acordul prin care aderase la Pactul Tripartit, precum şi
de a îngădui Misiunii militare germane din România să reorganizeze
armată română. Cu alte cuvinte, să o facă dependentă de forţele
militare germane.
Începutul iernii lui ’942 a marcat o întorsătură în soarta
războiului. Trupele noastre ajunseseră până în Caucaz şi până la
Volga. În ciuda acestor succese spectaculoase, obiectivele propuse nu
fuseseră atinse. Armata germană era la capătul suflului. Fenomenele
premonitorii dezastrului de la Stalingrad se făceau simţite. Campania
din Africa de Nord se apropia de un final catastrofal, în ciuda
geniului lui Rommel.
În acea epocă – mai precis la sfârşitul lui octombrie –
Feldmarschallul Keitel i-a trimis mareşalului Antonescu un mesaj
care echivala cu un strigăt de alarmă. Îi solicita intervenţia
personală, în scopul livrării grabnice a unor uriaşe cantităţi de
carburanţi, indispensabile continuării operaţiilor din Mediterana ale
flotei militare italiene. Keitel îl informa pe conducătorul statului
român că orice întârziere a furnizării acestor carburanţi compromitea
posibilitatea de a se transporta pe mare materialul de război necesar
forţelor germano-italiene, încleştate într-o bătălie hotărâtoare cu
blindatele mareşalului Montgomery. Keitel încheia mesajul
exprimându-şi încrederea că intervenţia personală a lui Antonescu va
determina accelerarea expedierii acestui „ajutor indispensabil”.
Conducătorul României se mărginise să-i răspundă politicos, dar
rece, că toate cantităţile de carburanţi cuprinse în acordurile
încheiate cu statul german fuseseră livrate şi că România se afla în
imposibilitate de a suplimenta cifrele prevăzute iniţial. Antonescu
încerca să aurească pilula, făgăduind că va lua măsuri spre a se
realiza economii în consumul intern. Cantităţile devenite astfel
disponibile vor fi trimise aliaţilor săi germani şi italieni. În încheiere,
îl asigura pe Keitel de respectul şi devotamentul său. În esenţă, însă,
Keitel nu obţinuse nimic. Antonescu amintea o bătrână mătuşă care
refuză să-şi mai deschidă punga pentru nepotul risipitor.
Incontestabil, lipsa de carburanţi, care a compromis numeroase

— 284 —
acţiuni militare pe Frontul de Est, a fost determinată într-o măsură
importantă de greutăţile făcute de România în livrarea petrolului şi a
derivaţilor lui.
În cadrul unei conferinţe pe care Hitler a ţinut-o la Poltava în
ianuarie ’942 cu generalii din Grupul de armate Sud, a făcut unele
declaraţii care aveau să se dovedească profetice:
— Dacă nu ajung la petrolul de la Maikop sau Groznîi, va trebui să
lichidez acest război.
Stăpânul celui de-al treilea Reich nu a reuşit să pună mâna pe
regiunile petrolifere ruseşti. A fost nevoit să se limiteze la România,
singura lui sursă importantă de petrol. Acum şi această sursă
devenea pe zi ce trece mai problematică, ba chiar pe cale de a
secătui. Dacă înaintarea ruşilor nu putea fi zăgăzuită – şi şansele
unei stabilizări a frontului erau minime – România şi petrolul ei
aveau să cadă ca nişte fructe coapte în mâna inamicilor noştri. În
clipa când se va petrece acest fapt se va putea spune că virtual
războiul a luat sfârşit.
Acum trebuia să mă prezint lui Antonescu. Să obţin în ’944 ceea
ce Keitel nu reuşise să obţină în ’942. Aveam un rol nu numai ingrat,
dar şi imposibil. Hitler – iritat de carenţa tot mai accentuată a
autorităţilor româneşti – fusese ispitit la un moment dat să declare
România teritoriu ocupat şi să înlăture regimul de la Bucureşti,
reeditând lovitura din Italia, unde armata germană preluase
conducerea ţării. Renunţase la această idee, fiindcă frământările din
România, inerente unor asemenea răsturnări, ar fi riscat să
compromită situaţia frontului, care se apropia îngrijorător de
frontierele româneşti.
Hitler fusese adeseori prevenit de regentul Horthy, al Ungariei,
care îşi manifestase neîncrederea sa în ceea ce priveşte loialitatea
României faţă de Axă.
Nu îmi făceam iluzii asupra rezultatelor pe care aveam să le obţin.
Îmi îndeplineam însă datoria. Mai mult nu mi se putea cere…
La Bucureşti se făcuseră pregătiri în vederea sosirii mele. Mi se
rezervase un apartament la „Athenee Palace”, iar generalul
Gerstenberg, şeful Misiunii aeriene germane din România, mă
aştepta în holul hotelului. Când m-a văzut intrând, s-a repezit cu
atâta râvnă în întâmpinarea mea, încât s-a împiedicat de un covor.
Tumba pe care era s-o facă mi-a stârnit râsul. M-am stăpânit însă la
timp, aşa că am putut să-i întind grav şi senin o mână, pe care mi-a
strâns-o cu solemnitate.

— 285 —
 Gerstenberg era mărunt şi grăsuţ. Obrajii bucălaţi, roşcovani îi
dădeau o înfăţişare de copil bătrân. M-a condus până în
apartamentul meu. Fiindcă mi-era sete, am comandat şampanie.
După ce ne-am instalat comod în fotolii, l-am întrebat zâmbind:
— Rapoartele trimise de dumneavoastră la Statul-Major al Aerului
vădesc o nervozitate care ne-a dat de gândit. Ce anume v-a făcut să
ajungeţi la concluzia că situaţia trupelor noastre din România este
deosebit de precară? Generalul Hansen vă împărtăşeşte punctul de
vedere?
Von Geist, care asista la întrevedere, stătea nemişcat ca un bronz
în fotoliul său.
Gerstenberg a pus atent paharul său pe măsuţa joasă, s-a răsucit
pe scaun, apoi a tuşit spre a-şi drege glasul:
— Aici, în România, suntem trataţi de la o vreme ca într-o ţară
inamică.
— Românii nu ne-au arătat niciodată prea multă simpatie, Herr
General.
— Este mai mult decât o lipsă de simpatie, a replicat.
Lumânările electrice din candelabrul central şi din girondolele de
pe comodă făceau să-i lucească obrazul rotund şi întins ca de sugar.
— Am înaintat nenumărate adrese Secţiei de legătură cu Armatele
aliate, din Marele Stat-Major Român, în care le-am semnalat o serie
de acte grave săvârşite de elemente duşmănoase. Le-am adus, de
pildă, la cunoştinţă că numărul tăierilor de cabluri ale liniilor
telefonice a sporit considerabil în ultima vreme. Presupunerea că ne
aflăm în faţa unui furt de materiale ar fi părut întemeiată dacă
asemenea furturi de cabluri s-ar fi întâmplat sporadic. Am ţinut să
previn Marele Stat-Major Român că voi fi nevoit să sesizez cele mai
înalte foruri româneşti şi germane în cazul că autorităţile de resort
nu vor izbuti să pună capăt acestor sabotaje.
— Şi ce răspuns aţi primit? l-am întrebat curios.
— Am primit asigurări că se vor lua măsurile cele mai severe.
— Iar rezultatele?
— Au fost egale cu zero, a replicat Gerstenberg, ştergându-şi cu
batista sudoarea de pe frunte şi de pe obrajii bucălaţi. S-au mai
întâmplat şi alte fapte tot atât de grave. Depozite militare germane au
fost incendiate.
— Incendiile acestea nu s-au datorat cumva neglijenţei soldaţilor
noştri?
— Ah, nu, Herr General! Anchetele au constatat în mod indubitabil

— 286 —
că de fiecare dată a fost vorba de o mână criminală. Gerstenberg şi-a
încreţit fruntea. Românii trebuie să ştie că răbdarea noastră are
margini.
Von Geist a umplut din nou paharele cu şampanie.
— Mulţumesc, von Geist, i-am zâmbit.
M-am întors spre Gerstenberg.
— De la o vreme, nu numai românii, ci şi italienii, francezii.
Olandezii nu se mai sperie de mânia noastră. De când au văzut că nu
mai suntem invincibili, ne tratează altfel. N-ai observat acest lucru,
Herr General Gerstenberg?
— Am observat, Herr General.
Am clătinat din cap:
— Va trebui să vă înarmaţi cu foarte multă răbdare, Herr General.
Gerstenberg s-a îmbăţoşat belicos:
— Să acceptăm cu seninătate uciderea soldaţilor noştri?
„Obtuzi mai sunt unii germani”, am reflectat cu tristeţe.
— Herr General, vă recomand mult tact. Restrângeţi plimbările
nocturne ale soldaţilor germani prin cartierele mărginaşe ale
Bucureştiului. Evitaţi să răspundeţi la provocări. Dacă patrulele sunt
atacate, să se apere. Dar să nu săriţi peste cal, dând naştere la
incidente susceptibile să ia proporţii nedorite. Este recomandabil să
nu înveninăm relaţiile dintre români şi germani. Statul-Major al
Aerului mi-a furnizat câteva copii ale unor documente militare
româneşti din care reiese că în ultima vreme au avut loc încăierări
între soldaţii noştri şi soldaţii români. Credeţi că este bine? Nu avem
nevoie de tulburări în România. Petrolul românesc este atât de
preţios Germaniei, încât trebuie să facem concesii formale. Să uităm,
Herr General Gerstenberg, că suntem poporul ales, rasa superioară,
în faţa căreia o lume întreagă trebuie să îngenunche.
Generalul se frământa pe scaun, ca şi când ar fi stat pe o movilă
cu termite. Nu era de acord cu teoriile mele, dar nu îndrăznea să mă
contrazică.
— Când primesc palme, soldaţii noştri nu sunt deprinşi să
întoarcă obrazul, a izbucnit el, ca un dop care sare din cauza
presiunii gazelor dintr-o sticlă. Discutam deunăzi cu Herr General
Schörner cazul unor soldaţi de-ai noştri, intraţi într-o altercaţie cu
un grup de trecători români pe o stradă din centru. Ştiţi ce spunea
Herr General Schörner? Dacă soldaţii sunt victimele unor violenţe de
orice fel, chiar şi ale unor simple loviri, să facă uz de arme.
Am replicat calm:

— 287 —
 — Nu împărtăşesc părerea generalului Schörner. Soldaţii
dumneavoastră nu vor face uz de arme decât dacă sunt atacaţi cu
focuri de armă. Este un ordin, Herr General!
Gerstenberg şi-a trecut exasperat mâna prin părul roşcat, adus cu
artă din dreapta spre stânga, într-o freză menită să-i mascheze
începutul de chelie.
— Depozite germane cu muniţii au fost aruncate în aer.
— Depozitele sunt păzite?
— Sunt, dar…
— Garda nu şi-a făcut datoria! Vreţi probabil să împuşcaţi ostateci
fiindcă au fost aruncate depozitele în aer! Este cea mai uşoară, dar şi
cea mai puţin recomandabilă soluţie.
— Atunci ce să facem? Să stăm cu mâinile încrucişate?
— Să nu uitaţi un lucru, Herr General Gerstenberg. Deplasarea
frontului spre graniţele României va da naştere la o serie de reacţiuni
duşmănoase nouă. Fenomenul este explicabil. După câte am auzit
până acum, în România avem mai mulţi duşmani decât prieteni.
Gerstenberg şi-a scuturat capul ca un câine care iese din apă.
— Prieteni! exclamă el cu mânie reţinută. De fapt, nu mai avem
prieteni. Toţi ne vrăjmăşesc.
I-am zâmbit cu indulgenţă:
— Dacă am fi ştiut să le câştigăm simpatia, n-am fi ajuns aici.
Gerstenberg îşi încleştă mâinile.
— Lăsaţi pe seama Siguranţei şi a Gestapoului urmărirea
agresorilor, a sabotorilor, am reluat, şi ocupaţi-vă de apărarea
regiunii petrolifere, Herr General. Aceasta este misiunea
dumneavoastră de căpetenie. La Berlin se comentează în felurite
chipuri abţinerea anglo-americanilor de a bombarda pe calea aerului
teritoriul României. Nu au făcut-o până acum în proporţii masive,
cum au obiceiul, fiindcă bazele lor de plecare erau încă îndepărtate.
Dar de când s-au instalat în Italia, pericolul declanşării pe scară
mare a unor atacuri aeriene a crescut considerabil. Trebuie să fiţi
pregătit pentru această eventualitate. Dispuneţi de artilerie
antiaeriană şi de aviaţie. Voi face tot posibilul spre a spori aceste
forţe, deşi la ora actuală ducem mare lipsă de avioane.
— Producţia noastră industrială este în plină creştere, Herr
Generai! a declarat cu emfază Gerstenberg.
Am zâmbit cu milă.
— Producţia noastră de război creşte în proporţie aritmetică, iar
producţia inamicului în proporţie geometrică. Te las să tragi

— 288 —
concluziile, Herr General.
A vrut să spună ceva, dar s-a oprit. În aceeaşi clipă a sunat
telefonul. Von Geist, care asistase la discuţie fără să plaseze un
cuvânt, a ridicat receptorul.
— Alo, da!… Cine?… Am onoarea să vă salut. La telefon colonelul
von Geist… Un moment, vă rog. Von Geist şi-a îndepărtat receptorul
de la ureche: Excelenţa-sa ministrul plenipotenţiar von Killinger!
Doreşte să vă vorbească.
Am trecut la aparat. Am auzit la celălalt capăt al firului glasul
gros, de bon viveur, al lui Killinger.
— M-am bucurat mult când am auzit că faceţi un turneu de
inspecţie în România, mi-a declarat cu acea cordialitate zgomotoasă
pe care o întâlneam şi la Göring. Mi-ar face plăcere să sărbătorim
evenimentul, ciocnind un pahar de şampanie şi gustând o pulpă de
căprioară. Am vânat ieri un exemplar superb. Când doriţi să cinăm
împreună? În seara aceasta v-ar conveni?
— Mulţumesc pentru amabilitate, am replicat. Sunt foarte obosit.
Ne putem vedea în cursul zilei de mâine.
Glasul lui von Killinger s-a rostogolit ca un tunet îndepărtat:
— Perfect, perfect! Ne vedem mâine. Sunt informat că intenţionaţi
să faceţi o vizită mareşalului Antonescu. Nicht war?
— Da, îi voi solicita o audienţă.
— Cu îngăduinţa dumneavoastră, Herr General, mă voi ocupa de
această chestiune. Când doriţi să vorbiţi cu mareşalul?
— Cât mai repede.
— Perfect! împreună cu generalul Hansen voi aranja această
întâlnire. Cred însă că ar fi bine să stăm de vorbă în prealabil, m-a
povăţuit el. V-ar stânjeni dacă v-aş propune să fiţi oaspetele meu,
împreună cu toţi ofiţerii dumneavoastră superiori, mâine la dejun?
Corvezile acestea gastronomice nu-mi făceau plăcere. Am acceptat
invitaţia fiindcă nu aveam motive să mă derobez.
— Mâine la dejun voi fi al dumneavoastră, am replicat.
— Abia aştept să-mi spuneţi noutăţi de la Berlin, a continuat cu
acea volubilitate amicală, de care făcea întotdeauna paradă.
Noutăţi din Berlin! Ce puteam să-i spun? Că oraşul e bombardat
aproape zilnic? Că mizeria s-a instalat ca la ea acasă? Că
nemulţumirea generală creşte? Că protestele împotriva războiului
sunt tot mai violente? Că Gestapoul menţine disciplina în rândurile
populaţiei datorită terorii, delaţiunilor, arestărilor abuzive,
execuţiilor? Că Hitler şi partidul său, din care şi Killinger făcea parte,

— 289 —
sunt obiectul urii? Altceva ce puteam să-i spun?
Am încheiat convorbirea telefonică, schimbând uzualele formule de
politeţe.
În curând s-a retras şi Gerstenberg. Înainte de plecare, i-am trasat
în linii mari programul meu de inspecţii. A rămas stabilit ca a doua zi
de dimineaţă să inspectez dispozitivul de apărare al Ploieştiului.
În seara aceea am cerut să mi se servească cina în apartamentul
meu. Voiam să rămân singur cu gândurile mele şi cu o carte, care să-
mi ţină companie. Îl reciteam pe Schopenhauer.

După cină am îmbrăcat un costum civil şi am ieşit să iau puţin

aer. Nu eram obosit, aşa cum îi spusesem lui von Killinger. Simţeam
un neastâmpăr pe care nu-l puteam defini. Mă străbăteau fiori. Nu
erau fenomene premonitorii unei stări maladive. Încercam o agitaţie
psihică determinată poate de prezenţa mea la Bucureşti. De oraşul
acesta mă legau multe şi foarte bogate amintiri.
Fiindcă noaptea era rece, mi-am pus un demipalton.
Când am dat să ies în stradă, portarul m-a întrebat politicos:
— Doriţi un taxi, Herr General?
În ochi îi juca o lumină veselă. Mi-a zâmbit complice. Era convins
că plecam în căutare de aventuri galante.
— Mulţumesc, prefer să merg pe jos.
Replica l-a dezamăgit.
Am ieşit în Piaţa Palatului. Cerul era senin. Clădirile, învăluite în
ploaia de raze argintii, aveau o înfăţişare fantomatică. Piaţa era goală.
Paşii mei răsunau ritmic pe asfaltul trotuarului. Palatul era mort.
„Cine nu a trăit în secolul al XVIII-lea, obişnuia Talleyrand să
spună, nu a cunoscut bucuria vieţii.” Nu greşesc dacă formulez o
variantă a acestei fraze: „Sfârşitul secolului al XIX-lea a fost o epocă
de aur. Pacea domnea în lumea întreagă, şi toţi oamenii gustau
plăcerea de a trăi. Viaţa era ieftină, căci rapacitatea indivizilor dornici
de îmbogăţire rapidă nu luase proporţiile pe care avea să le atingă în
anii dintre cele două războaie. Sfârşitul secolului al XIX-lea avea să
rămână cunoscut în istorie sub denumirea laconică, dar foarte
sugestivă: la belle epoque”
Eram copil pe atunci. Tatăl meu voia să-mi făurească o educaţie
desăvârşită, întregindu-mi cunoştinţele în domeniul ştiinţelor şi al
artelor cu impresii trainice şi cuprinzătoare asupra lumii în mijlocul
căreia trăiam. Mi-a dat prilejul să călătoresc mult, să mă familiarizez
cu peisajele exotice, să văd oameni deosebiţi, să mă bucur infinit de

— 290 —
toate frumuseţile acestei lumi. Trebuie să recunosc că am avut o
situaţie privilegiată. La Londra sau la Paris, la Roma sau la St.-
Petersburg, la Bucureşti sau la Viena, ne simţeam la noi acasă. Tata
era înrudit cu mai toate familiile domnitoare din Europa. Cumnat cu
marele duce Vladimir Romanov şi cu arhiducele Karl-Josef de
Habsburg, unchi al ducelui de Northland şi nepot al bătrânului duce
de Lusignan-Valois, era primit pretutindeni cu braţele deschise. Tata
ştia să se facă iubit şi de personajele ilustre, şi de oamenii mărunţi.
Era lipsit de aroganţa parveniţilor, de acea suficienţă dispreţuitoare a
indivizilor îmbătaţi de propria lor ascensiune.
Avusese trei vlăstare. Primii doi muriseră în tinereţe, seceraţi de
tuberculoză. Supravieţuisem numai eu. Îmbrăţişasem cariera
armelor, fiindcă în familia noastră domnea o tradiţie imuabilă.
Principii Altenburg-Delmond trebuie să poarte de mici uniforma
militară. Chiar şi cei care au ajuns mai târziu miniştri, ambasadori
sau cardinali au fost mai întâi soldaţi.
La Windsor am văzut-o pe regina Victoria prezidând banchetul
anual oferit în sala Waterloo, pentru cinstirea eroilor care l-au înfrânt
pe Napoleon. La Viena, tata m-a prezentat împăratului Franz-Josef,
care mi-a strâns mâna şi m-a bătut prieteneşte pe umăr. Barbetele
albe şi pufoase ca zăpada îl făceau să semene cu Moş Crăciun.
Aveam pe atunci 8 ani.
L-am văzut şi pe ţarul Alexandru al III-lea. Era uriaş şi avea o
vorbire molcomă.
L-am cunoscut şi pe Carol I al României. Avea o privire severă,
care te îngheţa. Vorbirea îi era blândă, dar sub catifeaua aceasta se
simţea o voinţă de fier. N-aş fi fost fericit dacă ar fi trebuit să trăiesc
în preajma lui.
Kaiserul Wilhelm al II-lea m-a uimit cu braţul lui stâng mai scurt
decât cel drept. Am fost atât de uluit de această constatare, încât nici
nu mai ţin minte ce i-am răspuns când m-a întrebat câţi ani am şi
dacă îmi plac caii.
L-am îndrăgit şi pe ţarul Nicolae al II-lea. Avea o înfăţişare blajină.
Am fost găzduit, împreună cu tata, la Ţarskoie Selo şi la
Schoenbrunn, la Windsor şi la Sans-Souci, la Cintra şi la Aranjuez, la
Kronborg şi la Hampton Court. Dar dintre toate palatele şi castelele
acestea, Peleşul românesc mi-a plăcut datorită principesei Maria, o
fiinţă care mi s-a părut de o frumuseţe uluitoare. Principesa era cu
cincisprezece ani mai vârstnică decât mine. Când am cunoscut-o,
abia păşisem pragul adolescenţei. Ţin minte că m-am îndrăgostit de

— 291 —
ea nebuneşte. Bineînţeles, n-am îndrăznit să-mi dezvălui iubirea, şi
chiar dacă as fi făcut-o, n-aş fi avut nici un succes. În culise se
şoptea că principesa ar fi nutrit sentimente care depăşeau stadiul
unei simple simpatii pentru un ofiţer din suita soţului ei, viitorul rege
Ferdinand I al României…
Acum mergeam pe lângă Palatul regal, cu ferestre învăluite în
beznă, şi încercam să reînvii trecutul. Murise regina Maria, muriseră
Carol I, şi Ferdinand I, şi toate capetele încoronate pe care le
cunoscusem în copilărie. Mă întreb câte din dinastiile rămase în
picioare vor supravieţui celui de-al doilea război mondial, dezlănţuit
de Hitler?
Omenirea se află într-o transformare continuă. Lupta ei pentru
libertate a rămas însă un ideal pentru realizarea căruia au pierit şi
vor mai pieri generaţii după generaţii. Poate că va veni o vreme în
care libertatea va domni suverană. Când se va întâmpla acest lucru?
N-aş putea să spun. Cine ar fi crezut că în plin secol XX va domni
tirania cea mai odioasă? Tirania lui Hitler, acest emul al lui Tamerlan
şi al lui Genghis-Han?
Nu fac o afirmaţie ieftină. Hitler însuşi declara că la nevoie nu va
ezita să ordone lichidarea popoarelor duşmane, folosindu-se de
procedeele de exterminare în masă ale sângeroaselor căpetenii
mongole.
Iar am revenit la Hitler. În orice domeniu aş lăsa gândurile să-mi
rătăcească, mă întorc tot la acest personaj obsedant.
Mă plimb prin oraşul mort. Mort ca şi Parisul. Paşii mei lovesc
ritmic asfaltul. Sunt singur pe stradă, deşi este încă devreme. Din
când în când trece cu mare viteză câte o maşină. Farurile, acoperite
cu huse prevăzute cu o deschidere îngustă, acoperită cu ţiplă
albastră, par nişte ochi întredeschişi de balaur. Înainte de război
străzile erau pline de lume, de lumină şi de veselie.
Mă înapoiez la hotel. Priveliştea oraşului acoperit de pulpana grea
a întunericului m-a posomorât. Îmi cumpăr un pachet de ţigări şi mă
urc în apartamentul meu. Mă dezbrac, fac un duş şi mă strecor sub
plapumă. Ştiu că în noaptea aceasta n-am să pot dormi. Mă simt
dureros de treaz. Iau de pe noptieră Lumea ca voinţă şi ca
reprezentare de Schopenhauer.
„Raporturile sexuale în lumea umană sunt, la drept vorbind,
centrul invizibil al tuturor actelor şi al tuturor faptelor. Chiar dacă ai
încerca să le acoperi cu văluri multiple, raporturile acestea scot capul
la lumină. Instinctul sexual este cauza războaielor şi scopul păcii;

— 292 —
este fundamentul oricăror acţiuni serioase, obiectul tuturor glumelor,
sursa inepuizabilă a vorbelor de duh, cheia tuturor aluziilor,
explicaţia tuturor insinuărilor misterioase… în orice împrejurare,
acest instinct se plasează, cu de la sine putere, pe tronul său secular
de stăpân adevărat şi ereditar al lumii, şi de acolo, din înălţimea
autotputerniciei sale, aruncă priviri dispreţuitoare şi râde de toate
dispoziţiile care se iau pentru a-l pune în lanţuri, pentru a-l
întemniţa, pentru a-i limita cel puţin forţa şi, dacă e posibil, pentru
a-l înfrânge, astfel încât să nu iasă la lumină decât sub forma unei
afaceri secundare şi subalterne.”
Cred că teoria lui Schopenhauer exagerează importanţa
sexualităţii în procesul dezvoltării în timp şi spaţiu a societăţii. Nu
este însă mai puţin adevărat că bătrânii – impotenţi sexuali – s-au
arătat mai întotdeauna ostili soluţionării violente a neînţelegerilor de
orice natură. Tinerii şi maturii sunt cei care împing conflictele până
la extrema lor limită, preferind adeseori războiul unor căi rezonabile
de împăcare.

A doua zi de dimineaţă, la 9, în vreme ce mă îmbrăcam spre a

pleca la Ploieşti, am fost chemat la telefon de generalul Hansen, şeful
Misiunii militare germane din România, care m-a anunţat că
mareşalul Antonescu mă va primi în cursul aceleiaşi dimineţi la
Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Îmi fixase audienţa la orele 14,30.
Însemna că nu mai aveam timp să discut în prealabil cu von Killinger
şi, dejunul cu el. Lucrul nu mă deranja prea mult. Am rugat să se
contramandeze întâlnirea de la Ambasadă şi am plecat apoi cu ofiţerii
mei să inspectez unităţile de artilerie antiaeriană din jurul capitalei
urmând sa revin la hotel către ora 13, să prânzesc frugal, să mă
schimb, şi abia seara să fiu oaspetele lui Killinger, după ce voi fi
vorbit cu mareşalul Antonescu.
Lucrurile s-au petrecut întocmai. Am terminat inspecţia la ora
fixată, m-am despărţit de Gerstenberg şi de statul lui major şi m-am
întors la „Athenee Palace”.
Mi-am luat dejunul în restaurantul elegant al hotelului, în
compania lui von Geist.
— Mâine vom inspecta unităţile noastre din dispozitivul Ploieşti. În
cursul după-amiezii, te rog să-mi pregăteşti un tablou cu totalitatea
mijloacelor noastre de apărare din zona petroliferă. Vreau să ştiu
precis pe ce putem conta. Gerstenberg este timorat de ostilitatea pe
care o întâmpină aici, în România. Este atât de preocupat de această

— 293 —
chestiune, încât am impresia că a lăsat pe planul al doilea asigurarea
apărării regiunii petrolifere. Trebuie să stau de vorbă şi cu generalul
Hansen. După câte am putut să-mi dau seama, situaţia de aici este
foarte tulbure.
La 14,15 m-am urcat în Horsch-ul meu, condus de Hans, şi am
plecat spre Preşedinţie. Mă însoţea numai aghiotantul meu,
locotenentul Busch. Vremea era răcoroasă. Pâcla, care acoperise
cerul în primele ore ale dimineţii, se risipise. Cerul avea transparenţă
de cristal. Castanii de pe bulevardul Lascăr Catargiu îmbrăcaseră
haina primăverii. Viaţa pulsa năvalnic în fiecare mugur care se
deschidea, dornic de soare. Pe trotuare, guvernantele plimbau în
cărucioare copilaşi îmbrăcaţi în haine groase.
Am poruncit lui Hans să oprească în dreptul unei tutungerii.
— Cumpără-mi un pachet de ţigări. Cele mai bune.
I-am dat un pumn de bancnote mici. Nu ştiam cât puteau să coste
ţigările. Deodată sirenele începură să urle, vestind alarma. Busch s-a
grăbit să mă lămurească:
— Am fost anunţat de Misiunea militară germană că în cursul zilei
de azi va avea loc un exerciţiu de verificare a sirenelor de alarmă. Se
pare că şi ziarele au prevenit lumea de acest lucru. După câte îmi
amintesc, fusese fixat în cursul dimineţii, când a şi avut loc… în
sfârşit, poate îl repetă…
Sirenele vuiau neîncetat, strident, asurzitor. Circulaţia vehiculelor
şi a pietonilor continua nestingherită. Hans s-a înapoiat cu ţigările,
apoi am pornit mai departe. Când am ajuns în Piaţa Victoriei, un
zumzet surd, care se amplifica necontenit, făcea să vibreze atmosfera.
Trecătorii aruncau priviri întrebătoare spre cer, fără să-şi întrerupă
mersul. Horsch-ul a tras în faţa intrării Preşedinţiei. Vuietul, tot mai
puternic, a acoperit la un moment dat zgomotele străzii. De pe scările
clădirii cu coloane de marmură puteam să îmbrăţişez cu privirea
spaţiul larg al pieţei şi cerul spre sud-vest. Bombardiere grupate în
formaţiuni dese se zăreau deasupra capetelor mulţimii, care
încremenise cu ochii pe sus. Păsările metalice sclipeau în bătaia
razelor soarelui ca nişte zale de argint. După siluete, păreau a îi
bombardiere americane de tip Liberator. Nu puteam să le desluşesc
bine, deoarece îmi bătea soarele în ochi.
— Du-te şi telefonează la comandament, Busch. Aceştia sunt
americani. Peste alarma falsă de care mi-ai vorbit, s-a suprapus un
real atac aerian inamic.
Busch s-a topit în interiorul Preşedinţiei. În aşteptarea lui, am

— 294 —
rămas pe scări, să văd cum vor decurge evenimentele. Mă întrebam
dacă americanii executau o simplă demonstraţie de forţe, spre a-i
intimida pe români, sau dacă veniseră cu intenţii agresive.
Răspunsul l-am căpătat imediat.
O rostogolire de explozii formidabile a făcut să se cutremure
pământul. În zare, spre apus, s-a înălţat pe un front de câţiva
kilometri o imensă şi compactă perdea de fum şi de foc. Viziune
neaşteptată care tăia suflul privitorilor. Apoi s-a dezlănţuit panica.
Pietonii alergau în neştire, căutând un adăpost. Tramvaiele s-au
oprit. Călătorii se înghionteau, se striveau, întrecându-se să iasă din
vagoanele arhipline. Piaţa Victoriei se goli ca prin farmec. Treptele
Preşedinţiei se înnegriră de oameni care căutau un refugiu în clădirea
paralelipipedică, turnată din beton şi marmură. Ţipetele femeilor şi
ale copiilor erau acoperite de fantastica galopadă a bubuiturilor. M-
am uitat iarăşi la cer. Bombardierele zburau la mare înălţime,
huruind din sute de motoare, lansând succesiv covoare de bombe. La
orizont, jerbele incandescente, încoronate de enorme ciuperci de fum
vânăt, continuau să se ridice, laolaltă cu bizare vâlvătăi de un
galben-albăstrui.
Busch a apărut în stânga mea:
— Regret, Herr General. De data aceasta alarma e reală. Misiunea
militară germană şi Centrul general de informaţii român fuseseră
avertizaţi că o formaţie aeriană inamică se îndrepta spre Bucureşti.
Alarma reală a urmat alarmei de exerciţiu…
Am ridicat din umeri.
— Nu ai deci ce să-ţi reproşezi. Să intrăm.
— Să intrăm.
Când am pătruns în holul Preşedinţiei, puzderie de funcţionari
coborau pe scări, îndreptându-se speriaţi spre adăpostul din subsolul
clădirii. În îmbulzeala aceea, mi-a ieşit în întâmpinare ofiţerul de
serviciu. Calm, m-a salutat impecabil:
— Domnul mareşal vă aşteaptă, mi-a spus.
În momentul acela a apărut şi colonelul Davidescu, şeful
cabinetului militar al lui Antonescu. Îşi pierduse o mână pe front.
Colonelul m-a condus la etajul doi, unde era instalat cabinetul
Mareşalului.
Când am intrat, acesta stătea la fereastră şi urmărea fazele
bombardamentului. Mi-a întins mâna.
— Vă rog să nu luaţi în nume de rău că am sosit urmat de o
escortă atât de zgomotoasă, i-am spus, arătând formaţiunile aeriene

— 295 —
inamice.
— Acest bombardament va nărui moralul populaţiei
Bucureştiului… mi-a răspuns. Cred că ar fi bine să coborâm în
adăpost. Vreau să încurajez prin prezenţa mea pe cetăţeni.
Conversaţia se purta în limba franceză, pe care o cunoşteam
amândoi, aşa că nu era nevoie de interpret. Aş fi putut să mă descurc
şi româneşte, dar cunoştinţele mele nu erau îndestulătoare spre a-mi
permite să susţin o discuţie de importanţa aceleia pe care trebuia să
o angajez.
Urmaţi de colonelul Davidescu şi de un ofiţer de ordonanţă, am
coborât pe scări în hol, iar de acolo ne-am îndreptat prin câteva
coridoare spre adăpostul clădirii, făcându-ne anevoie loc prin
mulţime. Soldaţi din Batalionul de gardă se străduiau să păstreze
ordinea. Convenienţele sociale, galanteria masculina faţă de femei,
respectul pentru bătrâni, ocrotirea datorată copiilor deveniseră
noţiuni goale de orice sens pentru lumea înfricoşată care nu avea
decât un singur scop – salvarea proprie, îi înţelegeam pe aceşti
oameni. Făceau pentru prima oară cunoştinţă cu teroarea
bombardamentelor aeriene. Câţiva soldaţi făceau zid în jurul lui
Antonescu. Grupului nostru i se ataşase şi locotenentul Busch.
Am străbătut un larg şi încăpător coridor subteran, de-a lungul
căruia erau instalate conducte multiple. Din loc în loc se deschideau
uşi blindate, îngăduind intrarea în nişte compartimente în care se
striveau sute de persoane. În ochii tuturor se citea o nedumerire
profundă. Nimeni nu-şi închipuia că Bucureştiul va fi bombardat.
Nici acum nu le venea să creadă, deşi clădirea se zguduia din temelii.
Treptat, panica s-a mai potolit. După primele momente de
stupoare, limbile au început să se dezmorţească. Unii discutau cu
aprindere, făcând pronosticuri asupra pagubelor produse de
bombardament. Circulau cele mai fantastice zvonuri. Câţiva credeau
a şti că centrul oraşului era o mare de flăcări. Alţii afirmau că
prăpădul se abătuse în special asupra cartierelor industriale. Lumea
se dădea la o parte din calea Mareşalului. Îl priveau cu un fel de
reproş mut. Păreau să spună: „Iată unde ne-ai târât”. La mine şi la
uniforma mea se uitau cu o ură nedisimulată.
Un ofiţer superior s-a apropiat de Mareşal. I-a raportat că printr-
un telefon de campanie reuşise să obţină legătura cu Centrul de
informare aeriană. Aflase astfel că ţintele inamicului fuseseră Gara de
Nord şi instalaţiile Triajului. Câteva bombe ar fi căzut şi în centrul
oraşului.

— 296 —
 — În momentul de faţă bombardamentul a încetat. În curând se va
anunţa încetarea alarmei.
— Atunci să mergem sus, mi se adresă Mareşalul.
Lumea se mai liniştise. Trecuse primul şoc şi acum se resemnase
să accepte inevitabilul.
Când am ajuns în cabinetul Mareşalului, sirenele vesteau
încetarea alarmei. Antonescu s-a apropiat iarăşi de fereastră. Se uita
la lumea care ieşea, în relativă ordine, din adăposturi. După
semiîntunericul din încăperile subterane, lumina crudă a soarelui
izbea în plin mulţimea, orbind-o.
Urmele bombardamentului erau impresionante. Cratere adânci
desfundau Piaţa Victoriei. Cuburi de granit, smulse din pavaj de
puterea exploziilor, zăceau risipite pe trotuarul din faţa Preşedinţiei.
Şirul de case din cealaltă parte a pieţei, între care un frumos palat în
stil românesc, fuseseră distruse în întregime.
Spectacolul trist al bucureştenilor înfricoşaţi de acest
bombardament aerian mi-a reamintit monologul debitat de Hitler în
prezenţa profesorului Burckhardt, înalt comisar al Ligii Naţiunilor la
Danzig. Era în august ’939. Peste câteva zile, armatele germane
aveau să atace Polonia.
Dacă voi fi nevoit să fac acest război, prefer să-l dezlănţui azi decât
mâine. Sunt decis să-l conduc mai degrabă acum, când am cincizeci
de ani, decât să-l fac la şaizeci. Dealtminteri, nu-l voi purta aşa cum
a procedat Germania lui Wilhelm al II-lea, care a avut întotdeauna
scrupule în privinţa folosirii integrale a tuturor armelor. Eu mă voi
bate, fără să ţin seama de nimic, până la ultima posibilitate… Nu am
pofta să domin Occidentul azi şi nu voi avea nici mâine. Nu am
ambiţii în această parte a Europei, cu o populaţie atât de deasă. Dar
trebuie să-mi păstrez mâinile libere în Est. De acolo vreau să obţin
grâul necesar ţării mele.
Hitler nu menţionase şi petrolul. Petrolul românesc şi petrolul
rusesc. Acum românii suportau efectele politicii lui brutale. Führerul
îşi luase cu de la sine putere libertatea să acţioneze în Est…
Mareşalul Antonescu s-a întors spre mine:
— Priviţi, mon Général.
În Piaţa Victoriei domnea mare agitaţie. Lumea alerga încolo şi
încoace, ca într-un furnicar cuprins de panică. Maşinile „Salvării”,
autocisternele roşii ale pompierilor goneau nebuneşte, urlând din
sirene şi claxoane, ocolind cu răsuciri bruşte de volan găurile adânci
săpate de bombe în mijlocul drumului.

— 297 —
 M-am întors spre Antonescu:
— Sunt profund mâhnit, Monsieur le Maréchal. Riscurile
războiului!
— Ştiu, mon Général. Mi le-am asumat, spre a obţine din partea
Führerului garanţia graniţelor României, a independenţei ei. Monsieur
von Ribbentrop a declarat că Germania va opri pe Nistru înaintarea
ruşilor. Mă tem că şi acest front va fi dat peste cap, aşa cum au fost
date peste cap şi alte fronturi socotite de Führer inexpugnabile.
Führerul nu şi-a respectat o serie de făgăduieli formale. M-a asigurat
că se va folosi de capul de pod de la Nicopol spre a restabili legătura
cu Crimeea şi a despresura trupele de acolo. Nu şi-a putut respecta
cuvântul. În martie anul acesta, mi-a declarat că în iunie va relua
ofensiva pentru a recuceri Ucraina. Dumneavoastră, mon Général,
credeţi că va reuşi acest tur de forţă? Mai ales acum, după
dificultăţile întâmpinate pe frontul de centru? Nu pun la îndoială
intenţiile Führerului. Dar nu pot ignora nici voinţa ruşilor de a
învinge. Trebuie să recunoaşteţi, împreună cu mine, mon Général, că
în prezent ruşii dispun de o mare superioritate în ceea ce priveşte
forţele umane şi mijloacele tehnice, precum şi de sporite posibilităţi
de manevră.
Optimismul de odinioară al mareşalului Antonescu secătuise.
Încrederea lui în invincibilitatea armatelor germane suferise o grea
lovitură. Voinţa de a obţine victoria devenea inoperantă datorită
imposibilităţii Wehrmachtului de a face faţă presiunii tot mai
puternice a armatelor ruseşti în est, şi a anglo-americanilor în sud.
Deşi poziţia mea era grea, mai ales acum, după bombardamentul
acesta masiv, m-am străduit să apăr interesele Germaniei.
— Efortul de război al ţării mele, Monsieur le Maréchal, va fi uşurat
dacă aliaţii ei îşi vor îndeplini integral obligaţiile.
Antonescu m-a privit aspru.
— Vreţi să spuneţi că România nu şi-a îndeplinit obligaţiile în
întregime? V-am dat soldaţi, v-am dat petrol, v-am dat grâu, v-am dat
produse industriale… V-am dat tot. Şi ce am obţinut în schimb?
Mă uitam la omul acesta şi-i înţelegeam dezamăgirea. Mareşalul
Antonescu, aliatul Germaniei, avea înfăţişarea unui tipic general
britanic. Tăietura uniformei, pantalonul sable de călărie, formatul
cizmelor, epoleţii, cascheta, toate vădeau o influenţă vestimentară
englezească. Cultura Mareşalului, ca şi cultura majorităţii
intelectualilor români, era de esenţă franceză. Hitler răsturnase toate
aceste tradiţii. Antonescu se aliase cu Germania, şi acum aştepta cu

— 298 —
groază lovitura de graţie. Ştia că în curând va trebui să plătească
toate erorile unei politici pe care o adoptase. Cred că nu-şi ierta cea
mai mare eroare: aceea de a fi acceptat să-şi trimită armatele în
stepele ruseşti. Ce căutase în Crimeea, la Stalingrad, în Caucaz? Ce îl
determinase să ia aceste măsuri extreme? Şantajul lui Hitler. Care-l
ameninţa în permanenţă cu spectrul unui guvern legionar, impus de
Berlin?
— Dumneavoastră personal aţi fost un aliat loial şi… sunt convins
că veţi rămâne un aliat loial. Când m-am referit la sprijinirea
efortului de război al ţării mele, nu m-am gândit decât la sporirea
ajutorului economic pe care îl acordaţi principalului dumneavoastră
aliat. Germania are nevoie de petrol. De cât mai mult petrol. Trebuie
să-şi prelungească rezistenţa până în momentul în care Führerul va fi
în stare să arunce în balanţă armele secrete anunţate de atâta vreme.
Vorbeam fără convingere. Ştiam că în lupta cu timpul, Hitler era
destinat pieirii. Armele lui secrete erau încă în stadiul pregătirilor.
România, cu petrolul ei, rămânea un factor de căpetenie pentru
prelungirea războiului şi pentru îndepărtarea tragicei scadenţe pe
care toţi o aşteptam cu groază.
— Puţurile noastre cu petrol sunt în parte secătuite, mon Général,
a replicat Antonescu. Exploatarea lor intensivă era fatal să ducă la
acest rezultat. În cursul acestui an îmi voi respecta integral obligaţiile
asumate. Nu voi putea însă în nici un caz spori cantităţile destinate
Germaniei.
Antonescu mă refuza, aşa cum îl refuzase şi pe Keitel. Führerul şi
Reichsmarschallul Göring vor fi nemulţumiţi de rezultatele discuţiilor
mele cu şeful statului român. Faza supunerii lui necondiţionate faţă
de Führer se încheiase. Mareşalul Antonescu ridica acum capul,
asemenea altor conducători de ţări aliate, care se grăbeau să se
elibereze de povara unei prietenii forţate cu Germania nazistă.
— Profit de vizita dumneavoastră în România, a continuat
Mareşalul, spre a vă ruga să întăriţi apărarea regiunii petrolifere.
Petrolul este tot atât de important pentru dumneavoastră, ca şi
pentru noi. Distrugerea rafinăriilor ar avea urmări catastrofale.
Am înclinat capul în semn de încuviinţare.
— Voi lua toate măsurile, Monsieur le Maréchal. La rândul meu, vă
rog să urgentaţi livrarea cantităţilor de petrol datorate Germaniei,
conform acordurilor în vigoare.
— Urgentarea livrărilor este o chestiune care se poate discuta, mon
Général.

— 299 —
 Am părăsit plin de tristeţe cabinetul Mareşalului. Misiunea mea se
încheiase cu un fiasco. Prietenii de ieri, învrăjbiţi de inevitabilitatea şi
de iminenţa unei înfrângeri, ameninţau să devină duşmanii de
mâine. Antonescu însuşi nu va încerca să ne părăsească prea
curând; ca şi Mussolini, se compromisese alături de Hitler. Ce se va
întâmpla însă dacă se va găsi un nou Badoglio, român de astă dată,
şi dacă regele Mihai va adopta poziţia suveranului Italiei?…
Mă durea îngrozitor capul. Discuţia cu Antonescu mă indispusese.
Când am ieşit de la Preşedinţie şi m-am îndreptat spre Horsch-ul
meu, Busch mi-a ieşit în cale.
— Un Feldwebel m-a anunţat că hotelul „Athenee Palace” a fost
lovit de bombe şi serios avariat, Herr General. Bagajele
dumneavoastră au fost mutate la hotelul „Ambasador”.
— Bine. Atunci să mergem acolo…
În vreme ce Horsch-ul mă ducea spre hotel pe un traseu ocolit, ca
să-mi fac o imagine despre intensitatea bombardamentului, priveam
cu mâhnire străzile devastate. Cunoşteam bine Bucureştii. Acum îmi
părea un oraş străin. Bulevardele, clădirile, monumentele erau
aceleaşi. Aveau însă o înfăţişare neobişnuită.
Printre şirurile de clădiri rămase intacte, casele dărâmate aveau
aspectul unor măsele cariate, care strică armonia danturii. Am trecut
şi prin Piaţa Palatului. Hotelul „Athenee Palace” fusese atins de o
bombă care îl lovise pieziş, în colţul dinspre Calea Victoriei,
incendiindu-l parţial. Luase foc şi hotelul „Splendid” de vis-à-vis.
Pompierii erau însă pe punctul de a localiza incendiile.
Ajuns la hotelul „Ambasador”, m-am urcat în apartamentul meu,
mi-am scos tunica şi m-am întins pe pat. Creierul îmi zvâcnea, gata
să-mi spargă cutia craniană. În tot corpul simţeam o slăbiciune
neobişnuită. Două aspirine m-au liniştit.
După un repaos de o jumătate de oră, am plecat din nou să
inspectez unităţile de artilerie antiaeriană din jurul capitalei. Rolul
lor fusese ca şi inexistent în tot timpul bombardamentului.
Înregistraserăm şi noi pierderi, dar esenţialul era că şi aici, ca şi în
Germania, artileria antiaeriană se dovedise în mare măsură ineficace.
Aeronavele inamice zburau prea sus, ieşind din raza ei de acţiune.
Eram de pe acum îngrijorat de ceea ce aveam să găsesc a doua zi în
zona petroliferă. Seara, m-am dus la Legaţia germană, însoţit de von
Geist şi de Busch. Von Killinger mă aştepta în salonul cel mare,
împreună cu generalul de cavalerie Erick Hansen, şeful Misiunii
militare germane pentru trupele de uscat, generalul Gerstenberg,

— 300 —
amiralul Tiellesen, şeful Misiunii militare pentru marină, generalul-
maior Spalke, ataşatul militar al armatei de uscat, colonelul von
Haugwitz-Eringerfeld, şeful de stat-major al Armatei de uscat,
consilierul de legaţie Stelzer, Sturmbannführerul Grunau,
Sturmhauptführerul Helfferich, precum şi doctorul Clodius,
împuternicitul pentru problemele economice.
Pe unii îi cunoşteam personal. Colonelul von Haugwitz luptase în
Afrikakorps şi făcuse legătura între cartierul general al
Feldmarschallului Rommel şi inspectoratul meu general. Restul mi-au
fost prezentaţi de von Killinger.
I-am găsit la Legaţie şi pe ofiţerii superiori din statul meu major,
care sosiseră înaintea mea, însoţiţi de inginerul Haag.
După un aperitiv bogat, am trecut la masă. Primul pahar a fost
ridicat – potrivit ritualului – în cinstea Führerului. Conversaţia s-a
axat în jurul bombardamentului aerian executat asupra Bucureştilor.
— Recenta vizită a Liberatoarelor americane asupra capitalei
acestei ţări a pus capăt unei ere de aur, a declarat Manfred von
Killinger, râzând. Pentru militarii noştri, trimiterea în România
echivala cu un concediu nelimitat în paradis. Mâncare bună, trai
comod, primejdii minime. Nici Roma nu era atât de iubită.
— Soldaţii noştri din România au uitat că mai există un Front de
Est, rosti elegiac generalul Hansen. Dacă nu ne-ar fi deranjat
sabotajele şi atentatele, ne-am fi putut socoti în rai.
— Rămâne de văzut dacă românii, înspăimântaţi de
bombardamente, nu vor face avansuri aliaţilor.
Von Killinger izbucni în râs:
— Avansuri aliaţilor? Niciodată! Faimoasa declaraţie de la
Casablanca ne-a făcut jocul. Capitularea fără condiţii, pretinsă de
anglo-americani, a spulberat ultimele iluzii pe care şi le făuriseră
conducătorii ţărilor aliate cu noi, ispitiţi de exemplul italienilor.
Perspectiva de a se vedea judecaţi şi condamnaţi pentru crime de
război îi va face să reflecteze de două ori înainte de a încerca să ne
trădeze. Mareşalului Antonescu nu-i rămâne decât să meargă alături
de noi până la sfârşit. Nici el şi nici Horthy nu vor îndrăzni să se
lipsească de protecţia noastră.
Mi-a venit să zâmbesc, dar m-am stăpânit. Cum putea von
Killinger să mai vorbească despre protecţia germană? Era orb? Nu-şi
dădea seama că cel de-al treilea Reich îşi trăia ultimele zile?
— Comuniştii vor profita de bombardamentele acestea spre a-şi
intensifica propaganda împotriva noastră şi a cere cu energie sporită

— 301 —
ieşirea României din război, interveni Sturmbannführerul Grunau.
— Adevărat, de acum înainte comuniştii ne vor da şi mai mult de
lucru, susţinu Helfferich opinia şefului său. Va trebui să intensificăm
acţiunile de represiune.
— Sunt destul de bine organizaţi, conveni consilierul de legaţie
Stelzer.
Colonelul von Haugwitz-Eringerfeld îşi scoase bustul în afară şi
îmbrăţişă cu o privire circulară întreaga asistenţă.
— Dacă-mi îngăduiţi să-mi spun cuvântul, n-am să vă reţin
atenţia decât două minute. Vă rog să reflectaţi însă adânc la
cuvintele mele.
Introducerea era gravă., menită să impresioneze. Cunoşteam
modul pompos de exprimare al colonelului von Haugwitz. Nu era
strălucitor de inteligent, avea însă un instinct puternic, care îl înşela
rareori. Înalt, masiv, impunător, cu o voce profundă de bariton, ştia
să folosească abil argumentele atunci când voia să convingă.
— Bombardamentul acesta asupra Bucureştilor va închega şi mai
puternic mişcarea de opoziţie care se manifestă de la o vreme tot mai
activ împotriva guvernului Antonescu şi împotriva noastră. Războiul
a reuşit treptat să realizeze o înţelegere între cele mai diverse şi
antagoniste curente politice. Reacţia împotriva noastră – şi din păcate
o anumită ostilitate faţă de Germania în genere, vizibilă după primul
război, ostilitate întărită prin sprijinul dat de noi extremei drepte – a
unit pe duşmanii ireductibili de ieri. Fostele partide politice, începând
cu cele de centru şi terminând cu cele de extremă stângă, aparent
desfiinţate, în fapt regrupate, s-au aliat împotriva noastră. Aici, în
România, se reeditează situaţia din Franţa, Belgia, Olanda şi Italia.
Dispunem de informaţii îngrijorătoare.
— Non sens, Herr Oberst! îl contrazise von Killinger. Marea finanţă
din ţara aceasta – proprietarii, industriaşii – sunt înspăimântaţi de
comunism. Ascultaţi-mă pe mine!
— Mă tem, Herr Gesandter, că… ura, poate că termenul e prea
tare… să zicem, rezervele faţă de Germania nazistă sunt mai
puternice decât spaima. Aceasta cu atât mai vârtos cu cât ruşii sunt
aliaţi cu englezii şi cu americanii, prieteni mai vechi ai românilor.
Churchill reprezintă pentru ei o garanţie suficientă în ceea ce priveşte
respectarea actualei orânduiri sociale. Apoi, nu uitaţi că soarta
Franţei a afectat multe sensibilităţi româneşti, ca şi în 1871, iar
românii sunt mai legaţi de Franţa decât de noi…
Generalul Hansen schiţă un gest de nepăsare.

— 302 —
 — Nu vă contrazic, Herr General. Pe români îi avem însă în mână..
Dacă vor încerca să se mişte, îi vom zdrobi. Nu vom ezita să acţionăm
cu aceeaşi energie ca şi în Italia. Dispunem de suficiente divizii spre
a-i scoate în câteva ore din luptă.
— Nu vor încerca să acţioneze făţiş împotriva noastră, zise von
Killinger.
— Aş dori să aveţi dreptate, susţinu colonelul von Haugwitz.
— Vă împărtăşesc temerile, Herr Oberst, interveni Gerstenberg.
Comuniştii şi-mi asigurat complicităţi multiple. Nu m-aş mira ca
vreunul din ei să se fi strecurat printre servitorii care ne servesc la
masă, adăugă, aruncând o privire piezişă spre lacheii care intrau
solemni, purtând tăvi încărcate cu vânat apetisant. Să schimbăm
vorba, propuse el.
Până în clipa în care chelnerii ieşiră, conversaţia lâncezi.
— Te temi de stafii, Herr General, se adresă von Killinger lui
Gerstenberg. Personalul de serviciu al Legaţiei a fost trecut prin şapte
ciururi. Nu-i aşa, Herr Sturmbannführer?
Grunau zâmbi cu suficienţă.
— Am luat toate măsurile, excelenţă. Agenţii noştri împânzesc
România. Ştim tot ce se întâmplă. Tot ce se vorbeşte. Suntem
informaţi, de pildă, că unele cercuri româneşti tratează cu inamicul.
— Şi ce aşteptaţi? întrebă amiralul Tiellesen.
— Să adunăm toate elementele care să ne permită a-i strânge de
gât pe aceşti pigmei nedisciplinaţi. Foarte curând îi vom chema la
răspundere pe toţi nemernicii care vor să ne pună beţe în roate, rosti
cu asprime Grunau.
— Nu sunteţi de părere să atacăm subiecte mai agreabile? propuse
von Killinger. Riscaţi să vă compromiteţi digestia. Seninătate, meine
Herren! Să ne bucurăm de căprioară şi de fazani. Şi de vinuri să ne
bucurăm! România este încă o ţară binecuvântată… pentru noi. Să
toastăm, ca să rămână în continuare…
Propunerea gazdei a întrunit toate sufragiile. Până la desert, nu s-
a vorbit decât despre vânătoare şi despre femei. La un moment dat,
generalul Hansen l-a întrebat pe Gerstenberg:
— Ai primit un raport complet asupra pagubelor produse de
bombardament?
Killinger l-a întrerupt:
— Mă opun discuţiilor serioase. Avem tot timpul să ne plictisim la
conferinţele noastre obişnuite.
Vorbele lui au fost întâmpinate cu exclamaţii de aprobare. Vânatul

— 303 —
servit era atât de gustos şi de bine preparat, încât oaspeţii se
întreceau cu laudele.
— Cred că nici Führerul nu are pe masă asemenea bunătăţi, zise
von Geist.
Grunau îl privi strâmb. Căuta probabil un sens ascuns cuvintelor
inofensive ale colonelului. S.S.-iştii lui Himmler erau foarte bănuitori
faţă de corpul ofiţeresc din Armata de uscat.
Von Killinger însă râse flatat de elogiul lui von Geist:
— Herr Oberst, vânatul acesta este recoltat de mine.
— Felicitările mele, sunteţi un as al sportului cinegetic!
Von Killinger încuviinţă cu modestie:
— Când am la masă oaspeţi de talia generalului principe von
Altenburg-Delmond, nu precupeţesc eforturile.
Am înclinat la rândul meu capul.
— Mă copleşiţi, excelenţă…
După desert, am trecut în salon. Oaspeţii, bine dispuşi după
banchetul pantagruelic, s-au împărţit în grupuri. Vorbeau şi râdeau
tare.
Von Killinger m-a poftit să iau loc pe unul din fotoliile orânduite în
jurul mesei rotunde şi joase din preajma căminului. Generalul
Hansen şi doctorul Clodius au întregit grupul nostru. Un servitor ne-
a adus coniacul franţuzesc.
Doctorul Clodius şi-a contemplat pocalul de cristal cu reflexe
sidefii.
— Minunată licoare! exclamă extatic. În ciuda bombardamentelor,
România va rămâne pentru noi o sursă inepuizabilă de bunuri.
Ministrul clătină dubitativ din cap:
— Va rămâne o sursă inepuizabilă de bunuri dacă vom şti s-o
păstrăm.
— La ce vă referiţi? l-am întrebat.
Von Killinger îşi încălzea pocalul cu coniac rotindu-l între palmele
lui mari.
— Dacă ruşii vor reuşi să calce teritoriul României, va trebui să
aplicăm şi aici regula pământului pârjolit. Vom arde şi vom distruge
totul. Ruşii nu vor găsi nici o sondă întreagă, nici o fabrică, nici un
hambar… Păcat de ţara aceasta. Din nefericire, legile războiului sunt
necruţătoare.
— Mă gândesc cu regret la regiunile petrolifere, zise Clodius.
Ascund bogăţii imense.
Generalul Hansen se răsuci în fotoliul său. Excesul de băutură îl

— 304 —
congestionase. Obrazul îi era de un roşu bolnăvicios.
— Vom incendia toate puţurile petrolifere, vom arunca în aer toate
rafinăriile, vom transforma Ploieştiul şi întreaga zonă înconjurătoare
într-o mare de foc. Căldura degajată ar putea transforma iarna în
vară.
— Să sperăm că nu va trebui să ajungem până acolo, zise dr.
Clodius.
Von Killinger tuşi scurt.
— Nu vom ajunge! declară cu convingere. Vom izbuti să-i oprim pe
ruşi. Carpaţii sunt inexpugnabili.
Fraza aceasta o auzisem şi la Statul-Major al Aerului, şi la O.K.W.,
şi din gura lui Göring, o rostise şi Hitler. „Carpaţii sunt
inexpugnabili” Cel de-al treilea Reich, invincibila Germanie naţional-
socialistă, ajunsese să se bizuie în est numai pe Carpaţii româneşti.
Tristă soartă!
Mă pregăteam să părăsesc Legaţia. Colonelul von Haugwitz mi-a
cerut să-i îngădui a-mi oferi o masă camaraderească la restaurantul
hotelului „Ambasador”, în amintirea fostei noastre colaborări pe
frontul african. Nu l-am refuzat. Eram curios să aflu date
suplimentare despre intenţiile şi directivele lui Hitler în privinţa
României. Eu, de pildă, nu fusesem informat la O.K.W. în legătură cu
hotărârea Führerului de a aplica şi în România regula pământului
pârjolit. Se temuseră de mine fiindcă defuncta mea soţie fusese
româncă? N-ar fi fost exclus.
Trecuse de miezul nopţii când mi-am luat rămas bun de la von
Killinger şi de la însoţitorii săi. Îmi făceam în gând planuri cu privire
la inspectarea de mâine a unităţilor noastre din jurul Ploieştiului.
Trebuia să dau unele directive în legătură cu întărirea dispozitivului
de apărare a regiunii petrolifere. În prealabil aveam să mă opresc o
oră la Misiunea militară germană a aerului. Colonelul Falke, şeful de
stat-major al misiunii, urma să-mi prezinte un raport amănunţit
asupra pagubelor provocate de bombardamentul aerian din cursul
zilei trecute.
Am poruncit lui Hans să mă ducă la Şosea, în timp ce von Geist şi
ceilalţi ofiţeri plecau la hotel. Voiam să iau puţin aer. Mă durea iarăşi
capul. Mă gândeam că o scurtă plimbare pe jos, pe aleile singuratice
din preajma Hipodromului, îmi va face bine. În oraş, aerul era
îmbâcsit încă de mirosul stăruitor de fum şi moloz.
Urcam pe Calea Victoriei, spre Şoseaua Kisseleff, când, la
întretăierea cu strada Sevastopol, am zărit la lumina farurilor maşinii

— 305 —
figura familiară a unui tânăr ofiţer german, care voia să traverseze
strada.
— Opreşte, Hans! am poruncit.
Am deschis portiera şi am făcut semn ofiţerului să se apropie. S-a
executat în grabă. Ajuns în preajma mea, a rostit marţial:
— Herr General, am onoarea să mă prezint, locotenentul Erwin
Heltner.
Nu mă recunoscuse, căci chipul meu era în umbră. Desluşise însă
strălucirea epoleţilor.
— Erwin, urcă-te în maşină, lângă mine.
Abia atunci m-a recunoscut. Obrazul i s-a luminat. S-a aşezat pe
banchetă.
— Ce cauţi aici, la Bucureşti? l-am întrebat.
— Fac parte din Serviciul de informaţii al Misiunii militare
germane pentru Armata de uscat.
Am zâmbit.
— Cum de te-au ales tocmai pe tine pentru funcţia aceasta?
— Cunosc cinci limbi străine, Herr General.
Erwin Heltner fusese cel mai bun prieten al lui Willi. Copilăriseră
împreună. Tatăl lui Erwin era un competent chirurg din München.
Unchiul său matern, generalul von Ostermann, comanda o divizie
blindată pe Frontul de Est. În epoca arestării şi a condamnării la
moarte a lui Willi, Erwin îşi urma studiile la Universitatea din
München, profitând de un concediu mai lung, obţinut în urma rănirii
sale grave pe frontul din Italia.
Mă bucura această întâlnire, căci îmi oferea prilejul să vorbesc
despre Willi.
— Unde te duceai? l-am întrebat.
— Eram în drum spre librăria „Bucholz”.
— Acum, noaptea?
— Abia am ieşit din tură. Am zărit în vitrină, azi de dimineaţă la
şase, în vreme ce mă duceam la serviciu, nişte cărţi de artă. Vreau să
văd dacă mai sunt acolo. Mâine, când librăria se va deschide, vreau
să mi le cumpăr.
Erwin, ca şi Willi, era un bibliofil pasionat. Copilandri, i-am văzut
adeseori căţăraţi pe scară în biblioteca mea, cercetând cu patimă
cărţile prăfuite de pe cele mai înalte şi mai greu accesibile rafturi.
— Te tentează o plimbare până la Şosea?
— Cu multă bucurie, Herr General.
Răspunsul lui prompt mi-a făcut plăcere. Nu ştiam cum să aduc

— 306 —
vorba despre Willi. N-aş fi vrut să creadă că nu l-am luat cu mine
decât în acest scop.
— Eşti pentru prima oară în România?
— Am mai fost o dată la Bucureşti, când eram mic.
Dumneavoastră m-aţi luat, ca să-l însoţesc pe Willi.
— Aşa e. Uitasem. E mult de atunci…
Am tăcut. A tăcut şi Erwin. Mă uitam pe fereastră la lumea puţină
de pe trotuare, pe care o desluşeam fantomatică în lumina lunii; dar
nu-l vedeam decât pe Willi. Prezenţa tânărului de lângă mine îmi
trezise amintiri dureroase. Simţeam nevoia să le smulg de sub
pulberea trecutului. Uitarea n-are să-mi aline niciodată durerea
sufletească.
Cred că şi Erwin voia să-mi vorbească de Willi, dar nu ştia cum să
înceapă.
— Luna aceasta se va împlini un an de la moartea lui Willi, i-am
spus.
— Ştiu, Herr General. Am fost foarte îndurerat. Toţi colegii l-au
plâns.
— Dacă nu mă înşel, erai la München când l-au arestat.
— Da. Am fost citat martor la procesul lui.
— Te-ai prezentat?
— Desigur. Am spus că Willi era foarte iubit de colegi. Am vorbit
despre bunătatea, despre înţelepciunea, despre patriotismul său.
— I-ai luat apărarea?
— Desigur! a replicat Erwin cu însufleţire. Willi îmi era mai mult
decât un frate.
— Şi judecătorul ce a zis?
— Judecătorul era un om rău. Foarte rău. Venise tocmai de la
Berlin.
— Freisler îl chema?
— Freisler. Mi-a spus că dacă îl mai apăr pe Willi, înseamnă că
sunt un trădător, ca şi el. M-a ameninţat că îmi vor putrezi oasele în
închisoare.
— Ce învinuiri i-au adus lui Willi?
— Că a păstrat şi răspândit manifeste duşmănoase statului,
partidului nazist şi armatei.
— A fost prins împărţind manifeste?
— Nu.
— Atunci?
— L-a denunţat cineva. La percheziţia care i s-a făcut acasă, s-au

— 307 —
găsit în pod un mare număr de manifeste.
Am închis ochii câteva clipe.
— Ştii cine l-a denunţat?
— Nu. Numele denunţătorului nu a fost pronunţat în faţa
tribunalului. Dar aceasta nu mai avea nici o importanţă. De vreme ce
se găsiseră manifestele, nu mai era nevoie de alte probe.
— Nu bănuieşti pe nimeni, Erwin?
— Nu, Herr General.
— Cine putea să ştie că Willi ţinea manifeste în casă?
— Întrebarea aceasta mi-am pus-o şi eu, Herr General.
— Poate că l-a surprins vreun servitor umblând cu manifestele?
— Servitorii au figurat printre martorii apărării.
Ezitam să-i pun o întrebare care putea să fie bogată în urmări.
— Rudi a fost citat la proces?
— Nu, Herr General.
— Rudi şi Willi n-au fost niciodată prieteni.
Erwin a clătinat din cap, suspinând.
— Aveau convingeri politice diametral opuse. Din această cauză se
certau adeseori.
Auzisem acest lucru şi de la Uwe. Rudi îl acuzase în faţa mea pe
Willi că era un defetist. Nu aflasem însă, în ciuda cercetărilor mele,
rolul jucat de Rudi în arestarea fratelui său.
— Într-o zi s-au bătut, adăugă Erwin.
— Cu ce ocazie?
— Anul trecut, în februarie. Dezastrul de la Stalingrad pusese în
fierbere pe studenţi. Mulţi acuzau regimul că trimite tineretul la o
moarte inutilă. Printre aceştia se afla şi Willi. Universitatea era
frecventată în special de fete, de infirmi şi de un număr redus de
ambuscaţi, cu rude sus-puse în partidul nazist. Într-o dimineaţă a
venit în mijlocul nostru Gauleiterul Giesler al Bavariei. A acuzat pe
unii din noi – fără să citeze nume – că ar critica modul în care este
condus războiul. După ce a ameninţat cu urgia sa pe defetiştii care se
fac unealta duşmanului, a adăugat că studenţii ar aduce mai mari
servicii patriei şi partidului zămislind copii decât consacrându-se
studiilor superioare. „Dacă unele fete nu sunt destul de seducătoare
spre a-şi găsi câte un partener, a declarat textual, le pun la dispoziţie
pe aghiotanţii mei şi le asigur că nu vor avea ocazia să regrete
această experienţă.” A fost huiduit. Au intervenit S.S.-iştii şi
Gestapoul. S-au iscat încăierări. Studenţii i-au izgonit pe agenţi, apoi
au continuat manifestaţia pe stradă. Ulterior, câţiva au fost arestaţi.

— 308 —
 — Tot atunci l-au arestat şi pe Willi?
— Ah, nu. Pe Willi l-au ridicat mult mai târziu.
— Îmi spuneai că Willi a avut o altercaţie cu Rudi.
— S-au luat la harţă din cauza cuvântării Gauleiterului Giesler.
Rudi a afirmat că studenţii protestatari sunt nişte criminali care
merită să fie spânzuraţi. Willi l-a pălmuit.
— S-au certat cu mult înaintea arestării lui Willi?
— Cu două sau trei zile înainte.
Cât de puţin îmi cunoşteam copiii. Ştiam demult că Willi şi Rudi
nu se înţelegeau. Credeam pe atunci că micile lor divergenţe erau
copilăreşti, că îşi aveau izvorul în fleacuri. Nu mi-aş fi închipuit că
pot ajunge la conflicte ireconciliabile, dacă nu şi la crimă. Căci Rudi
era un criminal dacă îşi denunţase fratele.
— N-am bănuit niciodată, Erwin, că Willi era atât de ostil
regimului.
Erwin şi-a aşezat mâinile pe genunchi.
— Făceam amândoi parte dintr-un cerc de studenţi care ne
întruneam o dată pe săptămână. Printre noi se aflau şi fraţii Hans şi
Sophie Scholl, care ulterior au şi fost decapitaţi, fiindcă au împrăştiat
în aula Universităţii manifeste antirăzboinice. Un al doilea lot de
studenţi, printre care şi Willi, a fost executat ceva mai târziu.
— Nu s-au strecurat cumva în rândurile voastre agenţi
provocatori?
— Nu. Toţi studenţii executaţi au fost văzuţi împrăştiind în public
manifeste.
— Şi Willi a împrăştiat manifeste?
— Nu. Au fost găsite la el acasă.
— Înseamnă că l-a denunţat cineva. Ştia vreunul din grupul
dumneavoastră că Willi ţinea manifeste acasă?
— Nu. Nu ştia nimeni, cu excepţia lui Hans Scholl, care i le
încredinţase.
— La procesul fraţilor Scholl nu a fost rostit numele lui Willi?
— Nu. Hans şi Sophie Scholl nu au vorbit despre Willi. La procesul
său, Willi a recunoscut că a primit manifestele direct de la Scholl,
fără ca altcineva să fi fost informat de acest lucru.
Cercul începea să se strângă în jurul lui Rudi. Bănuielile mele
prindeau consistenţă. Îmi trebuiau dovezi şi mai precise. Şi eram
hotărât să le obţin.
— La şcoală, reluă Erwin, ni s-a spus că Führerul săvârşea minuni
mai mari decât Iisus Christos. Iisus hrănise cu câţiva peşti şi cu

— 309 —
două pâini o ceată de oameni. Führerul făcuse rost de pâine, de
locuinţe şi de lucru pentru milioane de oameni. Willi spunea că nu
poate crede în aceste baliverne. La una din adunări, un student din
grupul nostru, nepot al Gauleiterului Giesler, ne-a adus o copie a unei
circulare către Gauleiteri, semnată de Martin Bormann: „Oamenii ar
ignora dogma creştină dacă pastorii nu le-ar propovădui-o încă de pe
băncile şcolii. Dumnezeu atotputernicul n-a fost în stare să-şi
dovedească existenţa a priori tinerilor şcolari şi – lucru de mirare
pentru omnipotenţa sa – a lăsat această grijă pe seama pastorilor. În
consecinţă, dacă în viitor tineretul va fi ţinut departe de învăţătura
creştină, a cărei doctrină este mult inferioară doctrinei naţional-
socialiste, Christos ar dispărea automat din minţile oamenilor.”
Circulara aceasta i-a inspirat lui Willi o filipică fulminantă, nu pentru
că ar fi fost un creştin habotnic, ci fiindcă, spunea el, nu accepta
siluirea conştiinţelor.
Eram uimit. Avusese Willi atâta curaj? M-am simţit mândru.
Integritatea lui morală se răsfrângea parcă şi asupra mea.
Tăcerea mea l-a derutat pe Erwin. S-a temut poate să nu mă
supere, repetându-mi criticile aduse de studenţi lui Hitler şi
regimului său. I-am intuit îngrijorarea.
I-am pus cu blândeţe mâna pe braţ.
— Vorbeşte, Erwin. Cuvintele tale despre Willi sunt foarte
frumoase. M-ai ajutat să înţeleg că fiul meu a fost un erou. Mi-ai
adus o mare mângâiere. Continuă! Ce mai spunea Willi?
— Ţin minte că într-o seară Willi a făcut procesul lui Edgar Jung,
care preconiza distrugerea ideologiei drepturilor omului, pe care se
sprijinea Republica de la Weimar. Şi dispreţul pentru dreptul formal,
pentru dialectică şi intelect, Willi spunea că nazismul, duşman al
raţiunii, este o ideologie îmbrăţişată de intelectualii rataţi.
Intelectualii alăturaţi naţional-socialismului relevau faimoasa
formulă a lui Luther: „Raţiunea este o curvă”, pe care o deformau
până la absurd, spre a-şi susţine teoriile. Se străduia să
demonstreze, de pildă, că intelectualul trebuie să-şi caute un punct
de sprijin, cum spun ei, „în forţele originare ale vieţii”, în „sacrele
tenebre ale epocilor primitive”. La toate aceste formule goale de
conţinut se adăugau „romantismul de oţel” preconizat de Goebbels.
Se impunea ca totul să fie subordonat spiritului militar, războinic.
Willi, şi noi toţi, de altfel, eram cuprinşi de scârbă când citeam în
Volkischer Beobachter articole care preamăreau „înflorirea fără
precedent a artei germane”, „renaşterea artistică a omului arian”,

— 310 —
„bucuria distrugerii”, „naţionalismul eroic”. Nu admiteam „revizuirea
istoriei poporului german în spirit naţional-socialist”, nici „epurarea
literaturii şi cruciada împotriva spiritului undeutsch”, care au dus la
înlăturarea din viaţa literelor germane a celor mai valoroşi romancieri
şi poeţi. Nu admiteam nici teoriile lui Hitler, care declara cu patos că
„o ştiinţă liberă şi necontrolată este o absurditate”, şi că „principiul
obiectivităţii ştiinţifice este un simptom condamnabil al epocii
burgheze şi liberale”. Willi demonstra absurditatea concepţiilor lui
Günther, care ridica în slăvi „rasa nordică”, „rasa nobilă prin
excelenţă”. Nordicii, spunea el, se remarcă printr-o serie de
caracteristici: înălţimea şi eleganţa taliei, lungimea feţei, nasul
subţire şi fin, proeminenţa bărbiei, părul blond şi ochii albaştri,
pielea trandafirie, picioarele lungi, pubertatea tardivă şi virilitatea
excesivă. Nimic nu ilustrează mai bine teoria lui Günther, declara
Willi cu ironie, decât înfăţişarea conducătorilor noştri naţional-
socialişti: toţi sunt nişte caricaturi monstruoase.
Am râs. Willi era înzestrat cu un spirit muşcător care mă fermeca.
— Ce spunea Willi despre acel Weltanschaunng, atât de cântat de
naţional-socialişti?
Erwin zâmbi.
— Willi era prodigios. Cunoştea mai bine decât noi toţi ansamblul
filozofiei naţional-socialiste. Spre a-l înfrânge pe duşman, trebuie să-i
descoperi punctele sensibile, obişnuia el să spună. Aprofundase Mein
Kampf şi Mitul secolului XX de Alfred Rosenberg. Studiase toate
lucrările lui Hans Günther, Robert Ley, Walther Darre, Gottfried
Feder, Joseph Goebbels şi ale tuturor celorlalţi nazişti. Elanul vital,
acel Drang zum Leben, eul suveran, apologia forţei, mitul sângelui,
antisemitismul ştiinţific îi păreau expresii ale unei concepţii
demenţiale. Mai mult decât orice îl irita acel Führerprinzip pe care
Hitler îl opunea principiului democratic al majorităţii. Era şi firesc să
ajungem aici. Hitler se socotea un supraom.
Înţelegeam aversiunea lui Willi şi a colegilor săi împotriva
faimoasei infailibilităţi a lui Hitler. Animozitatea manifestată
sistematic de acesta faţă de generali îşi avea explicaţia în aceeaşi
ambiţie a perfecţiunii pe care pretindea că ar fi atins-o.
Keitel, înainte de a ajunge discipolul fidel şi docil al lui Hitler,
declarase odată intimilor săi:
— Führerul abia aşteaptă să-i prindă pe generali greşind ca să le
ridice imediat comanda. În felul acesta îi face să plătească pentru
propriile sale erori, pe care însă nu şi le recunoaşte niciodată. Hitler

— 311 —
nici nu ascundea acest lucru. „Generalii trebuie să poarte
responsabilitatea eşecurilor, pentru că pot fi oricând înlăturaţi, în
vreme ce prestigiu] meu este un capital unic, care nu trebuie cu nici
un preţ să fie ştirbit…
— Nu admiteam, continuă Erwin, „mărturia de credinţă” pe care
regimul naţional-socialist o pretindea din partea fiecărui intelectual.
Iritat de refuzul unor scriitori şi oameni de ştiinţă de a-i cânta în
strună, Hitler a rostit în noiembrie ’938 un discurs în faţa
reprezentanţilor presei, în care a declarat categoric: „Dacă îi tratez pe
intelectuali omeneşte, o fac fiindcă din nefericire mai am nevoie de ei.
Altfel i-aş extermina”. Noi, studenţii, de câte ori ne întâlneam,
continuă Erwin, repetam cuvintele lui Hitler, căci aveau pentru noi
semnificaţia unui avertisment: fiţi atenţi ce soartă vă aşteaptă, viitori
intelectuali ai celui de-al treilea Reich.
— Sunteţi mulţi cei care aveţi astfel de concepţii? l-am întrebat pe
Erwin. Ştiu că în ’933 numeroşi studenţi, fanatizaţi de propaganda
lui Goebbels, au dat foc prin pieţele publice la mormane de cărţi
considerate primejdioase, imorale, antigermane şi filosemite.
Erwin a zâmbit cu tristeţe.
— Din ’933 şi până acum au trecut unsprezece ani, Herr General.
Studenţii rătăciţi de atunci au avut tot timpul să se trezească la
realitate. Războiul le-a deschis ochii… De ce să ne mirăm că, în ’933,
nişte studenţi lipsiţi de experienţă s-au lăsat înşelaţi de Hitler, când
însuşi Winston Churchill a scris cam aşa în ’935 despre Hitler, în
cartea sa intitulată Great Contemporaries: „Nu ştiu dacă Hitler va fi
omul care va târî lumea într-un nou război, în care civilizaţia va
sombra iremediabil, sau dacă se va înscrie în istorie ca unul din acei
bărbaţi de stat care au redat onoarea şi liniştea marii naţiuni
germane, aducând-o senină, folositoare şi puternică în concertul
marilor state ale Europei”. Tot Churchill adăuga, ceva mai departe:
„Nu putem citi istoria luptelor lui Hitler, fără să ne cuprindă
admiraţia pentru curajul, perseverenţa, forţa care i-au permis să
provoace, să sfideze, să concilieze şi să învingă toate rezistenţele
întâlnite în drumul său”. Cuvintele acestea, Herr General, mi-au
rămas gravate în minte. Nu sunt singurele care-l zugrăvesc pe Hitler
în culori luminoase. Până şi în august ’939, deci cu zece zile înaintea
izbucnirii războiului, Sir Neville Henderson, fostul ambasador al
Angliei la Berlin, scria în Cartea Albă: „Ar fi zadarnic să negăm marile
realizări săvârşite de omul care a redat naţiunii germane respectul de
sine, ordinea şi disciplina. Metodele tiranice de care s-a folosit pentru

— 312 —
a obţine acest rezultat sunt detestabile, dar nu privesc decât pe
germani. Multe din reformele sociale instituite de Herr Hitler, care
profesează o indiferenţă totală faţă de libertatea de gândire
individuală, faţă de libertatea cuvântului şi faţă de libertatea de
acţiune, sunt bazate pe principii democratice foarte avansatei Credeţi
că pot exista considerente mai contradictorii, Herr General? Dacă
oamenii politici străini cu mare suprafaţă săvârşeau asemenea erori
de apreciere, cum să-i mai condamnăm pe germanii care s-au lăsat
îmbătaţi de succesele politice din primii ani ale lui Hitler? Vinovaţi cu
adevărat sunt oamenii care au perseverat să-l sprijine în acţiunile lui.
Eram uluit de înţelepciunea acestui tânăr. Dacă existau mulţi
studenţi care gândeau şi acţionau în acelaşi chip, nu-mi era îngăduit
să-mi pierd nădejdea în viitorul Germaniei!
M-am uitat la ceas. Se făcuse ora 2. I-am mulţumit lui Erwin
pentru cuvintele lui, apoi l-am dus cu maşina până la librărie, Ştiam
că era nerăbdător să-şi vadă cărţile preferate, îi înţelegeam pasiunea.
Şi eu eram bibliofil.
M-am înapoiat la hotel. Convorbirea mea cu Erwin Heltner îmi
răsucise cuţitul în rană, dar îmi fusese necesară. L-am chemat în
apartamentul meu pe Busch şi l-am rugat să-mi facă un serviciu
personal. Mi-a declarat cu însufleţire că ar fi fericit să-mi fie de folos.
— Este pentru întâia oară că mă adresez într-o astfel de chestiune
unui ofiţer de-al meu. Desfăşurarea evenimentelor nu-mi îngăduie să
o rezolv personal. Îţi încredinţez o misiune, Busch. Fiul meu cel mai
mic, Uwe, se află în Prusia, la o mătuşă a lui. Te rog să te duci acolo,
să-l iei cu dumneata şi să-l conduci la München. În Bavaria va fi în
siguranţă. Frontul de Est se apropie de graniţele Germaniei. După
modul cum se desfăşoară operaţiile militare, nu văd cum ar putea fi
stabilizat, îmi vine destul de greu să fac această mărturisire. Aş
socoti însă că săvârşesc o crimă lăsându-mi fiul în continuare în
Prusia.
Busch m-a asigurat că îşi va executa scrupulos misiunea. I-am
semnat o permisie de zece zile şi i-am urat drum bun.
— Dacă este nevoie de o prelungire, telefonează-mi, i-am spus.
Când crezi că poţi pleca?
— Chiar în noaptea aceasta, Herr General.
— Îţi mulţumesc, Busch.
După plecarea lui, m-am dezbrăcat, am făcut puţină lectură, apoi
am stins lumina. Trebuia să dorm câteva ore. Mă aştepta o zi
încărcată…

— 313 —
 *
M-am trezit odată cu ivirea zorilor. Ceasul de pe noptieră indica
orele 6,20. Spre răsărit, cerul violet se lumina treptat.
Am citit câteva pagini de Clausewitz, apoi am trecut în camera de
baie. Înviorat de duşul călduţ, m-am îmbrăcat fără grabă. Am luat
micul dejun în apartamentul meu. La orele 9 trebuia să particip la o
conferinţă cu ofiţerii superiori din garnizoană, la sediul Misiunii
militare germane. Până atunci mai aveam încă două ore la dispoziţie.
Am pus telefonul în priză. Gestul acesta simboliza reintrarea în
rutina cenuşie a activităţii jurnaliere.
Intenţionam să profit de şederea mea în România spre a face o
vizită Sultanei Basarab, mama fostei mele soţii. Remarcabilă femeie
era această doamnă bătrână, uluitor de inteligentă şi spirituală. În
tinereţe fusese căsătorită cu un mare moşier, diplomat de carieră. În
ciuda dorinţei lui fierbinţi de a avea un fiu care să poarte mai departe
numele familiei, Sultana îi dăruise patru fete. Felix Austria nube,
deviza aceasta s-ar fi aplicat de minune Sultanei şi soţului ei. Fiindcă
aveau fete foarte reuşite, le măritaseră cu personaje de mare
suprafaţă în Europa dintre cele două mari războaie. Pe cea mai mare
– Caterina – o căsătoriseră cu marchizul Jerome de Gandale, unul
dintre potentaţii petrolului şi rival înverşunat al lui Deterding şi al lui
Rockefeller. Pe a doua fiică – Roxana – o măritaseră cu Vladimir
Vulturescu, un diplomat român, care preţuia mai mult agricultura
decât cariera sa. A treia fată – Irene – făcuse o magnifică partidă:
soţul ei, Robert Sunderland, duce de Derbey Northland, era unul
dintre cei mai bogaţi oameni din lume. Ultima, şi cea mai mică dintre
fete – Elissa – acceptase să fie soţia mea. Eu şi cu Vulturescu eram
nişte personaje modeste faţă de ceilalţi doi cumnaţi. Nepoţii şi
nepoatele bătrânei doamne făcuseră la rândul lor alianţe
matrimoniale cu cetăţeni ai altor ţări de dincoace şi de dincolo de
Ocean. Când cele patru fiice, împreună cu soţii şi copiii respectivi, se
adunau o dată pe an în jurul Sultanei, spre a-i sărbători ziua de
naştere, se spunea că Liga Naţiunilor se întrunea în şedinţă plenară.
La ultima recepţie oferită de Sultana Basarab, în august ’939, se
vorbeau atâtea limbi, încât te-ai fi crezut în Turnul Babel. Războiul
ne-a împărţit în două tabere, tot atât de ireconciliabile ca şi cele două
tabere în care s-a divizat familia popoarelor din Europa…

Locotenent-colonelul Maximilian Feininger îşi aşeză pe nas

— 314 —
ochelarii cu ramă de baga, scoase din servietă un teanc de
documente şi le aşeză în ordine pe masă. Capul lui chel era lucios ca
o bilă de biliard. Două fâşii de păr pufos şi creţ, ca o blană de
astrahan, porneau de deasupra urechilor, îmbinându-se într-un
vârtej rebel pe ceafă. Cred că, în tinereţe, locotenent-colonelul
Feininger avusese un păr ondulat cu care, probabil, se mândrise.
Fruntea înaltă, unduită de creţuri domoale, se îmbina cu chelia
trandafirie, dominându-i ochii vioi, ca de viezure, şi nasul lung, mare
şi atât de roşu, încât ai fi zis că era fals. Bărbia ştearsă, trăsăturile
ascuţite, buzele subţiri completau o fizionomie care părea să aibă
ceva diabolic. Feininger era şeful Secţiei informaţii. Rapoartele lui
trezeau întotdeauna interesul. Ne privi pe deasupra ochelarilor, tuşi,
spre a-şi acorda glasul, apoi îşi începu expunerea. Toate căpeteniile
Misiunii militare germane erau de faţă, în cap cu generalul Hansen.
Participam şi eu la această conferinţă, asistat de von Geist şi de
locotenent-colonelul Horst Melchinger, şeful Secţiei informaţii din
statul meu major. Conferinţa avea ca obiect acţiunile de sabotaj
constatate în fabrica de avioane „Gandara”, acaparată – nu demult –
de concernul „Hermann Göring Werke”. Fabrica aceasta construia
avioane de vânătoare pentru Luftwaffe.
— Numărul mare de pierderi înregistrate de aviaţia noastră
militară, în cursul ultimelor luni, a rostit Feininger cu glasul lui egal,
lipsit parcă de foc lăuntric, a îngrijorat serios factorii răspunzători ai
misiunii noastre. Analiza acestor cazuri ne-a condus la o constatare
tulburătoare. Avioanele pierdute fuseseră construite în fabricile
româneşti, iar viaţa lor se dovedise suspect de scurtă. Cele mai multe
explodau în aer şi se prăbuşeau în flăcări, zdrobindu-se de sol,
pulverizându-se. În asemenea condiţii, o expertiză în ceea ce priveşte
cauza prăbuşirilor devenea imposibilă, cu atât mai vârtos cu cât
majoritatea aeronavelor cădeau în no man’s land sau în spatele
liniilor inamice. Am hotărât atunci să împănăm fabrica „Gandara” cu
agenţi care să-i descopere pe sabotori, căci convingerea noastră era
formată. Aveam de-a face cu o acţiune de sabotaj perfect organizată.
Nici la atelierul de turnătorie, nici la atelierul forje şi nici la
laboratoare nu am reuşit să dăm de vreun fir conducător. Atelierul de
tratament termic era sub supravegherea directă a unui agent
acoperit, Scharführerul S.S. Ulrich Fischer, care îmbrăcase salopeta
de muncitor şi lucra cot la cot cu ceilalţi oameni. Fischer era un
tehnician priceput, înainte de a se fi încadrat în trupele S.S., lucrase
într-o fabrică de motoare la Essen. Şefii săi îi apreciau activitatea.

— 315 —
Fischer descoperise o reţea de sabotori într-o uzină metalurgică din
Linz. La Bucureşti fusese transferat în acelaşi scop. Scharführerul
Fischer îşi luase angajamentul să depisteze în scurt timp pe sabotorii
din fabrica „Gandara”. I se dăduse mână liberă. Fischer a pătruns
neobservat în rândurile muncitorilor, ajutat de o împrejurare
favorabilă. În atelierul de tratament termic lucrau încă trei oameni de
origine germană. Şeful de echipă, Johann Gottlieb, maistrul Jan
Havelka şi muncitorul Diethelm Schmückle. După pseudoangajarea
sa în fabrică, Fischer a declarat că ar fi fost originar din Braşov.
Cunoştea îndeajuns de bine limba română, pe care o învăţase cu
sârg. Gottlieb şi Schmückle, care îşi clamau apartenenţa la grupul
etnic german, i-au făcut o primire cordială. Havelka s-a arătat mai
rezervat. Ulrich Fischer avea metoda lui de depistare. O echipă care
lucra fără greş îl preocupa mai mult decât alta care şchiopăta. Pe
oamenii şterşi, potoliţi, cumsecade îi socotea mai primejdioşi decât pe
cei zgomotoşi şi cu vicii recunoscute. Fischer lucra de o lună în
fabrică, fără ca prezenţa lui să se fi făcut remarcată altfel decât în
cadrul strict al muncii de atelier. Prietenos cu oamenii, nu se
remarca totuşi printr-o excesivă jovialitate. Păstra un drum de mijloc,
care i se părea cel mai potrivit. La începutul lunii trecute, Fischer ne-
a cerut să executăm o analiză metalografică a unui arbore cotit,
tratat termic de echipa unui oarecare Ionescu. Buletinul de analiză,
semnat de inginerul Salona, constata că piesa întruneşte toate
condiţiile prescrise. Fischer ne-a informat că îl bănuieşte pe Salona
de a lucra mână în mână cu sabotorii. Am prevenit conducerea
fabricii să ceară noi analize metalografice. Un inginer german,
desemnat de concernul „Hermann Göring”, a participat la executarea
analizelor. Rezultatele au fost bune. Sabotorii, puşi în gardă,
probabil, de aceste măsuri, şi-au suspendat temporar activitatea.
Fischer obţinuse un prim succes, dar aceasta nu l-a făcut să-şi
slăbească vigilenţa. Atâta timp cât nu-i descoperea pe sabotori, se
putea aştepta oricând la o reluare a activităţii lor, ceea ce, de altfel, s-
a şi întâmplat după o întrerupere de circa două săptămâni. Între
muncitori şi agenţii noştri din fabrică se desfăşura o luptă surdă. O
întâmplare neprevăzută a rezolvat criza. Acum trei nopţi, Ulrich
Fischer a fost găsit asasinat într-o ladă cu gunoi din curtea fabricii.
Avea în spinare un cuţit înfipt până în plăsele. Cei zece muncitori
care lucrau în echipa de noapte la atelierul de tratament termic au
fost reţinuţi şi interogaţi. Prin moartea lui Fischer sufeream o grea
lovitură. Era limpede că îl suprimaseră spre a-i închide gura.

— 316 —
Probabil că Fischer descoperise anumite indicii. Nu aveam însă nici o
dovadă. Muncitorii anchetaţi afirmau că nu ştiau nimic în legătură
cu crima. Interogatoriile, confruntările au continuat. În cele din
urmă, unul dintre muncitori, pe nume Marin Hulea, şi-a recunoscut
vina. Am aflat însă ulterior că îşi asumase responsabilitatea
executării asasinatului, spre a-şi degaja tovarăşii de muncă.
Sturmbannführerul Grunau, care participa oficios la anchetă, nu era
dispus să se lase manevrat. A continuat să-l asalteze cu întrebări.
Când l-a ucis? În ce împrejurări? Din ce cauză?… „Ne-am certat din
cauza unei femei! a declarat Hulea. Eram înnebunit de gelozie!”… în
clipa aceea Sturmbannführer l-a fulgerat cu privirea: „Minţi! Fischer
era homosexual!” Printr-o sclipire de geniu, îşi amintise de această
perversiune a lui Fischer, menţionată în dosarul său personal. Pentru
Sturmbannführerul Grunau, cazul era rezolvat. Minciuna lui Hulea
dovedea că altul fusese mobilul crimei. Muncitorii au fost lucraţi aşa
cum trebuie. Majoritatea erau comunişti. Ştiau să sufere şi să tacă.
Un tânăr n-a mai fost în stare să reziste. A alunecat pe panta
mărturisirilor. Restul a fost o joacă de copil. Echipa lui Petre Ionescu,
din care făcea parte şi Hulea, executa operaţiile de sabotaj. Procedeul
era simplu. În atelierul de tratament termic se căleau şi se maturau
pistoanele, segmenţii şi arborii cotiţi care veneau fie de la atelierul de
turnătorie, fie de la atelierul forje. Toate piesele care treceau prin
mâinile acestor echipe erau supuse – după tratarea lor termică –
unui riguros control de duritate. Hulea şi tovarăşii săi găsiseră
mijlocul de a sabota producţia, prezentând la control piese care
întruneau condiţiile de duritate prescrise. Arborii cotiţi, de pildă,
trebuie căliţi la o temperatură de 840°, în ulei. Apoi se introduc în
cuptoare electrice, fiind supuşi, la revenire, la o temperatură de 550°,
cu durată strictă de menţinere. După această operaţie, spre a se evita
fenomenul de fragilitate la revenire, fenomen foarte primejdios,
fiindcă determina o rezistenţă scăzută la oboseală a pieselor puternic
solicitate, se obişnuieşte ca la anumite oţeluri aliate să se facă o
răcire la apă. Spre a obţine piese proaste calitativ, însă cu o duritate
bună, Hulea şi tovarăşii săi le căleau la temperaturi inferioare,
urmate de o revenire superficială – la temperaturi mai joase şi cu o
durată mai scurtă decât cele prescrise – după care nu mai executau
răcirea la apă.
— Rezultatele erau sigure! exclamă generalul Hansen.
— Absolut, confirmă Feininger. Piesele astfel tratate nu mai
rezistau la eforturile prevăzute în proiect, ci se rupeau brusc şi fragil,

— 317 —
în special în perioadele de suprasolicitare mecanică, inerente în
cursul luptelor aeriene.
— Nu există posibilitatea unui control eficace al organelor deficient
tratate? a întrebat von Geist.
— Există, zise Feininger. Singurul control se execută cu ajutorul
analizei metalografice. În mod practic, această analiză este imposibilă
pentru fiecare piesă în parte, deoarece implică un mare consum de
timp şi un preţ de cost ridicat. Motoarele avioanelor la care se
montau arbori cotiţi cu rezistenţa scăzută se opreau în plin zbor şi
aparatele se prăbuşeau. Inginerul Salona, care executase primele
analize metalografice la microscopul optic, lucra în acord cu echipa
de sabotori.
— Toţi aceştia ar trebui executaţi, zise Gerstenberg.
Feininger ridică din umeri.
— Justiţia românească judecă după alte criterii decât ale noastre.
— Cum şi-au dat muncitorii seama că Fischer lucrează pentru
Gestapo? întrebă colonelul von Haugwitz.
Feininger făcu un gest rotund.
— Eh, fatalitatea! Un ucenic din echipă, pe nume Ivăneaţă,
trecând pe lângă sediul Gestapoului, l-a văzut pe Fischer coborând
dintr-o maşină cu număr german şi pătrunzând în clădire. Ivăneaţă
abia a aşteptat să intre seara în tură, ca să spună celor din echipă ce
a descoperit. L-au felicitat cu toţii. Muncitorii – interogaţi de noi –
pretind că n-au avut de gând să-l ucidă pe Fischer. Îşi propuseseră
doar să se ferească de el în viitor.
— Vorbe! exclamă Gerstenberg. Cred că soarta lui Fischer a fost de
atunci pecetluită.
Feininger îşi petrecu mâna peste buzele-i subţiri.
— Muncitorii pretind că nu. Un eveniment neprevăzut i-a făcut să
treacă la acţiune. În aceeaşi seară, Fischer a intrat în atelier tocmai
când muncitorii scoteau din cuptor un arbore cotit la care nu
făcuseră răcirea la apă. Evident, Fischer îi urmărea de multă vreme.
— Şi? întrebă generalul Hansen nerăbdător.
— Fischer a ieşit imediat din atelier. Văzuse ce avea de văzut.
Muncitorii s-au privit înspăimântaţi, continuă Feininger, creând
momente de suspense, ca într-un roman poliţist. Fără să mai stea pe
gânduri, Hulea şi-a suflecat mânecile şi a plecat pe urmele lui
Fischer. Tovarăşii din echipă au încercat să repare ceea ce mai putea
fi reparat. Ştiau că a doua zi avea să se execute o analiză a
materialului, ceea ce le-ar fi fost fatal. N-au trecut nici cinci minute,

— 318 —
şi Hulea s-a înapoiat în atelier. Calm, i-a privit în ochi şi le-a spus cu
glas scăzut: „Aţi scăpat de Fischer… Când se va descoperi că i-am
făcut de petrecanie, să spuneţi că m-aţi văzut într-o seară certându-
mă cu el pentru o femeie. Să zicem că cearta asta a avut loc lunea
trecută, curând după intrarea în tură. De rest, nu mai ştiţi nimic. E
mai bine să cadă un singur om decât să cadă toţi. De altfel, nu am să
stau multă vreme la închisoare. Războiul îi dă peste cap în curând.
— Aşa a spus? rosti indignat generalul Hansen.
— Aşa, zise Feininger. Apoi Hulea s-a apucat de lucru.
— Fantastic! exclamă von Haugwitz.
— Vedeţi condiţiile în care trăim noi în România, Herr General? mi
s-a adresat Hansen. Iată de ce am propus ca România să fie ocupată.
L-am privit lung.
— La ora actuală este preferabil un aliat şchiopătând decât un nou
duşman declarat.
M-am ridicat de pe scaun. Feininger a început să-şi strângă
hârtiile de pe masă.
— Situaţia nu este mai trandafirie în fabricile de armament şi de
muniţii, a adăugat.
— Mă îndoiesc că inginerul Haag îşi va putea îndeplini misiunea,
opină Hansen posomorât.
În picioare, cu mâinile la spate, se uita preocupat la Feininger,
care îşi strecura metodic documentele în servietă. S-ar fi zis că îl
hipnotiza mişcarea unduioasă a mâinilor locotenent-colonelului.
Şeful secţiei informaţii avea mâini albe, foarte mobile, de dirijor.
— Herr General, m-am întors spre Gerstenberg, aş vrea să văd
chiar acum aerodromul de campanie de lângă pădurea Râioasa. Mă
interesează în ce măsură l-am putea folosi intensiv, în eventualitatea
bombardării celorlalte aerodromuri.
— Plecăm imediat, Herr General. Sunt gata maşinile, Salzer? se
întoarse el spre un tânăr locotenent.
— Gata, Herr General.
— Atunci să plecăm, i-am spus.
Mi-am luat rămas bun de la Hansen şi de la ofiţerii săi, apoi m-am
îndreptat spre ieşire, urmat de Gerstenberg, de von Geist şi de
Melchinger. Coboram scările sediului, când ne-am încrucişat cu un
căpitan de marină, care le urca în fugă.
— Încotro, Goderitz? l-a întrebat Gerstenberg pe căpitan. Ce e
graba asta?
Ofiţerul de marină îşi coborî mâna de la cozorocul caschetei.

— 319 —
 — Un raport al Misiunii militare maritime către Herr General
Hansen. Un torpilor german, aflat în reparaţii la şantierele din
Constanţa, a luat foc azi de dimineaţă
— Încă unul? rosti Gerstenberg. Mulţumesc, Goderitz.
Căpitanul a salutat, apoi a continuat să urce în fugă scările,
sărind câte două trepte deodată. Mă întrebam ce rost avea graba lui?
Dacă ajungea cu un minut mai devreme la Hansen, nu remedia cu
nimic situaţia.
— Pun rămăşag că avem de-a face cu o nouă acţiune comunistă
zise Gerstenberg.
Când am ieşit în stradă, m-am uitat spre cer. O pâclă subţire
plutea în văzduh, trăgând o perdea de voal strălucitor între noi şi
soare. Horsch-ul meu aştepta lângă trotuar. Hans ne-a deschis
portiera. Când m-am urcat în maşină, am văzut pe banchetă o foaie
de hârtie dreptunghiulară, de dimensiunile unei optimi de coală. Am
ridicat-o de un colţ, în vreme ce Gerstenberg se aşeza în stânga mea.
Foaia era scrisă la şapirograf. Mi-am pus ochelarii şi am încercat s-o
descifrez. Era redactată în româneşte.

ROMÂNI!
LUPTAŢI PENTRU ZDROBIREA FASCISMULUI SÂNGEROS
GERMAN!
LUPTATI PENTRU ALUNGAREA OCUPANŢILOR GERMANI
DIN ROMÂNIA!
MOARTE LUI HITLER ŞI LUI ANTONESCU!

L-am chemat pe şofer, care se pregătea să se instaleze la volan:

— Hans!
— Ordonaţi, Herr General!
— Ai stat tot timpul lângă maşină?
— Tot timpul, Herr General. N-am lipsit decât câteva clipe: m-am
dus după un pahar cu apă.
— Bine, Hans. Dă-i drumul.
Horsch-ul s-a urnit de lângă trotuar, torcând ca un motan. Am
întins foaia şapirografiată lui Gerstenberg.
— Ştii româneşte? l-am întrebat.
— Puţin, Herr General.
— Încearcă să faci puţină lectură. Este instructivă.
Şi-a aruncat privirile asupra foii de hârtie şi s-a înroşit ca un
curcan.

— 320 —
 — Ce obrăznicie la indivizii ăştia!
Manifestul minuscul, şapirografiat în condiţii primitive, l-a înfuriat
pe Gerstenberg mai vârtos decât un articol insultător la adresa
Germaniei, scris într-un ziar cu multe pagini, tras la rotativă.
Aparatul de radio de la bordul Horsch-ului emitea în surdină un
tango argentinian. Hans îl lăsa să funcţioneze în permanenţă fiindcă
ştia că îmi place muzica de dans. După ultimele acorduri ale
cântecului, crainicul a anunţat, cu impecabilă dicţiune: „În spaţiul
aerian al ţării domneşte linişte deplină. Nu se semnalează nici o
incursiune inamică… Im Lujtraum des rumänischen Roumes herrscht
Ruhe. Keine jeindliche Flugzeuge…”
— Opreşte-l, Hans! am poruncit.
Ştiam că aveau să urmeze ştirile. Nu aveam poftă să le ascult.
— Se spune că ne aflăm într-o ţară aliată! rosti indignat
Gerstenberg.
Făcu ghemotoc foaia şapirografiată şi o aruncă pe fereastră.
— Murdării! exclamă iarăşi.
Traversasem Piaţa Victoriei şi ne angajam pe şoseaua Filantropiei.
Ne urmau două maşini cu ofiţerii mei şi ai lui Gerstenberg. Pe
măsură ce ne apropiam de cartierul Griviţa, priveliştea străzilor lovite
de bombe devenea tot mai înfricoşătoare. Şiruri întregi de case
prăbuşite ofereau mărturia celei măi teribile calamităţi abătute
vreodată asupra Bucureştiului. La un moment dat circulaţia s-a
blocat. Pâlnii de bombe răscoleau bulevardul, lăsând un spaţiu
îngust de trecere. Un autocamion încărcat cu mobile derapase,
rămânând suspendat pe marginea unui crater şi împiedicând
trecerea unui nesfârşit convoi de autovehicule civile şi militare.
Exclamaţiile de nerăbdare, vociferările furioase ale conducătorilor de
automobile şi ale pasagerilor se amestecau cu ţipetele claxoanelor şi
cu huruitul motoarelor.
— Ce lipsă de disciplină! grăi cu dispreţ Gerstenberg. Nu putem
merge înainte şi nici înapoi. Uitaţi-vă ce de maşini sunt în urma
noastră.
Câţiva oameni se opinteau să împingă camionul imobilizat.
Deodată porniră să urle sirenele de alarmă. Lumea amuţi. După
primul moment de uluială, panica se dezlănţui nebună. Câţiva
conducători de automobile săriră de pe locurile lor şi se repeziră
asupra camionului lăsat pe o rână. Fără să ţină seama de protestele
proprietarului, puseră cu toţii umărul şi, într-o unanimă şi tacită
înţelegere, răsturnară maşina încărcată cu mobile în craterul adânc.

— 321 —
 Dar măsura aceasta disperată nu remedia situaţia. Vehiculele
angajate în dublu sens pe porţiunea îngustă de drum rămas
practicabil nu se mai puteau degaja. Dinspre oraş veneau noi valuri
de autoturisme, camioane şi camionete, încărcate până la refuz cu
oameni mânaţi afară din capitală de frica bombardamentului.
Cuprinşi de groază, unii din ei se învârteau fără rost printre
vehiculele imobilizate. Corul strigătelor şi al înjurăturilor reîncepu
înverşunat, frenetic, steril.
— Ce laşitate, ce frică abjectă! exclamă Gerstenberg. Războiul ar fi
trebuit să-i oţelească. Hm, n-au învăţat nimic oamenii ăştia.
M-am uitat cu milă la obrazul de prunc bătrân al generalului.
— Războiul nu i-a oţelit, pentru că nu este războiul lor. Au învăţat
însă ceva. Au învăţat să ne urască.
Gerstenberg a ridicat din umeri.
Oamenii din jurul nostru scrutau cu disperare cerul. Bolta de
cristal albastru, poleit de razele soarelui, îi înspăimânta.
Hans se uită în jur, căutând o ieşire din impas. L-am văzut cum
cercetează cu privirile o stradă lăturalnică, acoperită cu dărâmături
şi scurmată de pâlniile bombelor căzute în ajun. Deşi era mai mult
decât probabil că strada se va înfunda, ori că ne va conduce într-un
labirint de ruine, Hans a pus motorul în mişcare, apoi a răsucit
brusc volanul, pornind într-acolo. Celelalte două maşini cu ofiţeri ne-
au urmat. S-au mai luat şi altele după noi.
Îmi plăcea îndrăzneala lui Hans. În astfel de momente, orice
soluţie este preferabilă inacţiunii. Nu greşisem când îl alesesem pe
Hans. Înzestrat cu un remarcabil simţ de orientare, Hans strecura
maşina pe străzile întortocheate, desfundate, de-a lungul cărora nu
întâlneam o casă intactă.
Deodată ne-au apărut în faţă Calea Griviţei şi podul de cale ferată
Bucureşti-Constanţa. Şi aici bombardamentul din ajun făcuse
ravagii, dar lăţimea străzii permitea o circulaţie intensă.
Am respirat cu toţii, încercând un simţământ de uşurare.
Şoseaua Piteştilor se deschidea liberă înaintea noastră. Covoarele
de bombe căzute în ajun de-a lungul panglicii de asfalt distruseseră
cu suflul lor căsuţele nevoiaşe din preajma aerodromului „Romeo
Popescu”. Am traversat linia de cale ferată şi am lăsat în urmă
Fabrica de zahăr.
Pe cer apăruseră formaţiile argintii ale bombardierelor americane.
Deşi zburau la mare înălţime, huruitul surd al motoarelor făcea să
vibreze atmosfera.

— 322 —
 Automobilele opreau pe rând la margine de drum. Am oprit şi noi.
Am coborât din maşină.
— Mă întreb de ce nu ne mitraliază de la joasă înălţime avioanele
de vânătoare? zise Gerstenberg.
— Probabil că încă nu au nimic de împărţit cu populaţia civilă, i-
am spus.
Ceilalţi ofiţeri se grupară în jurul nostru. Maşinile lor ne
ajunseseră din urmă. Departe, în dreapta noastră şi spre nord se
auzeau bubuituri surde.
— Ar fi culmea!… rosti cu mirare cineva. Am impresia că azi atacă
Ploieştii!…

Am simţit un cuţit în inimă. N-am avut timp să răspund, căci,

chiar atunci, de pe aeroportul spre care ne îndreptam, aparatele de
vânătoare româneşti se ridicaseră în întâmpinarea bombardierelor.
Lupte scurte şi violente se încinseră între Messerschmidt-urile şi
I.A.R.-urile românilor, pe de-o parte, şi Lockheedurile şi Lightningurile
americane, pe de alta. Superioritatea numerică a inamicului era
vădită. Un Messerschmidt, flancat de două avioane de vânătoare
americane, descrise un cerc larg, lăsând o dâră groasă de fum negru,
apoi se angajă într-o vrilă, pornind fulgerător spre pământ.
Un Lockheed, atins de tirul unui Messerschmidt, se clătină, ca o
pasăre lovită, îşi pierdu o aripă şi se avântă ca o săgeată spre sol.
— Kaput! exclamă Gerstenberg, frecându-şi încântat mânile.
Un bombardier american, lovit în plin, explodă în aer. Altul se lăsă
pe o parte şi se desprinse din formaţie. Şapte paraşute, minuscule
umbrele argintii, ţâşniră din pântecele aeronavei, care o luă razna,
într-un zbor dement.
Cordoane de globuri de fum, negru-albăstrui – exploziile
proiectilelor artileriei antiaeriene – trimiteau salve de foc în calea
bombardierelor. Trei fortăreţe zburătoare, lovite de moarte, se
prăbuşiră, lăsând în urmă dâre purpurii.
Frumuseţea sălbatică a bătăliei aeriene începuse să mă fascineze.
Contemplam extatic zborul aeronavelor angajate în luptă. Le-am
urmărit, până s-au pierdut în zare, deasupra Bucureştilor.
— Românii ştiu să se bată, am spus. Merită toată admiraţia.

Inspecţiile din ziua aceea au fost foarte obositoare. Îmi place să

cred că nu mi-a scăpat nimic din ceea ce ar fi trebuit să-mi atragă
atenţia. Aerodromurile din jurul capitalei, apoi cele de la Ploieşti,

— 323 —
escadrilele de vânătoare, bateriile de artilerie antiaeriană, unităţile de
geniu aeronautic, comandamentele au fost toate supuse cercetărilor
mele. Raportul pe care-l voi înainta Reichsmarschallului Göring nu va
fi deloc trandafiriu. Ştiu însă că mijloacele de remediere sunt foarte
reduse.
Pe înserat m-am înapoiat la Bucureşti. Deşi eram istovit şi plin de
îngrijorare faţă de ceea ce ne aştepta, de îndată ce am ajuns la hotel,
mi-am schimbat uniforma de serviciu cu ţinuta de ceremonie. Voiam
să-l cinstesc cum se cuvine pe von Haugwitz şi pe ofiţerii săi. Nu
eram de acord pe toată linia cu acest ofiţer. Von Haugwitz nu-şi
ascunsese niciodată simpatiile pro-naziste. Îl preţuiam însă pentru
destoinicia lui dovedită pe front.
La opt şi douăzeci şi cinci, von Geist mi s-a înfăţişat arborând
uniforma de gală. M-a informat că şefii de secţii din statul meu major
coborâseră deja în sala unde urma să aibă loc banchetul. Haugwitz şi
ofiţerii săi ne aşteptau.
— Atunci coborâm şi noi, von Geist, i-am spus suspinând.
M-am privit pentru ultima oară în oglindă. În ciuda vârstei, nu-mi
pierdusem linia şi nici prestanţa. Îmi lipsea, ce-i drept, acea rigiditate
caracteristică ofiţerului prusac. Ţin minte că la Şcoala de război –
aceasta se petrecea în ultimul ei an de existenţă, căci câteva luni mai
târziu a fost desfiinţată printr-un simplu paragraf al Tratatului de la
Versailles – generalul von Seeckt mi-a spus zâmbind: „Altenburg, n-ai
să fii niciodată un adevărat ofiţer prusac. Eşti prea sentimental, prea
romantic”. Vorbele lui m-au făcut atunci să râd în sinea mea.
Am coborât în hol, mi-am cumpărat un pachet de ţigări şi, urmat
de von Geist, am intrat în restaurantul decorat cu somptuozitate.
Colonelul von Haugwitz mă aştepta în mijlocul ofiţerilor săi şi al unor
aviatori pe care-i avusesem sub comandă în diversele unităţi militare
prin care trecusem.
La intrarea mea, au luat cu toţii poziţia de drepţi. M-am uitat cu
plăcere la chipurile lor zâmbitoare, la uniformele care le veneau atât
de bine, la decoraţiile şi insignele strălucitoare. Aviatorii sunt în
general mai puţin rigizi decât ofiţerii din armata de uscat. Îi simţi mai
apropiaţi sufleteşte, mai prietenoşi.
Von Haugwitz a rostit câteva cuvinte de bun venit. I-am răspuns
protocolar, apoi ne-am aşezat la masă. Chelnerii, sub conducerea
personală a maître d’hôtelului. Au început să servească numeroasele
hors d’oeuvres. Von Haugwitz a ridicat primul toast pentru Führer, al
doilea pentru mine.

— 324 —
 — Prezenţa generalului principe von Altenburg-Delmond în
mijlocul nostru, rosti el pompos, constituie pentru noi toţi nu numai
o înaltă cinstire, dar şi un imbold preţios. Ne vom strădui să-i urmăm
exemplul.
— Sunt profund măgulit, Herr Oberst, i-am răspuns. Apreciez cu
atât mai mult cuvintele dumneavoastră, cu cât vin din partea unui
viteaz care poartă pe pieptul său una dintre cele mai înalte distincţii
militare germane.
Am aruncat o privire circulară asupra sălii aproape pustii.
— Puţină lume în seara aceasta, am remarcat.
Colonelul von Haugwitz îşi înfipse monoclul în orbita ochiului
drept, se uită la rândul său în jur şi exclamă dispreţuitor:
— Sperioase creaturi şi bucureştenii aceştia. Un singur
bombardament aerian, şi s-au ascuns prin vizuini. Aseară, la ora
aceasta, nu găseai masă liberă. Astăzi, numeri clienţii pe degetele
unei singure mâini.
Râse batjocoritor, imitat de doi sau trei subalterni, care-i cântau
disciplinat în strună.
— Berlinezii nici n-ar fi luat în seamă acest incident, continuă el.
Admirabili sunt germanii. Demni de înalta lor misiune în lume şi de
victoria finală pe care le-o făureşte Führerul.
Von Haugwitz era atât de fanatic, încât refuza să recunoască
dezastrul militar al Germaniei. Ofiţerii tineri înfăţişau copii mai mult
sau mai puţin reuşite ale colonelului. Atitudinea lor rigidă, gesturile
bruşte, automate, aproape identice, îi asemănau cu nişte soldaţi de
plumb fabricaţi în serie. Pe aceşti ofiţeri Hitler se putea bizui. Îl vor
urma până la moarte.
— În faţa loviturilor, românii se comportă deopotrivă cu celelalte
popoare de gintă latină, adăugă colonelul. Aşa s-au comportat în
actualul război şi francezii şi italienii. Românii sunt mai combativi,
dar nu putem avea încredere în ei. Formal, sunt prietenii noştri.
Numai formal.
— Ce te face să ajungi la această concluzie?
Von Haugwitz scoase din buzunar o tabacheră şi solicită
permisiunea să-şi aprindă o ţigară. Îmi arătă o masă plasată la
celălalt capăt al sălii, ocupată de doi bărbaţi în costume negre.
— Ştiţi cine este personajul pe care-l vedeţi în profil? Bova Scopa,
ministrul Italiei. Excelenţa-sa signor Bova Scopa a îmbrăţişat cauza
lui Badoglio şi a regelui Umberto şi s-a desolidarizat de Mussolini.
Guvernul român acceptă ca signor Bova Scopa să reprezinte Legaţia

— 325 —
italiana Trimişii lui Mussolini sunt siliţi să locuiască la hotel. Ce
părere aveţi de atitudinea românilor?
Maître d’hôtelul pregătise un meniu ales. Caviar, nisetru, fazan,
trufe, căprioară. Fructele exotice fuseseră aduse cu avionul din
Spania.
— Uitaţi-l şi pe inginerul Haag, exclamă von Geist surâzând. Sunt
atâtea mese libere, încât nu se poate hotărî pe care să o aleagă.
Ne-am uitat cu toţii într-acolo. Şovăielile lui Haag erau comice. Se
uita când la o masă, când la alta, prin ochelarii lui cu lupe groase,
pentru miopi. Era lung, deşirat, neîndemânatic şi mai ales timid. Să
tot fi avut 40 de ani.
— Nu sunteţi de părere să-l invităm la masa noastră? l-am
întrebat pe von Haugwitz, care juca rolul de gazdă.
— Cu mare plăcere, Herr General. Dorinţa dumneavoastră este
lege.
Făcu semn unui căpitan, care se ridică de la masă şi se îndreptă
spre Haag. Ofiţerul şi inginerul vorbiră câteva clipe. Haag încercă să
se scuze, dar cedă în faţa insistenţelor ofiţerului. Când să se aşeze pe
scaun, răsturnă un pahar cu vin, care se sparse, făcând o pată mare
pe faţa de masă scrobită. Haag se roşi ca o fată, îşi ceru scuze şi luă
în sfârşit loc. Timiditatea lui era înduioşătoare. Când îl vedeai atât de
neajutorat, n-ai fi crezut că este unul dintre făuritorii rachetelor,
arma de la care Hitler aştepta rezultate hotărâtoare în desfăşurarea
ulterioară a războiului.
Orchestra atacă Dunăre Albastră. M-am întors spre muzicanţi. În
clipa aceea am avut o surpriză. Orchestra era dirijată de Yvonne
Vitry.
Am cerut scuze ofiţerilor şi m-am ridicat de la masă. M-am
îndreptat spre Yvonne, care m-a observat şi a cedat locul unui coleg.
— Ce neaşteptată plăcere, scumpă Mademoiselle Vitry! I-am
sărutat mâna. Ultima oară ne-am întâlnit la Paris, în barul hotelului
„Georges V” . Nu-i aşa?
— Exact, mon Général. Sunt flatată că nu m-aţi uitat.
— Nu mi-am putut ierta niciodată graba cu care a trebuit să mă
despart de dumneata, Mademoiselle. De vină au fost împrejurările
vitrege. Războiul nu ţine seama de preferinţele noastre. În orice caz,
graţie dumitale, păstrez barului de la „Georges V” o amintire foarte
frumoasă.
— Prea amabil, mon Général.
— Sper să ne mai vedem, Mademoiselle.

— 326 —
 — Cu plăcere, oricând, mon Général.
Mi-am luat rămas bun şi m-am întors la masă. Von Haugwitz
zâmbea în mustaţă… Corecţi, ceilalţi ofiţeri se prefăceau că nu
observaseră scena.
Haag era însă copleşit. Se uita la Yvonne, rotunjindu-şi admirativ
ochii. Oftă adânc.
— Ce frumoasă!
— Într-adevăr, foarte frumoasă, am replicat. Dacă vrei îţi fac
cunoştinţă, Herr Haag.
— Aş… aş fi fericit, bâigui inginerul.
Von Haugwitz oferi o soluţie elegantă.
— Cu îngăduinţa dumneavoastră, Herr General, am să ofer un ceai
la mine acasă. Sper că mă veţi onora cu prezenţa dumneavoastră.
Cred că şi Herr Haag va accepta să-mi fie oaspete, cu atât mai mult
cu cât îmi voi permite să o invit şi pe Frăulein Vitry.
— Oh! exclamă Haag.
— Cât e de simpluţ inginerul, îmi şopti von Geist.
— Herr Oberst, m-am adresat lui von Haugwitz, voi face tot
posibilul să nu lipsesc de la ceaiul dumitale.
Întâlnirea cu Yvonne Vitry mă înveselise. Ascultam distrat
conversaţia generală, brodată pe fundalul cântecelor executate de
orchestră. Se discuta despre muzică. Von Geist făcea apologia lui
Debussy.
— Un francez! rosti cu dispreţ von Haugwitz.
Deodată am tresărit. Orchestra cânta Un vis de iubire de Liszt,
într-o versiune modernizată. Cântecul preferat al soţiei mele, pe care
o pierdusem. Melodia mi-a răscolit brusc trecutul, cu toate episoadele
lui dureroase.
Toată buna mea dispoziţie s-a spulberat. Mi-au revenit în minte şi
copiii, şi războiul, şi dezastrul care ne pândea, şi moartea…
Poate că mă întrista şi mediul ambiant: restaurantul aproape
pustiu, chelnerii inactivi pe lângă mesele goale, răsunetul puternic al
orchestrei.
La o masă, lângă uşile de cristal, erau instalaţi doi indivizi. Nu se
ascundeau de mine. Le cunoşteam rostul. Erau agenţi ai Gestapoului
şi aveau misiunea să mă protejeze. Şi la Paris, şi la Roma, şi la
Bruxelles, şi la Viena eram escortat de asemenea indivizi. Dar nicăieri
prezenţa lor nu se făcea mai supărător simţită ca aici, la Bucureşti.
Ştiam că şi Haag era urmărit şi protejat, ca şi mine. Aveam senzaţia
că sunt spionat.

— 327 —
 Un Feldwebel intră grăbit în sală. Salută, izbind zgomotos
călcâiele, se apropie de colonelul von Haugwitz şi îi raportă ceva cu
voce joasă. Von Haugwitz se întoarse spre mine:
— Herr General, mi s-a comunicat de la comandament iminenţa
unui atac aerian inamic asupra Bucureştiului. Va trebui să grăbim
cina.
— Cât timp avem la dispoziţie?
— Circa un sfert de oră. Maximum douăzeci de minute.
— Perfect. Nu trebuie să ne grăbim, am replicat. Cred că hotelul
are un adăpost. Eventual putem ieşi cu maşinile la marginea
oraşului?
— Înclin pentru a doua variantă, opină von Haugwitz, Spectacolul
unui atac aerian nocturn e magnific, adăugă, frecându-şi încântat
mâinile. Vom verifica totodată şi eficienţa artileriei noastre
antiaeriene, după măsurile luate.
Sirenele începură să urle în timp ce savuram îngheţata.
— Englezii! declară von Haugwitz, privindu-şi ceasul. În zece
minute vor fi deasupra oraşului. E timpul să ne ridicăm de la masă.
Mi-am amintit de Yvonne Vitry. Ar fi fost corect să o iau cu mine
afară din oraş. Am observat însă că întreaga orchestră se eclipsase.
Am trimis un tânăr căpitan în căutarea dirijoarei. După câteva
minute, în care timp ceilalţi ofiţeri aşteptau impasibili, căpitanul s-a
înapoiat raportând că Frăulein Vitry a părăsit hotelul.
Am simţit o uşoară dezamăgire. Mi-ar fi făcut plăcere să mai stau
de vorbă cu Yvonne. Aveam nevoie de o doză de optimism.
Le-am spus ofiţerilor că prefer să rămân la hotel. Stăruinţele lui
von Haugwitz şi ale lui von Geist nu mi-au schimbat hotărârea.
— Meine Herren, m-am adresat ofiţerilor, care ezitau să mă lase
singur, n-are rost să vă expuneţi unui pericol inutil. Nu vă însoţesc,
deoarece sunt obosit. Vă rog să plecaţi.
Von Geist îşi manifestă dorinţa să-mi urmeze exemplul.
— Nu mai întârziaţi, le-am spus. Riscaţi să vă surprindă pe stradă
bombardamentul. Nu trebuie să oferiţi românilor o pildă urâtă,
circulând în timpul alarmelor aeriene. Von Geist, du-te şi dumneata.
— Herr General are dreptate, interveni von Haugwitz. Să mergem.
Ofiţerii m-au salutat, apoi s-au retras in corpore.
Am rămas singur. Restaurantul se golise. Dincolo de uşile de
cristal, am observat în clarobscurul holului pe cei doi agenţi. Se
aşezaseră pe o canapea şi fumau. Mă priveau cu coada ochiului.
Iritat, mi-am umplut paharul cu şampanie. Demult nu mă mai

— 328 —
servisem singuri L-am golit. Liniştea grea a fost întreruptă de
bubuituri surde, care răbufneau la intervale neregulate, făcând să se
cutremure pereţii şi stârnind rezonanţe bizare în sala pustie.
Paharele şi carafele de pe masă vibrau. Am mai băut un pahar cu
şampanie. Poate că ar fi, fost mai bine să cadă o bombă peste hotel,
peste sala aceasta întunecată şi goală Să se termine totul în câteva
frânturi de secundă.
Într-un târziu s-a făcut linişte. Linişte deplină.
M-am ridicat de la masă. Am străbătut sala restaurantului, holul,
în care stăteau cei doi agenţi, şi am urcat spre apartamentul meu.
M-am încuiat în dormitor, am scos din priză telefonul, şi m-am
culcat. Nici nu ştiu când a sunat încetarea alarmei…

Deşi mă aflam de câteva zile la Bucureşti, nu mi-a fost posibil să

fac o vizită Sultanei Basarab. Abia după o săptămână i-am telefonat,
rugând-o să mă primească.
— Ai lăsat atâta timp să treacă fără să vii să mă vezi!
I-am recunoscut vocea autoritară, dar plină de afecţiune pentru cei
pe care-i îndrăgea. M-a întrebat de băieţi. Îi era dor de Uwe,
preferatul ei. I-am făgăduit să i-l aduc în vacanţă la Bucureşti.
— Dacă poţi, mi-a spus, vino diseară să mă vezi. Vom cina
împreună. Ai să-l întâlneşti pe Vladimir. A sosit pentru câteva zile de
la Madrid. Vom auzi noutăţi. Mai am câţiva invitaţi. Personaje
interesante. Au să te amuze. Nu uita, cina se serveşte la opt. Mi-ar
plăcea să nu întârzii.
I-am făgăduit să fiu punctual, dar în după-amiaza aceea am avut
mult de lucru la Misiunea militară germană pentru Armata aerului.
Apărarea zonei petrolifere, acum lovită primejdios, ne preocupa în cel
mai înalt grad, odată cu lucrările grăbite pentru repunerea în
funcţiune a instalaţiilor şi sondelor avariate care puteau fi
recuperate. O mare parte le puteam socoti definitiv pierdute dat fiind
gradul excesiv de distrugere. Întărirea forţelor aeriene şi antiaeriene
germane, afectate acestei zone, nu se putea însă realiza decât
preluând unităţi de pe Frontul de Est. Am făcut şi aceste sacrificii,
deoarece petrolul românesc reprezenta acum o cheie de boltă pentru
continuarea războiului şi, după atacurile suferite, nu ne puteam
permite ideea de a-l pierde.
Chestiunile tehnice şi tactice ridicate de aceste operaţii m-au
absorbit atât de mult, încât n-am observat trecerea timpului. Când
m-am uitat la ceas, se făcuse ora 9. Am întrerupt conferinţa,

— 329 —
rămânând să o reluăm în dimineaţa următoare. Era prea târziu ca să
mai trec pe la hotel, spre a-mi schimba ţinuta.
La 9 şi un sfert, Horsch-ul meu a intrat în curtea casei Basarab de
pe Calea Victoriei. A oprit în dreptul scării de marmură, străjuită de
doi lei de bronz, ale căror siluete se conturau vag în clarobscurul
nopţii senine. Faţada clădirii era cufundată în întuneric. Mi-a deschis
un lacheu în livrea. Deşi ne aflam în plin război. Sultana nu îşi
schimbase cu nimic ritmul şi modul de viaţă. Mi-am lăsat mantaua
în vestibulul de marmură. Am observat că la garderobă se aflau
multe pardesie. Invitaţii erau mai numeroşi decât îmi închipuisem.
Precedat de lacheu, am străbătut marele hol, galeria cu statui şi am
ajuns în sfârşit în sufrageria veneţiană, amenajată în aripa sudică a
clădirii. Încăperea aceasta îşi trăgea numele de la marile tapiserii
veneţiene care decorau pereţii de marmură. După întunericul de
afară, m-a orbit lumina aceea strălucitoare, revărsată din candelabre
de Murano şi reflectată în cupele şi pomierele din cristal de Boemia,
în platourile de argint cizelat şi în tacâmurile gravate cu blazonul
familiei Basarab.
În capul mesei lungi, trona Sultana. Părul ei, de o albeaţă
strălucitoare, contrasta cu negrul rochiei de tafta, constelată cu
diamante. Deşi era planturoasă, nu-i lipseau graţia şi eleganţa.
Invitaţii, optsprezece bărbaţi în smochinguri, degustau lichioruri fine,
franţuzeşti. Plastroanele scrobite, lucioase ca sideful, erau tot atât de
albe ca lumânările de ceară orânduite în sfeşnice de argint cu braţe
multiple. Uniforma unui general român arunca o notă marţială în
conclavul de smochinguri negre.
— La ora aceasta se vine, Eugen? m-a întâmpinat cu glumeaţă
severitate Sultana. Noi am ajuns la desert. Noroc că am fost
prevăzătoare. Am poruncit să ţi se păstreze mâncarea caldă.
Mi-a întins mâna ei albă, grăsuţă, acoperită cu inele. I-am sărutat-
o.
— După cum vezi, ai căzut într-o adunare de bărbaţi. Doamnele,
înspăimântate de bombardamente, s-au refugiat la ţară. Soţii,
reţinuţi de ocupaţiile lor în capitală, au acceptat să-mi ţină de urât în
seara aceasta. Cred că îi cunoşti, nu-i aşa?
Am făcut un cordial semn cu mâna cumnatului meu, Vladimir
Vulturescu, şi am salutat cu o înclinare a capului pe ceilalţi convivi.
Pe unii îi cunoşteam de multă vreme. Se aflau printre ei şi câteva
figuri noi. Dar foarte puţine.
— Te rog să iei loc lângă mine, m-a poftit cu amabilitate Sultana,

— 330 —
deşi ar trebui să te cert, fiindcă mă lipseşti de prezenţa lui Uwe.
M-am aşezat pe scaunul care mă aşteptase până atunci liber.
— Prefer compania bărbaţilor, mi-a zâmbit Sultana. La vârsta mea
pot să fac această declaraţie fără să stârnesc comentarii răuvoitoare.
Ioniţă Lăstun, scheleticul dar ceremoniosul majordom al Sultanei,
şi-a dirijat cu discreţie servitorii – bătrâni cu toţii – care mi-au servit
hors d’oeuvres-urile.
— Ce preferi? Vin sau şampanie? m-a întrebat Sultana. Eu nu
consum decât şampanie, elixirul de viaţă lungă al bătrânilor. Graţie
şampaniei, am să ating suta de ani. Dacă, bineînţeles, între timp, n-
are să-mi pună capăt existenţei vreo bombă. N-ar fi mare pagubă. Am
trăit destul. Iar de la războiul acesta nu mă aştept la bucurii.
Am ridicat în cinstea ei prima cupă de şampanie.
— Eşti extraordinară, Sultana! Cred că ai descoperit reţeta tinereţii
fără bătrâneţe.
Mi-a zâmbit.
— Linguşitorule! Am trecut de optzeci de ani şi ştiu că îi arăt. Dar
îmi place să mă joc „de-a v-aţi ascunselea” cu bătrâneţea şi cu
moartea. Le sfidez, şi ele, intimidate, mă evită.
— Nu m-am aşteptat să te găsesc la Bucureşti, i-am spus. Îmi
închipuisem că te-ai refugiat la ţară.
Sultana a schiţat un gest de nepăsare, făcând să scânteieze
inelele-i somptuoase.
— Dragul meu, prefer să înfrunt primejdiile la Bucureşti. „Vivre
dangereusement!” Cine folosea expresia aceasta?… Eh, a început să
mă lase memoria… Cum îţi spuneam, prefer să mor en beauté. În
toaletă de seară şi împodobită cu bijuterii. Ce-mi mai poate oferi
viaţa, presupunând că moartea ar stărui să mă ocolească?
Infirmităţile crescânde ale bătrâneţii, tristeţea singurătăţii, suferinţele
unor boli nevindecabile… O bombă bine plasată m-ar elibera de toate
fantomele acestea. Spune şi tu, Eugen, nu e mai plăcut să beau
şampanie în compania acestor domni în costume de seară decât să
lâncezesc la conacul meu, singură şi posomorâtă? La conac nu-mi
mai ţin tovărăşie decât bufniţele. Toată noaptea le aud sfădindu-se…
Dar ţi-am vorbit destul… Spune-mi acum şi ta ceva despre tine,
despre Uwe…
Ciudat, Sultana nu mă întreba de Rudi. De ce?
— Despre mine am puţine de spus, am replicat.
— Am înţeles. Te abţii să vorbeşti. Secretul militar. De ce îl mai
păstraţi, nu ştiu! Cu sau fără acest secret, războiul rămâne definitiv

— 331 —
pierdut.
Declaraţiile Sultanei n-au făcut senzaţie. Eram cu toţii deprinşi cu
sincerităţile ei.
— Dacă aş fi mai tânără, m-ar condamna pentru defetism, rosti ea.
Aşa, însă, mă socotesc sclerozată şi mă lasă în pace. Iar eu profit de
împrejurare şi spun tot ce am pe suflet. Aţi pierdut războiul.
Îndrăzneşte cineva să mă contrazică? Numai comunicatele marelui
cartier al Führerului sunt de părere contrară.
M-am uitat jenat în jur. Aceeaşi jenă am întâlnit-o şi în privirile
celorlalţi convivi. Toţi împărtăşeam credinţa Sultanei.
Vladimir Vulturescu mă privea cu simpatie. Nu-i iubea pe germani.
Pe mine nu mă socotea german, ci un cosmopolit, un cetăţean al
Europei. Şi el avea aceleaşi convingeri. Participase la primul război
mondial şi fusese decorat cu „Mihai Viteazul”, cu „Croix de Guerre”,
cu „Victoria Cross” şi cu „Sfântul Gheorghe”. Acum propovăduia
pacea şi înţelegerea între oameni.
Se mai afla la masă Toader Başotă, un văr – mult mai tânăr – al
Sultanei. Başotă era replica vie a acelor boieri ctitori pictaţi în
pronaosul bisericilor. Avea fruntea înaltă, nasul acvilin, ochii
întunecaţi, gânditori, obrazul palid, bărbuţă scurtă, înspicată cu alb.
Asculta distrat conversaţia generală, dar îşi spunea rar cuvântul.
Privirile lui întârziau uneori triste asupra fiului său, Mihnea. Îi
cunoşteam durerea pe care mi-o destăinuise odată, la un pahar cu
vin. Mihnea era un apatic. Ai fi zis că i se tociseră simţurile, nervii.
Nu-i făceau impresie nici femeile, nici politica, nici cursele de cai,
care pe tatăl său îl:pasionaseră încă de pe băncile şcolii. Nici războiul
şi nici proximitatea cotidiană a morţii nu reuşeau să-l scoată din
amorţeală. Blazarea lui Mihnea ascundea o lipsă de vitalitate care îl
alarma pe Toader Başotă.
Pe cât de apatic era Mihnea, pe atât de impetuos, de exuberant
arăta vărul său Radu. Poate că sângele plebeu care curgea în vinele
lui Radu îl făcea să fie atât de vivace. Mihnea evoca o orhidee de seră,
Radu – o floare de câmp, robustă, rezistentă. Radu era bastardul lui
Matei Başotă, fratele mai mic al lui Toader. Mama lui Radu fusese
chelneriţă într-un birt londonez. Matei Başotă – pe atunci student la
Cambridge – făcuse un gest care scandalizase întreaga familie.
Recunoscuse băiatul şi îl adusese în România. De atunci trecuseră
mulţi ani. Familia Başotă se resemnase să primească în sânul ei pe
acest pui de cuc. Toader Başotă i-ar fi iertat lui Radu umila
ascendenţă maternă dacă acesta n-ar fi fost mai înzestrat de natură

— 332 —
decât Mihnea.
Printr-o ciudată ironie a sorţii, Matei Başotă murise curând după
înapoierea în ţară, lăsându-şi băiatul în îngrijirea lui Toader. Acesta îl
trimisese la învăţătură în Anglia, laolaltă cu Mihnea. În anul
izbucnirii războiului se înapoiaseră în România. Radu cu o diplomă
de inginer în construcţii aeronautice, iar Mihnea cu un doctorat în
Drept. Mobilizarea îi prinsese pe când îşi făceau stagiul militar într-o
şcoală de ofiţeri aviatori de rezervă. Eram la Bucureşti când Mihnea
obţinuse gradul de sublocotenent şi fusese trimis cu o unitate pe
front. Pe Radu îl mobilizaseră la Pipera, în calitate de recepţioner de
avioane.
De atunci îi pierdusem din vedere. Acum, după trei ani de război,
îi întâlneam iarăşi. Mă bucuram că erau în viaţă. Fiii mei, Albert şi
Wilhelm, fuseseră mai puţin norocoşi.
— Straşnic coniac! rosti Manole Joldea, fost ministru liberal, după
ce îşi muie buzele în pahar.
Exclamaţia lui mă trezi din gânduri.
— Minunat! întări Toader Başotă. Cred că are cel puţin treizeci de
ani vechime.
— Numai treizeci? glăsui Sultana în derâdere. Mă insulţi, Toader.
Făcu un semn majordomului: Ioniţă!
— Da, doamnă?
— Câţi ani are coniacul?
— Crû 1892, doamnă.
— Bine, Ioniţă.
— Mulţumesc, doamnă.
— Se cunoaşte, interveni patetic bancherul Julius Blunkenthal. N-
am mai băut asemenea coniac de la ultima mea călătorie la Paris.
Câţi ani sunt de atunci? Cinci? Şase? Le-am şi uitat socoteala. Mi-e
dor de Paris, de Sena…
Consilierul de ambasadă Mihail Rosnovanu scoase din buzunarul
smochingului o tabacheră de aur pe care o deschise tacticos. Alese o
ţigară al cărei capăt îl lovi uşor de capacul tabacherei.
— Parisul de azi nu seamănă cu cel de acum cinci. Sau şase ani.
Îmi aruncă o privire agresivă şi continuă: Germanii mărşăluiesc pe
străzi. Între populaţie şi trupele de ocupaţie domneşte o duşmănie
surdă. Noaptea se aud focuri de armă. Atentatele se ţin lanţ. La fel şi
represaliile. Acum un an, pe când mă aflam la Vichy, a fost împuşcat
şi un român. Nu-i mai ţin minte numele. Era inginer. Luptase în
rândurile machisarzilor francezi.

— 333 —
 — Propun să nu mai discutăm despre război, interveni Sultana,
dornică să pună capăt unei discuţii care părea să ia o întorsătură
penibilă pentru mine.
Am zâmbit.
— Sunt pentru libertatea opiniilor, Sultana.
— Cred că inginerul era comunist, opină Joldea, dirijând
curtenitor discuţia pe alt tărâm.
— Nu ştiu dacă era comunist, replică Rosnovanu. Am auzit că ar fi
luptat şi în Spania.
— Cu comuniştii, Gestapoul nu se joacă, declară sentenţios
Joldea.
— Nici comuniştii nu-şi văd de treabă, interveni Pantelimon
Radomir, directorul unui grup de ziare cu orientare spre dreapta. Îşi
trecu prin părul încâlcit şi creţ mâna-i lată cu degete scurte,
dolofane. Săptămâna trecută, între Predeal şi Azuga au aruncat în
aer un tren cu muniţii, adăugă el. Dar strădaniile lor nu vor reuşi să
întârzie victoria Axei.
Îmi zâmbi, manifestându-şi în acest chip simpatia lui faţă de cel
de-al treilea Reich.
Industriaşul Raul Gandara îşi duse la gură paharul cu
benedictină. Florile de cristal şi solitarul inelului său scăpărau,
irizând curcubee minuscule. Cunoşteam duşmănia lui Gandara faţă
de regim, de când uzinele sale fuseseră acaparate de concernul
„Hermann Göring Werke”.
— De la o vreme agitaţia comuniştilor se înteţeşte.
Generalul Scarlat Almazu, stingherit de prezenţa mea, dădu un
răspuns evaziv:
— Îi încurajează desfăşurarea operaţiilor militare.
— Axa primeşte lovituri pe toate fronturile, declară un bătrân cu
părul alb şi mustăţi cenuşii, tăiate englezeşte.
Îl cunoşteam şi pe acesta tot din casa Sultanei. Îl chema Luca
Paltin şi era unul din stâlpii partidului liberal. Imensă-i avere dădea
cuvântului său o mare greutate.
Radomir îl contrazise:
— Înaltul Comandament German pregăteşte o serie de lovituri tari.
— Se pare că sunt pe punctul de a desăvârşi o armă secretă care
va pune capăt războiului în câteva luni, grăi diplomatic Almazu,
repetând placa oficială.
— Scarlat, mă faci să râd! rosti persiflant Luca Paltin.
Discuţia era extrem de instructivă. Autoritatea Germaniei suferea

— 334 —
o gravă eclipsă, judecând după libertatea pe care şi-o luau aceşti
români de a vorbi cu atâta dezinvoltură despre inevitabila prăbuşire a
armatelor celui de-al treilea Reich în prezenţa unui general german.
Este adevărat că în calitatea mea de ginere al Sultanei, mă
considerau mai puţin primejdios. Poate că unii dintre cei care
criticau acum atât de acerb Germania nu s-ar fi temut să îndure
câteva neplăceri de scurtă durată – în cazul că vorbele lor ar fi ajuns
la urechile Siguranţei şi ale Gestapoului – căci erau siguri că după
victoria aliaţilor răsplata va fi triplă.
— Neîncrederea dumneavoastră în victoria Axei mă surprinde, grăi
Radomir.
— Nu fi mai catolic decât Papa! îl ironiză un bărbat voinic, cu
ochelari de baga, şi care morfolea între buzele-i groase o havană. (Pe
tipul acesta nu-mi aminteam să-l mai fi văzut vreodată.) Dumneata
crezi cu tot dinadinsul în victoria finală, a Axei?
Radomir îmi aruncă o privire, cerându-mi cooperarea. Nedumerit
de tăcerea mea, ezită câteva clipe înainte de a răspunde.
— Cred că se va ajunge la o soluţie de compromis.
Joldea izbucni în râs.
— Glumeţ te-ai mai făcut de la o vreme, Radomir!
Ziaristul îşi înfipse dinţii într-un măr ionatan, de un roşu-rubiniu.
Operaţia îl scutea să mai răspundă.
Industriaşul Râul Gandara interveni cu satisfacţie:
— În uzinele mele, muncitorii dau tot mai mult de lucru
autorităţilor. Deunăzi au ucis un agent acoperit al Gestapoului.
Comuniştii se agită…
— Vechea poveste, zise bărbatul cu ochelari de baga.
— Povestea devine epopee, declară tânărul Radu Başotă.
Toate privirile se îndreptară spre el. Cuvintele sale izbiseră
neplăcut urechile câtorva convivi cu opinii conservatoare.
— Găseşti că e cazul să le aduci elogii? rosti acid Radomir.
— Nu fac decât o constatare. Sunt singurii care luptă efectiv
împotriva… Gestapoului.
Generalul Almazu tuşi încurcat. Bărbatul cu ochelari de baga trase
un fum din trabuc. Joldea dădu peste cap benedictina. Luca Paltin
râse în barbă. Toader Başotă aruncă o privire mustrătoare nepotului
său. Declaraţiile lui Radu, chiar dacă erau în asentimentul multora
din cei prezenţi, vădeau o lipsă de prudenţă puţin recomandabilă.
— Germanii sunt aliaţii noştri, Radule, spuse cu gravitate
Radomir.

— 335 —
 Radu zâmbi.
— În toată afacerea asta, România îmi evocă o adolescentă timidă,
pe care tatăl – un tiran de modă veche – a măritat-o cu sila după un
tip antipatic, dar cu o splendidă situaţie materială. Ceva mai târziu
se dovedeşte că splendida situaţie materială nu a fost decât un bluff
şi că această căsnicie impusă s-a soldat cu un fiasco…
Aluzia era străvezie.
Sultana Basarab şi-a dat seama că discuţia aluneca pe o pantă
periculoasă.
— Domnilor, propun să trecem în salon. Ne aşteaptă cafelele.
— Cui acordaţi favoarea de a vă oferi braţul? întrebă cu galanterie
generalul Almazu.
Sultana a surâs, apoi m-a arătat cu un gest larg:
— Principelui von Altenburg-Delmond. Îl pedepsesc fiindcă a
întârziat la cină.
Delicateţea ei m-a mişcat. I-am oferit braţul şi, împreună, am
deschis cortegiul, îndreptându-ne spre salon.
— Îţi mulţumesc pentru tactul de care ai dat dovadă, Eugen.
Trebuie să-i înţelegi şi pe oamenii aceştia. Toţi sunt exasperaţi.
Suspină adânc.
— Dispare o lume, dragul meu. Eu sunt bătrână, dar voi veţi trece
prin multe încercări. Să nu te superi că ţi-am vorbit atât de sincer.
I-am mângâiat mâna bătrână.
— Îi înţeleg, Sultana. Vă înţeleg pe toţi. Încerc să mă înţeleg şi pe
mine.
Am intrat în salonul cel mare, decorat în stil Siecle care a
imortalizat pe Ludovic al XIV-lea.
Sultana s-a aşezat alături de mine, pe o canapea. Servitorii ne-au
adus cafelele. Câţiva invitaţi s-au aşezat în jurul unor mese de joc.
Majoritatea s-au instalat la pocher şi la chemin de fer. Printr-un tacit
acord au încetat să mai discute politică.
Eram uimit de ostilitatea pe care o citeam în ochii unor convivi.
Culmea este că pe cei mai mulţi îi cunoşteam bine. Îi întâlneam
adeseori în casa aceasta, benchetuisem împreună, jucasem cărţi
împreună, glumisem împreună. Acum eram pentru ei un străin.
Refuzau să ţină seama până şi de faptul că eram ginerele gazdei, că
în mod formal făceam parte din familie.
Vladimir Vulturescu s-a aşezat pe un fotoliu în preajma mea.. În
ciuda convingerilor sale politice, rămânea un gentleman. Cu
amabilitatea care îl caracteriza, m-a întrebat de copiii mei, mi-a

— 336 —
vorbit de ai lui. Mi-a spus că fiul său, Şerban, lupta pe front, într-o
unitate de aviaţie. Era îngrijorat de soarta lui. Nu a încercat să mă
sondeze, spre a afla părerile mele despre război. Ştia că m-ar fi pus
într-o situaţie grea.
Chiar dacă aş fi adoptat o atitudine contrară punctului de vedere
oficial, nu m-aş fi pronunţat în mijlocul acestor oameni, cu atât mai
mult cu cât nu puteam să ştiu dacă printre ei nu se afla vreunul
vândut Gestapoului.
În jurul orei 11, tinerii s-au eclipsat. Un sfert de oră mai târziu,
am cerut şi eu îngăduinţa să mă retrag. Sultana m-a rugat să vin mai
des pe la ea.
— Nu are rost să stai la hotel, când aici ai la dispoziţie câte camere
doreşti. Elissa a murit, dar aceasta nu înseamnă că nu ai rămas
ginerele meu. Legăturile noastre de familie, prin alianţă, nu s-au
stins după dispariţia fiicei mele. Uwe şi… Rudi ne leagă mai mult
decât orice.
Am remarcat şi de data aceasta ezitarea ei când a menţionat
numele lui Rudi. I-am mulţumit pentru invitaţie, dar am obiectat că
prezenţa mea ar obosi-o. Ar fi trebuit să primesc ofiţeri, să deranjez
lumea plecând adeseori în zori, sau înapoindu-mă noaptea târziu. A
înţeles că voiam să-mi păstrez libertatea.
Aproape de miezul nopţii am ajuns la hotel. Când am trecut prin
hol, îndreptându-mă spre ascensor, am zărit la bar pe Radu Başotă,
în compania Yvonnei Vitry. Stăteau pe două scaune înalte, rezemaţi
de tejghea, sorbeau cocteiluri şi se priveau în ochi.
Am regretat că nu mai eram tânăr.

A doua zi de dimineaţă m-a chemat la telefon Göring. Era

îngrijorat de bombardamentele anglo-americane asupra zonei Ploieşti.
— Vă rog să luaţi, principe, cele mai serioase măsuri pentru
asigurarea unei apărări eficiente a acestei zone. Vă încredinţez puteri
discreţionare. Dacă veţi întâmpina greutăţi, vă rog să mă chemaţi
imediat la telefon. Mă găsiţi la Karinhall. Inginerul Haag cum se
descurcă? Face progrese? Când ne va furniza primele piese detaşate?
Spre ruşinea mea, n-am putut să-i dau lămuriri satisfăcătoare în
legătură cu activitatea lui Haag. Preocupat de incursiunile aeriene
inamice, neglijasem să mă interesez de rezultatele obţinute de
inginer. I-am făgăduit că voi lua neîntârziat legătura cu Haag şi că în
cursul serii îi voi telefona la Karinhall.
— În ce stadiu se află executarea lucrărilor de proiectare

— 337 —
încredinţate lui Haag? l-am întrebat pe von Geist. Ştii ceva?
Colonelul a ridicat din umeri.
— La uzinele „Gandara” echipele de proiectanţi lucrează zi şi
noapte, cu schimbul. Pe Haag nu l-am văzut decât o dată, şi atunci
fugitiv. Era grăbit. Avea o întâlnire urgentă. Nu ştiu de ce natură…
Am telefonat la atelierul de proiectare al uzinelor. Mi-a răspuns
inginerul Dietrich, unul dintre ajutoarele lui Haag.
— Haag lipseşte din uzină.
— Când pot să-i vorbesc?
— Încercaţi la ora prânzului.
Aproape de 12, am chemat din nou uzina la telefon. Mi s-a spus că
inginerul Haag nu se înapoiase încă. Eram perplex. Ce întâlniri atât
de importante avea inginerul de îşi permitea să lase pe seama altora
executarea unei lucrări pe care avea obligaţia să o supravegheze
personal?
N-am mai revenit la telefon. M-am urcat în maşină şi am plecat
direct la uzină. Era trecut de 2 când am intrat în atelier. Proiectanţii
lucrau cu înfrigurare. Haag era inexistent. Socoteam că nu este de
datoria mea să-l supraveghez pe inginer, dar făcusem o promisiune
lui Göring şi voiam să mă ţin de cuvânt.
L-am chemat pe inginerul Dietrich.
— Trebuie să stau de vorbă cu inginerul Haag.
Dietrich îşi vâra şi îşi scotea mâinile din buzunarele halatului alb.
Prezenţa mea îl intimida.
— Nu ştiu ce să vă spun, Herr General, bâigui el. Herr Haag a fost
de dimineaţă pe aici, s-a interesat de stadiul lucrărilor de proiectare,
ne-a dat unele indicaţii şi… a plecat.
— Nu v-a lăsat vreun număr de telefon unde să poată fi găsit la
nevoie?
— Nu ne-a lăsat.
— Mulţumesc.
M-am uitat la inginerii care lucrau cu sârg, aplecaţi peste
planşetele lor.
— Când credeţi că veţi trece la executarea lucrărilor de construcţii
montaj? l-am întrebat pe Dietrich.
— Cât de curând.
— Îmi puteţi furniza o dată aproximativă?
Era atât de nervos, încât îşi plimba mâinile de la buzunare la
frunte, de la frunte iarăşi în buzunare, iar de acolo la setul de tocuri
şi creioane aliniate în buzunarele de la piept.

— 338 —
 — Vedeţi, Herr General, noi, proiectanţii, lucrăm pe echipe. Avem
sarcini precise şi sever delimitate. O echipă nu se ocupă decât de
lucrările ce-i revin. Nu suntem autorizaţi să cunoaştem proiectul în
ansamblu. Numai Herr Haag are acest drept, în calitatea lui de şef al
lucrării.
— Am înţeles. La înapoierea inginerului Haag vă rog să-i
comunicaţi că l-am căutat şi că vreau să-i vorbesc neapărat.
Am părăsit indispus atelierul de proiectare. În drum spre
Bucureşti mi-am exprimat nemulţumirea faţă de comportarea lui
Haag.
— Omul acesta îmi pare neserios, von Geist. Are de executat o
lucrare de o importanţă vitală. În loc să stea zi şi noapte printre
inginerii săi. Umblă aiurea.
Am întrebat de Haag la hotelul unde avea rezervat un apartament.
Mi s-a spus că în ultimele zile nu fusese văzut de personalul
hotelului. Faptul m-a îngrijorat.
— Să telefonăm la sediul concernului „Hermann Göring”; propuse
von Geist.
Nici acolo n-am reuşit să-i dăm de urmă. Am aflat doar că lui Haag
i se amenajase o locuinţă în incinta uzinelor „Gandara”, spre a i se da
posibilitatea să se afle permanent în mijlocul colaboratorilor săi.
Eram perplex.
— Să i se fi întâmplat ceva, von Geist?
Şeful statului meu major ridică nedumerit din umeri.
— În civilii aceştia nu poţi avea nici o încredere, a replicat.
— Nu crezi că este cazul să luăm legătura cu Legaţia germană sau
cu Gestapoul?
— Cum credeţi dumneavoastră, Herr General. Am să mă ocup de
această chestiune şi am să vă raportez de îndată ce obţin vreo veste.
În după-amiaza aceea am inspectat din nou zona petroliferă şi
postul „Ilse Zwo”. Ultimele bombardamente produseseră mari
pagube. Aviaţia noastră de vânătoare şi artileria antiaeriană reuşiseră
să doboare câteva bombardiere inamice. Pierderile noastre erau
severe. Aparatele noastre de vânătoare aveau caracteristici tehnice
inferioare avioanelor anglo-americane. Hitler pusese accentul pe
producţia de serie, neglijând îmbunătăţirea parametrilor. Se crease
astfel un dezechilibru în favoarea aliaţilor, preocupaţi în special de
mărirea performanţelor propriilor avioane.
Seara, când m-am înapoiat la hotel, von Geist mi-a prezentat
raportul.

— 339 —
 — Am reuşit să dau de urma lui Haag, Herr General. Noaptea
trecută şi-a petrecut-o la Sinaia, în companie galantă.
M-a pufnit râsul.
— Uite ce ştie mormolocul?!
— Cine credeţi că este ultima lui cucerire?
— Vreo actriţă româncă, am opinat.
— Mademoiselle Yvonne Vitry.
— Yvonne? Iată o veste formidabilă!
Von Geist a zâmbit.
— Pare de necrezut, nu-i aşa? La legaţie idila dintre inginerul Haag
şi Yvonne Vitry a început să dea naştere la comentarii. Se fac şi
pariuri. Cine va rămâne învingător? Radu Başotă sau Siegfried Haag?
Mi-am amintit de scena întrevăzută în barul hotelului. Preferinţa
Yvonnei pentru Haag îmi părea absurdă. Radu Başotă era un
adevărat bărbat. Din acest punct de vedere superioritatea lui asupra
lui Haag era indiscutabilă.
— Yvonne şi inginerul Haag sunt nedespărţiţi, continuă von Geist.
S-au cunoscut acum câteva zile prin intermediul lui von Haugwitz.
De atunci fac plimbări cu automobilul pe Valea Prahovei, poposesc la
Sinaia, la Predeal, la Braşov… Se comportă ca doi tineri îndrăgostiţi.
Timidul Haag în postură de îndrăgostit avea un haz irezistibil.
— Unii membri ai Misiunii germane condamnă purtarea lui Haag,
zise von Geist. I se reproşează ostentaţia cu care se afişează. Nimeni
nu îi pretinde să se călugărească. Dar acum, în timp de război, i se
cere o oarecare decenţă. Formal, cel puţin. Între patru ochi, n-are
decât să se dezlănţuie ca un satir. Nici ceilalţi membri ai misiunii nu
sunt sfinţi. Herr Oberst von Haugwitz s-a făcut remarcat prin
ceaiurile pe care le oferă prietenilor săi. Se limitează însă la un cerc
strict german. Nu se dă în spectacol în faţa românilor.
Nu ridicam piatra împotriva lui Haag. Prevedeam că fabrica de
rachete care lua fiinţă la Bucureşti nu va avea viaţă lungă.
— Până şi direcţia hotelului este nemulţumită de această
aventură, adăugă von Geist. Mademoiselle Vitry a lipsit de câteva ori
de la program.
— Când crezi că am să pot sta de vorbă cu Haag?
— Diseară, la o mică petrecere pe care o oferă von Haugwitz în
cinstea dumneavoastră. Von Haugwitz v-a trimis o invitaţie scrisă.
— Se poate, am replicat. Nu am avut timp să-mi citesc
corespondenţa personală din ultimele zile. Bietul Busch! îi resimt
lipsa. Când era aici, îmi rezuma scrisorile primite.

— 340 —
 — Aveţi atâta încredere în Busch?
— Nu este vorba numai de încredere, von Geist. Nu am ce
ascunde. De altfel, ce contează dacă, pe lângă Gestapo, îşi mai
aruncă şi Busch ochii asupra corespondenţei mele? Poţi să fii sigur,
dragul meu, că toate scrisorile noastre sunt citite de oamenii lui
Himmler. Spui că în seara aceasta sunt invitatul lui von Haugwitz?
— Diseară, la opt.
M-am uitat la ceas.
— În cazul acesta, să ne grăbim. Este deja nouă. Nu reuşesc
niciodată să ajung la timp acolo unde sunt invitat. Dar nu e vina
mea. Să ne schimbăm, von Geist.
Şeful de stat-major s-a îndreptat spre uşă, dar s-a oprit cu mâna
pe clanţă.
— Să vă dau o noutate, Herr General.
— Să nu-mi spui că este bună, von Geist, căci n-am să te cred.
— Feldmarschallului von Manstein i s-a ridicat comanda.
Am încreţit din sprâncene.
— Ce spui? A făcut Hitler prostia aceasta?
— Ce contează încă o prostie, pe lângă atâtea altele?!
— Ai aflat împrejurările în care von Manstein a fost debarcat?
— Nu încă, dar am să le aflu.
Cunoşteam procedeul lui Hitler de a atribui generalilor propriile
sale greşeli. Ultimul lui ţap ispăşitor fusese deci von Manstein. Biata
armată germană!
Mi-am îmbrăcat uniforma cea bună şi, urmat de von Geist, am
plecat la petrecere. Von Haugwitz era încartiruit într-o elegantă vilă
din cartierul Filipescu. Când am sosit la destinaţie şi ordonanţa lui
von Haugwitz ne-a deschis uşa, mi-au ajuns la ureche primele
măsuri ale cântecului care devenise un simbol pentru soldatul
german:
Vor der Kaserne,
Vor dem grossen Tor,
Stand eine Luterne
Und steht sie noch davor…

În vreme ce ne lăsam mantalele la garderobă, ne-a ieşit în

întâmpinare von Haugwitz.
— Eram îngrijorat de întârzierea dumneavoastră, Herr General.
Invitaţii erau în majoritate ofiţeri germani. Pe lângă epoleţii de aur
ai generalilor şi epoleţii cu trei stele ai coloneilor, se zăreau şi câţiva

— 341 —
epoleţi modeşti de căpitani şi locotenenţi.
— Mi-a plăcut întotdeauna compania ofiţerilor tineri şi decorativi,
pricepuţi să creeze o ambianţă de antren şi veselie, îmi explică von
Haugwitz. Dacă am fi numai între noi, vârstnicii, petrecerea ar fi prea
ternă.
Am remarcat prezenţa câtorva fete drăguţe.
— Fac parte din grupul etnic german şi sunt înrolate în formaţiile
militare auxiliare. Sunt foarte vesele şi înţelegătoare, Herr General.
Se aflau de faţă şi câţiva civili, membri ai Legaţiei germane. Dar nu
se simţeau la largul lor între atâţia militari.
Pe o canapea, lângă fereastra acoperită cu draperii de catifea
verde, inginerul Haag şi Yvonne Vitry stăteau mână în mână, ca doi
tineri îndrăgostiţi. Din nefericire pentru el, dragostea atârna mai greu
în balanţă decât raţiunea.
Yvonne, în schimb, avea un succes colosal. Von Haugwitz se
apropie de ea şi o rugă să cânte Parlez-moi d’amour. Yvonne acceptă
cu dragă inimă. Trecu lângă orchestră, salutată de aplauzele
asistenţei.
Şi generalii o ascultau pe Yvonne Vitry. Femeile fumau visătoare.
Apoi cântecul se curmă. Abia după câteva clipe de tăcere aplauzele
izbucniră tumultuos. Tăvile cu pahare de şampanie începură să
circule iarăşi printre invitaţi. Perechile reluară dansul.
— Am hotărât să ne căsătorim, îmi spuse Siegfried Haag.
— Felicitările mele, Herr Haag.
— Vă mulţumesc. Herr General.
Deşi ştiam că îl smulg dureros din beatitudine, am atacat
subiectul care mă interesa.
— Când putem sta puţin de vorbă despre rachete.
Haag şi-a scuturat capul, ca şi când s-ar fi trezit dintr-un vis.
— Cum? Ce spuneţi?… Racheta? Da, da! Mâine… Mâine de
dimineaţă…
— Reichsmarschallul Göring s-a interesat personal de mersul
lucrărilor.
— Bine, Herr General, bine, bine…
Vorbea ca şi când s-ar fi aflat în transă. În noaptea aceea era inutil
să încerc a-i smulge câteva cuvinte cu şir.
Colonelul von Haugwitz se apropie.
— O surpriză pentru dumneavoastră, Herr General. Acum câteva
clipe m-a chemat la telefon comandamentul. Ofiţerul de serviciu mi-a
comunicat că vărul dumneavoastră, locotenent-colonelul von

— 342 —
Graffenstein-Islingen, a aterizat acum douăzeci de minute pe
aerodromul Băneasa.
— Erich la Bucureşti? am exclamat mirat. Să vină imediat încoace!
— Am avut grijă, zise von Haugwitz. Am trimis maşina mea la
aerodrom. În clipa aceasta vărul dumneavoastră trebuie să fie în
drum spre noi. Am telefonat şi la hotel să i se rezerve o cameră.
— Herr Oberst, aţi fost întotdeauna mesagerul veştilor bune! i-am
spus, strângându-i mâna.
Erich von Graffenstein-Islingen a sosit în mai puţin de un sfert de
oră. Ofiţerul acesta de stat-major era tipul sportivului. Ars de soare,
musculos, cu umeri laţi, avea pe obrazul stâng o cicatrice lungă,
urma unui duel din tinereţe. L-am îmbrăţişat cu bucurie.
— Cu ce ocazie prin Bucureşti? l-am întrebat, plin de curiozitate.
— Am o permisie de zece zile şi m-am grăbit să-ţi fac o vizita.
— Ai venit din Norvegia până aici ca să mă vezi? Eşti formidabil,
Erich!
— Am terminat cu Norvegia. Acum două săptămâni m-au mutat la
Paris. În statul-major al lui Stupnagel.
L-am bătut pe umăr.
— Fericitule! Stupnagel este un om excepţional.
Von Haugwitz ne-a poftit la bufet. L-a tratat pe von Graffenstein cu
pâté de foie gras, caviar, curcan, şampanie. Von Graffenstein se
înfrupta ca un căpcăun din bunătăţile servite în farfurii de porţelan
fin.
— Demult n-am mai mâncat aşa de bine. Felicitările mele, Herr
Oberst. Aveţi un bucătar de înaltă clasă.
În vreme ce von Haugwitz poruncea maître d’hotelului – pe care-l
luase în primire odată cu casa – să aducă din pivniţă o nouă provizie
de şampanie, von Graffenstein îmi şopti:
— Să nu zăbovim aici. Ţi-am adus noutăţi extraordinare.
— Straşnic! Abia aştept să-ţi goleşti sacul.
Am mai rămas un sfert de oră la petrecere. Von Graffenstein a
apucat chiar să danseze o dată cu Yvonne, despre care mi-a spus mai
târziu că este „fantastică”. Apoi ne-am luat rămas bun şi am plecat.
Îndată ce ne-am instalat în maşină, l-am poftit pe Erich să-şi
toarne ştirile.
— Cunoşti amănunte în legătură cu debarcarea lui von Manstein?
l-am întrebat.
— În drum spre tine am trecut prin Berlin, mi-a răspuns, aşa că
am avut tot timpul să îmi fac plinul de veşti senzaţionale. Înlăturarea

— 343 —
lui von Manstein are două cauze. În primul rând, Hitler s-a
descotorosit de ultimii mareşali cu particulă nobiliară de pe Frontul
de Est. Odată cu von Manstein, a fost înlocuit şi von Kleist. Führerul
a procedat cu amândoi după acelaşi tipic. I-a poftit la Berchtesgaden,
făcându-le cinstea de a le trimite avionul său personal. Pe von Kleist
l-a primit pe data de 28 sau 29 martie. Pe von Manstein l-a poftit la,
30 martie. Amândurora le-a ţinut un discurs asemănător, care se
reducea în esenţă la următoarea idee centrală: campania pe frontul
oriental intră într-o nouă fază. Metoda războiului de mişcare s-a
perimat. În est sunt necesari actualmente comandanţi de armată
înzestraţi cu o fanatică voinţă de a rezista pe poziţie, dublată de o
energie neînvinsă. A omis să adauge că generalii care vor prelua
comanda trebuie să fie preasupusele slugi ale Führerului.
— Se înţelegea de la sine această condiţie.
— Pe scurt, a continuat Erich, cei doi mareşali au fost înlocuiţi cu
Walter Model, care a preluat comanda Grupului de armate Sud, şi de
Schörner, care a primit comanda Grupului de armate A. Am uitat să-
ţi spun că de azi înainte Grupul de armate Sud se va numi Grupul de
armate Ucraina-Nord, iar Grupul de armate A. se va numi Grupul de
armate Ucraina-Sud.
— La même Jeanette…
— Exact. Model şi Schörner sunt de origine plebee, deci
susceptibili să se bucure de încrederea Führerului. Model nu este
novice în arta militară. Schörner însă s-a făcut remarcat numai prin
intransigenţa – eu aş spune încăpăţânarea – dementă cu care îşi
trimitea la moarte sigură regimentele, spre a fi pe placul lui Hitler.
Schörner a şi primit o poreclă potrivită. Schörner „Măcelarul”.
Von Graffenstein mi-a oferit o ţigară, apoi şi-a aprins şi el una.
— Cu puţin timp înainte de debarcarea lui von Manstein şi a lui
von Kleist, Feldmarschallul von Kluge a suferit aceeaşi soartă. Hitler
s-a folosit de un pretext care-l servea de minune. Von Kluge fusese
rănit – nu prea grav – într-un accident de maşină. Führerul s-a grăbit
să-l înlocuiască la comanda Grupului de armate Centru cu Ernst
Busch, altă creatură devotată trup şi suflet nazismului.
— Von Manstein, von Kluge şi von Kleist reprezentau ultimii pioni
ai vechiului Wehrmacht, Erich. Acum Frontul de Est rămâne exclusiv
în mâna creaturilor lui Hitler.
— Nici oamenii aceştia nu vor avea viaţă lungă, Eugen.
Am aspirat aroma ţigării.
— Îndepărtarea lui von Manstein mă uluieşte. S-ar zice că Hitler

— 344 —
luptă împotriva intereselor Germaniei. Von Manstein este unul dintre
cei mai valoroşi strategi.
— Hitler îl socotea incomod. Cu puţin timp înainte de a fi
înlăturat, von Manstein săvârşise iarăşi un act în dezacord total cu
O.K.W.-ul; la 23 martie, Armatele blindate 1 şi 4 ruseşti au încercuit
zece divizii germane de sub comanda generalului Hube. Se repeta
povestea de la Stalingrad şi de la Korsun. Ca şi în alte cazuri, von
Manstein a solicitat să fie primit de Hitler, spre a-i demonstra că
nimicirea diviziilor lui Hube ar reprezenta o pierdere grea pentru
armata germană şi că abandonarea atâtor mari unităţi nu-şi are
raţiunea. Hitler l-a primit pe von Manstein la Berchtesgaden.
Führerul se neurastenizase în Bunkerul de la Rastenburg şi avea
nevoie de puţin aer curat, alpin. Discuţia dintre cei doi bărbaţi a
durat câteva ore. Hitler i-a reproşat insuccesele militare din ultimele
luni. „În repetate rânduri mi-aţi cerut îngăduinţa de a vă replia şi de
a stabiliza frontul. Mi-aţi demonstrat cu lux de argumente că veţi
reuşi să opriţi înaintarea inamicului pe Don. Dar v-aţi retras pe
Doneţ, apoi dincolo de Nipru, dincolo de Bug, iar acum aţi ajuns la
Nistru. Unde ne oprim?”. În cele din urmă a acceptat argumentele lui
von Manstein. A rămas stabilit să i se îngăduie lui Hube a se retrage
spre vest, pentru a acoperi graniţele Ungariei. În prima sa variantă,
Hitler propusese ca diviziile lui Hube să se replieze în România, care
prezenta o mare importanţă strategică. Von Kleist a primit în schimb
misiunea de a se opri pe Nistru şi în continuare de a face toate
eforturile spre a împiedica invadarea teritoriului românesc.
Am replicat posomorât:
— Ştiu cum jonglează Hitler cu marile unităţi. Se miră că generalii
săi nu pot face faţă inamicului, când au la dispoziţie atâtea şi atâtea
corpuri de armată, uitând că aceste corpuri au ajuns să aibă
efectivele unor regimente… Şi care a fost concluzia discuţiilor?
— Von Manstein a plecat spre front încântat că a reuşit să obţină
aprobarea retragerii lui Hube. Când a ajuns însă la cartierul său
general, i s-a adus la cunoştinţă că a fost debarcat. N-a avut nici
bucuria să asiste la ieşirea din încercuire a diviziilor lui Hube.
Succesul operaţiei, pregătită de von Manstein, a revenit succesorului
său. Generalul Hube, pe care-l pândise până atunci Curtea Marţială,
a fost chemat ia Berchtesgaden spre a i se conferi „Frunzele de stejar”
şi briliantele la „Crucea de Fier”. Nu le-a purtat însă multă vreme.
Avionul cu care se întorcea pe front s-a prăbuşit, iar Hube şi-a
pierdut viaţa… După cum vezi, Eugen, lucrurile merg cum nu se

— 345 —
poate mai bine.
— Alte noutăţi? l-am întrebat. Ceva mai vesele nu se poate?
— Vesele? Când s-a scufundat „Titanicul”, orchestra cânta God
save the King. Şi la noi, posturile de radio emit cântecul lui Horst
Wessel.
— Acestea sunt deci toate noutăţile?
— Nu. Am şi altele. Din sursă sigură. Mi le-a furnizat Canaris în
persoană.
— Bun! Te ascult!
— Amicul nostru Himmler, zise Erich, subliniind ironic primul
cuvânt al frazei, se pare că s-ar afla într-o situaţie nu tocmai
trandafirie.
Ştirea m-a surprins.
— Himmler în dificultate? N-aş crede. Himmler este mâna dreaptă
a lui Hitler.
— A fost, Eugen! A fost! Mai vrei o ţigară?
— Nu, mulţumesc.
Şi-a aprins încă una.
— Bormann este azi mâna dreaptă a lui Hitler. Aş zice „eminenţa
lui cenuşie”, dacă termenul n-ar fi atât de demonetizat.
Mi-am sprijinit cotul de brăţarul banchetei.
— Mă interesează afacerea aceasta.
— Himmler a intrat în legătură cu aliaţii, prin intermediul unui
oarecare dr. Langbehn.
— Cine mai e şi acesta?
— Un individ fără suprafaţă. Fata lui Langbehn era colegă la
şcoală cu fata lui Himmler. Prietenia dintre cele două eleve a oferit
părinţilor prilejul să se cunoască. Langbehn era în legătură cu dr.
Popitz.
— Acelaşi Popitz care face parte din grupul de… prieteni ai
generalului Beck?
— Exact.
Am simţit un foarte neplăcut fior străbătându-mă din creştet până
în tălpi.
— Brrr! am exclamat.
— Ţi-e frig? m-a întrebat Erich.
— Mai degrabă frică, i-am răspuns zâmbind. Popitz ştie prea multe
despre noi.
— Nu cred că a vorbit. Altfel, până la ora aceasta am fi fost arestaţi
cu toţii.

— 346 —
 — Mă îndoiesc. Himmler a încercat să mă sondeze şi pe mine.
— Când?
— De curând. Prin ianuarie.
— Îşi caută aliaţi, zise Erich.
— Spune-mi, ce s-a întâmplat cu Langbehn?
— Nu pot să-ţi furnizez multe amănunte. Am aflat doar atât. Anul
trecut, prin septembrie, dr. Langbehn a făcut o vizită în Elveţia. Acolo
se pare că ar fi luat legătura cu agenţi străini. Nu cunosc nume, aşa
că nu pot face preciziuni. Cert este că Gestapoul a reuşit să
intercepteze un mesaj cifrat al unei agenţii, care, fără să fie britanică
sau americană, avea strânse relaţii cu aliaţii. Mesajul a fost descifrat.
Conţinutul lui era zdrobitor. Langbehn luase contact cu câţiva
intermediari, care aveau misiunea să tatoneze terenul în tabăra
anglo-americană, spre a şti ce atitudine ar adopta aliaţii faţă de
Himmler în cazul că acesta ar prelua puterea.
— Explozivă situaţie! am exclamat.
— Foarte explozivă, a confirmat Erich, cu atât mai vârtos cu cât
documentul a căzut în mâna Obergruppenführerului Müller, unul
dintre cei mai siniştri indivizi din S.S., care visează de multă vreme să
ia locul lui Himmler. Pentru Müller mesajul era mană cerească.
Dispunea în sfârşit de o armă împotriva omului pe care voia să-l
doboare. Cu acest document în buzunar, s-a înfiinţat la cabinetul lui
Bormann. Bormann şi-a dat imediat seama de importanţa acestei
piese. Cum şi el dorea pieirea lui Himmler, s-a prezentat lui Hitler. I-a
dezvăluit afacerea, punându-i şi documentul sub nas. Führerul a
făcut ca de obicei o criză de nervi, apoi l-a chemat pe Himmler.
Reichsführerul S.S. a dovedit cu acest prilej cât e de viclean. A
recunoscut imediat că întreţinea legături de prietenie cu dr.
Langbehn, dar a negat că i-ar fi încredinţat misiunea de a intra în
discuţii cu aliaţii. A reuşit să strecoare o umbră de îndoială în inima
lui Hitler. Înainte de audienţă, Führerul făgăduise lui Bormann că îl
va lichida pe şeful suprem al S.S.-ului. Îndată ce a părăsit cabinetul
Führerului, Himmler a dispus arestarea bietului Langbehn, care se
aşteptase la o recompensă de altă natură. Ancheta, condusă de
oamenii lui Himmler, a stabilit că doctorul a lucrat din proprie
iniţiativă şi că s-a folosit abuziv de numele Reichsführerului S.S.
Obergruppenführerul Müller şi Bormann, care cunoşteau realitatea,
spumegau la gândul că Himmler le scăpase din gheare. Dacă reuşeau
să pună mâna pe dr. Langbehn şi să-i smulgă declaraţii, succesul lor
era asigurat. La ora actuală Reichsführerul S.S. îl păzeşte pe

— 347 —
Langbehn ca pe ochii din cap. Şi are tot dreptul s-o facă. Nici o
anchetă care angajează siguranţa statului nu poate fi pornită sau
condusă în cel de-al treilea Reich fără aprobarea sau în afara
controlului direct al lui Himmler.
Am râs amar.
— Bietul Langbehn! Zace în închisoare, deşi se bucură de prietenia
şefului suprem al închisorilor. Se aştepta să ajungă ministru, şi
acum aşteaptă să atârne în ştreang.
— Eşti lugubru, Eugen, zise Erich, scuturându-se. Perspectiva
aceasta tristă o mai au şi alţii.
— Te referi la noi?
— Desigur.
— Să sperăm că finalul va fi altul.
Maşina a oprit în faţa hotelului.
— Mâine am o zi foarte încărcată, Erich. De la o vreme mă simt
obosit şi nesfârşit de trist.
Am intrat împreună în hol. Dintr-un fotoliu s-a desprins
locotenent-colonelul Melchinger şi s-a îndreptat aferat spre mine. Şi-a
izbit călcâiele şi mi-a raportat în stilul lui lapidar:
— Sunteţi convocat de urgenţă la Berchtesgaden, Herr General.
Avionul personal al Führerului va sosi în cursul dimineţii de mâine
spre a vă transporta în Germania.
— Mulţumesc, Melchinger.
Mi-am întors privirile spre Erich. I-am zâmbit:
— Ce crezi că va urma?
Erich a ridicat din umeri.
— Ştiu eu?! Porţi particulă nobiliară, exerciţi o înaltă funcţie…
— Îndeplinesc toate condiţiile…
— Se pare că da, Eugen.
— Mă tem că veţi mai pierde un pion, Melchinger.
— Pardon? rosti ofiţerul nedumerit.
— Mă refeream la o partidă de şah. Poţi să te duci la culcare. Îţi
mulţumesc pentru mesaj.
Melchinger a salutat şi s-a retras.
Tânărul de la recepţie ne-a încredinţat cheile. Urmat de Erich, m-
am îndreptat spre ascensor.
— Ştii cine l-a dat peste cap pe contele Moltke? zise el. Un agent
al…
Am ridicat mâna.
— Mulţumesc, Destul! M-ai năucit. Lasă restul pe mâine.

— 348 —
 — Mâine pleci la Berchtesgaden.
— Sper să mă întorc.
— Dragă Eugen, am venit la Bucureşti pentru tine. Dacă tu pleci,
ce-am să fac singur în oraşul acesta, în care nu cunosc pe nimeni?
Ridic şi eu pânzele.
— Şi unde ai de gând să te duci?
Şi-a netezit părul uşor ondulat.
— Ştiu eu? Poate la Ischl. Sau la Salzburg. Nu mi-am făcut
planuri. După ce, ani de-a rândul, te-ai deprins să stai între hulube,
să-ţi orânduiască alţii viaţa, să vezi aşa cum văd alţii, ţi se pare
ciudat să te trezeşti deodată liber. Pe front, visam să fiu singur cu
mine însumi. Să scap de şefi, de ordine, de subalterni, de disciplină.
Acum sunt liber, dar nu ştiu ce să fac cu libertatea.
— Dacă vrei, i-am propus, te duc cu avionul în Germania.
— Eşti o bijuterie, Eugen. Prefer să circul cu trenul, ori cu un
avion care transportă trupe… Te-aş ruga totuşi ceva. Înainte de
culcare, gândeşte-te la un program de vacanţă. Ce-ai face dacă ai fi în
locul meu. Sunt gata să-ţi urmez sugestiile. Dacă se poate,
întocmeşte un program amănunţit. Oră cu oră.
Am râs, apoi ne-am despărţit pe culoar. Am intrat fiecare în odăile
noastre. Înainte de a mă dezbrăca, mi-am adus aminte că mai aveam
ceva de făcut. Trebuia să-j vorbesc lui von Geist. Era preferabil să
port această convorbire în camera lui. Poate că în apartamentul meu
se aflau microfoane.
Am ciocănit în uşa lui von Geist. Când mi-a deschis, era descheiat
la tunică, dar cum m-a văzut, şi-a încheiat nasturii. M-a poftit
înăuntru. Pe o comodă, patefonul său cânta cu sârg, ţinându-i de
urât. Pe un fotoliu stătea, picior peste picior, Melchinger şi sorbea un
pahar cu coniac. La apariţia mea, s-a ridicat în picioare. Von Geist a
vrut să oprească patefonul.
— Lasă-l să cânte, i-am spus. Îl ador pe Wagner. Am zâmbit. Nu ţi-
e teamă că la ora aceasta ai să-ţi trezeşti vecinii?
— Camera din dreapta este ocupată de Melchinger. Cum a auzit
muzica, s-a şi înfiinţat aici, ca să o asculte mai bine. Odaia din
stânga este goală. Am avut grijă să mă interesez, îmi permiteţi să vă
ofer un coniac. Herr General?
— Cu plăcere.
M-am aşezat pe un fotoliu. L-am poftit şi pe Melchinger să ia loc.
Tema „Flamurii” era executată cu impresionantă forţă de către
instrumentele de suflat.

— 349 —
 Von Geist mi-a oferit coniacul, într-un pahar de cristal, fin ca o
corolă de crin.
— „Courvoisier”, Herr General.
— Excelent… Cum v-a plăcut petrecerea din seara aceasta?
— Von Haugwitz este un amfitrion foarte atent cu invitaţii săi, zise
von Geist. Îi face pe toţi să se simtă bine.
— Elementul feminin n-a fost la înălţime, interveni Melchinger. Cu
excepţia tinerei cântăreţe, care ne-a uluit. Am studiat-o sub toate
unghiurile. Corespunde celor mai stricte canoane ale frumuseţii
perfecte.
— Mă mir cum a putut s-o cucerească Haag, acest papă-lapte cu
ochelari, a rostit von Geist.
— Natura are curiozităţile ei, am spus.
Melchinger făcu un gest ca şi când ar fi vrut să prindă ceva care
plutea prin aer.
— Cu toate acestea, am mai văzut-o undeva. Unde şi când? Nu-mi
amintesc. Pe atunci nu era atât de frumoasă.
— Seamănă cu Daniella Darrieux în Mayerling, opină von Geist.
De aceea îţi pare cunoscută..
— Se poate, încuviinţă Melchinger. Am să-i recomand totuşi lui
Grunau să-i trimită fotografia la Serviciul 4 din R.S.H.A.
Am încreţit din sprâncene.
— Serviciul 4 din R.S.H.A. se ocupă cu spionajul politic.
— Întocmai.
Von Geist izbucni în râs.
— Melchinger nu uită că este ofiţer cu informaţiile. A ajuns să se
confunde cu personajul pe care-l interpretează.
— Totuşi, am mai văzut-o undeva, stărui Melchinger. Încerc să
ridic zăbranicul aşternut peste unele episoade din trecut. Memoria
îmi joacă feste.
— Cred că gelozia din subconştientul dumitale lucrează la roşu,
surâse von Geist.
Nu ştiam cum să scap de Melchinger. Voiam să rămân singur cu
von Geist. Melchinger nu era lipsit de sensibilitate, de tact. Şi-a dat
instinctiv seama că prezenţa lui era inoportună. Poate că tăcerea mea
l-a făcut să înţeleagă. S-a ridicat din fotoliu, şi-a golit paharul, apoi a
cerut îngăduinţa să se retragă.
După plecarea lui, l-am poftit pe von Geist să se aşeze lângă mine.
— Tot ce am să-ţi vorbesc, von Geist, rămâne strict confidenţial.
— Bineînţeles, Herr General. Să opresc patefonul?

— 350 —
 — Nu. Lasă-l să cânte. E mai bine aşa.
— Cum porunciţi, Herr General.
— Sunt chemat la Berchtesgaden, von Geist.
— Am aflat, Herr General. Melchinger m-a informat.
— Chemarea ar putea să aibă o semnificaţie deosebită. Mazilirea…
— Nu cred, dar n-ar fi exclus să aveţi dreptate. Aşa s-a procedat şi
cu Feldmarschallii von Manstein şi von Kleist.
— Ai şi aflat?
— Mai devreme sau mai târziu, toate se află, Herr General.
— Adevărat, von Geist.
Nu-mi găseam astâmpărul. Am început să mă plimb prin cameră.
— În cazul că nu mă mai înapoiez din Germania, te rog să-mi triezi
hârtiile de la inspectorat. Toate piesele care ar putea să dea naştere
la interpretări răuvoitoare să le distrugi.
— Am înţeles, Herr General. Dacă rămâneţi în Germania, voi
păstra legătura cu dumneavoastră. Tot ce am discutat şi stabilit, în
ultimele noastre convorbiri, rămâne în picioare?
— Nimic nu se schimbă, von Geist. Nimeni şi nimic nu mă mai
întoarce din drumul pe care mi l-am ales.
— Vă urmez cu credinţă, Herr General. Rămân la ordinele
dumneavoastră, orice s-ar întâmpla.
— Îţi mulţumesc.
I-am strâns mâna şi m-am înapoiat în camera mea. Am ars câteva
scrisori, care – în anumite împrejurări – ar fi putut deveni
compromiţătoare, apoi m-am culcat. Mai precis, am încercat să
adorm.

– Sfârşitul volumului I –

— 351 —
 Vintilă Corbul

CAVALCADĂ ÎN IAD
**
Roman

Editura Cartea Românească

Bucureşti, 1982

— 352 —
————————————————

Corectură [V1.0]: noiembrie 2015

————————————————

— 353 —
 Deodată, telefonul de pe noptieră a zbârnâit atât de strident, încât
am avut senzaţia că îmi sparge timpanele. Am dus receptorul la
ureche. Glasul excitat al lui Melchinger a răbufnit în pâlnia neagră:
— Iertaţi-mă, Herr General, că am îndrăznit să vă tulbur la ora
aceasta. Acum câteva secunde am fost chemat la telefon de
Sturmbannführerul Grunau.
— Ce s-a întâmplat?
— Paznicii l-au găsit pe inginerul Haag drogat, în apartamentul
său de la fabrică. După primele cercetări, s-a constatat că i s-au furat
o serie de documente secrete.
— Ce spui! Vino imediat la mine!
Am coborât din pat şi mi-am îmbrăcat halatul. Am aprins toate
becurile. Aveam senzaţia că lumina îmi limpezea gândurile. Tocmai
acum să se întâmple încurcătura aceasta! Evident, nu aveam nici o
responsabilitate. Paza lui Haag şi a documentelor lui revenea altor
organe. Nu era mai puţin adevărat că Haag îmi fusese recomandat în
mod special şi că se afla într-o oarecare măsură sub autoritatea mea.
La Berchtesgaden afacerea aceasta va stârni o vâlvă considerabilă.
Melchinger şi-a făcut apariţia urmat de von Geist. Amândoi erau în
uniformă.
— Când v-am spus că am mai văzut-o undeva pe Yvonne Vitry, nu
m-am înşelat, Herr General. Azi-noapte la trei, Sturmbannführerul
Grunau a primit de la Berlin ordinul telefonic de a aresta pe Yvonne
Vitry, alias Suzanne Blanchard, alias Evelyne Terry, alias Simone
Chautemps, agentă a Intelligence Service-ului.
— Yvonne Vitry spioană? am exclamat uluit. Nu pot să cred!
— Yvonne Vitry, pe numele ei adevărat Simone Chautemps, figura
în fişele Serviciului Contraspionaj de pe lângă înaltul Comandament
al Wehrmachtului. Abia acum mi-am adus aminte că i-am văzut
fotografiile la Sectorul I – spionaj – şi la Sectorul II – contraspionaj.
Erau nişte fotografii mai vechi…
— Nu încerca să-ţi justifici deficienţele, glumi von Geist.
— Grunau s-a deplasat personal spre a proceda la arestarea
spioanei. La locuinţa ei i s-a adus la cunoştinţă că Simone
Chautemps…
L-am întrerupt:
— Foloseşte, te rog, numele sub care o cunosc. E mai simplu.
— Cum porunciţi, Herr General, s-a supus Melchinger. Cum v-am

— 354 —
spus, Grunau a fost informat de personalul hotelului că Yvonne Vitry
a lipsit toată noaptea. Nu venise nici la program. Un boy de la
ascensor şi-a amintit că a văzut-o părăsind hotelul în preajma orei
nouă, însoţită de inginerul Haag. Şi că acesta, în clipa în care se urca
în maşină, a ordonat şoferului: „Cartierul Filipescu!”… Cartierul
Filipescu e mare, continuă Melchinger. Grunau a pierdut un timp
preţios luând la pieptănat toate adresele din acest cartier rezidenţial
pe care ar fi putut Haag să le frecventeze. Bineînţeles, nu putea trezi
lumea în miez de noapte, spre a face investigaţii. Oamenii săi au
împânzit cartierul, în căutarea maşinii lui Haag, un „Mercedes”
albastru, cu număr militar. Continuându-şi investigaţiile, a aflat că
la colonelul von Haugwitz avea loc o petrecere. A telefonat
colonelului, care l-a informat că inginerul plecase cu o oră înainte,
însoţit de Yvonne Vitry. În vreme ce oamenii lui cercetau oraşul,
Grunau s-a gândit să dea o raită pe la uzinele „Gandara”, unde ştia
că Haag avea un apartament. Când a sosit la destinaţie, a dat peste
un spectacol care l-a înnebunit. Haag zăcea adormit pe o canapea,
lângă o masă mică, pe care se afla o frapieră cu o sticlă de şampanie
destupată şi două pahare. La analiză, făcută numaidecât, au
constatat prezenţa unui narcotic puternic într-unul din pahare. Casa
de fier în care Haag îşi ţinea hârtiile de valoare era deschisă.
— Bietul Haag! am exclamat.
— Nici situaţia lui Grunau nu este de invidiat, zise Melchinger. I se
va reproşa că nu a fost vigilent.
— Yvonne a fugit cu documentele? l-am întrebat.
— O lovitură uimitor de uşoară. Grunau a instalat cordoane
poliţieneşti la ieşirile din oraş. Măsurile erau însă tardive. Acum un
sfert de oră a aflat că un avion, pilotat de Radu Başotă, se ridicase în
zori de pe aerodromul Băneasa, într-un zbor de încercare. Başotă era
însoţit de un copilot. Probabil Yvonne Vitry. Personalul aerodromului
nu s-a opus decolării, deoarece Başotă îşi efectua îndeobşte zborurile
înainte de răsăritul soarelui.
Fără să vreau, m-am uitat la ceas. Se făcuse ora 6. Am dat la o
parte perdeaua. Se luminase de ziuă.
— Cum de a ajuns Grunau la concluzia că Radu Başotă a ajutat-o
pe Yvonne Vitry să fugă din România?
— Başotă nu s-a mai întors la Băneasa, deşi se afla în aer de peste
cincizeci de minute. Normal, zborurile lui nu durează mai mult de
treizeci de minute. Pe de altă parte. Gestapoul a capturat în preajma
aeroportului o maşină cu număr italienesc, la bordul căreia o

— 355 —
santinelă îl recunoscuse pe Radu Başotă, însoţit de o tânără femeie.
În sfârşit, totul s-a petrecut atât de repede, şi mai ales atât de
neprevăzut, încât o astfel de lovitură, care în condiţii obişnuite n-ar fi
avut nici o şansă de succes, s-a desfăşurat cu precizia şi uşurinţa
mersului unui ceasornic. În calitatea mea de german, deplâng reuşita
spioanei, dar nu mă pot împiedica să nu îi admir curajul şi dârzenia.
— Cred că la ora aceasta avionul se află deasupra Adriaticei, zise
von Geist.
— Lucrurile se complică şi mai mult, adăugă Melchinger. Aparatul
pe bordul căruia Başotă şi-a luat zborul era un prototip care urma să
fie omologat în curând.
Von Geist se uita gânditor la fereastra poleită de razele soarelui.
— Şi-au plănuit bine lovitura.
— Foarte bine! am replicat.
M-am privit în oglindă. Barba îmi crescuse peste noapte,
întunecându-mi obrazul.
— Nu am stofă de poliţist, am spus. N-aş fi bănuit-o niciodată pe
Yvonne, pardon, pe Simone Chautemps, că este spioană.
— Faceţi progrese, Herr General, a zâmbit Melchinger, l-aţi reţinut
numele real. Simone Chautemps.
Am zâmbit şi eu.
— Alias Evelyne Terry, alias Suzanne Blanchard, alias Yvonne
Vitry.
În sinea mea am simţit o umbră de regret. Când o revăzusem la
„Ambasador”, avusesem impresia că întâlnirea îi făcuse plăcere. Dacă
aş fi avut documente secrete asupra mea, i-aş fi căzut în plasă,
convins că am recucerit-o. Când am cunoscut-o la „Georges V” , am
petrecut câteva nopţi împreună. De ce a făcut-o? Voia să-mi smulgă
informaţii? Poate că m-a plăcut. Iluziile cu care mă hrănisem până
acum erau serios zdruncinate.
M-am întors spre cei doi ofiţeri.
— Mă iertaţi, trebuie să mă bărbieresc.
Von Geist şi Melchinger au lipit călcâiele. Când am intrat în
camera de baie, i-am auzit râzând.
— Ce deziluzie pe bietul Haag! a rostit von Geist.
— Câteva zile s-a crezut în paradis, a replicat Melchinger.
— Şi s-a trezit în infern! a grăit von Geist.
Am auzit uşa închizându-se în urma lor. Dacă ar fi înlocuit numele
lui Haag cu al meu, n-ar fi greşit…

— 356 —
 Dimineaţa, la 9, am fost informat că avionul Führerului aterizase la
Băneasa. Cinci minute mai târziu, am fost chemat la telefon de
cabinetul mareşalului Antonescu. Colonelul Davidescu mi-a transmis
o invitaţie a Mareşalului, care dorea să-mi vorbească neîntârziat. Mi-
ar conveni ora 11? Am răspuns afirmativ.
Normal ar fi trebuit să fiu invitat prin intermediul Marelui Stat-
Major Român. Probabil că interveniseră evenimente grave, de vreme
ce eram chemat fără să se ţină seamă de etichetă. La ora fixată, m-
am prezentat la Preşedinţie. Mareşalul m-a primit imediat. Se mai
afla de faţă şi generalul de armată Vârnav.
— Sunt informat că în cursul acestei zile plecaţi la Berchtesgaden,
mon Général, mi s-a adresat în limba franceză.
— Sunt chemat de Führer, excelenţă, am replicat.
— N-am să vă reţin mult, a adăugat Mareşalul. Profit de ocazie,
spre a vă ruga să fiţi interpretul meu pe lângă Führer.
— La dispoziţia dumneavoastră.
Mareşalul a început prin a-şi sublinia îngrijorarea sa cu privire la
situaţia diviziilor româneşti prinse în Crimeea de ofensiva
mareşalului Tolbuhin. Armata 17-a germană, comandată de
generalul-colonel Jaenecke, la care se adăugau unităţile româneşti,
înjumătăţite după luptele grele purtate până atunci, nu aveau nici o
şansă de a rezista cu succes Armatei a 2-a ruseşti de gardă şi
Armatei a 51-a, care atacaseră istmul Perekop. Führerul a declarat
recent că ofensiva rusească va fi zăgăzuită, iar Feldmarschallul
Schörner a raportat la 7 aprilie – curând după înscăunarea sa în
fruntea Grupului de armate Ucraina-Sud – că totul este în ordine şi
că apărarea Crimeii va fi asigurată. La 8 aprilie, ruşii au declanşat
atacul, răsturnând previziunile optimiste ale lui Schörner.
Actualmente, trupele germane şi române din Crimeea sunt prinse
într-o cursă de şoareci. Führerul, consecvent politicii sale, a ordonat
generalului Jaenecke să se organizeze în fortăreaţa Sevastopol, în
vederea unei rezistenţe nelimitate. Cuvintele lui au fost categorice:
„Nu cedaţi nici un petec de pământ! Nu veţi îmbarca nici un om
valid!” România, mi-a declarat mareşalul Antonescu, nu poate
renunţa la diviziile ei din Crimeea. Aceste unităţi sunt necesare
apărării teritoriului naţional.
— Am mai adus acest lucru la cunoştinţa Führerului, a adăugat el,
şi mă menţin pe poziţia adoptată atunci. Diviziile române trebuie
retrase din Crimeea.
Punctul de vedere al mareşalului Antonescu nu era original. Şi von

— 357 —
Manstein şi von Kleist solicitaseră evacuarea peninsulei.
Generalul Vârnav a luat apoi cuvântul. Mi-a expus situaţia
dezastruoasă a unităţilor în chestiune.
— Nu putem admite, a încheiat el, nimicirea gratuită a atâtor
divizii, în virtutea unei politici pe care nu o înţelegem. Dacă Führerul
nu va aproba retragerea unităţilor noastre din Crimeea, vom efectua
retragerea pe propria noastră răspundere.
Dârzenia acestui general era cu atât mai surprinzătoare cu cât
românii aveau sub ochi exemplul Italiei, în care autorităţile germane
se impuseseră cu forţa. Nu condamnam atitudinea interlocutorilor
mei. Le înţelegeam disperarea. Poziţia cea mai grea o avea Antonescu.
Angajamentele luate în ’941 faţă de Hitler nu mai puteau fi
respectate. Războiul, îl expunea oprobriului unanim al poporului
român. Vârnav exprima opinia armatei române. Limbajul său era
violent.
Am făgăduit să expun Führerului punctul lor de vedere,
întrevederea a durat patruzeci de minute.
De la Preşedinţia Consiliului de Miniştri am plecat direct la
aerodrom. La 12,30 avionul şi-a luat zborul.
Am sosit la Berchtesgaden odată cu amurgul. M-a întâmpinat tot
generalul Schmundt. Cu zâmbetul lui diplomatic, m-a anunţat că
Führerul nu mă va primi în cursul serii, aşa cum. Îşi propusese,
deoarece nu se simţea bine, iar doctorul Morell, medicul său
personal, îi recomandase odihnă deplină. Mâine. În jurul prânzului.
Mă voi putea prezenta Führerului. Între timp voi fi găzduit în casa de
oaspeţi. Înainte de cină m-ar deranja să am o întrevedere cu
generalul Jodl? Generalul Jodl era dornic să discute cu mine o serie
de chestiuni privind România şi frontul din Crimeea. Invitaţia era
politicoasă, aşa că nu mă puteam sustrage. Ultima mea discuţie cu
Jodl fusese destul de tare. Nu se înveninase, fiindcă Göring făcuse pe
mediatorul. După tonul prevenitor al lui Schmundt mi-am dat seama
că nu eram ameninţat să mi se ridice comanda. N-aş spune că am
simţit o uşurare deosebită. Îmi convenea să rămân în armată numai
spre a fi de folos conjuraţilor. Dacă aş fi îmbrăcat haina civilă,
contribuţia mea s-ar fi redus considerabil.
Cred că Schmundt era curios să vadă cum voi reacţiona la
invitaţia lui Jodl. Aş fi putut găsi un pretext spre a mă dispensa de
această discuţie. Oficial funcţia mea depindea direct de
Reichsmarschallul Göring şi de Hitler, comandantul suprem al
armatei. Nici Keitel nu avea autoritate asupra mea. Când i-am spus

— 358 —
lui Schmundt că accept să mă întâlnesc cu Jodl, m-a privit surprins.
Fusese desigur convins că voi da un răspuns negativ. Adevărul este
că eram curios să ascult opiniile lui Jodl. Principial trebuia să
coincidă cu opiniile Führerului. Voiam să văd până la ce limită a
servilismului ajunsese acest general, care în ’942 îndrăznise să ia
apărarea Feldmarschallului List şi a altor generali maltrataţi de Hitler.
L-am găsit pe Jodl în sala hărţilor, în plină discuţie cu câţiva
ofiţeri de stat-major. Era de faţă şi generalul Erich Feligiebel, şeful
Serviciului informaţiilor din Armata de uscat, pe care-l întâlnisem
recent la generalul Beck. Când am intrat, Jodl şi-a întrerupt
peroraţia şi s-a îndreptat spre mine zâmbindu-mi cu prietenie, ca şi
când ultimul nostru schimb de cuvinte nici n-ar fi avut loc.
Amabilitatea lui mi-a părut suspectă.
— Vă rog să mă iertaţi că mi-am permis să vă solicit această
întrevedere. Ştiu că veniţi de la un drum lung şi că sunteţi obosit.
Mâine de dimineaţă trebuie să expun Führerului situaţia de pe frontul
din Crimeea şi aş fi vrut să cunosc şi părerea dumneavoastră
referitoare la posibilităţile unui sprijin aerian adecvat în
eventualitatea retragerii noastre din peninsulă. Voiam să mai ştiu
dacă socotiţi că avem şanse să obţinem câteva divizii proaspete
româneşti. Ne-ar fi extrem de necesare în sectorul sudic al Frontului
de Est. În definitiv, românii ar trebui să facă eforturi mai mari.
Harta Crimeii, cu operaţiile Grupului de armate Ucraina-Sud, era
întinsă pe masă.
— Românii, i-am explicat, pretind să traducem în fapt asigurările
date de Führer mareşalului Antonescu cu privire la stabilizarea
frontului pe Nistru. Marele Stat-Major Român cere să fie retrase din
Crimeea cele şapte divizii româneşti şi repatriate, spre a fi folosite pe
frontul din Moldova.
Jodl s-a apropiat de masă şi mi-a arătat istmul Perekop.
— Dispunem aici de forţe importante. Armata 27, de sub comanda
lui Jaenecke, are efective cvasi complete.
— Ce înţelegeţi prin cvasi complete? Cincizeci la sută?
Jodl m-a privit cu reproş.
— Cred că depăşesc optzeci la sută. Deci o armată germană, plus
şapte divizii româneşti, împotriva a două armate ruseşti.
— Resturile unor unităţi germane şi româneşti intrate în derută.
— Situaţia nu e chiar atât de neagră. Evident, şi eu sunt
partizanul evacuării Crimeii, dar Führerul este de altă părere. Deşi
îmi acordă încă toată încrederea…

— 359 —
 — Am auzit, Herr General, i-am replicat rece. V-a răsplătit
serviciile militare acordându-vă medalia de aur a partidului.
Felicitările mele.
O uşoară roşeaţă s-a aşternut pe obrazul lui Jodl. Aluzia mea nu-i
scăpase. Era iritat că-i respingeam mâna întinsă.
— Cunosc punctul dumneavoastră de vedere, mi-a răspuns. Pe
pieptul unui militar trebuie să strălucească distincţii militare, nu
politice.
Jodl şi-a aruncat din nou privirile asupra hărţii. Se întreba, de
bună seamă, dacă mai avea rost să continue o convorbire începută
sub auspicii atât de proaste. Miza pe care şi-o propusese era legată
probabil de persoana mea, căci a reluat perseverent:
— Germania trece prin încercări grele, Herr General.
M-a privit cu francheţe în ochi. Nu ştiu cât era de sincer, în orice
caz, încerca să dea discursului său aparenţa sincerităţii. Am observat
că şi ofiţerii din statul său major se eclipsaseră.
— Orice divergenţă trebuie să dispară. Să ne reunim eforturile în
vederea salvării Germaniei, a adăugat.
În numele cui vorbea Jodl? Dacă von Reichenau şi-ar fi asumat
misiunea de a încerca să realizeze un bloc al generalilor în jurul lui
Hitler, ar fi avut – în ciuda opiniilor sale naziste – o greutate sporită,
datorită rangului său în armata şi serviciilor aduse în trecut
Germaniei. Congestia cerebrală, care în ’942 îl expediase în paradis, îl
lipsise pe Hitler de suportul unui militar de carieră, acceptat într-o
oarecare măsură de generali, în ciuda ereziilor lui. În Jodl nu avea
însă nimeni încredere. În ultima vreme se arătase, ca şi Keitel, o
slugă prea plecată a Führerului său. Autoritatea şi prestigiul său
scăzuseră la zero.
— Demonul subversiunii se apropie pas cu pas, mi-a vorbit Jodl.
Laşii caută o ieşire din impas printr-o soluţie politică. Toţi aceştia
propun să negociem în loc să ne batem. Sunt de acord să negociem,
căci un război nu poate fi prelungit la nesfârşire. Dar o capitulare în
condiţiile actuale ar echivala cu un dezastru. Trebuie, mai întâi, să
ajungem la o restabilire a echilibrului militar, graţie noilor arme
secrete care vor intra în curând în dotaţia armatelor noastre, şi
numai după aceea să-i poftim pe adversari la masa negocierilor
diplomatice. Am susţinut acest punct de vedere şi într-o expunere pe
care am făcut-o nu demult, în prezenţa Reichsleiterilor şi Gauleiterilor.
A tăcut câteva clipe, căutând parcă să-şi orânduiască
argumentele.

— 360 —
 — Am să vă fac o destăinuire. Recent i-am înaintat Führerului un
memoriu, în care am susţinut că o continuare a luptelor pe toate
fronturile nu mai este posibilă. Încercarea de a păstra toate
cuceririle, în scopul conservării unui prestigiu greşit înţeles, nu mai
poate fi luată în consideraţie. Nu mai este valabil nici argumentul că
printr-o rezistenţă prelungită, pe toate fronturile, vom izbuti să
împiedicăm forţele armate inamice de a invada teritoriul Germaniei.
Trebuie să renunţăm la Italia, să ne organizăm apărarea în sud pe
Alpi, iar cu diviziile disponibile să întărim forţele de apărare din
Franţa. O debarcare anglo-americană şi constituirea unui nou front
în vest ne-ar fi fatale. Dacă am retrage şi diviziile din Creta şi cele din
Norvegia, am întări frontul din Rusia, spre a ajunge eventual la o
stabilizare. Petrolul din România ne-ar asigura carburanţii necesari
pe cel puţin cinci ani. În orice caz, trebuie să împiedicăm crearea
unui nou front în vest. Prinşi între două focuri, nu am avea nici o
şansă de a continua războiul până în momentul în care ni se va oferi
ocazia favorabilă de a negocia o pace onorabilă.
Planul lui Jodl ar fi fost viabil acum doi ani. În momentul de faţă,
echilibrul de forţe era prea serios compromis ca să mai poată fi
restabilit sau cel puţin ameliorat. Convorbirea cu Jodl era totuşi
instructivă, căci dezvăluia frământările din tabăra lui Hitler.
— Să nu credeţi că am fost de acord cu atitudinea Führerului faţă
de generali, a rostit Jodl. În nenumărate rânduri am ridicat glasul
împotriva măsurilor luate împotriva comandanţilor de armate,
acuzaţi de incapacitate. S-a temut probabil că a vorbit prea mult, căci
s-a grăbit să adauge: În ceea ce mă priveşte, am avut întotdeauna
încredere în geniul militar al Führerului. Din nefericire, acest geniu
nu este servit şi de o experienţă adecvată, de cunoştinţe militare
aprofundate. În ciuda talentelor sale de strateg înnăscut, Führerul
rămâne un diletant în acest domeniu. Un diletant genial, dacă vreţi,
dar cu toate calităţile şi defectele inerente… diletantismului. Mulţi
generali mă acuză că nu mă împotrivesc ordinelor adeseori greşite ale
Führerului. Credeţi că dacă aş încerca să-i demonstrez erorile, aş avea
şanse să fiu ascultat? Führerul nu acceptă niciodată poveţele
generalilor.
Eram uluit de declaraţiile lui Jodl. Dezastrul spre care ne
îndreptam cu toţii îi deschisese probabil ochii. Acum, în cel de-al
doisprezecelea ceas, încerca să-şi răscumpere greşelile. Pe de altă
parte, afirmaţiile lui privitoare la refuzul lui Hitler de a-i da ascultare
nu erau exagerate. Göring îmi declarase odată cu parapon:

— 361 —
 — Führerul nu a întrebat niciodată pe generali dacă sunt de acord
cu hotărârile lui. În cursul expozeurilor sale militare, nu cere părerea
nimănui. Dacă vreun general ar îndrăzni să se ridice şi să spună
«Mein Führer, socotesc că opinia dumneavoastră este eronată, aşa că
nu sunt de acord cu măsurile pe care intenţionaţi a le lua», desigur
că atitudinea aceasta i-ar părea elucubrantă. Nu numai că un
asemenea om ar fi executat prin împuşcare, dar eu însumi l-aş
considera cel puţin nebun.
Dincolo de vorbele lui Göring desluşeam amărăciunea unui
personaj care se vedea plasat într-o poziţie de inferioritate. Göring era
redus la rolul de simplu executant, ca orice comandant de mare
unitate.
Însuşi Generalul Blomberg, fostul ministru de război, debarcat cu
atâta tam-tam de Hitler, declara adeseori intimilor: „Nu este cu
putinţă să îl contrazici pe Führer. Îţi vorbeşte întotdeauna cu atâta
volubilitate şi violenţă, încât nici nu-ţi dă timp să te reculegi. Te
forţează să-i accepţi ideile. Emană un asemenea magnetism, este
înzestrat cu atâta putere de sugestie, încât te convinge şi te
antrenează pe făgaşul opiniilor lui.”
— Credeţi că-mi place acest rol pasiv, de simplu furier al
Führerului? a reluat Jodl. Vă rog să mă credeţi, Herr General, că am
încercat să obţin o comandă în Finlanda, în trupele alpine. Führerul
are oroare de chipuri noi.
Sinceritatea acestor declaraţii putea da naştere la îndoieli.
Cunoşteam complexul de inferioritate pe care-l încerca de multă
vreme Jodl.
— Să nu vă închipuiţi că la Cartierul General al Führerului viaţa
este uşoară. La Rastenburg, sau aici, la Berghof, ai impresia că
trăieşti într-o mănăstire. Ca să intri şi să ieşi, îţi trebuie un permis
special, pe care la ora actuală nu-l posedă decât adjunctul meu,
generalul Warlimont. Restul ofiţerilor, începând cu Feldmarschallul
Keitel, sunt cu desăvârşire rupţi de lume. Nici un zvon dinafară nu
ajunge până la noi. Aici nimeni nu cântă, nimeni nu râde. Ştiţi ce-mi
spunea deunăzi Feldmarschallul Keitel? „Nu ştiu ce să fac ca să ies de
aici. De douăzeci de ori i-am cerut Reichsmarschallului Göring să
obţină pentru mine comanda unei unităţi de pe front. Deşi sunt
Feldmarschall, m-aş mulţumi cu o divizie.”
Fără să fiu răutăcios, am râs în sinea mea. Keitel nici n-ar fi
meritat mai mult. Dacă n-ar fi fost ginerele lui Blomberg şi servul
umil al Führerului, n-ar fi ajuns Feldmarschall. Nici comandant de

— 362 —
corp de armată sau de divizie n-ar fi ajuns. Ar fi rămas un simplu şef
de stat-major al unei unităţi obscure, pierdute prin străfundurile
Rusiei.
— Am avut curajul, Herr General, a continuat Jodl, să spun
Reichsleiterilor şi Gauleiterilor adevăruri care ar fi putut să mă coste
scump.
Şi această afirmaţie era relativă. Adevărurile savant trunchiate
sunt echivalente cu minciunile cele mai abile.
— Înaltul comandament a săvârşit mari greşeli, Herr General. A
continuat Jodl. Greşeli care au generat eşecuri ireparabile. Eşecuri la
Moscova şi în Africa de Nord, eşecuri în campaniile din Caucaz şi din
Egipt, eşecuri la Stalingrad şi în Tunis, eşecuri în Italia şi în
Crimeea…
Picături de sudoare îi curgeau pe frunte. Vorbea sacadat,
respirând greu.
— Am pierdut pe Frontul de Est două armate blindate, pe care ne
străduim zadarnic să le reconstituim. Efectivele din est nu ne mai
îngăduie să executăm operaţii importante, capabile să răstoarne
situaţia în favoarea noastră. S-a sfârşit mult lăudata mobilitate a
armatelor noastre, s-a sfârşit superioritatea noastră aeriană. Forţele
economice ale adversarilor, superioritatea potenţialului lor militar şi
uman încep să se facă simţite. Falimentul Italiei în toate domeniile şi
absenţa unei producţii masive de armament şi muniţii în ţările aliate,
nu pot fi compensate de fantasticul efort al Germaniei. În aceste
condiţii iniţiativa ne scapă şi trece în mâinile inamicului. Criza de
efective, criza de mână de lucru, criza materiilor prime ne leagă de
mâini şi de picioare. Mai mult însă decât orice ne uzează raidurile
aeriene anglo-americane asupra oraşelor şi zonelor industriale.
Am plecat privirile spre harta pe care ofiţerii de stat-major
însemnaseră cu steguleţe localităţile greu lovite de incursiunile
bombardierelor vrăjmaşe.
— Nu facem, Herr General, decât să recoltăm fructele războiului pe
care noi înşine l-am semănat în Europa, i-am răspuns.
— Am vrut războiul cu toţii, dar un război cavaleresc.
Am zâmbit.
— Nu aş crede că împuşcarea prizonierilor de război se numără
printre regulile luptelor cavalereşti…
— Nici bombardarea populaţiei civile de către anglo-americani nu
este cavalerească.
— Începutul l-am făcut noi, la Varşovia, Herr General. Dar acum

— 363 —
regretele sunt inutile.
— Tot ce pot să vă spun, reluă Jodl. Este că efectele psihologice,
morale şi materiale ale acestor raiduri teroriste sunt atât de grave,
încât trebuie cu orice preţ diminuate, dacă nu total eliminate. Este
adevărat că această mare încercare a avut şi consecinţe fericite. A
unit poporul german într-un ultim şi regenerator efort…
A vrut probabil să adauge „în jurul Führerului şi al partidului
naţional-socialist”, dar s-a oprit la timp. Ştia că auditoriul său nu era
sensibil la asemenea formule.
Jodl a făcut o pauză. Stătea drept ca o lumânare în faţa hărţii cu
steguleţe şi le contempla întunecat. Întreaga atmosferă îmi evoca
finalul unei tragedii antice.
— Incapacitatea de a ne menţine la nivelul atins de duşmanii
noştri în domeniul producţiei aeronautice şi al detecţiei avioanelor
ne-a adus în situaţia actuală. Reichsleiterilor şi Gauleiterilor le-am
explicat că suntem pe punctul de a precumpăni inferioritatea noastră
aeriană printr-o producţie intensivă a artileriei antiaeriene cu tragere
lungă. Le-am demonstrat, cu lux de cifre, că fiecare raid inamic se va
solda cu pierderi crescânde de bombardiere şi aparate de vânătoare.
Am furnizat un coeficient de 10-12%, susceptibil să sporească
simţitor în viitorul apropiat. Am susţinut că zborurile bombardierelor
în formaţie strânsă vor fi mult stingherite. M-am referit şi la războiul
submarin, al cărui declin este datorat măsurilor energice luate de
inamic, şi anume protecţia aeriană sporita, intrarea în serviciu a
detectoarelor perfecţionate, precum şi a unor bombe submarine
extrem de puternice.
Jodl nu-mi spunea nimic nou. Era surprinzător doar faptul că
recunoştea falimentul politicii Führerului.
— Dispunem încă de importante efective militare. 179 de divizii
sunt angajate pe Frontul de Est, 48 se bat pe frontul italian, 53 sunt
amplasate în Franţa şi în Ţările de Jos, iar 16 se află în mod practic
imobilizate în Norvegia şi Danemarca. Cu alte cuvinte, 179 de divizii
în Est faţă de 117 în Vest. Dacă am coborî diviziile din Norvegia pe
frontul rusesc, iar diviziile din Italia le-am redistribui în Franţa şi
eventual în Rusia, am întări forţele noastre armate de pe aceste două
fronturi, care rămân şi cele mai importante. O debarcare reuşită în
Franţa ar pune în primejdie zona industrială Ruhr. Iar cucerirea
României de către ruşi ne-ar priva de principala noastră sursă de
petrol. Regiunea Ruhr şi regiunea Ploieştilor sunt indispensabile
continuării războiului.

— 364 —
 Tabloul înfăţişat de Jodl era sumbru. Se trezise şi el din euforia
succeselor uşoare din primii ani ai războiului.
— Din nefericire, reluă el, Führerul nici nu vrea să audă de
abandonarea Norvegiei şi a Italiei. Nici Creta nu concepe să o cedeze.
Mă uitam pe hartă la cercul care se strângea în jurul celui de-al
treilea Reich. Germania lui Hitler se sufoca asemenea unei vietăţi
prinse între inelele unui şarpe boa.
— Soluţia preconizată de dumneavoastră, Herr General, este
interesantă, i-am spus. Nu credeţi însă că aplicarea ei nu ar face
decât să prelungească războiul, fără să ducă la un final convenabil
pentru noi?
— Avem nevoie de timp, a replicat Jodl.
Recunoşteam în această frază ideea fixă a lui Hitler. Străduinţa
disperată de a se câştiga timp.
— Serviciile noastre de informaţii, reluă Jodl, apreciază că forţele
inamice concentrate în Anglia se ridică la aproximativ 41 de divizii de
infanterie, 9 sau 10 divizii blindate, 2 divizii aeropurtate şi 7
batalioane de paraşutişti. În cazul unei debarcări, ar dispune de
mijloace de transport pentru circa 12 divizii de infanterie, la care s-ar
adăuga 2 sau 3 divizii blindate.
— Serviciile noastre de informaţii, am intervenit, mai spun că
forţele armate inamice staţionate în Anglia sporesc zi de zi şi că
cifrele citate de dumneavoastră sunt susceptibile a fi modificate
printr-un aport continuu de trupe de peste Ocean. Informaţiile
noastre sunt foarte incomplete în ceea ce priveşte forţele aeriene
inamice. În cazul unei debarcări, nu putem ridica în aer decât un
număr de avioane ridicol de mic. Cunoaşteţi, cred, misiunea care mi
s-a încredinţat recent?
— Transferarea unor aparate de vânătoare de pe Frontul de Vest în
Germania. Cunosc, mi-a răspuns. Ştiu că v-aţi opus acestei măsuri.
V-am susţinut punctul de vedere.
— Mulţumesc. Şi rezultatul?
— Punctul de vedere al Führerului a triumfat.
— Eram sigur. Dar să revenim la datele furnizate de serviciile de
informaţii, am spus. În primele luni ale lui ’942, ruşii dispuneau de 2
300 000 de combatanţi. Azi efectivele lor au crescut la 5 500 000 de
oameni, ceea ce corespunde la circa 327 de divizii de infanterie, plus
51 de divizii blindate.
— Diviziile noastre din Rusia, la care se adaugă diviziile aliaţilor
noştri, se ridică la aproximativ 200, a obiectat Jodl.

— 365 —
 — Multe din aceste divizii au efective care nu depăşesc nivelul
unui batalion! am ripostat. Când veţi înceta să mai manevraţi pe
hartă divizii stafii?
Obrajii lui Jodl s-au împurpurat.
— Sunteţi prea sever!
— Sunt realist, Herr General.
Jodl a suspinat.
— V-am rugat să-mi oferiţi sugestiile dumneavoastră în ceea ce
priveşte Crimeea.
— Sugestiile mele? Să încheiaţi pacea.
Jodl a tresărit. Muşchii fălcilor i s-au încleştat. Sperase să mă
câştige cu argumentele sale. Glasul lui se pierduse în deşert.
— Credeam că îmi veţi oferi soluţii constructive, a rostit
posomorât.
— Oferiţi-mi şi dumneavoastră avioane şi tancuri. Fără avioane şi
fără tancuri nu ne mai putem bate. Aţi sacrificat diviziile de blindate
ca pe nişte simple plutoane de infanterie. Acum suportăm
consecinţele unor greşeli capitale. M-am uitat la ceas: Mă iertaţi. S-a
făcut târziu. Putem continua şi mâine această instructivă convorbire.
Instructivă în măsura în care ar genera şi soluţii constructive. Mă
îndoiesc însă că vom ajunge la asemenea soluţii.
Fruntea lui Jodl se încreţise ca un burduf de armonică.
— Am onoare să vă salut, i-am spus.
— Am onoare să vă salut, a replicat cu regret.
Am părăsit indispus sala hărţilor. Nu desluşisem încă jocul lui
Jodl, dar nici nu mă întreceam cu firea să dezleg enigma. Poate că şi
el încerca să pescuiască în apă tulbure. Nu-mi inspira încredere.
Schimba prea uşor orientarea. Se arătase într-o vreme ostil
directivelor militare ale Führerului, ca să devină mai târziu omul său
de casă. Acum, când se apropia ziua judecăţii de apoi, încerca o nouă
voltă. Prea târziu. Şi el, ca şi alţi generali, căuta să se scuture de
povara responsabilităţilor, mai ales acum, în faza finală a războiului,
aruncând întreaga vină a dezastrului în spinarea lui Hitler. În timpul
operaţiilor ofensive victorioase din Polonia şi Franţa, din Grecia şi
Africa de Nord, toţi aceştia îşi atribuiau cu mândrie succesele militare
acceptând grade şi decoraţii militare, uneori bastoane de mareşali.
Eşecurile care au urmat le-au zăgăzuit elanul, le-au înfrânt trufia, le-
au surpat încrederea în propria lor capacitate, le-au prăvălit moralul.
Goana după ţapi ispăşitori nu-i puteau elibera de propria
responsabilitate, eram vinovaţi toţi într-o măsură mai mare sau mai

— 366 —
mică!
M-am îndreptat spre casa oaspeţilor. Am intrat în sufragerie. Nu-
mi era foame, dar voiam să-mi găsesc o ocupaţie. M-am aşezat la o
masă liberă. Un servitor în livrea mi-a înfăţişat lista de mâncăruri.
— Îmi permiteţi să iau loc lângă dumneavoastră? am auzit un glas.
Am ridicat ochii de deasupra listei. Generalul Erich von Feligiebel
se oprise în faţa mea şi mă privea zâmbind.
— Vă rog, l-am poftit.
După plecarea servitorului, mi s-a adresat aproape în şoaptă,
păstrând pe buze acelaşi zâmbet amabil, menit să înşele pe cei din
jur asupra gravităţii discuţiei noastre.
— Să fiţi foarte atent, Herr General. Aici se petrec lucruri mari.
Lupta dintre Himmler şi Bormann a luat proporţii epice. Multă lume
va fi strivită în acest vârtej.
Am observat că vorbea printre dinţi, abia mişcându-şi buzele.
Luxul lui de precauţiuni m-a făcut să surâd.
— Aici toată lumea se spionează. Cu cât ai o poziţie mai înaltă, cu
atât mai mult roiesc spionii în jurul tău. Vă transmit un mesaj.
Amiralul Canaris doreşte să vă vorbească.
— Îi stau la dispoziţie. Când şi unde?
— Amiralul ţine să vă ferească de a fi văzut împreună cu el. De
când Abwehrul a trecut sub controlul lui Himmler, amiralul este filat
în permanenţă. Va găsi însă mijlocul de a vă întâlni în taină.
Cunoşteam înclinarea spre mister a lui Canaris.
— Bun. Am să aştept un semn de viaţă.
M-am uitat în jur. Câteva mese erau ocupate. Ofiţeri de stat-major,
doi sau trei Gauleiteri, ofiţeri S.S., toţi în uniforme. Nu cunoşteam
aproape pe nimeni.
— Situaţia lui Canaris e atât de grea? l-am întrebat.
— Foarte grea, a replicat von Feligiebel. Abwehrul era de multă
vreme suspectat de Himmler şi de trioul Schellenberg-Kaltenbrunner-
Huppenkothen. Anul trecut, în decembrie, Gestapoul a descoperit un
vast trafic de devize, în care era implicat Hans von Dohnanyi, unul
din cei mai apropiaţi colaboratori ai colonelului Oster şi ai amiralului
Canaris. Se pare că sume mari erau folosite pentru trecerea unor
evrei în Elveţia. Oster a fost obligat să demisioneze, iar împotriva lui
Dohnanyi s-a deschis o anchetă. Amiralul nu a putut fi implicat în
această afacere. Himmler credea că posedă un argument puternic
spre a solicita lui Hitler desfiinţarea Abwehrului. Canaris a reuşit să
dejoace planurile lui Himmler. L-a prevenit pe Keitel că

— 367 —
Reichsführerul S.S. urmărea să priveze O.K.W.-ul de propriul său
serviciu de informaţii, spre a intra în posesia tuturor secretelor
armatei. Dar deznodământul crizei nu era decât amânat. În februarie,
Erich Vermehren, un agent al Abwehrului, ataşat pe lângă
reprezentanţa noastră diplomatică din Istanbul, a trecut de partea
englezilor. Vermehren, un antinazist convins, era însoţit de soţia sa,
frumoasa contesă Elisabeth von Plattenberg, de asemenea agentă a
Abwehrului. Aceasta a fost pentru Canaris lovitura de graţie. Himmler
a reuşit să-l convingă pe Hitler că Abwehrul este un organism ostil
regimului. Führerul a semnat o ordonanţă prin care desfiinţa acest
serviciu de spionaj al armatei şi îl înlocuia cu un Amt Mill, organism
plasat sub ordinele directe ale lui Himmler. Canaris a fost înscăunat
în fruntea unui stat-major special pentru războiul economic şi
comercial. O degradare deghizată.
— Şi amiralul a acceptat această diminuare a atribuţiilor sale?
— A acceptat pentru că era preferabil să rămână la curent cu
mişcările din Amt Mill decât să se vadă scos în factor comun şi
ulterior tras la răspundere pentru cine ştie ce crime imaginare.
Kaltenbrunner, cel mai înverşunat duşman al său, îl ţine permanent
sub observaţie. Amiralul este însă foarte abil. Deşi activează doar de
câteva luni în Amt Mill, a şi reuşit să vâre zâzanie între Gestapo şi
S.S. Uitaţi-l şi pe Bormann! mi-a atras atenţia Feligiebel. Ce-o fi
căutând aici? Foarte rar ia masa printre noi.
L-am văzut pe Bormann în uşa sufrageriei. Căuta din ochi o masă.
Bondoc, viguros, cu picioare scurte şi arcuite, avea înfăţişarea unui
Feldwebel vulgar, muşchiulos şi cu pântece proeminent, a unui
măcelar din hale, specialist în sacrificarea vitelor. Ochii lui reci şi
vicleni, umbriţi de sprâncene groase, clipeau des, în vreme ce îşi
plimbau privirile asupra lumii din sală. Când m-a văzut, figura i s-a
luminat zâmbitoare. S-a îndreptat spre mine.
Îl cunoşteam pe Bormann. Toţi cei care intrau în contact cu Hitler
îl cunoşteau pe Bormann, această „umbră” a stăpânului. În
aparenţă, dar numai în aparenţă, postul lui era modest. Director al
Cancelariei partidului şi secretar al Führerului. Spre deosebire de
camarazii lui Hitler din vechea gardă, încărcaţi cu onoruri, titluri,
decoraţii şi dotaţii, Bormann afecta o modestie care înşelase pe mulţi.
Declara cu patos celor dispuşi să-l asculte că fericirea lui cea mai
mare era să stea în umbră şi de acolo să poată sluji cu devotament
pe Führer, unicul său Dumnezeu. Căpeteniile partidului se fereau
însă de Bormann ca de o reptilă. Omul acesta cu aspect atât de

— 368 —
insignifiant reuşise să capteze încrederea lui Hitler. Vorbele lui
şoptite insidios la urechea Führerului puteau să ducă la destituiri de
generali şi de Feldmarschalli, la revocări de miniştri, la debarcări
brutale din posturile cheie ale partidului, la condamnări la moarte.
Bormann ajunsese să fie mai temut decât toate celelalte căpetenii ale
partidului la un loc. Groaza aceasta, pe care numai numele lui o
răspândea ca pe o lepră, era datorată forţei oculte pe care o
reprezenta acest om insesizabil. Exploziile de mânie ale lui Göring,
aroganţele lui Ribbentrop, perfidiile lui Himmler, violenţele de limbaj
ale lui Goebbels îşi găseau antidoturi. Lucrăturile lui Bormann nu
puteau fi preîntâmpinate, căci erau imprevizibile. Omul acesta era
invincibil, fiindcă nu ataca direct, ci acţiona numai prin braţul
Führerului.
S-a oprit în dreptul meu.
— Herr General, îmi acordaţi cinstea să cinăm împreună?
— Cine vă poate refuza, Herr Bormann? i-am răspuns cu falsă
amabilitate.
Prezenţa lui îmi provoca o repulsie fizică. Era o senzaţie imposibil
de stăpânit. Părul unsuros, dat pe spate, obrajii bucalaţi, lucioşi de
grăsime, sprâncenele groase, ca doi viermi păroşi, flitul scurt, ţeapăn,
ca de taur, uniforma brună, prost croită, păreau cu totul deplasate în
încăperea aceea plină cu ofiţeri de o corectitudine vestimentară
exemplară.
Mi-a întins o mână mare, atât de umedă, încât mi-a udat palma.
Neobservat de Bormann, mi-am şters-o cu şervetul întins pe
genunchi.
Bormann a comandat o supă de sânge, o mâncare de scoici şi o
felie de pâine. Tot ce găsise mai frugal pe lista de mâncăruri.
— Trebuie să sprijinim efortul de război al Germaniei, consumând
cele mai ieftine şi mai accesibile alimente.
Grăsimea lui, obrajii săi roşii, pântecele care făcea să-i plesnească
tunica nu se menţineau numai cu supă de sânge şi mâncare de
scoici. Sunt convins că în solitudinea ferecată a cabinetului său de
lucru se înfrupta cu cele mai alese preparate gastronomice. În public
arunca praf în ochii oamenilor.
Comportarea lui la masă aş fi dat-o drept pildă copiilor, dar
făcându-le o recomandaţie negativă: „Iată cum nu trebuie să vă
purtaţi”. Sorbea supa ţuguindu-şi buzele şi emiţând un şuierat care
amintea zgomotul supapei de siguranţă a unui cazan supraîncălzit,
mesteca, deschizând de fiecare dată gura mare, astfel încât înfăţişa

— 369 —
privirilor bolul de mâncare, întors când pe o parte, când pe alta, pe
paieta lată şi vânătă a limbii. Se scobea între dinţi, mânuind cu
delicateţe degetul mic al mâinii stângi, iar după ce reuşea să smulgă
din cavernele dintre măsele câte un rest de alimente, îl scuipa pe jos.
Cred că vulgaritatea manierelor lui era căutată. Bormann părea să
spună tuturor celor din jur: „Sunt un om de jos, un necioplit, lipsit
de cultura voastră. Cu toate astea, sunt, după Führer, cel mai
puternic om din Reichul german. Vă dispreţuiesc pe toţi. Nu ştiu ce
mă reţine să nu vă scuip în farfurii. Aţi zâmbi, cerându-mi tot voi
scuze. Mă priviţi cu spaimă, dar vă străduiţi să-mi surâdeţi cu
amabilitate sau cu prietenie. Nu am nevoie nici de amabilitatea şi nici
de prietenia voastră. Nu vreau decât să mă ştiţi de frică. Să vă
cutremuraţi când mă vedeţi în preajma voastră şi să vă podidească
năduşelile când vă apar noaptea în vis. Dacă auziţi că mi se rosteşte
numele, vreau să vă apuce palpitaţiile. Iar în final să ştiţi că tot eu
voi fi acela care vă va redacta ordinul de condamnare la moarte. Azi
acest ordin îl semnează Hitler. Mâine îl voi semna eu. De asta puteţi
fi siguri. Şi voi şi ceilalţi lideri ai partidului. Nici voi, generalii, şi nici
voi, miniştrii, nu-mi veţi scăpa. Cei care mi se vor supune
necondiţionat, cei care vor declara servil manierele mele reprezintă
un model de comportare spartană, indispensabil în Germania de
mâine, cei care vor recunoaşte în mine pe cel mai copleşitor geniu vor
avea şanse să supravieţuiască. Cei care vor îndrăzni să cârtească fie
numai cu gândul, să se ferească de urgia mea. Dacă Führerul şi-ar
ridica mâna protectoare de deasupra mea, v-aţi năpusti asupră-mi şi
m-aţi sfâşia, fericiţi că, astfel, aţi scăpa de spaima care vă încolţeşte
ori de câte ori vi se vorbeşte de mine. Führerul însă nu va înceta să
mă protejeze. Ştie că îi sunt cel mai credincios slujitor. Eu nu îi pot
lua locul, căci nu am partizani printre veteranii partidului. Nu
jinduiesc să-i iau locul, fiindcă prezenţa lui la cârma poporului
german constituie pentru mine cea mai eficace pavăză. Sunt însă mai
tânăr decât Hitler. Este în ordinea firească a lucrurilor să-i
supravieţuiesc. Dar când se va întâmpla acest eveniment, toate
pârghiile de conducere ale Germaniei vor fi în mâna mea. Şi partidul,
şi S.S.-ul, şi armata. Göring, Goebbels, Ribbentrop şi ceilalţi corifei
care m-au privit de sus atâta vreme vor trebui să mi se târască la
picioare. Voi avea însă grijă să nu-mi complic existenţa. Am să-i
împăiez sau am să-i conserv în spirt, într-un fel de muzeu al
începuturilor naţional-socialismului. Nu am nevoie de dragostea
voastră. De frica voastră am nevoie. Şi nu mă voi mulţumi să mă ştiu

— 370 —
temut de germani. Toată Europa, lumea întreagă trebuie să mă ştie
de frică. Attila, Genghis-Han, Tamerlan vor fi umbrele mele palide.
Nu, nu sunt nebun! Nu sunt nici îmbătat de glorie. Ascensiunea mea
a fost lentă. Mi-am făcut loc încetul cu încetul, asemenea unei cârtiţe
care găureşte prin întuneric galerii peste galerii, afânând pământul
sub temeliile monumentelor trufaşe, care se vor prăvăli într-o zi şi vor
fi înghiţite de miriadele de galerii subterane”.
N-aş vrea ca acest monolog să pară melodramatic. Ţi-l sugerează
însăşi persoana lui Bormann. Omul acesta nu are nevoie să-ţi
vorbească spre a te face să-l înţelegi, aşa după cum un crocodil nu
are nevoie de grai spre a te preveni că te va sfâşia dacă vei avea
nenorocul să-i ieşi în cale.
Bormann îşi mânca scoicile şi mă privea zâmbind. Un zâmbet
aparent placid, binevoitor, bonom. Tot atât de placid ca şi fălcile unui
crocodil care cască la soare. Sunt păsări care ciugulesc resturile de
alimente rămase printre colţii reptilei. Probabil că şi Bormann avea
colaboratorii lui, asemenea păsărilor prietene ale crocodililor. Dar
cine-i cunoştea pe aceşti colaboratori? Erau tot atât de şterşi – la
figurat – ca şi patronul lor. Cred că erau recrutaţi din sânul lumii
interlope, ca să fie după chipul şi asemănarea lui. Sau poate că
printre ei se află şi aristocraţi, şi generali, şi înalţi demnitari. De ce
nu? Josnicia omenească nu are limite. Indivizi dispuşi să-şi vândă
conştiinţa în schimbul unei situaţii s-au găsit şi se vor găsi
întotdeauna.
Bormann îmi zâmbea.
— Vă urmăresc de multă vreme activitatea, Herr General.
Zâmbetul lui era binevoitor, dar cuvintele rămâneau sibiline.
Activitatea unui om poate fi constructivă sau destructivă.
Bormann nu precizase în ce categorie plasa activitatea mea din
trecut.
A continuat:
— Aţi luptat şi pe Frontul de Est, şi pe Frontul de Vest, şi pe
frontul din Italia, şi pe cel din Africa. Rezultatele n-au fost
întotdeauna pe măsura eforturilor dumneavoastră, dar bătălia pentru
existenţa Reichului şi a naţional-socialismului nu s-a terminat încă.
Vor învinge forţele răului sau forţele binelui? Care sunt forţele răului
şi care sunt forţele binelui?
Nu era prost Bormann. Acumulase o viclenie ascuţită a
nenumărate generaţii de înaintaşi, care pregătiseră secolului XX
surpriza unui om-minune. Insul care personifica viclenia sub toate

— 371 —
formele şi nuanţele. Viclenia la care se adăuga şi o masivă doză de
sadism. Puteam să constat acest lucru după modul cum dirija
conversaţia – mai bine zis monologul – de la masa mea.
— M-am străduit întotdeauna, Herr Bormann, să nu fac lucrurile
pe jumătate, i-am răspuns potrivit felului său de a vorbi.
A zâmbit iarăşi.
— Străduinţele sunt rareori încununate de succes. Când te crezi
mai aproape de ţel, intervine ceva neprevăzut care dă totul peste cap.
Aveam impresia că între mine şi Bormann se desfăşura un duel
american. Ne aflam înarmaţi într-o pădure şi ne căutam unul pe
celălalt. După fiecare trunchi de copac riscai să te trăsnească un
glonte. Din dosul fiecărui tufiş bănuiai că se îndreaptă spre tine gura
unui pistol gata să verse foc.
— Cum merg treburile prin România? m-a întrebat.
— Românii s-au săturat de război.
A început să râdă, săltându-şi pântecele întemniţat în tunica
brună.
— Toţi ne-am săturat de război. Dar cine rezistă mai mult pe
baricadă câştigă. Noi nu avem de gând să abandonăm partida. Cred
că sunteţi de aceeaşi părere cu mine, nu-i aşa?… Eh, ce stupidă
întrebare v-am pus! Cum aţi putea avea altă părere decât Führerul?
Jocul continua, crud.
— Vom câştiga războiul, Herr General, fiindcă avem mai multă
capacitate de rezistenţă decât duşmanii noştri, a reluat. Dacă am fi
apelat la ultimele resurse ale rezistentei noastre germanice, n-am fi
pierdut nici primul război mondial. Atunci generalii au abandonat
partida, impunând guvernului constituit să cerşească pacea.
Ludendorff, Hindenburg, Seeckt şi alţi trădători în uniformă militară
şi cu „Crucea pentru merit”, agăţată de gât, au dat Germania pe
mâna duşmanului. Astăzi însă s-au schimbat lucrurile. Armata de
uscat, aviaţia, marina sunt naţional-socialiste. Şi generalii sunt
naţional-socialişti. Dumneavoastră sunteţi înscris în partid, Herr
General?
— N-am făcut niciodată politică, Herr Bormann.
— Rău, Herr General. Foarte rău. Cum puteţi fi german fără să
faceţi parte din partidul naţional-socialist? Germania şi naţional-
socialismul au ajuns să se confunde.
Raţionamentul era de o simplitate dezarmantă. Oglindea însă
fanatismul personajului.
— Naţional-socialismul, continuă el să brodeze pe aceeaşi temă,

— 372 —
justifică existenţa Germaniei. Fără naţional-socialism ţara aceasta şi-
ar pierde raţiunea de a exista. Sunteţi de altă părere?
Atacul era direct.
— Cum aş putea să contest că la ora actuală partidul se confundă
cu cel de-al treilea Reich?
Gura i s-a lărgit într-un zâmbet amuzat.
— Sunteţi tare şmecher, Herr General!
Vulgaritatea expresiei sale m-a făcut să izbucnesc în râs.
— Este pentru întâia dată că mi se face un asemenea compliment.
— Vă supără?
— De ce? Dumneavoastră, Herr Bormann, înfrumuseţaţi limbajul
cult, îl îmbogăţiţi cu expresii pitoreşti. Altfel ar rămâne incolor, nu-i
aşa?
Von Feligiebel fusese lăsat în afara conversaţiei. Stingherit, se uita
când la mine, când la Bormann, întrebându-se desigur unde avea să
ducă această încrucişare de spade.
— Spuneaţi că românii vor pacea, zise el, redevenind serios.
— Absolut.
— Dacă s-ar face toate după voia omului, unde am ajunge?
Făcu o pauză, apoi continuă:
— Pretenţioşi mai sunt şi românii! Ar trebui să ştie că războiul are
suişuri şi coborâşuri. Îi vom împinge pe ruşi înapoi, până la Volga.
Armele noastre secrete vor schimba radical mersul operaţiilor.
Povestea cu armele secrete începuse să mă apese pe nervi.
— Românii, reluă el, ar trebui să facă mai puţine fasoane. Am fi
putut să-i strămutăm în Ucraina… Dar n-am făcut-o! Am fi putut să
le luăm regiunea petroliferă… Dar n-am făcut-o! Am fi putut să-i
dezmembrăm…
— Dezmembrarea însă am început-o. Deşi ne erau aliaţi.
— Trebuia să dăm unele satisfacţii teritoriale vecinilor lor, Herr
General.
În aceeaşi clipă, un Feldwebel s-a apropiat de generalul von
Feligiebel şi i-a comunicat că este chemat la telefon. Generalul s-a
scuzat faţă de noi şi a plecat. Am avut impresia că Bormann aranjase
lucrurile în aşa fel, încât să rămână singur cu mine. Impresia a
devenit certitudine în momentul în care directorul Cancelariei
partidului mi s-a adresat cu ton blajin:
— Întâlnirea mea cu dumneavoastră, în seara asta, nu este cu
totul întâmplătoare.
Mi-am amintit imediat avertismentul lui von Feligiebel.

— 373 —
 — De la o vreme, a rostit Bormann, se poartă în jurul
dumneavoastră discuţii ample. Nu mai departe decât acum câteva
zile se vorbea despre includerea dumneavoastră în grupul de generali
care urmează să fie înălţaţi la rangul de Feldmarschall.
După modul cum fusese angajată discuţia, însemna că Bormann
intenţiona să-mi propună un târg. Bastonul de mareşal în schimbul
cine ştie cărui serviciu. Aruncase nada şi acum aştepta reacţia mea.
Nu m-am arătat deloc entuziasmat şi nici nu i-am mulţumit pentru
informaţie. Lipsa mea de înţelegere l-a iritat. Şi-a muşcat buza de jos,
iar smocurile de păr care-i ieşeau din urechi şi din nas au părut să se
zbârlească.
— Rangul de Feldmarschall implică mari drepturi şi privilegii, dar
şi obligaţii.
— Evident, am replicat. Cunosc regulamentul militar.
M-a privit lung. Se întreba, desigur, dacă eram prost sau dacă
făceam pe prostul. A optat probabil pentru a doua variantă, căci mi-a
trecut pe sub nas o nouă tentaţie:
— Führerul intenţionează să distribuie în curând dotaţii
căpeteniilor militare care s-au distins în această nouă fază a
războiului.
— Nevoile mele materiale, Herr Bormann, sunt foarte reduse, am
replicat. Mi-am pierdut soţia şi doi din cei patru fii ai mei. Solda
militară şi veniturile mele personale acoperă cu prisosinţă necesităţile
familiei…
— Albert, fiul dumneavoastră cel mare, a căzut prizonier la ruşi,
dacă nu mă înşel?
— Făcea parte din Armata a 6-a, încercuită la Stalingrad.
A clătinat din cap cu compătimire.
— Trist! Foarte trist! Aţi avut şi un fiu care a întâmpinat unele
neplăceri, nu-i aşa?
— A fost decapitat.
— Ah, da! Îmi amintesc. Urâtă afacere. Aveţi noroc cu cel de-al
treilea fiu, pe nume Rudolf… Da, da, Rudolf. Nu i-am uitat numele.
Mi l-a elogiat unchiul său, Standartenführerul Gerlach.
Colonelul Gerlach! Fratele meu vitreg, zămislit de mama într-a
treia şi ultima ei căsătorie… Ce proastă inspiraţie a avut să se mărite
cu acel doctor de ţară, în compania căruia şi-a măcinat ultimii ani de
viaţă. Niciodată n-am reuşit s-o înţeleg pe mama, această femeie
frumoasă, deprinsă cu luxul, cu bogăţia, cu o viaţă fastuoasă, şi care
a renunţat la toate, spre a se dedica unui ins cu douăzeci de ani mai

— 374 —
tânăr decât ea, dar sărman ca Iov.
— Al patrulea băiat cum se numeşte? m-a întrebat.
— Uwe.
— Câţi ani are?
— Treisprezece.
— Abia păşeşte pragul adolescenţei! Eh, frumoasă viaţă i se
deschide lui Uwe în cel de-al treilea Reich! Fiii dumneavoastră, Rudolf
şi Uwe, vor moşteni o Germanie puternică, stăpână pe destinele
Europei. Vor fi, desigur, nişte vajnici naţional-socialişti.
Nu i-am răspuns.
— Nu există ceva mai frumos decât familia, a adăugat elegiac.
Pentru mine familia este sfântă, Herr General. Soţia şi copiii
reprezintă micul univers al fiecărui german, a declamat cu patos.
Într-o zi – când se vor mai linişti apele – am să vă poftesc la mine
acasă. Aş dori să-mi cunoaşteţi soţia. Frau Gerda Bormann. Cea mai
înţeleaptă femeie din lume. Pentru că natalitatea cunoaşte un mare
regres, datorită războiului, soţia mea a admis să aduc în căminul
conjugal o actriţă tânără, cu care întreţin relaţii sentimentale, spre a
spori pe această cale numărul copiilor în propria mea familie. Da,
Herr General, soţia mea a făcut acest gest, luându-şi angajamentul să
pună la punct un sistem de rotaţie a maternităţii, mai precis, un
program în cadrul căruia femeile să facă de serviciu cu schimbul în
patul meu, în scopul măririi producţiei de copii.
Am făcut un efort ca să nu izbucnesc în râs.
— Când am auzit că-mi face o asemenea propunere, care-i
evidenţia spiritul civic, a continuat cu toată seriozitatea Bormann,
am sărutat-o pe amândoi obrajii şi i-am spus: „Se cunoaşte că eşti de
rasă bună, naţional-socialistă! Eşti o adevărată femeie nazistă!”
— Remarcabil! am declarat laudativ.
— În curând sper să măresc parcul feminin, mi-a declarat cu
solemnitate. V-aş sfătui să-mi urmaţi exemplul, Herr General, spre a
sprijini efortul de sporire al natalităţii în ţara noastră.
— Sunt prea bătrân pentru asemenea isprăvi, Herr Bormann, m-
am scuzat. Am cincizeci şi patru de ani.
— Nici eu nu mai sunt tânăr, Herr General, dar datoria mai înainte
de toate!
M-am înclinat:
— Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră, Herr Bormann.
Situaţia era atât de comică, dar în acelaşi timp de un tragism atât
de cumplit, încât atingea graniţele grotescului. Pe ce mâini încăpuse

— 375 —
Germania şi poporul german!
— Am preconizat şi alte măsuri eficace pentru sporirea natalităţii.
N-am să le expun pe toate aici, pentru că nu este nici timpul şi nici
cazul. După cum recomand bărbaţilor germani să nu se sfiască a
convieţui cu mai multe femei deodată, tot aşa am propus măsuri care
să ducă la restrângerea natalităţii la slavi. Fecunditatea slavă este
nedorită.
Şi-a umplut paharul cu apă şi l-a băut până la fund.
— Sunt împotriva băuturilor alcoolice şi a tutunului, mi-a spus.
A sărit derutant la alt subiect:
— Aveţi foarte multă căutare, Herr General.
— Pardon? am întrebat nedumerit. Am căutare? Cum adică?
— Şi Reichsführerul S.S. Himmler vă caută compania!
M-a privit fix cu ochii lui porcini, încercând să-mi citească
gândurile. I-am înţeles procedeul, folosit îndeobşte de anchetatori. Te
plimbă cu vorbe prin diferite domenii, ca să revină fără veste la
subiectul care-i interesează. Deci aici voia să ajungă.
— Reichsführerul S.S. Himmler a avut amabilitatea să mă invite la
un dineu.
— La Paris, nu-i aşa?
— Exact. La Paris.
— La reşedinţa sa.
— Da.
— În prezenţa mai multor căpetenii S.S. din Franţa.
— Cât de bine sunteţi informat, Herr Bormann! am exclamat cu
prefăcută naivitate.
— Bănuiesc că aţi discutat lucruri interesante?
— Conversaţia Reichsführerului S.S. este în general interesantă,
am răspuns ambiguu.
Mă întrebam dacă nu cumva Himmler făcuse unele declaraţii în
legătură cu cele discutate cu mine. Fusese cumva anchetat? Nu-mi
ajunsese la cunoştinţă aşa ceva. Bormann mă lăsa să cred că
Himmler nu s-ar fi aflat într-o postură tocmai bună. Nu ştiu de ce,
dar am avut brusc revelaţia că blufează. Era viclean, dar îi lipsea
inteligenţa. Încerca să mă facă unealta sa împotriva lui Himmler.
Mersese până acolo încât ajunsese să-mi promită bastonul de
mareşal. Îl uram pe Himmler, dar nici pe Bormann nu îl aveam la
suflet. Dacă voiau să se mănânce între ei, erau liberi să o facă. Nu
aveam însă de gând să joc pe mâna vreunuia împotriva celuilalt.
Dacă aş putea să contribui la ascuţirea animozităţii dintre aceste

— 376 —
personaje, aş face-o cu toată plăcerea. Dar pentru aceasta îmi
trebuiau mai multe date.
— Nu-mi aduc prea bine aminte despre ce am discutat, i-am
răspuns, dar voi încerca să recapitulez… Evident, aceasta cere timp…
Zâmbetul lui stereotip i-a schimonosit iarăşi faţa. Şi-a închipuit că
eram dispus să mă târguiesc, dar că îmi pregăteam condiţiile. Era
gata să plătească bine. Numai că eu nu aveam de gând să mă las
cumpărat.
— Mi-ar face plăcere să ne mai vedem, Herr General. Să mai
discutăm despre noua promoţie de Feldmarschalli. Poate că îmi veţi
oferi unele sugestii. În calitatea dumneavoastră de specialist în
aviaţie aveţi dreptul să aspiraţi la o situaţie mult mai înaltă decât
aceea pe care o aveţi actualmente. Feldmarschallul Milch a
îmbătrânit… De asemenea şi Sperrle… Înaltele comandamente
trebuie încadrate cu oameni noi. Cei vechi s-au uzat. Rezultatele
negative de pe front îmi susţin teza.
N-a lipsit mult ca să-mi propună o colaborare. L-a oprit însă ceva.
Viclenia lui nu era o armă destul de tare faţă de concepţia mea
asupra onoarei. Bormann nu avea de-a face cu oameni de onoare. De
aceea se potrivea poate atât de bine cu Hitler.
Cina se încheiase. Ne-am despărţit în cei mai buni termeni.
— Aştept un semn de viaţă din partea dumneavoastră, mi-a spus
după ce mi-a strâns mâna.
Înainte de a mă retrage în camera mea din casa de oaspeţi, m-am
întâlnit cu generalul Schmundt, care m-a invitat la un coniac. L-am
rugat să mă ierte, căci mă simţeam obosit. Discuţiile purtate cu
Feligiebel, cu Jodl şi cu Bormann trebuiau judecate la rece, în
solitudine. Eram surprins de laudele pe care Gerlach le adusese
fiului meu Rudolf. Nu cred că Gerlach avea o simpatie deosebită
pentru familia mea. Interesul lui deosebit pentru Rudi îmi părea
suspect.
M-am închis în odaia mea şi am încercat să mă culc. Am adormit
cu greu. Am avut un somn agitat, populat de coşmaruri enervante.
Mergeam pe un câmp neted, cu zăpezi mari în care mă afundam
până la genunchi. Îmi târam anevoie picioarele amorţite de frig. Pe
cerul vânăt se roteau corbi mari. În urma mea, locotenentul Busch se
lupta cu nămeţii. Îl auzeam gâfâind. Ştiam amândoi că ne pândeşte o
primejdie iminentă, mortală. Ne încolţise o frică îngrozitoare. În ce
consta această primejdie, n-aş putea să spun. Zăpada îmi ajunsese
până la brâu. Înaintam prin omătul pufos, dar totuşi rezistent, fără

— 377 —
să ştiu încotro mă îndrept. În depărtare nu se vedea nimic, în afară
de linia curbă a orizontului. Corbii ţipau frenetic, lansându-se uneori
asupra noastră, în căderi bruşte de Stukasuri îndoliate. Deodată n-
am mai auzit gâfâitul lui Busch. Am întors capul. Priveliştea mi-a
încrâncenat pielea. Busch rămăsese în urmă. Sleit de puteri, se
prăvălise în zăpadă. Corbii se năpustiseră asupra lui şi îl sfâşiau de
viu. Busch abia se mai apăra, mişcându-şi convulsiv braţele. Auzeam
fâlfâitul metalic al aripilor negre, cârâitul fioros de sfârşit de lume.
Mă uitam cuprins de oroare la scena aceea îngrozitoare, dar nu
puteam alerga în ajutorul lui Busch. Picioarele îmi erau încleştate în
zăpadă ca în nişte curse de lupi. Agitam deznădăjduit braţele în
speranţa că voi izgoni corbii. Dar păsările negre nu ţineau seama de
strădaniile mele. La un moment dat nu l-am mai văzut pe Busch.
Dispăruse sub mormanul de păsări negre care mişcau din aripile lor
mari şi negre. Când s-au ridicat în sfârşit spre culmile cerului, în
locul în care se aflase Busch n-am văzut decât ceva sângerând. M-a
podidit plânsul. Am pornit iarăşi la drum spre zona inospitalieră.
Corbii continuau să se rotească asupra mea. Acum îmi va veni mie
rândul, îmi spuneam. Picioarele eliberate din cursele de lupi se târau
prin zăpada înaltă, lăsând urme paralele, care se pierdeau la infinit.
Încotro mergeam? Deodată mi s-a luminat mintea. Îl căutam pe Uwe.
Nădăjduiam să-l găsesc dincolo de linia zării. Dar linia zării se
îndepărta de mine ca şi Fata Morgana. Eram singur în imensitatea
albă. Nu! Nu eram singur! Cerbii zburau deasupra mea într-un imens
stol care înnegrise cerul. Un cer de aripi negre, în plină mişcare, ce se
lăsa cu încetul asupra mea ca şi capacul unui teasc asupra unui
pumn de struguri. Cerul de aripi negre, colcăitoare, cobora treptat. Şi
zăpada începuse să se înnegrească. Umbrele corbilor invadaseră
văzduhul, întinau învelişul argintiu al omătului. Aripile coborau,
coborau, coborau… Fâlfâitul lor, din ce în ce mai zgomotos, mă
asurzea. Zăpada se transforma în praf de cărbune. De cărbune erau
şi corbii care descriau cercuri concentrice, tot mai apropiate. Aerul
agitat de aripile lor îmi lovea obrazul. Gheara unui corb mi s-a
încurcat în păr. Abia atunci mi-am dat seama că am capul
descoperit. Îmi agitam mâinile şi alergam zănatec. Picioarele mele.
Stârneau praful de cărbune ridicându-l în perdele negre ca şi aripile
corbilor. Am strigat: „Busch, Uwe!… Uwe!… Unde sunteţi?
Răspundeţi!…”. Mi-au răspuns ţipetele păsărilor negre. O aripă mi-a
atins obrazul cu o mângâiere rece, înfiorătoare… Atingerea morţii…
Am răcnit…

— 378 —
 M-am trezit din somn, gâfâind. Broboane de sudoare îmi scăldau
obrajii. Sudoarea îmi umezise părul şi gulerul pijamalei.
Am aprins lampa de pe noptieră. Am suspinat adânc, fericit că
totul nu fusese decât un coşmar. M-am uitat la ceas. Era abia trei.
Mi-am aprins o ţigară. Busch! De ce l-am visat pe Busch? Şi pe Uwe?
Dar pe Uwe nu-l văzusem în vis. Îi rostisem numai numele. Am râs.
De ce îmi făceam atâtea gânduri. Era firesc să-l visez pe Busch. Nu-l
trimisesem oare în căutarea lui Uwe? Poate că în clipa aceasta au şi
ajuns la München. De ce să mă frământ, când aş putea să telefonez
la München? Îndată ce voi auzi că Busch şi cu Uwe au sosit acasă,
am să mă liniştesc…
Am ridicat receptorul. Am dictat centralistei numărul de telefon al
locuinţei mele.
— Imediat! mi-a răspuns cu amabilitate profesională. Aşteptaţi la
aparat.
Legăturile telefonice cu exteriorul cerute din Berghof se bucurau
de prioritate absolută. Aşteptam să aud de la celălalt capăt al firului
glasul bătrân al lui Günther, majordomul, care să-mi spună că Uwe
sosise la München însoţit de locotenentul Busch. Poate că plecaseră
la Traunkirchen. S-a scurs aproape un minut. Capătul aprins al
ţigării mi-a ars deodată degetele. Nici nu observasem când se
consumase ţigara. Uitasem să o mai fumez. Am scăpat-o pe covor.
Am ridicat-o de jos şi am strivit-o în scrumieră, ţinând cu cealaltă
mână telefonul la ureche.
— Aveţi legătura, m-a vestit centralista.
Am auzit în aparat un zbârnâit repetat la intervale regulate. „Ce
rău este să ai servitori bătrâni!”, mi-am zis iritat. După război am să
schimb întreg personalul de serviciu. Am să angajez numai oameni
tineri care să-mi răspundă repede la telefon.
Îl vedeam în închipuire pe Günther trezindu-se, coborându-şi
anevoie din pat picioarele bolnave şi îndreptându-se şchiopătând
spre telefonul din hol. Telefonul din hol suna şi în camera lui. Am să
instalez un telefon şi în camera lui Günther. Să-mi răspundă mai
repede.
În definitiv, de ce mă frământ atâta? Münchenul nu se află în
zonele bântuite zilnic de escadrele anglo-americane. Am să dau totuşi
poruncă lui Busch să-l ducă pe Uwe la Traunkirchen. Nici un
bombardier inamic nu-şi va irosi încărcătura de explozibile,
aruncând-o asupra unei localităţi atât de neînsemnate.
Glasul lui Günther a hârâit astmatic în aparat.

— 379 —
 — Casa Altenburg-Delmond.
— La telefon Eugen von Altenburg. Bună seara, Günther!
— Să trăiţi, alteţă!
— Herr Leutenant Busch şi Uwe au sosit la München?
— N-au sosit, alteţă.
— Nici nu şi-au anunţat sosirea?
— Nu şi-au anunţat-o, alteţă!
— Bine. Rudi ce mai face?
— Este sănătos, alteţă.
— Poţi să-l chemi la telefon?
— Nu este acasă, alteţă.
— Nu este acasă? La ora aceasta? Unde a plecat?
— Nu ştiu, alteţă.
— Am să mai telefonez în cursul zilei de mâine. Să-i spui lui Rudi
că l-am căutat.
— Prea bine, alteţă.
— Bună seara, Günther.
— Să tră…
Am închis enervat telefonul. De ce întârzia Busch să sosească la
München? Am chemat din nou centralista. I-am dat numărul şi
indicativul castelului din Prusia al mătuşii mele. Speram să aflu de
acolo ştiri în legătură cu Uwe. Am aşteptat aproape un sfert de oră,
ceea ce nu era mult faţă de miile de convorbiri telefonice impuse de
bombardamentele inamice executate noapte de noapte asupra
teritoriului Reichului.
Mi-a răspuns Frau Ursula Schmidt, menajera mătuşii mele. S-a
arătat foarte încântată fiindcă îmi auzea glasul. La întrebarea mea,
mi-a răspuns că Uwe plecase la München însoţit de Busch.
— Când a plecat?
— Aseară.
Mă agitasem pe degeaba. Însemna că acum se aflau pe drum.
— Principe, mi-aş îngădui să vă pun o întrebare, a grăit Frau
Ursula.
— Te rog, Frau Ursula.
— Contesa este îngrijorată de situaţia de pe front. E cazul să ne
refugiem în Vest?
Era cazul. Dar puteam să-i spun prin telefon acest lucru, când
ştiam că toate convorbirile erau interceptate?
— Nu aveţi motive de îngrijorare. Dacă însă contesa doreşte să
schimbe aerul, daţi o raită până la Traunkirchen.

— 380 —
 Frau Ursula mi-a răspuns într-un mod care mi-a dovedit că nu e
proastă şi că e în stare să înţeleagă lucrurile spuse pe jumătate.
— Cred că va trebui să schimbe aerul. A luat tuse convulsivă de la
nişte copii din sat.
— Atunci plecaţi neîntârziat, Frau Ursula. Urează din partea mea
contesei grabnică însănătoşire. La vârstnici tuşea convulsivă e foarte
primejdioasă. Să fie atentă!
— Mulţumesc, principe. Mâine fac bagajele… Bună seara.
Sărutaţi-l pe Uwe din partea mea.
— Am să mă achit, Frau Ursula, de acest comision. Bună seara.
Am închis telefonul. Puteam să-mi reiau liniştit somnul. Din
nefericire, e greu să adormi după dorinţă. Ca să-mi treacă timpul, am
mai aprins o ţigară. Afară se stârnise un vânt puternic. Îl auzeam
şuierând pe la obloane.
Unde o fi umblând la ora aceasta Rudi? Ştiu că, la vârsta lui; li se
mai întâmplă tinerilor să lipsească noaptea de acasă. N-am să mă
supăr pentru aceasta. Tatăl meu era mai aspru. Trăia însă în alte
timpuri. Lui Rudi nici nu i-ar trece, cred. Prin minte că aş putea
ridica obiecţii în ceea ce priveşte escapadele lui nocturne. M-au
fulgerat iarăşi întrebările: Ce legătură are Rudi cu Gerlach? De ce a
vorbit Gerlach lui Bormann despre Rudi? Ce a avut să-i spună?…

Standartenführerul Gerlach! Fratele meu vitreg! Întotdeauna mi-a

fost ostil. Am simţit instinctiv acest lucru. Cu toate acestea, îl
salvasem de la moarte… Era în ’934. Mai precis, în noaptea de 30
iunie, intrată în istorie sub numele de Noaptea cuţitelor lungi…
Peste două luni se vor împlini zece ani de la acea faimoasă „Noapte
a cuţitelor lungi”. Zece ani care s-au rostogolit ca o avalanşă. Ca o
avalanşă s-a rostogolit asupra Germaniei şi naţional-socialismul.
Pentru mine şi pentru familia mea, cei douăzeci şi cinci de ani care
se scurseseră din clipa în care Hitler îşi făcuse intrarea în cămăruţa
dosnică a cârciumii din Herrenstrasse reprezentaseră fundalul unei
degringolade care se accentuase pe măsură ce partidul îşi înfipsese
tot mai adânc ghearele în carnea sângerândă a Germaniei. Câteodată
îmi spuneam că familia mea simboliza existenţa altor milioane de
familii din această ţară urgisită de oameni lipsiţi de Dumnezeu.
În ’934, când „Noaptea cuţitelor lungi” îşi contura în zare semnele
premonitorii, eram colonel şi îndeplineam funcţia de ofiţer de legătură
al Ministerului de Război pe lângă Feldmarschallul Hindenburg,
preşedintele Republicii Germane. Trăiam în acea epocă frământările

— 381 —
inerente – îmi spuneam pe atunci – unei schimbări fundamentale de
regim.
La 26 ianuarie ’934, presa germană anunţa cu surle şi trompete
două evenimente. Primul îl constituia semnarea unui tratat de
neagresiune, pe termen de zece ani, încheiat între Germania şi
Polonia. Cinci ani mai târziu, Hitler avea să-şi calce angajamentele şi
să invadeze Polonia. În anii premergători războiului, minciunile
Führerului mă uluiau. Îmi ziceam că sunt justificate de necesităţi
politice. Abia mai târziu mi-am dat seama că întreaga politică a lui
Hitler era bazată pe minciună. Minciunile deghizate sub masca
adevărului nu au însă viaţă lungă. Dreptatea iese la lumină şi se
răzbună, iar posteritatea ridică vălul minciunii, al imposturii politice
şi restabileşte adevărul istoric. Al doilea eveniment, semnalat cu surle
şi trompete de presa germană, era discursul pe care Hitler avea să-l
ţină la 30 ianuarie ’934, pentru a sărbători un an de la preluarea
puterii. Realizările lui – în acea scurtă perioadă de timp – erau
spectaculoase. Dărâmase Republica de la Weimar, impusese
dictatura sa personală, lichidase partidele politice din opoziţie, lăsând
viaţă legală numai partidului naţional-socialist, desfiinţase Reichul
federal, alcătuit din state cvasi autonome, şi îi substituise un Reich
unitar, îngenunchease justiţia, lichidase sindicatele muncitoreşti,
ridicase drepturile cetăţeneşti ale evreilor, pe care-i împinsese la
periferia societăţii, anulase libertatea presei, nazificase cultura şi
binecuvântase Germania cu o ciupercărie de lagăre. Mulţi germani îl
aclamau, fiindcă izbutise să înlăture anarhia endemică lăsată
moştenire de decesul Germaniei imperiale a Hohenzollernilor şi
fiindcă avusese îndrăzneala să proclame egalitatea Germaniei învinse
cu celelalte mari puteri ale lumii. Plebiscitul din toamna precedentă,
ca mai toate plebiscitele votate sub regimuri politice de mână forte,
confirmase – cu o zdrobitoare majoritate – încrederea maselor în
infailibilitatea Führerului.
Un singur lucru nu-l reuşise încă Hitler. Să politizeze armata. El
nu putea uita, de pildă, că în ianuarie ’933, când lupta pentru
cucerirea puterii se desfăşura cu înverşunare, generalul von
Hammerstein-Equord, şeful Statului-Major al Armatei, îl prevenise
fără menajamente: „Dacă obţineţi puterea pe căi legale, nu am nimic
de zis. În caz contrar, voi ordona trupelor să tragă”. Înţelegând că
generalul von Hammerstein nu aruncase o vorbă în vânt, Hitler
manevrase astfel încât să ajungă în fruntea guvernului respectând
aparent legalitatea. Putsch-ul său nereuşit din ’923 îl îmbogăţise cu o

— 382 —
învăţătură pe care avea să o folosească mai târziu. O mişcare politică,
spunea el, nu reuşeşte să pună mâna pe putere dacă nu îşi asigură
în prealabil sprijinul cel puţin al uneia din instituţiile puternice.
Acum, după ce ajunsese şeful guvernului, se putea dispensa de
sprijinul Bisericii, îngrozită de teoriile antireligioase ale liderilor
naţional-socialişti. Nu era însă înţelept să neglijeze importanţa
Armatei, care păstra încă o independenţă supărătoare, incompatibilă
cu acel Führerprinzip preconizat de Hitler. Führerul avea la dispoziţie
formaţiile S.A. ale lui Rohm, care cuprindeau aproape trei milioane de
oameni. Armata dispunea însă de o forţă de şoc, care, în cazul unui
conflict cu partidul naţional-socialist, ar fi fost capabilă să
neutralizeze oricând capacitatea de luptă a S.A.-ului.
Spre a supune armata, Hitler avea nevoie de un cal troian. Reuşise
să-l găsească în persoana Feldmarschallului Werner von Blomberg,
căruia îi încredinţase Ministerul de Război. Von Papen, care făcea
parte din guvern în calitate de vicecancelar, propusese candidatura
generalului von Fritsch, un personaj integru, cu vastă experienţă, dar
Hitler se împotrivise deoarece nu agrea spiritul de independenţă al
acestui ofiţer. Hindenburg îl preferase pe Blomberg, fiindcă îl
considera apolitic, disciplinat, dedicat carierei sale, tradiţiei militare,
precum şi castei din care făcea parte. Când îi acordase învestitura, îi
recomandase cu stăruinţă să ţină armata în afara politicii. Dincolo de
faţada unui cavalerism desuet, von Blomberg avea un caracter slab,
influenţabil. Din primele zile a căzut sub influenţa lui Hitler, care îl
domina cu personalitatea lui dinamică. În prezenţa acestuia se
comporta ca şi când s-ar fi aflat într-o stare hipnotică. Noi, ofiţerii,
aveam despre noul ministru de război o părere proastă. Von
Rundstedt mi-a spus textual: „Nu l-am înţeles niciodată. Are capul în
nori şi mai face şi pe teozoful. Nimeni nu-l poate suferi”. Printre
puţinii ofiţeri care aveau o părere bună despre von Blomberg se
număra şi Erhardt Milch, ajuns ulterior Feldmarschall al aerului.
„Omul acesta este tot atât de priceput în domeniul militar cât şi în
chestiunile politice. Am fost martor la o discuţie destul de tare pe
care a avut-o cu Führerul într-o problemă în care nu voiau să cadă de
acord”. Adevărul este altul. Von Blomberg avea toate defectele unui
ins timid, lipsit de hotărâre. Asemenea multor timizi, care se aruncă
în focul luptei cu o temeritate pe care nici ei nu o înţeleg, von
Blomberg simţea nevoia să se smulgă de sub tutela tot mai
apăsătoare a lui Hitler. Izbucnea atunci în adevărate crize, care nu
durau mai mult decât un foc de paie, dar care l-au determinat pe

— 383 —
Führer – câţiva ani mai târziu – să-l înlăture din fruntea Ministerului
de Război, concediindu-l ca pe un servitor. În primii ani ai
ministeriatului, von Blomberg nu numai că nu apărase interesele
armatei, aşa cum făgăduise lui Hindenburg, ci se manifestase ca un
servil slujitor al totalitarismului naţional-socialist.
Generalul von Hammerstein, care se arătase atât de puţin
prietenos faţă de Hitler, avea să sufere în curând consecinţele
atitudinii sale. Opiniile lui privitoare la o apropiere politică faţă de
Rusia Sovietică erau cunoscute. Von Hammerstein se arătase
partizanul concepţiilor strategice ale lui von Schlieffen, care se
străduise să demonstreze imposibilitatea câştigării unui război purtat
de Germania pe două fronturi. Von Hammerstein socotea că o
înţelegere cu Rusia ar asigura Reichului libertatea de acţiune faţă de
Occident. Hitler se grăbise, să demonstreze Feldmarschallului
Hindenburg că şeful de stat-major era vândut ruşilor şi iudeo-
masonilor. Pistonat şi de von Blomberg, preşedintele acceptase
înlăturarea lui von Hammerstein.
Numirea unui nou şef de stat-major avea să se facă numai cu
preţul unor mari frământări. Hitler dorea să instaleze în această
funcţie pe un partizan de-al său, şi anume pe Walter von Reichenau,
pe atunci colonel. Von Reichenau fusese şeful de stat-major al lui von
Blomberg, înaintea numirii acestuia la departamentul Războiului.
Îndată ce se văzuse ministru, von Blomberg se grăbise să îndepărteze
pe şeful de cabinet al ministerului, generalul-maior von Bredow, şi
să-l aducă în loc pe von Reichenau. Generalul von Bredow era
suspectat, deoarece se număra printre intimii generalului Kurt von
Schleicher, fost cancelar al Germaniei, înainte de venirea lui Hitler la
putere. Von Schleicher nu-şi ascunsese niciodată ostilitatea faţă de
Hitler, pe care-l socotea un parvenit. Atitudinea aceasta avea să-l
coste viaţa.
Încercarea lui Hitler de a-l instala pe von Reichenau; în fruntea
Statului-Major al Armatei se izbise de împotrivire lui Hindenburg.
Eram de faţă când acesta a declarat la o şedinţă de cabinet: „Nici nu
mă gândesc să-i încredinţez lui von Reichenau o funcţie care implică
răspunderi atât de mari. Nu a exercitat nici un fel de comandă. Nu a
avut nici cel puţin un regiment sub ordinele sale. Îi mai trebuie
experienţă. Von Reichenau nici nu poate fi luat în discuţie”. Ministrul
de război, bine dresat de Hitler, a declarat că îşi va prezenta demisia
în cazul că numirea lui Reichenau nu va fi acceptată.
Preşedintele Hindenburg l-a privit de sus şi a rostit tăios:

— 384 —
 — Funcţia dumneavoastră de ministru, Herr General, are un
caracter politic. În această calitate nu aveţi autoritatea de a discuta o
hotărâre de ordin militar luată de preşedintele Reichului. Dacă voiţi
să demisionaţi, sunteţi liber să o faceţi. Vă previn însă că voi socoti
aceasta drept un act de insubordonare.
Von Blomberg se înroşise, se bâlbâise penibil şi se vârâse
înfricoşat în cochilia sa.
Hitler nu scosese un cuvânt. Înregistrase însă lecţia. Nu
intervenise fiindcă nu voia să se expună unei riposte dure din partea
bătrânului preşedinte. De un singur om se temea Hitler. De
Hindenburg, care avea încă suficientă autoritate spre a-l înlătura.
În cele din urmă criza a fost rezolvată prin numirea generalului
von Fritsch în funcţia de şef al Marelui Stat-Major. Hindenburg
dăduse satisfacţie lui von Papen şi armatei. Spre deosebire de von
Blomberg, generalul von Fritsch era înzestrat cu înalte însuşiri
militare. Energic, auster, generos, de o severitate pe care o tempera
spiritul său drept, perfect cunoscător al doctrinelor militare, ştia să
se facă iubit şi respectat de subalterni.
Între von Blomberg şi von Fritsch relaţiile n-au fost niciodată
cordiale. Ministrul de război era gata să accepte orice compromisuri.
Laudele liderilor naţional-socialişti îi gâdilau vanitatea. Socotea că
misiunea sa de căpetenie consta în realizarea unei apropieri între
armată şi partid. Hitler dorea mai mult decât atât, contopirea armatei
cu partidul. Fricţiunile dintre cei doi şefi ai armatei aveau să se
reflecte şi înlăuntrul corpului ofiţeresc. Mulţi ofiţeri tineri
îmbrăţişaseră doctrina naţional-socialistă. Generalii şi ofiţerii de stat-
major, tradiţionalişti prin definiţie, păstrau o atitudine de
expectativă, faţă de partid. Violenţele de limbaj ale lui von Reichenau
şi, ale celor care-i împărtăşeau convingerile creau o stare de
indispoziţie.
Divergenţele manifestate în sânul corpului ofiţeresc aveau să
permită ulterior aservirea armatei.
Toate amănuntele amintite până acum ar părea fastidioase. Totuşi,
ele pot face înţeleasă situaţia de mai târziu. Un fapt este limpede.
Numai armata ar fi fost capabilă să-l doboare pe Hitler. Ofiţerimea
germană nu a acţionat eficient, fiindcă era ruptă în două. Aceste
tendinţe contradictorii au condamnat-o la neputinţă. Dacă se mai
ţine seama şi de prezenţa acelei pături intermediare de nehotărâţi,
dispuşi oricând să îmbrăţişeze cauza taberei învingătoare, şi prin
contre-coup sa părăsească tabăra aflată într-o situaţie grea, nu este

— 385 —
de mirare că militarii adversari ai lui Hitler nu au reuşit să-l debarce,
în ciuda încercărilor repetate.
Prima criză dintre partid şi armată a intervenit după faimoasa
şedinţă a Reichstagului din 30 ianuarie. Şi înainte de această dată a
existat o stare de tensiune latentă. Dar paroxismul se apropia.
Formaţiile S.A. ajunseseră să constituie un stat în stat. Excesele
săvârşite în numele partidului luau proporţii îngrijorătoare. După ce
anihilaseră pe comunişti, atacau făţiş pe toţi adversarii naţional-
socialismului, indiferent de culoare sau chiar de nuanţă. Pretextul
era simplu. S.A. acţiona în calitate de poliţie auxiliară. Arestările
abuzive, torturile aplicate recalcitranţilor sau celor bănuiţi ca atare,
asasinatele politice, jafurile, brutalităţile intolerabile, săvârşite la
lumina zilei, făceau să sporească îngrijorarea celor care iubeau
ordinea. Kerrl, ministrul justiţiei şi subsecretarul său de stat, Roland
Freisler – viitorul preşedinte al sângeroasei curţi populare care avea
să condamne la moarte pe Willi şi atâţia studenţi nevinovaţi – erau
oricând gata să acopere cu autoritatea lor abuzurile săvârşite de
membrii formaţiilor S.A.
Căpitanul Rohm, comandantul S.A., nu era mulţumit cu puterea
poliţienească pe care şi-o arogase, încălcând atribuţiile organelor de
stat însărcinate cu păstrarea ordinii publice. Ambiţiile sale erau şi
mai înalte. În concepţia lui, S.A. trebuia să constituie nucleul
viitoarei armate populare, care să ia locul Reichswehrului, alcătuit
din „profesionişti mercenari”. S.A., S.S. şi armata urmau să fie
plasate sub autoritatea unui Minister al Apărării, încredinţat lui.
Militarii, care până atunci stătuseră în expectativă, socotindu-se
oarecum în afara periculosului joc, s-au simţit direct ameninţaţi şi au
intrat în alarmă. Majoritatea ofiţerilor nu concepeau să stea umăr la
umăr cu Rohm, această brută care dirija o bandă de sadici, de
afacerişti şi de homosexuali, protejaţi de Hitler. Informat de generali
asupra intenţiilor lui Rohm şi indignat de îndrăzneala S.A.-ului,
preşedintele Hindenburg a opus un veto categoric.
Hitler, dornic să evite un conflict cu preşedintele şi cu armata,
conflict care ar fi implicat riscuri serioase pentru existenţa partidului
naţional-socialist, a încercat să-l determine pe Rohm să renunţe la
proiectele sale. Rohm era însă unicul personaj din partid care refuza
să-i execute orbeşte ordinele. Socotea că ştatele sale de serviciu îl
îndrituiau să aspire la un rol predominant, de care însuşi Hitler
trebuia să ţină seama. Intrase înaintea acestuia în partidul
muncitorilor germani, iar în armată avusese gradul de căpitan şi

— 386 —
făcuse parte din Comandamentul districtului militar 7 din München,
aşa că se socotea superior lui Hitler, care nu fusese decât un simplu
caporal.
Pe Rohm l-am cunoscut cu prilejul ceremoniilor de la 30 ianuarie
’934. Gras, scurt, fălcos, făcea impresia unui pachet de muşchi
întemniţaţi într-o uniformă S.A. Ochii mici şi răi, înfundaţi în
grăsime, obrajii plini, mustaţa scurtă, gesturile bruşte, vioiciunea-i
neobişnuită, brutalitatea şi cinismul său îţi inspirau o senzaţie de
dezgust, dar şi de teamă. Trăsătură pe care am întâlnit-o ulterior şi la
Bormann. Abia mai târziu am înţeles că această brutalitate, împletită
cu o totală lipsă de scrupule erau comune tuturor liderilor nazişti.
L-am revăzut pe Rohm două săptămâni mai târziu, în cabinetul
mareşalului von Blomberg. Ministrul îl invitase ca să-l convingă să
renunţe la dotarea formaţiilor S.A. cu arme de foc uşoare şi grele,
operaţie care se desfăşura de câteva luni fără autorizaţia guvernului
şi a armatei. Înarmarea celor aproape trei milioane de membri ai S.A.
risca să ridice întreaga Europă împotriva Germaniei. Fusesem
chemat de von Blomberg să asist la această întrevedere. Rohm a
ripostat cu aroganţă că nu are de dat socoteală nimănui de hotărârile
luate. S.A.-ul nu făcea decât să se conformeze principiilor enunţate în
Mein Kampf, Biblia naţional-socialismului. În această lucrare,
Führerul făgăduia să facă din S.A. armata viitorului. În focul
peroraţiei sale, Rohm a izbit cu pumnul în masa de lucru a
mareşalului. Gestul în sine nu putea fi socotit ca o lipsă de respect
faţă de şeful departamentului armatei, deoarece şi Rohm era ministru
fără portofoliu, demnitate onorifică, de care nu se simţea deloc
mândru.
Rohm sosise înconjurat de un numeros stat-major. Printre
însoţitorii săi, am remarcat un tânăr blond, cu ochi albaştri şi
trăsături aspre, a cărui figură îmi părea vag cunoscută. Când privirile
noastre s-au încrucişat, tânărul mi-a zâmbit, înclinând capul în
semn de salut. Mă întrebam unde l-am mai întâlnit. Deodată, în
mintea mea s-a făcut lumină. L-am revăzut copil, cu bucle blonde şi
pantaloni scurţi. Purta un costum albastru, de marinar, cu guler alb,
proaspăt scrobit. Se afla pe trotuarul din faţa gării Berlin. Mama mea
îl ţinea de mână. Era îmbătrânită şi îmbrăcată foarte simplu. Rochia
cenuşie, cumpărată, cred, de gata, era întristător de sărăcăcioasă
faţă de toaletele elegante şi costisitoare care-i umpleau garderoba pe
când era măritată cu tata. Lângă ea se afla şi un bărbat tânăr, în
haine civile, ponosite, care se uita neajutorat în dreapta şi în stângă.

— 387 —
 Mama, care păstra încă un aer autoritar, arăta ca o lupoaică ce-şi
apără puii. În preajma lor erau aliniate pe trotuar câteva geamantane
jerpelite. Mama şi tânărul neajutorat căutau din ochi o trăsură, dar
nu reuşeau să găsească nici una liberă. Scena se petrecea înaintea
primului război mondial. Îl însoţeam pe tata, care arbora magnifica
lui uniformă de general de cavalerie. Şi eu făceam parte din cavalerie.
Eram pe atunci locotenent. Nu apucasem să trec în aviaţie. Sosisem
împreună cu tata de la München. Trăsura care ne aştepta în faţa
gării a tras la trotuar în faţa noastră. Şi tata o văzuse pe mama. Am
salutat-o amândoi, cu tot respectul. Ne-a răspuns distant.
Tata a chibzuit câteva clipe, apoi s-a îndreptat spre mama. L-am
urmat. S-a oprit în faţa mamei, izbindu-şi pintenii. A înclinat capul şi
spre însoţitorul ei. Mama îl privea cu o expresie vag ostilă.
— Îmi permiteţi să vă pun la dispoziţie trăsura mea? Nu am
bagaje, aşa că pot merge pe jos până acasă.
Mama l-a privit îndelung, bănuitoare, s-a uitat şi la mine, iar după
câteva clipe a acceptat oferta. Concesivă, a făcut chiar prezentările.
Aşa am avut ocazia să-l cunosc pe tânărul ei soţ, doctorul Fritz
Gerlach, şi pe fiul lor, Ernst. Când mama mi-a întins mâna, m-am
simţit foarte mişcat. I-am sărutat-o. Am crezut că desluşesc în ochii
ei o scânteiere de duioşie, care s-a stins îndată. Doctorul n-a scos un
cuvânt. Se uita întunecat şi sfios când la tata, când la mine.
Uniformele noastre strălucitoare îi zgândăreau vanitatea. Ţin minte
că micul Ernst – avea pe atunci vreo 7 ani – mă privea cu ochi
duşmănoşi. De ce? N-aş putea să spun. Ştia oare că sunt fratele lui
vitreg? Îi vorbise mama de mine? Nu cred. Mama era o fiinţă absurd
de mândră. Pentru nimic în lume nu şi-ar fi recunoscut greşelile.
Pentru mine, gestul ei de a fi renunţat pe rând şi la tata şi la baronul
von Bruck, spre a se căsători în cele din urmă cu acest insignifiant
doctor de provincie, constituia o greşeală. Poate că mama nu judeca
la fel. Poate că era fericită alături de ştersul ei soţ şi de Ernst, copilul
cu bucle blonde şi Ochi albaştri. Realitatea este că nu am înţeles-o
niciodată. Cred că nici tata nu a înţeles-o. Cred că a iubit-o mult,
căci, după ce au divorţat, tata nu s-a mai căsătorit. Nu mi-a vorbit
însă niciodată de mama. Comportarea ei îl rănise sufleteşte. Nu mă
înşel când afirm acest lucru.
Mama şi noua ei familie s-au instalat în trăsură şi au plecat. De
atunci n-am mai văzut-o. A murit curând după încheierea războiului.
După câte ştiu, şi doctorul a murit, dar ceva mai târziu.
Acum îl reîntâlneam pe tânărul Ernst Gerlach, în anturajul

— 388 —
căpitanului Rohm. Cunoşteam reputaţia căpitanului, aşa ca
explicaţia ascensiunii lui Ernst îmi părea destul de limpede. Avea o
înfăţişare agreabilă, dar asprimea ochilor săi distona cu armonia
trăsăturilor. Deşi, după calculele mele, abia împlinise 30 de ani, avea
un grad înalt, judecând după broderiile din aur de pe guler şi după
respectul pe care i-l arătau cei din jurul său.
Mă întrebam câţi ani vor mai trece înainte de a mă mai întâlni
iarăşi cu fratele meu vitreg. Evenimentul acesta avea să se petreacă
însă mai repede decât mă aşteptasem.
Întrevederea dintre Rohm şi von Blomberg s-a încheiat într-o
atmosferă explozivă. Dacă Feldmarschallul ar fi folosit violenţele
verbale ale interlocutorului, sunt convins că acesta nu ar fi ezitat să-
şi scoată revolverul. Ar fi fost o reacţiune firească lui.
După încheierea discuţiei, m-am înfăţişat preşedintelui
Hindenburg, la castelul Neudeck, spre a-i raporta tot ce văzusem.
Bătrânul stătea adâncit în fotoliul său şi privea gânditor în gol, în
vreme ce îi relatam fidel furtunosul schimb de cuvinte. Numai jocul
degetelor, care se mişcau cu nervozitate pe nişte clape nevăzute, îi
trăda imensa-i trăire lăuntrică. Se întreba, cred, în clipele acelea,
dacă nu săvârşise o mare şi ireparabilă greşeală încredinţând puterea
lui Hitler.
După ce am terminat ce aveam de spus, Hindenburg a întors spre
mine ochii lui bătrâni, care mai păstrau încă acea sclipire de oţel atât
de temută odinioară.
— Cât am să mai trăiesc, Altenburg, am să-i ţin în frâu pe oamenii
aceştia. Ce are să se întâmple însă după moartea mea? S-a uitat la
fiul său, colonelul Oskar von Hindenburg, care era de faţă, şi a
continuat cu glasul său egal: Am crezut că partidul naţional-socialist
va întrona în ţară liniştea şi disciplina socială. Am judecat greşit.
Trebuie să mai trăiesc cel puţin doi ani, ca să pot readuce în fruntea
Germaniei pe acel Hohenzollern care va merita să ridice din ţarină
sceptrul şi coroana imperială.
Bătrânul Feldmarschall păstra încă o măreţie, o autoritate pe care
nimeni nu îndrăznise să i le conteste. Acum, în amurgul vieţii, arăta
ca un vultur pleşuv, impozant încă, deşi anii mulţi îi apăsau aripile.
— Aş vrea, Altenburg. Să cunosc mai amănunţit această
organizaţie S.A., care pare să scape şi de sub controlul lui Hitler. Nu
cunosc intenţiile lui îndepărtate. În momentul de faţă, însă, nu are
curajul să mă supere şi nici să înfrunte armata.
A închis ochii. Cu capul rezemat de spătarul fotoliului, respira

— 389 —
încet şi regulat, dând impresia că doarme. S-a scurs câtva timp. Mă
întrebam dacă nu este cazul să mă retrag fără zgomot.
Feldmarschallul a deschis ochii.
— Să ţineţi armata departe de politică, Altenburg. Acesta este
testamentul meu. În clipa în care partidul naţional-socialist va reuşi
să se instaleze în inima armatei, şi să o dirijeze fără a mai întâmpina
opoziţie, Germania va deveni un simplu instrument în mâna lui
Hitler. Degetele lui continuau să cânte pe clapele închipuite: Reţine
bine, Altenburg, vorbele mele. Repetă-le şi lui Blomberg. Dacă S.A.-ul
nu va depune armele, va trebui să apelăm la o soluţie de forţă. Ai
înţeles? Soluţie de forţă. Cu orice riscuri!
A închis iarăşi ochii. Stătea nemişcat ca un mort. Şi degetele
încetaseră să se mai agite. Nu-i mai auzeam nici respiraţia. Mi-am
dat seama că trăieşte, fiindcă pieptul i se mişca ritmic sub tunica
militară. Pleoapele grele i s-au ridicat anevoie.
— Poţi să pleci, Altenburg. Nu uita ce ţi-am spus.
Am salutat după toate regulile artei. Feldmarschallul a ridicat
mâna dreaptă, cam la cinci centimetri deasupra genunchilor, apoi a
lăsat-o iarăşi să cadă.
— La revedere, a şoptit. La revedere…
Am părăsit întristat castelul. Preşedintele avea nevoie de doi ani,
iar medicii nu-i dădeau mai mult de câteva luni de trăit. Ce se va
întâmpla după moartea sa? Spiritele erau atât de înfierbântate, încât
mă temeam de izbucnirea unui război civil.
La Berlin am făcut o vizită căpitanului de vas Patzig, şeful
Abwehrului care avea să fie înlocuit un an mai târziu de Wilhelm
Canaris. Abwehrul era un serviciu de informaţii al armatei, care se
ocupa cu spionajul în străinătate. Activitatea sa reală era mult mai
vastă, îmbrăţişând şi ceea ce se numeşte „frontul intern”. În general,
nu mi-a plăcut niciodată să am de-a face cu spionii. Oamenii aceştia
alcătuiesc o lume a lor, dirijată de alte principii etice decât ale
noastre. Căpitanul Patzig urma să-mi pună la dispoziţie date asupra
organizării, S.A.-ului. Patzig a scos din casa de fier un dosar.
— Aveţi aici tot ce vă trebuie. Bănuiam că mi se vor cere informaţii
asupra S.A.-ului.
— Vă mulţumesc.
— Consultaţi aici dosarul, sau preferaţi să îl luaţi cu
dumneavoastră?
— Vreau să-l studiez în liniştea cabinetului meu de lucru.
— Perfect. Este al dumneavoastră. Nu e nevoie să mi-l înapoiaţi.

— 390 —
Am destule copii. Este de dorit să nu cadă în mâini străine.
— Cunosc regula. Îl voi păstra în casa mea de fier. După ce îl
studiez, vi-l restitui.
— Şi mai bine.
În aceeaşi noapte m-am închis în biroul meu şi m-am adâncit în
analiza celei mai formidabile organizaţii militare puse în slujba unui
partid. Datele culese de Patzig erau succinte şi precise. Am întocmit
un rezumat pentru preşedintele Hindenburg.
S.A. (Sturm Abteilung), Serviciu de ordine al N.S.D.A.P,
(Naţionalsozialistische Deutsche Arbeitspartei), partidul naţional-
socialist german al muncii. Origine: secţia de gimnastică şi de sport
creată şi dirijată de ofiţerul de marină militară Johann Ulrich
Klintzsch. Misiuni: serviciu de ordine şi propagandă. Uniformă:
tunică brună-cenuşie, brasardă cu crucea încârligată, centiron cu
diagonală, capelă austriacă, pantaloni cenuşii, moletiere, bocanci.
Armament: teoretic, membrii S.A. nu sunt înarmaţi. Practic, dispun
de depozite secrete de arme albe şi de foc. Conducere: începând din
1930, Ernst Rohm, cu titlul de şef de stat-major al S.A. şi S.S.
Organizarea S.A.: o grupă (Schar) cuprinde între 4 şi 12 oameni. 3
până la 6 grupe alcătuiesc o secţie (Trupp). 4 secţii alcătuiesc o
companie (Sturm), comandată de un căpitan şi de un ofiţer instructor.
4 sau 5 companii alcătuiesc un batalion (Sturmbann). 4 sau 5
batalioane compun un regiment (Standarte), cu un efectiv ce variază
între 1 000 şi 3 000 de oameni. 3 regimente alcătuiesc o brigadă
(Untergruppe), 4 până la 7 brigăzi compun o divizie (Gruppe). Din
punct de vedere teritorial, Germania este împărţită în 21 de regiuni,
cuprinzând 21 de divizii (Gruppen). Efectiv total: 2 500 000 de
oameni.
Înţelegeam acum de ce Rohm îşi formulase pretenţia de a prelua
rolul armatei. Întreaga organizaţie S.A. era calchiata pe organizarea
unităţilor militare. Regimentele S.A. (Standarten) primeau numele şi
numerele vechilor regimente imperiale.
S.A. mai cuprindea 4 servicii: directive, personal, justiţie, igienă. 3
secţii: stat-major, instrucţie, administraţie, precum şi o şcoală S.A.
(Reichsführerschule).
S.S.-ul se afla tot sub controlul lui Rohm. Datele în legătură cu
S.S.-ul erau mai reduse.
S.S. (Schutz-Staţfeln), eşaloane de protecţie. La origine au avut
misiunea să asigure protecţia Führerului. Garda lui personala
dispune de o uniformă neagră, cu insigna cap de mort la caschetă.

— 391 —
Organizare: sectoare (Oberabschnitte), secţii (Abichnitte), regimente
(Standarten). Comandant: Heinrich Himmler. Efective: 400 de oameni
la fondare; 60 000 în 1932; 100 000 în 1933.
În afară de unităţile S.A. şi S.S., armata brună a partidului
dispunea şi de coloane motorizate de corpuri de motociclişti, de
formaţii de cavalerie şi chiar de o escadrilă de aviaţie.
Eram uluit. Abia acum îmi dădeam seama de amploarea
primejdiei. Un război civil părea iminent. Cum de reuşise Rohm să i
se creeze o armată atât de numeroasă? Cifrele furnizate de Patzig
erau reale. Seriozitatea informaţiilor Abwehrului nu putea fi pusă la
îndoială. Uneori subestima forţele adversarului. Niciodată nu se
făcuse vinovat de exagerări.
Lucram la concluziile raportului meu către preşedinte, când
majordomul mi-a anunţat o vizită.
Herr Ernst Gerlach, alteţă. Vă roagă să-l primiţi, deşi ora este
târzie.
Mi-am consultat ceasul. Se făcuse 10 şi jumătate.
— Condu-l în salon. Vin şi eu îndată. Roagă-l să mă aştepte.
Am închis dosarul lui Patzig şi raportul meu în seiful mascat de
rafturile cu cărţi ale bibliotecii şi, înainte de a cobori la Gerlach, am
trecut pe la Elissa, care mă aştepta cu masa întinsă. Copiii
mâncaseră mai devreme şi se retrăseseră în cartierele lor. Soţia mea
era în stare să vegheze până noaptea târziu, ca să cineze cu mine.
Am găsit-o în salonul de muzică.
La apariţia mea, s-a ridicat de la pian. Ochii îi scânteiau de
plăcere. Era atât de frumoasă! Cine ar fi crezut că cel mai. Mare copil
al ei era un adolescent care îşi dădea aere de tânăr domn?
— Te rog să mă ierţi, scumpa mea. Va trebui să mă mai aştepţi
puţin. Am primit o vizită.
— La ora aceasta?
— Închipuieşte-ţi, fratele meu vitreg vine să mă vadă după
douăzeci şi ceva de ani de la prima noastră întâlnire;
— Mi-ai vorbit odată de el. De ce nu-l inviţi la masă?
— În primul rând, nu ştiu ce vrea. Dacă va fi cazul, îl invit.
— Poate că omul vrea să înnoiască o legătură de familie.
— Poate.
— Să fii bun cu el. Promite-mi că ai să-l aduci la cină.
— Bine, scumpa mea! Îţi făgăduiesc.
— Acum du-te. Nu-l lăsa să aştepte.
În vreme ce coboram scara, mă întrebam în ce calitate venea Ernst

— 392 —
Gerlach la mine? Făceam parte din două tabere antagoniste.
Stăruinţa lui de a fi primit la o oră atât de târzie mă îndreptăţea să
presupun că nu venea într-o simplă vizită de curtoazie.
Mă aştepta în salon. Stătea în picioare şi se uita la focul care ardea
în cămin. Deşi ne aflam în plină vară, noaptea era umedă şi rece.
Când am intrat, s-a întors spre mine. Mi-a zâmbit, apoi a venit
către mine întinzându-mi mâna.
— Te rog să mă ierţi că mi-am permis să te vizitez la o oră atât de
nepotrivită.
— Formalismele n-au rost între noi, i-am spus. Te rog, ia loc.
— Mulţumesc.
S-a aşezat pe o canapea, lângă foc. S-ar fi zis că îl atrăgea jocul
capricios al flăcărilor. M-am aşezat lângă el.
— Spune-mi, ce vânt te aduce?
— Un vânt care poate să însemne începutul unei ere noi.
Începutul unei ere noi? Ce voia să spună cu această introducere
solemnă?
Ernst s-a uitat în jur.
— Deşi suntem fii ai aceleiaşi mame, facem parte din lumi diferite,
Eugen. Dumneata ţi-ai petrecut copilăria în belşug şi în lux. Sunt şi
alţi oameni care se bălăcesc în belşug – cămătari îmbogăţiţi peste
noapte nu lipsesc în ţara asta – dar la ei ţin găseşti această ambianţă
de rafinament, corolar indispensabil unui om de lume. Dumneata,
Eugen, eşti un desăvârşit om de lume. Şi copiii dumitale au să-ţi
semene. Sunteţi, cum se spune, nişte gentlemani.
Eram nedumerit. Ce rost aveau aceste consideraţii?
— Eu, însă, a continuat Ernst, mi-am petrecut adolescenţa
bălăcindu-mă prin scursorile rigolelor din cartierele rău famate ale
Hamburgului.
Etalarea acestei mizerii, atât de puţin glorioase m-a izbit neplăcut.
— Ştiam că tatăl dumitale era medic.
— Da, da, un medic obscur, fără clientelă. Când te-am întâlnit
pentru întâia oară, eram în drum spre Hamburg. Înghiţisem atâta
mizerie în târguşorul acela din Prusia, căruia vreau să-i uit până şi
numele, încât părinţii mei hotărâseră să înceapă o viaţă nouă într-un
oraş mare. Îşi închipuiau, sărmanii, că oraşele mari oferă posibilităţi
sporite de dezvoltare unei familii nevoiaşe. Plecarea noastră la
Hamburg a fost determinată şi de tablourile minunate pe care mama
ni le zugrăvea, când ne vorbea despre viaţa frumoasă din metropolele
lumii.

— 393 —
 A zâmbit cu un fel de răutate calmă.
— Mi-am spus adeseori că mama a făcut cea mai proastă afacere
divorţând de un principe şi apoi de un mare industriaş, ca să se
căsătorească cu un medic frumos, dar lipsit de posibilităţi materiale.
Ar fi fost preferabil – dacă realmente nu se putea lipsi de dragostea
lui – să şi-l ia amant. Aş fi venit şi eu pe lume în familia principelui
sau a industriaşului, deşi aş fi fost în realitate vlăstarul cucului. M-
aş fi bucurat de o adolescenţă îndestulată, aş fi urmat cele mai înalte
şcoli şi aş fi fost astăzi unul din stâlpii respectabili ai societăţii.
L-am contrazis politicos.
— Şi aşa eşti un personaj important. Nu face oricine parte din
Statul Major S.A.
— Dar cu ce preţ! a zâmbit sarcastic Gerlach.
Era frumos fratele meu vitreg, dar flăcările purpurii din cămin îi
aşterneau pe faţă umbre şi lumini care-i ascuţeau trăsăturile, dându-
le o expresie drăcească.
— Ce s-a întâmplat la Hamburg? l-am întrebat, ca să nu aibă
impresia că i-am tăiat intenţionat firul unor confidenţe care nu mă
interesau.
Chiar dacă soarta lui şi a tatălui său, medicul, mă preocupau mai
puţin, eram totuşi dornic să cunosc amănunte din ultimii ani de
existenţă ai mamei.
— La Hamburg, a continuat Ernst, ne-am instalat într-un
apartament minuscul din cartierul afacerilor. Drumul până la
Hamburg, cheltuielile de instalare, cele câteva mobile pe care a
trebuit să le cumpărăm, au înghiţit ultimele economii ale familiei.
Eram însă bogaţi în speranţe. Mama şi tata erau siguri că la
Hamburg viaţa lor va cunoaşte o întorsătură favorabilă. Dar pacienţii
aşteptaţi cu nerăbdare de tata întârziau să se prezinte la uşa
cabinetului său. Au trecut zile, săptămâni. Nu apăsau pe soneria de
la intrare decât furnizorii şi creditorii. Ţin minte că primul pacient a
fost femeia de serviciu care spăla scările blocului în care locuiam. A
alunecat pe o coajă de săpun şi în cădere şi-a făcut o entorsă. Tata i-
a dat îngrijirile necesare, bineînţeles, gratuit.
Majordomul s-a înfăţişat tăcut, purtând pe tava de argint pahare
de cristal şi sticle cu băuturi exotice. Între povestea lui Ernst şi
atmosfera opulentă din casa mea, se deschisese un fel de falie, care
sporea distanţa psihică dintre noi. Promisiunii pe care o făcusem
Elissei de a-l invita la cină, nu-i puteam încă da urmare.
— Whisky, coniac, bitter, şampanie? l-am întrebat. Dacă eşti

— 394 —
amator, am şi ţuică românească.
— Şampanie! a replicat Ernst. Când beau şampanie, mă răzbun pe
mizeria din trecut.
Majordomul ne-a servit şampanie şi pişcoturi. Apoi Ernst şi-a
reluat istorisirea. Îşi muia din când în când cu voluptate buzele în
băutura acidulată.
— Părinţii mei au început să-şi vândă mobilele una câte una.
Mama s-a lipsit şi de haina ei de blană, un vizon pe care-l avea din
timpuri bune.
Biata mama! Fusese atât de demnă, încât nu solicitase niciodată
vreun sprijin bănesc din partea foştilor ei soţi. Tata ar fi ajutat-o cu
dragă inimă. Dar habar nu avea de sărăcia ei.
— Când casa s-a golit de lucruri, a rostit Ernst, părinţii mei şi-au
zis că nu mai are rost să păstreze un apartament, de pe urma căruia
nu aveau nici un avantaj. Ne-am mutat într-o cameră modest
mobilată, dintr-o casă cu cinci etaje din cartierul portului. Chiria era
convenabilă, dar onorabilitatea vecinilor noştri de palier lăsa de dorit.
Majoritatea chiriaşelor erau femei de moravuri uşoare, care-şi racolau
clienţii pe stradă şi-i aduceau sus, în casă. Eram adeseori martor la
scandaluri provocate de clienţi recalcitranţi sau răi platnici. Într-o
noapte, una din chiriaşe a fost asasinată. O vecină de cameră a
descoperit-o întâmplător. Atras de urletele ei, am alergat şi eu să văd
despre ce e vorba. Am intrat împreună cu alţi locatari în odaia
moartei. Înainte de a muri, nenorocita se zbătuse. Cearşafurile,
cuvertura, pernele erau răsucite. Ucigaşul o strangulase cu un ciorap
de damă. Nu pot să uit obrajii aceia vineţi, ochii rotunzi,
înspăimântaţi şi ficşi, limba uluitor de lungă, scoasă din gură şi
atârnând pe pernă, pântecele dezgolit, mâinile încleştate de cearşaf.
Spectacolul acela îngrozitor m-a urmărit nopţi de-a rândul. Ciudat
este că mă visam în postura asasinului. O strangulam cu ciorapul, în
vreme ce ea se zbătea sălbatec şi mă zgâria cu unghiile. Nu ştiu cum
de puteam la vârsta aceea şi la lipsa mea de experienţă sexuală, să
intuiesc asemenea gesturi.
Mama s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Sărmana! A fost cel mai
constant pacient al tatălui meu. În casa aceea nenorocită, tata a avut
o oarecare clientelă: primele ajutoare la prostituatele care se otrăveau
în momente de mare depresiune sufletească, ori îngrijirea vecinilor
răniţi în cursul încăierărilor endemice din cartier. A venit şi războiul.
Pe tata l-au luat în armată. Fiind mobilizat, ne bucuram de solda lui
militară. Într-o seară, mama a vărsat sânge. Am chemat un doctor

— 395 —
care i-a dat primele îngrijiri, apoi a transportat-o cu ambulanţa la
spital, în ciuda împotrivirii ei, căci nu voia să mă lase singur. Am
rămas pe seama prostituatelor şi peştilor care scăpaseră de
mobilizare. Culmea este că în compania lor n-am dus niciodată lipsă
de mâncare şi de îmbrăcăminte. M-au învăţat însă alte lucruri.
Aveam paisprezece ani, vârstă la care băieţii sunt mai receptivi ca
niciodată. Am cunoscut atunci viaţa sub cele mai sordide aspecte.
Am remarcat că Ernst încerca o adevărată voluptate să mă
impresioneze în mod neplăcut cu descrierea propriei sale decăderi
morale. Nu încerca să-mi trezească mila, compătimirea. Dimpotrivă.
O făcea cu o intenţie ofensivă. Mă umilea cu suferinţele sale. Sau
poate că mă înşelam. Poate că se complăcuse în această cloacă. Îşi
descria experienţele sexuale, care includeau cele mai dezgustătoare
devieri, cu lux de amănunte, deşi observase că acest lucru mă
contraria.
— Când mama s-a întors de la spital, după un tratament care
durase câteva luni, eram alt om. Golisem cupa vieţii până la drojdie,
deşi nu ieşisem încă din vârsta copilăriei. De atunci drumul meu a
înregistrat o cotitură hotărâtoare. M-am integrat acelei lumi interlope
care mă educase, care mă formase după legile ei. Mama şi-a dat
seama de schimbarea intervenită. Cred că aceasta i-a şi grăbit
sfârşitul. Am furat, m-am vândut femeilor şi bărbaţilor dispuşi să mă
cumpere, am făcut parte din bande de tineri, am învăţat să trişez, să
înşel, să fac rău… Sfârşitul războiului l-a adus pe tata acasă, dar
odată cu demobilizarea lui, s-a stins şi unica noastră sursă onorabilă
de trai. Împlinisem şaptesprezece ani. Am început să aduc eu bani în
casă. Eram mândru că puteam să o fac. Mama, care cunoştea
provenienţa acestor bani, suferea în tăcere. Tata nu se sinchisea. Era
încântat că avea asigurată ziua de mâine. Apoi a început să bea. Într-
un an de zile a devenit alcoolic. În momentele de beţie nu era agresiv.
Cerea iertare mamei că nu fusese în stare să-i ofere o viaţă fericită şi
adormea plângând. Fiindcă îi aveam pe amândoi în grijă, îmi
impusesem să lucrez cu prudenţă. Dacă m-ar fi arestat poliţia,
părinţii mei, lipsiţi de orice mijloc de subzistenţă, ar fi pierit de
foame. În ’920 mama a murit. Tata i-a supravieţuit trei sau patru ani.
Alcoolul îl imbecilizase. Trăia într-un fel de amorţire fizică şi psihică,
din care nu încerca să se trezească. Alcoolul îl ajuta, cred, să uite că
era un iremediabil ratat, că distrusese viaţa mamei şi că era cauza
indirectă a propriei mele nimicnicii. Să nu crezi, Eugen – observă că
am ţinut seama de amabila ta invitaţie şi îţi spun pe nume – să nu

— 396 —
crezi, dragul meu, că îmi jeluiesc tinereţea pierdută. Isprăvile mele de
atunci îmi procurau senzaţii tari, momente de euforie, plăceri
frenetice. Da, da, acesta este adevărul! Mă simţeam, cum s-ar spune,
ca peştele în apă. Astăzi, evident, dezaprob multe din faptele mele de
odinioară. Dar dacă fac bilanţul, ajung la concluzia că am trăit din
plin. A râs, arătându-şi dinţii albi şi frumoşi: Dacă aş avea talent
literar, mi-aş scrie memoriile. L-aş lăsa în umbră pe Casanova.
A dat peste cap şampania din cupă.
— Într-o noapte a murit şi tata. În zori, când m-am întors acasă, l-
am găsit prăvălit în mijlocul odăii. Era într-o băltoacă de sânge. Se
împiedicase, probabil, în vreme ce mergea, ţinând în mână o sticlă de
şnaps. Mi-am pus odată întrebarea dacă a fost un accident, sau o
sinucidere. Nu am încercat să aflu răspunsul. Tata plecase la un
drum fără întoarcere. Lămurirea cauzei morţii lui l-ar fi servit cu
ceva?… Am rămas singur. Singur e un fel de a zice. Trăiam cu o
prostituată foarte cumsecade. Într-o noapte a fost ucisă pe o stradă
din apropierea portului. Ca să evit să fiu târât într-o anchetă cu
urmări, poate, neplăcute – am avut întotdeauna oroare de închisori –
am fugit din Hamburg şi m-am oprit tocmai la München. Vremurile
erau atât de tulburi încât nimeni nu m-a întrebat cine sunt şi ce caut
în acest oraş în care călcam pentru întâia dată. Să nu mă priveşti cu
ochi bănuitori, Eugen, căci pe femeia aceea nu am ucis-o eu. Câteva
luni după fuga mea din Hamburg, adevăratul asasin a fost prins şi a
făcut mărturisiri complete. La München mi-am găsit între timp
cunoştinţe noi. Oraşul era mai potolit decât Hamburgul, dar şi aici
găseai ocazii destule să câştigi bani. M-am legat sufleteşte de un grup
de tineri care făceau parte dintr-o grupare politică nouă, Partidul
German al Muncii, care-şi propunea să smulgă puterea din mâna,
îmbuibaţilor, a evreilor şi a înstrăinaţilor, şi să o încredinţeze celor
obidiţi. Cum printre aceştia mă aflam şi eu, am îmbrăţişat cauza
partidului. Am cunoscut astfel pe toţi liderii lui. Şi pe Führer, şi pe
Göring şi pe Goebbels, şi pe Himmler, şi pe Rohm. Rohm mi-a arătat
cea mai mare preţuire, a zâmbit echivoc Ernst.
Şi-a turnat iarăşi şampanie.
— Vezi de ce am ezitat să-ţi spun pe nume?
— Dragul meu Ernst, nu eşti vinovat dacă împrejurările au fost
vitrege cu dumneata.
Mărinimia mea suna fals. M-am grăbit să-i risipesc impresia de
jenă pe care vorbele mele ar fi putut să i-o creeze.
— S-a făcut târziu, Ernst. Poate că nu ai mâncat. Nu ţi-ar face

— 397 —
plăcere să iei masa cu soţia mea şi cu mine? Elissa ţine să te
cunoască.
M-a privit cu mirare.
— După toate cele ce ai auzit despre mine, mai eşti dispus să mă
introduci în mijlocul familiei dumitale? Ai un caracter şi un suflet de
aur, Eugen.
Vorbele lui mi-au părut vag ironice.
— Îi iau pe oameni aşa cum sunt, Ernst.
— Mulţumesc, mi-a zâmbit.
Comportarea lui Ernst la cină a fost ireproşabilă. Ne-a amuzat,
înşirând cu vervă anecdote care n-ar fi displăcut nici celei mai
puritane dintre fetele bătrâne. Corectitudinea şi manierele lui mi-au
amintit pecetea pe care educaţia şi influenţa mamei o lăsaseră
asupra acestui om. Mediul dezagregant de mai târziu nu reuşise să-i
denatureze trăsăturile bune ale firii lui. Sau, cel puţin, aşa îmi
închipuiam.
După cină, Elissa s-a retras în apartamentul ei, iar Ernst şi cu
mine ne-am retras în salon, unde ne aşteptau cafelele şi lichiorurile.
— Acum să trec la adevăratul motiv al vizitei mele, mi-a spus,
după ce şi-a aprins o havană. Sunt emisarul căpitanului Rohm. Mai
bine zis, al Obergruppenführerului Rohm, şeful de stat major al
formaţiilor S.A. Ai să te întrebi de ce m-a trimis tocmai pe mine.
Explicaţia nu este grea. În dosarul meu se află piese din care reiese
că sunt fratele dumitale vitreg. Te asigur că nu m-am împăunat cu
această rudenie, deşi este cât se poate de onorabilă.
Îl credeam pe cuvânt. Dacă ar fi vrut să profite de pe urma mea
sau a lui Friedrich, ne-ar fi cerut bani. Dar nu o făcuse niciodată.
Moştenise ceva din caracterul dârz al mamei.
— Rohm a socotit că aş fi cel mai potrivit emisar al său pentru o
primă luare de contact cu principele von Altenburg-Delmond,
personaj influent în anturajul preşedintelui Hindenburg.
— Influenţa mea este extrem de relativă.
— Să lăsăm modestia la o parte, Eugen! a replicat sec. Dacă nu aş
fi cunoscut tăria poziţiei dumitale şi posibilităţile de care dispui, nu
te-aş fi deranjat cu prezenţa mea în seara aceasta.
— Apreciez sinceritatea dumitale, Ernst.
— Rohm, a reluat el, este o brută, un bădăran, un psihopat
sexual, dar, în felul lui, are caracter. Ceea ce lipseşte cu desăvârşire
altor căpetenii ale partidului. Dacă şi-a pus ceva în gând, o spune
fără înconjur.

— 398 —
 — Actualmente are de gând să pună mâna pe armată, nu-i aşa?
— Da. Şi o va face. Mai devreme sau mai târziu. Dacă el personal
nu va reuşi să ajungă la acest rezultat, alţii îl vor obţine.
— Cine sunt aceşti „alţii”? Göring? Goebbels? Himmler?
— Anvergura lor e minoră pentru asemenea operaţii ample.
— Atunci, cine?
— Adolf Hitler. Führerul.
— După câte ştiu, în conflictul dintre armată şi S.A. Hitler a
adoptat o atitudine neutră.
— Neutralitate aparentă, Eugen. Scopurile lui Rohm şi ale lui
Hitler sunt aceleaşi. Rohm însă atacă frontal. Hitler lucrează insidios.
— S-ar putea să ai dreptate.
— Am dreptate, Eugen. A sorbit puţină cafea. Te-am prevenit,
Eugen, că sunt emisarul lui Rohm. Îţi spun dinainte că nu îmi fac
iluzii asupra rezultatului misiunii mele. Îţi cunosc caracterul şi
concepţiile. Din auzite şi din dosarul dumitale personal, care mi-a
trecut prin mână.
— Partidul mi-a făcut cinstea să întocmească un dosar în jurul
persoanei mele?
— Cinstea aceasta a făcut-o tuturor ofiţerilor superiori şi generali
din Reichswehr. Şi ofiţerii inferiori vor veni la rând, Eugen.
— Interesant! Foarte interesant!
— Rohm doreşte să realizeze o contopire a armatei şi a S.A. fără
vărsare de sânge.
— În cadrul întrevederii de anul trecut de la Bad Godesberg între
conducătorii S.A. şi ofiţerii superiori din Reichswehr, s-a constatat că
un acord nu este posibil. Rohm a vrut totul sau nimic. Crede-mă,
Ernst, în condiţiile acestea nu văd ce s-ar mai putea discuta.
— În momentul de faţă, Rohm este dispus să facă o serie de
concesii.
— De pildă?
— A renunţat să mai revendice Departamentul Războiului sau
comanda supremă a armatei. Rohm s-ar declara satisfăcut, dacă un
număr însemnat de gradaţi S.A. ar fi încadraţi în corpul ofiţerilor şi
subofiţerilor din Reichswehr.
— Cu alte cuvinte, să primim calul troian în armată. După ce se
vor instala la comanda unor unităţi militare cheie, vor aresta într-o
noapte pe ofiţerii ostili S.A., iar printr-un ordin de zi vor declara
Reichswehrul armată populară. Pe scurt, îl vor aservi S.A.-ului. Hitler
vrea să ferească armata de tulburări intestine. I-a hărăzit un destin

— 399 —
mare. Refacerea şi reînarmarea ei masivă, astfel încât să-i redea
splendoarea de altădată.
Ernst a zâmbit cu superioritate.
— Crezi în aceste baliverne, Eugen?
— Pentru moment îmi convine să cred. Ce va fi mâine, vom vedea.
Ernst a izbucnit în râs.
— Vreţi, cum s-ar spune, să-l jucaţi pe Hitler. Militarii n-au fost
niciodată buni diplomaţi. Până la urmă, Hitler are să vă joace pe
degete. Nu ştiţi, poate, de ce sprijină armata în conflictul ei cu S.A.?
Ei bine, am să-şi explic. Primo: preşedintele Hindenburg îşi trăieşte
ultimele zile. Hitler are de gând să-i devină succesor pe căi legale,
sprijinindu-se pe armată. Dacă s-ar pronunţa pentru S.A., s-ar naşte
tulburări care ar risca să-i compromită situaţia. Secundo: te rog,
Eugen, să reţii acest punct, căci este cel mai important. Hitler vrea să
scape de Rohm, care îl jenează. Hitler este şeful partidului, dar Rohm
dispune de armata brună. Are sub comandă 2 500 000 de oameni
înarmaţi, care ar putea oricând să doboare actuala conducere a
partidului şi să-l plaseze pe el în vârful piramidei.
— Argumentul e destul de tare, am replicat.
— Am să-ţi fac o confidenţă. Faptul e cunoscut de foarte puţini
oameni. Lui Rohm i-au făcut avansuri generalul von Schleicher,
fostul cancelar, precum şi un grup de politicieni centrişti, în frunte
cu Brüning. Dacă ar accepta o colaborare cu centrul, Rohm ar fi
mâine stăpânul Germaniei. Din nefericire, este un mare naiv. În
nenumărate rânduri mi-a declarat că nu concepe să lupte împotriva
lui Hitler. Dar că este gata să facă tot ce-i stă în putinţă spre a-i
lichida pe Göring, pe Goebbels şi pe Himmler.
— Himmler, în calitate de şef al S.S.-ului, nu este subalternul
direct al lui Rohm? l-am întrebat.
— Este, dar nu vrea să mai fie. Himmler năzuieşte să ia locul lui
Rohm.
Am făcut un gest de dezgust.
— Rohm s-a compromis cu abuzurile sale.
Ernst a scuturat scrumul havanei în scrumiera de argint.
— Crezi că Rohm ar fi putut să facă toate aceste… abuzuri… cum
le numeşti dumneata, dacă nu s-ar fi bucurat de acordul lui Hitler?
Hitler a avut nevoie să-şi desfiinţeze adversarii politici. Pe orice cale.
Şi a reuşit. Sunt bun prieten cu Rohm, dar trebuie să recunosc
superioritatea intelectuală a lui Hitler. Rohm, după cum ţi-am mai
spus, este o brută. Deşi l-am prevenit că toate căpeteniile partidului –

— 400 —
inclusiv Hitler – s-au coalizat împotriva lui, nu a vrut să mă creadă.
Pentru Rohm, Führerul reprezintă totul. Această încredere îl vă duce
la pieire. Să revenim la oile noastre, Eugen. Îmi dai vreun răspuns la
oferta mea?
— Să mă consult mai înainte, cu factorii răspunzători…
— Am fi preferat să te adresezi direct preşedintelui Hindenburg.
Dacă îl informezi şi pe Blomberg, strici totul.
— Am să reflectez, Ernst.
Ernst s-a ridicat din fotoliu.
— Mi-am îndeplinit misiunea. Îmi dai voie să mă retrag. Ţin, cu
acest prilej, să-ţi mulţumesc pentru ospitalitate.
— Sper să mai vii pe la noi, i-am spus. Indiferent de rezultatele
discuţiilor de azi, casa mea îţi rămâne deschisă.
S-a înclinat.
— Îţi mulţumesc, Eugen.
Mi-a întins mâna.
— Sunt profund mişcat de primirea pe care mi-ai făcut-o.
— Eşti fratele meu, Ernst.
S-a înclinat iarăşi, apoi a părăsit încăperea.
Am cugetat îndelung asupra convorbirii mele cu Ernst.
Argumentele lui nu păreau lipsite de valoare. Cel mai fericit lucru
pentru Germania ar fi fost să scape şi de Rohm, şi de Hitler. În ’934
armata ar fi fost capabilă să-i lichideze. Din nefericire, von Blomberg,
von Reichenau şi ofiţerii, care aşteptau grade şi situaţii înalte de pe
urma unei colaborări strânse cu Hitler, vegheau spre a contracara
acţiunile militarilor ostili naţional-socialismului. În jurul lui
Hindenburg se constituise un cordon sanitar, alcătuit din partizanii
lui Hitler.
N-am reuşit să supun preşedintelui propunerile lui Rohm. Căci o
înrăutăţire bruscă a sănătăţii sale l-a silit să suspende, pentru un
timp nedeterminat, orice audienţă de lucru. Un fapt intervenit în
cursul lui aprilie mi-a permis să-mi dau seama că teoriile lui Ernst
nu erau false. În ziua de 11, cancelarul Hitler s-a îmbarcat la Kiel pe
crucişătorul Deutschland, cu destinaţia Königsberg. Cancelarul,
însoţit de von Blomberg şi de comandanţii armatelor de uscat şi de
mare. Generalul von Fritsch şi amiralul Raeder, urmau să asiste la
manevrele militare din Prusia Orientală. Pe puntea lui Deutschland s-
a purtat o discuţie care avea să aibă urmări capitale pentru viitorul
Germaniei. Cu îndrăzneala care îl caracteriza, Hitler a propus
conducătorilor armatei un târg. Să i se încredinţeze conducerea

— 401 —
supremă a statului după moartea lui Hindenburg. În schimb, îşi lua
angajamentul să pună capăt agitaţiei create de Rohm, să reducă
simţitor efectivele S.A. şi să asigure totodată dezvoltarea armatei, pe
care avea să o înarmeze masiv. Von Blomberg, care lucra în deplin
acord cu Hitler, a declarat că este gata să-l asigure de tot sprijinul
său. Nici amiralul Raeder nu a făcut dificultăţi. Sporirea
considerabilă a forţelor militare maritime, făgăduită de Hitler, îi era
pe plac. Singurul care s-a arătat reticent a fost generalul von Fritsch.
Înainte de a da un răspuns, a cerut un răgaz spre a se consulta cu
generalii comandanţi de mari unităţi. Hitler a fost nevoit să accepte
formula. Consfătuirea lui von Fritsch cu generalii s-a ţinut în mai la
Bad Nauheim. Eram şi eu de faţă. Majoritatea generalilor au acceptat
oferta lui Hitler. Lipsa de simţ politic a militarilor s-a manifestat
atunci în toată goliciunea ei. În clipa în care au îngăduit lui Hitler să
preia puterea supremă şi-au pus singuri zgarda şi botniţa.
Marea finanţă şi marea industrie acceptaseră în ’933 un guvern
prezidat de Hitler, în care vedeau un element de ordine. Acum
dădeau semne de nemulţumire. Arestările arbitrare, persecutarea
evreilor, aroganţa crescândă a membrilor S.A. creau o atmosferă de
nesiguranţă improprie bunului mers al afacerilor. Marii proprietari
funciari, alarmaţi de declaraţiile incendiare ale lui Rohm, care
preconiza, ca şi Gregor Strasser, naţionalizarea industriei şi a
latifundiilor, pretindeau a se pune capăt unei agitaţii care risca să
facă prozeliţi.
Animozitatea declarată a cercurilor de dreapta împotriva lui Rohm
şi a S.A.-ului îi convenea lui Hitler, căci îi asigura un sprijin moral şi
material puternic, în eventualitatea unei ciocniri deschise cu
formaţiile S.A.
Între timp, întreaga Germanie trăia într-o stare de tensiune şi de
expectativă, pe care o înregistra şi presa străină. O întrevedere între
Hitler şi Rohm nu a ameliorat relaţiile dintre S.A. şi conducerea
partidului. Preşedintele Hindenburg, căruia i-am transmis
propunerile lui Rohm, mi-a declarat că nu concepe să aibă relaţii cu
un om care se plasează în afara legii.
În acele zile am mai avut o întrevedere cu Ernst, care m-a vizitat la
locuinţa mea. Voia să ştie dacă demersul meu pe lângă preşedinte
avusese vreun rezultat. I-am repetat cuvintele lui Hindenburg.
Ernst a clătinat din cap cu tristeţe.
— Am impresia că toată afacerea aceasta este regizată de Hitler.
Are neapărată nevoie de un ţap ispăşitor şi acesta va fi Ernst Rohm.

— 402 —
 M-a privit gânditor, apoi a rostit câteva vorbe pe care aveam să mi
le reamintesc mai târziu:
— Crezi că înlăturarea lui Rohm va rezolva criza? Crezi că va
înceta teroarea? Crezi că Hitler va întrona legalitatea? Dacă eşti
dispus să crezi acest lucru, află, dragul meu Eugen, că te înşeli
amarnic!
A plecat, mai întunecat decât noaptea de afară.
A doua zi Hitler a zburat cu avionul în Italia. Urma să aibă o
întrevedere cu Mussolini. În timpul absenţei sale de la Berlin am fost
invitat la o recepţie oferită de ambasadorul Statelor Unite. Printre
oaspeţi se afla şi vicecancelarul Franz von Papen, care contribuise în
mare măsură la instalarea lui Hitler în fruntea guvernului. Von
Papen era un prieten al familiei mele. Îl cunoscuse pe tata şi se
bucurase de preţuirea acestuia.
— Von Papen este un diplomat înnăscut. Nu-i lipseşte inteligenţa
şi nici spiritul de iniţiativă. În politică se descurcă bine; proba
evidentă – ascensiunea lui rapidă. Are însă un caracter slab. Această
trăsătură negativă a firii sale are să-l piardă.
Părerea formulată de tatăl meu avea să fie în curând confirmată.
Îndată ce m-a văzut, von Papen m-a luat deoparte.
— Vă rog, principe, să-l anunţaţi pe preşedinte că îl rog să mă
primească de urgenţă. Germania este în pragul uneia din cele mai
grave crize din istoria ei milenară. Cazul Rohm nu este decât un
imens bluff. În locul lui Ernst Rohm – dacă Hitler va găsi cu cale să-l
doboare – va veni un individ cu aceleaşi tare, poate mai puţin
homosexualitatea. Indiferent cum se va numi succesorul lui Rohm,
politica brutală a S.A.-ului nu se va schimba, căci aceasta este
politica partidului naţional-socialist.
Von Papen îmi repeta, cu alte vorbe, argumentele lui Ernst
Gerlach.
— L-am adus la putere pe Hitler ca să scoatem ţara din anarhie, a
adăugat. Am căzut din lac în puţ. Poimâine voi ţine la Universitatea
din Marburg un discurs, în care voi dezvălui toate racilele guvernării
naţional-socialiste. Voi spune lucrurilor pe nume. Înainte de a pleca
la Marburg, doresc să-i împărtăşesc punctul meu de vedere
preşedintelui. Am datoria să o fac.
Niciodată nu-l văzusem pe von Papen atât de agitat. Părul argintiu,
pieptănat îndeobşte pe spate, îi căzuse în dezordine pe tâmple,
mustaţa sură i se zbârlise, ochii cenuşii aruncau scântei.
— Hitler ne-a înşelat pe toţi. Ne-a aruncat praf în ochi. Acum,

— 403 —
încearcă să ne încalece, să ne supună voinţei lui. Dar nu-i va merge.
Am tăcut destul. De azi înainte voi vorbi.
A doua zi de dimineaţă, am aranjat să fie primit de preşedinte. Am
avut o convorbire lungă. Între patru ochi. Von Papen a ieşit
triumfător din cabinetul lui Hindenburg.
— Zilele lui Hitler sunt numărate, mi-a declarat cu patos. Trebuie
să punem capăt activităţii nefaste a acestui individ. S-a uitat la ceas:
Chiar în clipa aceasta plec la Marburg. Ai să auzi vorbindu-se despre
mine.
Contele von der Schulenburg. Aghiotantul preşedintelui, care
ascultase, ca şi mine, filipica lui von Papen, s-a scărpinat în bărbie:
— Să-l fi auzit pe Herr von Papen acum un an şi jumătate. Pledând
cauza lui Hitler cu o volubilitate de avocat bine plătit. Atunci voia să-l
dărâme de la putere pe generalul von Schleicher. Azi nu mai are
nevoie de Hitler. Vrea să scape şi de el, spre a prelua cancelariatul.
Vulpile se bat între ele. Care vulpe îşi va lăsa pielea?
Am clătinat din cap în semn de îndoială.
— Von Papen suportă comparaţia cu o vulpe. Lui Hitler însă prada
pe care a prins-o între fălci nu-i mai scapă…
În dimineaţa zilei de 18 iunie am primit la castelul Neudeck textul
discursului rostit de von Papen. Într-adevăr, era tare. Câteva pasaje
mi-au reţinut atenţia:
„Discuţiile libere, deschise, ar fi mai folositoare poporului decât
căluşul pus azi presei germane. Guvernul trebuie să ţină seama de
vechea maximă: «Numai incapabilii se tem de critici»… Oamenii mari
nu sunt creaţi de propagandă… Dacă guvernanţii vor să păstreze un
contact strâns cu poporul, trebuie să nu-i subestimeze capacitatea de
a judeca evenimentele… Organizarea cea mai eficace, propaganda cea
mai abilă nu pot întreţine la infinit încrederea maselor”…
— Rândurile acestea au să stârnească mare furtună, i-am spus lui
von der Schulenburg.
N-am fost profet mincinos. Goebbels, ministrul propagandei,
înfuriat de vâlva stârnită în jurul declaraţiilor lui von Papen, a
ordonat confiscarea tuturor ziarelor care reproduceau discursul de la
Marburg. Dar vicecancelarul avusese grijă să distribuie textul integral
şi corespondenţilor de presă străini, care s-au grăbit să-l difuzeze în
jurnalele din lumea întreagă.
Informat de insubordonarea vicecancelarului, Hitler a denunţat
într-o cuvântare fulminantă pe „pigmeii care îşi imaginează că pot
opri cu câteva fraze gigantica renaştere a poporului german”. Von

— 404 —
Papen a ripostat, afirmând că discursul rostit la Marburg era în
spiritul preşedintelui Hindenburg şi că faţă de abuzul săvârşit de
ministrul propagandei înţelegea să-şi manifeste dezacordul,
prezentându-şi demisia din guvern. A încheiat, ameninţând că va
aduce la cunoştinţa preşedintelui aceste grave încălcări ale legalităţii.
Von Papen a obţinut o nouă audienţă la Hindenburg. Deşi foarte
bolnav, acesta mi-a ordonat să îl chem imediat pe Feldmarschallul
von Blomberg. N-am asistat la discuţia dintre, preşedinte şi ministrul
de război. Ştiu doar că von Blomberg a ieşit consternat din camera
lui Hindenburg. Chiar şi de pe patul său de moarte, bătrânul
Feldmarschall ştia să se facă ascultat. Era asemenea unui leu care
mai găseşte puterea să scoată un răget, vârând spaima în supuşi. La
21 iunie a sosit şi Hitler la Neudeck. Preşedintele a refuzat să-l
primească. L-a întâmpinat ministrul de război, în prezenţa lui von
der Schulenburg şi a mea.
Von Blomberg, dinamizat de mânia preşedintelui, i-a făcut lui
Hitler o primire rece. Şi-a înfipt monoclul în orbită, a adoptat o
poziţie rigidă şi, din înaltul poziţiei sale de purtător de cuvânt al
supremei autorităţi în stat, i-a declarat solemn:
— Excelenţă, sunt autorizat de către Feldmarschallul Hindenburg,
preşedintele Reichului, să vă aduc la cunoştinţa următoarele: Dacă
nu se va pune neîntârziat capăt stării de tensiune care domneşte în
Germania, preşedintele va proclama legea marţială şi va trece sub
autoritatea armatei puterile de stat.
Hitler şi-a încleştat fălcile şi pumnii, dar şi-a stăpânit orice altă
reacţiune. Cu un calm căutat, sub care se desluşea un mare clocot
lăuntric, a cerut să fie autorizat a se înfăţişa preşedintelui. Contele
von der Schulenburg a executat acest oficiu. După o scurtă ezitare,
Hindenburg a acceptat să-l primească, în prezenţa lui von Blomberg,
şi, sub o formă ultimativă, i-a confirmat declaraţiile ministrului de
război.
În aceeaşi seară, Hitler s-a înapoiat la Berlin, unde a convocat pe
toţi liderii naţional-socialişti, cu excepţia lui Rohm. Göring mi-a
istorisit ulterior modul în care s-a desfăşurat întrunirea, menită să
pună capăt puterii S.A.-ului în Germania. În, vreme ce Goebbels şi
celelalte căpetenii adoptaseră o atitudine ambiguă, căci se temeau de
consecinţele pe care le-ar fi putut zămisli o încercare de soluţionare
drastică a crizei, Göring şi Himmler l-au povăţuit pe Hitler să ia
măsuri energice, singurele capabile să taie nodul gordian.
— Dispun de informaţii precise, a afirmat Himmler, potrivit cărora

— 405 —
Ernst Rohm a pus la cale un putsch, menit să răstoarne guvernul şi
să instaleze la putere infamele căpetenii S.A.
Criza se apropia de punctul culminant. La 25 iunie, generalul von
Fritsch a pus armata în stare de alarmă. Trei zile mai târziu, Rohm a
fost exclus din Liga ofiţerilor germani. La 29 iunie, Volkischer
Beobachter, oficiosul partidului naţional-socialist, a publicat un
articol semnat de ministrul de război, care declara că armata sprijină
acţiunea lui Hitler împotriva S.A. În aceeaşi zi am fost chemat de
Göring la sediul Ministerului Aviaţiei.
Purta uniforma de general de infanterie. Preşedintele Hindenburg
îi conferise acest grad în august ’933. Îşi pusese toate decoraţiile,
inclusiv „Ordinul pentru merit” şi „Crucea de Fier”.
— Ora H a sosit, mi-a declarat cu emfază. În noaptea aceasta
duşmanii ordinii vor fi lichidaţi. Vă rog să mă credeţi, principe, că am
angajat această luptă numai pentru binele Germaniei, pentru
consolidarea ei atât pe tărâm intern, cât şi internaţional.
Vorbea cu o vehemenţă şi cu o sinceritate care nu păreau trucate.
— După cum vedeţi, port cu mândrie uniforma de general de
infanterie, dovada peremptorie că sunt alături de armată împotriva
elementelor anarhice din S.A.
Zâmbea, plin de încredere în sine.
— Mâine, când liniştea şi ordinea vor fi restabilite, vom porni cu
toţii, principe, la reconstruirea Germaniei. Voi schimba uniforma de
infanterist cu uniforma de aviator. Voi face din aviaţia militară
germană cea mai puternică forţă aeriană din lume. Sunt convins că-
mi veţi da tot sprijinul. Apelez la dumneavoastră, fiindcă am luptat
umăr la umăr în primul război mondial, zburând pe avioane fragile,
dar care deveniseră invincibile, fiindcă erau dirijate de aviatori căliţi
în lupte fără număr. Nu uit, principe, că vă datorez viaţa.
M-am înclinat.
— Nu mi-am făcut decât datoria, Herr General. Aş fi sărit în
ajutorul oricărui camarad aflat în primejdie.
Göring mi-a zâmbit cu prietenie. Obrajii îi luceau, ca şi când ar fi
fost unşi cu vaselină. Mirosea a parfum franţuzesc.
— Vă rog, principe, să fiţi interpretul meu pe lângă excelenţa-sa
Feldmarschallul Hindenburg. Să-l asiguraţi de întreg devotamentul
meu şi să-i relataţi tot ce aţi văzut la Berlin în această noapte eroică.
Göring adoptase o poziţie belicoasă, ca şi luptătorii imortalizaţi în
marmură de Kolbe.
După ce ne-am despărţit, m-am înapoiat la locuinţa mea.

— 406 —
Primisem ordin de la Hindenburg să rămân la Berlin, spre a urmări
evoluţia crizei. A doua zi, aproape de ora prânzului, aghiotantul lui
Göring m-a informat că Hitler se deplasase personal la Bad-Wiessee,
unde arestase pe Rohm şi pe câţiva lideri S.A. În timpul ciocnirii
dintre însoţitorii cancelarului şi garda S.S. a lui Rohm, fuseseră ucise
câteva persoane. Represiunea putsch-ului continua cu energie la
München, la Berlin şi în alte oraşe ale Germaniei. Eram rugat să
informez pe preşedintele Hindenburg că operaţiile se desfăşurau
potrivit planului, fiind încoronate de succes. Cancelarul nu-şi va
precupeţi eforturile până când rebelii nu vor fi pedepsiţi exemplar.
Am făcut în ziua aceea vizite la Ministerul de Război şi la Statul-
Major al Aviaţiei. Şi von Blomberg şi generalul von Fritsch mi-au
comunicat că armata nu a fost chemată să intervină, dar că trupele
continuă să fie consemnate în cazărmi, spre a face faţă oricăror
eventualităţi. Lichidarea lui Rohm şi a acoliţilor săi se desfăşura fără
să fi dat naştere la tulburări sângeroase. Cancelarul Hitler, mi-a
explicat von Blomberg, a reuşit să juguleze putsch-ul lui Rohm,
vădindu-şi din nou spiritul de iniţiativă, hotărârea nezdruncinată, de
a nimici pe duşmanii ordinii şi ai armatei. Şi von Reichenau participa
la întrevedere. Înmonoclaţi, ireproşabili, în uniformele lor împodobite
cu decoraţii şi insigne militare, aduceau pe întrecute elogii
înţelepciunii şi intrepidităţii lui Hitler. „Ziua de 30 iunie – mi-a
declarat von Reichenau cu tonul său aspru – va rămâne odată
însemnată cu aur în istoria Germaniei”.
Pe străzi domnea liniştea. Patrule S.S. circulau, spre a menţine
ordinea. Trecătorii, puţini la număr, umblau grăbiţi, mai mult
strecurându-se pe lângă ziduri, ca şi când s-ar fi temut să nu fie
surprinşi în mijlocul străzii de vreo rafală de împuşcături. Limuzine
cu perdelele trase, dube ale poliţiei, camionete fără nici un semn de
recunoaştere, dar escortate de maşini cu oameni înarmaţi, treceau cu
mare viteză. Lumea ar fi trebuit să se bucure, fiindcă scăpa de
teroarea S.A.-ului. Cu toate acestea, citeai îngrijorarea pe toate
chipurile. Germania intrase într-un ciclu de violenţe care nu mai
puteau fi zăgăzuite, fiindcă însuşi partidul naţional-socialist îşi
durase existenţa şi şi-o menţinea prin folosirea violenţei.
Spre seară am început să primesc preciziuni în legătură cu
„operaţiile de curăţire”, cum le numea însuşi Göring, care s-a
deranjat să îmi telefoneze în două rânduri. Rohm şi încă
nouăsprezece lideri S.A. fuseseră executaţi prin împuşcare în
închisoarea de la Stadelheim din München. Cancelarul Hitler

— 407 —
hotărâse iniţial să execute două sute de şefi S.A., întemniţaţi la
Stadelheim odată cu Rohm, dar Frank, ministrul de justiţie al
Bavariei, îl prevenise că un astfel de măcel ar demoraliza pe numeroşi
membri ai partidului. Alţi 150 de conducători S.A., arestaţi la Berlin,
au fost aduşi la Şcoala de cădeţi din Lichterfelde şi împuşcaţi fără
judecată de agenţi din poliţia personală a lui Göring şi a lui Himmler.
Arestările şi execuţiile continuau fără întrerupere în întreaga
Germanie. În cursul nopţii mi-au parvenit veşti care m-au îngrijorat.
Indivizi necunoscuţi, sau cel puţin aceasta era versiunea poliţiei, au
pătruns cu forţa în locuinţa generalului von Schleicher, pe care l-au
ucis, împreună cu soţia sa. Necunoscuţi erau şi inşii care l-au ridicat
de la domiciliul său pe Gregor Strasser, fostul colaborator al lui
Hitler, care, ca şi von Schleicher, dusese tratative cu Rohm.
Coincidenţa era tulburătoare. Bănuielile mele aveau să fie confirmate
ceva mai târziu. Strasser fusese transportat la „Columbiahaus”,
închisoarea Gestapoului, unde „s-ar fi sinucis”. Versiunea era
ridicolă.
Doi civili s-au înfăţişat la Cancelariatul Reichului şi au cerut să fie
primiţi de von Bose, şeful de cabinet al lui von Papen. Ajunşi în faţa
lui von Bose, cei doi inşi l-au împuşcat fără nici o explicaţie. Edgar
Jung, alt colaborator al lui von Papen, care participase la elaborarea
discursului de la Marburg, a fost executat în închisoarea Gestapoului.
Generalul von Bredow, fostul director de cabinet al ministrului de
război, înlocuit de colonelul von Reichenau, a căzut de asemenea
victimă represiunii. Toţi aceştia nu aveau nici o legătură cu S.A.-ul,
dar se numărau printre rivalii politici ai naţional-socialismului. Hitler
a profitat de ocazie spre a-i extermina. Multe victime au pierit în
„Noaptea cuţitelor lungi”. Mă uitam cu groază la telefonul care
zbârnâia la intervale tot mai dese, vestindu-mi noi crime.
Elissa stătea lângă mine şi mă privea înspăimântată. Surprinsese
câteva convorbiri telefonice pe care le purtasem cu Göring, cu
Abwehrul şi cu Ministerul de Război, aşa că aflase, fără să vrea,
lucruri pe care aş fi preferat să i le ascund.
Trecuse de miezul nopţii. Stăteam în salon, cu o sticlă de coniac
lângă aparatul telefonic. Nu sunt amator de băuturi tari. Culmea este
că alcoolul nu a reuşit să mă ameţească. Când mă aflu în mare
tensiune nervoasă, cele mai tari băuturi nu au nici un efect asupra
mea. Un fenomen inexplicabil, dar absolut real.
O trimisesem pe Elissa la culcare. Rămăsesem singur lângă
telefon. Îmi pierise somnul. Am auzit zbârnâind soneria de la intrare.

— 408 —
Liniştea din casă era atât de adâncă, încât zbârnâitul m-a făcut să
tresar. Ce-ar fi să primesc şi eu vizita unor necunoscuţi?
Majordomul şi-a făcut intrarea.
— Herr Ernst Gerlach vă roagă să-l primiţi, alteţă.
Insolitul vizitei nocturne, în atmosfera aceea de teroare, care
amintea faimoasa „Noapte a Sfântului Bartholomeu”, nu părea să-i fi
făcut vreo impresie imperturbabilului servitor.
— Să poftească, i-am spus.
Peste câteva clipe, Ernst Gerlach a apărut în salon. Purta un
costum civil, frumos croit. Era palid. Avea o mustaţă scurtă,
englezească. Ţinea sub braţ o servietă de piele neagră.
— Te rog să mă ierţi că te inoportunez la ora aceasta. Sunt urmărit
de Gestapo. M-am gândit că poate ai să-mi acorzi azil două sau trei
zile, până trece furtuna.
S-a lăsat să cadă pe o canapea. Era istovit. Folosea însă un ton
plin de naturaleţe, ca şi când ar fi vorbit despre vreme.
— Poţi să rămâi în casa mea cât pofteşti, i-am spus. Aici nu are să
te caute nimeni. Bineînţeles, dacă nu te-au văzut intrând.
— Nici o grijă. Am fost foarte atent.
Şi-a desprins mustaţa falsă. A zâmbit, amuzat de mirarea mea.
— Dragul meu Eugen, nu uita că am trecut prin multe în viaţa
asta. Priceperea în arta deghizării m-a ajutat cum nu se poate mai
bine. M-am strecurat printre cordoanele instalate de poliţie şi de
Gestapo cu o uşurinţă remarcabilă.
Şi-a scos din buzunar câteva carnete de identitate şi trei
paşapoarte.
— Şi astea mi-au servit de minune. Eh, experienţa câştigată la
Hamburg!… Şi documentele tot de atunci le am… Ştii de unde vin
eu?
— Dacă ai să-mi spui, am să ştiu.
— Tocmai de la München. Mai precis, de la Bad-Wiessee. Mă aflam
la hotelul „Hansibauer”, cu Rohm şi cu prietenii lui. Petrecusem toată
noaptea.
— Şi putsch-ul?
— Care putsch?
— Tentativa de a-l răsturna pe Hitler? Lovitura de stat pe care o
pregăteaţi?
A surâs. Şi-a vârât carnetele de identitate şi paşapoartele în
buzunarul dinăuntru al hainei.
— Rohm n-a pus la cale nici un putsch.

— 409 —
 — Glumeşti!
— Nu glumesc deloc! Trupele S.A. intraseră în concediu pentru o
lună de zile. Toţi membrii formaţiilor se risipiseră pe la casele lor. Cu
ce era să facem putsch-ul? Cu cei douăzeci sau treizeci de prieteni şi
aghiotanţi ai lui Rohm? Cu treizeci de oameni să înfruntăm
Gestapoul, poliţiile personale ale lui Göring şi ale lui Hitler, trupele
S.S. şi pe deasupra Reichswehrul, care stătea la pândă? Ne aflam la
Bad-Wiessee fiindcă rămăsese convenit ca Rohm şi Hitler să aibă în
această localitate o întrevedere menită să pună capăt conflictului
dintre S.A. şi armată. Naiv eşti, Eugen! Ai crezut în povestea cu
putsch-ul? Toţi sunteţi nişte naivi. Din nefericire, această naivitate
are să vă coste scump. Aşa cum l-a costat şi pe Rohm, această brută.
Pot să mă servesc cu un coniac?
— Te rog. Iartă-mă că nu ţi-am oferit un pahar. Destăinuirile
dumitale mi-au tăiat suflul.
Ernst a golit un pahar pe care şi-l umpluse până sus.
— Excelent! Îşi mai turnă unul: Vizita lui Hitler, în zori, ne-a
surprins absolut nepregătiţi. Ne aşteptasem să sosească aproape de
ora prânzului. Rohm comandase un meniu împărătesc. Voia ca
împăcarea să se facă în jurul unei mese pantagruelice. „Oamenii cu
burta plină, spunea el, sunt mai concesivi decât flămânzii.” Am văzut
tot ce s-a întâmplat. Sunt singurul care le-a scăpat, printre degete.
— Cum aşa?
— Îmi stricasem stomacul cu nişte icre negre… Noaptea am ieşit
de mai multe ori la W.C. Asta mi-a şi salvat viaţa. În zori, mă aflam la
W.C.. Când am auzit zgomot în holul hotelului. Sosise Hitler, cu
gorilele lui. Am ieşit să văd ce se întâmplă. Hitler îl pocnea tocmai cu
cravaşa peste obraz pe tânărul şi frumosul conte von Spreti,
aghiotantul lui Rohm, care se afla întâmplător în hol. Apoi gorilele au
năvălit în camerele ocupate de căpeteniile S.A. Pe Rohm l-au trezit
din somn şi l-au luat pe sus. Pe Heines l-au găsit de asemenea
dormind. L-am auzit pe Hitler urlând că l-a găsit pe Heines în pat cu
şoferul său. „Heines nu se poate lipsi de un Lustkndbe”, a rostit
atunci dispreţuitor Goebbels. „Duceţi-i pe amândoi afară şi
împuşcaţi-i!” a ordonat Hitler furios. Mă ascunsesem în
compartimentul de sus al unui mare dulap încastrat pe culoar, în
care se ţinea rufăria. Am văzut prin uşa întredeschisă cum l-au scos
pe Rohm din odaia lui şi cum i-au mânat cu patul puştilor pe Heines
şi pe şoferul său, de-a lungul coridorului înţesat cu şefi S.A., care nu
reuşeau să se dezmeticească. Ceva mai târziu am auzit nişte rafale de

— 410 —
armă, trase în curte. Ulterior am aflat că împuşcaseră pe Heines şi pe
bietul şofer. De şofer mi-a părut rău. Nu avea nici douăzeci de ani. Şi
habar nu avea de putsch. În mai puţin de o oră, toţi prietenii şi
colaboratorii lui Rohm au fost încărcaţi în dube şi expediaţi spre o
destinaţie necunoscută.
— I-au dus la München, i-am explicat. Pe Rohm l-au executat.
— Eram sigur… a rostit Ernst. Gestapoul a răscolit hotelul, spre a
nu le scăpa nici un prieten de-al lui Rohm. Pe mine n-au reuşit să
mă dibuie. Stăteam ascuns după vrafurile de cearşafuri curate. Era
acolo sus loc destul. După ce s-au asigurat că nu mai rămăsese
nimeni prin camere, au plecat, lăsând doi S.S.-işti de pază la intrarea
hotelului. O femeie de serviciu, care ţinea la mine fiindcă îi dădeam
întotdeauna bacşişuri bune, s-a strecurat cu chei potrivite în camera
mea, a scos un costum civil, portofelul, servieta aceasta şi toate
actele mele. După ce m-am îmbrăcat, am ieşit pe o fereastră care
răspundea într-o curte laterală. Am sărit un gard de lemn-câinesc
şi… dus am fost.
Mă uitam la Ernst şi aveam impresia că plutesc în plin roman de
aventuri.
— Un autobuz întâlnit pe şosea m-a dus până la München.
Evident, am evitat să trec pe acasă. Eram sigur că locuinţa mea
fusese pusă sub observaţie. În oraş domnea mare agitaţie. M-am
abătut pe la un prieten din zile grele, care mi-a procurat bani,
mustaţa aceasta şi un automobil. Cu maşina am ajuns până aici, la
Berlin.
— Şi acum ce ai de gând? Să pleci din Germania?
— Ah, nu! Nici nu mă gândesc! Cu îngăduinţa dumitale, am să
stau aici câteva zile, până trece furtuna şi se risipesc norii. Apoi iau
legătura cu Heydrich.
— Sunt informat că Heydrich este un tip periculos.
— De acord. Aceasta mă şi face să mă adresez lui. Heydrich îl va
opera pe Himmler, aşa cum Himmler l-a operat pe Rohm. Există un
cerc vicios, Eugen. Mi-a arătat servieta lui: Am aici câteva documente
interesante, susceptibile să arunce în aer întreg edificiul naţional-
socialist. Un carnet cu însemnări şi un teanc de scrisori şi acte
oficiale, pe care mi le-a încredinţat Rohm. Rohm era un maniac
sângeros, dar avea şi o fărâmă de minte. Nu îndestulătoare spre a-l
feri de cursa întinsă de Hitler, dar atât cât trebuie ca să-şi ia câteva
măsuri de apărare. Te miri, poate, Eugen, că îţi spun toate acestea. E
bine să le ştii, fiindcă s-ar putea să am un accident. În cazul că aş

— 411 —
dispărea, te-ai putea folosi de aceste documente, şi ai fi un mare naiv
dacă nu ai face-o.
Mă uitam la omul acesta şi reflectam asupra relaţiilor existente
între liderii partidului. Suspiciuni, trădări, servilisme şi, în ultimă
instanţă, o bătălie pe viaţă şi pe moarte pentru cucerirea puterii.
Dacă pentru realizarea acestui ţel era necesar să-ţi suprimi prietenii
şi vechii camarazi de luptă, cărora le datorai ascensiunea, cu atât
mai bine. Scăpai de nişte inşi faţă de care erai debitor.
— Rohm, a continuat Ernst, mi-a încredinţat piesele acestea încă
de acum două luni. Se temea să nu cadă victima unui atentat şi
documentele să ajungă în mâna duşmanilor săi. Înainte de a le pune
în siguranţă, le-am citit. Crede-mă, mi s-a făcut părul măciucă. Cu
ajutorul lor am să-mi cumpăr imunitatea şi eventual o nouă şi
prosperă carieră în S.S. Pentru a intra în posesia documentelor,
Heydrich va fi oricând gata să mă înalţe la gradul de Gruppenführer.
— Dar dacă Heydrich te suprimă după ce pune mâna pe hârtii?
Ernst a râs.
— N-ar fi exclus să-i treacă ideea aceasta prin cap. Documentele
sunt însă fotografiate. Clişeele de află în Elveţia, în mâini sigure.
Dacă mor şi originalele dispar, fotocopiile vor apărea în întreaga
presă occidentală. Printre cei grav compromişi s-ar afla şi Heydrich.
M-ai înţeles, Eugen, dragule?
— Am înţeles, Ernst. Şi vă plâng.
A izbucnit în râs.
— Plângi pe stăpânii Germaniei? Ştii că ai haz, Eugen?
A mai băut un coniac.
— Documentele acestea te-ar face om mare. Dacă ai vrea să mă
dai pe mâna Gestapoului şi să le păstrezi, ai dovedi că eşti un demn
naţional-socialist. Dar n-ai să procedezi în felul acesta. Ai prea mult
caracter, Eugen. Eşti prea nobil…
Aproape că mă sfida.
— În nobleţea caracterului tău stă însăşi cauza slăbiciunii tale. Şi
tu şi camarazii tăi, ofiţerii, veţi pieri fiindcă sunteţi oameni de onoare.
E greu să te lupţi cu un asasin straşnic înarmat care te pândeşte din
întuneric, când tu vrei să fii cavaler şi să-ţi măsori puterile cu ale
duşmanului tău la lumina zilei. Naivul meu Eugen!… Sunt cam
obosit. Nu s-ar putea să mă odihnesc puţin?
— Imediat. Dau ordin să ţi se pregătească o cameră şi un supeu.
Ernst râse.
— Ciudată mai e şi viaţa asta. De dimineaţă îmi spuneam că mi-a

— 412 —
sunat ceasul, iar seara sunt oaspetele principelui von Altenburg-
Delmond. Mă aşteaptă o cameră bună şi un supeu somptuos… Un
supeu! Un supeu!…
A izbucnit într-un râs homeric. Mă întrebam dacă este în
plinătatea facultăţilor mintale. Dar mă înşelam. Ernst era foarte
lucid. Reacţiile sale erau însă imprevizibile…
Comedia de care îmi vorbise Ernst se desfăşura în plin. În
duminica următoare a avut loc o recepţie în cinstea lui Hitler, în
grădinile Cancelariatului Reichului. Marea lui victorie trebuia
sărbătorită. Luni, preşedintele Hindenburg l-a felicitat pentru curajul
şi hotărârea cu care zdrobise complotul S.A.-ului. Şi Göring s-a văzut
omagiat pentru energia cu care dusese la îndeplinire misiunea
încredinţată de Hitler. Generalul von Blomberg, în numele membrilor
guvernului şi al armatei, a ridicat în slăvi pe cancelar pentru modul
cum ştiuse să apere statul şi instituţiile sale.
Între timp au început să circule zvonuri tot mai insistente în
legătură cu execuţiile şi asasinatele săvârşite în faimoasa noapte.
Oameni nevinovaţi, care nu avuseseră nici o legătură cu politica, au
fost împuşcaţi numai fiindcă au avut nenorocirea să se potrivească la
nume cu persoane trecute pe listele negre. Era tipic cazul unui critic
muzical de la Münchener Neueste Nachrichten, care fusese ucis de
agenţii Gestapoului, în prezenţa soţiei şi a copiilor săi. Preşedinţi de
asociaţii studenţeşti, prelaţi, oameni politici, militari căzuseră sub
gloanţele ucigaşilor numai fiindcă nu acceptaseră să susţină cu
entuziasm regimul, aşa cum procedaseră oportuniştii dornici să-şi
păstreze scaunele sau să urce în ierarhia funcţiilor de stat. Se zvonea
că numărul oamenilor ucişi s-ar fi ridicat la câteva mii, dintre care
numai circa trei sute ar fi făcut parte din S.A. Multe răzbunări
personale se săvârşiseră sub masca reprimării putsch-ului. Ca să
liniştească efervescenţa mulţimii, care începuse în sfârşit să înţeleagă
că totul nu fusese decât o abilă manevră politică, Hitler s-a simţit
obligat să ţină un discurs în Reichstag. Cu ton declamator, a
denunţat tentativa lui Rohm de a răsturna guvernul prin forţa
armelor. Rebelii stabiliseră data şi ora loviturii: 5 după amiază la
Berlin, 9 seara la München. Cu durere în suflet, el, Hitler, ajunsese la
concluzia că numai printr-o acţiune sângeroasă va putea
preîntâmpina izbucnirea revoltei. Îndrăzneaţa operaţie fusese
încununată de succes. Hitler a citat şi cifre. Şaptezeci şi patru de
persoane, printre care nouăsprezece înalţi demnitari din S.A.,
fuseseră împuşcate. Trei se sinuciseseră. Führerul a înfierat apoi

— 413 —
trădarea lui Rohm şi a generalilor von Schleicher şi von Bredow, care
intraseră în contact cu o mare putere străină, cerându-i sprijinul. Îşi
primiseră însă pedeapsa. Hitler a mai declarat că i s-a imputat de
unele cercuri executarea vinovaţilor, fără a-i fi trimis în prealabil în
faţa tribunalelor. Procedase astfel fiindcă purta pe umeri o mare
responsabilitate faţă de poporul german care îi dăduse puterea de
judecător suprem. Pe viitor, toţi cei care vor încerca să se ridice
împotriva statului vor avea acelaşi sfârşit.
Implicarea în complot a generalilor von Schleicher şi von Bredow a
constituit o greşeală tactică. Feldmarschallul von Mackensen şi
generalul von Hammerstein au protestat împotriva acestor calomnii.
Pentru că nu a putut să furnizeze dovezi în sprijinul afirmaţiei sale,
Hitler a preferat să declare ulterior că cercetări suplimentare
întreprinse din ordinul său au dovedit nevinovăţia celor doi generali,
care fuseseră ucişi „din eroare”. A promis reabilitarea lor publică, dar
a omis să o aducă la îndeplinire.
Hitler îşi atinsese scopul. Printr-o singură lovitură, suprimase pe
cel mai primejdios rival, erijându-se totodată în postura de apărător
al intereselor şi al tradiţiilor sacrosancte ale armatei…
În preziua discursului rostit de Hitler în Reichstag, a ieşit şi Ernst
din ascunzătoarea lui. Într-o dimineaţă şi-a luat servieta sub braţ şi a
plecat în oraş. Îi dăruisem un costum gris-fer, foarte sobru, care îi
dădea o înfăţişare de diplomat. Trei zile nu l-am mai văzut. Am crezut
că faimoasele lui documente nu-i fuseseră de nici un folos şi că
Gestapoul îl lichidase în tăcere. Spre surprinderea şi bucuria mea –
vai, cât aveam să regret mai târziu gestul pe care-l făcusem,
salvându-l de la moarte – Ernst s-a înapoiat triumfător. Purta
uniforma de S.S.-ist.
— Figura a reuşit! m-a anunţat plin de entuziasm. Heydrich a
acceptat formula mea. În cadrul unei audiente la Führer, i-a declarat
că fusesem agentul său acoperit şi că adusesem mari servicii
partidului, raportând Gestapoului fiecare mişcare a lui Rohm. Ernst a
râs cu hohote: Bine i-am mai manevrat! Când te gândeşti că viaţa
mea a atârnat de un fir de păr. Dacă m-ar fi înhăţat cu câteva zile
mai înainte, acum i-aş fi ţinut companie lui Rohm în Walhalla. Între
timp, spiritele s-au mai răcorit, aşa că Heydrich a putut să judece la
rece avantajele ofertei mele. Îţi datorez viaţa, scumpul meu Eugen.
Viaţa şi viitoarea mea ascensiune.
Ernst nu se îmbăta cu apă rece. Protecţia lui Heydrich valora mult
în acea epocă. Deşi nu avea pe atunci decât 29 de ani, Heydrich

— 414 —
fusese înscăunat şef al S.S.-ului şi conducător al Gestapoului.
Susţinut de acest înalt şi puternic personaj, Ernst avea să facă o
carieră strălucită. Rohm căzuse, doborât de Himmler, fostul său om
de încredere. Datorită pieselor furnizate de Ernst lui Heydrich,
Himmler devenea vulnerabil faţă de tânărul său discipol. Dacă
Heydrich nu şi-ar fi încheiat prematur cariera în atentatul săvârşit la
Praga, Himmler ar fi avut prilejul să cunoască din plin toate
deziluziile lui Rohm…
La începutul lui august armata a trebuit să-şi achite poliţa.
Preşedintele Hindenburg se stingea ca o lumânare al cărei fitil se
apropia de sfârşit. Potrivit aranjamentului încheiat între generali şi
Hitler, acesta urma să fie uns şef suprem al celui de-al treilea Reich
de îndată ce preşedintele şi-ar fi încheiat agonia. Lucrurile însă nu
erau atât de simple. Feldmarschallul Hindenburg avea alte gânduri
pentru Germania. În testamentul său politic lansa un apel către
poporul german, îndemnându-l să readucă pe tron dinastia
Hohenzollern. Cu două săptămâni înainte de a muri, m-a chemat la
căpătâiul său şi mi-a vorbit îndelung despre primejdia instalării în
Germania a unei dictaturi. Această primejdie ar spori dacă i s-ar
încredinţa lui Hitler şi preşedinţia republicii. Testamentul său, mi-a
spus, va cuprinde recomandări precise în sensul constituirii, unei
monarhii constituţionale, de tip englez, în cadrul căreia libertăţile
individuale să fie respectate.
Hindenburg a vorbit despre intenţiile lui şi ale altor personaje din
anturajul său. Informat de această situaţie, Hitler a hotărât să
prevină orice surpriză, asumându-şi conducerea statului îndată după
moartea bătrânului Feldmarschall. La 2 august, Hindenburg şi-a dat
sfârşitul. Câteva ore mai târziu, un comunicat oficial a informat
poporul german că în ziuă de 1 august, Consiliul de Miniştri –
anticipând moartea preşedintelui – hotărâse să încredinţeze lui Adolf
Hitler funcţiile de şef al statului şi al guvernului, precum şi comanda
supremă a forţelor militare ale Reichului.
Militarii au fost chemaţi să depună jurământ de credinţă
Führerului personal, nu poporului şi statului german. În acest mod
au fost încălcate prevederile constituţionale, care dispuneau alegerea
prin vot secret a unui nou preşedinte de republică.
Mai rămânea de îndeplinit o formalitate. Deschiderea
testamentului semnat de defunctul Feldmarschall Hindenburg. Spre
surprinderea generală, Ministerul Propagandei a dat un comunicat
afirmând că nu ar fi existat un astfel de testament, ci numai o

— 415 —
scrisoare, prin care fostul preşedinte aducea elogii lui Adolf Hitler.
În realitate, se desfăşuraseră în culise o serie de manevre demne
să figureze într-o comedie tragică. Îndată după încheierea
ceremoniilor funebre de la Tannenberg. Hitler telefonase lui von
Papen, cerându-i să facă investigaţii pentru găsirea grabnică a
testamentului. Zelos, von Papen s-a pus pe lucru. Spera să reintre în
graţiile lui Hitler, a cărui autoritate nu mai putea fi disputată. La
Neudeck domnea mare agitaţie. Testamentul nu putea fi găsit.
Colonelul Oskar von Hindenburg, supus presiunilor tot mai mari ale
lui von Papen, a scos la lumină testamentul, pe care-l reţinuse
probabil spre a-l specula. Documentul a trecut şi prin mâna mea. Şi
prin aceea a contelui von der Schulenburg. Feldmarschallul
Hindenburg reitera în scris tot ceea ce îmi spusese prin viu grai
înainte de a muri. Îndată ce s-a văzut în posesia testamentului, von
Papen s-a grăbit să-l depună la picioarele noului stăpân al
Germaniei. Hitler l-a citit, apoi l-a distrus.
La 19 august, un plebiscit a confirmat uzurpările succesive ale
Führerului Adolf Hitler. Treizeci şi opt de milioane de cetăţeni germani
i-au dat vot de încredere. Dar patru milioane i l-au refuzat. La
congresul partidului, întrunit în septembrie la Nürnberg, Gauleiterul
Adolf Wagner al Bavariei a citit o proclamaţie a Führerului în faţa
celor treizeci de mii de delegaţi ai partidului, înflăcăraţi de un
entuziasm delirant. Germania naţional-socialistă va dăinui o mie de
ani!” Atât de mare era autoritatea Führerului, încât dr. Kerrl.
Ministrul afacerilor bisericeşti, avea să declare ditirambic: „Partidul
se bazează pe un creştinism pozitiv, iar creştinismul pozitiv se
confundă cu naţional-socialismul… Naţional-socialismul reprezintă
voinţa lui Dumnezeu… Unii clerici afirmă că religia creştină
venerează pe Christos, fiul lui Dumnezeu. E o minciună… Adevăratul
creştinism este întruchipat de partid, iar partidul şi mai ales Führerul
cheamă poporul german să se îndrepte spre adevăratul creştinism…
Führerul Adolf Hitler este heraldul acestei noi revelaţii.
După dizolvarea cabinetului militar şi civil al fostului preşedinte
Hindenburg, am fost pus la dispoziţia Ministerului de Război. Von
Blomberg m-a chemat în biroul său.
— Cunoştinţele dumneavoastră în domeniul aeronauticii trebuie
valorificate. Astăzi, când păşim la crearea unei puternice armate a
aerului, locul dumneavoastră este alături de zburătorii militari. La
cererea ministrului aviaţiei, am hotărât să vă trec în cadrele forţelor
aeriene. Sper că nu aveţi nimic împotrivă?

— 416 —
 Intervenţia lui Göring era evidentă. Ce-mi rămânea de făcut?
Aviaţia fusese întotdeauna marea mea pasiune. Deci, am acceptat. În
ziua când m-am prezentat lui Göring. Acesta mi-a dat acolada în faţa
colaboratorilor săi apropiaţi din Ministerul Aviaţiei.
— Vă aşteaptă o activitate grea, dar constructivă, Herr Oberst.
Mâine veţi avea mândria de a vă fi numărat printre făuritorii
impunătorului Luftwaffe, care va ridica Germania printre marile
puteri ale lumii.
Curând după trecerea mea în aeronautică, am primit gradul de
general-maior.
— Ascensiunea dumneavoastră abia începe, principe, mi-a spus
Göring într-o seară, pe când eram invitatul său la un dineu
prietenesc. Păşim împreună pe un drum glorios. Drumul pe care au
păşit eroii… Germania de mâine ne va fi recunoscătoare…
S-au scurs de atunci zece ani. Nu ştiu dacă Germania ne este
recunoscătoare pentru jalea şi lacrimile pe care armatele noastre şi
S.S.-ul şi Gestapoul – aceste două nestemate de pe „capul de mort”
nazist – le-au împrăştiat cu risipă în Europa şi în Africa, în aer şi pe
mări.
Aşteptam să fiu chemat de Hitler şi îmi prefiram prin minte tot
felul de amintiri, unele mai triste decât altele. Pentru morţi timpul nu
mai există. Şi eu începusem să pierd noţiunea timpului. Moartea,
care îmi dă şi mie târcoale, vrea să mă rupă treptat de deprinderile
oamenilor vii.

Numai de nu m-aş îmbolnăvi de nervi… Poate că în clipa aceasta

sunt deja bolnav.
Orele trec… A trecut dimineaţa, a trecut după-amiaza, s-a lăsat
înserarea, fără ca Hitler să mă cheme…
Soarele se ascunsese după crestele împurpurate ale munţilor,
când am fost anunţat să mă prezint Führerului. Generalul Schmundt
m-a introdus, ca de obicei, în încăperea vastă, cu ferestre imense,
deschise spre un peisaj montan de o frumuseţe ireală.
Führerul era singur. Stătea cu mâinile la spate, în dreptul ferestrei,
şi privea gânditor munţii. Cred că nu-i vedea.

Degetele mâinilor i se mişcau din când în când, ca tentaculele

unor sepii. Am stat câteva clipe, cu Schmundt, în poziţie de drepţi.
Nu ne observase prezenţa. Schmundt a tuşit uşor… Nimic. A tuşit
iarăşi, ceva mai tare. M-a privit perplex, apoi şi-a luat curajul în dinţi

— 417 —
şi a ridicat braţul, rostind cu glas puternic:
— Heil Hitler!
Führerul a tresărit. S-a întors spre noi. A zâmbit. Era pentru prima
oară că îl vedeam zâmbind. Trăsăturile i se îngreunaseră, i se
deformaseră, asemenea unei schele care se lasă într-o parte şi e gata
să se prăbuşească. Asimetria chipului său se accentuase. Mi-a făcut
o impresie penibilă.
— Luaţi loc, Herr General, mi s-a adresat.
S-a lăsat să cadă pe o canapea largă. M-am aşezat şi eu.
Schmundt a rămas în picioare. Hitler i-a făcut un semn. Generalul a
izbit călcâiele şi a părăsit camera. Era pentru prima oară că
rămâneam singuri. Hitler prefera să-şi primească generalii în
prezenţa statului său major.
Câteva clipe a păstrat tăcerea. M-a privit lung, de parcă ar fi vrut
să-mi citească în suflet. Nu ne despărţea decât o masă rotundă şi
joasă. Dacă aş fi purtat un revolver asupra mea, l-aş fi omorât,
descărcându-i în piept câteva gloanţe. Nimeni însă nu avea
permisiunea să se prezinte înarmat în faţa Führerului.
— V-am chemat, Herr General…
Şi-a întrerupt fraza, ca şi când ar fi uitat ce a vrut să spună. Şi-a
plimbat mâna peste frunte. Am observat că degetele îi tremurau.
— V-am chemat. Herr General… ca să-mi împărtăşiţi punctul
dumneavoastră de vedere asupra Crimeii… Şi Manstein şi Kleist, şi
Model, şi Schomer, şi Antonescu… mi-au cerut să aprob evacuarea
peninsulei…
Abia vorbea. Glasul îi era răguşit. Făcea eforturi evidente pentru
rostirea fiecărui cuvânt. Abia le înlănţuia.
— Dispunem în Crimeea de cinci divizii germane şi de opt divizii
româneşti, a continuat. Treisprezece divizii nu sunt capabile să apere
Sevastopolul?
Ochii lui Hitler, stinşi până în clipa aceea, s-au aprins.
— Treisprezece divizii reprezintă o forţă apreciabilă, Herr General.
— Dacă efectivele ar fi complete, ar constitui o forţă apreciabilă.
Din nefericire, în cursul retragerii, au suferit pierderi uriaşe.
Împotriva lor, mareşalul Tolbuhin a aruncat 28 de divizii intacte.
Proporţia este de unu la cinci. Am desfăcut o hartă a Crimeii, pe care
o adusesem cu mine: După cum vedeţi, i-am explicat, Corpul 49 de
armată apără aici sectorul occidental al Sevastopolului. Corpul 5
asigură apărarea sectorului oriental, de la Balaklava la Svernaia.
Armata rusă 51 şi-a concentrat forţele în vederea cuceririi crestei

— 418 —
Sopun, care constituie cheia de boltă a întregii apărări a sectorului
oriental. Cucerirea Sopunului de către von Manstein în ’942 a
pecetluit soarta fortăreţei Sevastopolului, care a căzut în mâinile
noastre. Acum raportul de forţe s-a inversat. Ruşii sunt cei care
ameninţă să ne arunce în mare.
Hitler s-a încruntat. Şuviţa de păr de pe frunte i se lăsase pe ochi.
Se uita atent la dispozitivul trupelor noastre.
— Trebuie să rezistăm în Crimeea şase săptămâni. Atâta cer
Armatei 17. Şase săptămâni. Dacă soldaţii nu mai au muniţii. Să se
bată cu ghearele şi cu dinţii. Dar să păstreze Sevastopolul.
— Românii nu vor să se mai bată, mein Führer.
— Nu vor? Dacă nu vor, să-i silim! Să împănăm unităţile
româneşti cu trupe germane. Dacă românii dau semne de slăbiciune
şi încearcă să se retragă, să tragem asupra lor.
Soluţiile Führerului mă exasperau. I-am explicat punctul de vedere
al lui Antonescu. Hitler a clătinat din cap cu îndărătnicie.
— Când vă veţi înapoia la Bucureşti, Herr General, să-i explicaţi lui
Antonescu că păstrarea Crimeii în mâinile noastre este de un interes
primordial pentru apărarea zonei petrolifere române. Dacă ruşii se
instalează în Crimeea, vor avea la dispoziţia bombardierelor lor o
bază de plecare foarte apropiată de Ploieşti.
— Bombardarea teritoriului românesc pe calea aerului se pare că a
căzut în sarcina exclusivă a anglo-americanilor. De la Foggia au o
bază de plecare ideală pentru escadrele lor aeriene.
— Şase săptămâni, numai şase săptămâni trebuie să reziste, Herr
General, Sevastopolul.
— Românii, mein Führer, ţin mai puţin la Crimeea decât la
teritoriul lor naţional.
Führerul şi-a trecut mâna prin păr.
— Nu înţelegeţi, Herr General, că cele şase săptămâni pe care le
cer sunt de o importanţă vitală pentru continuarea războiului? Dacă
pierdem Sevastopolul, turcii, încurajaţi de insuccesele noastre, vor
intra în război alături de aliaţi. În cursul viitoarelor şase săptămâni
englezii vor debarca în Europa, şi anume în Vest. Dispun de
informaţii precise. Forţele noastre din Franţa vor arunca în mare
trupele de invazie. Vom asista la un nou Dunkerque. Cele cincizeci de
divizii din Vest, devenite astfel disponibile, le voi trimite pe Frontul de
Est. Cincizeci de divizii cu efective intacte. Vă daţi seama ce
înseamnă acest lucru, Herr General? Vom recupera nu numai
Crimeea, dar vom ajunge la Volga. Voi spăla în sânge eşecul de la

— 419 —
Stalingrad…
Se însufleţise iarăşi. Manevra diviziile ca pe nişte piese de şah.
Războiul se reducea – pentru el – la o suită de operaţii strategice,
desfăşurate magistral, dar numai în imaginaţia lui. Îmbătat de
succesele din Polonia şi din Franţa, îşi atribuise talente de infailibil
conducător de oşti. În vreme ce vorbea tot mai surescitat, mai exaltat,
încercam să reconstitui mintal frământările sale interioare. Ce proces
de gândire se desfăşura în creierul său? Incontestabil, suferea
cumplit. Individul acesta, care ajunsese să se creadă egalul lui
Dumnezeu, care gustase toate satisfacţiile unei puteri exercitate atât
de arbitrar, încât lăsase în umbră pe cei mai absoluţi şi mai
sângeroşi satrapi orientali, se vedea acum împins irezistibil spre zidul
ispăşirilor de către o forţă superioară lui. Mânia neputincioasă îl
rodea mai rău decât un cancer, Hitler, care spunea, ca şi Napoleon,
că ar trebui scos din vocabular cuvântul imposibil, se vedea
înfruntat, călcat în picioare, umilit de nişte oameni pe care îi socotise
demni doar de a-i fi robi. Trufia lui fără margini trebuia să se plece în
faţa unor lovituri atât de cumplite, încât îl sugrumau. Neputinţa de
a-şi impune voinţa sa inamicului din afara Germaniei îl înnebunea.
Se răzbuna, tiranizându-şi colaboratorii, apăsând grumazul unui
întreg popor, cu o exacerbare care îl împingea la acte de o cruzime
dementă. Avea, desigur, senzaţia că este prins într-o cursă ai cărei
pereţi se apropiau inexorabil, strivindu-l lent.
— Şase săptămâni. Atâta vreau, Herr General, şase săptămâni…
Armatele germane se bat de cinci ani, şi nu sunt în stare să-mi
asigure în Crimeea un răgaz de şase săptămâni? Atât de
neputincioase au ajuns?… Dumneavoastră, generalii, nu vedeţi
legătura care există între spaţiu, economie şi strategie. Când vă
referiţi la o retragere, o apreciaţi în kilometri. Eu văd tone de grâu, de
fier, de cărbune pe care le pierdem. A deschis larg mâna şi a pus-o
peste frontul Crimeii: Dacă păstrez peninsula, voi cădea în spatele
frontului rusesc ajuns acum la porţile României. Nu înţelegeţi acest
adevăr?… Defetiştii vorbesc de perspectiva unei înfrângeri, de
suferinţele poporului german. Victoriile nu se cuceresc fără sacrificii.
Pe de altă parte, situaţia noastră este privilegiată faţă de a
inamicului. Operaţiile militare se desfăşoară numai pe teritorii
străine. Acum, după cinci ani de război, suntem încă stăpâni pe trei
sferturi din Europa. Se poate vorbi de o înfrângere? Este adevărat.
Am întâmpinat unele dificultăţi. Soldaţii noştri sunt obosiţi. Dar
duşmanii noştri credeţi că stau pe roze? Credeţi că ei nu sunt la

— 420 —
capătul rezistenţei? Cel care rezistă mai mult învinge. Vara anului
1944 va vedea începutul unei uriaşe ofensive germane împotriva
ruşilor, iar anul 1945 va suna prohodul tuturor duşmanilor noştri.
Da, da, aşa va fi, Herr General… Dacă soldaţii noştri nu vor fi în stare
să zdrobească toţi inamicii Germaniei până la finele anului viitor, ne
vom bate şi în ’946, şi în ’947, şi în ’950… ne vom bate până când
duşmanii noştri vor cădea istoviţi la pământ… Armele noastre secrete
îşi vor spune în curând cuvântul…
Hitler devenise obsedant cu armele lui secrete. Tuturor generalilor
le făgăduise minuni graţie acestor arme, menite să schimbe faţa
lumii.
— Voi şterge de pe faţa pământului toate centrele populate ale
inamicului!…
Cunoşteam activitatea tehnicienilor şi savanţilor germani. Timpul
lucra însă împotriva lor. Fanfaronadele lui Hitler referitoare la
continuarea războiului la infinit erau rizibile. În ritmul în care
înregistram înfrângeri, sfârşitul se întrezărea cu limpezime. De părere
contrară erau doar orbii sau cei care voiau să fie orbi.
A tăcut brusc. S-a ridicat în picioare. M-am ridicat şi eu, crezând
că audienţa se încheiase. Avea privirea rătăcită. Boala de care îmi
vorbise Himmler nu era o invenţie.
Hitler şi-a încrucişat braţele la piept. Se uita la harta întinsă pe
masă. A ridicat apoi ochii spre mine. Privirea îi era atât de fixă, de
pătrunzătoare, încât aveam impresia că mă. Străpunge. Un zâmbet
viclean i-a strâmbat faţa.
— N-ar fi imposibil, Herr General, ca într-un viitor apropiat să se
producă cea mai senzaţională răsturnare de alianţe. Să ne întindă
mâna americanii şi englezii…
A lăsat fraza neterminată, aşteptând să citească efectul în ochii
mei.
— Da, da. Englezii şi americanii nu vor accepta bolşevizarea
Europei. Dacă balanţa succeselor s-ar înclina categoric în favoarea
ruşilor – remarcaţi, Herr General, am spus dacă – Occidentul ar
schimba imediat orientarea. Dacă vor fi puşi în situaţia de a alege
între comunism şi un naţional-socialism ceva mai concesiv, vor alege
alternativa din urmă. Colaborarea lor cu Moscova este impusă de
împrejurări şi are un caracter temporar. Evident, într-o zi vom ajunge
să negociem pacea la masa verde. Dar nu a sosit încă momentul
favorabil, Herr General. Îmi trebuie câteva succese spectaculoase şi ai
să-i vezi cum se vor grăbi să ne facă oferte de pace…

— 421 —
 Pe cine voia Hitler să convingă? Pe mine? Sau voia să se convingă
pe sine? Uitase declaraţia anglo-americanilor de la Casablanca?
Uitase că figura pe lista criminalilor de război, întocmită de englezi,
americani şi ruşi?
— Va trebui să ne mai batem, Herr General, ca să obţinem o pace
onorabilă. Americanii nu sunt rezistenţi. Vor ceda cei dintâi.
Izolaţioniştii din Congres au un cuvânt de spus, iar americanii de
mijloc preferă comoditatea de acasă unor aventuri militare pe alte
continente. Se spune că englezii sunt tenaci ca buldogii. Şi Churchill
e un încăpăţânat fără pereche. Rachetele noastre însă au să-i
cuminţească. Rămaşi singuri, ruşii vor fi nevoiţi să se încline. Şi-a
desfăcut braţele şi a făcut un gest larg: Va veni şi ziua în care vom
semna pacea. Nimic nu durează la infinit. Nici războiul nu se va
prelungi peste decenii. Dar pacea o vom face când vom găsi
momentul favorabil. S-a aşezat iarăşi pe canapea: Credeţi, Herr
General, că sunt un Moloh însetat de sânge? Şi mie mi-ar plăcea să
fie iarăşi linişte în lume, să mergem seara la teatru, să întreţinem
legături cu cercurile artistice, să lăsăm din când în când grijile la o
parte şi să ne bucurăm de plăcerile vieţii… Dar ca să ajungem acolo,
trebuie să luptăm în continuare. Ieri l-am chemat pe Schomer. I-am
vorbit ca şi dumitale. Schörner m-a înţeles. Nu pot să spun acelaşi
lucru despre generalul Jaenecke. Este un defetist. N-am fost bine
inspirat când i-am încredinţat comanda Armatei a 17-a. Comportarea
lui în Crimeea ilustrează concluziile mele. Am să-l destitui…
Vorbea fără să se mai oprească. Îmi aminteam de Ciano, care se
plângea că îl copleşeşte puhoiul verbal al lui Hitler. Şi pe Mussolini
ajunsese să-l irite discursurile-i interminabile.
Mă întreb cum de suportau Keitel şi Jodl să-l audă bătând câmpii
zi de zi. Aveau, desigur, nervii tari. Eu n-aş fi rezistat.
— Cred că ne-am înţeles, zise Hitler, ridicându-se iarăşi. Şase
săptămâni, Herr General. Îmi trebuie şase săptămâni.
Am renunţat să mai discut. Ştiam că este inutil să ridic obiecţii.
Toţi cei care îndrăzniseră să o facă îşi pierduseră situaţiile. Pe mine
nu mă speria o destituire. Dar, ca şi Stauffenberg, nu voiam să plec
din armată. Aveam încă multe de făcut.
— Cât despre România, mă bizui pe diplomaţia dumneavoastră.
Faceţi-i pe români să înţeleagă că nu trebuie să aştepte salvarea
numai de la noi. Să declare şi ei războiul total, să-şi mobilizeze toate
forţele. Închei, amintindu-vă misiunea dumneavoastră de căpetenie.
Organizarea unei apărări eficiente a regiunii petrolifere române. Mi-a

— 422 —
întins mâna: Vă urez succes, Herr General.
Am strâns harta, l-am salutat şi am părăsit încăperea. Când m-am
văzut sub cerul liber, am respirat adânc.
În aceeaşi noapte am plecat la München. M-am dus direct acasă.
Busch nu venise cu Uwe. Câte momente de supremă desfătare
spirituală nu-mi procurase biblioteca mea! Am răsfoit tot felul de
cărţi, la întâmplare. Pe o carte am găsit o semnătură a lui Uwe,
trasată stângaci. Scrisul lui la 4 sau 5 ani. Litere de tipar
disproporţionate, dar atât de dragi. Am început să caut şi alte
semnături. Am dat peste numele lui Willi, aşternut cu mână sigură,
pe pagina de titlu a unui volum dedicat cailor de rasă. Lui Willi îi
plăceau mult caii şi câinii. Şi semnătura lui Rudi am găsit-o pe un
Mein Kampf, în care pasaje întregi erau subliniate cu sârg. Numai
Albert nu lăsase nici o urmă. Până şi mărturia scrisului său
dispăruse. Un gând urât m-a fulgerat. Nu cumva Rudi distrusese
orice urmă care ar fi putut să ne amintească de Albert? Dar ce rost ar
fi avut? Nu se certase niciodată cu Albert. Avusese conflicte numai cu
Willi. Dar dacă… Am dat la o parte un tablou de Bosch, care
ascundea un seif secret zidit în perete. Am format cifrul. Uşa masivă
s-a deschis fără greutate. Intr-un compartiment al seifului păstram
scrisorile primite din partea copiilor mei de-a lungul anilor. Pe toate
le păstrasem. Printre aceste misive se afla şi ultimul mesaj pe care
Albert mi-l trimisese din Stalingrad. Nu l-am mai găsit. Am cercetat
scrisoare cu scrisoare. Zadarnic. Nu dispăruse nimic altceva. Am
înţeles, Rudi cunoştea cifrul seifului. Îl încredinţasem, de altfel,
tuturor fiilor mei, pentru a-l folosi în eventualitatea că aş fi căzut pe
front. În fanatismul său, Rudi distrusese mesajul în care Hitler,
idolul său, era insultat de Albert.
M-am uitat la ceas. Se făcuse 5 şi jumătate. Am dat la o parte
draperiile grele de la ferestre. În bibliotecă a năvălit lumina lividă,
bolnăvicioasă a unei dimineţi ceţoase. Va fi grea să decolez în
asemenea condiţii atmosferice, mi-am zis. L-am sunat pe Günther.
Bătrânul a apărut târându-şi picioarele. Deşi ora era foarte timpurie,
Günther îşi îmbrăcase fracul de gală. Îmi cinstea prezenţa în casă.
Gestul lui m-a înduioşat.
— Rudi nu s-a înapoiat încă? l-am întrebat.
— Nu s-a înapoiat, alteţă.
— Hm!… A mai lipsit şi în alte nopţi?
— Lipseşte din când în când, alteţă.
— Mulţumesc, Günther.

— 423 —
 — Eu vă mulţumesc, alteţă. Îmi permiteţi să vă servesc micul
dejun, alteţă?
— Da. Adu-mi-l aici.
— Pot să sting lumina electrică, alteţă?
— Stinge-o, Günther.
A ieşit fără zgomot. Peste zece minute s-a înapoiat, aducându-mi
micul dejun pe o măsuţă pe rotile. Nu se mai încumeta să se
folosească de tăvile mari de argint, folosite în asemenea cazuri. Nu-l
mai ajutau braţele. Îmi adusese lapte, ouă şi pâine.
— De la vacile şi găinile noastre, alteţă.
— Nu prea o duceţi bine cu proviziile, Günther. E mare lipsă de
alimente?
Bătrânul servitor a clătinat din cap.
— Cu bani găseşti orice. Şi ţigări americane, alteţă.
— Nu aveţi bani?
…Eram uimit. Bancherul meu din München avea dispoziţie să dea
lunar lui Rudi o sumă de bani pentru întreţinerea casei, separat de
celelalte cheltuieli. Suma era apreciabilă. Ar fi acoperit din plin
întreţinerea lui şi a douăzeci de servitori. I-ar mai îi rămas şi bani de
rezervă.
— Ce face Rudi cu banii? l-am întrebat. Cheltuieşte cu femeile?
— Ah, nu, alteţă. Donează mai toţi banii partidului. Pentru casă
reţine foarte puţin.
Am ridicat din umeri. Băiatul acesta era o enigmă pentru mine.
— Voi da dispoziţie lui Herr Langerfeld să-ţi furnizeze lunar o sumă
de bani pentru hrana personalului de serviciu.
— Mulţumesc, alteţă.
Devotamentul lui Rudi faţă de nazişti începea să mă irite. Toate au
o margine.
Günther a tuşit uşor. Însemna că avea să-mi spună ceva.
— Vorbeşte, Günther.
— Dacă alteţa-voastră îmi permite…
— Hai, dă-i drumul.
Preliminariile diplomatice ale bătrânului mă enervau.
— Herrchen Rudi, alteţă, se va înrola zilele acestea voluntar în
armată. Am auzit o convorbire – iertaţi-mi indiscreţia involuntară –
cu un instructor din Hitlerjugend.
Rudi nu-mi scrisese nimic despre intenţiile lui.
Avea taine faţă de mine. Mă socotea şi pe mine un duşman al
nazismului?

— 424 —
 — Spune şoferului să pregătească maşina. Într-o jumătate de oră
trebuie să fiu la aeroport.
— Prea bine, alteţă.
După plecarea lui Günther m-am aşezat la masa de lucru din
bibliotecă şi am aşternut câteva rânduri într-un bilet adresat lui
Rudi.

„Regret că nu am avut posibilitatea să te văd în cele câteva ore pe

care le-am petrecut la München. Ţi-am scris de câteva ori, dar nu ai
găsit timp să-mi răspunzi. Eşti atât de ocupat? Aş vrea să ştiu ce se
întâmplă cu tine. Îmbrăţişări,
Tatăl tău”

Scurta misivă era rece. Mi-a fost imposibil să-i imprim mai multă
căldură. Mă simţeam înstrăinat de Rudi.
În drum spre aeroport m-am oprit câteva minute la unchiul
Rudolf. M-a primit bombănind. Nu-i plăcea să fie trezit brusc din
somn, căci îi făcea rău la inimă. N-a putut să-mi furnizeze nici o
explicaţie în legătură cu absenţele nocturne ale lui Rudi, ori cu
proiectata lui înrolare în armată. Nu-l mai văzuse de două
săptămâni. Am plecat, lăsându-l să-şi continue somnul.
La orele 8, avionul meu şi-a luat zborul de pe aeroportul din
München, iar la unsprezece am aterizat! a Berlin. Călătoria a fost
monotonă, deoarece a trebuit să survolăm în permanenţă norii care
acopereau aproape în întregime teritoriul Germaniei. Norii erau cei
mai buni prieteni ai locuitorilor marilor oraşe, căci sileau
bombardierele anglo-americane să facă drumul întors fără să fi
lansat bombele asupra obiectivelor propuse.
Am trecut pe la Statul-Major al Aerului, unde mi s-a transmis
ordinul Reichsmarschallului Göring de a mă prezenta în aceeaşi
după-amiază la Karinhall. Am găsit şi o notă telefonică a generalului
Olbricht, care mă ruga să-i fac o vizită la Comandamentul Armatei de
rezervă. Mă aflam la şeful Serviciului organizare, când am fost
chemat la telefon de amiralul Canaris. I-am recunoscut imediat
glasul.
— Vorbesc de la un telefon public, mi-a spus. Aş vrea să vă
întâlnesc, Herr General.
— Cu plăcere. Unde şi când?
— Peste o oră. În Grünewald. La întretăierea lui Kronprinzessinnen
Weg cu Havelchaussee.

— 425 —
 Am zâmbit. Recunoşteam mania lui Canaris de a se învălui într-o
atmosferă de mister. La ora fixată, m-am prezentat la întâlnire. I-am
văzut de departe silueta măruntă, pe marginea şoselei. Gulerul
trenck-coat-ului îi era ridicat până la urechi. Avea o scuză. Ploaia
măruntă care se pornise aproape de prânz. La volanul maşinii mele
se afla Hans. În băiatul acesta aveam încredere deplină. Mai multă,
în orice caz, decât în fiul meu Rudi.
Am oprit în dreptul lui Canaris şi am deschis portiera. S-a urcat
repede în maşină.
— Ce ploaie urâtă! a exclamat. Dă-i drumul, băiete! i-a poruncit lui
Hans.
— Unde mergem, Herr Admiral? l-am întrebat.
A râs.
— Acolo unde ne va duce hazardul, Herr General.
În vreme ce automobilul îşi sporea viteza, Canaris s-a uitat în
spate.
— Văd că nu sunteţi urmărit, Herr General. Perfect! Vom putea sta
de vorbă în linişte.
— Nu vă temeţi că v-au filat pe dumneavoastră? l-am întrebat.
— Nu. Orice ar face, ştiu să le scap de sub nas. Mă las urmărit
numai când îmi convine să am un alibi furnizat de agenţii Serviciului
de siguranţă.
Am poruncit lui Hans să ne plimbe pe unde îi va plăcea, apoi am
ridicat geamul care ne despărţea de şofer.
Amiralul şi-a scos pălăria şi a scuturat-o de apă. Părul lui era mai
alb decât omătul.
— În clipa aceasta staţi de vorbă cu un om terminat, Herr, General,
mi-a zâmbit cu voioşie.
S-ar fi zis că situaţia grea în care se afla îl amuza.
— Când a murit Heydrich, am crezut că am scăpat de cel mai
mare duşman, a continuat. Acum am dat de unul şi mai înverşunat.
Kaltenbrunner, urmaşul lui Heydrich.
A aşezat pălăria pe banchetă, lângă el. A început să-şi frece
mâinile.
— Unii spun că eu l-aş fi suprimat pe Heydrich, folosindu-mă de
Serviciul secret britanic. Aceştia au imaginaţie bogata. Adevărul este
altul…
De ce îmi făcea destăinuirile acestea? Avea faima unui om tainic.
— Vă întrebaţi, poate, de ce vă vorbesc atât de deschis? mi-a spus.
O fac fiindcă am încredere în dumneavoastră şi fiindcă

— 426 —
dumneavoastră aveţi mare, foarte mare nevoie de mine. Dar să
termin ceea ce aveam să vă spun despre Heydrich. În primii ani după
ce am luat în primire conducerea Abwehrului, relaţiile mele cu omul
acesta au fost excelente. Colaboram în problemele care permiteau o
colaborare. Heydrich se arăta un discipol atent, aş putea spune,
respectuos. Voia să înveţe de la mine sforăriile indispensabile
activităţii serviciilor secrete. Şi le-a învăţat. În măsura în care l-am
lăsat eu să le înveţe. Cunoaşteţi povestea: elevul îşi depăşeşte
adeseori dascălul. În clipa în care Heydrich şi-a închipuit că nu mai
are ce învăţa de la mine şi că prezenţa mea devine inoportună, a
început să mă lucreze. Cu puţin înainte de a fi ucis, la Praga, a reuşit
să-mi impună semnarea unui document care reglementa colaborarea
dintre Serviciul său de siguranţă şi Serviciul meu secret. Îmi îngrădea
activitatea. Îşi închipuia, pe atunci, că a reuşit să mă culce la
pământ. Reuşise să-l îndârjească şi pe Führer împotriva mea. Nu
bănuia însă ce lovitură îi pregăteam…
A făcut o pauză. Îi râdeau ochii.
— Dacă n-ar fi murit, mi-ar fi prilejuit cea mai formidabilă
satisfacţie. Reuşisem să-mi procur nişte documente pe care le vânam
de multă vreme. Dovada originii sale evreieşti. Vă închipuiţi ce
senzaţie aş fi făcut, dând la lumină câteva piese care stabileau
indubitabil sângele semit al temutului Obergruppenführer Reinhardt
Heydrich, locţiitor al protectorului Reichului pentru Boemia şi
Moravia, şeful Oficiului de Siguranţă al Reichului – celebrul R.S.H A,
– care cuprinde în sânul său nu mai puţin însemnatul Gestapo. Un
străbun al lui Heydrich purta perciuni şi era haham. Ce mutră ar fi
făcut Hitler şi compania! Canaris a oftat: Dar n-am avut parte să mă
bucur de această lovitură de teatru. Heydrich a murit… Amiralul şi-a
şters cu batista obrazul ud încă de ploaie. Remarcaţi cred, Herr
General, cât sunt de mărinimos. Deplâng moartea duşmanului meu…
Da, da. Sfârşitul lui Heydrich a căzut foarte prost. Dacă supravieţuia
trei luni, îl lichida pe Himmler, maestrul său. Odată cu Himmler, ar fi
căzut şi Kaltenbrunner. Abia la urmă l-aş fi doborât şi eu pe
Heydrich. Vedeţi dar, Herr General, că nu aveam nici un interes să
pun la cale suprimarea lui Reinhardt Heydrich. Oamenilor de bună-
credinţă le este greu să lupte împotriva calomniilor… Şi-a vârât
batista în buzunar. Pot să fumez?
— Vă rog.
Şi-a aprins o ţigară. Mi-a oferit şi mie una.
— Himmler şi Kaltenbrunner aşteaptă cu nerăbdare să depună

— 427 —
câte o coroană pe mormântul meu. Sper să le-o iau înainte. Pentru
moment, însă, Himmler şi Kaltenbrunner sunt mai tari. Ştiţi poate că
Himmler mi-a oferit o sinecură, pe care am acceptat-o cu un singur
scop. Să păstrez relaţii cu unii agenţi ai Serviciului secret. Ulterior a
trebuit să renunţ şi la acea sinecură şi să intru în viaţa privată.
Acum sunt liber ca aerul. Duc viaţă de celibatar, fiindcă pe soţia şi pe
cele două fiice ale mele le-am trimis în Bavaria, pentru a le feri de
bombardamente. Am rămas singur, cu doi basseţi şi cu bucătarul
meu arab. Mă vizitează un vecin sau doi. Jucăm şah şi table. O viaţă
tihnită de pensionar…
Aşteptam continuarea. Nu-mi fixase Canaris această întâlnire ca
să-mi vorbească despre existenţa lui tihnită, acum, după ce intrase
pe linia moartă. Îi cunoşteam însă tehnica.
— Înainte de a-mi acorda acel concediu prelungit, care-mi
îngăduie să fiu atât de liber, a reluat Canaris, Reichsführerul Himmler
m-a chemat într-o zi în biroul său. „Generalii dumneavoastră
pregătesc o lovitură de stat. Herr Admiral.” Am făcut pe miratul.
„Generalii mei? Foştii mei colaboratori din Abwehr?” Himmler a râs,
ridicând colţul gurii: „Să nu-mi spui că dumneata, fostul şef al
Abwehrului, nu ştii ce se pregăteşte!” Am adoptat o mutră
nevinovată. „Poate că nu folosim acelaşi limbaj. Nu vreţi să fiţi mai
explicit?” Reichsführerul mă privea zâmbind sarcastic. „Chiar nu ştiţi
despre ce este vorba? Şi eu care credeam că nimic nu-i scapă
Abwehrului. Mă dezamăgiţi, Herr Admiral!” Discuţia s-a oprit aici.
Himmler a schimbat vorba, fiindcă îşi atinsese scopul. Ştia că vorbele
lui vor ajunge la urechea generalilor prin intermediul meu. Îi
prevenea astfel că le urmăreşte jocul, că ar putea oricând să-i
aresteze pe complotişti, dar că nu o făcea, fiindcă aştepta
compensaţii. Peste două zile m-a chemat iarăşi în biroul său, sub
pretextul discutării unor chestiuni de spionaj economic. Fleacuri care
pregăteau terenul pentru ceva mult mai serios. „La Paris am stat de
vorbă cu generalul von Altenburg-Delmond. Remarcabil ofiţer. Ştiţi
poate că este singurul principe pe care Führerul l-a mai păstrat în
armată. Pe ceilalţi i-a expediat pe la casele lor sau prin lagăre” M-am
prefăcut că îl urmăresc cu politicos interes şi nimic mai mult. „La
conferinţa în cadrul căreia s-a discutat soarta principilor, a continuat
Himmler, şi Reichsmarschallul Göring şi eu am opinat ca generalul
von Altenburg să fie reţinut în armată”. A trecut apoi la alt subiect.
Lansase nada, fiindcă ştia că am s-o înghit. Era sigur că voi lua
legătura cu dumneavoastră, spre a vă transmite vorbele lui.

— 428 —
Reichsführerul S.S. vă reaminteşte probabil pe această cale unele
chestiuni discutate între patru ochi.
Amiralul a zâmbit fin. Aştepta răspunsul meu.
— Hitler n-a murit încă. Dar apostolii lui vor să-şi asigure
succesiunea, am rostit cu scârbă.
— Eram sigur, zise Canaris. Reichsführerul S.S. încearcă să
exercite, prin dumneavoastră, un sondaj asupra generalilor. A învăţat
lecţia de la Hitler. Caută sprijinul armatei.
— Nu are la dispoziţie Gestapoul? Trupele S.S.?
Canaris a râs ironic.
— Cu un pumn de poliţişti terorizezi o ţară, dar nu poţi cuceri
puterea. Cât priveşte diviziile S.S., a avut grijă Hitler să le trimită pe
front. Nu pe toate, evident, destule însă, ca să nu permită
constituirea unui nucleu prea puternic de unităţi S.S. în Germania.
Prudenţa este una din condiţiile înţelepciunii, Herr General. Ce
ploaie! Parcă am fi în plină vară!
Remarca amiralului era întemeiată. Se revărsa din văzduh o
adevărată cascadă, care făcea să sune ca o tobă acoperişul maşinii.
— E mai bine să plouă cu apă decât cu bombe, zise Canaris. Ieri
noapte cartierul gării a fost cumplit bombardat.
Am simţit că mă încolţeşte spaima.
— Au fost lovite trenuri de călători? am întrebat, cu gândul la Uwe.
— Bombele au căzut în preajma gării şi pe străzile învecinate.
Am respirat. Trenurile aflate în gară nu avuseseră de suferit.
Acesta era esenţialul.
— Aţi cunoscut, cred, pe principesa Mafalda, soţia principelui
Philip von Hesse? a rostit amiralul.
— Fiica regelui Italiei? Da. Am cunoscut-o. Führerul nu putea să o
sufere.
— După arestarea lui Mussolini de către rege, Hitler a internat-o în
lagărul de la Buchenwald. S-a răzbunat pe tată, arestând-o pe fiică.
Şi pe soţul ei l-a internat, deşi principele îl servise până atunci cu
credinţă. Zilele acestea am aflat că biata principesă a murit în lagăr.
Războiul nu scutea de rigorile lui nici pe mai-marii zilei şi nici pe
cei mărunţi.
— Culmea este că nici familia lui Mussolini nu a scăpat intactă,
am spus. Ada Ciano, fiica ducelui, a rămas văduvă, fiindcă Hitler a
stăruit ca Ciano să fie executat. Mussolini ar fi fost dispus să se arate
mai indulgent cu ginerele său.
— Cine îi mai cere lui Mussolini părerea? a exclamat amiralul.

— 429 —
Bietul duce nu mai este decât o biată remorcă a Führerului, care-l
târăşte cu viteză ameţitoare spre un punct în care linia ferată se
termină pe buza unei prăpăstii. Ce ironică mai este şi soarta! Cu un
an înainte de a fi arestat, Mussolini alergase în Libia, la Dema, spre
a-şi face o intrare triumfală în Alexandria, pe care Rommel năzuia să
o ia cu asalt după ce cucerise Tobrukul. Trezirea din visurile-i de
mărire a fost atât de dureroasă…
— Trezirea este pentru noi toţi dureroasă, Herr Admirai. Nu vedeţi?
Suntem în plină cavalcadă spre infern!
— Nenorocirea este că în această cavalcadă ne însoţesc şi fiinţe
nevinovate, Herr General. Noi ne plătim păcatele. Ce vină au însă
femeile, copiii, bătrânii care îşi aşteaptă sfârşitul în lagărele de
exterminare? Aţi auzit de lagărele de exterminare, Herr General? Aţi
auzit de Auschwitz, de Treblinka, de Manuhhausen, de Dachau? Aţi
auzit de miile de oameni trimişi zilnic în camerele de gazare? Aţi auzit
de „soluţia finală”, formulă nevinovată la prima vedere, dar care se
traduce prin lichidarea tuturor evreilor de pe teritoriile din Europa
aflate sub stăpânire germană? Aţi auzit de faimoasele
Einsatzgruppen, organizate de Himmler şi de Heydrich, în scopul de a
însoţi armatele germane de ocupaţie din Est şi de a aplica „soluţia
finală”? Aţi auzit de executarea prizonierilor de război, în dispreţul
Convenţiei de la Geneva, semnată şi de Germania? De unele ştiţi,
Herr General. De altele, nu. Toate aceste murdării m-au făcut să trec
în tabăra adversarilor lui Hitler. În ceea ce mă priveşte, sunt un om
terminat. Sau, cel puţin, aşa mă socotesc duşmanii mei. Himmler şi
Kaltenbrunner au avut grijă să-mi reteze mâinile şi picioarele. Dar
mi-a mai rămas capul, Herr General. Şi capul meu judecă încă… A
aspirat adânc aroma ţigării. Mai am încă destule săgeţi în tolbă.
Documente adunate cu sârg, care pot doborî întreg edificiul naţional-
socialist. Dacă, prin imposibil, Germania va ieşi învingătoare, piesele
acestea nu vor avea nici o utilitate. Învingătorii, oricâte crime ar avea
pe conştiinţă, îşi păstrează mâinile curate. Urmele de sânge nu apar
decât pe mâinile învinşilor…
Şi-a zdrobit ţigara pe trei sferturi consumată în scrumiera fixată pe
brăţarul banchetei.
— Dacă aş fi în America, aş deschide o agenţie de detectivi şi,
graţie experienţei mele, aş repurta succese remarcabile. Aici, în
Germania, iniţiativa privată în acest domeniu este interzisă. Păstrez
însă unele surse de informaţie. Şi aceste informaţii vi le ţin la
dispoziţie… Acum nu pot decât să vă dau o povaţă. Dacă vreţi să

— 430 —
loviţi, grăbiţi-vă! A început să se vorbească prea mult în jurul acestui
subiect. Sunt prea mulţi conjuraţi ca să nu facă indiscreţii. Iar unul
dintre marile defecte ale omului este limbuţia. Am vorbit de-ajuns. De
acum înainte nu ştiu dacă o să ne mai putem vedea. E mai sănătos şi
pentru mine, şi pentru dumneavoastră. Dacă voi avea ceva să vă
spun, ştiu cum să vă găsesc. Dacă veţi avea nevoie de mine,
telefonaţi-mi de la un telefon public. E destul să-mi spuneţi că reţeta
pentru eczema câinelui este gata. Aceasta va însemna că în ziua
respectivă ne vom întâlni în acelaşi punct şi la aceeaşi oră ca şi
astăzi. Acum vă rog să ordonaţi şoferului să oprească maşina.
Trebuie să vă părăsesc.
Şi-a pus pălăria pe cap şi a ridicat gulerul trenck-coat-ului.
— Cum să vă las în ploaia aceasta? am protestat. Să vă duc până
la un adăpost.
— Mulţumesc. Sunt deprins cu intemperiile.
Am poruncit şoferului să oprească. Amiralul a pus mâna pe clanţa
portierei.
— Un moment, l-am rugat. Aş vrea să vă pun o întrebare.
— Spuneţi!
— Aş vrea să ştiu dacă Standartenführerul Ernst Gerlach a
participat la anchetarea studenţilor din München, condamnaţi la
moarte şi executaţi în ’943.
— Nu cunosc acest lucru, dar nu-mi va fi greu să-l aflu.
— Dacă rezultatul este pozitiv, v-aş ruga să mi-l comunicaţi. Mai
rămân două zile la Berlin, apoi mă găsiţi la Bucureşti.
— În ordine. Vă dau eu de urmă.
M-a salutat şi a coborât sprinten din maşină. Mi-a făcut semn cu
mâna, apoi s-a pierdut în pădure. Ploaia continua să cadă.
— La Comandamentul Armatei de rezervă, Hans!
În vreme ce străbăteam străzile, îndreptându-ne spre centrul
oraşului, mă uitam cu tristeţe la casele lovite de bombe. Nu va mai
trece mult, şi Berlinul va arăta tot atât de pustiit ca şi Hamburgul.
Clădirea Comandamentului Armatei de rezervă din Bendlerstrasse
are un aspect opresiv. Nu mi-ar plăcea să lucrez într-o astfel de
fortăreaţă. Activitatea mea din ultimii ani m-a învăţat cu viaţa
nomadă. Străbat Europa în lung şi în lat mai vârtos decât amploaiaţii
de la „Wagons-Lits”. N-aş mai putea să stau legat de un birou. Şi
când te gândeşti că în edificiul acesta sinistru din Bendlerstrasse se
pune la cale lovitura meniră să scape Germania de tirania lui Hitler.
Nu trebuie să te călăuzeşti după aparenţe.

— 431 —
 L-am găsit pe Olbricht foarte întunecat. Se mai aflau în biroul său
generalul Fritz Lindemann şi generalul Paul von Hase, şeful
Comenduirii din Berlin.
— Am mai ratat un atentat, mi-a spus Olbricht după ce mi-a
strâns mâna. Stauffenberg a fost chemat la Rastenburg, că să
prezinte raportul periodic al comandamentului. Şi-a zis că ocazia nu
trebuie pierdută. A luat în servietă o bombă. În ultimul moment,
conferinţa a fost amânată, fiindcă Hitler hotărâse să plece inopinat la
Berchtesgaden.
— Dementul acesta are un noroc fantastic, zise von Hase. În
ultimele şase luni s-au încercat împotriva lui zece atentate. Generalul
Stieff, colonelul Schrader, căpitanul Axei von der Busche, căpitanul
von Kleist, Stauffenberg au eşuat în tentativele lor repetate de a-l
ucide.
— Eşecurile au totuşi o explicaţie, zise Lindemann. Recent l-am
auzit pe Hitler ţinând unul din acele interminabile monologuri care
plictisesc pe toată lumea. Acesta însă era extrem de instructiv. „Acum
înţeleg bine de ce nouăzeci la sută din asasinatele politice înregistrate
de istorie au fost încununate de succes. Singura măsură preventivă
împotriva atentatelor este să duci o existenţă neregulată – să te
plimbi, să mergi cu maşina, să călătoreşti, fără să te ţii după un
anumit program. Toate să le faci pe neaşteptate. Ori de câte ori plec
la drum cu maşina, nu anunţ pe nimeni dinainte. Nici poliţia.
Evident, înfrunt în permanenţă riscul de a fi suprimat de un criminal
sau de un idiot. Împotriva fanaticilor, a idealiştilor nu există măsuri
infailibile de apărare. Este adevărat că şi unităţile S.S. care-mi
asigură apărarea au o bogată experienţă şi ştiu să dejoace planurile
fanaticilor şi ale vânduţilor. N-am să cad niciodată în cursă, ca bietul
Heydrich. Nici acum nu mă dumiresc cum un şef al Serviciului de
siguranţă a putut să fie atât de imprudent în ceea ce priveşte
apărarea propriei sale vieţi.”
— Foarte interesant, zise von Hase.
— Va trebui să ne adaptăm jocului său, rosti Olbricht.
— Va fi greu, dar nu imposibil, am intervenit. Avem destui oameni
dispuşi să se sacrifice. Un singur ins nu poate avea toate şansele de
reuşită. Dacă vor acţiona mai mulţi, probabilitatea unui succes va
creşte direct proporţional.
— Din nefericire, rosti Olbricht, nici la ora aceasta complotiştii nu
sunt de acord cu privire la modul de a-l înlătura pe Hitler. Rommel
afirmă că nu trebuie să-l ucidem, căci am face din el un martir.

— 432 —
Soluţia cea mai elegantă, susţine el, este să-l arestăm şi să-l trimitem
în faţa unui tribunal extraordinar, să fie judecat pentru toate crimele
săvârşite.
— Soluţia este elegantă, dar nu practică, zise von Hase. Mussolini
a fost arestat şi scos din circulaţie cu multa uşurinţă, fiindcă nu avea
în spate Gestapoul şi diviziile S.S.
— Totul e relativ, Herr General, am spus. Şi devotamentul
Gestapoului şi al diviziilor S.S. este susceptibil să slăbească dacă şefii
lor îşi schimbă orientarea.
— Aici e problema, zise Lindemann. Ar fi dispuşi să schimbe
orientarea?
— Himmler este dispus.
Le-am istorisit ultima mea convorbire cu acest personaj, precum şi
avertismentul lui Canaris.
— Că Himmler tratează cu aliaţii este un secret al lui Polichinelle.
Dacă va fi vreodată chemat să dea socoteala, va spune că meseria lui
este să facă pe agentul provocator.
— Şi Canaris a folosit acest argument, zise Olbricht. Dar nu a mai
convins pe nimeni.
— Canaris nu este Himmler, am replicat.
Lindemann a izbucnit în râs.
— Ce ţi se pare atât de comic? l-a întrebat Olbricht iritat.
— Mi-am adus aminte de o scenă petrecută la O.K.W. în decembrie
’943, când s-a aflat că doi ofiţeri germani au fost judecaţi de ruşi la
Harkov şi executaţi prin împuşcare pentru „crime de război”. Vestea a
avut efectul unui duş rece asupra tuturor. De atentate poţi să scapi,
de pe front s-au văzut mulţi oameni întorcându-se teferi. Dar de un
tribunal care îţi analizează fiecare acţiune, în lumina unor aşa-zise
principii de justiţie internaţională, nu ai cum să te fereşti.
— Precedentul acesta, stabilit de aliaţi, poate să-l invoce şi Hitler
faţă de cei care bombardează populaţia civilă a oraşelor, interveni von
Hase.
— Poate să le invoce, dar nu să le şi aplice. A trecut vremea în care
cuvântul lui Hitler era lege pentru toată Europa, zise Olbricht.
Zbârnâi telefonul. Răspunse scurt:
— Nu! Nu!… Nu sunt aici pentru nimeni! A trântit telefonul în
furcă. O.K.W.-ul! a exclamat Olbricht cu asprime. Îmi cere, desigur,
noi unităţi. Nu le este destul că înrolăm copii de 16 ani şi îi trimitem
în linia întâi. Vor, probabil, să-i mobilizăm şi pe cei de 14.
— Vom ajunge şi acolo, zise von Hase.

— 433 —
 Subiectul mă interesa. Era legat de înrolarea lui Rudi.
— Realmente primiţi în armată minori? am întrebat.
— Desigur. Organizaţia Hitlerjugend este cea mai bogată pepinieră
de copii-soldaţi, mi-a explicat Olbricht. Diviziile Hermann Göring şi
Hitlerjugend sunt alcătuite aproape în exclusivitate din copii între 16
şi 18 ani. Am participat la o conferinţă la O.K.W. Himmler îi explica
Führerului că băieţandrii din cele două divizii se bat adeseori cu mai
mult fanatism decât camarazii lor mai vârstnici. Hitler îl asculta cu
încântare. Şi-a frecat mâinile şi a rostit: „Să constituim cât mai multe
divizii asemănătoare”. Ne-a aruncat o privire circulară, apoi ne-a
vorbit cu satisfacţie: „Vedeţi în ce constă superioritatea educaţiei
naţional-socialiste? Altădată băieţii aceştia nu ştiau decât să se joace.
Li se băgau în cap tot felul de idei nesănătoase. Noi am reuşit să
facem din ei nişte germani adevăraţi. Deşi sunt insuficient instruiţi,
se bat cu o bravură fără seamăn. Toţi comandanţii lor i-au lăudat.”
— În ce constă pregătirea lor militară? am întrebat.
— Şase luni de pregătire intensivă la Oberwiersfeld sau în alte-
centre de instrucţie. Uneori acest termen se restrânge la cinci luni şi
chiar la mai puţin. Totul e în funcţie de necesităţile frontului şi de
creşterea înrolărilor de tineri. Fiecare divizie este încadrată de ofiţeri
şi de subofiţeri. Subofiţerii au între 26 şi 30 de ani.
— Care este vârsta medie pentru fiecare divizie?
Olbricht a zâmbit cu amărăciune.
— N-o să mă credeţi! Vârsta medie este de 18 ani şi jumătate,
calculul înglobând întreg efectivul, de la generalul comandant şi până
la ultimul recrut.
— Aceasta înseamnă că majoritatea soldaţilor au sub 18 ani?
— Evident.
Eram indignat. Pe Rudi îl convinseseră să se înroleze. Făceau din
el carne de tun. Peste câţiva ani avea să vină rândul lui Uwe.
— Se preconizează realmente sporirea numărului acestor divizii? l-
am întrebat iarăşi.
— Anul trecut, în august, mi-a explicat, aveam cinci divizii
constituite.
— Cinci? am repetat neîncrezător.
— Diviziile 305, 44, 24 blindată, Hermann Göring şi Hitlerjugend.
La ora actuală numărul lor a crescut. Nu mai vorbesc de o serie de
unităţi auxiliare. Dacă doriţi, vă pun la dispoziţie ordinea lor de
bătaie.
— Mulţumesc. Mă interesa numai cu titlu de curiozitate.

— 434 —
 Olbricht schiţa pe mapa sa de pe birou tot felul de figuri
geometrice. Le întărea contururile, le haşura, le combina..
— Nu m-aţi întrebat de ce mi-am permis să vă invit aici. Herr
General, mi s-a adresat după un timp.
— Eram sigur că o să-mi spuneţi, am zâmbit.
— Complotul nostru realizează mari progrese. Imposibilitatea de a
ne întruni cu toţii, spre a ne împărtăşi ideile, mă obligă să joc
oarecum rolul de legătură între căpeteniile conspiraţiei. Trebuie să vă
pun la curent cu câteva fapte, după opinia mea, deosebit de
importante. În primul rând, personalitatea lui Stauffenberg.
Am înclinat din cap în semn de încuviinţare.
— Îl cunosc. Este un ofiţer excepţional, înzestrat cu un dinamism
şi o tenacitate deasupra oricăror laude.
— Stauffenberg, a reluat Olbricht, îmi declara deunăzi că nu
concepe decât o singură alternativă: reuşita sau moartea.
— Cred. Stauffenberg nu aruncă vorbele în vânt.
— La ultima consfătuire cu generalul Beek s-a hotărât
suspendarea oricăror atentate individuale împotriva lui Hitler.
Insuccesele întâmpinate până acum ne-au determinat să adoptăm
această măsură. În schimb, am trecut la organizarea temeinică a
complotului, astfel încât uciderea lui Hitler să nu reprezinte un gest
izolat, ci să facă parte dintr-o acţiune concertată şi pusă la punct.
— Aveţi şi acordul meu, am rostit.
— Un personaj de prim-plan, care a stat până acum într-o
semirezervă, a acceptat să activeze ferm alături de noi.
— Cine?
— Feldmarschallul Rommel.
— Eram sigur.
— La începutul lunii viitoare vom organiza o întâlnire a
comandanţilor de armată care au aderat la complot. Vom găsi o
formulă care să permită o reuniune fără să dăm de bănuit organelor
de Siguranţă. Cu acest prilej se vor adopta ultimele măsuri şi se va
fixa eventual data loviturii. Acceptaţi să luaţi parte la această
consfătuire?
— Accept. Va participa şi Rommel?
— Da. Şi-a dat consimţământul.
— Perfect. Mai aveţi să-mi comunicaţi ceva?
— Pentru moment, atât.
M-am ridicat de pe scaun.
— Meine Herren, îmi permiteţi să mă retrag. Mi-ar fi făcut plăcere

— 435 —
să mai rămân în mijlocul dumneavoastră, dar timpul scurt pe care-l
am la dispoziţie – nu pot rămâne la Berlin mai mult de patruzeci şi
opt de ore – mă obligă să mă privez de această satisfacţie.
Când m-am văzut în maşină, am încercat să arunc o privire de
ansamblu asupra evenimentelor care se precipitau. În cazul unei
nereuşite, trebuia să-mi iau măsuri de precauţie. Nu pentru mine,
căci de multă vreme mă socoteam un mort între vii, ci pentru Uwe,
care avea tot viitorul înainte. Pentru Rudi nu puteam să fac nimic. Îşi
alesese un drum care îl despărţea de întreaga lui familie.
Am observat, la un moment dat, că maşina mergea pe străzi, fără
să aibă o destinaţie precisă. Hans văzuse că sunt cufundat în
gânduri şi nu voise să mă tulbure. I-am fost recunoscător pentru
delicateţea-i sufletească.
— La hotel, Hans! am poruncit.
Casa mea de pe Unter den Linden fusese distrusă în cursul
primelor bombardamente. De atunci, ori de câte ori soseam la Berlin,
trăgeam la un hotel din centru, care scăpase nevătămat. Hotărâsem
să-mi prelungesc şederea în capitală, fiindcă voiam să dau neapărat
de urma lui Uwe şi a lui Busch. Ştiam doar că plecaseră din Prusia.
De atunci, nimic…
Îndată după instalarea mea la hotel, am telefonat la München.
Günther mi-a comunicat că Uwe nu sosise încă. Am telefonat şi la
Bucureşti. Dacă intervenise ceva, Busch, care nu ştia că plecasem la
Berchtesgaden, lăsase poate vreun mesaj pentru mine. Iarăşi nimic.
Începusem să mă alarmez. Aveam totuşi o speranţă. Incursiunile
aeriene anglo-americane provocau serioase perturbări în mersul
trenurilor. Poate că Busch şi cu Uwe făcuseră un popas, undeva, pe
parcurs, îmi spuneam că nu are nici un rost să mă agit. Busch nu
era un copil. Se descurcase în situaţii grele. Nu-mi rămânea decât să
aştept.
La prânz n-am fost în stare să mă ating de mâncare. M-am retras
în camera mea şi m-am întins pe pat. Până atunci nu-mi dădusem
seama cât sunt de obosit. Noaptea de veghe, petrecută în biblioteca
locuinţei mele din München, drumul până la Berlin, surescitarea
provocată de incertitudinea în care mă aflam şi-au spus cuvântul.
Îndată ce am pus capul pe pernă, am şi adormit. A fost un somn
greu, de plumb. Când m-am trezit, se întunecase. Mi-am consultat
ceasul. Se făcuse 8. Adormisem fără să-mi dezbrac tunica. Nu
făcusem decât să-i desfac copcile de la gât. Şi Göring mă aştepta. Nu
lăsasem vorbă să fiu trezit din somn la o anumită oră, fiindcă nu-mi

— 436 —
închipuisem că am să dorm atât de mult.
Am telefonat lui Hans, care avea camera la ultimul etaj, şi i-am
poruncit să pregătească maşina. Mi-am făcut o toaletă sumară, mi-
am schimbat uniforma şi am plecat la drum.
Când am ajuns la Karinhall, ofiţerul de serviciu m-a informat că
Reichsmarschallul întrebase de mai multe ori despre mine. În vreme
ce îmi lăsam cascheta şi mantaua la garderobă, am auzit zgomot de
voci pe un fundal de muzică.
— Ce-i aici? l-am întrebat. Petrecere?
Ofiţerul a clătinat din cap.
— Excelenţa-sa Reichsmarschallul are câţiva invitaţi, Herr General.
Am făcut probabil o schimă dezgustată, căci ofiţerul m-a privit
jenat.
— Excelenţa-sa Reichsmarschallul nu s-a simţit prea bine. L-au
obosit inspecţiile recente. Simţea nevoia să se destindă. A chemat
câţiva prieteni.
— Bine. Mulţumesc, am rostit morocănos.
Am intrat în holul cel mare. Karinhall era o combinaţie hibridă
între un castel şi un pavilion de vânătoare. În hol şi în încăperile
adiacente se desfătau cu şampanie şi gustări rafinate un mare număr
de oaspeţi. Uniformele militare şi de partid dominau. Costumele civile
aveau puţină trecere în cel de-al treilea Reich. Lipsa „Crucii de Fier”
pe piept echivala cu un capitis diminutio. Câteva perechi dansau, în
ritmul unui tango executat de o orchestră bine pusă la punct. Din
milioanele de soldaţi care alcătuiau armata germană,
Reichsmarschallul îşi alesese un grup de instrumentişti virtuozi.
Göring era îmbrăcat într-o uniformă de culoarea oului de raţă,
împodobită cu o bogată colecţie de decoraţii. Cred că le alesese după
gradul lor de somptuozitate şi nu după importanţa reală. Purta inele
multe, cu solitari scânteietori. Când m-a văzut, mi-a întins cu
afecţiune mâna.
— Vă aşteptam, principe, mi-a vorbit cu inimitabila lui bonomie.
Era înconjurat de un stol de femei tinere. În ciuda corpolenţei sale,
Göring nu se simţea atras de siluetele suple, ci de rotunjimile
planturoase care evocau amploarea sinilor şi şoldurilor celebrei Mae
West. Nu corespundeau toate invitatele strictelor tipare ariene. În
domeniul feminin, Göring se arăta foarte eclectic.
— Daţi-mi voie să vă prezint pe prietenul meu, generalul principe
von Altenburg-Delmond, s-a adresat tinerelor sale însoţitoare.
Am salutat cu o seacă înclinare a capului.

— 437 —
 — O veste bună! le-a zâmbit el. Principele nu este însurat.
Încântat de gluma lui, m-a privit cu bunăvoinţă. Expresia
posomorâtă a chipului meu nu se preta ambianţei vesele de la
Karinhall, căci a adăugat îmbietor:
— Ce e cu mutra aceasta de înmormântare, principe? Trebuia să
lăsaţi la garderobă, odată cu mantaua, şi grijile.
Vulgaritatea veselă a cuvintelor sale nu mi-a descreţit fruntea.
Dornic să mă dispună, Göring a făcut semn unui valet care circula
printre invitaţi, purtând cu solemnitate o tavă încărcată cu pahare de
şampanie. A luat o cupă şi mi-a oferit şi mie una. S-au servit şi
curtezanele rubiconde.
— Prosit! a rostit Göring.
— Prosit! i-au urat ele în cor.
Am ridicat şi eu paharul.
— Prosit!
Am gustat şampania. Era minunată.
— „Veuve Cliquot”! s-a împăunat Göring. Crü 1910.
— Ce tare este! a gungurit o amplă Brunhildă. M-a şi ameţit.
— Răbdare! a grăit Reichsmarschallul. Vă pregătesc băuturi şi mai
grozave.
Şampania, orchestra, planturoasele invitate, râsetele care ţâşneau
ca nişte fuzee, atmosfera aceea de carnaval nu cadrau cu războiul.
Dar Reichsmarschallul Göring nu-şi făcea excese de scrupule în acest
domeniu. Quod licet Jovi…
— Ne iertaţi câteva clipe, s-a adresat însoţitoarelor, care au
chicotit cu alcoolizata veselie.
Göring m-a luat de braţ şi m-a condus într-un salon în care
puteam discuta într-o relativă linişte.
— Vreau să vă cer un serviciu, principe.
M-am înclinat.
— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, Herr Reichsmarschall.
Şi-a frecat jovial mâinile.
— Ştiam că mă pot bizui pe dumneavoastră. Şi acum să vă spun
despre ce este vorba. Săptămâna trecută m-a convocat Führerul la
Berchtesgaden. Faţă de dumneavoastră nu am secrete. Ori de câte ori
mă cheamă Führerul în prezenţa sa, am palpitaţii. Atmosfera aceea de
mănăstire nu se potriveşte cu temperamentul meu. La Berghof,
compania feminină se reduce la Frau Bellow, soţia colonelului von
Bellow, aghiotantul Führerului, şi la Frăulein Eva Braun. Aţi
cunoscut-o pe Frăulein Braun?

— 438 —
 — Da. Am schimbat odată câteva vorbe.
Göring a râs.
— Profesia ar fi îndrituit-o pe Frăulein Braun să fie mai veselă, mai
comunicativă. Din nefericire, a contaminat-o austeritatea Führerului.
Nu râde niciodată. Uneori abia dacă schiţează în vârful buzelor o
caricatură de zâmbet. Frau von Schirach, care mai înveselea cu
tinereţea ei reuniunile de la Berghof, nu mai dă pe acolo de când
Baldur face pe supăratul la Viena. Singura femeie cu adevărat
agreabilă din anturajul Führerului era Frau Ley. Dar n-a rezistat
ambianţei demoralizante şi s-a sinucis. Când mă aflu la Berghof,
principe, sunt tentat să-i urmez exemplul.
Puhoiul acesta de vorbe era o expresie a nervozităţii sale, de la o
vreme tot mai pronunţată. Sticlirea ochilor, voioşia aceea înfrigurată,
neastâmpărul său vădeau o stare psihică deteriorată.
— Cum m-a văzut, Führerul m-a luat în primire, a continuat
Göring. Mi-a reproşat incapacitatea armatei noastre Şi mi-a ordonat
să iau urgente măsuri pentru apărarea regiunii Ruhr şi a oraşelor din
vest, tot mai des bombardate de anglo-americani. Ce măsuri de
îndreptare să iau, principe? a rostit cu iritare în glas. Poate să mă
umflu ca broasca din poveste să capăt proporţiile lui Gulliver în ţara
piticilor şi să prind cu mâna din zbor bombardierele inamice. Vrea
O.K.W.-ul să apăr oraşele din vest? Să-mi dea avioane şi tunuri
antiaeriene. Şi mai presus de orice, carburant. Ex nihilo, nihil. Dacă
nu-mi pun la dispoziţie mijloace de luptă, cum să acţionez? S-a uitat
critic la pântecele lui voluminos şi a râs cu forţată veselie: Doar să
mă fac zeppelin, a adăugat.
Cercetarea protuberanţei sale abdominale l-a făcut să treacă la
altă ordine de idei:
— Nu puteţi să-mi recomandaţi, principe, o cură eficace de
slăbire? Ah, cât vă invidiez silueta! Aveţi înfăţişarea unui locotenent
cu galoane de general de armată…
S-a întunecat iarăşi.
— Imputările Führerului nu m-ar fi afectat prea mult. Frecuşurile
acestea între vechi camarazi de luptă au un caracter aproape
afectuos.
Îşi aurea pilula.
— M-a supărat însă faptul că era şi Keitel de faţă. Lacheul acesta
mă privea triumfător. Eram săpunit şi eu, nu numai el. Vă
mărturisesc, principe, că mi-am impus voinţa să nu ripostez aşa cum
s-ar fi cuvenit.

— 439 —
 Mi-am stăpânit un zâmbet ironic. Göring era de-a dreptul comic.
În prezenţa Führerului se fâstâcea ca un elev timid în faţa unui
profesor sever şi exigent.
— Vă mărturisesc, principe, că nu sunt într-o dispoziţie
sufletească propice unei vizite în zonele bombardate. Nu o duc bine
cu nervii. Am nevoie de odihnă, de puţină distracţie. Eforturile din
ultima vreme m-au extenuat.
A făcut o pauză.
— I-aş fi încredinţat lui Milch această misiune, dar actualmente
este reţinut pe Frontul de Est. Afară de aceasta, am mai multă
încredere în dumneavoastră. Luaţi legătura cu Stumpf. Vă acord
puteri depline. Destituiţi, tăiaţi capete! Numai să obţineţi rezultate.
Nu vă cer să faceţi minuni, pentru că minunile nu sunt posibile în
secolul douăzeci.
Înţelegeam raţionamentul lui Göring. Mă trimitea în locul lui, ca să
nu se compromită în cazul unui fiasco. Se va justifica faţă de Führer
invocând o indispoziţie care-l reţinuse în casă. Parcă îl vedeam pe
Hitler ascultându-i plictisit pretextele. Îi ierta păcatele, fiindcă Göring
rămânea totuşi unul dintre cei mai vechi şi mai credincioşi camarazi.
Că nu-i mai acorda credit moral, aceasta era altă chestiune.
— Mâine am să fac o vizită la cartierul general al lui Stumpf, Herr
Reichsmarschall. Am să vă raportez măsurile luate.
— Perfect! Perfect! Ah, era să uit o chestiune penibilă. Furtul de
documente de la Bucureşti. Eşti informat, cred, de cazul inginerului
Haag. Un afemeiat, un imbecil care s-a lăsat dus de nas de o spioană.
Am să-i reproşez baronului von Bruck alegerea pe care a făcut-o în
persoana acestui ins. Führerul este furios. Abia azi de dimineaţă a
aflat porcăria. L-a şi chemat pe Kaltenbrunner.
— Pe vremea lui Canaris nu s-ar fi întâmplat aşa ceva, am opinat.
Göring m-a privit fix, cu ochii lui albaştri, apoşi.
— Credeţi? Avea şi Canaris păcatele lui. Altfel nu l-am fi înlăturat.
Ce părere aveţi de afacerea Haag?
— Nu cunosc valoarea documentelor furate.
— În curând vom afla şi acest lucru. O comisie specială va ancheta
cazul. Himmler tună şi fulgeră. Abia a preluat sarcinile Abwehrului,
că s-a şi poticnit. Mulţi inşi vor ieşi jumuliţi din buclucul acesta.
Mi-a revenit în minte saltul comic al Sturmbannführerului Grunau,
când adjunctul său l-a făcut atent să nu calce pe nişte grenade
neexplodate. Dacă ar fi murit atunci, i s-ar fi rostit la înmormântare
un panegiric şi ar fi fost onorat cu o înaintare în grad post-mortem.

— 440 —
Acum îl aştepta cu siguranţă o retrogradare, dacă nu şi o sancţiune
mai gravă.
— O cunoşteaţi şi dumneavoastră pe spioană, Herr General, a grăit
Göring. Nu v-a furat cumva vreun document?
— Nu. Nu mi-a furat nimic.
— Aţi scăpat uşor.
Şi-a înfipt mâna în şold şi mi-a zâmbit complice.
— Am auzit că era foarte frumoasă! Adevărat?
— Era o femeie splendidă.
— Are să-l coste cam scump pe inginerul Haag cele câteva ore de
fericire gustate în compania individei. În sfârşit… îl priveşte! Acum să
ne întoarcem în salon. Puţin amuzament nu v-ar strica nici
dumneavoastră.
— Vă rog să mă iertaţi, Herr Reichsmarschall. Aş prefera să plec.
Sunt preocupat de câteva chestiuni spinoase…
M-a întrerupt cu solicitudine:
— Am băgat de seamă că nu sunteţi în apele dumneavoastră.
Spuneţi-mi ce vă supără. Aş putea să vă fiu de folos.
— Nu ştiu nimic de soarta celui mai mic fiu al meu.
— Mi se pare că mi l-aţi prezentat odată. Când v-am făcut o vizită
la Traunkirchen. Drăguţ băiat! Are să ajungă un vajnic naţional-
socialist.
Un nod mi s-a urcat în gât. Am fost ispitit să-i spun că această
apartenenţă politică era singurul lucru pe care nu i l-aş fi dorit lui
Uwe.
— Ce i s-a întâmplat? m-a întrebat Göring.
L-am pus la curent, în puţine cuvinte.
— Nu e cazul să vă neliniştiţi. Am să dau totuşi dispoziţie poliţiei
să vă caute băiatul. Ca să nu mai fiţi îngrijorat.
— Vă mulţumesc, Herr Reichsmarschall.
Nu îmi făceam iluzii că se va ocupa de cazul lui Uwe. Era prea
egoist şi prea leneş, spre a se osteni cu asemenea fleacuri. Va da
ordin aghiotantului să ia legătura cu poliţia, aghiotantul va telefona
unui personaj înalt, care la rândul său va pune în mişcare un
personaj subaltern, şi în chipul acesta, din om în om, interesul se va
pierde şi nu se va ajunge la nici un rezultat.
Am părăsit Karinhallul şi m-am înapoiat la Berlin. De la primul
telefon public am telefonat contelui Helldorf, prefectul poliţiei. Nu mă
lăsam pe seama lui Göring. Trebuia să mă descurc singur. Îl
cunoşteam bine pe Helldorf. Şi el făcea parte din complot. Eram sigur

— 441 —
că ar fi răsturnat cerul şi pământul ca să-l găsească pe Uwe. Din
nefericire, Helldorf plecase la Breslau. L-am căutat atunci pe contele
von der Schulenburg, adjunctul prefectului. Dar nici acesta nu era de
găsit. Nu se afla nici la prefectură şi nici la locuinţa sa, îngrijorarea
mea creştea. Am telefonat din nou la München. Nimic! Se făcuse
târziu. Aproape 11. La ora aceea toate autorităţile erau închise. Mi-ar
fi fost imposibil să mă culc înainte de a pune lumea în mişcare… îmi
frământam creierul în căutarea unei soluţii. Mi-am amintit deodată
că exista totuşi la Berlin un om care mi-ar fi putut da o mâna de
ajutor, dacă, bineînţeles, se afla în capitală: nepotul meu, principele
Erwin von Marburg-Erbach, aghiotantul lui Goebbels. Erwin era bine
văzut de ministrul propagandei, iar cuvântul său avea greutate. I-am
telefonat la locuinţa sa. Am avut bucuria să-mi răspundă un servitor,
care m-a informat că principele se afla în Berlin, dar că era reţinut de
treburi la Ministerul Propagandei. L-am căutat la minister. O
secretară mi-a dat imediat legătura.
— Erwin, trebuie să-ţi vorbesc neapărat. În noaptea aceasta.
— Tocmai plecam acasă, Onkel Eugen. De unde vorbeşti?
— Din oraş. De la un telefon public.
— Atunci cum facem? Te-ar deranja să vii la mine acasă? Am sta
de vorbă în linişte. Te tratez şi cu un pahar de Porto.
— Peste douăzeci de minute sunt la tine.
— Bine. Te aştept.
Erwin avea o vilă confortabilă şi relativ singuratică, pe malul
lacului Tegeler. Holtei convins, ducea o viaţă de sibarit, în măsura în
care îi îngăduiau ocupaţiile. Rolul său avea un caracter mai mult
decorativ. Goebbels se simţea flatat să aibă ca aghiotant un principe
autentic. Erwin nu era un nazist convins. Nu ştiu nici eu de ce a
intrat în partid. Era destul de bogat ca să nu aibă nevoie de
avantajele materiale pe care i le-ar fi procurat această apartenenţă
politică. Nu-l întrebasem niciodată de ce îşi alesese acest drum şi nici
el nu-mi dăduse explicaţii. Ne vedeam destul de rar, deşi Erwin părea
să-mi arate o afecţiune deosebită.
Când am ajuns la vila de pe marginea lacului, Erwin mi-a deschis
personal uşa. Era în uniformă S.S.
— Ştiu că nu îţi plac veşmintele acestea, mi-a zâmbit, dar abia am
sosit şi nu am avut timp să mă schimb.
Erwin avea chipul şi înfăţişarea unui actor de cinema. Cred că la
Hollywood ar fi recoltat un mare succes. Valetul său, Klement,
preparase un supeu magnific pentru două persoane. Lumânări,

— 442 —
cristale, dantele.
— Nu cumva aşteptai pe cineva, Erwin? N-aş vrea să te deranjez.
— Nici o grijă, Onkel Eugen. Supeul este în cinstea dumitale.
Ne-am aşezat la masă. În vreme ce erau servite hors-d’foeuvres-
urile, i-am vorbit despre Uwe.
— Te rog să fii încredinţat că mâine de dimineaţă pun toată poliţia
Reichului în alertă, mi-a făgăduit. Nu ai însă motiv să te alarmezi.
Poate că s-au oprit undeva, pe drum. Spui că Busch e în permisie, iar
Uwe se bucură că a scăpat de compania mătuşii sale, care, între noi
fie vorba, e o fiinţă foarte puţin agreabilă.
I-am mulţumit pentru încurajare, dar aceasta nu mă liniştea.
— Cunoşti adresa părinţilor lui Busch? m-a întrebat. Să le
telefonăm şi lor. Poate ştiu ceva.
— Da. O idee bună!
Aveam numărul de telefon al locuinţei lui Busch, din Bremen.
Deşi Erwin se folosea de circuitele oficiale, am obţinut destul de
greu Bremenul, deoarece întreaga regiune se afla în alarmă. Telefonul
părinţilor lui Busch a sunat multă vreme în gol.
— Să-i chemăm mai târziu, a opinat Erwin. Poate că sunt în
adăpost.
Ne-am continuat supeul. Preparatele culinare erau de un
rafinament extraordinar faţă de timpurile pe care le trăiam.
Ajunsesem la friptura de fazan – o raritate – când a zbârnâit soneria
de la intrare.
— Cine să fie la ora aceasta? a încreţit Erwin din sprâncene.
Klement s-a îndreptat cu pasul lui rar, de bâtlan, spre uşă. A
deschis. În aceeaşi clipă am făcut ochii mari. Erwin m-a privit uşor
jenat. În pragul intrării apăruse Reichsministerul Joseph Goebbels,
însoţit de două femei tinere, drăguţe şi foarte vesele, cărora le oferise
câte un braţ spre a le susţine. Făcuseră probabil libaţiuni
îmbelşugate pe altarul lui Bacchus, căci se clătinau vizibil.
Goebbels nu se aşteptase să mă vadă. A clipit des, dar nu şi-a
pierdut cumpătul. S-a apropiat de masă, împreună cu însoţitoarele
sale. Era în uniformă. Fetele purtau rochii de bal. Am înţeles în clipa
aceea de ce se bucura Erwin de atâta trecere în ochii şefului său.
Ţinea loc de paravan.
Goebbels şi-a muncit câteva clipe mintea. Încercând să mă plaseze
în timp şi spaţiu. În cele din urmă m-a recunoscut. Mă văzuse
adeseori la Berchtesgaden, la Rastenburg şi la recepţiile de la
Cancelariatul Reichului. Nu eram în relaţii amicale. Iar atribuţiile

— 443 —
noastre nu aveau puncte de contact.
— Vă salut, Herr General, a rostit cu oarecare greutate în limbă.
— Vă salut, Herr Reichsminister.
Îl vedeam pe Goebbels într-o postură cu totul inedită.
Erwin a făcut prezentările cu eleganţă, ca şi când ne-am fi aflat la
o recepţie diplomatică. Nici pe el nu-l descumpănise vizita lui
Goebbels. Era, desigur, obişnuit să-l primească la orice oră din
noapte sau din zi. Eu eram intrusul.
— Frăulein Mitzi şi Frăulein Fritzi, a rostit el, făcând un gest larg,
rotund, de maestru de ceremonie. Unchiul meu, generalul principe
von Altenburg-Delmond.
— Încântate! au rostit într-un glas cele două fete. Au chicotit,
lipindu-se tandru de ministrul propagandei Reichului.
Am salutat cu o înclinare a capului. Chipul lui Goebbels, până
atunci de o imobilitate impenetrabilă, s-a destins.
— Unchiul dumitale, Erwin? Nu ştiam. Mă bucur foarte mult. S-a
întors spre mine: Herr General, trimit îndată maşina după Trudi. O
blondă afriolantă, care şi-a vopsit părul în negru spre a avea o
înfăţişare mai exotică. Să fim trei cu trele.
— Mă iertaţi, Herr Reichsminister, dar n-am să pot rămâne…
— Pardon! a ridicat el mâna. Nu admit să plecaţi. Unchiul lui
Erwin este prietenul meu.
— Sunteţi prea bun, dar…
— De ce? a insistat el, ridicând mefistofelic sprânceana dreaptă
într-un fel de accent grav. V-a indispus sosirea mea? Atunci plec!
Am zâmbit conciliant. Nu trebuia să-l indispun tocmai acum, când
voiam să-l folosesc spre a-l găsi pe Uwe.
— Nu interpretaţi greşit reticenţele mele…
— Să nu-mi spuneţi că plecaţi la o conferinţă militară nocturnă.
Cu tot respectul ce vi-l port, n-am să vă cred.
— Eu nu vreau să tulbur cu prezenţa mea mica şi nevinovata
dumneavoastră petrecere. Sunt prea bătrân, Herr Reichsminister.
— Câţi ani aveţi, dacă nu sunt indiscret, Herr General?
— Cincizeci şi patru, Herr Reichsminister.
— Ne despart abia şase ani, Herr General. Dar nu anii contează.
Inima noastră rămâne tânără!… Veşnic tânără!… S-a întors spre
Klement: Spune-i şoferului să alerge după Trudi. Să o scoată de unde
va şti.
— Am înţeles. Herr Reichsminister.
Valetul a dispărut prompt.

— 444 —
 — În vreme ce Klement pregăteşte un mic supeu pentru şase
persoane, să trecem în salon şi să ne delectăm cu un whisky, zise
Erwin.
— De acord! a declarat Goebbels. Ah, de ce nu sunt englezii tot
atât de buni ca şi whisky-ul lor?! Mitzi, Fritzi, duceţi-vă sus şi faceţi-
vă frumoase. Să mergem dincolo, meine Herren!
Am vrut să plec, dar Erwin mi-a schiţat un semn imperios, să nu
mai fac mofturi. În vreme ce fetele au pornit zglobii pe scări în sus,
noi, bărbaţii, am intrat în salon. Potrivit făgăduielii sale, Erwin a scos
din dulapul-bar o sticlă de „Johny Walker”.
Goebbels s-a adâncit într-un fotoliu. Corpul plăpând, pipernicit, se
pierdea între pernele moi, îmbrăcate în brocart. Alcoolul îi colorase
obrajii palizi cu două pete roşii. Părea să fie bolnav de plămâni. Îi
analizam – fără să mă observe – capul prelung, trupul puţintel,
membrele subţiri, ca de paing. Cât era ide «departe fizicul lui
Goebbels de acel tip de nordic ideal, cântat pe toate vocile de ideologii
şi de propagandiştii partidului.
Îşi gustă băutura chihlimbarie.
— Când ne va suna ceasul, nu ne vom alege decât cu amintirea
fulgerătoare a câtorva clipe plăcute. Aroma unui vin bun,
îmbrăţişarea unei femei frumoase, satisfacţia unor succese… Aş
adăuga „efemere”. Făcu o schimă dezgustată: Toate succesele, toate
plăcerile sunt efemere. Numai amărăciunile stăruiesc… Astăzi
suntem mari şi puternici… Omenirea se cutremură când ne rosteşte
numele… Ieri am fost mărunţi, anonimi, dispreţuiţi!… Mâine?… Ce
va fi mâine? Drapele cu zvastică vor flutura pe toate edificiile din
marile capitale ale lumii… sau… vor fi călcate în picioare de
duşmani!… Ce se va alege din noi în această ultimă eventualitate? Va
mai veni Trudi la ordinul meu? Dar dumneata, Erwin, îmi vei mai
oferi ospitalitate cu generozitatea de azi?
Erwin îşi arătă brasarda cu crucea încârligată.
— Ne aflăm în aceeaşi barcă, Herr Reichsminister.
— Da şi nu, replică Goebbels, clătinând din cap. Peştii mărunţei
scapă prin ochiurile plasei pescarului. Peştii mari ajung în frigorifice.
Morga peştilor.
Îşi bău whisky-ul.
— Încă unul, te rog, Erwin.
Se uită la lichidul întemniţat în paharul de cristal.
— Ce culoare frumoasă, ce savoare, ce tărie!… Îl dai peste cap, şi…
gata! Nu mai rămâne pe fundul paharului decât puţină aromă, care

— 445 —
dispare aşa cum dispar şi amintirile legate de cei morţi… Ce
caraghioşi sunt oamenii care fug de moarte. Nu poţi scăpa de
Doamna cu Coasa, după cum nu poţi scăpa nici de chemarea
destinului. Unii încearcă să-l trişeze. Mulţi dintre cei care şi-au legat,
de pildă, soarta de ascensiunea fulgurantă a Führerului au, de la o
vreme, impresia că steaua lui a început să pălească. Vor să se
smulgă din coada stelei filante şi să se piardă prin pulberea anonimă
a Căii Lactee. Dar steaua căzătoare îi târăşte mai departe şi îi
consumă, topindu-i la temperaturi uriaşe. Dumneavoastră complotaţi
împotriva Führerului, Herr General?
L-am privit impasibil.
— Nu înţeleg întrebarea, Herr Reichsminister.
Goebbels a râs. Râsul nesigur al unui beţiv.
— Întrebarea mea nu trebuie să vă supere, Herr General, Astăzi
toată lumea complotează.
— Chiar toată lumea?
— Toată, Herr General. Toată, în afară de mine. Unii complotează
împotriva Führerului, alţii complotează împotriva şefilor ierarhici – ia
aminte, Erwin – grupuri complotează împotriva altor grupuri…
comploturi, comploturi, comploturi! Numai eu nu complotez. Poate că
nici dumneata nu complotezi, Erwin. Presupun că nici principele,
unchiul dumitale, nu complotează. După cum vezi, declin verbul „a
complota”… Este uimitoare frecvenţa cu care acest cuvânt este rostit
în zilele noastre… Şi-a proptit bărbia în piept: Führer!… Complot!…
Cuvinte care se întretaie, aşa cum stelele intră în conjuncţie… A oftat
adânc: Şi ce om mare este Führerul!… Geniu!… Instrumentul spontan
al unui destin divin. În faţa lui mă simt copleşit. Personalitatea lui
are atâtea faţete, încât este imposibil să îl descrii. Prietenos, bun şi
milos ca un copil; viclean, inteligent şi abil ca o pisică; tunător,
superb şi uriaş ca un leu… Când vorbeşte, cuvintele sale au
rezonanţa unei profeţii… Hitler este atât de mare, încât şi natura i se
supune. Uitaţi-vă pe cer, meine Herren, şi veţi vedea că şi stelele, în
licărul lor, adoptă forma crucii încârligate. Uitaţi-vă bine!
Erwin i-a umplut din nou paharul cu whisky şi, neobservat de
Goebbels, care fixa cu priviri sumbre candelabrul cu zeci de braţe,
mi-a făcut semn cu ochiul. „Fii atent, părea să-mi spună, omul
acesta a alunecat pe panta confidenţelor. Nu i se întâmplă des.
Băutura îi dezleagă limba”.
— Cine se rupe de Hitler piere! rosti cu mânie Goebbels. Nemesis
veghează asupra Führerului şi îi pedepseşte pe trădători… Tonul i s-a

— 446 —
îndulcit brusc: Führerul!… Pentru acest om sunt gata să-mi vărs
ultima picătură de sânge, să-mi vând Diavolului sufletul şi să renunţ
la ultima speranţă într-o viaţă de apoi, calmă şi luminoasă… În jurul
nostru, Herr General, nu este decât furie şi întuneric. Sângele curge
sub cupola neagră a beznei spirituale… Va trebui să învingem spre a
se face iarăşi lumină… Fiat lux!
Îşi întinse picioarele subţiri pe covorul portocaliu, cu flori
chinezeşti, măiestrit împletite.
— Führerul a fost şi rămâne viaţa mea. Pentru el şi pentru
înălţarea lui nu m-am dat înapoi de la nici un efort. În modestul meu
domeniu de activitate…
— Modest? Aţi făcut din propagandă unul dintre cele mai
puternice instrumente de luptă, a intervenit curtenitor Erwin.
Goebbels se uita la pocalul de cristal din mâna sa, aşa cum se
uitau odinioară ghicitoarele în globurile lor de sticlă, căutând
răspuns la întrebările puse viitorului.
— Propaganda are legi aspre! Dacă vrei să obţii rezultate, să nu ţii
seamă de protestul scrupulelor… Să faci din alb negru şi din negru
alb. Adversarilor să le negi calităţile şi să le priveşti prin lupă
defectele. Să-i ataci fără milă, să le cauţi punctul slab, să-ţi ascuţi cu
grijă lancea şi să o înfigi acolo unde cuirasa e mai slabă. Şi-a
îndreptat privirile spre Erwin: Poate că într-o zi ai să-mi iei locul,
Erwin.
Acesta făcu o schimă protestatară.
— Nu mi-a trecut niciodată prin minte să vă iau locul.
Goebbels a schiţat un gest obosit, ca şi când ar fi vrut să-i închidă
gura.
— Când eram în opoziţie, a continuat Goebbels, am profitat din
plin de libertatea de necrezut acordată presei de Republica de la
Weimar. Am luptat împotriva democraţiei cu propriile ei arme.
Bineînţeles, după ce am cucerit puterea, am schimbat modul de
lucru. Nu am mai îngăduit opoziţiei să-şi facă de cap. Aplicarea forţei
a devenit un mijloc perfect de guvernare.
A pus paharul pe măsuţa joasă din apropierea sa, a izbit palmele
de braţele fotoliului şi s-a ridicat în picioare.
— De ce vă plictisesc cu teoriile acestea? După cum nu se va mai
naşte un al doilea Hitler, nu se va mai reedita nici fenomenul
Goebbels. Nimeni nu mă va egala…
A făcut câţiva paşi spre a-şi dezmorţi picioarele.
— Mi s-a lăsat alcoolul în tălpi, zise. Le simt atât de grele, de parcă

— 447 —
aş purta un costum de scafandru…
S-a oprit în faţa lui Erwin. Nepotul meu era foarte înalt, aşa că
Goebbels îl privea de jos în sus.
— Ciudat! Cât sunt de mic pe lângă dumneata, Erwin! Cu toate
acestea, eu te-am salvat de la moarte. Ştii că anul trecut te pândea
lagărul? Ca şi pe principele von Hesse şi compania. Dar te-am
scăpat. Pentru cât timp?… Cine ştie?… Poate că ţi-am amânat numai
sfârşitul. Noi, germanii, am ars toate punţile. Nu ne mai putem
întoarce şi nici nu vrem să o facem. Am ajuns la extrema limită şi
suntem hotărâţi să înfruntăm toate vicisitudinile. A râs: Unde sunt
damele, Erwin? Ne lasă cam mult să le aşteptăm.
Îşi turnă singur alcool în paharul de cristal.
— O să vă faceţi o idee proastă despre mine, Herr General. Eu,
Goebbels, tată de familie model, mă bălăcesc printre prostituate…
Am să vă explic. Este o măsură de igienă sexuală. Compania
permanentă şi exclusivă a soţiei îţi atrofiază organele, îţi scade
apetitul sexual. Variaţia amoroasă te menţine în formă. Principiul
este verificat..
Cele două tinere coborau la braţ pe scara acoperită cu covoare.
— Ce făpturi fermecătoare! exclamă Goebbels. Pe care o vrei,
Erwin?
— Alegerea o faceţi dumneavoastră, Herr Reichsminister.
Goebbels îmi aruncă o privire tulbure.
— Vă încredinţez dumneavoastră mărul lui Paris. Alegeţi!
— Aştept pe Trudi, Herr Reichsminister.
Ministrul propagandei Führerului ridică din umeri.
— Cum vă este voia.
Mitzi şi Fritzi se opriseră în dreptul său. Îşi arătau perlele dinţilor
într-un râs fermecător. Privirile lui Goebbels coborâră asupra sânilor
rotunzi, dezgoliţi pe jumătate de decolteul generos.
— Hesperidele nu se puteau lăuda cu fructe mai delicioase, vorbi
el.
Le cuprinse cu câte un braţ pe după mijloc. Fetele chicoteau
încântate. Una îşi vârî degetele manicurate în părul lui rar şi
unsuros, gâdilându-l cu voluptate.
— Cine merge cu mine până sus? întrebă el gutural.
— Luaţi-le pe amândouă, Herr Reichsminister, propuse Erwin. Să
nu vă obosească greutatea alegerii.
Goebbels înclină capul satisfăcut de soluţia care i se oferise.
— Ai dreptate, Erwin. Eşti un tânăr plin de resurse. Mă iertaţi,

— 448 —
Herr General! Haidem sus, fetelor!
Se îndreptă spre capul scării, strângându-le de mijloc. Semăna cu
un vas, încadrat de două braţe mult mai înalte decât el. Au urcat
scările şi au intrat într-o cameră de la etaj. După ce am auzit uşa
închizându-se în urma lor, m-am întors spre Erwin.
— Instructivă întâlnire. Nu mi-a dat însă timp să-i vorbesc despre
Uwe.
— Mă ocup eu de chestiunea aceasta, Onkel Eugen. Nici o grijă.
— Atunci, plec. Pe Trudi ţi-o cedez.
A zâmbit.
— Mulţumesc. Nu te refuz. Poate că ne trăim ultimele zile… Să le
înfrumuseţăm pe cât ne stă în putinţă…
I-am întins mâna.
Erwin m-a condus până în curte. M-am urcat în maşină, i-am mai
făcut o dată semn cu mâna, apoi Hans a pus motorul în mişcare.
Când ieşeam în stradă, ne-am încrucişat cu Horsch-ul lui Goebbels,
care o aducea pe Trudi…

În cursul zilelor următoare am făcut un turneu prin câteva oraşe

bombardate din vest şi am inspectat unităţile de apărare ale
teritoriului. Înapoiat la Berlin, am convocat pe generalul Korten, şeful
Statului-Major al Aerului, şi pe generalul Stumpff, comandantul lui
Luftflotte Reidi. Misiunea lui Stumpff – apărarea aeriană şi
antiaeriană a Germaniei – se dovedise extrem de dificilă. Pentru a
face faţă atacurilor non-stop ale bombardierelor anglo-americane,
flota lui aeriană fusese întărită cu două Gruppen de aparate de
vânătoare J.G. 3 Udet, transferate din Rusia în Germania, precum şi
cu majoritatea avioanelor de luptă J.G. 11, J.G. 27 şi J.G. 53, luate de
pe fronturile din Rusia, din Italia şi din Balcani. Cele şapte
Jagddivisionen, de sub comanda lui Stumpff. Fuseseră regrupate în
două Jagdkorps, ceea ce, în concepţia Statului-Major al Aerului,
trebuia să ducă la o reechilibrare a forţelor de apărare aeriene, atât
pe plan tactic, cât şi strategic. În sfârşit, în martie ’944, se înfiinţase
un Jaegerstab. Menit să impulsioneze şi să sporească producţia
avioanelor de luptă de toate tipurile la peste 5 000 de aparate pe
lună. În ciuda atacurilor neîntrerupte executate de bombardierele
anglo-americane, Speer reuşise un adevărat tur de forţă, realizând în
’944, la avioanele de luptă cu un singur motor, o creştere a producţiei
de 300 la sută faţă de ’943, iar la aparatele cu două motoare, o
creştere de 50 la sută, în acelaşi interval de timp. Comandamentul

— 449 —
Luftwaffe îşi punea mari speranţe în noul avion cu reacţie
Messerschmidt Me. 262, destinat să revoluţioneze războiul aerian. În
martie şi în aprilie ’944, primele 13 avioane Me. 262 fuseseră puse la
dispoziţia Armatei aerului pentru experimentare şi instrucţie.
Generalul Galland, care făcuse un zbor de încercare pe bordul
acestui aparat, mi-a vorbit cu entuziasm despre calităţile lui
extraordinare. Mi-am propus să-i verific personal performanţele.
Dacă ţinem seama şi de progresele realizate de uzinele constructoare
de rachete V. 2 la Penemünde, perspectivele păreau încurajatoare.
Păreau numai, fiindcă în primele luni ale lui ’944 a intervenit un
fapt care a răsturnat toate planurile Comandamentului Luftwaffe şi a
periclitat continuarea intensivă a producţiei de război. Până în iarna
’343-’944, bombardierele anglo-americane sufereau mari pierderi în
cursul raidurilor asupra Reichului. Faptul era explicabil.
Bombardierele aveau o rază mare de acţiune, în vreme ce avioanele
de luptă, care ar fi trebuit să le escorteze, nu aveau aceleaşi
posibilităţi. Bombardierele, lipsite de protecţia unor aparate de
vânătoare. Erau hărţuite în cursul misiunilor de bombardament, de
aviaţia de luptă germană, care le provoca mari pierderi. Acestea se
ridicau uneori până la 15 la sută din totalul aparatelor care survolau
Germania. În februarie ’944 şi-au făcut apariţia aparatele de luptă
americane, cu mare rază de acţiune. Bombardierele lor veneau acum
însoţite de o escortă puternică. Deveniseră în mod practic
invulnerabile. Dacă se mai ţine seama şi de faptul că numai în 1943
americanii îşi propuseseră să-şi sporească flota aeriană cu 107 000
avioane, pe care de altfel le-au şi realizat în proporţie de 87 la sută,
se poate lesne deduce disperarea Comandamentului Luftwaffe faţă de
o întorsătură care schimba catastrofal raportul de forţe existente.
Generalii Korten şi Stumpff erau copleşiţi de şirul de adversităţi
care se abăteau asupra Germaniei.
O nenorocire nu vine niciodată singură. În Rusia, deplasarea
frontului spre vest făcea ca bombardierele He. 111, cu rază medie de
acţiune, să nu mai poată atinge centrele de comunicaţii şi industriale
ruseşti, aflate la o depărtare prea mare faţă de bazele noastre de
plecare. Bombardierele He. 117, care aveau o rază de acţiune
superioară celor He. 111, prezentau defecte de fabricaţie care le
făceau improprii unui serviciu îndelungat. Pe de altă parte, atacurile
aeriene anglo-americane asupra regiunii petrolifere Ploieşti au silit
Comandamentul Luftwaffe să deplaseze toate unităţile sale aeriene de
luptă din Polonia în România. În Italia abia dacă mai păstram în acea

— 450 —
epocă 370 de avioane.
În sfârşit, Comandamentul Luftwaffe mai avea o sarcină grea:
apărarea fabricilor de carburant sintetic din Silezia, de la Politz,
Leuna şi Brux. În cazul pierderii regiunilor petrolifere româneşti,
carburantul sintetic ar fi rămas ultima noastră resursă.
Göring îmi dăduse puteri depline, cerându-mi în schimb să salvez
o situaţie deznădăjduită. Ce soluţii trebuia să aplic? Să aduc avioane
din Franţa? Exclus! În ciuda raportului meu negativ, Hitler ordonase
transferarea în Germania a unui număr apreciabil de aparate de
luptă. Din Italia nu mai aveam ce lua. Din Rusia, de asemenea.
Fabricarea de avioane într-un ritm crescând ar fi ameliorat eventual
situaţia. Dar şi aici intervenea o dificultate. Lipsa de cadre.
Pierduserăm un mare număr de piloţi experimentaţi. Tinerii aviatori
trimişi în diverse misiuni de luptă, după o instrucţie insuficientă,
erau doborâţi încă de la primul contact cu inamicul. Germania, după
cinci ani de război, nu mai putea dispune de resursele umane
inepuizabile ale Statelor Unite şi ale Rusiei. Şi lipsa de combustibil ne
crea serioase dificultăţi.
Intrasem într-un cerc vicios. Comandamentul Luftwaffe cerea lui
Speer avioane, fără de care apărarea centrelor industriale devenea
imposibilă, iar Speer riposta că nu le poate fabrica dacă uzinele sale
continuă să fie bombardate.
Cu paleative era greu să remediez situaţia. Singura soluţie ar fi
fost folosirea masivă a pulso-reactoarelor V. 1 şi a rachetelor V. 2,
care ar fi obligat pe anglo-americani să treacă în defensivă. Dar până
atunci trebuiau luate măsuri imediate.
Am convocat Comitetul de dezvoltare a forţelor aeriene, a cărui
conducere intra în atribuţiile Feldmarschallului Milch. Întrucât Milch
se afla pe Frontul de Est, preşedinţia conferinţei îmi revenea de drept.
Erau de faţă generalii Korten şi Stumpff, reprezentanţii Ministerului
Aerului, ai Ministerului Economiei de Război şi conducătorii fabricilor
de avioane.
Încă de la primele replici participanţii la conferinţă s-au împărţit în
două tabere. De o parte, partizanii priorităţii absolute a avioanelor de
bombardament, de alta, susţinătorii priorităţii avionului de
vânătoare. Discuţia nu avea numai interes academic. Erau în joc
două concepţii strategice. Concepţia ofensivei cu orice preţ, care
vedea în avionul de bombardament un instrument de represalii, în
opoziţie cu concepţia defensivei aeriene, care urmărea în primul rând
zăgăzuirea incursiunilor aeriene inamice, prin folosirea masivă a

— 451 —
avioanelor de vânătoare. Abia în faza a doua se preconiza trecerea la
contraofensivă. Hitler, care nu privise acest război decât prin prisma
politicii de prestigiu, adoptase prima variantă, care i-ar fi permis să
răspundă la bombardarea Germaniei printr-o bombardare a Angliei.
Feldmarschallul Milch, gata oricând să-i cânte în strună, pleda în
sprijinul aceleiaşi concepţii. De cealaltă parte a baricadei se
plasaseră, în trecut, generalii Udet, Jeschonnek şi Galland, precum şi
inginerii Heinckel şi Messerschmidt. Bizuindu-se şi pe sprijinul meu,
Messerschmidt rezistase presiunilor lui Milch, lucrând pe cont
propriu la desăvârşirea avionului cu reacţie, care, potrivit opiniei
noastre, trebuia să facă ravagii printre bombardierele inamice. Göring
împărtăşea ideile taberei noastre, dar nu îndrăznea să se opună lui
Hitler. La fiecare şedinţă a comitetului, Milch izbise cu pumnul în
masă, impunându-şi cu autoritatea gradului său punctul de vedere.
De data aceasta am luat taurul de coarne. Anulând linia trasată de
Milch, am cerut lui Messerschmidt să treacă la producţia masivă de
aparate Me. 262 cu reacţie.
Korten şi Stumpff mă priveau cu spaimă. Că dădeam dispoziţii
care se băteau cap în cap cu ale lui Milch, nu i-ar fi impresionat
peste măsură. Atributele mele erau egale cu ale lui Milch, aşa că
puteam să adopt un punct de vedere contrar. Grav era însă faptul că
în spatele lui Milch se afla Hitler. Aceasta nu mi se putea ierta.
Generalii Udet şi Jeschonnek, căzuţi în dizgraţia Führerului, pentru
că nu-i împărtăşiseră opiniile, ieşiseră elegant din scenă,
sinucigându-se. Eu nu aveam de gând să ajung la această
extremitate. Eram hotărât să-mi îndeplinesc până la sfârşit datoria
faţă de Germania.
Când a aflat rezultatul dezbaterilor comitetului, Göring s-a făcut
pământiu. M-a chemat la Karinhall, să mă lămurească.
— Mă puneţi în conflict cu Führerul, principe, mi-a reproşat cu
tristeţe.
— Îmi asum răspunderea hotărârilor luate, Herr Reichsmarschall.
— Ştiu că nu mă veţi lăsa descoperit, dar nu acesta este
esenţialul. Nu cunoaşteţi preferinţa Führerului pentru avionul de
bombardament?
— A sosit timpul, Herr Reichsmarschall, să-i arătăm Führerului că
există totuşi probleme pe care nu le-a pătruns temeinic.
Göring a făcut o mutră alarmată şi a ridicat mâinile ca şi când ar fi
vrut să se apere de o vedenie.
— Glumiţi, principe!

— 452 —
 — Nu glumesc deloc, Herr Reichsmarschall. Suntem în ceasul al
doisprezecelea. Orice fantezie devine extrem de costisitoare. Iar
consecinţele le plăteşte Germania.
Eram conştient de riscurile pe care mi le asumam vorbind cu atâta
brutalitate. Ajunsesem însă la marginea răbdării. Germania suferise
destul.
— Eu mă spăl pe mâini, principe, a grăit Göring, cu glas scăzut.
Cred că în realitate îi convenea atitudinea mea. Îşi găsea în mine
un paratrăsnet, care polariza furiile lui Hitler.
— Când va auzi ce hotărâre aţi luat, va face un scandal monstru,
m-a prevenit. Ştiţi cum a reacţionat Führerul la una din ultimele
conferinţe de la O.K.W., când Milch i-a spus că primele avioane Me.
262 vor fi echipate experimental pentru misiuni de vânătoare?… L-a
acuzat de insubordonare, de sabotaj şi de neexecutarea ordinelor.
Milch nu avea nici o vină, principe. Messerschmidt făcuse pocinogul.
Principe, vă atrag atenţia prieteneşte. Vă primejduiţi bastonul de
mareşal, care aşteaptă să vă fie înmânat…
În dimineaţa următoare am experimentat personal avionul cu
reacţie Me. 262. Pe care Galland mi-l lăudase cu atâta entuziasm.
Câţiva ofiţeri de stat-major m-au prevenit politicos că mă expun unei
primejdii inutile. Me. 262 nu fusese încă pus la punct. Persoana mea
era necesară ţării.
I-am privit cu ironie. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu flatat. Cei
care se întrec în măguliri îşi bat în general joc de cei pe care-i ridică
în slăvi.
Eram pe aerodromul de încercare Lechfeld, de lângă fabrica din
Augsburg. Am ales unul din cele patru avioane cu reacţie aliniate în
vederea încercării. Inginerul Messerschmidt ţinuse să fie de faţă. Era
mândru de opera sa. Îl îngrijora însă gândul că un general de armată
avea să-i piloteze avionul. Un accident ar fi provocat comentarii şi
critici aspre. Pe de altă parte, un zbor încheiat în condiţii bune şi
apreciat elogios ar fi stârnit evident mai multă vâlvă decât dacă ar fi
fost făcut de un simplu pilot de încercare.
Nu mi-e ruşine să mărturisesc că eram emoţionat. O emoţie care
nu se datora unui simţământ de teamă, ci extazului pe care-l
încercam în faţa acestui aparat menit – cred eu – să facă epocă în
istoria aviaţiei. Me. 262 avea o formă ciudată. Lipsa elicei, cu care
eram obişnuiţi cu toţii, mi-a strecurat la început un sentiment de
neîncredere. Elicea devenise în concepţia noastră un element
indispensabil zborului. Un avion fără elice părea un corp omenesc

— 453 —
fără suflet. Cele două nacele plasate sub aripi adăposteau
reactoarele. Galland îmi spusese că inginerii nu fuseseră în stare să-i
spună câţi cai putere dezvoltau aceste reactoare.
Un pilot de încercare a executat un zbor demonstrativ, care m-a
încântat, iar după ce a refăcut plinul de carburant mi-a oferit locul
său. Von Geist – care sosise între timp la Berlin – mă privea perplex.
Se întreba desigur dacă la vârsta mea voi fi în stare să suport o
asemenea încercare. În sinea mea am râs de temerile lui, fiindcă în
clipa aceea nu mă simţeam deloc bătrân. Este fantastic stimulentul
pe care ţi-l oferă o experienţă nouă, riscurile unui zbor pe un aparat
încă necunoscut, privirile oamenilor aţintite cu uimire sau
neîncredere asupra ta. În clipele acelea întinerisem cu treizeci de ani.
Este reconfortant să ştii că eşti capabil să mai încerci asemenea
emoţii juvenile.
M-am căţărat în carlingă. M-am instalat bine pe banchetă, apoi m-
am avântat în marea aventură. Goneam pe un runway de circa
cincizeci de metri lăţime. Spaţiu suficient, dar care, la viteza de 140
de kilometri pe oră, pe care am atins-o în câteva clipe, mi-a părut
oarecum strâmt. La 220 de kilometri pe oră, avionul s-a desprins de
sol. Era şi timpul. Runwayul se termina. Me. 262 era un aparat
remarcabil. Câştiga înălţime cu o uşurinţă uluitoare. Trăiam o
exaltare indescriptibilă. Pe măsură ce mă îndepărtam de sol şi aerul
rarefiat opunea o rezistenţă mai mică, viteza avionului creştea într-
un ritm care mi-a trezit admiraţia. Un astfel de aparat era destinat să
facă ravagii printre zburătorii anglo-americani. În linie dreaptă am
atins 900 de kilometri pe oră, ceea ce reprezenta un avans de cel
puţin 180 de kilometri pe oră faţă de cel mai rapid avion cu elice. În
asemenea condiţiuni, lupta aeriană devenea o joacă. Me. 262 şi V-
urile 1 şi 2 ne acordau o superioritate aeriană care ne permitea să
întrezărim posibilitatea încheierii unei păci onorabile. Dacă
bineînţeles vom avea timpul să le producem în masă. Din nenorocire,
timpul lupta împotriva noastră. Înaintarea inexorabilă a ruşilor pe
Frontul de Est ne plasa în faţa unor probleme insolubile. Mult
temuta debarcare în Vest ne-ar fi complicat considerabil situaţia.
Rămânea de văzut dacă Speer va reuşi să iasă învingător din această
întrecere cu timpul.
Zborul pe Me. 262 mi-a întărit convingerea că acest avion, echipat
pentru misiuni de luptă, va izbuti în scurtă vreme să pună stavilă
incursiunilor aeriene anglo-americane deasupra Germaniei.
Am zburat aproape douăzeci de minute. Eram încântat, Generalul

— 454 —
Galland avusese dreptate. Trepidaţiile motorului dispăruseră cu
desăvârşire. Nici zgomotul asurzitor al elicei nu se mai auzea. Te
însoţea în permanenţă un fel de şuierat, ca şi când ai fi sfâşiat o
imensă draperie de mătase.
Am aterizat fără să întâmpin dificultăţi. Inginerul Messerschmidt
mă aştepta pe aerodrom. L-am felicitat cu multă căldură.
— Me. 262 reprezintă o izbândă nu numai pentru dumneavoastră,
ci şi pentru spiritul german.
Inginerului Messerschmidt îi râdeau ochii.
— Vă mulţumesc, a replicat cu modestie. N-am făcut însă decât să
aplic şi să perfecţionez principiul inginerului Coandă. Lui trebuie să-i
mulţumesc, în primul rând. Fără Coandă, această realizare n-ar fi
fost posibilă. Culmea este că inginerul acesta – român de origine –
lucrează actualmente în Anglia. Omagiile noastre ar trebui trimise pe
calea aerului la Londra.
Am izbucnit în râs.
— Englezii ar avea toate motivele să se învineţească de invidie,
fiindcă i-am depăşit, folosind o invenţie pe care ei au avut-o la
dispoziţie cu mult înaintea noastră. La ora aceasta, experimentează şi
ei, poate, motorul cu reacţie. Dumneavoastră aveţi însă meritul de a
fi fost primul care a aplicat cu succes acest principiu pe avioanele de
luptă.
În ziua aceea am avut o lungă convorbire telefonică. Am lăudat lui
Göring performanţele lui Me. 262 şi rezultatele pe care aşteptam să le
obţină.
— Trebuie să vă dau o veste tristă, Herr General, a replicat
posomorât. Acum o jumătate de oră m-a chemat la telefon Führerul.
Era informat de hotărârea luată în cadrul comitetului şi o dezaproba.
Au avut grijă să-l monteze duşmanii dumneavoastră. Führerul mi-a
ordonat să punem accentul pe producţia avioanelor de
bombardament şi ca atare să echipăm Me. 262 pentru misiuni de
bombardament.
Am avut senzaţia că mi se toarnă în cap o găleată cu apă. O trezire
penibilă dintr-un vis frumos.
— Herr Reichsmarschall, sunt gata să suport consecinţele. Vă ţin
demisia mea la dispoziţie.
— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, principe! Führerul cunoaşte
spiritul dumneavoastră de independenţă. Asta nu înseamnă că nu vă
respectă ca om şi ca soldat. Este însă convins că va reuşi să vă
câştige de partea sa.

— 455 —
 — Mă îndoiesc, Herr Reichsmarschall. Sunt prea realist ca să
accept compromisuri, mai ales în situaţia grea în care ne aflăm.
La celălalt capăt al firului, Göring a tuşit încurcat. Ştia că toate
convorbirile telefonice erau interceptate. Chiar şi cele oficiale.
Atitudinea mea de frondă era arhicunoscută. Führerul mă reţinea în
funcţie. De ce? Nu ştiu. Poate că avea nevoie de colaboratori care să-l
contrazică. Nu e plăcut să întâlneşti în orice ocazie numai spinări
plecate. În caz de insuccese, nu ai pe cine să-ţi verşi mânia şi să
arunci răspunderile.
— V-aş ruga să treceţi în seara aceasta pe la Karinhall. Vă aştept
neapărat. Auf Wiedersehen!
Convorbirea telefonică mi-a lăsat un gust amar. Nici în preajma
finalului piesei Hitler nu voia să renunţe la politica sa de prestigiu.
Pentru a se răzbuna, bombardând teritoriul britanic, expunea cu
bună-ştiinţă oraşele germane bombardamentelor continue ale
aliaţilor. Hitler refuza să accepte un adevăr elementar: Germania nu
se mai bătea pentru prestigiu, ci pentru existenţă.
După convorbirea cu Göring, l-am chemat la telefon pe Erwin. Mi-
a spus că nu aflase încă nimic în legătură cu Uwe, dar că în curând
spera să obţină veşti. Goebbels ceruse personal prefectului de poliţie,
von Helldorf, să se ocupe de acest caz.
Seara m-am înfăţişat la Karinhall. Göring m-a primit cu
amabilitatea lui de totdeauna. Am desluşit în ochii lui un fel de
compătimire pe care o resimţi faţă de prietenii grav bolnavi, când îi
vizitezi într-o cameră de spital. Mă credea probabil doborât de
dizgraţia care nu se materializase încă. Dar care mă ameninţa într-un
viitor apropiat. Părea să-mi spună:., Am făcut tot ce am putut pentru
dumneavoastră, principe, dar de la o vreme depăşiţi măsura”.
Göring m-a poftit în cabinetul său de lucru.
— Va trebui să plecaţi urgent la Bucureşti, principe.
Am înţeles. Eram – cum se spune – eliberat de sarcinile care mi se
încredinţaseră în legătură cu apărarea teritoriului Germaniei.
Feldmarschallul Milch avea să se înapoieze de pe Frontul de Est spre
a relua prezidenţia comitetului. Milch era mai comod decât mine.
— Să nu consideraţi acest lucru drept un vot de blam, a adăugat
Göring. Sunteţi trimis la Bucureşti cu o misiune specială. Să explicaţi
lui Antonescu – în mod diplomatic – că pentru moment nu mai avem
posibilitatea să trimitem trupe noi în România. Am întărit forţele
noastre aeriene de la Ploieşti cu avioane de luptă luate din Polonia.
Mai mult nu putem face. Făgăduiţi-i un sprijin militar substanţial în

— 456 —
viitor. Făgăduielile, principe, nu costă nimic. Dacă situaţia noastră
militară se va ameliora, făgăduielile dumneavoastră se vor
materializa. Dacă nu… Dumnezeu cu mila! Solicitaţi totodată o
sporire a cotelor de carburant. Lipsa de carburant se face tot mai
simţită. Fabricăm mii de avioane, dar nu le putem ridica de la sol din
cauza lipsei de benzină. Am redus la strictul necesar misiunile
aeriene. După cum vedeţi, pe umerii dumneavoastră apasă o grea
sarcină. De succesul acestei misiuni depinde bastonul
dumneavoastră de mareşal.
Argumentul din urmă m-a lăsat rece. Göring îl folosea cu o
frecvenţă care dovedea marea lui slăbiciune pentru fleacuri.
De la Karinhall m-am înapoiat direct la hotel. Am comunicat lui
von Geist că a doua zi de dimineaţă vom pleca la Bucureşti pe calea
aerului, întrucât misiunea mea la Berlin încetase. A suspinat uşor,
dar nu a făcut comentarii. Se aşteptase la acest lucru. Am poruncit
lui Helmuth, ordonanţa, să facă bagajele. M-am retras apoi în
salonaşul apartamentului meu, dând poruncă să nu fiu deranjat. M-
am aşezat pe un fotoliu şi am desfăcut o carte: Avant le Grand Silence
de Maurice Maeterlinck.
Nu mă puteam concentra asupra lecturii. Atâtea lucruri mi se
învălmăşeau în minte, încât am închis cartea. Zbârnâitul telefonului
m-a făcut să tresar.
— Vorbiţi cu înaltul Comandament al Armatei, a rostit telefonista.
Peste câteva clipe am recunoscut glasul lui Keitel. După formulele
de rigoare, a intrat în subiect:
— Sunt informat că înaintea plecării dumneavoastră la Bucureşti,
Reichsmarschallul Göring v-a făcut unele recomandaţii. Din înalt
ordin vă rog să adăugaţi la sarcinile încredinţate un punct de o
importanţă primordială. Încercaţi să obţineţi din partea lui
Antonescu. Proclamarea mobilizării totale a României. România
dispune încă de resurse umane neutilizate. Din studiile noastre
reiese că ar putea mobiliza uşor încă un milion de oameni. Pentru
început, cinci sute de mii ne-ar fi de un real folos. Vă urez succes
deplin. Să mă ţineţi la curent cu mersul negocierilor. V-am
încredinţat această misiune peste capul lui von Killinger.
— Voi face tot posibilul, Herr Feldmarschall.
— Bun. Gândiţi-vă, Herr General, că de succesul tratativelor
dumneavoastră depinde aripa sudică a Frontului de Est.
Am închis telefonul. Oamenii aceştia de la O.K.W. erau pur şi
simplu nebuni. Ce motive ar fi avut Antonescu să ordone mobilizarea

— 457 —
totală? De frica ruşilor? Alături de ruşi se aflau francezii, americanii,
englezii, de care o mare parte din opinia publică românească se
simţea foarte ataşată.
În vreme ce îmi prefiram gândurile, telefonul a sunat din nou. Cine
putea să mă mai cheme la ora aceasta târzie? Am ridicat iarăşi
receptorul.
— Alo!
— Principele von Altenburg-Delmond, vă rog.
— Eu sunt la aparat. Cine întreabă?
— Te salut, Onkel Eugen. Aici Erwin. N-ai vrea să treci pe la mine?
Dacă eşti obosit, vin eu la dumneata.
— Ai vreo veste de la Uwe?
— Nu veşti… Mai degrabă presupuneri…
Glasul lui păstra un ton liniştit. Am desluşit însă sub această
mască fonică o tulburare care mi-a vârât un cuţit în inimă.
— În zece minute sunt la tine, Erwin. De unde vorbeşti?
— De acasă. Vasăzică, te aştept.
Am încheiat convorbirea. Am telefonat la garaj, ordonând lui Hans
să vină imediat cu maşina.
Nu ştiu când am ajuns la locuinţa lui Erwin. M-a primit în
bibliotecă. Purta un costum civil bleumarin şi o cravată în acelaşi
ton, împodobită cu o perlă albă. Amănuntele acestea mi s-au întipărit
în minte fără nici un fel de justificare.
— Onkel Eugen, sa nu-ţi pierzi curajul. N-am reuşit să aflăm nimic
despre Uwe, dar se pare că am dat de urmele locotenentului Busch.
A scos din buzunar un carnet de identitate. Cerneala mânjise foile,
dar literele de tipar şi fotografia se desluşeau bine. Carnetul era
uscat, dar coperţile se scorojiseră, ca şi când ar fi stat în apă. M-am
uitat la fotografie. L-am recunoscut pe Busch.
— Unde aţi găsit-o?
Erwin m-a privit cu gravitate.
— Eşti sigur, Onkel Eugen, că ofiţerul din fotografie este
aghiotantul dumitale? Uită-te bine!
— Sunt absolut sigur, Erwin. Unde aţi găsit carnetul?
Nepotul meu a suspinat. Îl priveam cu încordare.
— În buzunarul cadavrului unui ofiţer tânăr, scos din subsolul
inundat al unui bloc lovit de bombe.
Enervarea îmi încrâncenase pielea.
— Busch? Într-un subsol inundat? Unde? Aici la Berlin? Ce să
caute Busch într-un subsol?

— 458 —
 — Clădirea, mi-a explicat Erwin, se află aproape de gară. Ar fi o
explicaţie. Spuneai că Busch venea din Prusia şi se afla în drum spre
München. Între două trenuri, s-a oprit în Berlin. În vreme ce se
plimba pe stradă, l-a surprins alarma. A intrat, împreună cu lumea
împanicată, în adăpostul amenajat în subsolul unei mari clădiri. În
timpul bombardamentului, clădirea a fost lovită. Dărâmăturile au
acoperit ieşirile din adăpost. Ghinionul a făcut să se spargă
conductele de apă…
Mi se încleştaseră dinţii.
— Nu se poate, am izbutit să pronunţ, cu preţul unui mare efort.
Nu se poate…
Erwin vorbise numai de Busch. Nu rostise un cuvânt despre Uwe.
A încercat să zâmbească:
— Nu am făcut decât să lansez o ipoteză.
— Şi Uwe? am întrebat.
— Nu ştiu nimic despre Uwe. Poliţia îl caută prin spitale. Poate că
între timp a ajuns la München, ori s-a întors la mătuşa lui. N-ar fi
exclus să fi plecat la Bucureşti, după dumneata.
Erwin încerca să mă îmbete cu apă de trandafiri.
— N-au găsit în subsol şi cadavrul unui copil de treisprezece ani?
Erwin a ridicat din umeri.
— S-au găsit cadavrele multor copii. Dar nici unul nu avea
semnalmentele lui Uwe.
Mi-am dat imediat seama că mă minţea. Cine se preocupase în
momentele acelea de semnalmentele lui Uwe? Era însă o minciună
filantropică. Nu puteam să-l învinovăţesc.
— Majoritatea cadavrelor erau de nerecunoscut, a explicat Erwin.
Scoase de sub dărâmături… Îţi închipui… Strivite… Desfigurate…
Am înţeles.
— Şi cadavrele, Erwin? Unde sunt cadavrele?
— Au fost atât de multe în noaptea aceea, Onkel Eugen, încât le-au
înhumat în gropi comune.
Am lăsat mâinile să-mi cadă de-a lungul corpului. O ceaţă neagră
mi se lăsase asupra ochilor. Probabil că m-am clătinat, căci Erwin m-
a prins de braţ.
— Nu vrei să stai pe canapea, Onkel Eugen?
— Nu, mulţumesc, am bâiguit.
Ceaţa se ridicase. Ar fi fost ruşinos să mă dau în spectacol,
leşinând ca o femeie.
— Un coniac, Onkel Eugen?

— 459 —
 — Mulţumesc.
Mi-a adus un pahar mare, plin pe jumătate cu coniac:
— Dă-mi altceva! am rostit, îndepărtând paharul.
Mi-a oferit un whisky sec. Am dat băutura peste cap. I-am simţit
căldura inundându-mi fiinţa. Mi s-au mai limpezit gândurile.
— Cere Münchenul, Erwin.
S-a executat. Am înţeles că îndeplinea o simplă formalitate.
Vorbise probabil cu Münchenul. A răspuns Günther. Nu! Uwe nu
sosise încă. Îl aştepta în fiecare seară cu masa pusă.
A sunat iarăşi telefonul.
— Alo! a răspuns Erwin.
Îi auzeam replicile monosilabice.
— Da! Eu! Nu?… Toate?… Da… Foarte bine!
Mi se răciseră mâinile, de parcă aş fi stat în ger.
— Continuaţi! a poruncit Erwin. Luaţi la rând toate spitalele,
clinicile, cabinetele medicale! Cercetaţi peste tot!… Da! Aştept!… Gute
Nacht! A închis telefonul: Dăm noi de Uwe, Onkel Eugen, a încercat
să mă încurajeze. Cu confuzia care domneşte acum în Berlin, nu
trebuie să te mire că toate merg de-a-ndoaselea…
Am pus paharul pe masă.
— Îţi mulţumesc, Erwin, pentru tot ce ai făcut pentru mine şi
pentru Uwe. Te las. E foarte târziu. Mâine ar trebui să plec la
Bucureşti. Dar faţă de nenorocirea aceasta, am să-mi amân plecarea
cu o zi sau două. Noapte bună, Erwin…
Când m-am văzut afară, în noapte, mi s-au umplut ochii de
lacrimi. Până atunci mă stăpânisem eroic. Nu voiam să plâng. Poate
că Uwe scăpase. Poate că zăcea rănit pe patul vreunui spital.
Carnetul de identitate al lui Busch am să-l trimit părinţilor săi. Pe
ofiţerul acesta îl aveam pe conştiinţă. Dacă nu l-aş fi trimis după
Uwe, acum ar fi fost în viaţă. S-ar fi aflat pe banchetă, aici, lângă
mine. Îi vedeam zâmbetul copilăros. Zâmbetul acesta se confunda cu
zâmbetul lui Uwe, Ce puteam să scriu părinţilor lui Busch? Că fiul
lor murise în timp ce îmi făcea un serviciu personal?
Am cutreierat în noaptea aceea spitalele. Gradul şi titlul meu îmi
deschideau toate uşile, dar nu mi-l înapoiau pe Uwe şi nici pe Busch.
Pretutindeni eram primit cu solicitudine. Câte un medic de serviciu,
istovit, cu ochii îngreunaţi de somn, mă conducea prin saloanele cu
răniţi de pe urma bombardamentelor.
În zori m-am întors la hotel. Pierdusem orice speranţă. I-am
telefonat lui Erwin şi l-am rugat să se intereseze unde au fost

— 460 —
înmormântaţi morţii găsiţi în subsolul înecat de ape. Intenţionam să-l
caut pe Uwe. Erwin mi-a spus că mă va rechema de îndată ce va
obţine informaţii mai precise.
În aşteptarea apelului său telefonic, m-am aşezat pe un fotoliu în
faţa ferestrei deschise. Mă uitam la soarele care răsărea printre
copacii îmbrăcaţi în veşmântul proaspăt al primăverii. Uwe n-are să
mai vadă nici răsăritul soarelui şi nici frunzişul verde.
A sunat telefonul. Am ridicat febril receptorul. Cu multe
menajamente, Erwin mi-a explicat că mii de victime neidentificate,
printre care şi morţii din subsolul inundat, au fost înhumaţi în gropi
comune, săpate în grabă la cimitirele din Neukoln, Mariendorf şi
Steglitz… În aceste condiţii, n-aş avea nici o şansă să dau de…
osemintele lui Uwe, în cazul că acesta – a adăugat repede Erwin – s-
ar afla printre morţii aceia, ceea ce el se îndoia foarte.
— Sunt convins, Onkel Eugen, că Uwe are să apară când ai să te
aştepţi mai puţin.
Când s-au deschis prăvăliile, am intrat în prima florărie şi am
cumpărat toate florile pe care le-am găsit. Rămăseseră puţine, căci
morţii erau mulţi, foarte mulţi, în Berlinul din primăvara lui ’944. Pe
mormintele comune din cele trei cimitire am împrăştiat toate florile…
Întâi Albert, apoi Willi şi acum Uwe. Nu-mi mai rămăsese decât
Rudi. Rudi. Pe care-l bănuiam că îşi denunţase fratele, îmi rămăsese
cel mai nevrednic dintre fiii mei…
În ziua aceea am umblat ca un năuc. În ciuda evidenţei, am
continuat să telefonez la München şi în Prusia. Ştiam că am să
primesc răspunsuri negative, dar stăruiam să fac încercări, în
speranţa absurdă că voi da de urma lui Uwe.
Nici la Berlin nu mai puteam să-mi prelungesc şederea.
Amânasem de două ori plecarea la Bucureşti. Nu trebuia să uit că mă
aflam în plin război. Riscam să fiu acuzat de insubordonare. Este
adevărat, toate aceste considerente nu mă mai impresionau ca
înainte. Dispariţia lui Uwe îmi tocise sensibilitatea.
Era într-o dimineaţă. Mergeam pe stradă fără nici o ţintă. Făcusem
o vizită contelui Helldorf, care îmi confirmase spusele lui Erwin. Toate
investigaţiile făcute de poliţie la Berlin şi prin oraşele prin care ar fi
putut să treacă Uwe nu dăduseră rezultate.
Umblam printre oameni fără să ştiu ce fac. La un moment dat am
traversat neatent o stradă. Era să mă calce un camion. M-am refugiat
pe trotuar. În clipa aceea m-am văzut oglindit în geamul unei vitrine.
Mă gârbovisem ca un bătrân de 70 de ani. Am remarcat că trecătorii

— 461 —
mă priveau cu mirare. Deprinşi cu înfăţişarea ţanţoşă a militarilor
germani, erau nedumeriţi de delăsarea mea.
Constatarea aceasta a fost ca o lovitură de bici. Nu mi-era permis
să mă mai jeluiesc. Trebuia să mă comport ca un general german.
Nenorocirile care mă doborâseră pe mine loviseră nouă familii din
zece. Lamentările erau zadarnice.
În aceeaşi zi am plecat cu trenul la Bucureşti…

Poziţia socială îţi creează o anumită viziune. Într-un fel privesc

lumea oamenii simpli şi într-alt fel o văd cei care ocupă poziţii înalte.
Războiul privit de generali şi de Feldmarschalli capătă alte valenţe.
Aspectele tactice dispar, acoperite de problemele strategice. Pentru
comandanţii grupurilor de armate, diviziile devin nişte unităţi
mijlocii, iar regimentele capătă dimensiuni minuscule. Calculul nu-l
mai faci în companii sau în batalioane, ci în divizii şi în corpuri de
armată. Această deformare profesională duce şi la o deformare
psihică. Deformarea psihică se accentuează la parveniţi, care îşi pierd
literalmente busola. Doar căderile bruşte sau nenorocirile familiale îi
readuc la realitate.
Hitler îşi închipuia că este un mare strateg. În cadrul operaţiilor pe
care le conducea din străfundul bine protejat al Bunkerului de la
Rastenburg, deplasa pe hartă diviziile şi corpurile de armată cum ai
deplasa pe o masă nişte cutii de chibrituri. Hitler se socotea
omniscient; sau cel puţin aşa îşi închipuia. Hitler uitase însă un
mare adevăr. Dezvoltarea societăţii moderne implica o tehnicizare şi o
specializare atât de extreme, încât diviziunea strictă a muncii se
impunea axiomatic… Un fagotist cu înclinări muzicale multilaterale
poate mânui cu uşurinţă un flaut, un clarinet, un saxofon, poate şi o
trompetă, dar îi este imposibil să stăpânească toate instrumentele
unei orchestre simfonice.
Hitler săvârşise încă o greşeală, care avea să-l coste scump. Se
înconjurase de o clică de partizani credincioşi, fără să ţină seama de
competenţa lor reală. La rândul lor, aceştia se înconjuraseră de
oameni de casă. Întreg aparatul de stat încăpuse pe mâna unor
indivizi aleşi pe criteriul devotamentului faţă de partidul naţional-
socialist. Cu rare excepţii, erau nişte incapabili. Spre a-şi păstra
locurile, gras retribuite, prezentau Führerului liste de realizări
spectaculoase, pe care Goebbels se grăbea să le clameze din înaltul
tribunei.
Înaintea izbucnirii războiului şi în primii ani de campanie,

— 462 —
destituise pe toţi generalii care încercaseră să-i spună adevărul. Îi
acoperise însă cu onoruri pe toţi cei care îl minţeau, spre a-i face
plăcere. Megalomania, unită cu orbirea lui fatală, îl împinsese într-o
aventură cu urmări incalculabile. Acum, în pragul dezastrului,
începuse desigur să se trezească din visurile lui. Mulţi dintre vechii
lui colaboratori căzuseră în dizgraţie. Era însă prea târziu. Sunase
ceasul al doisprezecelea.
Dacă Hitler ar fi fost înţelept, ar fi înţeles că a pierdut partida şi ar
fi suportat consecinţele. Nu îl trăgea însă nimeni la răspundere, căci
reprezenta autoritatea supremă în stat. Se agăţa cu disperare de
puterea care începea să-i scape din mâini. „Aliaţii” Axei, pe care îi
împinsese cu sila în război, dădeau semne de emancipare. Italia lui
Mussolini se năruise. Italia lui Badoglio încheiase armistiţiul cu
duşmanii Axei. România, Ungaria, Finlanda jucau în ham.
Acceptaseră tutela Germaniei atâta vreme cât o crezuseră invincibilă.
Acum erau semne că ţările respective se pregăteau să treacă în
tabăra adversă. Era o realitate pe care numai orbii nu puteau să o
vadă şi sfetnicii care-l asigurau pe Hitler de devotamentul nepieritor
al „sateliţilor”.
Plecam acum la Bucureşti. În această capitală din sud-estul
Europei, unde se juca o carte hotărâtoare pentru continuarea
războiului.
În ceea ce mă priveşte, nu refuzam să accept realitatea. Dispariţia
Elissei şi a celor doi copii ai mei – poate şi a celui de-al treilea – mă
treziseră din automatismul unei existenţe care tindea să facă şi din
mine un instrument pus în slujba ideilor demente de subjugare a
lumii profesate de Hitler şi de acoliţii lui.
Soseam la Bucureşti înarmat cu puteri depline. Cunoşteam
valoarea acestor formule goale. Dacă nu voi corespunde vederilor lui
Hitler, mi se vor ridica puterile depline, aşa cum mi se ridicaseră şi
cu prilejul ultimei mele misiuni. Nu mi se anunţase încă destituirea.
O aşteptam însă de pe o zi pe alta, în ciuda asigurărilor lui Göring şi
a simpatiei interesate ce-mi arătau Himmler şi Bormann. Mi se
oferise un târg, Reichsführerul S.S., pe de o parte, şi directorul
Cancelariei partidului, pe de alta, aşteptau să-mi definesc poziţia.
Dacă răspundeam la mâna întinsă de Himmler, îmi făceam din
Bormann un duşman de moarte. Şi viceversa.
Rezerva în care stăruiam să rămân nu mă putea servi la infinit.
Jocul de basculă din jurul persoanei Führerului era atât de
imprevizibil, reţeaua de interese atât de complicată, încât n-ar fi fost

— 463 —
imposibil ca într-o zi Himmler şi Bormann să se alieze. În ziua aceea
amândoi îşi vor aduce aminte că le-am respins avansurile şi mă vor
zdrobi. Göring, cu toată afecţiunea pe care mi-o arăta, nu ar fi fost în
stare să se lupte cu cei doi titani reuniţi.
Singurul care nu-mi ceruse niciodată nimic fusese Goebbels, Era
cred unicul personaj din partid care nu visa să-i ia locul lui Hitler…
În gară, la Praga, trenul meu a tras la peron, paralel cu o garnitură
alcătuită din vagoane de clasă, cu destinaţia Varşovia. Majoritatea
călătorilor erau militari în drum spre front. Este greu să le descriu
chipurile întunecate. Mă plimbam pe peron împreună cu von Geist.
Spectacolul soldaţilor tineri – cei mai mulţi nu ieşiseră din vârsta
adolescenţei – îmi evoca chipul copiilor mei.
Deodată von Geist m-a făcut atent.
— O figură cunoscută, Herr General.
Mi-a arătat silueta greoaie a unui S.S.-ist, care golea o sticlă cu
bere la unul din chioşcurile cu băuturi de pe peron.
— Nu-l cunoaşteţi? Grunau, şeful Gestapoului de la Bucureşti.
În clipa aceea ne-a observat şi S.S.-istul. Şi-a luat sticla de la gură,
a pus-o jenat pe tejghea şi ne-a salutat. A şovăit câteva clipe, apoi s-a
apropiat de noi.
— Heil Hitler! a ridicat mâna într-un viril salut.
Pe petliţa de la guler avea însemnele de Obersturmführer,
corespunzător gradului de locotenent în Wehrmacht.
— Bună ziua, Herr Grunau. Ce cauţi la Praga?
M-a privit posomorât.
— Cunoaşteţi cazul inginerului Haag, Herr General?
— Da. Ce-i cu el?
— Îi suport consecinţele. După plecarea dumneavoastră din
Bucureşti, a sosit de la Berlin Herr Standartenführer Ernst Gerlach,
care a deschis o anchetă din ordinul lui Herr Obergruppenführer
Kaltenbrunner.
Hm! Gerlach, la Bucureşti. Drumurile noastre se întretăiau iarăşi.
— Până la urmă, eu am ieşit ţapul ispăşitor, a continuat Grunau.
Spioana şi cu complicele ei îşi luaseră zborul, aşa că trebuia să
plătească cineva oalele sparte. M-au retrogradat, m-au transferat în
Waffen S.S. şi acum mă trimit pe front. A oftat din greu: Mă aşteptam
la alt tratament după câte am făcut pentru partid şi pentru S.S. În
locul meu a rămas Helfferich. A fornăit, apoi s-a scărpinat după
ureche: Am să-mi las oasele în Rusia.
— Nu mor toţi oamenii care merg pe front, Herr Grunau.

— 464 —
 — Se poate. Am însă presimţirile mele.
L-am privit cu dispreţ şi cu milă, apoi m-am întors spre von Geist:
— Să ne urcăm în vagon. Trebuie să plece trenul.
M-am uitat la Grunau. La obrazul lui gras şi transpirat, la petliţa
cu insigna S.S., la burta întemniţată în centura de piele.
— Te las cu bine, Herr Grunau.
— Heil Hitler! a izbit el călcâiele.
Am zâmbit. Cum l-ai mai strânge de gât şi pe Führer, Herr Grunau,
fiindcă a îndrăznit să te smulgă din puful de la Bucureşti, spre a te
trimite în linia întâi pe Frontul de Est! Evident, nu i-am spus aceste
cuvinte, dar cred că le-a intuit. M-a privit lung, cu ochii lui porcini,
atât de asemănători cu ai lui Bormann.
L-am lăsat singur în mijlocul peronului. Când trenul meu a pornit
spre Bucureşti, s-a pus în mişcare şi garnitura în care se afla
Grunau. Câteva minute, trenurile au mers paralel. Soldaţii şi S.S.-
iştii care mergeau spre Rusia se uitau cu mare jind la plăcile
indicatoare de pe vagoanele noastre, pe care scria cu litere roşii:
Berlin – Praha – Budapest – Bucureşti – Sofia.
N-aş putea să spun că Bucureştiul reprezenta încă o garnizoană
de tout repos de când războiul se mutase pe teritoriul României.
La Budapesta s-a ataşat la garnitura noastră un vagon special, cu
perdelele lăsate şi cu santinele S.S. la uşi.
— Un personaj important, zise von Geist.
Conducătorul trenului, pe care l-a interogat, n-a ştiut să-i spună
despre ce demnitar era vorba. Ne-a informat doar că trenul nostru
era precedat de o locomotivă de siguranţă, care ar sări în aer în
eventualitatea unui atentat pe calea ferată, îndreptat împotriva
trenului nostru.
— S-au luat toate măsurile de precauţie, am rostit ironic. Trebuie
să fie scumpă tare pielea personajului.
Abia după sosirea mea la Bucureşti am aflat că avusesem cinstea
să călătoresc în acelaşi tren cu excelenţa-sa Obergruppenführerul dr.
Ernst Kaltenbrunner. Herr Kaltenbrunner învăţase lecţia. Nu voia să
repete experienţa predecesorului său, Heydrich, a cărui imprudenţă îl
costase viaţa.
Vizita şefului R.S.H.A. la Bucureşti dovedea că evenimentele se
precipitau. Când personaje de o asemenea anvergură se deplasau,
însemna că se pregăteau lucruri mari. Vizita lui Himmler la
Bucureşti în noiembrie ’940 a precedat asasinarea de către legionari –
de curând instalaţi la putere – a câtorva zeci de oameni politici

— 465 —
români, care îşi manifestaseră ostilitatea faţă de Garda de Fier şi de
Germania. Deşi avusesem până atunci ocazia să cunosc spiritul
duplicitar al politicii externe duse de diplomaţia naţional-socialistă,
am rămas neplăcut impresionat de campania dezlănţuită de presa
americană, care afirma că Germania se afla în spatele acţiunii
legionarilor. Nu pot să uit un articol din Washington Evening Star,
care constata că faţă de orientarea nazistă a legionarilor, era uşor de
presupus că evenimentele din România fuseseră instigate de
germani. Presa americană aducea acuzaţii categorice: „Crimele
politice din România, executate de elementele gardiste dominate de
nazişti, dovedesc încă o dată că Hitler nu şovăie să recurgă la
asasinate, dacă acestea folosesc scopurilor sale”. Până şi posturile de
radio britanice acuzau Germania că a aprobat şi încurajat masacrul
de la închisoarea Jilava.
Dacă mai aveam unele îndoieli în ceea ce priveşte amestecul
Germaniei în această urâtă afacere, care a revoltat opinia publică
românească, ostilă prin definiţie răfuielilor sângeroase, mi-am
pierdut ultimele iluzii când colonelul Oster, din Abwehr, mi-a
înfăţişat copia unui raport confidenţial al lui von Killinger către
Ribbentrop. Raportul scotea în evidenţă sprijinul pe care unii
reprezentanţi ai Serviciului politic secret german din România
continuaseră să-l acorde legionarilor, chiar şi după ce Hitler dăduse
lui Antonescu mână liberă spre a zdrobi rebeliunea „cămăşilor verzi”.
Ţin minte că în acea epocă până şi unii membri ai Abwehrului erau
nedumeriţi de politica prolegionară a S.D.-ului, care aparent
contracara politica proantonesciană a lui Hitler. În realitate, era o
atitudine concertată. Führerul îl sprijinea oficial pe Antonescu, dar îl
păstra în rezervă pe Horia Sima, şeful Gărzii de Fier. Potrivit
obiceiului său, armata era ţinută în afara combinaţiilor politice.
Generalul Halder, încunoştinţat de criza provocată de rebeliunea din
România, îmi spunea că Hitler ordonase ca Misiunea militară
germană de la Bucureşti să nu se amestece în chestiunile de politică
internă ale ţării. La nevoie – şi numai cu aprobarea expresă a
Führerului – putea interveni în sprijinul lui Antonescu, în cazul că
acesta ar cere-o.
Datorită faptului că m-am însurat cu o româncă şi am păstrat în
cursul anilor un contact destul de strâns cu societatea românească,
am avut posibilitatea să mă familiarizez oarecum cu problemele
politice, sociale şi economice ale acestei ţări. Deşi nutresc o mare
simpatie pentru poporul român, calitatea mea de cetăţean străin îmi

— 466 —
permite să adopt o poziţie obiectivă şi îmi place să cred că nu m-am
îndepărtat nici o clipă de la această linie de conduită.
L-am întâlnit pe Kaltenbrunner la Legaţia germană. Baronul
Manfred von Killinger, care nu strălucea printr-o inteligenţă
deosebită, îşi dăduse totuşi seama că trebuia să existe o coordonare
între diferitele organe politice, economice, militare şi poliţieneşti, care
alcătuiau vastul sistem de opresiune german din România.
Diplomaţii Reichului trăiau într-o splendidă izolare, militarii erau
obligaţi să nu aibă legături decât cu O.K.W.-ul şi cu comandamentele
respective, specialiştii în problemele economice nu admiteau amestec
străin în sfera lor de activitate, iar Gestapoul şi S.D.-ul acţionau
independent de toţi ceilalţi parteneri. Ceea ce se întâmpla la
Bucureşti reprezenta, în mic, procedeele impuse de Hitler întregului
aparat de stat. Pare absurd, dar aceasta este realitatea. Speer nu a
aflat decât din emisiunile radio de intrarea armatelor germane pe
teritoriul Rusiei, cel puţin aşa susţinea el. Militarii nu erau niciodată
informaţi de mersul tratativelor diplomatice. Hitler le pretindea să fie
oricând gata de acţiune. Atât şi nimic mai mult. Goebbels nu ştia ce
se petrece în departamentul lui Himmler, Göring nu permitea
imixtiunea armatei de uscat în problemele aviaţiei de război,
Ribbentrop se împăuna cu privilegiul de a lucra direct cu Hitler şi de
a nu-i informa pe colegii din guvern asupra intenţiilor şi manevrelor
sale. Numai Hitler avea dreptul să ştie totul, să hotărască totul, să
cenzureze totul. În felul acesta – socotea el – personalitatea lui
devenea indispensabilă. Dacă s-ar fi îmbolnăvit sau ar fi pierit Hitler,
întreg aparatul de stat s-ar fi poticnit El şi numai el ţinea în mâinile
sale toate frâiele puterii.
De această împrejurare ţineam seama şi noi, conjuraţii. Moartea
neaşteptată a lui Hitler ar fi creat un haos de care voiam să profităm
spre a cuceri puterea.
La Bucureşti, von Killinger simţea neajunsurile acestei politici. În
calitatea lui de ministru plenipotenţiar şi de trimis extraordinar al
Führerului, se considera un fel de întruchipare a acestuia, un
vicerege, care ar fi fost îndreptăţit să se bucure de toate drepturile şi
puterile. Generalul Hansen îmi vorbise odată despre pretenţiile lui
von Killinger ca despre o enormitate rizibilă.
Prezenţa mea şi a lui Kaltenbrunner la Bucureşti i-au părut
probabil ministrului plenipotenţiar prielnice pentru limpezirea unei
situaţii pe care o socotea de multă vreme precară. Când am intrat în
cabinetul baronului von Killinger, i-am găsit deja acolo pe

— 467 —
Kaltenbrunner şi pe Ernst Gerlach, fratele meu vitreg. Diplomatul mi-
a făcut o primire sobră, protocolară. Nu era în apele lui. Sprâncenele
groase, apăsate de greutatea creţurilor frunţii încruntate, îi umbreau
ochii întunecaţi. Kaltenbrunner, în schimb, m-a salutat jovial. Şeful
R.S.H.A. avea o mutră de gangster în uniformă S.S. O cicatrice
adâncă îi brăzda obrazul stâng, până la colţul gurii, accentuându-i
expresia patibulară. Kaltenbrunner se mândrea cu această glorioasă
urmă a unui duel studenţesc. Cred mai degrabă că o dobândise în
cursul unei încăierări prin vreo tavernă din Viena. Kaltenbrunner era
austriac de origine, ca şi Hitler. Doctor în drept, îşi începuse cariera
juridică în calitate de avocat stagiar şi de secretar al unui avocat din
Salzburg. În ’932 s-a înscris în partidul naţional-socialist austriac. A
reuşit să se impună atât de repede, încât, un an mai târziu, s-a văzut
înscăunat comandant al lui Standarte S.S. 37. În ’934, autorităţile
austriece l-au arestat şi internat într-un lagăr de concentrare.
Eliberat după puţin timp, a fost numit şeful Diviziei a 8-a S.S. Arestat
iarăşi, trimis în judecată pentru crimă de înaltă trădare, exclus din
barou, s-a văzut condamnat la câteva luni închisoare. Pentru aceeaşi
vină, în Germania lui Hitler ar fi fost executat. Când a ieşit din
închisoare a pregătit, împreună cu Seyss-In-quart, Anschlussul.
Alipirea Austriei la Germania, în ’938, i-a permis să ocupe funcţii tot
mai înalte. După asasinarea lui Heydrich, R.S.H.A.-ul a rămas fără
stăpân. Himmler a propus pentru această funcţie pe un protejat al
său, tânărul S.S.-ist Walter Schellenberg, în care avea toată
încrederea. Führerul l-a preferat însă pe Kaltenbrunner, care îşi
câştigase laurii de încercat S.S.-ist. Himmler a fost nevoit să se
supună. Fiindcă nu avea încredere în acest austriac ambiţios şi
calculat, a păstrat conducerea nominală a R.S.H.A., încredinţând lui
Kaltenbrunner sarcina de a se ocupa de Amt-urile III şi IV, adică
serviciile S.D., interne şi externe. Spre a-i îngrădi şi mai mult
autoritatea, Himmler l-a plasat pe Schellenberg la conducerea Amt-
ului VI, făcându-l astfel şeful spionajului nazist. Schellenberg era
autorizat să lucreze direct cu Himmler. Lui Kaltenbrunner nu i-a
convenit această situaţie, dar s-a abţinut să facă obiecţii. Trebuia mai
întâi să-şi consolideze situaţia, şi numai după aceea să lovească,
dacă se poate, chiar în Himmler, şeful său suprem. Kaltenbrunner
avea sub controlul său direct lagărele. Am auzit că atrocităţile
săvârşite de Heydrich erau glume faţă de sistemele perfecţionate de
tortură şi de asasinare în masă introduse de Kaltenbrunner. Toate
acestea le ştiam numai din zvonuri şi din cele discutate cu amiralul

— 468 —
Canaris şi cu alte căpetenii din Abwehr. Himmler învăluia în cel mai
strict secret activitatea R.S.H.A. S.S.-iştii care s-ar fi făcut vinovaţi de
vreo indiscreţie n-ar mai fi văzut lumina zilei.
Instalarea lui Kaltenbrunner la R.S.H.A. a dovedit lui Himmler că
temerile lui fuseseră întemeiate. Schellenberg, favoritul lui Himmler,
a devenit în curând ţinta preferată a atacurilor lui Kaltenbrunner.
Lupta între şeful suprem şi vienez era acerbă. Aparent, cele două
căpetenii lucrau în deplin acord. În ascuns se mâncau ca lupii.
Kaltenbrunner mi-a întins o mână mare cât o lopată. Era foarte
înalt – atingea aproape doi metri – şi avea umeri puternici şi laţi ca de
gorilă. Ochii lui mici şi negri aveau o expresie care te îngheţa. Capul
îi era mare, osos, trăsăturile adânci, bărbia grea. Dinţii galbeni,
stricaţi, sporeau aerul repulsiv al feţei. Degetele mari şi puternice
erau îngălbenite de nicotină.
Kaltenbrunner obţinuse de curând un mare succes, dărâmând
Abwehrul. Pentru aceasta îşi unise eforturile cu ale lui Himmler.
— Herr General, trebuie să mulţumesc amfitrionului nostru fiindcă
mi-a oferit prilejul să vă strâng mâna, mi-a vorbit cu zgomotoasă
prietenie.
Duhnea a alcool. Cred că băuse mult în cursul dimineţii.
Kaltenbrunner era însoţit de fratele meu vitreg, care purta uniforma
de Standartenführer S.S. Vizita lui Ernst la Bucureşti îl costase
scump pe Grunau. Cine avea să vină la rând?
Ernst m-a salutat cu amabilitate condescendentă. Nu mai avea
nevoie de mine, aşa că îşi îngăduia să fie mai rece.
La invitaţia lui von Killinger, m-am aşezat pe un fotoliu, în afara
conului de lumină pe care îl descria lampa cu abajur de pe birou.
Von Geist, care mă însoţea, s-a instalat pe un scaun lângă mine. S-
au aşezat şi ceilalţi interlocutori. Un servitor ne-a adus cafele şi
lichioruri.
— Aveţi cumva şampanie? a întrebat Kaltenbrunner cu ostentativă
familiaritate. Lichiorurile sunt pentru dame.
Vorbirea lui era căutat vulgară. Voia să ne demonstreze că nu-l
impresionau nici epoleţii mei şi nici uniforma de diplomat a lui von
Killinger. Ernst zâmbea în colţul gurii. Îl amuza scena.
Secretarul s-a înapoiat cu o sticlă de şampanie. I-a umplut un
pahar lui Kaltenbrunner. A privit băutura cristalină în lumina lămpii.
— Mda, îmi place culoarea! a rostit. Mai vrea cineva şampanie?
Am răspuns cu toţii negativ.
— Foarte bine, a replicat şeful R.S.H.A. Mi-ar fi displăcut să împart

— 469 —
cu cineva minunea asta de şampanie!
A izbucnit în râs, foarte încântat de propria sa glumă. Ernst
continua să zâmbească. Von Killinger păstra o mască de bronz. Von
Geist era impenetrabil. Şi eu arboram o mutră impasibilă.
Kaltenbrunner a tuşit sec. Îl indispusese probabil refuzul nostru de a
face haz de gluma lui. Era deprins ca „spiritele” să-i fie întâmpinate
cu explozii de râs.
— Heil Hitler! a ridicat paharul.
Ne-am conformat toastului. După plecarea servitorului, von
Killinger şi-a gustat lichiorul, apoi şi-a întins posesiv mâinile pe masa
de lucru.
— Mă bucur, meine Herren, de cinstea pe care mi-aţi făcut-o
răspunzând la invitaţia mea. Am ţinut să profit de trecerea
dumneavoastră prin Bucureşti…
— Nu sunt numai în trecere, l-a întrerupt Kaltenbrunner. Am de
gând să-mi prelungesc şederea. Vreau să mă bucur şi eu de o scurtă
vacanţă. Incognito, bineînţeles. Am auzit lucruri grozave despre Valea
Prahovei.
Kaltenbrunner s-a întors spre mine.
— După câte sunt informat, Herr General, şi dumneavoastră veţi
rămâne un timp în România. Vi s-au acordat puteri depline…
Aruncă o privire iscoditoare asupra lui von Killinger. De ce vorbise
despre puterile mele depline? Voia să-l întărite pe exponentul lui von
Ribbentrop, arătându-i că a ajuns a şaptea spiţă la roată?
Ministrul plenipotenţiar îşi gargarisi contrariat gâtlejul.
— Cu atât mai bine, meine Herren. Împreună vom rezolva câteva
chestiuni care mă îngrijorează profund. În ultimele zile am avut
întrevederi cu mareşalul Antonescu şi cu Mihai Antonescu. Guvernul
român, meine Herren, este indispus de amestecul tot mai făţiş al
organelor S.S. în treburile interne ale României şi cere cu insistenţă
ca aceste ingerinţe să înceteze. Mareşalul m-a prevenit cu toată
seriozitatea. Dacă nu se vor lua măsuri de îndreptare, se va adresa
direct Führerului.
Kaltenbrunner îşi mângâie bărbia grea şi ciolănoasă.
— Asta e tot? întrebă el.
Von Killinger făcu o schimă care-i oglindea indignarea.
— Cum, nu e de-ajuns? Tocmai acum, când situaţia internă din
România a devenit explozivă, datorită deplasării frontului în Moldova,
să-l irităm pe mareşalul Antonescu?
Kaltenbrunner zâmbi ironic:

— 470 —
 — Bine, am să vă răspund. Mai înainte însă, aş vrea să vă pun o
întrebare. Aţi chemat reprezentanţii armatei pentru aceeaşi
chestiune?
Von Killinger se răsturnă în fotoliul său, apoi mi se adresă cu o
politeţe care distona cu tonul oarecum dur pe care-l folosise faţă de
Kaltenbrunner.
— Bombardamentele aeriene, tot mai frecvente, exercită o
influenţă negativă asupra opiniei publice, care se arată tot mai ostilă
continuării războiului. Guvernul român întâmpină o opoziţie
sporită… Mihai Antonescu mi-a cerut să luăm măsuri grabnice şi
eficiente care să pună capăt incursiunilor aeriene inamice… Să
întărim, de pildă, forţele noastre aeriene din România.
— Cine trebuie să răspundă primul? întrebă plictisit
Kaltenbrunner.
— Mi-e indiferent, replică von Killinger. Nu vă rog decât să-mi
furnizaţi explicaţii pe care să le pot repeta lui Mihai Antonescu şi,
dacă este posibil, soluţii. În special soluţii. Dacă luăm măsuri de
îndreptare, consolidăm situaţia lui Antonescu. Şi trebuie să i-o
consolidăm. În România, mareşalul a rămas cel mai devotat prieten
al Germaniei.
Şi-a băut lichiorul, apoi s-a rezemat de braţul fotoliului, într-o
poziţie de aşteptare. Kaltenbrunner şi-a mai turnat un pahar de
şampanie, apoi mi s-a adresat cu amabilitate.
— V-ar deranja dacă v-aş ceda rândul?
Am zâmbit.
— Deloc. Mai ales că am foarte puţine de spus. Comandamentul
Luftwaffe a făcut tot ce a putut ca să întărească forţele noastre
aeriene din Germania şi din România. Acesta este adevărul crud. Aş
minţi dacă v-aş făgădui o ameliorare grabnică a situaţiei. Dacă
armele secrete îşi vor dovedi eficacitatea, poate că lucrurile se vor
îndrepta… Nu numai că nu sunt capabil să furnizez întăriri, dar mă
văd pus în penibila postură de a cere românilor să îşi sporească
numărul de divizii pentru a sprijini efortul nostru de război.
Feldmarschallul Keitel mi-a cerut, înaintea plecării mele la Bucureşti,
să obţin mobilizarea totală a românilor.
Kaltenbrunner mă asculta, savurându-şi tăcut şampania. Gerlach
îşi examina unghiile. Von Killinger se răsuci în fotoliu. Nu-şi găsea
locul.
— Aşa de grea este situaţia? mă întrebă îngrijorat.
— Foarte grea. Am să vă rog chiar să-mi mijlociţi o audienţă la

— 471 —
mareşalul Antonescu.
— Evident, replică ministrul plenipotenţiar. În cursul zilei voi lua
legătura cu Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi cu cabinetul
Mareşalului. Sunt încredinţat, Herr General, că veţi obţine satisfacţie.
Am toată încrederea în mareşalul Antonescu, în guvernul său, în
România prietenă şi aliată…
— Eu n-as avea atâta încredere, interveni cu răceală
Kaltenbrunner. Poate că Antonescu este de bună-credinţă. Nu am
însă nici o încredere într-o parte din echipa sa ministerială şi cu atât
mai puţin în români. Recentul furt de documente, în care a fost
implicat şi inginerul Haag, nu ar fi fost posibil fără sprijinul direct al
unor cercuri din România.
— Să nu generalizăm, zise von Killinger. Nu există regim politic
fără duşmani.
— Împotriva regimului prezidat de mareşalul Antonescu s-au
coalizat toate fostele partide, zise Kaltenbrunner. Există o mare
ostilitate împotriva Mareşalului, fiindcă şi-a legat soarta de a
Germaniei. Zdrobirea rebeliunii legionare i-a adus omului acestuia o
oarecare popularitate, care nu mai e aceeaşi în anii din urmă, din
cauza… hm!… a situaţiei Frontului din Est, a bombardamentelor, a
unor livrări de… materiale către noi.
— Armata este de partea lui, grăi von Killinger.
Kaltenbrunner râse.
— Gerlach, citeşte, te rog, acestor domni titlurile câtorva note
informative. Pentru documentarea personală.
Ernst scoase dintr-o servietă ţinută pe genunchi un vraf de hârtii,
din care extrase câteva piese, probabil mai interesante. Citi:
— Într-un compartiment de clasa întâi al acceleratului Bucureşti-
Craiova, un general român în uniformă califică războiul purtat de
Germania drept o acţiune banditească.
— Amănuntele nu interesează, zise Kaltenbrunner. Altceva,
Gerlach!
— Un grup de savanţi şi oameni de ştiinţă români înaintează
mareşalului Antonescu un memoriu prin care cer imediata ieşire a
României din război. Doriţi nume? întrebă Ernst.
Kaltenbrunner făcu un gest negativ.
— Nu-i nevoie. O înşiruire de nume, majoritatea necunoscute
pentru noi, dar aici probabil de notorietate, ar face lectura
fastidioasă. Se întoarse spre von Killinger şi spre mine: Dacă doriţi
amănunte, vă ţin documentele la dispoziţie. Continuă, Gerlach!

— 472 —
 — Preşedintele partidului liberal trimite un memoriu mareşalului
Antonescu prin care îi reproşează că nu apără cu suficientă vigoare
interesele României faţă de exigenţele economice tot mai mari ale
Germaniei.
— Interesant, nu-i aşa? întrebă Kaltenbrunner.
— O notă informativă procurată de S.D. din arhivele
Comandamentului Armatei I Române apreciază că 90% din români
sunt antigermani, continuă Gerlach.
— Mai departe, Gerlach.
— În iulie ’943, Armata I Română înscrie în actele de mobilizare
14127 de oameni care nu au răspuns la ordinele de chemare, de
încorporare şi de mobilizare. În acelaşi an, Corpul 5 teritorial
raportează 25 000 de soldaţi neprezentaţi la unităţile militare.
— Altceva! zise Kaltenbrunner.
— La Cairo, emisari români au încercat să ia contact cu
oficialităţile anglo-americane, în vederea discutării unui armistiţiu…
— Prostii! zise von Killinger. Aliaţii nu vor trata cu românii. Anglo-
americanii pretind capitularea fără condiţii. Emisarii de care ne-aţi
vorbit au vreo împuternicire din partea lui Antonescu?
— Nu. Au însă legătură cu Coroana.
— Vedeţi?! exclamă triumfător ministrul plenipotenţiar. Antonescu
nu s-ar preta la asemenea murdării. Îmi cunosc eu omul.
— Citeşte, Gerlach! porunci Kaltenbrunner. Mai departe!
— În casa unui general de armată s-au întâlnit reprezentanţi ai
partidului comunist, liberal şi naţional-ţărănist.
Von Killinger ciuli urechile.
— În casa unui general de armată? Puteţi să-mi daţi numele lui?
întrebă el.
— De ce nu? Generalul Vârnav.
— Vârnav! am exclamat.
— Îl cunoaşteţi? m-a întrebat Kaltenbrunner.
— Desigur, am replicat. Relaţii militare.
— Poate că a fost o simplă reuniune amicală, opină von Killinger.
— Amicală? râse batjocoritor Kaltenbrunner. Duşmanii de ieri s-au
unit împotriva noastră. Se repetă în mic alianţa dintre anglo-
americani şi ruşi împotriva Germaniei.
Von Killinger îşi şterse cu batista fruntea asudată.
— Dacă sunteţi siguri că reuniunea a avut un caracter duşmănos
Germaniei, de ce nu cereţi autorităţilor române să-i aresteze?
Gerlach făcu o schimă dezgustată.

— 473 —
 — Ce realizăm dacă îi arestăm? Numai dacă am înconjura întreaga
Românie cu gratii am reuşi să-i punem la popreală pe toţi adversarii
celui de-al treilea Reich.
— Are dreptate Standartenführerul Gerlach, interveni
Kaltenbrunner. În asemenea cazuri, soluţiile radicale sunt singurele
recomandabile. Exterminarea în masă. E preferabil să piară o sută de
nevinovaţi decât să scape un vinovat.
M-am cutremurat de oroare. Ultima frază caracteriza personajul.
Mă întrebam de ce nu se înţelegea cu Himmler! Aveau aceeaşi
mentalitate.
Ne-am despărţit în ziua aceea fără să ajungem la vreun rezultat.
Doleanţele lui von Killinger au rămas neîmplinite.
I se rezerva acelaşi rol decorativ ca şi ambasadorului Mackensen
de la Roma. Pe Mackensen şi pe primul său consilier, principele von
Bismarck, îi surprinseseră de fiecare dată evenimente pe care nu
fuseseră în stare să le prevadă.
Kaltenbrunner îl privea pe von Killinger cu superioritatea
binevoitoare a unui matur faţă de un copil precoce. Nu împărtăşea
încrederea ministrului plenipotenţiar în cei doi Antoneşti. În ceea ce
mă priveşte, nu vedeam utilitatea amestecului lui von Killinger în
chestiunile cu caracter strict militar. Îmi transmisese punctul de
vedere al mareşalului Antonescu. Mă voi revanşa informându-l la
rândul meu – în mare – asupra măsurilor pe care voi înţelege să le
iau.
În aceeaşi după-amiază am avut o lungă conferinţă cu ofiţerii
colonei şi generali din Luftwaffe. Ca şi în unităţile aeriene afectate
apărării teritoriului german, am constatat cu tristeţe acelaşi moral
scăzut. Frecvenţa şi puterea crescândă a incursiunilor aeriene
inamice zădărniceau eforturile apărării noastre. Trecuseră vremurile
în care aviatorii noştri făceau ravagii printre bombardierele inamice.
În august ’943, bombardamentul executat asupra Ploieştiului de
către cinci grupuri de B-24 americane, totalizând 177 de aparate,
care şi-au luat zborul de pe aeroporturile din Africa de Nord, s-a
soldat pentru inamic, cu 54 de avioane pierdute. Câteva zile mai
târziu, din 377 de bombardiere americane, care au atacat
Schweinfurt şi Regensburg, 60 au fost doborâte. Dacă anglo-
americanii ar fi continuat să înregistreze pierderi în acest ritm,
ofensiva lor aeriană s-ar fi epuizat, aşa cum se epuizase ofensiva
noastră aeriană împotriva Angliei în ’940.
În zilele următoare am avut întrevederi cu o serie de căpetenii ale

— 474 —
armatei române, printre care şeful Marelui Stat Major, comandantul
Forţelor Aeriene, ministrul Aerului şi, în cele din urmă, cu mareşalul
Antonescu însuşi. Îmi părea extrem de ciudat şi de umilitor rolul de
solicitant pe lângă români. Cel de-al treilea Reich decăzuse atât de
mult, încât aştepta să îşi amelioreze situaţia datorită unei sporiri a
sprijinului militar român. Dispreţuiţilor aliaţi de ieri li se cereau azi
sacrificii importante, începând cu mult trâmbiţata mobilizare
generală, de pe urma căreia Goebbels nădăjduia să obţină efecte
miraculoase. La toate eşaloanele am întâmpinat un refuz politicos,
dar categoric. Mareşalul Antonescu, atât de acomodant odinioară,
ridica acum obiecţiuni de ordin militar şi economic. N-aş putea să
spun că argumentele sale erau lipsite de temei. Ştiam însă că Hitler
şi O.K.W.-ul nu le vor accepta şi că vor încerca să-şi accentueze
presiunile asupra României. Dacă Antonescu ar fi fost singur, poate
că ar fi cedat mai uşor. Din nefericire, trebuia să ţină seama de
opoziţia tot mai acerbă a propriului său popor.
Într-o convorbire pe care am avut-o cu Ernst Kaltenbrunner
înaintea plecării sale în Germania, acesta mi-a declarat că va
propune Führerului să ocupe România. Nu cred că va reuşi să se facă
ascultat. Mareşalul Antonescu se bucura încă de încrederea lui
Hitler. Acesta prefera să aibă la conducerea României un om tare,
decât să rişte o aventură care, în momentele de grea cumpănă
actuale, era susceptibilă să genereze consecinţe incalculabile.
Prelungirea şederii mele la Bucureşti nu mai avea obiect. Ultimul
raport pe care-l trimisesem la O.K.W. şi la Statul-Major al Aerului era
sumbru. Nu vedeam posibilă o îmbunătăţire a situaţiei. Singura
soluţie ar fi fost retragerea diviziilor noastre din Grecia, Albania,
Bulgaria şi Iugoslavia pe linia Dunării, ca să întărim pe această cale
potenţialul defensiv al României şi al Grupului de armate Ucraina-
Sud. Ştiam însă că asemenea propuneri nu aveau nici o şansă de a fi
însuşite de către Hitler.
În timpul şederii mele la Bucureşti, am mai făcut o vizită Sultanei
Basarab. Vestea dispariţiei lui Uwe şi presupunerile legate de această
dispariţie au afectat-o profund. Uwe era nepotul ei preferat. Sultana o
iubise pe Elissa mai mult decât pe toate celelalte fete ale ei. Moartea
tragică a Elissei îi adâncise sentimentele de dragoste pentru Uwe.
Între timp, germanii şi românii evacuaseră Crimeea. Din cei 235
000 de soldaţi şi ofiţeri care – la începutul lui aprilie – alcătuiau
Armata a 17-a, numai 130 000 au putut fi îmbarcaţi şi trimişi în
România. La 9 mai ruşii reintraseră în Sevastopol, Generalul

— 475 —
Almendinger se retranşase în Herson, pentru a proteja evacuarea
ultimelor noastre trupe din Crimeea. Patru zile durase această
rezistenţă. Pierderea Crimeii a fost grav resimţită de Hitler, care,
după câte am auzit, a făcut o criză de nervi vecină cu nebunia. Un alt
capitol din istoria celui de-al doilea război mondial se încheiase.
Marea ofensivă a ruşilor părea să cunoască un moment de
stagnare. Armata sovietică avea nevoie de un respiro după marile
succese înregistrate în primele luni ale lui ’944. Hitler a încercat să
profite de acest răgaz, întărind frontul cu trupe proaspete. În
primăvara acelui an au apărut pe Frontul de Est primele unităţi
alcătuite exclusiv din tineri de 18 ani şi chiar mai puţin. I-am văzut
instalându-se pe poziţii în cursul unei inspecţii pe care am făcut-o în
sectorul Grupului de armate Centru, din ordinul lui Hitler. Mulţi
dintre ei priveau amuzaţi această nouă experienţă. Erau mândri
fiindcă se vedeau trataţi ca nişte oameni în toată firea. Numai
inconştienţa proprie tinereţii îi făcea să privească senini moartea în
faţă. Mă întrebam dacă nu am să-l întâlnesc şi pe Rudi printre ei. Nu
mai ştiam nimic de el. Făcuse cred intenţionat ca să nu-i dau de
urmă. Nu-mi scrisese nici o scrisoare şi nici nu lăsase vorbă la
München în ce unitate se înrolase. Unchiul Rudolf, înspăimântat de
bombardamentele aeriene care se abăteau cu regularitate asupra
oraşului, îşi împachetase colecţiile de soldaţi de plumb şi de cărţi
despre heraldică şi se refugiase cu aceste comori undeva în jurul lui
Kitzbühel. Numai colecţia de armuri nu fusese în stare să o evacueze
din München. O părăsise cu lacrimi în ochi.
Trebuie să recunosc că nici eu nu am făcut eforturi pentru a da de
urmele lui Rudi. Aş fi putut să apelez la serviciile generalului
Olbricht, care avea în mână întreaga armată de rezervă şi implicit
recrutările. Mă înstrăinasem însă de fiul meu. Singurul care
supravieţuise fraţilor săi. Această împrejurare ar fi fost normal să ne
apropie. Dar nu se întâmplase acest lucru. Rudi îşi alesese un drum
care nu coincidea cu al meu. Amândoi eram intransigenţi. O
trăsătură întâlnită la toţi membrii familiei mele. Rămăsesem singur.
Singur cu amintirea Elissei şi a băieţilor mei dispăruţi…

Mă aflu de aproape două săptămâni în România. Două săptămâni

de profundă criză morală. Niciodată n-am încercat mai acut
simţământul propriei mele inutilităţi. Toate strădaniile, toată energia
mi le-am cheltuit în zadar. Am câteodată senzaţia că mă învârtesc
într-un labirint şi că drumul meu se încheie într-o fundătură cu

— 476 —
ziduri înalte şi masive ca de temniţă. În jur se lasă întunericul. Un
întuneric populat de vaiete şi de scrâşniri furioase.
Sunt obosit.
La conferinţa de dimineaţă cu ofiţerii mei ascult distrat expunerea
lui von Geist, asupra operaţiunilor militare din ultimele douăzeci şi
patru de ore. Chipul lui Albert, al lui Willi şi al lui Uwe se conturează
în aer. Mă privesc în ochi şi îmi surâd cu afecţiune. Siluetele lor sunt
atât de pregnante, încât par să se fi materializat. Aproape că sunt
tentat să întind mâna şi să-i ating. Să le mângâi obrajii, părul… Am
însă destulă luciditate ca să mă stăpânesc. Dacă aş face un gest
necontrolat, aş oferi un spectacol penibil. Îmi dau seama că chipurile
copiilor mei sunt rodul imaginaţiei. Sau poate că sunt aievea, dar nu-
mi îngăduie decât mie să le desluşesc…
Mă scutur din aceste gânduri şi încerc să mă concentrez asupra
expunerii lui von Geist. Şi generalul Gerstenberg este de faţă. Chipul
lui de copil îmbătrânit înainte de vreme e întunecat de griji.
— …Ultimul atac aerian asupra Ploieştiului, explică von Geist, s-a
făcut remarcat prin numărul ridicat al aparatelor folosite de inamic:
930 de bombardiere Boeing B-17 şi Douglas B-18, escortate de şase
grupuri de P-47, P-38 şi P-51. Pierderile înregistrate…
Locotenent-colonelul Melchinger s-a aplecat la urechea mea.
— Mă iertaţi, Herr General, sunteţi chemat la telefon de O.K.W.
Feldmarschallul Keitel, personal…
— Bine, am replicat.
Am lăsat pe Gerstenberg să prezideze conferinţa şi am trecut la
telefon. Keitel era surescitat. Îi auzeam în aparat respiraţia agitată.
— Führerul ordonă să vă deplasaţi de urgenţă în Italia. Anglo-
americanii, sprijiniţi de trupe franceze, au declanşat ofensiva azi
noapte la 23,31. Kesselring o prevăzuse la o dată mult mai târzie. Din
rapoartele primite până la ora aceasta, aviaţia noastră este ca şi
inexistentă. Mergeţi la faţa locului şi vedeţi ce este de făcut.
Aşteptam şi expresia fatidică: „Aveţi puteri depline.”
— Führerul, continuă Feldmarschallul, vă acordă puteri depline.
Luaţi orice măsuri veţi crede de cuviinţă.
Keitel era nebun sau inconştient? Echilibrarea raportului de forţe
în condiţiile actuale era o aberaţie. Cu ce să realizez acest echilibru?
Cu cele câteva sute de aparate pe care le aveam în Italia? Îmi acorda
puteri depline. Cum să le utilizez?
Mi-am amintit de distrugerea celebrei mânăstiri de pe Monte
Cassino de către bombardierele anglo-americane, fără ca aviaţia

— 477 —
noastră să fi putut interveni. Generalul Sir Bernard Freyberg,
comandantul Corpului 2 de Armată Neozeelandez, pretinsese
bombardarea mânăstirii sub cuvânt că acest monument arhitectonic
ar fi făcut parte din sistemul defensiv german. Adevărul este că
Feldmarschallul Kesselring, la cererea Vaticanului, a interzis
militarilor germani să pătrundă în incinta mânăstirii ori să instaleze
depozite de orice natură. Comandantul suprem al forţelor din
Mediterana, Sir Henry Maitland Wilson, a efectuat un zbor asupra
clădirilor, ca să se convingă personal cum stau lucrurile. După
aterizare, a declarat că a văzut nişte antene şi soldaţi germani
circulând prin curţile interioare. Faţă de mărturia lui Wilson şi de
insistenţele lui Freyberg, generalul Clark a ordonat bombardarea lui
Monte Cassino. La 15 februarie, un prim val de 140 de fortăreţe
zburătoare au lansat sute de tone de bombe asupra mânăstirii.
Distrugerea a fost continuată de focul artileriei grele. Tirul a durat o
oră, după care un nou val de fortăreţe aeriene au aruncat asupra
ruinelor un covor de bombe de câte 100 kg, desăvârşind vandalismul.
Avioanele germane n-au fost capabile să intercepteze şi să provoace
pierderi formaţiilor aeriene inamice. Paradoxal, distrugerea mânăstirii
ne-a servit, căci Kesselring, socotindu-se eliberat de angajamentele
sale, a instalat, în ruinele transformate într-o puternică fortăreaţă,
Regimentul 3 Fallschirmjäger, întărit de câteva baterii de artilerie,
reuşind să domine întregul sector Cassino.
Distrugerea mânăstirii n-a folosit la nimic aliaţilor. Asalturile lor
repetate au fost respinse cu pierderi grele. Acest episod a constituit
pentru mine o lecţie. Din acel moment mi-am dat seama că pe frontul
italian supremaţia aerului trecuse definitiv de partea aliaţilor.
Spre Italia am plecat cu trenul. Se încheiaseră deplasările cu
avionul. Cerul era acum al anglo-americanilor. La 13 mai am sosit la
Roma. În seara aceleiaşi zile m-am înfăţişat la cartierul general al
Feldmarschallului Kesselring. L-am găsit în sala hărţilor, înconjurat
de ofiţerii săi de stat-major.
Kesselring era bine dispus. Râdea de o glumă pe care i-o istorisea
generalul Westphal, şeful de stat-major al Grupului de armate
germane din Italia. Când m-a văzut, mi-a ieşit jovial în întâmpinare.
— Rezistăm, Herr General! Rezistăm eroic. Trupele noastre se bat
splendid. Churchill declara nu demult că Italia este „burta moale” a
Axei în Mediterana. Iată că s-a înşelat. La Anzio n-a făcut mare lucru,
iar ofensiva aceasta bate pasul pe loc. Le pregătesc anglo-
americanilor nişte surprize pe care n-au să le uite curând. O burtă

— 478 —
blindată cu oţel, ca un tanc „Tigru”. Poftiţi, să vă arăt pe hartă.
M-a luat prieteneşte de braţ. Optimismul lui Kesselring era tonic.
Pe masă erau întinse o hartă mare a Italiei, precum şi o serie de
planuri directoare la scară mică.
— Iată Linia Gustav, mi-a arătat-o el, urmărind-o cu degetul pe
hartă. Dacă inamicul reuşeşte s-o străpungă, se vor izbi de o nouă
centură de fortificaţii, Linia Adolf Hitler.
— Linia Senger, Herr Feldmarschall, îl corectă Westphal. Ştiţi că
Führerul nu a fost de acord cu această titulatură.
Kesselring râse.
— Ai dreptate. Uitasem. E prea neînsemnată ca să poarte numele
Führerului. Dacă şi linia aceasta va fi depăşită, a continuat să-mi
explice, inamicul se va poticni de Linia Caesar, pe care am construit-
o la sud de Roma. Dacă va cădea şi aceasta, am pregătit noi poziţii
defensive – Linia Gotică sau Albastră – care constituie o barieră de-a
latul Italiei, în zona aceasta, din apropierea Florenţei.
— Capul de pod de la Anzio-Nettuno nu vă procură bătaie de cap?
— Pentru moment, nu. Von Mackensen n-a fost în stare să-l
lichideze, dar sunt convins că îl va putea neutraliza. Mi-am constituit
şi o importantă rezervă. Cinci divizii. Dacă îmi procuraţi câteva
avioane în plus, vom face minuni. Actualmente nu dispun decât de
560 de aparate.
— Ştiu, am replicat. În ianuarie aveaţi 370. În februarie vi s-au
repartizat 140 de bombardiere, cu rază lungă de acţiune, iar în
martie, 50 de Do 217 şi He 177. M-am gândit pe drum la o soluţie. Şi
cred că am găsit-o. În cursul următoarelor 48 de ore veţi primi 50 de
bombardiere şi 40 de aparate de vânătoare. Iar la începutul
săptămânii viitoare vă mai procur încă o sută de avioane.
Kesselring oftă adânc.
— Nu e prea mult, dar tot e mai bine decât nimic.
— E maximum ce vă pot da, Herr Feldmarschall.
— Ştiu. Austriecii au o expresie: Cea mai frumoasă fată nu poate
să dea decât ce are.
Voiam să-l ajut pe Kesselring. Frontul din Italia nu trebuia să cadă
înainte de înlăturarea Führerului. Fără Hitler, vom discuta altfel cu
aliaţii. Făcusem un adevărat tur de forţă ca să-i procur lui Kesselring
aceste avioane. Mi-era teamă însă că mi le va cere O.K.W.-ul. Şi de o
debarcare în Franţa mă temeam. Ofensiva din Italia putea să fie o
diversiune menită să ascundă intenţiile inamicului în vestul Europei.
În primele zile ale ofensivei, optimismul lui Kesselring părea să fie

— 479 —
justificat. În ciuda superiorităţii terestre şi aeriene a inamicului,
diviziile germane rezistau cu îndârjire. Se spunea că Linia Gustav
este invulnerabilă. Până acum nu îşi dezminţise numele: 2 000 de
tunuri vărsau foc asupra fortificaţiilor noastre. Valurile atacurilor
inamice se zdrobeau de contraforturile munţilor. Avioanele pe care
reuşisem să i le procur începuseră să sosească. Din nefericire, erau
prea puţine spre a restabili echilibrul pe cerul Italiei, aşa cum
pretindea Keitel.
După douăzeci şi patru de ore petrecute la cartierul general al lui
Kesselring, m-am înapoiat la Roma. O.K.W.-ul îmi ceruse să
întocmesc un memoriu asupra oportunităţii declarării Romei drept
oraş deschis. La înaltul Comandament al Armatei părerile erau
împărţite. Un grup de stat-majorişti opinau ca Roma să fie păstrată
cu orice preţ. Aliaţii, pretindeau ei, vor ezita să distrugă Oraşul
Etern. Trebuia să profităm de această împrejurare şi să transformăm
Roma într-o fortăreaţă germană. Kesselring şi cu mine adoptasem o
părere contrară. Anglo-americanii distruseseră mânăstirea de pe
Monte Cassino fiindcă li se păruse că reprezintă un obiectiv militar.
Mă aflam la sediul Comandamentului german din Rema, când mi
s-a adus la cunoştinţă că aliaţii au reuşit să străpungă zona de sud-
vest a Liniei Gustav. Pe străzile oraşului circulau în permanenţă
patrule germane pentru a menţine ordinea. Detaşamente S.S.
Cutreierau cartierele, ridicând bărbaţii valizi ale căror braţe de
muncă erau necesare industriei de război germane. Asistam cuprins
de oroare la vânătorile de pe străzile oraşului. După fiecare razie,
nenorociţii erau încărcaţi în camioane şi transportaţi sub pază la
trenuri. Îi vedeam aruncând priviri înfricoşate ca nişte bieţi câini
prinşi de hingheri. Asistam la acest ruşinos spectacol fără să pot face
nimic.
În ziua străpungerii Liniei Gustav, pe zidurile din Roma au apărut
manifeste care îndemnau populaţia să ridice armele când aliaţii se
vor apropia de capitală. Nu pot să uit ura pe care o citeam în ochii
italienilor ori de câte ori vedeau pe străzi soldaţi în uniforme
germane.
Iureşul inamic nu mai putea fi oprit. Trupele noastre, conduse de
mâna de fier a lui Kesselring, se retrăgeau în relativă ordine.
Paraşutiştii din ruinele mânăstirii de pe Monte Cassino şi-au părăsit
cei din urmă poziţiile, şi aceasta numai la ordinul expres al
Feldmarschallului. În înaintarea-i spre Roma, Armata a 5-a
Americană a făcut la 25 mai joncţiunea cu Corpul 6 de armată

— 480 —
american, aflat în capul de pod de la Anzio. Armata a 8-a Britanică şi
trupele franceze de sub comanda generalului Juin înaintau de-a
lungul văilor Liri şi Sacco, escaladând munţii din care germanii îşi
făcuseră nenumărate fortăreţe.
Apropierea aliaţilor de Roma n-a produs nici o reacţie în oraş, aşa
cum ne temeam. Atentatul săvârşit în Via Rassella împotriva unei
formaţii din Südtiroler Ordnungsdienst a fost urmat de represalii atât
de violente, încât cetăţenii capitalei, terorizaţi, n-au mai îndrăznit să
iniţieze nici o altă acţiune asemănătoare. Faptele s-au petrecut astfel:
un măturător din Grupurile de acţiune patriotică a plasat în
tomberonul său o bombă pe care a făcut-o să explodeze în preajma
detaşamentului german. Zeci de soldaţi au fost ucişi pe loc. Cei
rămaşi în viaţă s-au văzut atacaţi cu focuri de armă de alţi luptători
din G.A.P., plasaţi în diferite puncte ale străzii. Era deci vorba de o
acţiune bine concertată. Generalul Maelzer, comandantul pieţei din
Roma, a raportat imediat la O.K.W. Din ordinul lui Hitler,
Feldmarschallul Keitel a recomandat lui Maelzer ca represaliile să fie
exemplare. Iniţial, Hitler hotărâse ca întreg cartierul să fie aruncat în
aer. În cele din urmă a rămas stabilit să fie executaţi prin împuşcare
câte zece ostateci pentru fiecare soldat german ucis. În seara zilei de
24 martie, 335 de ostateci, printre care ofiţeri superiori italieni,
intelectuali, muncitori, au fost împuşcaţi şi îngropaţi în galeriile
subterane din Via Ardeatina.
Efectul acestei pedepse cumplite a fost atât de mare, încât nici un
atentat şi nici o acţiune colectivă nu a mai fost întreprinsă la Roma
împotriva trupelor de ocupaţie. Spiritele erau atât de înfierbântate.
Încât repetarea oricărui act necugetat din partea Rezistenţei ar fi
atras o represiune de proporţii incalculabile.
Dacă la Roma S.S.-ul şi poliţia reuşiseră să facă ordine, nu se
putea spune acelaşi lucru despre restul Italiei. Acţiunile partizanilor
împotriva trupelor germane creşteau în amploare şi, prin reflex, se
intensificau şi represaliile. Comuniştii italieni, grupaţi în brigăzile
„Garibaldi”, Grupurile de acţiune patriotică (G.A.P.), Scuadrele
acţiunii patriotice (S.A.P.) săvârşeau atentate, sabotaje, puneau la
cale greve, atacau trenuri militare, extinzându-şi activitatea în
întreaga peninsulă rămasă încă sub ocupaţie germană. Acţiunile lor
sângeroase erau îndreptate nu numai împotriva trupelor noastre. Pe
măsură ce se înăspreau represaliile, se înmulţeau şi formaţiile de
partizani. Formaţiile „Giustizia e Liberta”, „Matteotti”, apoi grupurile
independente, alcătuite din inşi fără apartenenţă politică, dar

— 481 —
hotărâţi să participe la lupta împotriva germanilor şi a fascismului
intrat în descompunere. În jurul lui Mussolini s-au mobilizat
„Brigăzile negre”, formaţiile „Muti”, „Garda naţională republicană” şi
poliţia fascistă, care se războiau cu partizanii.
În Italia domnea infernul. Războiul nu se mai purta numai între
armate. Civilii se luptau pe cont propriu. Armele albe erau folosite
alături de armele de foc. Fasciştii erau înjunghiaţi noaptea pe străzi.
Răzbunările nu întârziau. Familiile partizanilor erau exterminate,
începând cu bătrânii şi terminând cu copiii.
Tinerii soldaţi germani din diviziile proaspăt constituite se
dovedeau mai nemiloşi decât camarazii lor mai vârstnici.
Adolescenţii, fanatizaţi de doctrina naţional-socialistă, răspundeau la
atacurile partizanilor împrăştiind moartea.
— Să nimiciţi banditismul! ordona Mussolini mareşalului Graziani,
ministrul de război al guvernului fascist fantomă instalat de germani
în localităţile paradisiace de pe malurile lacului Garda.
Mussolini nu a fost autorizat de Hitler să se instaleze la Roma. I se
rezervase un rol decorativ. Germania avea nevoie de o justificare
politică a continuării prezenţei sale în Italia.
În timp ce pasiunile exacerbate se dezlănţuiau cu furie dementă,
făcând să se reverse sângele, Claretta Petacci îşi continua idila cu
Mussolini, stârnind mânia neputincioasă a Rachelei, planturoasa
soţie a dictatorului, sub privirile binevoitoare ale gărzii S.S., pusă la
dispoziţie de Hitler.
Autorităţile germane părăseau în grabă Roma. Ca şi în plin Ev
Mediu, Papa îşi asumase autoritatea asupra Oraşului Etern, care îşi
aştepta cu înfrigurare împlinirea destinului…
Mă aflam la sediul cartierului general al lui Kesselring, când am
fost chemat de generalul Maelzer la telefon.
— Vă prezint felicitări, Herr General, mi-a vorbit. Fiul
dumneavoastră, Rudolf, a fost decorat cu „Crucea de Fier”. S-a
distins în luptele împotriva partizanilor.
I-am mulţumit pentru informaţie.
— Brigadeführerul Horst Goerttler a adus elogii entuziaste
băiatului dumneavoastră, a continuat Maelzer. Tânărul von
Altenburg, mi-a spus Goerttler, va face o carieră frumoasă în corpul
S.S.
— Fiul meu face parte din unităţile S.S.? l-am întrebat.
— N-aţi ştiut? a exclamat comandantul pieţei din Roma. Credeam
că dumneavoastră l-aţi îndrumat…

— 482 —
 — Nu l-am îndrumat, Herr General, i-am răspuns. Şi-a ales singur
cariera.
— Bravo! înseamnă că are spirit de iniţiativă. Aşa trebuie să se
comporte un tânăr naţional-socialist.
N-aş putea să afirm că Maelzer a rostit cu ironie fraza aceasta. Am
crezut totuşi că desluşesc în glasul său o uşoară compătimire.
— Dacă vreţi să staţi de vorbă cu el, îl găsiţi la Spitalul Militar.
— E rănit? l-am întrerupt alarmat.
Glasul sângelui a fost mai puternic decât aversiunea mea faţă de
Rudolf.
— Nimic grav, a rostit Maelzer. O uşoară rană la şold. Într-o
săptămână va părăsi patul.
— Unde îl pot găsi? l-am întrebat.
— La Viterbo.
Mi-a dat toate indicaţiile necesare. Adresa spitalului, etajul şi
salonul în care se afla internat Rudolf.
În mai puţin de o oră puteam să ajung la Viterbo. Prezenţa mea nu
era indispensabilă la cartierul general, aşa că am plecat să-mi văd
fiul. L-am găsit pe Rudolf într-un salon cu alţi şapte răniţi. La
apariţia mea, a scos o exclamaţie de bucurie. Am fost mişcat. I-am
strâns mâna. Şeful spitalului, care mă însoţea, s-a grăbit să mă
informeze că procesul de vindecare se afla pe sfârşite.
Pe noptiera lui Rudi se afla un portret, ascuns în parte de un vas
cu flori. Am zâmbit. M-am gândit că am să-i aflu taina repetatelor lui
absenţe nocturne de acasă. Probabil o blondă Gretchen din vreo
organizaţie de tinere fete. Când am tras florile la o parte, am avut o
surpriză penibilă. Am dat peste portretul lui Hitler, vorbind de la
tribună. Am avut impresia că mă privea batjocoritor.
Rudi a citit, cred, expresia de dezamăgire de pe chipul meu, dar i-a
dat cu totul altă interpretare.
— Să nu crezi, tată, că nu am şi fotografia dumitale. Un moment!
A tras din sertarul noptierei un portofel de piele şi a scos dintr-un
compartiment o fotografie a mea în uniformă militară. Avea multe
urme de degete.
Mi-a întins-o.
— Poftim! E cam murdară, fiindcă a trecut prin multe mâini. Am
arătat-o la camarazi. Toţi ţineau să-ţi admire „Crucea de Fier” cu
frunze de stejar şi cu briliante.
I-am restituit-o. Nu ştiam ce să mai cred. Exuberanţa lui
tinerească, ochii aceia albaştri şi inocenţi, glasul care nu-şi pierduse

— 483 —
încă limpezimea de cristal a copilăriei erau ai unui monstru? Dacă îşi
denunţase fratele, o făcuse cu bună-credinţă. Fusese educat în acest
spirit. În ochii lui delaţiunea devenise o îndatorire civică. Dar
criminalul care ucide, convins că gestul său are o justificare, îşi poate
găsi o scuză în ochii societăţii? Autorii morali sunt marii vinovaţi.
Acest adevăr îl înţelegeam din ce în ce mai bine.
— Mi-au dat şi mie „Crucea de Fier”, îmi spuse cu mândrie.
— Am auzit. Te felicit, Rudi!
Am rostit cuvintele cu jenă, ca şi când m-aş fi făcut vinovat de o
minciună.
— Toată lumea vorbeşte despre isprava lui, mi-a explicat şeful
spitalului. Fiul dumneavoastră este eroul zilei. Cu riscul vieţii, a
reuşit să arunce în aer depozitul de muniţii al unei puternice
formaţiuni de partizani, retranşaţi în munţi şi care rezistaseră până
atunci repetatelor atacuri ale unităţilor S.S. trimise spre a-i distruge.
A săvârşit acest gest de vitejie strecurându-se singur, noaptea, până
în mijlocul taberei inamice.
Acţiunea era într-adevăr remarcabilă. Am mai zăbovit câteva
minute la căpătâiul fiului meu. Cred că Rudi era recunoscător
providenţei fiindcă întrevederea cu mine avea loc în prezenţa celorlalţi
răniţi din salon. Aceasta îl scutea de anumite explicaţii pe care nu
cred că ar fi fost încântat să mi le furnizeze, în cazul că i le-aş fi
cerut. Îi făcuse plăcere vizita mea, pentru că îi dădea ocazie să-mi
demonstreze că fusese capabil să se conducă în viaţă fără să aibă
nevoie de îndrumarea mea. Poate că sunt prea bănuitor. N-ar fi
imposibil să se fi bucurat sincer că mă vedea. Dar această bucurie
fusese întunecată de amintirile care ne asaltau pe amândoi. Cred că
în sinea lui îmi reproşa atitudinea îngăduitoare pe care o adoptasem
faţă de Willi şi faţă de Albert.
În clipa în care mi-am luat rămas bun de la Rudi, am avut
impresia că respiră uşurat. Am părăsit spitalul. Vizita mea se
încheiase cu un eşec.
În vreme ce maşina mă ducea spre cartierul general, am încercat
să-mi analizez propriile greşeli şi să caut posibilitatea unei suduri
între mine şi fiul meu. Este uşor să declari că nu mai este nimic de
făcut. Trebuie să reînnoieşti eforturile spre a salva ce mai poate fi
salvat.
Dacă cei dinafară mi-ar urmări zigzagul gândurilor, ar fi
îndreptăţiţi să-mi atribuie un caracter slab. Într-o vreme, nu demult,
apreciam că ruptura dintre mine şi Rudi era definitivă. Acum făceam

— 484 —
drumul întors şi căutam soluţii susceptibile să ducă la o
reconsiderare a legăturii noastre de familie. În ciuda defectelor sale,
rămânea totuşi fiul meu. El îmi va purta numele şi va păstra tradiţia
familiei. Acest argument avea o tărie care nu putea fi contestată.
Dacă aş încerca să mi-l apropii, poate că aş reuşi să-l smulg din
confuzia în care se afla. Rudi era o victimă a mediului în care fusese
crescut, a teoriilor cu care îl intoxicaseră, nu numai pe el, ci şi
întregul tineret.
La 6 ani l-au încadrat în centrele de educare pentru cei mici,
denumite „Pimpf”. La 10 ani, după un examen de admitere care
cuprindea probe de istorie şi de atletism, a intrat în organizaţia
Jungvolk. A depus, cu acest prilej, un jurământ pe „drapelul
sângelui”, făgăduind să-şi dea viaţa – la nevoie – pentru Adolf Hitler.
La 14 ani l-au promovat în Hitlerjugend, organizaţia de tineret
dirijată de Baldur von Schirach. La 18 ani trebuia să treacă în S.A.,
iar după un stagiu de doi ani, urma să fie încadrat în Arbeitdienst –
Serviciul muncii – fără de care nu i s-ar fi îngăduit să se înscrie în
facultate, să fie înrolat în armată ori să ocupe vreo funcţie publică.
Războiul, cu uriaşele lui sacrificii omeneşti, avea să reducă stagiile în
S.A. şi Arbeitdienst pentru tinerii care doreau să se înscrie voluntari.
Acesta fusese şi cazul lui Rudi, care, la 17 ani, se văzuse primit în
corpul S.S.
Organizaţia care a exercitat cea mai puternică înrâurire asupra lui
a fost fără îndoială Hitlerjugend. În decretul care a instituit-o,
Führerul preciza: „Tineretul german, crescut în sânul familiei şi în
şcoli, va fi educat din punct de vedere fizic, intelectual şi moral, în
spiritul naţional-socialismului, prin intermediul lui Hitlerjugend” .
Această frază nu reprezenta o simplă formulă. Hitler era hotărât să
formeze pe viitorii cetăţeni ai Germaniei potrivit tiparelor preconizate
de el. Efectele aveau să se vadă în curând. La vârsta adolescenţei,
tineretul vădeşte o maximă receptivitate faţă de influenţele dinafară.
Propaganda turnată cu stăruinţă diabolică avea să dea roadele
aşteptate. Fanatizaţi de învăţăturile primite, de ceremonialul sumbru
şi impresionant al adunărilor, de tentaţiile inerente unei vieţi în
comun, în care instinctele sexuale se puteau dezvolta în voie –
taberele de băieţi erau instalate lângă taberele de fete, iar oficialităţile
se arătau foarte îngăduitoare în ceea ce priveşte relaţiile dintre tineri
– era firesc ca aceşti adolescenţi să se înstrăineze de propriile lor
familii. Numai experienţa teribilă a Stalingradului îi risipise lui Albert
iluziile pe care şi le făcuse în Hitlerjugend. Rudi nu avusese încă

— 485 —
ocazia să cunoască reversul medaliei. Fără îndoială că într-o zi se va
petrece şi acest fenomen, care îi va răni însă adânc sufletul. Numai
Willi reuşise să rămână imun la învăţămintele naziste.
Periodic, adolescenţii din Hitlerjugend erau trimişi în tabere, unde
erau supuşi unui intens antrenament fizic. Marşuri, alergări, salturi,
combinate cu o instrucţie paramilitară riguroasă. Citirea hărţilor,
orientarea, recunoaşterea terenului, semnalizarea, exerciţii militare; o
educaţie dedicată războiului, pe care Hitler îl dorise şi îl pregătise cu
tenacitate. Tinerii, grupaţi pe cartiere – dacă proveneau de la oraşe –
sau pe comune – dacă veneau de la ţară – erau organizaţi în
plutoane, companii şi batalioane comandate de gradaţi aleşi dintre
tineri, dar sub directa şi permanenta supraveghere a membrilor
partidului naţional-socialist. Purtau uniformă kaki şi pumnale
simbolice, spre a se familiariza cu armele albe.
Fetele erau încadrate în Jungmaedel. Aveau un costum alcătuit
dintr-o bluză albă, fustă albastră, ciorapi trei sferturi şi bocanci
pentru mărşăluit. Ca şi băieţii, erau îndoctrinate cu filozofie nazistă.
Traiul în comun dădea adeseori naştere la complicaţii. Numeroase
fete se înapoiau din tabără însărcinate. Dar aceasta nu îngrijora cu
deosebire pe conducătorii naţional-socialişti. Germania avea nevoie
de soldaţi.
Recrutarea în Hitlerjugend era obligatorie, ca şi în armată. Părinţii
care ar fi îndrăznit să se opună erau pasibili de pedepse privative de
libertate, copiii urmând a fi încredinţaţi orfelinatelor sau familiilor de
naţional-socialişti convinşi.
Tinerii care se distingeau în Jungvolk sau în Hitlerjugend erau
încadraţi în şcoli subordonate direct partidului – şcolile „Adolf Hitler”,
institutele naţionale de educaţie politică şi Ordinul castelanilor. Din
rândurile acestor tineri urmau să se recruteze elitele naţional-
socialiste de mâine. Incontestabil, educaţia intensivă în aer liber,
exerciţiile de educaţie fizică oţeleau corpul tinerilor germani. Dar
condiţia fizică excelentă era precumpănită de pervertirea minţilor.
Asemenea altor tineri, Rudi fusese intoxicat de educaţia naţional-
socialistă. Îmi revenea acum obligaţia de a încerca imposibilul spre a-
l smulge de sub această influenţă pernicioasă. N-aş avea scuză dacă
aş abdica de la rolul meu de părinte. Mă integrasem în grupul de
oameni care voiau să însănătoşească Germania, eliberând-o din
lanţurile nazismului, şi ezitam să lupt pentru salvarea fiului meu?
Voi face gestul pe care nu îndrăznisem să-l fac faţă de Albert. Voi
căuta să-l încadrez pe Rudi în formaţiile auxiliare inspectoratului

— 486 —
meu general. Ce se va întâmpla însă dacă Rudi va refuza să mă
urmeze? Dacă, în fanatismul lui, va prefera să acţioneze în rândurile
S.S.-ului?
Va trebui să stau cu el de vorbă. Voi încerca să-l conving, să-i
deschid ochii. O voi face cu multă prudenţă. Dacă aş brusca
lucrurile, Rudi ar putea reacţiona într-un mod cu totul nedorit.
Împrejurări potrivnice m-au silit însă a amâna această clarificare.
Armatele americane, engleze şi franceze se apropiau de Roma.
Trebuia să mobilizez toate forţele aeriene de care puteam dispune, să
sprijin retragerea lui Kesselring. La 4 iunie aliaţii au pătruns în
Roma, evacuată de forţele noastre fără luptă.
În zorii zilei de 6 iunie, pe când mă aflam la Florenţa, m-a trezit
din somn un apel telefonic. Generalul Bodenschatz, ofiţer de legătură
al Reichsmarschallului Göring pe lângă O.K.W., m-a informat că în
cursul nopţii a fost semnalată o vie activitate inamică în zonele
Carentan şi Caen din nordul Franţei. Paraşutări de trupe şi
bombardamente aeriene. Detaşamente de paraşutişti au ocupat
diferite puncte la nord de Carentan. O.K.W.-ul aprecia că această
operaţie era menită să creeze o diversiune pentru adevărata
debarcare care va fi efectuată în zona Pas de Calais. Bodenschatz era
optimist.
— Trupele noastre sunt gata să intervină acolo unde inamicul va
încerca să debarce. Vom avea un nou Dieppe, Herr General.
Reichsmarschallul Göring mi-a ordonat să iau urgent legătura cu
dumneavoastră. Dacă situaţia se complică, ceea ce nu cred, va fi
necesar să întărim forţele noastre aeriene din Franţa. Vom prelua,
eventual, o parte din unităţile de Luftwaffe din Italia.
Înainte de a-şi încheia comunicarea, Bodenschatz m-a informat că
în cursul zilei va avea loc o mare recepţie la castelul Klessheim, în
onoarea generalului Stojay, noul şef al guvernului ungar.
Evenimentele din Normandia nu vor schimba cu nimic programul
oficial.
Deşi nu era încă ora 5, m-am îmbrăcat şi am comandat micul
dejun. Convorbirea cu Bodenschatz îmi izgonise somnul. Nu-i
împărtăşeam optimismul. Refuzam să subestimez efortul militar al
anglo-americanilor. Asistasem la debarcările lor din nordul Africii şi
din Italia şi ştiam la ce ne puteam aştepta.
Cert este că sosise ora H. Mult temuta debarcare din Franţa
avusese, în sfârşit, loc. Se deschisese cel de-al doilea front. I-aş
spune mai degrabă al treilea, căci era ridicol să nu ţinem seamă şi de

— 487 —
teatrul de război din Italia.
Pentru Germania, debarcarea în Franţa însemna începutul
sfârşitului. Războiul a avut pentru noi o evoluţie care mi-a sugerat o
comparaţie simplă, dar sugestivă. Un obiect aruncat la verticală are
la plecare o viteză iniţială maximă, care descreşte pe parcurs până ce
obiectul atinge un apogeu, unde viteza lui scade la zero. Începe apoi
căderea, a cărei viteză se accelerează până ce egalează viteza maximă
de la punctul iniţial de plecare.
În primii trei ani ai războiului, Germania câştigase cu o rapiditate
deconcertantă. Campania din Rusia încetinise ritmul cuceririlor.
Atingerea Volgăi şi a Caucazului reprezentase apogeul. Dezastrul de
la Stalingrad a marcat începutul căderii. Înfrângerile aveau să
crească treptat în amploare, iar ritmul lor să devină tot mai rapid.
Prefiram cu tristeţe aceste gânduri, când von Geist s-a înfăţişat
spre a primi ordine. I-am relatat convorbirea cu Bodenschatz.
— Trebuia să vină şi momentul acesta, Herr General, a rostit
fatalist. Şi-a îndreptat tunica şi a tuşit scurt: Herr General!
A făcut o pauză. Nu ştia cum să înceapă.
— Spune, von Geist!
— Mă gândeam că ar fi cazul să vă luaţi un nou aghiotant. Busch
a fost dat dispărut.
Am suspinat. M-am uitat la scrumiera de cristal de pe masă, la
statuia de marmură a lui Hermes din nişa dintre ferestre, la covorul
chinezesc, ca şi când aş fi aşteptat să-mi risipească îndoielile.
— Pe cine propui, von Geist?
— Pe locotenentul Speich.
— Cine mai e şi acesta?
— Lucrează la Serviciul informaţii. Fiul Gauleiterului Speich.
— Altul! am rostit. Să nu aud de Gauleiteri. Telefonează la Statul-
Major al Aerului. Să-mi trimită un ofiţer, la întâmplare.
Poate că am să-l îndepărtez de moarte. Funcţia de aghiotant al
unui general inspector de armată este comodă şi într-o oarecare
măsură lipsită de primejdii. Îmi fac iluzii. Nu te poţi lupta cu
destinul. Şi Busch se va fi bucurat când a primit numirea de
aghiotant. Ştia că scăpase de linia întâi a frontului. Moartea îl
aşteptase însă la rendez-vous. Eu nu fusesem decât instrumentul
Doamnei cu Coasa. Încercam să-mi uşurez conştiinţa raţionând
astfel? Cred că nu. Mă înclinam în faţa fatalităţii. Căci fatalitatea ne
însemnase pe toţi. Începând de la Feldmarschallul comandant al unui
grup de armate şi terminând cu ultimul soldat.

— 488 —
 Telefonul a sunat iarăşi. A răspuns von Geist.
— Alo!… Am onoare să vă salut! Imediat! A acoperit cu mâna
microfonul: Generalul Bodenschatz, m-a anunţat el.
Am luat receptorul. Am auzit vocea joasă, de bariton, a
generalului.
— Contrar aşteptărilor mele, lucrurile iau o întorsătură neplăcută,
Herr General, mi-a vorbit. Importante forţe navale inamice au fost
semnalate în largul mării. Se pare că nu avem de-a face cu o
diversiune, aşa cum am presupus, ci cu o adevărată debarcare.
Feldmarschallul Keitel vă roagă să veniţi de urgenţă la Rastenburg.
— Cu ce vin? Cu trenul?
— Avionul Führerului va sosi în cursul dimineţii la Florenţa.
Convorbirea s-a încheiat. Vizitele acestea la Berchtesgaden sau la
Rastenburg începuseră să mă plictisească. Dar comedia nu avea să
mai dureze mult.
Înainte de a pleca în Germania, l-am chemat la telefon pe
Kesselring. L-am informat că fusesem chemat de Keitel şi că era de
aşteptat să i se ia o parte din forţele sale aeriene.
— Eram sigur că se va întâmpla aşa. De îndată ce am auzit că
anglo-americanii au debarcat în Normandia, am ştiut că voi fi
deposedat de aviaţie. Vă urez succes, Herr General, în noua misiune.
Mă îndoiesc însă că urările mele vă vor servi la ceva.
Umorul negru al lui Kesselring mi-a descreţit fruntea.
— Şi eu vă urez să nu mai faceţi un pas dincoace de Linia Gustav,
i-am spus.
Trei ore mai târziu, mă îmbarcam pe avionul Führerului împreună
cu von Geist şi cu principalii mei ofiţeri de stat-major.
— Vacanţa noastră în Italia s-a terminat, meine Herren, le-am
spus, în vreme ce avionul rula pe pista de decolare şi se desprindea
lin de sol. Nu ştiu dacă vreunul din noi va apuca să o mai vadă
înainte de sfârşitul războiului.
Când am ajuns la Berghof, am putut să-mi dau numaidecât seama
că domnea o agitaţie neobişnuită. Toată lumea mergea însă în vârful
picioarelor. Führerul dormea. Ordonase să nu fie trezit înainte de ora
3 după amiază. Noaptea dormise prost şi acum avea nevoie de
odihnă.
Îndată după sosirea mea, am avut o scurtă convorbire cu generalul
Bodenschatz, cu colonelul Nicholas von Bellow, ataşatul aviaţiei pe
lângă Führer, precum şi cu generalul-maior Christian Eckhard, din
statul-major al lui Korten. În puţine cuvinte m-au pus la curent cu

— 489 —
situaţia. De la comandamentul din Şt.-Lo al Corpului 84 de armată,
sosiseră ştiri alarmante. Dimineaţa, în jurul orei 7, primele unităţi
aliate, transportate pe vase de debarcare, invadaseră plajele de la Les
Dunes de Varville, Les Moulins, Le Hamel, Courseulles şi Hermonville
sur Mer. Diviziile 709, 352 şi 716 infanterie, de sub comanda
generalului Marcks, erau deja angajate în luptă cu inamicul, care
dispunea de importante forţe blindate. Feldmarschallul von
Rundstedt aruncase în bătălie Divizia 28 „Panzer” din rezerva
Grupului de armate B. de sub comanda lui Rommel şi ceruse
autorizaţie O.K.W.-ului de a folosi în acelaşi scop şi cele două divizii
„Panzer” 12 S.S. şi Lehr. Ţinute la dispoziţia Führerului.
Feldmarschallul se făcuse forte să arunce în mare, cu sprijinul
acestor unităţi blindate, forţele inamice. Generalul Jodl interzisese
însă intrarea în acţiune a celor două divizii ale O.K.W.-ului, fără
ordinul expres al Führerului. Dar Führerul dormea şi nimeni nu se
încumeta să-l trezească.
La O.K.W. părerile erau împărţite. Majoritatea ofiţerilor, în cap cu
Keitel şi cu Jodl, continuau să creadă că adevărata debarcare va avea
loc în zona Pas de Calais. Cei cu opinii contrare nu cutezau să-şi
susţină cu vigoare punctul de vedere, ca să nu indispună pe şefi.
Keitel m-a primit în prezenţa lui Jodl şi a principalilor săi
colaboratori. Mi-a vorbit calm despre operaţiile în curs, pe care le
socotea numai un prolog al adevăratei debarcări.
— Să nu ne pierdem cumpătul şi să fim gata pentru orice
eventualitate. Am ţinut, Herr General, să fiţi de faţă când îi vom
raporta Führerului situaţia din Normandia. S-ar putea să avem nevoie
de forţe aeriene suplimentare. Vă rog să studiaţi toate ipotezele.
În sfârşit, Hitler s-a trezit din somn. Veştile din Normandia nu i-au
făcut o impresie extraordinară. Era atât de bine dispus, încât a făcut
chiar o glumă, ceea ce i se întâmpla foarte rar.
— Mielul se vâră în gura lupului. Ce face lupul? Îl hăpăie, încântat
de acest festin. Ah, ce bun a fost mieluşelul!
A râs cu poftă şi şi-a netezit şuviţa de păr care i se lăsase pe
frunte. A stat de vorbă cu Keitel, cu Jodl. I-a lăudat fiindcă nu s-au
lăsat contaminaţi de agitaţia Feldmarschallului von Rundstedt şi i-au
respins cererea de a angaja în luptă cele două divizii ale O.K.W. Mie
mi-a ordonat să constitui un corp aerian capabil să intervină cu
eficacitate împotriva forţelor inamice care nu vor întârzia să debarce
în zona Pas de Calais.
— Ciudată şi nestatornică fiinţă mai este şi Führerul! mi-a vorbit

— 490 —
Bodenschatz, după încheierea conferinţei. Acum o lună l-am auzit
spunând că nu ar fi exclus ca anglo-americanii să debarce în sectorul
Cotentin. Iar acum, când evenimentele par să-i confirme previziunile,
crede că toată afacerea nu constituie decât o diversiune neglijabilă.
În vreme ce Hitler îşi întreţinea oaspetele ungar la castelul
Klessheim, veştile continuau să vină de pe Frontul de Vest. Rommel,
pe care evenimentele îl surprinseseră într-o scurtă permisie în
Germania, se înapoiase la cartierul său general de la Roche-Guyon.
Umbrele înserării se lăsau asupra Obersaltzbergului, când Hitler,
după o nouă conferinţă cu colaboratorii săi, l-a autorizat pe Rommel
să folosească cele două divizii pe care i le refuzase lui Rundstedt. Însă
îi interzicea să deplaseze unităţi de-ale Armatei a 15-a în sprijinul
Armatei a 7-a, angajată în luptă. Adevărata invazie, pretindea Hitler,
va avea loc în alt punct din nordul Franţei. Nici von Rundstedt şi nici
Rommel, care înţeleseseră în sfârşit care era realitatea, n-au fost în
stare să-l convingă de contrariu.
Seara târziu, făcând bilanţul ştirilor sosite în cursul zilei şi
legându-le de informaţiile care continuau să ne asalteze, am ajuns cu
toţii la concluzia că nu era vorba de o diversiune, cum pretindeau
Hitler şi Jodl, ci de o adevărată ofensivă de mari proporţii. Poziţiile
noastre de artilerie de la Merville căzuseră. Pe valea râului Orne, la
nord de Caen, puternice formaţiuni militare britanice, întărite de
blindate, se instalaseră încă din cursul zilei. Trupe aeropurtate,
apreciate la circa două divizii, fuseseră paraşutate în Cotentin.
Generalul Wilhelm Falley, comandantul Diviziei 91 Fallschirmjäger,
căzuse în luptă la nord de Carentan. Generalul Blumentritt, şeful de
stat-major al Feldmarschallului von Rundstedt, ne-a informat
telefonic că numărul trupelor angajate în acţiune este atât de mare,
încât orice îndoieli privitoare la importanţa acestei operaţii sunt
rizibile. Valuri de avioane inamice aruncă mii de tone de bombe
asupra bateriilor de coastă. Radarurile germane au semnalat o
multitudine de nave inamice în largul lui Port en Bessin. La Moulins,
Rommel a reuşit să arunce în mare o parte din trupele americane
debarcate, dar luptele continuau cu îndârjire. Numeroase tancuri
britanice şi americane s-au scufundat în timpul debarcării, dar şi
mai multe au reuşit să spargă dispozitivul de apărare german de la
St.-Laurent, Arromanche şi Merville. Divizia 21 „Panzer” nu a izbutit
să nimicească forţele inamice de pe malul stâng al râului Orne. Caen
este în flăcări. Cele două divizii blindate ale Führerului s-au izbit de
un puternic baraj de foc, care le-au imobilizat.

— 491 —
 Comunicatul militar german de aseară a anunţat că lupte violente
au loc în zona atacată de inamic, dar că cel mai târziu în cursul
nopţii debarcarea va fi respinsă. Până şi Hitler se convinsese că
lucrurile luau o întorsătură neplăcută.
În noaptea aceea m-am întâlnit pe culoarele de la Berghof cu
Standartenführerul Zander, adjunctul lui Bormann la direcţia
secretariatului partidului naţional-socialist. Zander avea un cap de
Mefisto. Uniforma lui neagră, de S.S.-ist, întărea această impresie. M-
a oprit din drum.
— Tocmai vă căutam, Herr General. Herr Direktor Bormann doreşte
să se întreţină cu dumneavoastră. Când îi puteţi acorda câteva
minute?
Formula, deşi elegantă, era imperioasă. Bormann aştepta desigur
răspunsul meu la propunerea pe care mi-o făcuse în legătură cu
Himmler. M-am uitat la ceas.
— Chiar acum, i-am răspuns lui Zander.
Preferam să termin mai repede această corvoadă. L-am găsit pe
Bormann în cabinetul său. O cameră nu prea mare, de o sobrietate
monahală. La intrarea mea, directorul secretariatului de partid şi-a
smuls din fotoliu lăbărţata-i persoană. Mi-a întins mâna, apoi mi-a
oferit un loc.
— Sunteţi foarte prompt, mi-a declarat cu amabilitate.
— Abia peste o jumătate de oră sunt convocat la o conferinţă de
către Feldmarschallul Keitel.
Ne-am aşezat unul în faţa celuilalt. Cu mâna dreaptă, Bormann îşi
masă mâna stângă, apoi îşi trase deget după deget, făcând să sune
încheieturile.
— Nu avem nevoie de o oră ca să punem la punct anumite
chestiuni. Cred că vă reamintiţi ultima noastră convorbire? Nu e mult
de atunci.
Am clătinat din cap în semn afirmativ.
— Am încercat să recapitulez conversaţia pe care am avut-o cu
Reichsführerul dar nu mi-am amintit nimic care să merite o atenţie
deosebită.
Bormann a făcut ochii mici, ca şi când ar fi încercat să cearnă
lumina lămpii prin sita genelor.
— Lăsaţi-mă pe mine să apreciez însemnătatea anumitor vorbe,
cărora dumneavoastră nu le-aţi acordat poate nici o însemnătate.
Am afectat o expresie jenată.
— Nu ştiu dacă nu ar fi lipsit de delicateţe din partea mea să

— 492 —
dezvălui unei terţe persoane…
Bormann a făcut o schimă nemulţumită.
— Nu sunt o oarecare terţă persoană, Herr General. Îndeplinesc o
funcţie care implică serioase responsabilităţi. Sunt secretarul
Führerului şi în această calitate cunosc o serie de chestiuni de o
importanţă arzătoare.
— Nu mă îndoiesc, Herr Bormann.
— Führerul este foarte indispus, Herr General, de mersul
evenimentelor. Personaje cu înalte situaţii, puse în faţa unor
împrejurări grele, au dat dovadă de o slăbiciune condamnabilă.
Uneori s-au făcut vinovate de acte de trădare.
Am făcut pe naivul.
— Credeţi că Reichsführerul S.S…
Am lăsat fraza neterminată.
Bormann şi-a muşcat buzele. Credea în vina lui Himmler, dar nu-
mi putea spune mie acest lucru. Chiar dacă i-aş fi făcut jocul, tot nu
mi s-ar fi destăinuit.
— Reichsführerul Himmler este în afara oricăror bănuieli, mi-a
declarat ritos. Unii dintre colaboratorii săi apropiaţi au profitat însă
de buna sa credinţă şi au acţionat împotriva intereselor statului…
— Herr Bormann, nu întreţin relaţii cu nici unul dintre
colaboratorii apropiaţi ai Reichsführerului şi nici nu l-am auzit pe
Reichsführer vorbind despre aceştia.
Bormann s-a întunecat la faţă.
— Regret că îmi respingeţi mâna întinsă, Herr General.
Cuvintele lui erau încărcate de ameninţări. În clipa aceea mi-am
dat seama că mă înscrisese pe lista duşmanilor săi. Îi cunoşteam
reputaţia. Deviza lui era: „Nu uit şi nu iert!” Acceptam totuşi riscul.
— Vă rog să credeţi, Herr Bormann, că vă bucuraţi de toată
consideraţia mea. Nu pot să vă spun însă nimic semnificativ. Am
discutat cu Reichsführerul S.S. despre crezul partidului, despre
viitorul înfloritor al Germaniei… Subiecte generale…
M-am ridicat de pe scaun.
— Nu vreau să vă mai reţin.
Şi-a arătat dinţii îngălbeniţi de nicotină într-un fel de rânjet.
— Mi-ar fi făcut plăcere să mă reţineţi. Dar dacă sunteţi ocupat…
S-a ridicat şi el în picioare. L-am salutat înclinând scurt capul. Ne-
am despărţit în noaptea aceea fără să ne dăm mâna.
A doua zi de dimineaţă am avut mult de lucru. Divizia de
vânătoare de la Metz am pus-o la dispoziţia Grupului de armate Vest.

— 493 —
Führerul mi-a ordonat să preiau aproape în întregime bombardierele
lui Kesselring. Frontul italian îşi pierduse definitiv importanţa.
La conferinţa de dimineaţă a Führerului a apărut şi colonelul von
Stauffenberg. Venise cu nişte rapoarte ale Armatei de rezervă asupra
posibilităţii sporirii recrutărilor. Părea mai palid ca de obicei. Deşi
pierderea unui ochi îi strica simetria feţei, frumuseţea lui virilă nu
suferise cu nimic. Expresia i se înăsprise, se maturizase.
După conferinţă ne-am retras într-un fumoar.
— Când am plecat din Berlin, generalul Olbricht m-a rugat să vă
transmit un mesaj din partea amiralului Canaris.
— Olbricht ştia că sunt la Berchtesgaden?
— Da. Vă căutase la cartierul general al Feldmarschallului
Kesselring. De acolo a aflat unde vă pot găsi.
— Şi mesajul?
— Nu este prea lung. Standartenführerul Gerlach a participat în
calitate de reprezentant personal al lui Himmler la anchetarea
studenţilor Hans şi Sophie Scholl, precum şi a celorlalte loturi de
studenţi condamnaţi la moarte de Tribunalul poporului.
Am respirat greu. Bănuisem acest lucru. Lucrurile se înlănţuiau
treptat. Rolul lui Rudi în arestarea fratelui său se contura acum cu
limpezime. Îl denunţase pe Willi, pus la cale de Gerlach. De ce făcuse
Gerlach acest lucru? Îl ajutasem într-un moment de grea cumpănă. Îi
pusesem casa mea la dispoziţie. Poate că îmi datora viaţa…
— „Standartenführerul Gerlach a contribuit hotărâtor la aplicarea
pedepsei capitale. În urma recomandării sale exprese, judecătorul
Freisler a fost numit preşedinte al Tribunalului poporului.” Atât, Herr
General.
Mi-am împreunat pumnii încleştaţi.
— Fiul meu Wilhelm a făcut parte dintre studenţii condamnaţi la
moarte şi decapitaţi cu securea.
Ochii lui Stauffenberg au părut să se umezească.
— Ştiam, Herr General.
Am păstrat câteva momente tăcerea.
— Stauffenberg, trebuie să te informez asupra discuţiei pe care am
purtat-o azi-noapte cu Bormann. Te previn că trebuie să grăbim
declanşarea acţiunii. Bormann îl bănuieşte pe Himmler că tratează
cu duşmanii regimului, ceea ce este, de altfel, adevărat. Pe de altă
parte, Himmler nu a ştrangulat conspiraţia noastră, deoarece speră
să o canalizeze în sensul intereselor lui. Prea mulţi oameni sunt
angajaţi în acţiunea noastră, ca să nu presupun că s-au săvârşit

— 494 —
unele indiscreţii. Este imposibil ca Gestapoul să nu fi aflat ceva
despre noi.
— Chiar dacă deţine unele elemente împotriva noastră, acestea nu
constituie probe concludente. Ofiţerii germani care participă alături
de noi la conspiraţie, Herr General, au simţul onoarei. Nu ar vorbi,
chiar dacă agenţii Gestapoului le-ar înfige gura pistolului în ceafă.
În fumoar au intrat doi ofiţeri superiori. Stauffenberg a schimbat
imediat subiectul. Mi-a vorbit despre efectele bombardamentelor
asupra Berlinului, apoi mi-a istorisit cu haz câteva isprăvi ale copiilor
lui.
Ofiţerii au fumat câte o ţigară, apoi au părăsit salonul.
— Planurile, noastre sunt gata, a revenit Stauffenberg la subiect.
Grupate sub numele de cod „Walkyria”, instrucţiunile au fost
distribuite conjuraţilor. Oficial, „Walkyria” reprezintă acţiunea pe
care trupele noastre din interior şi din teritoriile ocupate trebuie să o
întreprindă în cazul că milioanele de muncitori străini şi de
prizonieri, mobilizaţi în industria germană, ar declanşa o revoltă care
ar pune în primejdie Germania. Stauffenberg a zâmbit fin: Führerul
cunoaşte planul „Walkyria”. Şi căpeteniile O.K.W.-ului îl cunosc, dar
adevăratul lui rost îl ştim numai noi. „Walkyria” ne va permite să
punem mâna pe cele mai importante oraşe îndată după suprimarea
lui Hitler. Garnizoanele din Viena, Köln, München, Düsseldorf,
Bruxelles, Paris vor trece imediat de partea noastră. Nu am lăsat
nimic la întâmplare. Numai la Berlin nu am reuşit să ne consolidăm.
Avem la dispoziţie prea puţine trupe din armata de uscat, singurele
pe care ne bizuim. Formaţiile S.S. şi unităţile din Luftwaffe, devotate
Führerului, sunt mult mai numeroase. În cazul angajării unor lupte
de stradă, cu partizanii rămaşi credincioşi regimului, ofiţerii din
Luftwaffe vor încerca să folosească împotriva noastră tunurile
artileriei antiaeriene.
— Ai uitat poliţia, i-am spus. Contele Helldorf este de partea
noastră.
— Nu am uitat-o. I-am fixat deja rolul. Graţie sprijinului ei, vom
conta pe elementul surpriză. Mişcări masive de trupe în capitală ar
da de bănuit. Poliţiştii fac parte însă din decorul cotidian al străzii.
Prezenţa lor, chiar în număr sporit, va trece neobservată. În
momentul hotărâtor, vom ocupa punctele-cheie ale oraşului şi
clădirile publice importante: Cancelariatul Reichului, ministerele,
radioul, centrele telefonice şi telegrafice, sediile Gestapoului. Vom
aresta totodată căpeteniile naziste aflate întâmplător în Berlin.

— 495 —
 — Unul dintre cele mai însemnate obiective, i-am spus, trebuie să
îl constituie izolarea O.K.W.-ului de restul Germaniei. Numai aşa i-aţi
împiedica pe Göring, Himmler, Keitel, Jodl, sau pe oricare alt lider
naţional-socialist, care s-ar afla la Rastenburg, să dea alarma şi să
ralieze trupele rămase credincioase naziştilor.
— Am prevăzut şi acest lucru, zise Stauffenberg. Generalul Ernst
Feligiebel, şeful transmisiunilor din O.K.W., va avea grijă să scoată
din funcţie centrala telefonică şi telegrafică de la Rastenburg. Două
ore după asasinarea lui Hitler şi după ocuparea punctelor strategice
din Berlin, vom da semnalul „Walkyria” în întreaga Germanie,
precum şi pe cele trei fronturi.
Planul lui Stauffenberg era cuprinzător. Mă impresiona prin
amploarea lui. Colonelul acesta tânăr avea o minte remarcabilă. Mă
înclinam în faţa concepţiilor sale îndrăzneţe, pline de strălucire.
Numai faptul că izbutise să antreneze în acţiunea plănuită de el un
număr atât de mare de personalităţi îi dovedea capacitatea şi spiritul
de organizare.
Mi-a cerut permisiunea să fumeze. Am vrut să-i ofer tabachera
mea, dar Stauffenberg fuma numai o anumită marcă de ţigări. Cu
cele trei degete tefere de la unica lui mână, şi-a scos din buzunar o
ţigară, şi-a pus-o între buze, apoi şi-a aprins-o cu propria-i brichetă.
Toate gesturile acestea le-a executat cu o rapiditate şi o precizie
uimitoare. Stauffenberg făcuse desigur nenumărate exerciţii pentru a
se putea servi cu atâta uşurinţă de singurul său braţ.
— Dintre generalii Armatei de uscat, numai doi îmi provoacă griji.
Fromm e un nehotărât. În calitatea lui de comandant al Armatei de
rezervă, ar fi extrem de util, fiindcă are posibilitate să manevreze
toate unităţile militare din interior. Dacă putsch-ul va reuşi, Fromm
va trece numaidecât de partea noastră. Însă nu concepe să înfrunte
riscul unui insucces. E prea laş.
— Atunci cum îl veţi face să semneze ordinele în baza cărora
trupele vor executa operaţia „Walkyria”?
— Foarte simplu. Vom semna noi ordinele, în numele său.
— Perfect!
— În afară de Fromm, continuă Stauffenberg, mai există un
general care ne va da o oarecare bătaie de cap. Von Kortzfleisch,
comandantul Wehrkreis III, care cuprinde în raza lui şi Berlinul.
Ofiţerul acesta este un nazist încarnat. De multă vreme vânează
bastonul de mareşal. Cum propria-i capacitate o deficientă, nu poate
aspira la funcţiile cele mai înalte decât făcând pe lacheul lui Hitler.

— 496 —
Ca şi Keitel sau Schörner. În preajma putsch-ului îl vom aresta, iar în
locul lui îl vom instala pe generalul Freiherr von Thuengen, devotat
cauzei noastre. Întrucât şi von Hase, comandantul pieţei din Eerlin,
este alături de noi, avem toate şansele să punem mâna pe capitală în
primele ore după declanşarea loviturii de stat.
Mă încântau siguranţa cu care ştia să vorbească, hotărârea lui
nestrămutată.
Stauffenberg se ridică din fotoliu. Era atât de înfierbântat, încât
simţea nevoia să se mişte, să se agite.
— Sunt totuşi oameni care afirmă că înlăturarea lui Hitler şi a
regimului său politic nu va remedia cu nimic situaţia. Se va spune că
l-am lovit cu pumnalul în spate, că l-am împiedicat să restabilească
în ultimul moment echilibrul militar. Înfrângerea Germaniei fiind
inevitabilă, luăm asupra noastră responsabilitatea încheierii unei
păci dezastruoase.
— Argumente specioase! am replicat. Trebuie să ne asumăm
riscul, indiferent de ceea ce va spune lumea. Istoria ne va judeca aşa
cum se cuvine. Nu se va mai putea spune că poporul german l-a
urmat ca o turmă pe Hitler. Posteritatea va avea proba existenţei unei
mişcări ostile naţional-socialismului, a unei rezistenţe care nu s-a
manifestat numai prin proteste verbale ori prin acte sporadice ale
unor indivizi exasperaţi, ci s-a afirmat printr-o operaţie de mare
amploare, la care au participat numeroşi ofiţeri şi compacte
formaţiuni militare.
— Sunt de acord cu punctul dumneavoastră de vedere, Herr
General, a rostit Stauffenberg. Ceva mai mult, socotesc necesară
afilierea la complot a unor elemente dinafara armatei.
— Gördeler va fi ostil acestei concepţii.
— Îl vom sili să o accepte. Noi nu ne ridicăm împotriva lui Hitler în
numele unei oligarhii militare. Facem acest pas conştienţi că în
spatele nostru se află întregul popor german.
Am contemplat gânditor candelabrul de bronz cu multe braţe, ca şi
când aş fi găsit acolo o sursă de inspiraţie.
— Acum câteva zile, dragul meu Stauffenberg, am stat de vorbă cu
un tânăr locotenent, fost coleg de facultate al fiului meu Willi. În
prezenţa acestui ofiţer am încercat un simţământ ciudat. Mi-am dat
seama că Hitler nu va nimici pe veci Germania. Din mijlocul tinerilor
se vor ivi elemente care vor ridica din ruine o nouă Germanie. Crede-
mă, Stauffenberg, aş fi fericit să vă dau o mână de ajutor.
Von Stauffenberg a aspirat aroma ţigării, apoi a replicat domol:

— 497 —
 — Vă mulţumesc, Herr General, pentru mâna pe care mi-o
întindeţi.
A zâmbit. Un zâmbet care-i întinerea uimitor chipul.
— Dacă aţi vrea să ne sprijiniţi efectiv, am avea pentru
dumneavoastră un rol foarte important.
— Te ascult, Stauffenberg.
— V-am mai spus că ne temem de intervenţia ofiţerilor şi a
trupelor din Luftwaffe în sprijinul regimului… Dacă Göring ar fi
neutralizat, şi un complotist cu un înalt rang în aviaţie i-ar lua locul,
aviatorii ar ezita să se angajeze într-o acţiune ostilă nouă. Sau chiar
dacă ar face-o, mulţi dintre ei s-ar desolidariza. În orice caz, am
semăna confuzia…
Lăsă fraza neterminată. Îmi aruncă o privire întrebătoare. Fumul
ţigării pe care o ţinea între degetele-i tefere se ridica drept ca un fir de
mătase albastră.
— Am înţeles, Stauffenberg, ce aşteptaţi de la mine. Să-l arestez pe
Göring şi să preiau comanda forţelor aeriene. Aviatorii vor primi astfel
ordine din partea unui general de aviaţie. Îmi asum această misiune.
Chipul colonelului s-a luminat de parcă o rază de soare i-ar fi
căzut pe obraz.
— Eram sigur că nu ne veţi refuza. Vă mulţumim, Herr General.
Cu îngăduinţa dumneavoastră, vom stabili ulterior amănuntele
operaţiei…
— Sunt la dispoziţia dumitale, Stauffenberg. Cred însă că ar trebui
să ne grăbim.
— Sunt de acord, Herr General, şi…
Stauffenberg se întrerupse. Intraseră în fumoar trei ofiţeri
superiori şi un general din Waffen S.S. ne-au salutat cu respect.
— Şi sunt de acord că efortul nostru de război trebuie sporit, reluă
Stauffenberg, schimbând cu abilitate macazul. Rolul aviaţiei are să
fie hotărâtor! încheie el cu o frază ambiguă.
M-am ridicat şi eu în picioare.
— Stauffenberg, te rog să transmiţi omagiile mele contesei, soţia
dumitale. Sper să te mai văd zilele acestea. Combativitatea dumitale
este reconfortantă.
Folosisem şi eu „sesam”-ul liderilor nazişti. După ce m-am
despărţit de Stauffenberg, m-am retras în camera mea. Deşi trecuse
demult ora prânzului, îmi pierise pofta de mâncare. Convorbirea cu
Stauffenberg, în special referirea la Gerlach, mă răscolise. Bănuielile
mele fuseseră deci exacte. Gerlach, nu numai că nu îi luase apărarea

— 498 —
lui Willi, dar este de presupus că făcuse tot ce îi stătuse în putinţă
spre a-i agrava situaţia. Şi Rudi fusese pus la cale de Gerlach.
„Să te fereşti de omul acesta, îmi spusese odată Elissa. E mai fals
decât o vulpe…”

În după-amiaza aceea am avut mult de lucru. Trebuia să iau toate

măsurile înaintea plecării mele în Vest, aşa cum îmi ordonase
Führerul. Târziu, în noapte, m-am retras în camera mea. L-am poftit
şi pe von Geist la un pahar de coniac. Simţeam nevoia să schimb
câteva vorbe. Nu mă îndoiam de devotamentul său, iar în opiniile lui
aveam încredere. Fără să fie o minte strălucită, era înzestrat cu o
masivă doză de bun-simţ şi de înţelepciune.
Ocupam în pavilionul oaspeţilor o odaie încăpătoare, confortabilă.
Un pat mare, o masă de lucru, altă masă, mai joasă, înconjurată de
fotolii, o fereastră largă spre un magnific peisaj de munte. Perdelele şi
draperiile înflorate, covoarele în culori vii dădeau o notă veselă
încăperii.
Mă aşezasem cu von Geist în jurul măsuţei joase. Un servitor în
livrea ne servise o sticlă cu coniac, saleuri şi alune. Von Geist turna
tocmai băutura în paharele balonate, când am auzit o bătaie în uşă.
— Intră! am strigat.
În prag şi-a făcut apariţia Stauffenberg.
— Îmi iertaţi vizita atât de tardivă. Doream să vă vorbesc.
— Vizitele dumitale nu mă deranjează niciodată, Stauffenberg. Te
rog să iei loc.
Stauffenberg s-a aşezat pe un fotoliu în faţa mea. Von Geist i-a
turnat şi lui un pahar. Stauffenberg i-a mulţumit. Când a vrut să ia
paharul de pe masă, l-a răsturnat din greşeală. Coniacul s-a vărsat
pe masă, iar paharul s-a rostogolit pe covor. Stauffenberg s-a plecat
să-l ridice.
— Lasă-l! i-am spus. Sun după pahare…
Deodată, Stauffenberg, care se plecase după pahar, mi-a făcut
imperios semn cu mâna să nu fac nici o mişcare. M-am uitat
întrebător la von Geist, care m-a privit tot atât de intrigat.
Stauffenberg a ridicat capul şi a dus un deget la buze, cerându-ne
tăcerea. A pus pe masă paharul ridicat de jos.
— Pot să beau tot în paharul acesta! a rostit cu glas neutru. Ce să
mai deranjăm servitorii. La nevoie, pot să-l spăl în camera de baie.
În acelaşi timp ne-a făcut semn să ne uităm sub masă. A
continuat să ne ceară prin gesturi să nu vorbim. Mirat, von Geist s-a

— 499 —
lăsat într-un genunchi, executând indicaţiile lui Stauffenberg. Când a
ridicat capul, avea nişte ochi rotunzi, stupefiaţi. Şi el mi-a făcut semn
să mă uit, dar fără să fac vreun comentariu.
Sunt foarte suplu, aşa că am făcut fără nici un efort ceea ce mi se
cerea. Cred că am fi oferit în clipa aceea un spectacol foarte comic
cuiva care ar fi intrat întâmplător în cameră. Trei ofiţeri cu multe
galoane pe umăr, umblând de-a buşilea sub o masă cu băuturi.
Stauffenberg mi-a arătat sub tăblia mesei un microfon fixat cu
cleme. Un fir pleca de la microfon pe lângă piciorul mesei şi intra sub
covor. Era de aceeaşi culoare cu mobila şi fusese fixat pe dinăuntrul
piciorului de lemn, aşa încât era invizibil pentru persoanele care ar fi
întreţinut o conversaţie stând pe fotolii.
Convorbirea noastră a continuat, sub o formă cu totul inofensivă.
Stauffenberg mă salvase şi pe mine, şi pe von Geist, împiedicându-ne
să purtăm o discuţie compromiţătoare, care ar fi fost înregistrată de
la masa de ascultare. Norocul sau întâmplarea îl serviseră de
minune. Aproape o jumătate de oră am vorbit despre campania din
Vest, având grijă să strecurăm şi unele critici, ca să nu dăm de
bănuit celor care ne ascultau că le-am surprins stratagema.
Eram pus în faţa unei enigme. Cine instalase microfonul? Oamenii
lui Bormann? Ai lui Himmler? La O.K.W., generalul Feligiebel se
ocupa de transmisiuni. Feligiebel era însă omul nostru. Dacă ar fi
ştiut de instalarea microfonului, m-ar fi avertizat. Înseamnă că nu
era o măsură generală. Dar dacă Feligiebel era în legătură cu
duşmanii noştri? Nu! Imposibil! Feligiebel nu era un trădător.
Bormann sau Himmler avuseseră iniţiativa. Mai degrabă Bormann,
care la ora aceasta mă ura, cred, de moarte, fiindcă-i refuzasem
colaborarea. N-ar fi fost imposibil nici ca Himmler să se fi aflat
îndărătul întregii afaceri. Întârzierea mea de a-i răsplăti eliberarea lui
Georges de Gandale îl determinase să mă spioneze. Se temea, poate,
să nu îl lucrez, aliindu-mă cu Bormann, sau complotând cu generalii,
fără să-i ofer sprijinul acestora.
Oricare din ipoteze ar fi fost valabilă, un lucru rămânea sigur: laţul
din jurul meu se strângea.
M-am despărţit în noaptea aceea de von Stauffenberg şi de von
Geist după o convorbire care – sunt convins – i-a dezamăgit pe
agenţii de la masa de ascultare. După plecarea lor, am făcut o baie,
apoi m-am culcat. Este foarte ciudată senzaţia pe care o încerci când
ştii că fiecare zgomot pe care-l faci, fiecare cuvânt pe care-l rosteşti
sunt urmărite şi înregistrate de nişte oameni care îţi vor răul.

— 500 —
Aproape că îmi era teamă să adorm. În starea de tensiune nervoasă
în care mă aflam, aş fi putut vorbi în somn. Ştiinţa a pus la dispoziţia
tiranilor tot felul de mijloace graţie cărora să-ţi îngrădească libertatea
şi să-ţi siluiască lent conştiinţa. Nu le mai rămâne decât să descopere
procedeul citirii gândurilor.
La conferinţa Führerului din ziua următoare, veştile rele s-au
acumulat. Capetele de pod inamice de la Sainte-Mere-Eglise, St.-
Laurent, Arromanches, Courseulles şi Merville se dezvoltau în front şi
în adâncime, creând serioase probleme trupelor noastre. La Sainte-
Mere-Eglise generalul von Sahlieben intervenise personal pe câmpul
de luptă. Batalionul 795 Osttruppen se predase în primele ore ale
luptei. Un batalion de paraşutişti din Regimentul 6 Fallschirmjäger
fusese capturat în întregime. Şi acestea erau numai informaţii
disparate. Gestul generalului Kraiss, care îndrăznise să se retragă să
nu cadă în încercuire, pierderea oraşului Carentan, moartea
generalului Marcks în timpul operaţiilor de recucerire a poziţiilor
ocupate de inamic în Cotentin, încercările zadarnice ale lui Rommel
de a arunca în mare unităţile inamice debarcate la est de Saint-Lo, la
care se adăugau bombardamentele masive executate de flotele
aeriene anglo-americane, precum şi acţiunile partizanilor francezi,
care aruncau în aer linii ferate, poduri, tuneluri, dezorganizând
spatele frontului nostru, au spulberat definitiv optimismul afişat de
Hitler în ajun. După expunerea lui Jodl asupra operaţiilor în curs,
Führerul a făcut o criză de nervi. A condamnat cu vehemenţă lipsa de
pregătire şi moralul scăzut al soldaţilor germani, defetismul ofiţerilor
şi carenţa statelor-majore.
În sectorul de debarcare a trupelor britanice, situaţia noastră era
dramatică. Grupului blindat Vest, de sub comanda generalului
Schweppenburg, i s-a încredinţat misiunea de a degaja oraşul Caen,
cheia de boltă a apărării germane din Normandia. Formaţiile de
tancuri, atacate în valuri de sute de bombardiere inamice, au suferit
pierderi atât de mari, încât resturile au fost nevoite să se retragă.
Generalul von Schweppenburg s-a ales cu o serioasă comoţie
cerebrală, iar şeful său de stat-major, colonelul Ritter und Edler von
Dewans, a fost ucis împreună cu toţi ofiţerii săi. Un atac fulgerător al
unui detaşament de tancuri „Tigru”, sprijinit de divizia generalului
von Lüttwitz, a reuşit să sfărâme ofensiva britanică în zona Caen, dar
intervenţia brutală a trei sute de bombardiere inamice a pus capăt
contraatacului nostru. Dacă ar fi avut un sprijin aerian adecvat, von
Lüttwitz i-ar fi aruncat pe britanici în mare. Din nefericire, aviaţia

— 501 —
noastră era ca şi inexistentă în raport cu uriaşele desfăşurări de forţe
aeriene ale anglo-americanilor.
După ce a preconizat o serie de soluţii menite să restabilească
superioritatea noastră pe pământ, în aer şi pe mare, Hitler şi-a înfipt
mâna stângă în centironul de piele, iar dreapta a ridicat-o în cea mai
tipică postură de demagog instalat la tribună. Avea să ne comunice o
veste importantă. Ochii îi scăpărau, ţinea fruntea sus, bărbia scoasă
înainte, pieptul bombat.
— Armele secrete pe care vi le-am făgăduit vor intra foarte curând
în istorie. Peste 500 de proiectile pulso-reactoare aşteaptă să fie
dirijate spre Londra şi spre alte obiective de interes vital din Marea
Britanie. Tehnicienii noştri au terminat 54 de rampe de lansare şi
alte zeci sunt în curs de construcţie.
S-a avântat apoi într-unul din interminabilele lui monologuri,
făgăduind nimicirea definitivă a tuturor vrăjmaşilor celui de-al treilea
Reich.
Îmi permiteam să fiu sceptic. Recent, purtasem o lungă discuţie cu
colonelul Watchel, specialist în operaţiile de lansare, care îmi
destăinuise îndoielile sale. Sistemul de pilotaj automat nu fusese încă
pus la punct, aşa că precizia tirului rămânea discutabilă.
După conferinţă am plecat cu trenul la Paris. Aveam misiunea să-l
suplinesc pe Sperrle. Führerul era foarte nemulţumit de comportarea
Feldmarschallului pe care intenţiona să-l destituie. Sperrle nu era
vinovat. Ex nihilo nihil. Nu i se putea pretinde să facă minuni. Nu
avea la dispoziţie nici acel minim de forţe aeriene fără de care o
apărare eficientă era imposibilă. Sperrle se ilustrase în timpul
războiului civil din Spania, dirijând faimoasa Legiune „Condor”.
Condiţiile din Franţa erau altele. Laurii lui Sperrle se ofileau.
Reputaţia lui se destrămase treptat. Astăzi Hitler îl socotea incapabil.
Sperrle fusese un om al partidului. Se ridicase cântând în struna lui
Göring şi a Führerului. Îşi plătea acum scump uşoara-i ascensiune de
odinioară.
Când m-am suit în vagonul cu paturi, am avut o surpriză. Pe
culoar l-am întâlnit pe ziaristul Pantelimon Radomir, pe care-l
cunoscusem în casa Sultanei Basarab. Îl remarcasem atunci pentru
opiniile lui pronaziste.
— Ce plăcere să vă revăd, Herr General! m-a întâmpinat,
întinzându-mi jovial mâna.
Prezenţa lui în trenul de Paris m-a intrigat. Mi-a zdrobit degetele
într-o strânsoare exagerat de cordială. Cred că dacă m-aş fi arătat

— 502 —
mai prietenos, n-ar fi ezitat să mă bată cu palma pe umăr. Ziaristul
acesta era tipul volubilului entuziast şi zgomotos. În vreme ce şoferul
îmi instala valizele în compartiment, Radomir mă privea cu o bucurie
pe care cred că n-ar fi resimţit-o nici dacă şi-ar fi revăzut fratele după
o foarte lungă despărţire.
Von Geist îl examina critic. Nu era deprins cu familiarismele
acestea de prost-gust.
— Mergeţi departe, Herr General?
Ziaristul acesta brunet, cu păr creţ ca un papuaş, nu ştia probabil
că discreţia este apanajul educaţiei.
— La Paris, i-am răspuns laconic.
— Şi eu tot la Paris merg, mi-a explicat. Am să rămân în capitala
Franţei câteva zile, apoi îmi continui drumul spre Lisabona. Sunt în
misiune, a adăugat cu glas scăzut, după ce a aruncat o privire
prudentă în jur.
Dintr-un compartiment a ieşit o femeie între două vârste,
planturoasă, uşor vulgară, acoperită de bijuterii. Părul acaju era
orânduit într-o coafură complicată, potrivită poate într-o sală de bal,
dar cu totul deplasată într-o călătorie cu trenul. Purta o rochie de
mătase, cu flori mari ca nişte lăptuci. Mirosea a parfum şi a
transpiraţie. Doamna era urmată de o tânără spălăcită, vag cocoşată
şi cu gâtul strâmb. Eleganţa veşmintelor era însă deasupra oricărui
reproş. Un bărbat, tânăr, blond, falnic şi extrem de infatuat, încheia
cortegiul.
— Îmi permiteţi, Herr General, să vă prezint tribul Radomir, mi-a
vorbit glumeţ ziaristul.
Făcea încă o impoliteţe. Îmi prezenta pe soţia lui, când ar fi trebuit
să procedeze invers. Socotea, probabil, că titlul meu princiar mă
îndreptăţea la anumite privilegii.
— Soţia mea Aglaia, Herr General, fiica mea, Simona Petrescu-
Giuleşti, şi ginerele meu, avocatul Raymond Petrescu-Giuleşti.
Mândru că se putea afişa în compania mea, mi-a declinat apoi
numele, subliniind titlul de principe. Îl rostise cu aceeaşi solemnitate
cu care un maestru de ceremonie anunţă numele participanţilor la o
recepţie de mare gală. L-am recomandat la rândul meu pe von Geist.
— Aglaio, s-a adresat Radomir soţiei, principele este ginerele
principesei Sultana Basarab.
Aglaia Radomir şi-a ţuguiat buzele într-un surâs care voia să fie
cuceritor, dar care mi-a evocat o comparaţie pe care nu îndrăznesc să
o aştern nici în paginile acestui jurnal intim.

— 503 —
 — Principesa este o fiinţă adorabilă! a exclamat Aglaia Radomir.
Suntem în vizită, s-a grăbit să adauge.
Radomir s-a plecat la urechea mea.
— Am făcut un imens sacrificiu material acceptând să-mi servesc
ţara la Lisabona. Vă închipuiţi, am lăsat pe mâini străine
administrarea ziarelor mele…
Am înţeles. Radomir şi „tribul” său părăseau ca şobolanii vasul
care se scufunda. Cred că omul acesta îşi pusese la bătaie toată
influenţa spre a-şi procura paşapoarte pentru întreaga familie.
— La Bucureşti situaţia e grea, a adăugat. Bombardamentele
anglo-americanilor şi deplasarea frontului până la Iaşi nu au reuşit
totuşi să-mi clatine încrederea în victoria Germaniei. Sunt convins că
Führerul va stăpâni lumea. Antrenat pe aripile unui exuberant
entuziasm, ridică mâna şi exclamă: Heil Hitler!
Von Geist a zâmbit în colţul gurii. Germanofilia lui Radomir căpăta
accente comice, fiindcă era falsă. Poate că într-o vreme Radomir
crezuse sincer în succesul final al naţional-socialismului. Fuga lui de
acum dovedea că acea încredere se spulberase.
— Ce plăcut este să te afli printre germani! adăugă Radomir. De
când am intrat pe teritoriul ţării dumneavoastră, care spiritual este şi
a mea, respir alt aer, continuă cu ton teatral, grandilocvent. Un aer
curat, purificator…
Aglaia Radomir îl privea cu minunare, Simona – cu plictiseală, iar
ginerele – cu ironie. Raymond Petrescu-Giuleşti se lăsase cumpărat,
dar nu mergea până acolo cu complezenţa încât să-şi admire socrul.
Îl cunoştea desigur prea bine. Nu mă miram că acest tânăr nu purta
uniforma. Era tipul ambuscatului.
— Duceţi-vă la vagonul-restaurant, se adresă Radomir „tribului”.
Eu rămân cu principele von Altenburg.
— Ah, nu! am protestat. Vă rog să nu o lipsiţi pe doamna Radomir
de prezenţa dumneavoastră. Aş fi neconsolat dacă aş şti că mi-ar
imputa absenţa dumneavoastră… Rămâneţi în sânul familiei,
scumpe prietene! l-am povăţuit cu ironie.
Radomir a rămas oarecum descumpănit. Ginerele era încântat.
Nu-l indispunea umilirea socrului său. Probabil că acesta îl făcea să
simtă jugul autorităţii sale. Raymond Petrescu-Giuleşti era un
„peştişor” recalcitrant.
Am reuşit, în sfârşit, să scap de prezenţa familiei Radomir.
— Până la Paris, i-am spus lui von Geist, nu mai ies din
compartiment. Nu vreau să mai suport tiradele lui Radomir.

— 504 —
 Am luat cina în compartimentul meu, apoi m-am culcat, întins pe
cuşetă, în întuneric, ascultam ţăcănitul ritmat al roţilor şi mă
gândeam la Gerlach…

Dimineaţa, în gara Metz, vagoanele noastre au fost ataşate la

expresul Berlin-Paris. Deşi nu intrasem încă în miezul verii, se lăsase
o căldură înăbuşitoare, un fel de pâclă, ce învăluia cu valuri
fantomatice peisajul. Lăsasem deschise şi uşa şi fereastra, dar
curentul de aer era atât de fierbinte, încât aveam impresia că mă aflu
într-o baie de aburi uscaţi.
M-am plimbat cu von Geist pe peronul înţesat de călători. Am
simţit numaidecât în atmosferă un element nou. Înainte de
debarcarea aliaţilor în Normandia, climatul din Franţa era calm. Cu
excepţia mişcărilor de trupe germane şi a loviturilor sporadice ale
Maquisului, te-ai fi putut socoti în plină pace. Francezii îşi vedeau de
treburi şi în general evitau conflictele cu militarii germani. Acum
populaţia civilă adoptase alt aer. Unii oameni ne priveau pieziş, pe
sub sprâncene. Timoraţii se uitau la noi cu frică. Se gândeau
probabil să nu dea de vreo încurcătură tocmai acum, în preziua
eliberării. Majoritatea francezilor ne fixau însă cu nedeghizată
ostilitate. Dacă privirile ar fi avut puterea să ucidă, desigur că S.S.-
iştii ar fi fost exterminaţi până la unul. Trecerea lor prin mulţime era
întâmpinată cu un fel de murmur indefinisabil, pe care-l mai auzisem
şi la Bucureşti, un murmur încărcat de ură, aşa cum norii de furtună
sunt încărcaţi de electricitate.
— Onkel Eugen! am auzit un glas voios.
M-am răsucit pe călcâie.
— Erwin, ce-i cu tine?
Nepotul meu, aghiotantul lui Goebbels, era în haine civile, care-i
veneau mult mai bine decât uniforma S.S. Sau poate aşa mi se părea
mie.
— Am coborât din tren să cumpăr nişte jurnale de la chioşc, îmi
spuse. Vin de la Berlin şi sunt în drum spre Paris. Pregătesc o vizită a
Reichsministerului Goebbels în capitala Franţei. În ritmul însă în care
aliaţii înaintează, mă îndoiesc că vizita aceasta va mai avea loc. Şi
dumneata tot la Paris mergi?
— Tot. Trebuie să particip la o conferinţă la Roche-Guyon cu
generalii.
Erwin clătină capul, afectând o disperare comică.
— Ah, generalii! Câte migrene i-aţi pricinuit Führerului!

— 505 —
 Neobservat de von Geist. Erwin îmi aruncă o privire întrebătoare
asupra acestuia.
— Poţi să vorbeşti, i-am spus. Suntem între prieteni.
Erwin se destinse.
— Cred că la ora aceasta Führerul vă urăşte pe dumneavoastră,
generalii, mai mult decât îi urăşte pe ruşi, pe americani şi pe englezi
la un loc.
— I-ai uitat pe francezi, am adăugat.
— Pe francezi îi dispreţuieşte. Nu le face nici cel puţin cinstea de a-
i plasa în rândul adversarilor… Despre generali nu are decât aprecieri
negative. Deunăzi, Goebbels îmi spunea că Führerul i-a forfecat
furios. Generalii, afirma el, nu numai că îl dezinformează, dar pe
deasupra mai sunt lipsiţi şi de cultură. Mai toţi ofiţerii superiori din
Armata de uscat sunt produsul unei educaţii deficitare. Le scuză
într-o oarecare măsură nivelul intelectual scăzut, fiindcă militarii nu
au menirea să predea filozofia din înaltul catedrelor universitare. Nu
poate însă tolera lipsa lor de pregătire profesională.
— Hm! Omul acesta, care nu a depăşit gradul de caporal şi n-a
urmat nici o şcoală superioară, face procesul pregătirii noastre
profesionale! exclamă batjocoritor von Geist. Nu se poate spune că îi
lipseşte tupeul.
— Eram de faţă, continuă Erwin, când Führerul îi declara lui
Frank, guvernatorul general al Poloniei, că Statul-Major al Armatei
Germane constituie ultima francmasonerie pe care nu a dizolvat-o
încă. Stat-majoriştii au fost oricând gata să-şi trădeze, să-şi vândă
şefii. I-ar fi vândut, dacă li s-ar fi oferit prilejul, şi pe Moltke şi pe
Schlieffen. Aceşti mândri domni, cu dublele lor lampasuri purpurii la
pantalon, spunea Führerul, nu sunt decât nişte boiernaşi aroganţi şi
cu ţeasta goală, nişte animale primejdioase societăţii. Sterili, lipsiţi de
idei, laşi, dar cu pretenţii imense…
Am râs dispreţuitor.
— De la o vreme încoace, Hitler face tot mai des apel la
reminiscenţele lui de caporal, spre a găsi soluţii strategice. L-am
auzit, nu demult, declarând cu seninătate că e mai greu să conduci o
grupă de soldaţi decât un grup de armate şi că experienţa lui din
primul război mondial ne-ar putea fi îndreptar în actualul război. Vă
mărturisesc că puţin a lipsit să nu pufnesc în râs.
S-a dat semnalul de plecare a trenului. Ne-am urcat în vagoane.
— Să nu fii văzut prea multă vreme în compania noastră, Erwin, i-
am spus râzând. Ai să te compromiţi în ochii S.S.-iştilor.

— 506 —
 — Sunt compromis gata, zise Erwin. Acum câteva zile, la
Cancelariatul Reichului, Obergruppenführerul Kaltenbrunner spunea
că nobilii sunt duşmanii prin definiţie ai naţional-socialismului. Că
inutilitatea lor a devenit atât de manifestă, încât ar trebui împăiaţi şi
expuşi într-un muzeu cu antichităţi. Câţiva ofiţeri superiori din S.S.,
care se aflau de faţă, au făcut mare haz. Kaltenbrunner s-a prefăcut
că abia în clipa aceea îmi observase prezenţa. A rânjit, arătându-şi
colţii ca un lup: „Oh, iartă-mă, principe! Dacă aş fi ştiut că eşti aici,
m-aş fi exprimat mai elegant. Aş fi propus să vă facem mumii.
Dumneata te-ai fi bucurat de un regim preferenţial. Ţi-aş fi făcut o
mască mortuară din aur masiv, ca a lui Tutankamon.” M-am înclinat
şi i-am răspuns cu amabilitate: „Vă mulţumesc pentru bunăvoinţă.
Ţin să vă încredinţez. Herr Obergruppenführer, că aş fi fericit dacă aş
şti că masca mea va figura alături de a dumneavoastră.”
Kaltenbrunner a râs verde. „Ai replica uşoară şi spiritul ager,
principe. Ar fi păcat să i se pună brusc capăt.” Fără să mai aştepte
riposta mea, a părăsit încăperea. Ţin minte că cicatricea i se înroşise
ca un moţ de curcan…
— Duşmănia lui Kaltenbrunner e primejdioasă, Erwin.
— Ştiu. Am avut grijă să-mi iau măsuri de prevedere. În primul
rând m-am plâns lui Goebbels, care s-a făcut foc. „Să încerce numai
să se atingă de dumneata, Erwin! Te rog un singur lucru. Dacă va
mai încerca să te provoace, evită să-i răspunzi. Spre a-l doborî pe
Himmler, căruia năzuieşte să-i ia locul, s-a făcut sluga lui Bormann.
Şi cum Bormann este la ora actuală mâna dreaptă a Führerului, e
recomandabil să eviţi ciocnirile cu Kaltenbrunner.” Câteva zile mai
târziu, Goebbels mi-a încredinţat misiunea aceasta. Scopul său
nemărturisit a fost să mă îndepărteze din Berlin. Nu-i convine nici lui
o ciocnire cu Bormann.
— Dar Gerlach? Pentru cine lucrează Gerlach?
— Care Gerlach? Standartenführerul?
— Exact. A fost pe vremuri omul lui Heydrich.
— Aha, îl cunosc! Acum lucrează cu Kaltenbrunner. Are impresia
că Himmler e pe ducă. Aşa că a trecut în tabăra lui Bormann.
— Ce intrigi infecte!
— Dictatura se hrăneşte cu intrigi, aşa cum viermii se hrănesc cu
stârvuri.
M-am despărţit de Erwin cu gândul să-l recrutez în tabăra
noastră. Voiam totuşi să-l mai sondez înainte de a mă descoperi,
făcându-i propuneri ferme. Era nepotul meu, dar purta uniforma

— 507 —
S.S., iar iniţialele acestea mă umpleau de dezgust, îmi trezeau
instinctiv neîncrederea. Mă bizuiam însă pe câteva elemente care
pledau în favoarea bunei-credinţe a nepotului meu. Erwin nu intrase
în S.S. din oportunism sau din dorinţa de a se căpătui. Avea un
nume ilustru şi o avere frumoasă. Îmbrăcase uniforma neagră
închipuindu-şi că naţional-socialismul reprezenta o mişcare de
renovare a Germaniei. Avusese însă tot timpul să se trezească din
visuri şi să vadă realitatea. Cred că în clipa aceasta era îngrijorat,
deşi îmi ascunsese acest lucru. Ştia că Goebbels îi va lua apărarea,
dar mai ştia că omul acesta l-ar fi lăsat din braţe dacă Hitler i-ar fi
cerut-o. Şi cum Hitler ajunsese să facă tot ce îi sugera Bormann…
Am ajuns la Paris dimineaţa la 11. Pe străzi m-am simţit
înconjurat de o ostilitate surdă, ieşită din starea de latenţă din primii
ani ai ocupaţiei, când mulţi francezi nu mai credeau în posibilitatea
unei victorii aliate. Acum parizienii ridicau capul. Privirile lor erau
mai directe, mai îndrăzneţe. Nu se mai sfiau să te înfrunte din ochi.
Eram însă preocupat mai puţin de comportarea francezilor faţă de
armata de ocupaţie decât de propriile mele probleme, care se
împleteau de altfel cu problemele Germaniei.
După o vizită la Comandamentul Luftwaffe, unde am avut o scurtă
întrevedere cu un Sperrle descurajat de evoluţia operaţiilor din
nordul Normandiei, am plecat spre cartierul general al lui Rommel de
la Roche-Guyon, unde mi se spusese că aveam să-l găsesc şi pe
Feldmarschallul von Rundstedt.
Eram foarte bucuros la gândul că voi juca un rol activ în complotul
împotriva lui Hitler. Îmi dădeam seama că marea confruntare nu mai
putea fi întârziată şi nici evitată. Prea mulţi oameni se angajaseră în
luptă ca să mai dăm înapoi. Ezitările nu mai erau posibile.
Când am sosit la Roche-Guyon, mi s-a raportat că Feldmarschallii
von Rundstedt şi Rommel plecaseră inopinat spre front şi că îi
puteam găsi la Lisieux sau la Caen. Cunoşteam concepţia lui Rommel
de a păstra contactul personal cu frontul. Mă surprindea însă gestul
lui von Rundstedt, care – datorită vârstei – părăsea mai rar cartierul
său general. Însemna însă că situaţia era foarte serioasă de vreme ce
amândoi găsiseră necesar să inspecteze linia frontului.
Nu mă indispunea perspectiva unei deplasări până la Caen. Eram
curios să văd zona luptelor. Se făcuse ora 9 când am plecat de la
Roche-Guyon. Am luat-o pe şoseaua 313 până la Les Andelys, am
cotit la stânga, traversând Sena, şi odată ajunşi la şoseaua 182, am
virat spre Paris până la joncţiunea cu şoseaua 13. Am făcut din nou

— 508 —
la dreapta pe şoseaua 13. Până la Evreux drumul a fost relativ liber.
Cei 74 de km dintre Evreux şi Lisieux i-am parcurs însă într-un
tempo de melc. Mişcările de trupe îngreunau circulaţia. Drumul este
monoton, deoarece străbate un platou întins. Dincolo de Lisieux
peisajul devine mai atractiv. Şoseaua şerpuieşte coborând în
pitoreasca vale a râului Auge.
Înainte de a intra în Saint-Loup-de-Fribois, ne-a atacat o formaţie
de aparate de vânătoare inamice. Avioanele zburau razant, aşa că
apariţia lor a surprins coloanele militare în plin mers pe şosea.
Armele de bord ale inamicului împroşcau foc, făcând ravagii printre
trupele noastre. Infanteriştii, deprinşi cu aceste atacuri, părăseau în
câteva salturi şoseaua, aruncându-se pe burtă în plin câmp, sau prin
şanţuri.
Ca de obicei, Hans a dat dovadă de o remarcabilă prezenţă de
spirit. A tras brusc maşina spre dreapta, oprind lângă şanţ.
— Săriţi, Herr General! a apucat să spună.
În clipa aceea mi-am regăsit toată agilitatea tinereţii. În mai puţin
de două secunde am deschis portiera şi m-am aruncat în şanţ,
laolaltă cu von Geist, cu Hans şi cu maiorul Heilingsdorff.
Avioanele au trecut ca o trombă pe deasupra noastră, vărsând foc
de mitraliere. În vreme ce stăteam lipit de pământ, nu m-am putut
opri să nu ridic capul spre aparatele inamice. Le cunoşteam
performanţele şi mă interesa să le văd operând. În clipa aceea
uitasem că riscam să mă trăsnească în creştet.
După trecerea lor, m-am ridicat de jos şi am început să-mi scutur
hainele.
— Noroc că era şanţul curat! am exclamat, uitându-mă la
însoţitorii mei.
În jur, avioanele făcuseră prăpăd. Mulţi soldaţi zăceau morţi sau
răniţi. Câteva camioane ardeau. O ambulanţă se răsturnase în şanţ.
Doctorul, infirmierii şi câţiva soldaţi se priponiseră cu spinarea în
maşină şi o împingeau, străduindu-se să o repună pe roate.
— Heilingsdorff! l-am auzit pe von Geist strigând. Heilingsdorff!
Mi-am întors privirile într-acolo.
Von Geist stătea aplecat asupra maiorului, care încremenise cu
burta la pământ. Când m-am apropiat de ei, am văzut tunica lui
Heilingsdorff pătată de sânge la umăr. După poziţia ei, rana nu putea
să fie mortală. Când von Geist a încercat să-l ridice cu faţa în sus,
cascheta de pe capul lui Heilingsdorff a căzut în iarbă. Abia atunci
am observat că e găurită. Glonţul îl lovise în regiunea occipitală,

— 509 —
făcându-i o rană rotundă, ca o băncuţă.
Hans a alergat după ambulanţă. Doctorul, un ofiţer tânăr, în halat
alb – cred că abia ieşise de pe băncile şcolii – a îngenuncheat lângă
Heilingsdorff. După o examinare sumară, a înclinat din cap. Mi-a
raportat:
— Este mort, Herr General.
— Bine, domnule ofiţer, am replicat. Du-te la răniţii dumitale. Au
mai multă nevoie de dumneata. Îţi mulţumesc.
S-a ridicat în picioare, a făcut salutul hitlerist şi s-a îndepărtat.
Maşina mea scăpase neatinsă.
Avioanele au apărut iarăşi. De data aceasta veneau din sens
invers. Curăţiseră şoseaua şi acum executau un nou atac,
desăvârşindu-şi opera. Câţiva infanterişti au prins să tragă cu
pistoalele lor mitralieră în aparatele inamice. Ripostă, în general,
puţin eficace. La viteza fantastică a avioanelor în zbor razant este
aproape imposibil să-l loveşti în organele lui vitale. Trebuie să te
ajute şi hazardul.
M-am aruncat iarăşi în şanţ. Atitudinile de bravadă în asemenea
cazuri nu îşi au rostul. În clipa aceea am auzit o explozie deasupra
capului. Un avion, lovit în rezervorul de benzină, a luat foc şi s-a
prăbuşit la câteva sute de metri depărtare, vârându-se cu botul în
nişte tufe. O nouă explozie l-a spulberat, în uralele soldaţilor noştri.
Ne-am ridicat din nou.
— De la Caen voi trimite după cadavrul lui Heilingsdorff, zise von
Geist.
— Avea familie? am întrebat.
— Trei copii. Soţia lui a fost ucisă într-un bombardament aerian.
— Bietul Heilingsdorff! am rostit.
Sărăcăcios epitaf. Dar ce puteam spune în plus?
Hans mi-a raportat că maşina nu păţise nimic nici de data
aceasta.
— Să mergem, am spus.
Ne-am instalat în Horsch şi am plecat la drum. Aveam inima grea.
De trei ani lucram cu Heilingsdorff. Era un ofiţer priceput şi
destoinic. Nu l-am auzit niciodată cârtind. Era tipul soldatului care
execută ordinele orbeşte.
Înainte de a intra în Caen, am oprit la postul de comandă al unei
unităţi de tancuri. Am cerut să mi se dea legătura cu Feldmarschallul
von Rundstedt sau cu Rommel. În ciuda încercărilor ofiţerului cu
transmisiunile, mi-a fost imposibil să dau de ei. N-am obţinut decât

— 510 —
informaţia că se aflau în inspecţie undeva pe frontul din zona Caen.
Bombardamentele asupra oraşului, aflat încă în mâinile noastre,
în ciuda atacurilor repetate ale inamicului, continuau fără încetare.
Tancurile erau camuflate într-o pădurice şi aşteptau înserarea spre a
interveni în luptă. Deplasările lor în cursul zilei ar fi fost uşor
reperate. Un covor de bombe lansate din bombardierele britanice le-
ar fi distrus în câteva minute.
Comandantul unităţii de tancuri mi-a ieşit în întâmpinare,
prezentându-şi raportul. Era surprins de apariţia mea în acest sector.
Căpitan tânăr, dar cu o oarecare experienţă dobândită pe Frontul de
Est, mi-a înfăţişat în cuvinte puţine, dar precise, istoricul operaţiilor
din sectorul său. Nu avea o privire de ansamblu şi nici nu putea să o
aibă. Luptele căpătaseră un caracter confuz. Atacuri şi contraatacuri
dezlănţuite într-o rapidă succesiune nu permiteau ofiţerilor
combatanţi din prima linie să-şi facă o idee asupra situaţiei generale.
Dinspre Caen se auzea o neîntreruptă canonadă, care părea să
cuprindă un front foarte întins. Coloane de fum negru
— Probabil depozite de carburanţi incendiate – se ridicau în
vălătuci spre cer.
— Resimţiţi lipsa aviaţiei noastre? l-am întrebat pe ofiţer.
— Foarte mult, Herr General. Ori de câte ori pornim la atac, avem
de-a face nu numai cu tancurile şi infanteria inamică, dar mai ales
cu aviaţia lor, care ne provoacă pierderi grele. Împotriva aviaţiei nu
ne putem apăra. Unităţile de artilerie antiaeriană îndeplinesc în
special misiuni antitanc, aşa că noi suntem lăsaţi oarecum la
cheremul bombardierelor britanice.
Mă gândeam la Hitler şi la generalii lui de la O.K.W. Ce bine le-ar
prinde să-l asculte pe ofiţerul acesta tânăr. Ar trage concluzii
preţioase.
Mă pregăteam să mă urc în Horsch-ul meu şi să plec spre
comandamentul Grupului Blindat Vest, când o maşină de campanie
şi-a făcut apariţia la liziera păduricii. Maşina a oprit în dreptul meu.
De lângă şofer a coborât un ofiţer, care s-a îndreptat spre mine. Îl
vedeam în contre-jour, aşa că nu am putut să-i desluşesc de la
început faţa.
— Am onoarea să vă salut, Herr General, m-a salutat ofiţerul,
izbind sec din călcâie.
Glasul mi-era cunoscut. Abia în clipa aceea mi-am dat seama că
era nepotul meu, locotenent-colonelul von Graffenstein-Islingen.
— Erich, tu aici? Numai la întâlnirea aceasta nu mă aşteptam.

— 511 —
 — Sunt ofiţer de legătură al Comandamentului Armatelor din Vest.
Feldmarschallul Rommel a fost încunoştinţat că îl cauţi şi m-a trimis
după dumneata.
— Unde e Rommel?
— Lângă aerodrom, la Carpiquet.
— Carpiquet?
— O localitate la circa doi kilometri vest de Caen. În prima linie.
Am izbucnit în râs.
— Îi cunosc obiceiul. Să mergem!
M-am îndreptat spre Horsch-ul meu.
— Ţi-aş propune, Eugen, să laşi Horsch-ul aici şi să plecăm cu
maşina mea. Va trebui să mergem peste câmp. Cu Horsch-ul
dumitale de lux nu prea te văd strecurându-te prin coclauri.
— Erich, îţi accept ospitalitatea.
L-am lăsat pe Hans să mă aştepte, adăpostit la liziera pădurii, şi
ne-am îndreptat spre maşina lui Erich. Forma ei ciudată mi-a atras
atenţia.
— Ce marcă mai e şi aceasta?
— Un Willis de campanie. Capturată acum trei zile de la americani.
O folosesc în locul maşinii mele, aruncată în aer de o mină.
— Şi tu? Erai în maşină?
— Eram. Însă, după cum vezi, am scăpat teafăr. Şoferul şi doi
ofiţeri care mă însoţeau au murit pe loc.
— Dragul meu, te felicit.
Mă instalasem lângă şofer. Erich şi von Geist se aşezaseră pe
bancheta din spate. Maşina era nervoasă şi se comporta bine pe
terenul accidentat. Arcurile erau cam tari, dar în timp de război nu
mai cauţi asemenea comodităţi.
Şoferul coti la dreapta şi strecură maşina la umbra unor copaci.
— De ce te-ai oprit? l-am întrebat iritat.
— Avioane, Herr General! a rostit, arătându-mi un grup de aparate
de vânătoare care apăruseră fără veste şi acum zburau razant,
mitraliind trupele noastre terestre.
O formaţie puternică de bombardiere se apropia de Caen, venind
dinspre nord.
— Cum şi-o fi închipuind Führerul că putem lupta în asemenea
condiţii? a rostit cu mânie reţinută Erich. Ori de câte ori lansăm
contraatacuri, suntem zdrobiţi de bombardamentele aeriene. Numai
noaptea putem opera fără să fim victimele sigure ale zburătorilor
inamici.

— 512 —
 Lupta era inegală. Şi, cu toate acestea, trebuia să rezistăm până
vom reuşi să-l înlăturăm pe Hitler. Ruşii – mai abili politiceşte decât
anglo-americanii – repetau în toate proclamaţiile lor că se băteau
împotriva naziştilor, nu a poporului german.
Avem însă dreptul să condamnăm cu atâta asprime intransigenţa
aliaţilor?… Îmi amintesc că, în ’943, Canaris mi-a procurat o copie a
unor note stenografice luate de Frau Wolf, secretara lui Hitler, cu
prilejul expunerii făcute de acesta în faţa unor generali, convocaţi la
Berchtesgaden în 22 august ’939: „Decizia mea de a ataca Polonia a
fost luată încă din primăvara trecută. Vom duce un război-fulger.
Forţa noastră se bazează pe două elemente: viteza şi brutalitatea.
Genghis-Han a masacrat milioane de femei şi de copii cu premeditare
şi fără să se lase frânat de scrupule. Cu toate acestea, istoria îl
consideră un fondator de imperii. Ceea ce lumea occidentală, iritată,
va spune despre mine îmi este cu totul indiferent. Am decis să trimit
în faţa plutonului de execuţie pe oricine va îndrăzni să formuleze
critici împotriva politicii mele. Ordon tuturor unităţilor «Cap de mort»
să extermine fără milă oameni, femei şi copii polonezi. Numai aşa
vom cuceri spaţiul vital de care avem nevoie. La München am putut
să-mi dau seama cât de laşi sunt Daladier şi Chamberlain. Aceşti
politicieni nu vor îndrăzni să ne atace. Se vor mărgini la o blocadă.
Ne vom procura însă materiile prime din Est. Polonia va fi depopulată
şi colonizată cu germani. Voi dărâma apoi Rusia Sovietică şi voi pune
bazele unei dominaţii germane milenare. Va trebui să fim cu ochii în
patru în ceea ce priveşte Italia şi Japonia. Mussolini este ţinut în şah
de un rege cretin şi de un principe moştenitor vândut anglo-
americanilor, iar împăratul Japoniei este o replică a ultimului ţar:
lipsit de caracter, nehotărât, laş. Faţă de forţa noastră, micile state
din Europa sunt inofensive. De la moartea lui Kemal Ataturk, Turcia
e guvernată de idioţi. Carol al României este aservit apetiturilor sale
sexuale. Regele Belgiei şi regii Nordului depind de bunul plac al
popoarelor lor, care dau dovadă de o iremediabilă oboseală. Însuşiţi-
vă mentalitatea unor stăpâni ai lumii! Să nu vedeţi în popoarele
supuse decât nişte cete de maimuţe care cer a fi biciuite! Atacul
nimicitor împotriva Poloniei se va declanşa sâmbătă dimineaţa. Vă
aşteaptă o glorie nepieritoare. Să fiţi duri. Să acţionaţi aşa cum v-am
spus: repede şi brutal. Europa Occidentală trebuie să se cutremure
de groază când va auzi vorbindu-se despre faptele voastre. Aceasta e
maniera cea mai umană de a conduce un război, fiindcă îl scurtezi la
maximum.” În aceeaşi zi a vorbit şi generalilor din Armatele de

— 513 —
uscat, de mare şi de aer. Discursul său a îmbrăcat o formă mai
academică.
Când se referise la laşitatea oamenilor politici din Occident, Hitler
nu fusese departe de adevăr. Spre a-şi feri pielea şi liniştea, Daladier
şi Chamberlain îngăduiseră Führerului să ocupe ţară cu ţară, aproape
o treime din Europa. Nu intraseră în război decât în ceasul al
doisprezecelea. Dacă s-ar fi arătat fermi de la primele încercări ale lui
Hitler de a viola tratatele existente, omenirea nu ar fi ajuns să fie
cuprinsă mai târziu de o conflagraţie de pe urma căreia aveau să
piară zeci de milioane de oameni…
După ce avioanele s-au pierdut la orizont, ne-am continuat
drumul. În preajma unui sat, răscolit de bombe, am întâlnit tancuri
care se îndreptau spre linia întâi. Mastodonţii aceştia de fier ofereau
un spectacol impresionant. Greutatea lor făcea să se cutremure
pământul, iar huruitul şenilelor te asurzea.
— Mark 5, zise Erich. 45 de tone. Bate tancurile Sherman, de 30 de
tone. Şi Churchill, de 40 de tone.
— Din nefericire, sunt prea puţine, zise von Geist.
— Dacă am fi avut tancuri şi avioane, astăzi inamicul ar fi fost în
fundul Canalului Mânecii, rosti Erich.
Pe lângă tancuri mărşăluia un detaşament de infanterie. Soldaţii –
majoritatea aveau peste 40 de ani – păreau istoviţi şi mai ales
demoralizaţi. Debarcarea, deşi aşteptată de multă vreme, îi luase
totuşi prin surprindere. Mulţi ajunseseră să creadă că invazia nu se
va materializa niciodată. Aspectul lor era jalnic. Aveau privirile
rătăcite, abia îşi târau picioarele.
— Cu aceşti nenorociţi vrea O.K.W.-ul să stăvilească iureşul
blindatelor anglo-americane! a exclamat cu scârbă von Geist.
— Trupele de elită luptă în Est, zise Erich. Aici nu avem decât
soldaţi prea bătrâni sau prea tineri. Majoritatea celor vârstnici sunt
recuperaţi după răniri grave, mulţi sunt bolnavi ori incapabili de
eforturi susţinute. Ar fi trebuit să fie trimişi la căminele lor, dar
armata nu se poate dispensa de anemicul lor aport. Hitler a făcut
până acum atâta risipă de carne de tun, încât am ajuns să ne folosim
şi de infirmi. Mă întreb ce ne-am fi făcut dacă nu am fi avut pe
flăcăiandrii din Hitlerjugend…
— Am auzit că sunt de o temeritate care atinge inconştienţa.
Erich a zâmbit trist.
— Adevărat. Se bat cu o încrâncenare. Cu o dârzenie care te fac
adeseori să te întrebi dacă nu şi-au pierdut instinctul de conservare.

— 514 —
Dacă vrei, Eugen, pot să-ţi arăt cum s-au luptat tinerii aceştia. Otto,
să facem un ocol prin Rots! porunci el şoferului. Se întoarse iarăşi
spre mine: Ştii cum e poreclită Divizia 12 S.S. „Panzer”?… Baby
Division, fiindcă este alcătuită numai din copilandrii din Hitlerjugend.
Maşina a cotit pe un drum de ţară, mărginit de pajişti verzi, de
garduri vii şi de mănunchiuri de copaci. Din loc în loc se vedeau
tancuri distruse, înnegrite de fum. În jurul lor iarba era arsă.
Prizonieri englezi, supravegheaţi de santinele germane săpau gropi în
care morţii erau aruncaţi claie peste grămadă. O pâclă uşoară se
aşternuse în văzduh.
— Unde mergem? am întrebat.
— Într-o mică localitate cucerită de canadieni şi recucerită de ai
noştri, de copilandrii din Hitlerjugend.
Dacă tinerii aceştia erau tot atât de fanatici ca Rudi, orice excese
erau explicabile.
După o perdea de copaci apărură nişte ziduri pe jumătate
prăvălite. Resturile unor aşezări omeneşti, care ofereau acum un
peisaj de o sălbăticie selenară. Cu un singur corectiv. Marea aceea de
ruine, scormonite de cratere adânci, era presărată cu cadavre şi cu
tancuri nimicite. Cadavrele aveau însă o particularitate. Nu erau
izolate şi răspândite ici şi colo, ca după orice bătălie. Soldaţii erau
încleştaţi câte doi. Ori câte trei, într-o ultimă şi cumplită îmbrăţişare.
Înainte de a muri. Se măcelăriseră reciproc cu cuţitele. Îi vedeai
prăvăliţi pe uliţele satului, prin grădini, în pragul caselor năruite. Un
tânăr cu părul blond încremenise cu gura încleştată în beregata unui
canadian. Altul spintecase pântecele unui britanic, care mai găsise
puterea să-şi împuşte adversarul în cap. Un servant atârna, frânt de
mijloc, pe marginea turelei deschise a unui tanc. Doi inşi, care se
rostogoliseră probabil într-o încrâncenată luptă corp la corp, fuseseră
striviţi de şenilele unui tanc, imobilizat la rândul său de o lovitură
bine ţintită în organele vitale. Un flăcău de vreo 17 ani, cu vestonul
desfăcut la gât şi cu „Crucea de Fier” pe piept, zăcea înconjurat de
patru cadavre de paraşutişti englezi. În aer plutea un miros greu, de
putreziciune. Roiuri de muşte colcăiau pe buzele şi în orbitele
morţilor.
Umblam printre cadavre, îndurerat de acest spectacol de o cruzime
inimaginabilă.
— Copilandrii nu cad prizonieri şi nici nu iau prizonieri. Pentru ei
nu există decât: „Victorie sau moarte”. Îndoctrinaţi de Hitler, refuză
să conceapă noţiunea de „retragere”. Mor pe poziţie, dar nu fac un

— 515 —
pas înapoi.
Dispreţul pentru viaţă şi pentru moarte al acestor copii era
uimitor. Pentru ei războiul rămăsese o joacă. O joacă oribilă, căreia i
se dedicau cu toată seriozitatea. Nu le era frică de moarte, fiindcă nu
ştiau ce înseamnă. La 20 de ani fenomenul acesta nu poate fi înţeles.
Un băiat, care nu cred să fi avut mai mult de 16-17 ani. Părea să fi
adormit. Stătea cu picioarele adunate sub el şi se rezemase de un zid.
Ţinea în mână o puşcă-mitralieră şi îşi lăsase capul pe umăr, ca şi
când l-ar fi mirat visul care i se perinda prin faţa ochilor minţii. Nu
avea nici o rană aparentă. Poate că suferise un soc, care îl făcuse să-
şi piardă cunoştinţa. M-am apropiat de băiat şi m-am lăsat într-un
genunchi. I-am atins cu dosul palmei mele obrazul. În aceeaşi clipă
puşca-mitralieră din mâinile lui a început să tragă. Impactul
gloanţelor a descris o şerpuire dezordonată pe zidul unei case de
peste drum. Simultan, băiatul a căzut pe o parte. Abia atunci am
observat că tânărul avea o rană deasupra urechii stângi. O rană din
care se scursese un fir subţire de sânge. În cădere, degetul lui,
împietrit apăsase pe trăgaci, declanşând rafala. Nu lovise, din fericire,
pe nici unul din însoţitorii mei.
M-am ridicat în picioare. Ce făcuse războiul din aceşti copii! Eram
atât de absorbit de soldatul-copil, încât m-a trezit ca dintr-un vis
gestul lui Erich, care mi-a atins braţul.
— Cred că va trebui să plecăm, Eugen. Priveşte!
Îmi arătă cu mâna capătul uliţei. Un mare număr de soldaţi
germani veneau în fugă spre noi. Din când în când se uitau în urma
lor.
— Fug de inamic! rosti von Geist cu un ton în care se îmbinau
amărăciunea şi dispreţul.
— Nişte bieţi tătici, zise Erich.
Soldaţii se apropiau de noi. În urma lor se auzeau împuşcături
dezordonate, rafale de mitralieră, bubuituri de tunuri uşoare.
— Să mergem, propuse Erich.
— Nu! am replicat. Rămânem.
M-am postat în mijlocul uliţei, cu faţa spre soldaţii care se
apropiau alergând. Cu gesturi măsurate, mi-am scos tabachera din
buzunar, am deschis-o şi, după ce am ales o ţigară, mi-am dus-o la
gură şi mi-am aprins-o. Gesturile acestea foarte banale aveau o
aparenţă atât de ciudată în acele împrejurări dramatice, încât primii
soldaţi, ajunşi în preajma mea, s-au oprit. Unii mă priveau
îndobitociţi. Alţii, impresionaţi probabil de calmul meu, atât de

— 516 —
distonant cu panica nebună care-i încolţise, şi-au revenit în parte.
— Vin englezii! strigă înspăimântat un infanterist cu tâmple albe şi
ochelari cu lentile groase.
— Ei şi? am ripostat calm. N-au decât să vină. Îi vom primi aşa
cum se cuvine.
Grupul de soldaţi opriţi în jurul meu creştea. Constituiau un fel de
barieră în mijlocul uliţei, de care se loveau fugarii. În cele din urmă
am reuşit să stăvilesc iureşul. Am văzut printre oameni un Feldwebel
borţos şi astmatic.
— Unde sunt ofiţerii voştri? l-am întrebat.
— Au căzut, Herr General. Au căzut cu toţii în luptă… La intrarea
în sat… Inamicul, sprijinit de tancuri, ne-a atacat cu forţe
superioare…
În aceeaşi clipă, la capătul uliţei, au apărut două tancuri Churchill,
urmate de grupuri de infanterişti care se adăposteau înapoia coloşilor
de oţel.
Ai noştri s-au instalat printre ruine, în aşteptarea inamicului.
Disproporţia dintre forţele noastre şi ale lor era categorică. Mă şi
vedeam prizonier într-un lagăr britanic, ceea ce nu mă încânta deloc.
Aş fi putut încerca să ies din încurcătură, strecurându-mă printre
zidurile rămase încă în picioare. Un ofiţer de rangul meu ar fi
reprezentat o pradă importantă. Un simţământ nedefinit mă
împiedica să-i las pe soldaţii care avuseseră încredere în mine şi să
fug spre spatele frontului. Ştiu că era un gest de bravadă inutilă, că
locul meu nu era în linia întâi şi că nu aş fi îndreptat cu nimic
situaţia dacă aş fi rămas să lupt în mijlocul acestui pumn de soldaţi
înnebuniţi de spaimă, dar care prinseseră curaj văzându-mă printre
ei. Mă priveau cu încredere, ca şi când persoana mea i-ar fi apărat
mai eficient decât un regiment de tancuri. Mă aflam într-o postură
stupidă, dar fără ieşire. Erich şi von Geist se uitau la mine
nedumeriţi.
— Mai avem câteva grenade antitanc, mi-a raportat Feldwebelul.
Un huruit de senile înapoia noastră m-a făcut să întorc capul într-
acolo. Un Tigru de 62 de tone apăruse după o cotitură a uliţei. Altul
răsări printre ruine. Un al treilea că bufni, trecând printr-o clădire,
rămasă până atunci în picioare şi pe care o sfărâmă ca pe o
construcţie din cărţi de joc.
Tancul Churchill din capul coloanei inamice a scuipat foc.
Proiectilul s-a zdrobit de blindajul primului Tigru, fără să-i provoace
stricăciuni. Turela acestuia s-a rotit, îndreptând ţeava tunului său de

— 517 —
88 spre tancul inamic. Ştiam ce va urma. De la prima lovitură, tancul
Churchill a luat foc. Şi Tigrul care spintecase clădirea a tras. Al doilea
Churchill a sărit în aer. Bucăţi de blindaj au zburat prin aer, căzând
apoi cu zgomot sec printre dărâmături. Infanteriştii britanici s-au
risipit ca potârnichile, căutând adăpost printre zidurile caselor
distruse.
— Acum putem pleca, mi-a strigat Erich la ureche, spre a acoperi
zgomotul făcut de tirul dezordonat al armelor de foc de toate tipurile.
Nu mai avem ce căuta aici.
Avea dreptate. Tigrii restabiliseră situaţia. Nu mai aveau nevoie de
prezenţa mea. Am plecat spre maşină. Ne-am întâlnit cu alte tancuri,
care se îndreptau spre inamic. Şenilele lor călcau peste mormanele
de cadavre ale copilandrilor din Hitlerjugend şi ale canadienilor.
Am ajuns în sfârşit la maşină. Şoferul ne aştepta impasibil. Am
plecat spre Rommel.
— Ce-o fi zi când că am întârziat atâta? am spus.
— Are să mă mustre, Eugen, pentru tot ce s-a întâmplat, a zâmbit
Erich.
Am râs.
— Nici o grijă. Am să-i spun că a fost ideea mea.
L-am găsit pe Rommel la Carpiquet, aşa cum fusese convenit. M-a
întâmpinat cu toată căldura.
— Ce bine îmi pare că vă văd teafăr, Herr General! M-am temut să
nu vi se fi întâmplat ceva.
I-am istorisit pe scurt episodul de la Rots.
— A fost imprudent din partea dumneavoastră. A zâmbit. În toată
afacerea aceasta nu are vreun amestec nepotul dumneavoastră,
locotenent-colonelul von Graffenstein? Şi pe mine a vrut să mă ducă
la Rots.
Am trecut la alt subiect, mai arzător. Situaţia militară. Rommel era
pesimist.
— Anglo-americanii beneficiază nu numai de avantajul
superiorităţii lor în oameni şi materiale, ci şi de incapacitatea O.K.W.-
ului de a judeca limpede situaţia. Inamicul s-a instalat în Normandia
şi ne ronţăie divizie după divizie, pentru că Hitler nu ne-a îngăduit să
contraatacăm cu toate forţele trupele debarcate. Am fost obligaţi să
renunţăm chiar la principiile de strategie care au permis succesele
noastre din primii ani ai războiului. În ziua întâi a debarcării n-am
putut arunca în luptă decât Divizia 21 „Panzer”, fiindcă O.K.W.-ul ne-
a interzis formal să angajăm în acţiune Diviziile 12 „Panzer” S.S. şi

— 518 —
Lehr, aflate în rezerva O.K.W.-ului. Când am obţinut în sfârşit
autorizaţia să le folosim, era prea târziu. Inamicul se instalase
temeinic pe coastă, iar sprijinul artileriei cu tragere lungă de pe
navele de război îi crea o umbrelă la adăpostul căreia a putut nu
numai să prindă rădăcini pe pământul Normandiei, dar să-şi şi
dezvolte ofensiva de mai târziu. Chiar şi acum, în ceasul al
doisprezecelea, Hitler ne interzice să recurgem la diviziile imobilizate
din ordinul său la Cherbourg, precum şi la Armata 15, care aşteaptă
o ipotetică debarcare în Pas de Calais.
— Mulţi generali şi-au închipuit că debarcarea va avea loc în Pas
de Calais, am replicat.
— Adevărat, a rostit Rommel. Şi eu am înclinat să accept această
ipoteză. De atunci însă am putut să constat că adevărata debarcare a
avut loc aici, în zona Carentan-Caen. În clipa în care ni se va permite
să recurgem la Armata 15, va fi prea târziu. Anglo-americanii vor fi
atât de consolidaţi, încât nu-i vom mai urni cu nimic. Luptele care se
desfăşoară actualmente sunt deosebit de grele.
— Ştiu, am replicat. Am fost martorul unui mărunt episod. Am
admirat intervenţia unei formaţii de Tigri.
Rommel lovi cu cravaşa pulpana mantalei sale de piele.
— Ce folos! Bombardierele inamice au grijă să intervină la
momentul oportun. Covoarele lor de bombe vin de hac celor mai
puternice tancuri.
Feldmarschallul se monta vizibil.
— Sperrle nu ne dă nici un sprijin. Aviaţia lui e invizibilă.
— Feldmarschallul Sperrle e legat de mâini şi de picioare, am spus.
— Propria lui incapacitate îl leagă de mâini şi de picioare.
M-a luat de braţ şi m-a tras deoparte, astfel încât vorbele lui să nu
fie auzite şi de ceilalţi ofiţeri.
— Dacă nu acţionăm mai repede împotriva lui Hitler, catastrofa
este iminentă pentru Germania. Poate că ştiţi, Herr General. Am
hotărât să merg alături de dumneavoastră. Dacă ieri mă opuneam
asasinării lui Hitler, fiindcă nu voiam să facem din acest om un
martir, astăzi nu mai am nici un fel de scrupule. Trebuie să lovim, şi
cât mai repede! Acum câteva ore am avut o lungă convorbire cu von
Rundstedt. Am căzut de acord să provocăm o discuţie deschisă cu
Hitler. Am de gând să-i spun tot adevărul, pe care i-l ascund servilii
săi colaboratori. V-aş ruga să participaţi la această conferinţă, care
sper să fie hotărâtoare pentru continuarea războiului.
Am schiţat un gest de neîncredere.

— 519 —
 — Mă îndoiesc că veţi reuşi să schimbaţi concepţiile lui Hitler.
Diseară mă înapoiez la Paris. Voi încerca să stau de vorbă cu Sperrle.
— Nu cred că îl veţi găsi treaz. Benchetuieşte noapte de noapte.
— Încearcă să-şi înece în alcool simţământul propriei sale
neputinţe, am replicat.
— Sunteţi prea indulgent, Herr General. Dacă nu este capabil să
facă faţă situaţiei, să demisioneze. De ce nu-i luaţi locul?
— Credeţi-mă, Herr Feldmarschall, că aş fi fericit să scap de
funcţia pe care o îndeplinesc. Am ajuns să joc rolul unui medic de
gardă trimis cu ambulanţa oriunde se întâmplă câte o nenorocire.
— De la o vreme nenorocirile abundă, completă Feldmarschallul.
Convorbirea cu Rommel m-a impresionat. În drum spre Paris mă
gândeam numai la vorbele lui. Dacă omul acesta – care fusese nu
demult un partizan al lui Hitler şi al naţional-socialismului – lua
acum poziţie împotriva idolului său de ieri, însemna că stăm foarte
prost.
Am sosit la Paris pe înserat. La „Crillon” mă aştepta colonelul
Merian, şeful Secţiei organizare. Când a aflat de moartea lui
Heilingsdorff, a rămas foarte afectat. Erau buni prieteni.
— Doriţi, Herr General, să cerem un ofiţer anume în locul lui
Heilingsdorff?
M-a fulgerat o idee. Acum, în preajma declanşării complotului,
aveam nevoie de oameni pe care să mă bizui.
— Da. M-am gândit la un ofiţer capabil să-l înlocuiască pe
Heilingsdorff. Locotenent-colonelul Erich von Graffenstein-Islingen.
De la cartierul general al lui von Rundstedt.
— Prea bine, Herr General. Am să-i cer mutarea. Cred că
Feldmarschallul va fi de acord.
— Ca să nu întâmpini dificultăţi, am să vorbesc personal la telefon
cu Burgdorf.
Generalul-colonel Wilhelm Burgdorf avea un cuvânt greu, în
calitatea lui de director al personalului din O.K.W.
— Statul-Major al Aerului, reluă Merian, ne-a trimis un ofiţer în
locul lui Busch.
— Da? Foarte bine. Cum îl cheamă?
— Locotenentul Karl von Bruck.
L-am privit lung. Am crezut că glumeşte sau că aiurează.
— Karl von Bruck? am exclamat. Nepotul meu?
— Da. Nepotul dumneavoastră! a replicat calm Merian.
Numirea aceasta m-a contrariat. Tocmai acum, în preajma crizei

— 520 —
care se pregătea, nu aveam nevoie de băieţi crescuţi în vată. Nu
voiam nici să-l târăsc pe fiul lui Friedrich într-o aventură cu urmări
incalculabile. În cazul unui insucces al complotului, un locotenent
oarecare ar fi scăpat uşor cu faţa curată. Era de presupus că nu
făcusem confidenţe politice unui ofiţer mărunt în grad. Dacă l-aş fi
avut aghiotant pe nepotul meu, oricine ar fi fost îndreptăţit să-şi
închipuie că îl iniţiasem asupra loviturii pe care o pregăteam. Aveam
de gând să-l trimit pe Karl înapoi, la Statul-Major al Aerului, spre a i
se da alta întrebuinţare, dar nu puteam lua această măsură – care l-
ar fi vexat pe drept cuvânt – înainte de a sta cu el de vorbă.
— Trimite-mi-l pe tânărul von Bruck… Cred că va fi nevoie să
cerem alt ofiţer. Mai versat… Nu ştiu dacă mă înţelegi.
Merian a zâmbit.
— Vă înţeleg foarte bine, Herr General.
— Bine. Mă duc să mă odihnesc puţin. Să vină sus, la mine.
Ajuns în apartamentul meu, m-am lăsat să cad într-un fotoliu.
Eram istovit. Ciudat! Moartea lui Heilingsdorff mă impresionase mai
puţin decât sfârşitul tragic al lui Busch. Moartea lui Busch era legată
de moartea lui Uwe.
Apariţia lui Karl în prag mi-a risipit gândurile. Când l-am privit
mai atent, m-a zguduit parcă un şoc electric. Karl, în uniformă, avea
aerul lui Albert. Şi Karl şi Albert moşteniseră frumuseţea bunicii lor.
M-am recules. I-am întins mâna şi l-am poftit pe un scaun, lângă
mine. Era înduioşător de tânăr.
— Ce e cu tine, Karl? Tu în uniformă? Te credeam mobilizat pe loc.
— Am fost mobilizat pe loc, mi-a răspuns.
Îmi surâdea. Surâsul mamei şi surâsul lui Albert.
— Şi? l-am întrebat.
— Am renunţat la mobilizarea pe loc şi am cerut să fiu trimis pe
front.
— Ştii ce înseamnă frontul, Karl? l-am întrebat cu gravitate.
— Nu am plecat la război cu gândul să mă distrez. Ştiam ce mă
aşteaptă, zise Karl.
Avea mâini albe şi frumoase, ca de fată. Şi un obraz neted şi
trandafiriu. Şi gene lungi, arcuite. Ar fi fost păcat să moară.
— Cum de te-au lăsat tatăl şi bunicul tău?
— Bunicul nu a ridicat obiecţii. A spus că este o mândrie să mori
pentru Hitler şi pentru Germania naţional-socialistă.
— Iartă-mă că te dezamăgesc, Karl, dar bunicul tău este un senil.
— Aşa spune şi tata.

— 521 —
 — Atunci cum a îngăduit Friedrich…
— Tata nu a fost de acord. A făcut tot ce a putut ca să-mi schimbe
gândul.
— De ce nu ţi l-ai schimbat?
— De ce? Am să-ţi spun de ce, Onkel Eugen.
Obrazul i s-a întunecat. Ochii lui atât de languroşi s-au înăsprit
brusc.
— Acasă mă sufocam. Suferinţele oamenilor care muncesc în
uzină nu mă mai lăsau să dorm. La început am încercat să mă
blindez, afectând un fel de nepăsare. Organizam petreceri, cu băieţi şi
fete de vârsta mea – pe care îi mai puteam găsi, bineînţeles, căci
rândurile lor se răreau necontenit – şi încercam să uit, făcând tot
felul de nebunii.
Când îl văzusem ultima oară pe Karl, în somptuoasa reşedinţă a
baronilor von Bruck de la Bochum, nu mi-aş fi închipuit că nutreşte
asemenea gânduri.
— Câţi ani ai, Karl? Ai împlinit douăzeci?
— Nu, Onkel Eugen. Am intrat voluntar în şcoala de ofiţeri. Cu
dispensă de vârstă, obţinută de bunicul. A fost ideea lui. Voia să-şi
arate pe această cale devotamentul său faţă de Führer. Acum ideea
lui mi-a servit, căci mi-a permis să scap de tutela sa şi a lui tata.
— Ştiai că statul-major are să te trimită la mine?
— Nu. Am cerut să fiu trimis pe front. Într-o unitate de vânătoare.
Cunosc perfect pilotajul. Probabil că tata a intervenit să fiu repartizat
la o unitate ferită de riscuri.
Am înclinat din cap.
— Am înţeles, Karl.
Karl şi-a frământat mâinile. Voia să spună ceva, dar şovăia.
— Dă-mi o mână de ajutor ca să fiu trimis pe front.
Am făcut o mină atât de uluită, încât şi-a închipuit probabil că m-
a supărat. Adevărul este că nu mă aşteptasem la o asemenea cerere.
— Să nu-ţi închipui, Onkel Eugen, că nu mi-ar plăcea să rămân cu
dumneata, mi-a spus ca să mă îmbuneze. Aş dori să mă înţelegi. Nu
mă tentează să fac războiul la Paris. Vreau să înfrunt primejdiile. Nu
mi-e frică de moarte.
Şi eu, care intenţionam să-l îndepărtez de mine, ca să-l feresc de
primejdii!
— Unde ai vrea să fii repartizat? Pe frontul din Normandia? În
Italia? în Italia aproape că nici nu mai avem aviaţie.
— Prefer Frontul de Est, zise Karl. Acolo am cu cine să mă bat.

— 522 —
 Simplismul raţionamentului său m-a dezarmat. Dacă îl trimiteam
pe Frontul de Est, îi pregăteam soarta lui Albert. Şi eu voiam să-l
feresc, în ciuda dorinţelor sale.
— Bine, vom mai sta de vorbă despre aceasta, i-am spus. Până se
va face rocada de aghiotanţi, în sensul dorinţei tale, ai să-ţi iei
atribuţiile în primire. Ţi-au rezervat o cameră, aici, la hotel?
— Da, Onkel Eugen. Camera fostului dumitale aghiotant,
locotenentul Busch. După câteva clipe a adăugat cu timiditate: Îţi
mulţumesc, Onkel Eugen.
— Pentru?
— Pentru că ai acceptat să-mi înlesneşti plecarea pe front.
— Bine. În seara aceasta iei masa cu mine. Uite, este opt fără zece.
Peste o jumătate de oră mă aştepţi jos, în restaurant. Maître d’hôtel-
ul are să-ţi indice masa mea.
M-a salutat, străduindu-se să imprime gesturilor sale acea precizie
prusacă, atât de preţuită de ofiţerii tradiţionalişti din Wehrmacht,
apoi a părăsit încăperea. Băiatul acesta îmi era foarte simpatic. Poate
fiindcă făcea opoziţie tatălui său. M-am întrebat dacă în străfundul
sufletului meu nu-i păstram încă ranchiună lui Friedrich pentru că
mi-o răpise pe Anneliese. Nu! Nu era aşa. Aş fi fost prea meschin, şi
trăsătura aceasta nu mi-o recunoşteam. Ostilitatea mea împotriva
baronului Albrecht von Bruck şi a fiului său era datorată scârbei pe
care mi-o provoca setea lor de aur. O exploatare mai crudă decât la
uzinele „Bruck” n-am întâlnit nicăieri pe lume.
Intenţionam, aşadar, să satisfac dorinţa lui Karl şi în acelaşi timp
să-mi îndeplinesc o îndatorire faţă de unul din nepoţii mamei mele.
Dacă morţii au o existenţă, dincolo de hotarele lumii noastre, a celor
vii, sunt sigur că mama, sau umbra ei, se va bucura.
Dar evenimentele se precipitau. Unul dintre aceste evenimente
avea să-l târască şi pe Karl în vârtejul complotului.
Hitler, la propunerile Feldmarschallilor von Rundstedt şi Rommel,
acceptase să facă o vizită pe Frontul de Vest. Cei doi comandanţi
aveau de gând să-i spună câteva adevăruri crude, dar indispensabile
pentru luarea unei hotărâri în privinţa continuării războiului.
Întâlnirea urma să aibă loc la 17 iunie, în localitatea Margival. Cu
patruzeci şi opt de ore înaintea acestei vizite, a intervenit un fapt care
mi-a făcut dovada opticii căpeteniilor S.S. faţă de persoana mea.
Mă aflam la Comandamentul Luftflotte 3 din Vest. Conferinţa –
având drept obiect carenţa forţelor noastre aeriene în bătălia din
Normandia – dura de aproape cinci ore. Cinci ore de discuţii şi

— 523 —
căutări sterile. Trebuia să găsim soluţii. Cum? Dumnezeu ştie!
Superioritatea aeriană a anglo-americanilor atingea un coeficient de
douăzeci la unu. Potrivit ultimelor noastre informaţii, aliaţii
dispuneau de aproximativ 12 000 de avioane de bombardament, de
luptă, de recunoaştere şi de transport, faţă de 500 ale noastre, la
care puteam adăuga aparatele de vânătoare din flota aeriană afectată
apărării teritoriului german. Această deplasare de avioane spre Vest
implica o slăbire a eficacităţii apărării cerului metropolitan, cu toate
consecinţele respective.
În cursul discuţiilor, Sperrle mi-a declarat că nu e capabil să facă
faţă ofensivei aeriene inamice dacă nu i se pun urgent la dispoziţie
cel puţin 2 000 de avioane de luptă. În primele 36 de ore după
invazie, primise o întărire de 200 de aparate, iar până la 10 iunie i se
mai repartizaseră încă 100. I-am făgăduit alte 200 de avioane.
Sperrle a ripostat că 1 000 de avioane reprezintă o cifră derizorie şi că
preferă să demisioneze decât să se compromită participând la
campania din Normandia cu o flotă aeriană necorespunzătoare
misiunilor impuse.
Replica mea l-a sufocat.
— Herr Feldmarschall, mă tem că în curând nu vom mai avea
carburant nici pentru o mie de avioane. Am primit de la O.K.W. un
ordin prin care mi se cere să reducem la minimum consumul de
benzină. Misiunile avioanelor noastre de luptă se vor limita la
atacarea formaţiilor mari de bombardiere inamice, iar atacurile
aeriene asupra forţelor terestre ale duşmanului vor fi îngăduite
numai în cazul unor acţiuni decisive pentru continuarea războiului.
M-am întors spre Karl, care făcea parte din grupul ofiţerilor mei
prezenţi la conferinţă.
— Fii bun, te rog, şi du-te până la hotel. În seiful din apartamentul
meu vei găsi un plic roşu cu ştampila Statului-Major al Aerului. Adu-
l încoace. Iată cheia!
Karl s-a executat. În aşteptarea lui, am continuat discuţiile.
Sperrle era disperat.
— În condiţiile astea suntem pierduţi! repeta el posomorât, după
ce îi enunţam unul câte unul argumentele invocate de Göring pentru
a justifica reducerea activităţii noastre aeriene.
S-a scurs aproape o jumătate de oră. Karl nu mai sosea. Eram
intrigat. Întârzierea lui nu avea justificare. Să nu i se fi întâmplat
vreun accident! Nu-mi era teamă pentru plicul roşu. Documentul,
cifrat, nu avea o importanţă deosebită. Nu cuprindea date precise, ci

— 524 —
numai considerente destul de largi. De aceea îl şi păstram în seiful
din apartamentul meu. Hotelul „Crillon”, folosit de numeroşi înalţi
demnitari, era ţinut sub o permanentă supraveghere. După trei
sferturi de oră de aşteptare, m-am adresat lui von Geist:
— Telefonează, te rog, la hotel şi întreabă de von Bruck. Vezi de ce
întârzie.
În aceeaşi clipă un ofiţer şi-a făcut apariţia în sala conferinţelor.
— Locotenentul von Bruck telefonează de la „Crillon”, Herr
General. Întreabă dacă este posibil să vă vorbească. V-am făcut
legătura cu aparatul de pe masă.
Am dus receptorul la ureche. Explicaţiile lui Karl mi-au tăiat
respiraţia. După tonul lui deferent şi oficial, am înţeles că vorbea
dintr-o încăpere în care se aflau mai multe persoane.
— Vă rog să-mi iertaţi întârzierea, Herr General. Am fost însă
împiedicat de împrejurări independente de voinţa mea. Când am
intrat în apartamentul dumneavoastră, am dat peste un individ care
forţa seiful. Surprins de apariţia mea, a încercat să fugă. Când am
văzut că nu ţine seama de somaţiile mele, am tras.
— L-ai omorât?
— Cred că da. Chiar acum a sosit un medic, care îl examinează.
— Bine. Vin şi eu îndată. Am trântit receptorul în furcă şi m-am
ridicat de la masă: Meine Herren, vă rog să mă iertaţi, dar trebuie să
mă retrag. Herr Feldmarschall, m-am adresat lui Sperrle, vom
continua discuţia în cursul dimineţii de mâine
Am părăsit încăperea urmat de von Geist şi de şefii de secţii din
statul meu major. În drum spre maşini, le-am spus despre ce era
vorba. Von Geist era consternat.
— Sunt convins că insul care a încercat să spargă seiful nu era un
simplu pungaş, mi-a declarat el, după ce Horsch-ul s-a pus în
mişcare.
— Îţi împărtăşesc părerea. Dar mai înainte de a ne pronunţa,
trebuie să vedem care este situaţia. Îmi pare rău că tocmai lui Karl i
s-a întâmplat încurcătura asta.
— Şi eu aş fi acţionat ca şi el, zise von Geist.
— N-aş vrea să i se creeze complicaţii. Dacă individul în chestiune
este un agent al Gestapoului, sau al S.D.-ului, numele lui Karl va fi
însemnat cu roşu în registrele lui Himmler.
Când am ajuns la hotel, m-a întâmpinat directorul în persoană.
Afectat, şi-a cerut scuze.
— Regret că tocmai în hotelul meu s-a întâmplat aşa ceva…

— 525 —
 L-am poftit să se liniştească, apoi am luat-o pe scări în sus, urmat
de întreaga suită. În apartamentul meu se adunase lume multă. O
patrulă din poliţia militară, comandată de un Feldwebel, doi ofiţeri
din Comandamentul Marelui Paris, şeful gărzii hotelului,
reprezentanţi ai Gestapoului, fotografi şi un roi de agenţi în civil care-
şi îndeplineau îndatoririle rutiniere.
La apariţia mea, toţi şi-au întrerupt activitatea. Maiorul Waitz din
Comandamentul Marelui Paris, Sturmführerul S.S. Brome, din partea
Gestapoului, mi-au raportat pe rând constatările lor. Karl mi-a
repetat mai pe larg tot ce-mi relatase la telefon. Locotenent-colonelul
Melchinger, şeful Secţiei informaţii, cerceta cu priviri de linx întreaga
scenă. Concluziile erau unanime. Un spărgător se introdusese în
hotel şi încercase să forţeze seiful din apartamentul meu,
închipuindu-şi că va găsi bani. Sturmführerul S.S. l-a felicitat pe Karl
pentru prezenţa sa de spirit.
— Poate că ar fi fost preferabil să-l fi prins viu pe spărgător. N-ar fi
exclus să aibă legături cu Rezistenţa şi să fi căutat documente.
Cercetările noastre vor urmări şi această pistă.
M-am uitat la cadavrul întins pe covor. Avea înfăţişarea tipică a
unui german. Blond, înalt, bine făcut, căzuse trăsnit de două gloanţe
trase de Karl. Două pete de sânge îi îmbibaseră haina la piept, în
dreptul inimii.
După încheierea formalităţilor, agenţii Gestapoului au luat
cadavrul şi s-au făcut nevăzuţi, laolaltă cu Sturmführerul. Au plecat şi
ofiţerii din Comandamentul Marelui Paris, care asistaseră la
cercetări, şi poliţia militară. Am rămas numai cu ofiţerii mei şi cu
eroul serii, Karl.
Abia atunci Melchinger a deschis gura:
— Pe pseudospărgătorul seifului l-am întâlnit acum câteva
săptămâni pe culoarele sediului S.D. din Paris. Când l-am văzut
întins pe covor, l-am recunoscut imediat.
L-am privit pe sub sprâncene.
— Eşti sigur?
— Absolut sigur. Individul face parte din Amt-ul VI, grupa VI B 1.
Ochiul meu nu mă înşală. Mă surprinde comedia Gestapoului.
— Pe mine nu mă surprinde, zise von Geist.
Am deschis uşa seifului, ascuns după un tablou care înfăţişa o
natură moartă. Conţinutul era intact.
— N-au cotrobăit prin hârtii, am spus.
— Mă iertaţi, Herr General, a intervenit Melchinger. Indivizii

— 526 —
aceştia se pricep să nu lase urme.
— Chiar dacă şi-au vârât coada, n-au avut ce găsi, am replicat.
Dacă aş avea de ascuns hârtii compromiţătoare, nu le-aş închide
într-un seif. Meine Herren, sunteţi liberi până mâine dimineaţă. Karl,
peste un sfert de oră vii să mă iei la masă. Von Geist, rămâi puţin cu
mine.
După plecarea ofiţerilor, l-am poftit să ia loc pe un scaun. I-am
arătat prin semne camera şi l-am întrebat, tot prin semne, dacă
putem vorbi. A mişcat negativ din mână.
— Hai să bem un coniac la bar, von Geist, l-am poftit cu glas tare.
— La ordinele dumneavoastră, Herr General.
Am coborât împreună în hol. Am cumpărat un ziar de la standul
presei şi ne-am îndreptat spre bar. Ne-am aşezat la o masă, apoi am
comandat două coniacuri.
— În fiecare dimineaţă, după ce plecaţi de la hotel, specialiştii lui
Melchinger cercetează toate unghiurile apartamentului
dumneavoastră, în căutare de microfoane, mi-a explicat von Geist. În
seara aceasta v-am rugat să nu vorbiţi pentru că nu aş putea garanta
că individul surprins de aghiotantul dumneavoastră nu a instalat
vreun microfon.
— Atunci de ce l-ai lăsat pe Melchinger să vorbească?
— De ce? Foarte simplu. E bine să se ştie la S.D. că nu suntem
chiar atât de proşti şi că le-am descoperit jocul. Melchinger ştia la ce
se expune când a făcut acele afirmaţii…
— Melchinger bănuieşte că sunt urmărit?
— Da, Herr General. Şi este alături de noi.
— I-ai vorbit?
— I-am vorbit. La început pe ocolite. Apoi direct. Şi von Westheim
e alături de noi. De Merian nu garantez.
Clientela de seară a barului începuse să-şi facă apariţia. Mesele se
ocupau pe rând.
— Plasa se strânge, von Geist. M-am uitat la ceas: Opt şi un sfert,
am rostit. În seara aceasta vom face o vizită.
Von Geist m-a privit întrebător.
— Telefonează, te rog, generalului von Stupnagel şi spune-i că îl
invit la o plimbare cu maşina prin Bois de Boulogne. Peste o jumătate
de oră trec să îl iau de acasă.
Von Geist mi-a executat ordinul. Am rămas singur. Mă uitam la
ofiţerii germani şi la femeile care ocupau celelalte mese. Conversau în
şoaptă, râdeau, se amuzau, fără să pară că îi preocupă ziua de

— 527 —
mâine. Majoritatea erau tineri. Pe câţi dintre aceştia îi va prinde în
viaţă sfârşitul războiului? Supravieţuitorii vor plăti şi pentru
nelegiuirile săvârşite de criminalii în uniforme negre, brune sau kaki.
Criminali care în clipa aceasta se află printre noi…
Von Geist s-a înapoiat la masă.
— Generalul von Stupnagel vă aşteaptă. Fumaţi, Herr General?
— Da, mulţumesc.
Mi-a oferit o ţigară şi foc de la bricheta sa.
— În seara aceasta cred că vom lua o hotărâre mare, von Geist.
— Foarte bine, Herr General. Aşteptam acest moment. Sunt alături
de dumneavoastră. Cu trup şi suflet.
În clipa aceea Karl a apărut în pragul barului. Şi-a rotit privirile
prin încăpere, iar când m-a zărit, s-a apropiat de masa mea.
— V-am căutat, Herr General, aşa cum mi-aţi ordonat.
— Ai să cinezi singur, Karl. În seara aceasta am puţină treabă în
oraş.
— Nu pot să vă însoţesc?
— Nu.
— Păcat! a zâmbit.
A zâmbit şi von Geist. S-a gândit probabil – ca şi mine – la Busch.
Busch n-ar fi îndrăznit să facă asemenea aprecieri. Karl era însă
nepotul meu.
— Karl, să dai ordin lui Hans să mă aştepte cu maşina în faţa
hotelului.
— Am înţeles, Herr General, a replicat cu afectat respect.
Lui Karl nu-i lipsea umorul. În clipele acestea de tensiune,
prezenţa lui era tonică. Peste zece minute s-a înapoiat, raportându-
mi că maşina trăsese la scară. L-am lăsat pe von Geist să-şi savureze
coniacul şi m-am ridicat de la masă. În aceeaşi clipă l-am văzut pe
Helmuth, ordonanţa, care se înfiinţase în prag, purtând ca pe nişte
moaşte cascheta, mănuşile şi centura mea. Karl nu uitase nici acest
amănunt. Era un aghiotant desăvârşit.
Când am ieşit în stradă, Karl mă aştepta lângă maşină, echipat de
drum. M-am încruntat cu forţată severitate.
— Ce înseamnă asta?
— Lasă-mă să te însoţesc, Onkel Eugen, m-a rugat, aşa cum se
roagă un copil să i se dea o jucărie. Pe aici se întâmplă lucruri care
nu îmi plac.
Stăruinţele lui n-au reuşit să mă supere. Nu puteam uita că
pentru mine ucisese un om.

— 528 —
 — Chiar dacă mergi la o întâlnire galantă, am să te aştept în
maşină. Parisul nu e sigur, Onkel Eugen.
Am început să rid.
— Băiatule dragă, înţelegi? Nu se poate.
— Chiar dacă te rog, Onkel Eugen? a stăruit el cu înflăcărare.
Am şovăit o clipă.
— Bine. Urcă-te lângă mine.
În momentul în care Hans îmi deschidea portiera maşinii, un Buik
a oprit în spatele Horsch-ului meu. Din automobil a coborât Ernst
Gerlach, în uniformă de Standartenführer S.S. M-a văzut şi m-a
salutat de la distanţă cu jovială familiaritate.
— Ce bucurie să te întâlnesc aici la Paris, Eugen! mi-a vorbit,
apropiindu-se de mine cu mâinile întinse.
M-am uitat la mâinile acelea albe, frumos modelate şi extrem de
îngrijite. Mâinile lui Iuda. M-am stăpânit să nu-l pleznesc cu dosul
palmei peste gura aceea care-mi zâmbea etalându-şi dinţii albi şi
frumoşi ca într-o reclamă comercială.
— Cu ce ocazie la Paris? l-am întrebat cu afectată prietenie.
Nu voiam să ştie cât de mult îl duşmănesc. Nu trebuia să afle
acest lucru decât în ziua în care aveam să-l sugrum cu mâinile mele.
Şi ziua aceea se apropia.
— Particip la pregătirea vizitei Führerului în Franţa, mi-a explicat.
Dar dumneata?
— Şi eu mă pregătesc pentru vizita Führerului.
M-a privit cu interes şi mi-a surâs.
— Da?
— Da. Trebuie să-i prezint un raport în legătură cu forţele aeriene
din Vest.
— Ne vom întâlni deci la Margival.
— Sigur.
— Nu ţi-ar face plăcere să cinăm împreună mâine seară?
— Îmi pare rău, Ernst, dar mă pregătesc pentru conferinţă.
A desluşit probabil ceva ciudat în glasul meu, căci m-a privit
curios.
— Tânărul dumitale aghiotant nu este nepotul baronului Albrecht
von Bruck?
— Exact. Nepotul soţului mamei dumitale.
Ernst a râs.
— Ce anomalie! Am avut trei taţi, printre care un principe şi un
miliardar. Cu toate acestea, au fost vremuri când n-am avut ce

— 529 —
mânca.
— Dacă te-ai fi adresat principelui, te-ar fi ajutat. Iar fiul lui ţi-a
fost de folos. Nu-i aşa? Şi încă în vremuri grele.
— Recunosc şi îmi scot pălăria, Eugen.
— Sunt convins că şi tu ai face la fel dacă ţi s-ar oferi ocazia.
Mi-a aruncat o privire brusc rece.
— Evident, Eugen. Dar până acum nu mi s-a oferit.
Am făcut o schimă ironică.
— La revedere, Ernst.
— La revedere, Eugen. La revedere, nepoate.
— Pardon? a replicat Karl, privindu-l cu impertinenţă.
— Vom mai sta de vorbă, a rostit Ernst cu falsă amabilitate. Acum
văd că sunteţi grăbiţi.
— Într-adevăr, suntem foarte grăbiţi, am replicat.
L-am salutat fluturându-mi mănuşa, apoi am intrat în maşină.
Karl s-a aşezat lângă mine.
— Cine mai e şi S.S.-istul acesta?
I-am istorisit pe scurt povestea vieţii lui Gerlach.
— Auzisem eu ceva, a rostit el. Tata şi bunicul nu mi-au vorbit
niciodată de acest personaj. Servitorii erau mai limbuţi.
— N-ai pierdut nimic că nu l-ai cunoscut.
În timp ce maşina gonea pe străzile riguros camuflate, mă
întrebam dacă nu exista o legătură între tentativa de spargere a
seifului meu şi vizita lui Ernst la Paris.
Am ajuns în sfârşit şi la von Stupnagel, care mă aştepta fumând o
ţigară în capul scării de marmură a intrării reşedinţei sale. I l-am
prezentat pe Karl.
— L-am cunoscut pe tatăl dumitale, i-a spus generalul,
strângându-i mâna. Un bărbat remarcabil.
— Vă mulţumesc, Herr General, a rostit Karl cu deferenţă.
Eram uimit de spiritul de disciplină al acestui tânăr de bani gata.
Aveam impresia că îl amuza situaţia. L-am trecut pe Karl în faţă.
Lângă şofer, iar lui von Stupnagel i-am oferit locul din dreapta mea.
— La Bois de Boulogne! am poruncit lui Hans.
M-am întors spre prietenul meu.
— Heinrich, trebuie să-ţi vorbesc. Aveai cumva invitaţi la masă?
— Câţiva prieteni. Dar nu importă. I-am lăsat să se delecteze cu
câteva sticle de şampanie până la înapoierea mea.
— De-ai noştri?
— De-ai noştri. Aşteaptă şi ei ora H.

— 530 —
 — Cred că a sosit momentul să fixăm această oră.
— Ai discutat cu Stauffenberg?
— Nu. Altă variantă. Poimâine, Hitler va sosi în Franţa.
— Ştiu. Conferinţa de la Margival.
— Iată un prilej foarte potrivit ca să ne punem planul în aplicare.
În întunericul din maşină nu puteam să văd chipul lui von
Stupnagel. Dar mi-am dat imediat seama că îmi urmăreşte cu multă
atenţie raţionamentul.
— Nu e rea ideea, a răspuns după o pauză.
— La Margival îl vom avea în mână. Îl putem aresta şi eventual…
ucide…
— O asemenea lovitură cere pregătire…
— Pot conta pe o parte din ofiţerii mei de stat-major. Şi Rommel
are oamenii lui.
Von Stupnagel respiră adânc.
— Hitler este însoţit în deplasările lui de o gardă puternică. În
plus. Oberg a primit ordin să-i asigure paza.
— Himmler nu ne va pune beţe în roate, Heinrich.
— Dacă îl determini să închidă ochii.
— Nu va fi greu. Voi încerca să iau legătura cu el. Dacă îi ofer un
târg, acceptă.
Von Stupnagel scăpă o exclamaţie.
— Îl suprimăm pe Hitler ca să intrăm sub jugul lui Himmler?
— De Himmler vom scăpa mai uşor. Nu are anvergura şi nici
popularitatea lui Hitler.
— Ştiind însă de ce suntem capabili, îşi va lua măsuri de
precauţie.
— Să ne vedem acolo, Heinrich. Important este să-l lichidăm pe
Hitler.
Pe fundalul farurilor camuflate ale unei dube-gonio, profilul lui von
Stupnagel se înscria într-o camee albăstruie.
— Sunt gata să te sprijin, Eugen, mi-a declarat cu simplitate. Crezi
că vei reuşi să-l convingi şi pe Rommel? Participarea lui este
indispensabilă. Margival este situat în sectorul armatei sale.
— Rommel nu va ridica obiecţii.
— Dar von Rundstedt?
— Mâine voi încerca să-l conving.
Von Stupnagel a suspinat:
— Nu cred că vei reuşi. Von Rundstedt tremură pentru pielea
fiului său. Dacă dăm greş, ştie că tânărul von Rundstedt va ajunge în

— 531 —
faţa plutonului de execuţie. Îl urăşte pe Hitler. Dar prudenţa lui
atârnă mai greu în balanţă decât ura.
— Mâine de dimineaţă am să stau de vorbă cu amândoi
Feldmarschallii.
— Dacă ajungeţi la un acord, să mă anunţi imediat, ca să pot lua
măsuri. Mă bizui pe toate trupele de uscat din Marele Paris. Pe S.S.-
işti îi voi dezarma uşor. Aviatorii îmi vor crea unele complicaţii…
— De aviatori am eu grijă, Heinrich. Îl arestez pe Sperrle, preiau
comanda Flotei Aeriene şi emit un ordin de zi prin care dezleg forţele
aeriene din Vest de jurământul către Führer.
— În regulă. În momentul în care îmi dai semnalul, declanşez
operaţia „Walkyria” pe întreg teritoriul Franţei. Mai ai ceva să-mi
spui?
— Pentru moment, nu.
— Atunci să ne înapoiem. Când crezi că ai să-mi poţi comunica
rezultatul convorbirilor cu von Rundstedt şi cu Rommel?
— Mâine, la ora prânzului.
— Bun. Voi avea deci timpul să pun totul la punct.
Între noi s-a instalat pentru câteva momente o linişte adâncă. Von
Stupnagel a rupt tăcerea:
— Simt că renasc, Eugen. Perspectiva acţiunii îmi dă aripi. Abia
aştept să-l văd la pământ!
— Şi eu sunt nerăbdător, Heinrich. Pentru binele Germaniei.
Am poruncit prin telefon lui Hans să facă drumul întors. L-am
lăsat pe Stupnagel în faţa reşedinţei sale. Am coborât şi eu din
maşină. Luna ieşise dintre nori şi îi lumina chipul inteligent.
— Să bei o cupă de şampanie pentru succesul nostru de poimâine,
i-am spus.
A râs.
— Dacă nu aş fi fost sigur de succes, nu m-aş fi avântat în această
afacere.
I-am strâns mâna.
— Urează-mi noroc, Heinrich!
— Noroc şi succes, Eugen! a rostit cu solemnitate. Toţi avem
nevoie de puţin noroc.
Ne-am despărţit. Karl a trecut lângă mine, pe bancheta din spate.
Von Stupnagel ne-a urmărit cu privirea până ce ne-a pierdut după
colţul străzii. Parcă-l văd, stând drept, ca o statuie, în bălaia razelor
lunii. Dacă Wehrmachtul ar fi avut mai mulţi ofiţeri de talia lui von
Stauffenberg şi a lui von Stupnagel, demult am fi scăpat de Hitler.

— 532 —
 Karl m-a privit lung. Acum, după ce răsărise luna, puteam să-i văd
faţa.
— Am impresia că se pregătesc lucruri mari, Onkel Eugen.
Am ridicat din umeri.
— Nu se pregăteşte nimic, Karl.
Preferam să-l ţin departe de toate complicaţiile acestea.
— Onkel Eugen!
— Da, Karl.
— Aş vrea să rămân cu dumneata.
Căldura glasului său m-a mişcat. Era uimitor cât de repede se
ataşase băiatul acesta de mine. L-am sondat.
— S-ar putea să ai de întâmpinat primejdii mai mari chiar decât pe
front. Şi nu vreau să te am pe conştiinţă, Karl.
— Tocmai asta caut, Onkel Eugen. Primejdia!
— Să nu regreţi într-o zi, băiatule.
— Pune-mă la încercare.
— Bine. Să ne mai gândim.
— În ceea ce mă priveşte, hotărârea mea e luată. Rămân. Doar
dacă ai să mă izgoneşti…
— Nu. Aceasta n-am s-o fac.
A râs plin de voioşie.
— Prima mea zi de activitate în funcţia de aghiotant al generalului
principe von Altenburg-Delmond începe sub auspicii minunate.
— Hm! am exclamat cu îndoială.
— Câţi oameni interesanţi am cunoscut… La Bochum mă
plictiseam de moarte. Aceiaşi directori servili, aceeaşi uzină cenuşie,
mai cumplită decât un lagăr de concentrare, acelaşi cântec mormăit
de bunicul… Sous les ponts de Paris!… Ah, ce plictiseală!… Ce
plictiseală!

A doua zi, în zori, am plecat cu maşina la cartierul general al lui

Rommel. Avusesem grijă să-i anunţ din timp sosirea mea.
I-am vorbit de planul meu. L-a acceptat numaidecât. A recunoscut
că nu trebuia să pierdem ocazia.
— Va fi necesar şi acordul lui von Rundstedt. Să nu riscăm în
ultimul moment să se opună şi să dea totul peste cap. Vă daţi seama,
Herr General, ne jucăm existenţa pe o carte. Şi această carte trebuie
să fie câştigătoare. Nu spun acest lucru fiindcă mă tem pentru viaţa
mea. Suntem în plin război şi un glonte poate oricând să ne cureţe.
Avem însă o datorie faţă de ţara aceasta şi faţă de copiii noştri.

— 533 —
 În ultimele zile, nici Rommel nu stătuse inactiv. Întocmise un
program, care prevedea, printre altele, deschiderea unor tratative cu
anglo-americanii. Armistiţiul propus de el cuprindea următoarele
puncte: încetarea ostilităţilor pe Frontul de Vest şi retragerea trupelor
germane dincolo de Rin, încetarea bombardării oraşelor germane,
tratative de pace separată cu anglo-americanii. Rommel întocmise
chiar o listă a personalităţilor care urmau să ia legătura cu aliaţii.
Printre aceştia se aflau generalul von Stupnagel, generalul Speidel,
generalul Geyr von Schweppenburg, generalul-locotenent conte
Schwerin, viceamiralul Rugge şi locotenent-colonelul Hafacker. Von
Schweppenburg fusese ataşat militar la Londra, iar contele Schwerin
avea numeroşi prieteni în rândurile nobilimii britanice.
— Zilele astea un agent al nostru, Hans Ziemann. Curier
diplomatic, va lua legătura în Elveţia cu Allan Dulles, spre a-i remite
propunerile noastre scrise, mi-a declarat Rommel. Nu aţi vrea să
faceţi şi dumneavoastră parte din delegaţie? m-a întrebat după un
timp. Legăturile dumneavoastră de rudenie cu Robert Sunderland,
duce de Northland, v-ar deschide multe uşi.
I-am făgăduit că voi reflecta asupra acestei propuneri. Ca şi von
Stauffenberg, l-am rugat să prevadă în programul său şi posibilitatea
deschiderii de tratative cu Rusia Sovietică.
— Anglo-americanii nu vor accepta să trateze separat cu
Germania, i-am spus. Declaraţia de la Casablanca este categorică…
— Nu cred că vom reuşi să ajungem la o înţelegere cu ruşii, a
replicat Rommel. Pe Frontul de Est nu vom înceta luptele până nu
vom realiza un modus vivendi cu anglo-americanii. Evident, şi faţă de
Est vom adopta o nouă strategie. Vom scurta, de pildă, frontul pe o
linie care să lege Dunărea-Carpaţii-Lemberg-Vistula-Memel.
Bastionul Carpaţilor reprezintă un pivot de cea mai mare importanţă.
Va proteja nu numai regiunea petroliferă românească şi Balcanii, ci
mai ales flancul drept al Frontului de Est. Ruşii nu vor cuteza să
execute o pătrundere adâncă în Polonia şi în Prusia, atâta vreme cât
Carpaţii vor rămâne în mâinile noastre, descoperindu-le flancul
stâng. Dacă ar săvârşi această imprudenţă, ar risca să sufere o
înfrângere similară cu aceea pe care am suferit-o noi la Stalingrad.
Încăpăţânarea lui Rommel de a nu trata cu ruşii m-a indispus.
Germania avea nevoie de pace. Îşi făceau iluzii toţi aceia care contau
într-o spargere a unităţii aliaţilor. Acalmia de pe Frontul de Est nu
avea să dureze la infinit. Declanşarea unei noi ofensive ruseşti, acum,
când ne băteam cu anglo-americanii în Normandia, ne-ar fi dat

— 534 —
lovitura de graţie.
Înarmat cu acordul de principiu al lui Rommel, am plecat în
aceeaşi zi la cartierul general al lui von Rundstedt Presupunerile lui
Stupnagel se dovediră exacte. Bătrânul Feldmarschall refuză
categoric să se ralieze acţiunii plănuite de mine.
— Nu! Hitler este oaspetele meu. Nu pot să fac una ca asta. În
ciuda defectelor sale, reprezintă totuşi autoritatea supremă în stat..
Am depus un jurământ… Nu îmi asum responsabilitatea unui gest pe
care istoria ar putea să-l condamne…
Îl priveam pe von Rundstedt cu dispreţuitoare milă. Argumentele
lui erau jalnice. Omul acesta căzuse de pe soclul pe care i-l
ridicasem. Expresia ochilor mei l-a descumpănit.
— Sunt convins, Herr General, că voi reuşi să-l conving pe Hitler
să adopte o nouă atitudine faţă de război. Îi voi demonstra în cifre că
o continuare a campaniei din Franţa reprezintă o sinucidere…
N-am mai aşteptat să-şi dezvolte argumentele. M-am retras scârbit
de poziţia acestui om. Nu ştiam cum s-o definesc. Laşitate?
Comoditate? Frică de răspundere? Oricare ar fi fost eticheta,
comportarea lui era incalificabilă.
De la von Rundstedt m-am înapoiat la Rommel. I-am relatat
insuccesul tentativei mele.
— Eram sigur, zise Rommel. Feldmarschallul a început să se
ramolească.
— Cred că va trebui să acţionăm peste capul lui, am spus.
Rommel a clătinat din cap.
— Văzând şi făcând. Mă tem de un lucru. Von Rundstedt va lua
măsuri deosebite, spre a nu fi pus în faţa faptului împlinit.
— Aveţi dreptate. Mâine vom aviza.
M-am înapoiat la Paris, l-am vorbit lui von Stupnagel despre
rezultatul negativ al tentativelor mele. A rămas tot atât de
deziluzionat ca şi mine.
— Pierdem un prilej minunat, a suspinat.
A doua zi de dimineaţă, m-am înfiinţat la Margival în primele ore
ale dimineţii. Întâlnirea dintre Hitler şi comandanţii de armate din
Franţa avea să se desfăşoare într-un imens Bunker, construit pentru
a adăposti O.K.W.-ul pe tot timpul proiectatei debarcări germane în
Anglia. Debarcarea în Anglia nu avusese loc, iar Bunkerul rămăsese
nefolosit.
Potrivit vechiului său obicei de a nu respecta orarele deplasărilor,
Hitler şi-a făcut apariţia la Margival cu o oră înainte de program.

— 535 —
Rommel şi von Rundstedt nu sosiseră încă.
Führerul venise pe calea aerului, fiind escortat de o importantă
formaţie de aparate de luptă germane. De la prima vedere mi-am dat
seama că este pradă unei mari nervozităţi. Îl înspăimânta, cred,
vecinătatea frontului. Margival era situat între Soissons şi Laon, deci
la o depărtare apreciabilă faţă de teatrul de operaţii. Hitler avea însă
atâta grijă pentru păstrarea integrităţii sale fizice, încât, aici, pe
teritoriul francez, nu-şi găsea astâmpărul. Se învârtea ca un animal
în cuşcă. Înainte de a intra în Bunker, s-a uitat neliniştit la cer, a
scrutat zarea, apoi a pătruns în imensul adăpost. Era înconjurat de
Jodl şi de un grup de ofiţeri tineri din Wehrmacht şi S.S., majoritatea
necunoscuţi. Se afla şi Gerlach printre aceştia. Formaţia S.S. care-l
însoţea era impresionantă. Luxul acesta de precauţii avea
semnificaţia lui. Un neiniţiat şi-ar fi putut închipui că Führerul se
pregătea să intre într-un oraş de curând cucerit şi că se temea de
surprize.
Rommel şi von Rundstedt au sosit ceva mai târziu. Nici n-au avut
timp să se consulte înainte de a-l vedea pe Hitler. Führerul ne-a
primit în sala hărţilor. Instalat pe un scaun fără spătar, cerceta cu
privirile un plan director al regiunii Caen. Jodl îi explica mersul
operaţiilor. Jodl, ca şi toţi ceilalţi ofiţeri prezenţi, stătea în picioare.
Ne-a lăsat aproape cinci minute să aşteptăm, fără să ne arunce o
privire. Atitudinea lui era de-a dreptul insultătoare. La sfârşitul
acestui interval de timp, a ridicat privirile de deasupra hărţii. Şi-a
luat de pe nas ochelarii şi ne-a aruncat o privire severă. Se comporta
cu noi ca şi când am fi fost nişte acuzaţi aduşi în fala unui tribunal.
S-a lansat într-un virulent rechizitoriu împotriva Feldmarschallilor,
atribuindu-le responsabilitatea eşecului nostru din Normandia. Nu
m-a ocolit nici pe mine. Mi-a reproşat, ca şi lui Sperrle, incapacitatea
aviaţiei noastre pe Frontul de Vest.
Deopotrivă cu von Rundstedt şi cu Rommel, eram uluit de tupeul
său. Cu patentă rea-credinţă a omis să menţioneze interzicerea
folosirii celor două divizii din rezerva O.K.W.-ului în primele ore după
debarcare. Nu afirm că intervenţia lor, aşa cum a fost cerută de
Rundstedt, ar fi schimbat soarta războiului. Campania aliată din
Normandia ar fi luat însă precis altă întorsătură.
Feldmarschallul von Rundstedt a fost atât de indignat de primirea
pe care Führerul ne-a făcut-o, încât, după încheierea filipicei, nu s-a
ostenit să mai răspundă şi a trecut cuvântul lui Rommel.
Eram curios să-l aud vorbind pe „Eroul din Africa”. Îi cunoşteam

— 536 —
îndrăzneala şi eram iniţiat în atitudinea pe care o adoptase – în taină
– faţă de regim. Hitler aştepta explicaţiile Feldmarschallului, pe care
odinioară îl ridicase în slăvi. Acum i se năruise încrederea şi în acest
om, pe care-l socotise o expresie a regimului său politic.
Rommel a început prin a declara, cu un curaj care mi-a trezit
admiraţia, că lupta împotriva aliaţilor, superiori nouă în aer, pe mare
şi pe uscat, era zadarnică. Dacă O.K.W.-ul ar renunţa la principiul
său de a nu ceda inamicului nici un metru de pământ şi ne-ar
îngădui să ne retragem pe o linie interioară, astfel încât să ieşim din
bătaia tunurilor cu tragere lungă ale navelor de război anglo-
americane, am avea poate unele şanse să ne reorganizăm şi să
impunem inamicului o bătălie pe terenul şi în condiţiile alese de noi.
În vreme ce Rommel vorbea cu pasiune, urmăream reacţiile
oglindite pe chipul şi în gesturile Führerului. Pe masă, în faţa
acestuia, se afla un set de creioane colorate. Hitler luase un creion
verde şi îl ţăcănea ritmic în tăblia mesei. Pe măsură ce debitul verbal
al lui Rommel creştea în vehemenţă, iar atacurile lui tot mai tăioase
împotriva O.K.W.-ului se intensificau, creionul lui Hitler îşi accelera
ţăcănitul. S-ar fi zis că exista o legătură între curba ascendentă a
argumentelor agresive ale lui Rommel şi violenţa reţinută încă a
bătăilor creionului. Muşchii feţei lui Hitler se contractau sub pielea
palidă, uscată, ochii i se îngustau ori de câte ori îndrăzneala
expunerii Feldmarschallului atingea culmi nemaiîntâlnite în obiecţiile
formulate de alţi generali. Eram curios să văd deznodământul acestui
duel. Eram convins că în momentul acela von Rundstedt regreta că
nu ne lăsase să declanşăm atentatul.
Ultimele lui iluzii în bunul-simţ al „ţiganului caporal” se
stinseseră. Privirea bătrânului Feldmarschall, îndreptată ostentativ
asupra lui Hitler, reflecta un dispreţ atât de profund, atât de vizibil,
încât toţi cei de faţă se simţeau stingheriţi. Numai cei doi S.S.-işti –
care stăteau în poziţie de drepţi la un pas înapoia Führerului – aveau
chipurile atât de impasibile, încât păreau săpate în piatră. Mă
întrebam dacă insensibilitatea lor se datora spiritului de disciplină
sau imposibilităţii de a înţelege tragedia care se desfăşura în faţa lor.
Înclin spre a doua variantă.
M-am uitat pieziş şi la Gerlach. Nu voiam să observe că îl analizez.
Părea că şi pe el îl amuza scena. Ca şi Karl, nu era lipsit de umor.
Umorul este caracteristic întregii noastre familii. Conştiinţa
sfârşitului oribil şi inevitabil pe care-l întrevedeam cu toţii nu ne
împiedica să urmărim cu profund interes şi cu un fel de ironie

— 537 —
detaşată tot ce se petrecea în jurul nostru. În definitiv, nu trebuie să
uităm că trăim o epocă de răsturnări atât de formidabile, încât istoria
le va înscrie cu litere grase în analele ei. E şi acesta un privilegiu. Să
fii martor, prin forţa împrejurărilor, la momente hotărâtoare în
evoluţia omenirii. Nu numai martor, ci şi actor. Numai înţelepţii
reuşesc să se desprindă de lume şi să privească totul cu filozofică
imparţialitate. Mi-ar plăcea să cred că atinsesem acest stadiu.
În fanatismul, în nebunia sa, Hitler refuza să accepte sfârşitul
dezastruos al războiului. Se agăţa de orice fir de pai, în speranţa că
norocul se va întoarce de partea sa. Ernst Gerlach era însă prea lucid
ca să nu-şi dea seama că totul avea să se termine. Cred că în ziua
aceea nu se va tulbura prea tare, fiindcă prăbuşirea Reichului
naţional-socialist nu va reprezenta pentru el decât o aventură în
plus. Nu era un fanatic.
Sunt sigur că mâine, după încheierea războiului, dacă îi va
supravieţui – şi cei de-o seamă cu el supravieţuiesc îndeobşte, în
pofida tuturor încercărilor – se va întoarce la prostituatele şi la lumea
lui interlopă în care se va simţi ca un peşte în apă.
Führerul a răspuns lui Rommel, înlăturându-i cu un gest autoritar
toate obiecţiile. Cu o siguranţă aparentă, care reflecta, cred, mult
cinism, a încercat să ne demonstreze că toate argumentele lui
Rommel sunt false. Soldaţii noştri trebuie să reziste pe poziţiile
actuale până la apariţia noii arme. Pe lângă asta, armata germană va
obţine o formidabilă întărire prin intrarea în luptă a avioanelor cu
reacţie, de care aliaţii nu dispuneau încă.
— Pretinsa noastră inferioritate aeriană se va transforma mai
repede decât vă închipuiţi într-o invincibilă superioritate. Îi vom
izgoni de pe cerul Europei şi pe aviatorii englezi, şi pe cei americani.
De ruşi nici nu mai vorbesc.
Exact în acel moment am fost anunţaţi că valuri de bombardiere
inamice zburau pe deasupra adăpostului.
Vestea l-a făcut să-şi întrerupă pentru câteva momente tirada.
Asigurările lui îşi găsiseră o dezminţire rapidă. Rommel a profitat de
ocazie ca să treacă la contraatac:
— Dacă nu se va ţine seama de opiniile noastre, frontul din
Normandia se va prăbuşi, iar înaintarea anglo-americanilor spre
inima Germaniei nu va mai fi zăgăzuită. Prăbuşirea frontului din
Italia este aproape un fapt consumat. Căderea Romei în mâinile
aliaţilor a demonstrat slăbiciunea armatelor noastre. Mă întreb dacă
şi Frontul de Est va mai putea fi stabilizat. Germania este

— 538 —
actualmente cu desăvârşire izolată. Puţinii noştri aliaţi ne părăsesc
pe rând. Chiar şi cei care luptă încă în tabăra noastră nu mai sunt
cu sufletul alături de noi. Toate acestea nu fac decât să slăbească
Germania. Şi sfârşitul nu va întârzia, oricare ar fi argumentele
verbale invocate de propaganda oficială. Nu ne mai rămâne decât un
singur lucru de făcut: Pacea!
În clipa aceea Hitler a sărit de pe scaun şi l-a întrerupt cu violenţă:
— Te poftesc să te interesezi mai puţin de desfăşurarea politică a
războiului şi să te ocupi mai mult de frontul dumitale!
Se îngălbenise, buzele îi tremurau, ochii aruncau scântei, părul îi
căzuse pe frunte. Agita creionul colorat, îndreptându-l ca pe un pistol
spre pieptul lui Rommel.
— Nu tolerez să vă mai amestecaţi în probleme care nu vă privesc!
Şi aceasta o spun pentru toată lumea, adăugă ofensiv, aruncând o
privire circulară asupra generalilor.
Mă aşteptam să ordone arestarea lui Rommel. Deşi acesta a fost,
cred, primul lui impuls, a renunţat să-l pună în practică. Ne-a întors
brusc spatele şi a părăsit încăperea, urmat de Jodl şi de S.S.-iştii din
garda sa personală.
Toţi ofiţerii erau consternaţi. O parte dintre S.S.-işti rămăseseră cu
noi. Ne urmăreau cu privirile aşa cum paznicii dintr-o închisoare
urmăresc cu privirile pe deţinuţii care se plimbă, în ora de repaos.
M-am întors spre cei doi Feldmarschallii care stăteau întunecaţi în
dreapta mea.
— Voi încerca să-l conving pe Führer să se consulte cu toţi
comandanţii de mari unităţi de pe frontul de invazie, spre a-şi face o
idee mai precisă în legătură cu mersul operaţiilor.
Rommel şi von Rundstedt mi-au înţeles imediat intenţiile.
— Sunt de acord, a rostit Rommel.
— Procedaţi cum credeţi, a adăugat von Rundstedt. Mă spăl pe
mâini. Sunteţi mai tineri. Judecaţi altfel situaţia. Mai real. Aveţi carte
blanche din partea mea, Herr General.
Am rugat pe unul din S.S.-işti să raporteze Führerului că solicit să
mă primească neîntârziat în audienţă.
— Am înţeles. Vă rog să aşteptaţi, mi-a răspuns S.S.-istul
Rommel mă privea zâmbind în colţul gurii. Dacă reuşeam să-l
conving pe Hitler să facă o inspecţie la cartierul general al Armatei a
15-a, soarta lui era pecetluită.
Au trecut aproape douăzeci de minute. Aşteptam cu toţii noi
ordine.

— 539 —
 Generalul Schmundt, aghiotantul său, şi-a făcut intrarea. S-a
apropiat de mine. M-a salutat.
— Führerul vă aşteaptă în apartamentul său, Herr General îmi
permiteţi să vă însoţesc.
— Bine. Să mergem.
Toţi ofiţerii prezenţi mă priveau cu mirare şi cu teamă. Ernst
Gerlach, care rămăsese în sala hărţilor, zâmbea mefistofelic. Am
străbătut culoare de beton.
— S.S.-ul capătă pe zi ce trece alură de armată regulată, Herr
General, m-am adresat lui Schmundt, care a zâmbit fără să-mi
răspundă.
Deşi sistemul de ventilaţie funcţiona din plin, aerul era greu,
aproape irespirabil. Poate că şi emoţia pricinuită de importanţa
misiunii pe care mi-o asumasem mă făcea să simt o apăsare în piept.
Un S.S.-ist cu grad de Scharführer ne-a deschis o uşă blindată. Am
intrat într-o încăpere destul de largă, în care se aflau aghiotanţi şi
S.S.-işti din suita lui Hitler.
Sturmbannführerul S.S. Fritz Darges, aghiotantul personal al
Führerului, stătea ca un câine credincios în faţa uşii stăpânului.
— Anunţaţi Führerului sosirea generalului principe von Altenburg-
Delmond, i-a poruncit cu solemnitate Schmundt.
— Zu Befehl! a rostit Sturmbannführerul, apoi a intrat în cabinetul
lui Hitler.
Am aşteptat aproape un minut. Mă întrebam cum va primi Hitler
iniţiativa mea. Darges a apărut iarăşi.
— Poftiţi, Herr General!
Mi-a deschis larg uşa. Am pătruns în cabinetul Führerului, urmat
de Schmundt. Hitler nu era singur. Discuta animat cu Jodl. La
intrarea mea, a tăcut.
— Ce doriţi, Herr General? m-a întrebat glacial.
Alegând diplomatic cuvintele, spre a nu-i atinge susceptibilitatea şi
a-i câştiga în acelaşi timp încrederea, am încercat şi-l conving că o
vizită în apropierea frontului nu numai că ar înflăcăra pe combatanţi,
dar i-ar şi îngădui să-şi facă o idee mai cuprinzătoare despre
necesităţile frontului. Am fost machiavelic. I-am declarat că nu sunt
întru totul de acord cu opiniile lui Rommel, dar că spiritul de
descurajare care domneşte incontestabil printre ofiţerii şi soldaţii din
linia întâi trebuie neapărat zăgăzuit prin intervenţia sa directă.
— Cuvintele voastre, Mein Führer, m-au îmbărbătat. Vă
mărturisesc că înainte de a mă înfăţişa în faţa voastră, vedeam

— 540 —
situaţia militară în culori foarte negre. Mi-aţi luat parcă un văl de pe
ochi.
Hitler a zâmbit, uşor flatat. Zic uşor flatat fiindcă elogiul meu,
interesat, era foarte sărac faţă de idolatria pe care i-o manifestau în
orice ocazie ofiţerii superiori şi generalii din anturajul său. Dincolo de
zâmbetul său amabil, am desluşit totuşi o umbră de îndoială. Cred că
Hitler n-ar fi avut încredere în acele momente de restrişte nici în
propria sa mamă.
Jodl părea satisfăcut de intervenţia mea. Credea poate că mă voi
ralia la grupul său.
Hitler m-a privit lung, cântărindu-şi probabil răspunsul.
— Propunerea dumneavoastră este interesantă, Herr General. Am
să avizez. Vă rog să aşteptaţi decizia mea. În orice caz, vă mulţumesc.
Apreciez gestul dumneavoastră.
Mi-a întins mâna. I-am strâns-o, cu prefăcută căldură.
M-am înapoiat în sala hărţilor. Rommel şi von Rundstedt mă
priveau întrebători.
— Trebuie să aşteptăm hotărârea Führerului, le-am spus cu ton
oficial, pentru galerie.
Minutele au prins să se scurgă, aparent din ce în ce mai lungi.
Dacă vrei să înveţi ce înseamnă aşteptarea, să te alipeşti celor mari.
Abia peste o jumătate de oră generalul Schmundt şi-a făcut intrarea.
— Herr Feldmarschall, s-a adresat el lui von Rundstedt, care avea
gradul şi funcţia cele mai înalte, Führerul, la sugestia generalului
principe von Altenburg-Delmond, a hotărât să facă o inspecţie la
cartierul general al Grupului de armate B, pe data de 19 iunie. Cu
acest prilej doreşte să aibă un schimb de vederi cu comandanţii de
corpuri de armate şi de divizii.
Von Rundstedt s-a înclinat.
— Prea bine. Vom lua toate măsurile spre a-l primi pe Führer în
mijlocul nostru.
Fraza, aparent inofensivă, avea pentru Rommel şi pentru mine un
dublu sens, care ne-a bucurat. Ştiam, în sfârşit, că de data aceasta şi
bătrânul Feldmarschall era alături de noi.
În aceeaşi după-amiază, von Rundstedt şi Rommel au plecat la
cartierele lor generale. Eu m-am înapoiat la Paris. Ştiam ce aveam de
făcut, ca şi Rommel, de altfel. În aceeaşi noapte au fost puse la punct
toate amănuntele arestării lui Hitler şi ale mişcărilor de trupe
consecutive acestei operaţii. În tabăra noastră, a complotiştilor,
exaltarea creştea din oră în oră. De data aceasta eram siguri de

— 541 —
reuşită. Cu orice riscuri, Hitler trebuia să fie doborât. Dacă se va
opune arestării, ori tulburările interne vor ameninţa să incendieze
Germania, execuţia lui va fi ordonată fără nici o ezitare.
În ziua următoare am primit însă o veste care ne-a prăvălit de pe
culmile speranţelor în hăurile dezamăgirii. În după-amiaza zilei de 17
iunie, la câteva ore după plecarea Feldmarschallilor, un V. 1 rătăcit a
căzut deasupra Bunkerului de la Margival, în care Hitler îşi stabilise
cartierul general pe timpul şederii sale în Franţa. Explozia n-a făcut
victime. S.S.-ul a analizat ipoteza unui atentat nereuşit, îndreptat
împotriva Führerului. Înspăimântat, acesta a decomandat vizita pe
front şi s-a înapoiat la Berchtesgaden, unde se considera în mai
multă siguranţă.
Ulterior, am aflat prin generalul Feligiebel că Ernst Gerlach n-ar fi
fost străin de această schimbare de program. Intuise intenţia mea?
Cert este că omul acesta mi se punea din nou de-a curmezişul.
Hotărârea mea de a-l distruge a devenit astfel mai fermă ca
niciodată…

La 24 iunie am primit ordin din partea O.K.W.-ului să mă deplasez

de urgenţă pe Frontul de Est. Ruşii declanşaseră o ofensivă care
ameninţa să ia pentru noi proporţii catastrofale. Contrar previziunilor
Führerului, care se aşteptase ca ofensiva ruşilor să se producă în
zona Grupurilor de armate Ucraina-Nord sau Ucraina-Sud, având ca
obiectiv principal zona petroliferă românească, înaltul Comandament
Rusesc îşi îndreptase efortul spre Grupul de armate Centru, de sub
comanda lui Ernst Busch, una dintre creaturile lui Hitler. Bietul
Busch!
Îşi plătea scump înalta sa demnitate. Gâdilând vanitatea
Führerului şi ridicându-i în slăvi talentele de strateg, îşi primise
recompensa: bastonul de Feldmarschall şi comanda unui grup de
armate, care reuşise să păstreze un vast intrând în dispozitivul
fronturilor ruseşti. Busch avea să fie victima propriei sale ambiţii.
Este adevărat că primise o moştenire grea. Dar acolo unde nu
putuseră face faţă nişte înaintaşi cu strălucite state de serviciu,
Busch avea pretenţia să cucerească lauri cu care să-i împodobească
proaspătul baston de mareşal.
Ipoteza pe care von Schlieffen o socotise cea mai dezastruoasă
dintre toate – război pe două fronturi – îşi găsea acum o tristă
ilustrare.
La 20 iunie, partizanii din spatele Grupului de armate Centru au

— 542 —
dezlănţuit o acţiune generală, bine concertată, destinată
dezorganizării liniilor de comunicaţie germane; pentru distrugerea
depozitelor de muniţii şi alimente. În următoarele 48 de ore s-au
înregistrat circa 3 000 de lupte şi peste 10 000 de sabotaje. Un
record care ar fi trebuit să dea de gândit atât O.K.W.-ului, cât şi
Feldmarschallului von Busch. Serviciile germane de informaţii şi
aviaţia de recunoaştere semnalaseră importante mişcări de trupe
ruseşti, dar Hitler continuase să afirme că toate acestea nu erau
decât diversiuni: Grupul de armate Centru dispunea de 37 de divizii
de infanterie, cu efective mult reduse, şi o singură divizie blindată.
În zorii zilei de 22 iunie, 138 de divizii sovietice, sprijinite de 43 de
brigăzi de care, au pornit la atac, după o formidabilă pregătire de
artilerie. Cea de-a 6-a Luftflotte, care asigura protecţia aeriană a
Grupului de armate Centru, dispunea numai de 40 de aparate de
vânătoare. Şi pe frontul de Est Germania pierduse superioritatea
aeriană.
Înainte de a mă prezenta la comandamentul Grupului de armate
Centru, trebuia să trec pe la Berchtesgaden pentru a primi ordine. În
ajunul plecării mele din Franţa am făcut o vizită lui Rommel.
Feldmarschallul era îngrijorat. Nu primise nici o veste de la Hans
Ziemann. Nu ştia dacă acesta reuşise să ia legătura cu Allan Dulles
sau dacă intervenise ceva care îl împiedicase să-şi îndeplinească
misiunea. Ziemann avea asupra sa o fiolă cu cianură, pe care trebuia
să o sfărâme între dinţi în caz că ar fi fost prins. Toţi cei care
executau asemenea misiuni erau pregătiţi sufleteşte pentru un sfârşit
prin otrăvire. O astfel de moarte era infinit preferabilă torturilor
aplicate de Gestapo.
Mi-am luat rămas bun şi de la von Stupnagel. Era optimist şi avea
convingerea că în mai puţin de o lună vom reuşi să-l ucidem pe
Hitler. La 26 iunie am ajuns la Berchtesgaden. Sosirea mea a coincis
cu vizita lui Busch, care venea de pe front ca să solicite aprobarea lui
Hitler în vederea retragerii trupelor sale dincoace de Nipru. Bilanţul
bătăliei după primele patru zile de operaţii era dezastruos. La aripa
stingă, patru divizii din Armata a 3-a fuseseră încercuite la Vitebsk.
La aripa dreaptă, Armata a 9-a, atacată de cele 50 de divizii de
infanterie şi de cele 13 brigăzi mecanizate ale mareşalului
Rokossovski, era pe punctul de a fi prinsă într-o vastă mişcare de
învăluire. Inamicul intenţiona să-şi dezvolte pătrunderile din
flancurile Grupului de armate Centru, pe care să le împresoare,
cucerind totodată Orşa, Moghilev şi Bobruisk.

— 543 —
 Ca de obicei. Hitler a refuzat să aprobe cererea lui Busch. „Nu
cedez nici un metru de pământ” devenise un fel de laitmotiv
irealizabil. Disperat, Busch a implorat atunci întărirea grupului său
de armate cu unităţi de blindate aduse din sud. Hitler a respins şi
această soluţie. Şi pe Frontul de Vest, şi acum pe cel de Est, făcea o
eroare de calcul, apreciind că ofensivele actuale nu erau decât
diversiuni, adevăratele ofensive urmând să se producă în alte
sectoare.
Scârbit de jelaniile lui Busch, Hitler i-a ordonat să se înapoieze la
cartierul său general de la Minsk şi să continue bătălia până la
distrugerea inamicului. Am asistat la plecarea lui Busch de la
Berchtesgaden. Avea privirile rătăcite ale unui condamnat la moarte
care porneşte pe ultimul lui drum. La Minsk îl aştepta o mare
dezamăgire. Feldmarschallul Model îi precedase, spre a prelua, din
ordinul lui Hitler, comanda Grupului de armate Centru. Busch avea
să se înapoieze în Germania şi să se scufunde în cea mai adâncă
uitare.
Şederea mea la Berchtesgaden s-a prelungit dincolo de previziunile
iniţiale. Hitler hotărâse în ultimul moment să rămân la dispoziţia sa,
ca să mă trimită acolo unde se vor produce adevăratele ofensive.
Cu acest prilej am asistat şi la vizita pe care au făcut-o, la Berghof,
von Rundstedt, Rommel şi Sperrle, pe care Hitler îi chemase la ordin,
laolaltă cu amiralul Kranke, şeful grupului naval Vest, şi generalul
Guderian, general-inspector al trupelor blindate. Întrevederea a avut
loc la 28 iunie. Führerul le-a ţinut un lung discurs, calchiat pe tipicul
altor discursuri tot atât de vehemente, dar şi de sterile. După ce a
amintit efectele miraculoase ale armelor secrete, a încheiat
exprimându-şi convingerea în victoria finală. Von Rundstedt şi
Rommel erau consternaţi. Făcuseră un drum atât de lung ca să fi se
ţină o cuvântare propagandistică pe care ar fi putut tot atât de bine
să o asculte şi la radio. Cei doi Feldmarschalli i-au solicitat o
audienţă privată, spre a-i supune o serie de probleme deosebit de
importante, care cereau o dezlegare grabnică.
Hitler i-a privit de sus şi i-a apostrofat cu aroganţă:
— Orice discuţii sunt inutile. Datoria dumneavoastră este să
rezistaţi cu orice preţ. Altă soluţie nu există!
Von Rundstedt a părăsit furios reşedinţa lui Hitler. Rommel a mai
rămas o noapte la Berchtesgaden, pentru o întrevedere cu Keitel, pe
care l-a conjurat să se folosească de toată influenţa sa şi să-l
convingă pe Hitler să pună capăt campaniei din Vest. Un război

— 544 —
purtat de Germania pe două fronturi era mai mult decât absurd.
Keitel a ridicat din umeri.
— Ştiu că situaţia este catastrofală, dar nu pot să fac nimic.
Führerul nu renunţă la ideile sale.
Keitel era dezumflat ca un balon spart. Până şi omul acesta
începuse să întrevadă înfrângerea. Orbit de geniul lui Hitler, îi
acceptase toate fanteziile, convins că prin glasul stăpânului său
vorbea însăşi providenţa. Acum se trezise din vis. Dar era prea târziu
ca să mai poată repara ceva. Se învăţase cu jugul. Acum aştepta cu
fatalism sfârşitul. Momentele lui de depresiune sufletească alternau
cu răbufniri de optimism. Hitler avea talentul să-l remonteze. Când îi
vorbea de victoria inevitabilă a Germaniei, Keitel rămânea cu privirile
aţintite în gol şi întrevedea cu ochii minţii marşuri triumfale ale
Wehrmachtului prin mai toate capitalele lumii.
După plecarea celor trei Feldmarschalli la Paris, atmosfera de la
Berghof a înregistrat un salt brusc spre „vreme închisă”. Ştirile de pe
cele două fronturi erau îngrozitoare. Comunicatele militare, încărcate
de optimism, nu mai înşelau pe nimeni. Ribbentrop căuta
interlocutori pe care să-i convingă că ora diplomaţiei avea să sune în
curând şi că rolul lui urma să capete proporţii gigantice în Europa
postbelică. Göring îşi făcea fugitiv apariţia, răspundea jovial la salut,
îşi bătea colaboratorii pe umăr, făcea câte o scurtă vizită Führerului,
care nu ştia cum să scape mai repede de prezenţa lui, apoi pleca la
Karinhall, bucuros că îşi încheiase corvoada. Bormann arunca în
dreapta şi în stânga priviri crunte, care băgau în răcori pe toată
lumea. Gusta cu voluptate puterea pe care i-o delegase Hitler. Era
atât de preocupat de propria-i ascensiune şi de subminarea
adversarilor, încât nu avea timp să se preocupe şi de situaţia de pe
fronturi. Ca şi Himmler, spera să ajungă într-o zi stăpânul
Germaniei, chiar şi al unei Germanii înfrânte. Himmler umbla tăcut
ca o fantomă. Impenetrabil, glacial, imita atitudinile lui Robespierre.
Reluase politica lui Rohm, de a-şi impune autoritatea asupra
armatei. Avea în subordinea sa poliţia, Gestapoul, serviciile de
spionaj, în sfârşit, toate forţele oculte ale statului. Treptat, unităţile
sale militarizate, faimoasele Waffen S.S., urmau să înlocuiască
armata regulată. În ziua când va avea şi armata la dispoziţie, va fi
stăpânul Germaniei. Insuccesele militare îl deranjau, căci îi
primejduiau imperiul pe care şi-l clădea cu tenacitate. Goebbels se
foia ca un viezure, ţinea discursuri fulminante, străduindu-se să
electrizeze poporul abrutizat de cinci ani de război, linguşea pe

— 545 —
Führer şi naţional-socialismul, fără să uite că scadenţa se apropia şi
că finalul va fi groaznic. Era cuprins de o adevărată frenezie. Încerca
să uite hidra înfrângerii care îl aştepta la capătul drumului. Keitel,
Jodl şi celelalte personaje de a doua mărime din anturajul Führerului
îşi făceau tot felul de calcule în legătură cu viitorul nebulos. Toţi îşi
puneau deoparte bani şi valori. Se pregăteau pentru ziua de mâine.
Funcţionarii mărunţi nu aveau a se teme de prefacerile de mâine.
Este adevărat că Hitler se bucurase de mai multă stabilitate decât
predecesorii săi din Republica de la Weimar. Dar cei o mie de ani de
pace germanică, făgăduiţi cu atâta patos, nu păreau să-şi găsească
împlinirea. Evident, toţi aceştia nu aşteptau cu cuget uşor
transformările radicale, inevitabile, dar toată lumea încerca să se
deprindă cu gândul.
La Berchtesgaden zilele se scurgeau într-o agitaţie frenetică. Mare
vâlvă a făcut raportul prin care von Rundstedt cerea să fie desărcinat
din funcţiile sale, în cazul că nu i se va acorda libertatea de acţiune
pe care o socotea indispensabilă, spre a-şi executa comanda aşa cum
socotea de cuviinţă.
Keitel îl chemase la telefon şi îl rugase să rămână la postul său.
— Avem nevoie de dumneavoastră, Herr Feldmarschall. Spuneţi, ce
credeţi că trebuie să facem?
— Ce să faceţi? Să faceţi pace, idioţilor!
Keitel se clătinase sub greutatea insultei. Apoi îl sufocase mânia.
Nu putea îngădui să i se vorbească pe acest ton. În calitatea lui de şef
al Comandamentului Suprem al Armatei, era îndreptăţit să pretindă
a fi tratat cu respect. Insultele proferate de von Rundstedt nu erau de
altfel adresate numai lui, ci şi Führerului. Dacă telefoniştii de serviciu
nu ar fi ascultat convorbirea sa cu bătrânul Feldmarschall, poate că
ar fi trecut-o sub tăcere. Aşa însă era obligat să reacţioneze.
Raportase Führerului epitetul formulat de von Rundstedt.
— După ce că este incapabil, îşi mai permite şi obrăznicii! exclamă
Hitler furios.
Poate că în alte condiţii ar fi ignorat ofensa. Von Rundstedt vorbise
despre el în termeni şi mai tari. Dar pe atunci era în plină glorie.
Führerul îl tolerase, fiindcă avea nevoie de experienţa lui. Acum însă
îl socotea un om terminat.
— Întocmeşte decretul de destituire. Îl vei înlocui cu
Feldmarschallul von Kluge.
Cadrilul Feldmarschallilor, revocaţi, permutaţi, destituiţi, trecuţi în
rezervă, căpăta un tempo tot mai accelerat. Hitler îşi pedepsea

— 546 —
generalii pentru înfrângerile de pe front, uitând că aroganţa lui în
politica externă coalizase întreaga lume împotriva Germaniei şi că, în
aceste condiţiuni, nici un strateg, oricât de genial, n-ar fi reuşit decât
să întârzie sfârşitul.
Ca să enumăr înfrângerile de pe Fronturile de Vest şi de Est ar fi
fastidios. N-am să insist, de pildă, asupra bătăliei de la Bobruisk, în
care întreaga Armată a 9-a avea să fie împresurată şi distrusă.
Dacă ar fi să descriu pe larg tragedia din iunie ’944 a Grupului de
Armate Centru, mi-ar trebui volume întregi.
Aveam să fiu, de altfel, martor la zvârcolirile disperate ale Armatei
a 4-a, care primise ordin din partea lui Hitler să nu cedeze
Moghilevul şi Orşea, deşi Armatele a 9-a şi a 3-a, care o flancau, se
prăbuşeau sub loviturile masive şi repetate ale ofensivei ruseşti.
Hitler mi-a ordonat personal să mă deplasez la cartierul general al
Armatei a 4-a.

Înainte de a pleca la drum, însoţit de întregul meu stat-major, am

avut neplăcerea de a mă întâlni cu Himmler. Ieşeam tocmai de la o
conferinţă prezidată de Keitel. Îl reprezentam pe Göring, care nu mai
călcase demult pe la Berchtesgaden. Coridorul pe care-l străbăteam
era foarte aglomerat. Himmler, care perora în mijlocul unui grup de
S.S.-işti, s-a desprins de însoţitorii săi şi mi-a ieşit în întâmpinare.
M-a salutat, apoi m-a luat deoparte.
— Ce mai face nepotul dumneavoastră Georges de Gandale? m-a
întrebat cu interes. Sper că şi-a băgat minţile în cap şi nu mai
cochetează cu Rezistenţa.
Îmi amintea pe departe de serviciul pe care mi-l făcuse la Paris şi
târgul propus cu acea ocazie. I-am răspuns că nu primisem nici o
veste de la nepotul meu, dar că speram să se fi cuminţit.
Himmler a suspinat.
— De la o vreme Maquisul ne dă mai puţină bătaie de cap decât
duşmanii dinăuntru. E o constatare tristă, dar adevărată. Acum
câteva zile, de pildă, Gestapoul a arestat un curier diplomatic, Hans
Ziemann, care întreţinea legături cu oficiale americane de spionaj din
Elveţia.
Mi-am păstrat aparent calmul, deşi vestea mă zguduise serios.
Rommel îi încredinţase lui Ziemann un mesaj către Allan Dulles.
Himmler a continuat:
— Vă închipuiţi ce afectat a fost Ribbentrop când a aflat că un
subaltern al său îşi trădează ţara. Îi era teamă să nu se spună că

— 547 —
Ziemann ar fi lucrat în numele său. Temerile sale sunt întemeiate,
Herr General. Astăzi toţi suntem suspectaţi. Şi Ribbentrop, şi eu, şi
dumneavoastră… Nu mai departe decât acum câteva zile, am avut o
explicaţie furtunoasă cu Führerul. Persoana răuvoitoare îl informase
că duc tratative cu aliaţii prin persoane interpuse.
Declaraţiile lui explozive aveau un scop care pentru moment îmi
scăpa.
— Evident, a adăugat, nu mi-a fost greu să spulber intrigile. I-am
explicat că în calitatea mea de şef suprem al S.S.-ului dirijez printre
altele spionajul şi contraspionajul german. Contactele cu agenţii
străini intră în cadrul obligaţiilor mele de serviciu. Trebuie să-i
provoc spre a obţine la rândul meu informaţii.
Am înţeles unde voia să ajungă. Oamenii lui de încredere puteau
să-l contacteze pe Dulles fără să trezească bănuieli. Figura pe care i-o
făcuseră Bormann şi Obergruppenführerul Müller nu se va mai
repeta. Himmler se oferea să treacă asupra unui om al său misiunea
pe care Rommel o încredinţase lui Ziemann. Dar în schimbul acestui
serviciu cerea recunoaşterea formală de către armată a pretenţiilor
sale de a deveni şef al statului după înlăturarea lui Hitler. Repeta
manevra pe care Hitler o făcuse apropiindu-se de generali în preziua
sacrificării lui Rohm. În caz contrar, îl va sili pe Ziemann să
vorbească. Şantajul era limpede.
Himmler mi-a vorbit insinuant:
— Am puţini prieteni, Herr General. Aş fi fericit dacă printre aceşti
aleşi v-aţi număra şi dumneavoastră.
În clipa aceea mi-am dat seama că nu îmi rămânea altceva de
făcut decât să-i las impresia că accept să intru în jocul sau.
— Oferta dumneavoastră, Herr Reichsführer, mă onorează, am
replicat. În seara aceasta trebuie să plec pe Frontul de Est. Am să
lipsesc numai câteva zile. V-ar deranja dacă – după înapoierea mea –
v-aş face o vizită?
Himmler a făcut o schimă de satisfacţie.
— Dimpotrivă, Herr General, mi-ar face mare plăcere. Am pune la
punct multe lucruri, spre folosul nostru reciproc.
Ne-am despărţit după o foarte cordială strângere de mână, care
căpăta semnificaţia unui acord. Un sfert de oră mai târziu, intram în
cabinetul de lucru al lui Feligiebel. I-am relatat discuţia mea cu
Himmler.
— Omul acesta ştie prea multe, i-am spus. Odată cu Führerul
trebuie să dispară şi Himmler. L-am lăsat să creadă că îi accept

— 548 —
prietenia. Aceasta nu înseamnă că i-am câştigat şi încrederea.
Dându-i impresia că ne pretăm formulei preconizate de el, câştigăm
însă timp. Dar Himmler, repet, trebuie să piară.
— Perfect! a replicat Feligiebel calm. Voi comunica acest lucru lui
Stauffenberg.
Două ore mai târziu, Horsch-ul meu gonea pe şoseaua în
serpentină care coboară de la Berghof spre Berchtesgaden. Von Geist
se afla lângă mine. Karl se aşezase lângă şofer. Era încântat că
plecăm într-o nouă misiune, care în imaginaţia Iul tinerească lua
probabil proporţii de aventură.

Drumul până la Varşovia l-am parcurs cu trenul, fără să întâmpin

incidente remarcabile. Dincolo de Varşovia, dificultăţile au prins să
se acumuleze. Transporturile militare spre front încetineau
considerabil traficul feroviar. Oricât de anevoioasă era circulaţia pe
linia ferată, trebuia să o prefer unei călătorii pe şoselele
arhiaglomerate de coloane de infanterişti şi de vehicule militare de tot
felul. Dincolo de Riala-Podlaska şi mai ales de Brest-Litovsk, călătoria
a devenit un infern. Linia ferată se strecura printre mlaştinile
Pripetului. De o parte şi de alta a terasamentului zăceau în mormane
carcase de fier sfărâmate, resturi ale unor trenuri aruncate în aer de
partizani.
La circa 50 de kilometri de Brest-Litovsk am suferit primul atac de
partizani. Garnitura noastră a fost atacată cu focuri de armă şi de
mortiere. Se trăgea de după perdelele unor copaci pletoşi, crescuţi în
mijlocul mlaştinilor. Garda trenului şi soldaţii din regimentul S.S.
transportat spre front au ripostat cu un tir furios. Locomotiva izolată,
care deschidea drumul trenului nostru, a sărit în aer. Sub focul
violent al inamicului, pionierii germani au reparat la iuţeală linia.
Două vagoane incendiate au fost detaşate de restul garniturii şi
răsturnate de oamenii noştri pe flancurile terasamentului.
După refacerea liniei, am plecat mai departe.
— Aceasta este prima acţiune de război la care am luat oarecum
parte, mi-a vorbit cu însufleţire Karl.
Tânărul acesta era modest. Luptase cot la cot cu infanteriştii,
expunându-se fără teamă focului inamic. Felicitările mele l-au făcut
să roşească de plăcere.
În apropiere de Baranovici am ajuns din urmă un tren militar
deraiat. Trebuia să aşteptăm nişte garnituri goale şi un tren cu răniţi
care veneau dinspre front.

— 549 —
 Karl stătea pe bancheta din faţa mea şi se uita pe fereastră la
mulţimea de pe peron.
— Este înălţător să ştii că faci parte din rândurile acestor oameni
în uniformă, care luptă, ca şi tine, pentru aceeaşi cauză! a exclamat
el deodată. Îi iubesc, ca şi când ar fi cu toţii fraţii mei.
Am fost ispitit să-i răspund:
„Ai dreptate, băiatule. Uniforma şi perspectiva morţii ne înfrăţesc
pe toţi.”
Dar nu am rostit aceste vorbe, fiindcă nu voiam să-i sfărâm
entuziasmul. I-am dat un răspuns conformist:
— Ne înfrăţeşte dragostea de patrie, Karl.
Acum, când războiul se apropia de hotarele patriei germane,
priveam lucrurile cu alţi ochi. Luciditatea rece a filozofului începea să
se estompeze. Ajunsesem să mă întreb dacă nu ar fi mai firesc să
renunţ la acţiunea mea împotriva lui Hitler, să reintru în frontul
anonim al soldaţilor disciplinaţi, apolitici, şi să-mi dedic toate
energiile luptei pentru apărarea patriei. Apoi tot eu îmi dădeam
răspunsul. Dragostea de ţară mi-o manifestam cu mai multă tărie
ridicându-mă împotriva naţional-socialismului. Dărâmând pe Hitler
şi pe complicii lui, serveam Germania.
Am plecat noaptea din Baranovici. Vagoanele se târau grele şi
obosite pe liniile de fier. Un fel de râmă uriaşă, cu o locomotivă
neagră în loc de cap. Mă uitam la ofiţerii caro se aflau cu mine în
compartiment şi încercam să le ghicesc gândurile. Pe toţi părea să îi
apese presentimente negre. S-ar fi zis că ne îndreptam spre o dihanie
apocaliptică ce avea să ne înghită cu tren cu tot.
— Nu v-ar face plăcere să ascultaţi finalul Simfoniei a IX-a? rupse
tăcerea von Geist.
— Nu am nimic împotrivă, i-am spus. Ne-ar mai spăla gândurile de
zgura tristeţii.
Von Geist nu a mai aşteptat îndemnuri. A ieşit din compartiment
şi, peste câteva minute, s-a înapoiat cu patefonul său. L-a instalat pe
măsuţa de lângă fereastră, a pus o placă şi l-a lăsat să cânte.
Situaţia noastră era tragicomică. Urmăream cu religiozitate
îndemnurile la iubirea aproapelui, tălmăcite de Beethoven, în vreme
ce trenul ne ducea spre teatrul unor bătălii în care milioane de
oameni se ucideau, folosindu-se de cele mai perfecţionate
instrumente de exterminare în masă.
Mă uitam la ofiţerii din compartimentul meu, la Karl, la von Geist,
la von Westheim, care ascultau transfiguraţi muzica, şi mă întrebam

— 550 —
câţi din ei vor apuca să vadă sfârşitul acestui an.
În clipa aceea. Karl, care stătea lângă fereastra deschisă, a
exclamat cu uimire de copil:
— Ce roşu e cerul în zare!…
Ne-am uitat cu toţii pe geam. Orizontul era o mare de flăcări, care
se ridicau spre cer în volute infernale. Explozii puternice aruncau la
intervale neregulate fulgerări albe-verzui pe cerul împurpurat.
— Să fi ajuns frontul până aici? exclamă von Westheim.
— Totul e posibil, zise Melchinger.
Trenul îşi continua mersul. Focul de care ne apropiam creştea în
întindere. Când am ajuns la circa un kilometru de locul sinistrului,
semnalizări pe linie au oprit trenul. Un locotenent de pionieri, cu
hainele şi cu faţa înnegrite de funingine, s-a oprit în pragul
compartimentului.
— Herr General, îmi permiteţi să vă raportez! Un tren cu
carburant, din triajul gării, a fost aruncat în aer, în urma unui tir de
mortiere declanşat de partizani. Incendiul s-a întins şi la un tren cu
muniţii, staţionat în apropiere, precum şi la două garnituri care
transportau trupe spre front.
— Multe pierderi omeneşti, Herr Leutenant?
— Nu le cunoaştem încă, Herr General. După estimările noastre,
foarte aproximative, câteva sute de victime. Şi gara a luat foc, şi
depozitele…
Transpiraţia îi îmbibase uniforma. Albul ochilor săi contrasta cu
faţa-i mânjită de funingine.
— Vom avea mult de aşteptat? am întrebat.
— Stingerea incendiului şi repararea liniilor vor cere câteva ore,
Herr General. Am făcut însă toate pregătirile pentru o transbordare.
— Iată o soluţie bună. Doresc să ajung cât mai repede la Minsk, i-
am spus.
Îndrumat de locotenent şi de câţiva soldaţi ai săi, am coborât din
vagon, urmat de toţi ofiţerii mei. Am ocolit pe departe gara şi după o
jumătate de oră de marş, prin terenuri virane şi hârtoape, am ajuns
la unul din cele două trenuri care veneau dinspre Minsk şi care acum
urmau să facă drumul întors. Transbordarea oamenilor şi a
materialului uşor care putea fi cărat cu spinarea a necesitat două
ore, după care am putut să ne continuăm drumul. În cursul aceleiaşi
nopţi am ajuns la Minsk. Am avut o scurtă convorbire cu
Feldmarschallul Model, urmaşul lui Busch la comanda Grupului de
armate Centru. Mi-a făcut o scurtă expunere asupra operaţiilor în

— 551 —
curs. Dintre cele patru armate care constituiau grupul său numai
Armata a 2-a era intactă. Armatele a 3-a şi a 9-a fuseseră nimicite, şi
Armata a 4-a se afla într-o situaţie foarte grea. Podurile de pe
Berezina, care i-ar fi permis să se retragă spre est, se aflau în
permanenţă sub bombardamentul avioanelor inamice. Dacă nu-i
puteam asigura un sprijin aerian eficace, şi soarta Armatei a 4-a avea
să fie pecetluită.
În aceeaşi noapte, profitând de beznă, am plecat cu un avion de
transport, escortat de aparate de vânătoare, spre postul de comandă
al Armatei a 4-a. Trebuia să mă documentez la faţa locului.
L-am găsit pe generalul Tippelskirch, comandantul armatei, la
Borisovo, o localitate de pe râul Berezina, rămasă celebră în istorie
prin înfrângerea suferită acolo de Napoleon în 1812. Două corpuri de
armată se străduiau să apere acest pivot al întregului sector de
centru, supus atacurilor repetate ale Fronturilor 2 şi 3 ucrainene.
Generalul Tippelskirch era livid.
— Situaţia noastră este deznădăjduită. Dacă pierdem Borisovo, nu
vom mai dispune decât de un singur pod peste Berezina, în dreptul
localităţii Berezino. Vă închipuiţi, cred, ce înseamnă să scurgi o
întreagă armată peste un singur pod, atacat fără încetare de
bombardierele inamice.
Foarte curând am avut prilejul să asist involuntar la acest cumplit
spectacol. Un bombardament de artilerie declanşat de inamic asupra
aerodromului improvizat la nord-est de Borisovo a distrus nu numai
avionul meu de transport, dar şi cele două aparate de vânătoare care
îl escortaseră. Prevenit, comandantul Luftflotte IV a trimis o formaţie
aeriană care să-mi asigure înapoierea pe calea aerului la Minsk.
Aterizarea acesteia nu mai era posibilă din cauza tirului intens al
artileriei ruseşti. A rămas să plec cu maşina până la Berezino, unde
exista un aerodrom, de asemenea improvizat. Împrejurări potrivnice
au dat însă totul peste cap.
În dimineaţa următoare, Borisovo a căzut în mâinile ruşilor, în
ciuda înverşunatei apărări a trupelor noastre. L-am însoţit pe
Tippelskirch în retragerea lui până la Berezino. Tot drumul am fost
supuşi bombardamentului aviaţiei inamice. Printr-o adevărată
minune, eu şi ofiţerii mei am scăpat neatinşi. La Berezino ne
aşteptau surprize şi mai neplăcute. Bombardierele ruseşti atacau în
valuri neîntrerupte atât orăşelul înţesat cu trupe, cât şi podul de
peste Berezina, provocându-i mari avarii. Pionierii – dând dovadă de
spirit de sacrificiu şi de un curaj admirabil – reparau stricăciunile,

— 552 —
fără să ţină seama de bombele care cădeau ploaie în jurul lor,
secerându-i.
În scurtele intervale dintre atacurile în valuri ale aviaţiei inamice,
coloanele germane treceau podul, scurgându-se spre vest, sub
protecţia iluzorie a unei ariergărzi angajate într-o luptă inegală cu un
inamic mult superior. Pe apele râului pluteau la vale cadavre de
oameni, de animale şi tot felul de epave. Priveliştea era dantescă. În
aceste condiţii folosirea aerodromului devenea imposibilă.
Am reuşit să-i procur prin radioul lui Tippelskirch sprijinul a 60
de avioane de luptă, care nu reprezentau însă mare lucru faţă de
sutele de aparate de vânătoare inamice. Urmăream cu mânie
neputincioasă luptele aeriene inegale. Ori de câte ori vedeam
avioanele germane descriind pe cer vrile însoţite de cozi din fum şi
foc, simţeam cum mi se strânge inima…
Aici, la Berezino, nu mai aveam nici un rol. Îmi îndeplinisem
misiunea atât cât îmi fusese cu putinţă. Aş fi putut să mă înapoiez cu
maşina până la Minsk, dar amânam zi de zi plecarea. Urmăream cu
un fel de fascinaţie morbidă străduinţele supraomeneşti ale ofiţerilor
şi ale trupei de a salva podul până la retragerea ultimului om.
Pierderile erau enorme. Mii de oameni, printre care zeci de ofiţeri. Şi
trei generali, au pierit pentru apărarea podului de peste Berezina.
La 3 iulie Tippelskirch a reuşit să treacă pe malul occidental al
râului ultimele sale unităţi. Podul a fost în sfârşit aruncat în aer, iar
coloanele de trupe în plină retragere au pătruns în imperiul
mlaştinilor. Constituite în careuri mobile, Corpurile de armate 12 şi
27 îşi făceau anevoie drum prin labirintul pustelor nisipoase.
Înconjurate de noroaie înşelătoare, în care se cufundau pe vecie şi
oameni şi vehicule.
În vreme ce ariergarda armatei angaja lupte cu avangarda inamică,
flancurile noastre erau atacate fără preget de formaţii puternice de
partizani. Când am ieşit în fine din mlaştini şi am păşit pe teren ferm,
am respirat cu toţii. Intrasem într-o zonă de păduri seculare, cu
copaci atât de groşi şi de înalţi, încât aminteau coloanele unor
catedrale. În acel moment am primit o veste cumplită, care ne-a
năruit toate speranţele. Minskul, spre care ne îndreptam în marş
forţat, fusese cucerit de ruşi. Căzusem deci în încercuire. Soarta
Armatei a 4-a era pecetluită. Toate eforturile făcute până atunci
rămăseseră zadarnice. Au fost reluate aprovizionările pe calea
aerului. Dar şi de data aceasta şi-au dovedit ineficienţa. Model a
ordonat lui Tippelskirch să-şi facă drum spre vest, cu orice sacrificii.

— 553 —
Model cerea însă imposibilul. Trupele erau lipsite şi de muniţii şi de
carburant, iar cercul inamic se strângea.
Se părea că de data aceasta aveam să cad prizonier împreună cu
Tippelskirch şi cu întregul său stat-major. În ultimul moment am fost
anunţat prin radio de către Feldmarschallul Model că O.K.W. şi
Reichsmarschallul Göring, personal, ordonaseră să fiu scos împreună
cu ofiţerii mei din încercuire. Puţinele luminişuri din această imensă
pădure erau de proporţii atât de restrânse, încât o aterizare ar fi fost
de domeniul fanteziei. Pe de altă parte, aparatele de vânătoare
inamice survolau în permanenţă codrii, spre a împiedica
aprovizionarea noastră cu arme, muniţii şi alimente.
Eram într-o situaţie îngrozitoare. Nu mă preocupa existenţa mea.
De când îmi pierdusem soţia şi copiii, mi se atrofiase parcă şi
instinctul de conservare. Mă alarma însă soarta ofiţerilor mei, care
mă însoţiseră în această misiune.
Resturile Armatei a 4-a, imobilizate în pădure, se zvârcoleau sub
un neîntrerupt bombardament aerian şi de artilerie, la care se
adăugau atacurile concentrice ale armatelor de încercuire. Generalul
Vincenz Müller, comandantul Corpului 12 armată, a fost primul care
a cedat presiunii. Fără să ceară autorizaţia lui Tippelskirch, s-a
predat, împreună cu întreaga sa unitate. Corpul 27 s-a fărâmiţat
într-o multitudine de detaşamente, care şi-au căutat salvarea
încercând să se strecoare printre găurile plasei. În cursul unui
puternic atac nocturn al inamicului, m-am rupt de Tippelskirch şi de
statul său major, care hotărâseră să capituleze. Împreună cu ofiţerii
mei, la care s-au ataşat soldaţi şi ofiţeri din unităţi disparate, ne-am
îndreptat spre vest. Treizeci de oameni dispuneau de 18 puşti-
mitraliere şi de 16 carabine, dar de foarte puţină muniţie. Hrana se
reducea la vreo cincizeci de cutii de conserve şi la câteva batoane de
ciocolată. Ziua stăteam ascunşi prin desişuri, iar noaptea mergeam
fără oprire. În stânga sau în dreapta noastră auzeam uneori grindina
unor împuşcături, care nu durau mult. Ştiam atunci că încă un
detaşament căzuse în mâinile inamicului.
Murdari, nebărbieriţi, flămânzi, istoviţi de oboseală şi de emoţii,
umblam în neştire, călăuzindu-ne după un plan director oarecum
inutilizabil în pădurea aceea de coloane, toate la fel.
O busolă „Bezart”, capturată de un ofiţer în timpul primei
campanii din Franţa, ne-a fost de mai mare folos.
Într-o noapte s-a stârnit furtuna. Trăsnetele cădeau în jurul
nostru, incendiind copacii. Uzi ca nişte bureţi, ne s trec uram pe

— 554 —
lângă trunchiurile arborilor, bucuroşi că vaietele vijeliei ne acopereau
zgomotul paşilor. Medalia avea însă şi revers. Siluetele noastre se
profilau vizibil pe fundalul pădurii, iluminate intermitent de salvele
fulgerelor. În clipele acelea am încercat senzaţia oribilă a oamenilor
hăituiţi. Înfruntam totuşi riscurile, mergând înainte. După socotelile
noastre, nu eram departe de liniile germane.
În noaptea aceea am fost surprinşi de un detaşament rusesc.
Fugeam printre copaci, ripostând cu economie la focul armelor
automate ale ruşilor. Dacă ne-am fi aflat la câmp deschis, nici unul
dintre noi n-ar fi supravieţuit acestei vânători. Trunchiurile arborilor
ne fereau însă de gloanţe.
Furtuna a încetat tot atât de brusc precum se dezlănţuise. Asupra
pădurii s-a lăsat linţoliul unui întuneric adânc. Împrejurarea aceasta
ne-a salvat. Am continuat să fugim.
Dintre ofiţerii mei, von Westheim nu a mai răspuns la apel. Cu
sufletul greu, cu mintea înceţoşată şi corpul apăsat de o oboseală
incomensurabilă, am plecat iarăşi la drum. Nu ne mai păsa de nimic.
Uitasem de toate temerile noastre, nu mai ţineam seamă de cele mai
elementare măsuri de prudenţă. Am ajuns iarăşi într-o regiune
mlăştinoasă. Un soldat, care se îndepărtase de noi, a căzut într-o
capcană de noroi. Atraşi de strigătele lui disperate, am alergat să-i
dăm o mână de ajutor. Când ne-am apropiat la câţiva metri, i-am
văzut capul dispărând în smârc, mâinile agitându-se câteva clipe,
apoi dispărând şi ele.
Moartea repetată până la saţietate nu te mai impresionează,
ajunge să te abrutizeze. Sfârşitul soldatului scufundat în smârc ne-a
zguduit însă cumplit. Era o moarte urâtă, scârboasă. Pe care nu şi-o
dorea nici unul din noi.
Am reluat marşul spre vest. Cred că dacă nu i-aş fi avut lângă
mine pe Karl şi pe von Geist, demult aş fi renunţat la acest maraton
silit. La vârsta mea, realizarea unor asemenea performanţe pare să
intre în domeniul fabulaţiei. Optimismul tonic al lui Karl, seriozitatea
şi dârzenia lui von Geist mi-au întărit curajul, mi-au stimulat nervii,
mi-au biciuit organismul, dându-mi posibilitatea să străbat pe jos.
Alături de ei, într-un timp record, peste o sută de kilometri. De cele
ori nu m-am sprijinit de braţul lui Karl sau al lui von Geist…
Ţin minte că am ocolit oraşul Minsk pe la sud. Ecourile unui
puternic duel de artilerie ne-au avertizat că ne apropiam de linia
frontului. Într-o seară am stat câteva ore ascunşi între tufişuri, în
vecinătatea unei unităţi de infanterie inamică ce îşi amenaja poziţia

— 555 —
de luptă. După ce s-a întunecat, am ieşit din ascunzători şi târându-
ne pe burtă, am ieşit din sectorul primejdios. Zgomotul pe care-l
făceam strecurându-ne prin frunziş era acoperit de bubuiturile
tunurilor. Ne-am ridicat şi ne-am continuat drumul cu multă grijă.
Nu era uşor să te strecori printre unităţile ruseşti.
Karl se afla în permanenţă în preajma mea. Eram uimit de
rezistenţa acestui copilandru. Nu l-aş fi crezut capabil să facă faţă
atâtor încercări.
La un moment dat am stat două ore la pământ, sub un
bombardament intens. Asistam involuntar la o puternică pregătire de
artilerie. Presupun că ne aflam în no man’s land. În jurul nostru nu
se vedea umbră de om. Când bombardamentul a încetat, ne-am
ridicat în picioare şi, frângându-ne de mijloc, am alergat spre liniile
noastre. În aceeaşi clipă am auzit şuierul caracteristic al unui obuz
care se apropia.
— La pământ, Karl! am strigat, aruncându-mă în iarbă.
Explozia, destul de apropiată, a ridicat o trombă de pământ care a
recăzut asupra noastră laolaltă cu o ploaie de schije şi aşchii de
lemn.
Am sărit iarăşi în picioare, încântat că scăpasem teferi. Karl, care
se afla lângă mine, nu s-a mai ridicat. Era noapte, aşa că nu am
putut să-mi dau seama dacă fusese rănit, sau îl năucise suflul. M-am
uitat în jur. Am văzut câţiva soldaţi dintre cei care ne însoţiseră în
cumplita noastră odisee fugind spre avanposturile germane. Pe von
Geist nu l-am zărit. Cred că se rătăcise de noi în timpul
bombardamentului.
L-am luat pe Karl în spinare şi am pornit spre liniile noastre. Poate
că surescitarea îmi dădea aripi. Cert este că nici nu-i simţeam
greutatea corpului. Aproape zece minute am bâjbâit prin întuneric.
Deodată au apărut în faţa mea siluetele unor soldaţi care se avântau
la atac. Îmi pierdusem orientarea, aşa că n-aş fi putut să spun dacă
veneau din liniile noastre sau ale inamicului. M-am aruncat la
pământ, trăgându-l pe Karl după mine.
În clipa aceea am auzit o comandă guturală, rostită în limba
germană. Comanda aceasta mi-a mângâiat auzul mai plăcut decât
cea mai divină muzică. Primii soldaţi germani au trecut pe lângă
mine. Calvarul se încheiase. Restul poate fi istorisit în câteva cuvinte.
De la postul de comandă al unui batalion de infanterie din prima
linie, unde mi-am găsit refugiul, am anunţat cartierul general al lui
Model. Apelul meu a făcut senzaţie. Mă dăduseră dispărut. De la

— 556 —
Comandamentul diviziei a sosit o maşină, escortată de un
detaşament puternic, care m-a condus până la cartierul general al
grupului de armate.
I se dăduseră lui Karl primele ajutoare. Spre marea mea bucurie,
s-a constatat că îşi pierduse doar cunoştinţa din cauza unei contuzii
la cap, provocată probabil de suflul obuzului explodat în apropierea
noastră. După ce şi-a revenit în simţiri, l-am sărutat părinteşte pe
obraji. Mă socoteam răspunzător de viaţa lui. La divizie l-am întâlnit
şi pe von Geist. A doua zi a apărut şi Melchinger.
Feldmarschallul Model mi-a făcut o primire entuziastă:
— Am anunţat la O.K.W. miraculoasa dumneavoastră salvare, Herr
General. Reichsmarschallul Göring a ordonat să vă pun la dispoziţie
cele mai rapide mijloace de locomoţie ca să vă înapoiaţi în ţară.
Führerul vă aşteaptă la Berchtesgaden. Curajul şi tenacitatea
dumneavoastră au stârnit admiraţia tuturor. Aţi săvârşit un miracol.
Chipul lui Model s-a întunecat brusc: Din nefericire, nu pot să spun
acelaşi lucru despre marea majoritate a soldaţilor şi ofiţerilor Armatei
a 4-a. Cu excepţia câtorva mii, care au reuşit să se salveze,
strecurându-se printre liniile inamice, restul a căzut în captivitate.
Armata a 4-a a fost literalmente nimicită.
Model mi-a înfăţişat apoi un bilanţ al bătăliilor din luna care abia
se încheiase.
— În mai puţin de 15 zile au fost lichidate 25 de divizii, totalizând
400 000 de combatanţi. Au căzut în captivitate sau au dispărut 30 de
generali. Din întregul Grup de armate Centru n-am mai rămas decât
cu 8 divizii. Ruşii dispun actualmente – potrivit informaţiilor noastre
– de circa 130 de divizii, sprijinite de 65 de brigăzi de tancuri. A făcut
un gest de neputinţă: Cu aceste opt divizii, la care se vor adăuga alte
opt divizii promise de O.K.W., mi se cere să rezist presiunii armatelor
ruseşti pe un „front inexpugnabil”, care să se sprijine pe Baranovici,
pe liziera de vest a pădurii Nabilotca şi pe lacul Naraci.
Model era renumit pentru energia, dârzenia şi îndărătnicia cu care
disputa inamicului fiecare petec de pământ. De data aceasta era
descurajat.
— Reichsmarschallul v-ar fi pus la dispoziţie avionul său personal,
dar superioritatea aeriană a inamicului este atât de categorică încât
v-aş fi trimis la moarte sigură dacă aş fi acceptat să folosiţi acest
mijloc de transport.
În preziua plecării mele în Germania, Baranovici a fost cucerit de
inamic. Drumul meu cu trenul a durat secole – aşa am avut impresia

— 557 —
atacurile aeriene asupra gărilor ne-au provocat întârzieri enorme. La
München am ajuns după patru zile de drum, ca să aflu că Führerul
plecase în ajun la Rastenburg. Statul Major al Aerului mi-a
comunicat totodată că Reichsmarschallul Göring îmi acordase din
proprie iniţiativă o permisie de şapte zile să mă refac după peripeţiile
prin care trecusem.
Vestea m-a bucurat, cu atât mai mult cu cât îmi permitea să amin
corvoada de a da ochi cu Hitler. L-am întrebat şi pe Karl dacă nu l-ar
ispiti câteva zile de permisie.
— Ce să fac cu permisia? a replicat. Să mă duc la Bochum? Când
mă gândesc la fabrică, mă cuprind fiorii. Să dau o raită prin Berlin,
sau prin vreun alt oraş? Pentru ce? Să văd numai ruine şi jale? Aici
la München găsesc acelaşi lucru. Peripeţiile noastre în Rusia n-au
făcut decât să-mi deschidă gustul pentru noi acţiuni. E grozav de
excitant să ştii că asupra ta plutesc primejdii fără număr, Onkel
Eugen!
Ne aflam în biblioteca locuinţei mele din München. Era atâta
linişte în camera aceasta tapetată cu cărţi. Încât aveam senzaţia că
mă aflu pe altă lume.
— Mă întreb cu cine semeni, Karl? am zâmbit. Nu-mi amintesc să
fi avut aventurieri în familie.
M-am oprit brusc. Greşeam. Aveam aventurieri. Ernst Gerlach era
un exemplar tipic. Şi în sufletul mamei încolţise sămânţa aventurii.
Altfel n-ar fi schimbat trei soţi. Poate că şi Rudi…
— Ştii ce m-am gândit, Onkel Eugen? Contempla zecile de mii de
tomuri aurite, distribuite pe rafturile bibliotecii: Cred că ar fi bine să
profităm de aceste zile libere, spre a împacheta cărţile acestea să le
expediem undeva, la ţară. Ar fi păcat să cadă peste ele o bombă.
Reîntâlneam la Karl dragostea şi interesul pentru cărţi ai lui Willi.
— Ideea ta nu e rea, i-am spus.
În aceeaşi zi am început să le împachetez, ajutat de Karl, care –
trebuie să recunosc – ducea tot greul operaţiei. Se căţăra pe scara
portativă şi aduna teancurile de volume, pe care le sorta după
mărime; iar eu le viram în saci de hârtie. Karl era plin de voie bună.
— Sunt convins că în clipa aceasta cărţile se bucură, mi-a spus.
Câteodată am impresia că sunt vii.
— Sunt, în orice caz. Cei mai buni şi mai devotaţi prieteni. Nu te
părăsesc, nu te trădează niciodată.
— Am citit odată în Pendennis de Thackeray o frază care mi-a dat
mult de reflectat. Dacă s-ar scrie vreodată istoria secretă a cărţilor,

— 558 —
astfel încât să apară în subsolul paginilor gândurile şi intenţiile
autorului, o mulţime de romane insipide ar deveni interesante şi
atrăgătoare.
Dragostea lui pentru slova scrisă mi-a făcut mare plăcere.
Descopeream necontenit în sufletul acestui tânăr comori, care mă
încântau.
— Cărţile, dragul meu Karl, au o însuşire minunată. Permit
gândurilor autorului să-i supravieţuiască. Generaţii de cititori le trec
prin filtrul minţii lor, redându-le viaţă. Descartes susţinea că prin
intermediul cărţilor întreţinem un dialog cu morţii.
— Din nefericire nu toate cărţile sunt bune şi captivante, Onkel
Eugen. Există şi cărţi primejdioase…
— Este adevărat. Există însă şi cărţi proaste. Totuşi, cărţile rele
prezintă şi ele un interes documentar. Numai ignarii distrug cărţi sub
cuvânt că sunt contrare felului lor de a gândi.
Karl mânuia tomurile cu voluptatea unui bibliofil. Era nu numai
un admirator al albumelor de artă şi al ediţiilor rare, ci şi un bun
cunoscător al literaturii universale.
— Tata şi bunicul îmi reproşau întotdeauna că îmi pierd timpul cu
lectura romanelor, mi-a spus râzând. Când eram copil, ajunseseră
până acolo cu severitatea încât încuiau biblioteca. Profesorii mei
aveau dispoziţie să nu-mi recomande decât cărţi utilitariste.
Strângerea cărţilor şi expedierea lor cu maşina la Traunkirchen,
unde nu erau expuse pericolului bombardamentelor aeriene, făceau
să-mi treacă plăcut timpul. Seara ne odihneam ascultând muzică. Ne
delectam cu câte un păhărel de benedictină sau de chartreuse.
Mă aflam de două zile la München. Eram încântat că nu mă
deranjase nici un mesaj telefonic. Nu simţeam nevoia să primesc
vizite şi nici să urmăresc ştirile. Mă rupsesem de lume. Mă gândeam
la Elissa, la copiii mei şi retrăiam în compania lor. Karl îmi respecta
lungile tăceri. Se cufunda în lectura unui tratat voluminos ori se
extazia în faţa ilustraţiilor originale din tomurile de mare lux, tipărite
în tiraje strict limitate.
Într-o seară, uşa salonului s-a deschis încet şi în prag a apărut
Günther. Cu glasul lui subţiat de bătrâneţe a anunţat un nume care
mi-a făcut plăcere.
— Herr Oberst, von Stauffenberg, alteţă!
— Să poftească! am exclamat, ridicându-mă de pe canapea.
Günther a deschis amândouă canaturile în calea vizitatorului.
Ori de câte ori îl vedeam pe Stauffenberg, încercam un simţământ

— 559 —
ciudat, în care se îmbinau admiraţia şi mila. Războiul făcuse din
bărbatul acesta falnic un infirm. I-am strâns mâna teafără, apoi i l-
am prezentat pe Karl. Neobservat de acesta, Stauffenberg mi-a
aruncat o privire întrebătoare. Semnificaţia era limpede. Putea să-mi
vorbească deschis în prezenţa acestui tânăr?
Aveam încredere în Karl şi nu aş fi ezitat să discut chestiuni
delicate în prezenţa lui. Dar am ezitat să-i angajez responsabilitatea,
compromiţându-l în cazul unei eventuale eşuări a complotului, cu
atât mai mult cu cât omisiunea de denunţ ar fi fost grav pedepsită.
— Karl, fii te rog amabil şi ordonă lui Günther să pună un tacâm
în plus pentru oaspetele nostru.
Karl a înţeles că voiam să rămân singur cu Stauffenberg. Mi-a
zâmbit şi s-a retras cuminte.
— Am primit mesajul dumneavoastră referitor la Himmler, a rostit
colonelul ex abrupto. În consecinţă, mi-am făcut planul să-i suprim şi
pe Reichsführerul S.S. şi pe Göring odată cu Hitler. Acum trei zile –
mai precis la 11 iulie – am fost chemat la Berchtesgaden, să prezint
„zugravului” raportul periodic asupra Armatei de rezervă. Fusesem
informat că Hitler şi Göring aveau să participe la conferinţă, aşa că
mi se oferea prilejul să scap de toţi trei deodată. M-am prezentat la
reuniune, având în servietă o bombă de fabricaţie britanică. Una din
acele maşini infernale trimise pe calea aerului partizanilor din
Maquis. Un agent din Abwehr mi-a procurat o asemenea bombă. În
ultimul moment, Himmler nu s-a mai prezentat la conferinţă. Am
chemat atunci la telefon Berlinul. Generalul Olbricht m-a povăţuit să
amân executarea atentatului până când voi reuşi să-i prind pe toţi
trei la un loc.
Am făcut un semn de nerăbdare.
— Soarta lui Göring nu trebuie să te preocupe. Nu a rămas hotărât
să-l lăsaţi pe seama mea?
— Nu vă înapoiaserăţi încă de pe Frontul de Est.
— Da, ai dreptate, am convenit. Acum sunt la dispoziţia
dumneavoastră. Ia loc, te rog.
Ne-am aşezat pe canapea. I-am oferit un pahar cu benedictină.
— Sunt de părere, i-am spus, că atentatul nu mai trebuie
întârziat. Cu sau fără oamenii lui de încredere, Hitler trebuie să
moară. De ceilalţi ne vom ocupa noi.
— De aceeaşi părere este şi generalul Beck.
— Atunci, nu-ţi mai rămâne decât să treci la acţiune. Când trebuie
să te prezinţi iarăşi Führerului?

— 560 —
 — La 15 iulie.
— Adică poimâine?
— Exact.
— În cazul acesta, mâine seară voi fi la Berlin, astfel ca în ziua şi
la ora hotărâtă de dumneata să-l arestez pe Göring. Pe Himmler dă-l
în primire altcuiva.
Von Stauffenberg şi-a golit paharul cu benedictină, apoi a rostit
scurt:
— Aşa am să fac.
— Deci, rămâne hotărât pe data de 15.
— Jawohl, Herr General!
Mi-am frecat satisfăcut mâinile.
— În sfârşit, se apropie ziua răfuielilor! începusem să disper,
Stauffenberg.
— Zarurile au fost aruncate, Herr General.
— Văd. Şi mă bucur.
Am mai discutat câteva chestiuni în legătură cu desfăşurarea
complotului. Mi-am învăţat bine rolul. După ce am epuizat subiectul,
i-am propus să trecem în sufragerie.
— Este cazul să ne refacem forţele cu o sticlă de şampanie „Veuve
Cliquot”.
Deşi nu era mare amator de băuturi alcoolice, a acceptat cu
plăcere să ridicăm un pahar în cinstea reuşitei noastre comune.
În sufragerie ne aştepta masa întinsă. Dineul nu strălucea prin
bogăţia şi varietatea meniului.
Contrastul dintre mâncărurile simple şi somptuozitatea tacâm
urilor şi a tăvilor mari de argint crea un tablou de un comic
irezistibil. Günther era un tradiţionalist. S-ar fi socotit dezonorat
dacă i s-ar fi cerut să prezinte cina într-un serviciu de masă obişnuit.
— Ce mai e nou pe la Berlin, Stauffenberg?
— Nu se vorbeşte decât de situaţia militară din Est. Cercurile
oficiale sunt foarte îngrijorate de când ruşii au ajuns la o sută treizeci
de kilometri de hotarele răsăritene ale Prusiei. Führerul şi-a mutat
iarăşi penaţii la cartierul general de la Rastenburg, reamintindu-le
comandanţilor de armate că această frântură de teritoriu din Prusia
este sacrosanctă şi că inamicul trebuie împiedicat cu orice preţ să
ajungă până acolo.
Soneria de la intrare a bâzâit. Günther a plecat să deschidă. Din
hol mi-au ajuns la ureche zgomot de paşi şi glasul lui Rudi.
— Tata e acasă? Cine-ar fi crezut!

— 561 —
 Glasul lui era neutru. Nu s-ar fi spus că îl bucura prezenţa mea. A
intrat în sufragerie, urmat de Günther. Purta uniformă S.S, şi avea
pe piept „Crucea de Fier”. Am făcut prezentările, în vreme ce Günther
punea un tacâm suplimentar.
— Cu ce ocazie la München? l-am întrebat.
— Concediu de convalescenţă. Zece zile. Dar n-am să-l fac în
întregime. Ţara şi partidul au nevoie de braţul fiecărui german.
În felul lui era un viteaz; din nefericire, se pusese în slujba răului.
— Vin pe jos de la gară. Nu circulă nici un tramvai. Americanii au
bombardat rău Münchenul. Dar Führerul îl va răzbuna.
Stauffenberg îl privea impasibil, ca şi Karl, de altfel. Rudi se
lansase într-un adevărat logos propagandistic, aşa cum i se
turnaseră şi lui destule până reuşiseră să-l îndoctrineze. Îi ascultam
întunecat elucubraţiile şi convingerea cu care vorbea. Deodată şi-a
dat seama că discursul său este întâmpinat dacă nu cu ostilitate, cel
puţin cu politicoasă indiferenţă. A tăcut brusc.
S-a roşit. A mai vrut să spună ceva, dar s-a răzgândit şi şi-a vârât
nasul în farfurie. Din clipa aceea n-a mai scos un cuvânt.
Am stat de vorbă cu von Stauffenberg despre muzică, despre
teatru, despre filozofie. Prezenţa lui Rudi îngheţase însă atmosfera.
După desert, von Stauffenberg a cerut îngăduinţa să se retragă.
Trenul său pleca peste o jumătate de oră. L-am condus până la
maşină. Înainte de a ne despărţi, i-am strâns cu putere mâna.
— De reuşita dumitale depinde viitorul acestei ţări.
— De reuşita noastră, Herr General. Eu nu sunt decât o rotiţă în
această amplă mişcare.
— Eroii sunt modeşti, Stauffenberg.
Mi-a mulţumit cu emoţie, apoi s-a urcat în maşina militară care îl
aştepta la scară. Am urmărit-o cu privirile până a ieşit din curte.
Plecarea lui von Stauffenberg l-a înviorat pe Rudi. Băiatul acesta
simţise instinctiv că von Stauffenberg era un duşman al
hitlerismului. Restul serii s-a întreţinut foarte amabil cu Karl. A
încercat să-l tatoneze asupra ideilor sale politice. Karl s-a eschivat
diplomatic, plasându-se pe terenul unor generalităţi care permiteau
interpretări variate. Indispus că nu găsise în vărul său un nazist
convins, Rudi s-a retras devreme la culcare.
A doua zi, însoţit de Karl, am plecat cu maşina la Berlin. Hans nu-
şi mai putea demonstra măiestria automobilistică respectând cu
stricteţe orarul fixat de mine, aşa ca odinioară. Era tot mai greu să
străbaţi oraşele ruinate de bombardamente. Drumurile deschise

— 562 —
printre dărâmături erau strâmbe şi aglomerate. Atacurile aeriene
sporeau dificultăţile.
Pe drum i-am dezvăluit în sfârşit lui Karl scopul deplasării mele la
Berlin. După o îndelungată chibzuinţă, ajunsesem la concluzia că
nu-l puteam ţine departe de complot. În lupta disperată pe care noi,
unii ofiţeri, urma să o dezlănţuim împotriva lui Hitler, aveam nevoie
de o mare libertate în mişcări şi de oameni de credinţă care să-mi
execute orbeşte ordinele, conştienţi că, în cazul unui insucces,
participarea lor la conjuraţie ar putea să-i coste capul. Karl s-a arătat
mai receptiv decât mi-aş fi închipuit. A acceptat cu entuziasm să se
integreze în rândurile complotiştilor.
— Mă gândesc cu deliciu la surpriza penibilă pe care au s-o aibă
bunicul şi tata când vor afla că am participat activ la conjuraţie. Sunt
sigur că bunicul va încerca să mă dezmoştenească. Tata va fi mai
realist. În cazul unui succes al loviturii noastre, va afirma că mi-a
cunoscut activitatea şi că m-a îndemnat să lupt cu toată energia.
Dacă eşuăm, mă va dezavua, cu indignare şi va face caz de nazismul
lui şi al părintelui său…
Pe înserat am ajuns la Berlin. Am făcut prima vizită la locuinţa
generalului Olbricht. Se mai aflau de faţă câţiva generali şi ofiţeri
superiori. M-am retras cu Olbricht într-un salonaş, şi acolo am pus
la punct ultimele amănunte ale loviturii de a doua zi. Îndată ce i se
va anunţa de la Rastenburg uciderea lui Hitler, va da semnalul
declanşării operaţiei „Walkyria”. În acel moment aveam să preiau
conducerea flotei aeriene a Reichului şi să ordon arestarea lui Göring
şi a principalilor săi colaboratori, în cap cu şeful Statului-Major al
Aerului. Două companii de infanterie aveau să ocupe Ministerul
Aviaţiei şi Statul-Major al Aerului, permiţând ofiţerilor mei să se
instaleze în posturile-cheie şi să emită îndată ordine în consecinţă
tuturor unităţilor de Luftwaffe din Germania şi de pe cele trei
fronturi.
Începând din noaptea aceasta, complotiştii trebuiau să fie pregătiţi
pentru a intra în acţiune la ora H. Olbricht era optimist.
— Toate rotiţele maşinii sunt bine unse, mi-a declarat el. Mâine
seară pe vremea aceasta Germania va fi eliberată. Poporul german va
renaşte… Nu se poate spune că înlăturarea lui Hitler şi a acoliţilor lui
va soluţiona automat toate problemele în suspensie. Vom discuta
însă cu aliaţii de pe alte poziţii.
Am trecut apoi pe la generalul Beck. L-am găsit calm şi hotărât.
Ca şi Olbricht, era sigur de victorie.

— 563 —
 M-am înapoiat la hotel, unde l-am primit pe von Geist, în prezenţa
lui Karl. Toţi ofiţerii mei de stat-major. Implicaţi în complot, se aflau
la Berlin şi aşteptau să intre în dispozitiv la ora anunţată de Olbricht.
Erich von Graffenstein, nepotul meu, luase locul lui Heilingsdorff la
Secţia operaţii, iar maiorul Wolfgang Ritter – un ofiţer pe care-l
avusesem sub comandă în timpul campaniei din Franţa – preluase
funcţiile lui von Westheim.
Olbricht era atât de sigur de succes, încât obţinuse aprobarea
generalului Beck de a declanşa operaţia „Walkyria” cu două ore
înainte de atentat, spre a permite trupelor din infanterie şi unităţilor
de tancuri dinafara Berlinului să intre în capitală în momentul în
care se va anunţa uciderea lui Hitler…

15 iulie 1944.
O dimineaţă înăbuşitoare, cu cer de plumb topit şi o pâclă aurie
plutind în aer. În dimineaţa aceea nu m-am mişcat de la hotel.
Aşteptam semnalul. Stauffenberg plecase încă din ajun la
Rastenburg.
În sfârşit, la 11.00 am primit un mesaj telefonic de la
Comandamentul Armatei de rezervă. Se dăduse semnalul „Walkyria”.
Unităţile de tancuri porniseră spre Berlin, unde aveau şi ocupe
Cancelariatul Reichului, ministerele şi alte instituţii. Olbricht fusese
anunţat telefonic de Stauffenberg – potrivit unui cod cifrat – că
obişnuita conferinţă a Führerului începuse şi că la era 13.00 urma să
explodeze maşina infernală.
La 12,30, spre marea surprindere şi confuzie a complotiştilor,
generalul Olbricht a poruncit revocarea operaţiei „Walkyria”. Trupele
care apucaseră să intre în Berlin au primit ordin să se înapoieze în
cazărmi. Abia mai târziu am obţinut explicaţia acestui contraordin:
Stauffenberg telefonase lui Olbricht că Hitler părăsise sala de
conferinţe înainte de ora 13.00. Gestul acesta neprevăzut făcuse să
eşueze complotul. Mulţi dintre conspiratori au încercat cu acest prilej
un simţământ de adâncă descurajare. Tocmai când se crezuseră mai
aproape de izbândă, totul se dăduse peste cap.
Declanşarea şi revocarea operaţiei „Walkyria” treziseră probabil
bănuielile căpeteniilor de la O.K.W. Generalului von Falkenhausen,
care făcea parte din complot, i s-a ridicat în aceeaşi zi comanda. Am
pierdut astfel un pion important. Urmaşul lui era un hitlerist
convins.
A doua zi a avut loc la locuinţa lui Stauffenberg – care se înapoiase

— 564 —
de la Rastenburg – o reuniune cu principalii lui colaboratori:
locotenent colonelul von Hafacker – care stabilea legătura cu generalii
din vest. Contele von der Schulenburg – adjunctul prefectului poliţiei
din Berlin, precum şi Trott zu Solz. În cadrul discuţiilor s-a stabilit că
Stauffenberg va face o nouă tentativă cu prilejul primei sale convocări
la Cartierul General al Führerului.
La 18 iulie am fost invitat la Statul Major al Aerului. Generalul
Korten mi-a cerut scuze fiindcă îmi întrerupea concediul. Avea să-mi
transmită însă un ordin urgent din partea O.K.W.-ului. În ajun,
Feldmarschallul Rommel fusese grav rănit în cursul unui atac aerian
inamic. Faţă de această situaţie urma să iau imediat legătura cu
Feldmarschallul von Kluge, urmaşul lui von Rundstedt la comanda
forţelor noastre din vest, spre a stabili noi măsuri în vederea stăvilirii
ofensivei anglo-americane din nord-vestul Franţei. Printre
complotiştii din Berlin, vestea rănirii lui Rommel a semănat
consternarea. După revocarea lui von Falkenhausen, primeam o
nouă lovitură.
Când mă pregăteam să părăsesc Berlinul, cu destinaţia Paris, am
primit o scrisoare de la Rudi care îmi vestea iminenta sa înapoiere la
unitate. Şi el fusese rechemat înainte de încheierea permisiei. Nu am
rămas surprins. Veştile de pe cele două fronturi erau alarmante.
La 19 iulie, înainte de ora prânzului am plecat cu trenul meu de
comandament spre Paris. Generalul Korten mă informase că
apărarea noastră în sectorul central al frontului de est era pe punctul
de a se prăbuşi. Generalul Heusinger, şeful operaţiilor din O.K.W.,
cerea întăriri urgente. Ruşii declanşaseră ofensiva şi în sectorul
nordic. Generalul Friessner, care înlocuise pe generalul Lindemann,
cerea – ca şi predecesorul său – să i se îngăduie a executa o retragere
strategică, spre a evita o cădere în încercuirea pregătită de ruşi.
Hitler, iritat – de ceea ce numea el „tânguielile” lui Friessner – îl
permutase în România, unde domnea liniştea, iar pe Schörner
„măcelarul” îl expediase în nord, încredinţându-i soarta grupului de
armate care trebuia „să apere până la ultimul om” Ţările Baltice.
Până şi Korten, un naţional-socialist convins, ajunsese să critice
atitudinea Führerului, care îşi pierduse vizibil busola. Stârniseră
mare senzaţie la O.K.W. Declaraţiile lui potrivit cărora pierderea
vastelor teritorii din est nu constituia, la urma urmei, un mare
dezavantaj, deoarece liniile de etape gigantice din trecut fuseseră
restrânse, aşa că pe viitor apărarea avea să se facă în condiţii mai
bune.

— 565 —
 Cât de bune erau aceste condiţii, se poate deduce şi după
succesele înregistrate de ruşi în sectorul Grupului de armate Ucraina
Nord. La Brodi fuseseră încercuiţi 40 000 de oameni din Armata 1
„Panzer”. Corpul al 3-lea blindat încercase să intervină în sprijinul
asediaţilor, dar fusese respins după lupte grele. Generalul
Lindemann, comandantul forţelor încercuite, capitulase, fiind
condamnat la moarte în contumacie de către Hitler. Generalii Lasch
şi Langel refuzaseră însă a se preda. Cu preţul unor lupte
îngrozitoare, soldate cu mari pierderi, reuşiseră să iasă din
încercuire, laolaltă cu 5 000 de oameni. Ruşii trecuseră între timp
Bugul şi pătrunseseră adânc spre vest.
Potrivit orarului, la miezul nopţii trebuia să ajungem la Paris.
Anunţasem din timp sosirea mea lui von Kluge – acum comandantul
suprem al Frontului de Vest – şi el îmi comunicase că mă aşteaptă la
Roche-Guyon. Am parcurs drumul prin Germania, aflându-mă într-o
stare sufletească neagră. Bombardamentele aeriene ne-au silit să
facem numeroase popasuri, care ne-au întârziat dincolo de cele mai
pesimiste prevederi. Miezul nopţii ne-a prins la Strassbourg. Abia
după ora 1 trenul s-a pus în mişcare, îndreptându-se spre Nancy
În vagonul-restaurant, afectat conferinţelor, stăteam cu von Geist
şi cu şefii de secţie în jurul hărţilor întinse pe masă. Urmăream
desfăşurarea operaţiilor din Normandia. Inamicul nu realizase
progrese spectaculoase, dar serviciile noastre de informaţii semnalau
masive debarcări de trupe anglo-americane, menite să întărească şi
să dezvolte puternicul cap de pod din nordul Franţei. Lupte grele se
desfăşurau la Caen şi la Saint-Lo. Era de aşteptat ca inamicul să
lanseze o nouă şi puternică ofensivă. Armata a 5-a blindată, de sub
comanda generalului Eberbach – care-l înlocuise pe von
Schweppenburg, considerat defetist de către Hitler – precum şi
Armata a 7-a, de sub comanda generalului Hausser, rezistau anevoie
celor un milion de soldaţi anglo-americani, sprijiniţi de puternice
forţe blindate şi de peste 2 000 de avioane.
Aveam sub ochi copia unui raport întocmit de Rommel în preziua
gravului său accident. Raportul, adresat Comandamentului Trupelor
din Vest, era în realitate destinat lui Hitler. După ce arăta ca de la
începutul debarcării în Normandia, germanii pierduseră 97 000 de
soldaţi şi 2 360 de ofiţeri, dintre care 28 de generali, menţiona că
întăririle primite în acelaşi interval de timp se cifrau la 6 000 de
oameni. Obţinuseră de asemenea 17 tancuri noi, în locul celor 225
pierdute în luptă.

— 566 —
 „Inamicul, încheia el, este pe punctul de a sparge subţirele nostru
front şi de a pătrunde adânc în interiorul Franţei. Lupta inegală se
apropie de sfârşit.”
Acum Rommel zăcea în nesimţire pe patul unui spital. Suferise o
dublă fractură a bazei craniului – specialiştii nu sperau să-l salveze.
Îmi aminteam de prima întâlnire dintre Rommel şi von Kluge, după
ce acesta preluase comanda Frontului de Vest. „Feldmarschall
Rommel, îl prevenise cu asprime von Kluge, de azi înainte îmi veţi
executa fără discuţie ordinele. Vă sfătuiesc să nu uitaţi acest lucru.”
Urmaşul lui von Rundstedt sosise în Franţa aţâţat de Hitler
împotriva generalilor „moleşiţi” de traiul bun de la Paris.
— Cred, meine Herren, că străpungerea frontului nostru va fi
efectuată în sectorul Armatei 1 Americane, am spus, după ce am
examinat harta. Americanii sunt mai combativi decât britanicii şi
dispun de forţe blindate şi aeriene superioare.
Am descris două cercuri imaginare în jurul lui Şt.-Lo şi al lui Le
Menil-Vigot.
— Între aceste localităţi se va desfăşura efortul principal al
inamicului.
Von Geist s-a sprijinit de masă.
— Înseamnă că aviaţia noastră de luptă va trebui concentrată în
această zonă…
— Exact. Von Graffenstein, redactează ordinul de operaţii.
Von Graffenstein luă un blocnotes şi se aşeză la masă.
Mi-am scos din buzunar tabachera şi am desfăcut-o. Mă
pregăteam să-i ofer o ţigară lui von Geist, când am simţit o puternică
zguduitură, care ne-a aruncat pe toţi la podea. Am auzit zgomot de
geamuri sparte, de fiare care se rup, în vreme ce vagonul s-a aplecat
spre stânga într-un unghi de circa 60 de grade faţă de verticală,
încremenind apoi într-o poziţie nefirească. Lumina se stinsese. Masa
prinsă de podea nu s-a răsturnat peste mine. Mă încurcasem în
schimb în hărţile, documentele şi dosarele care căzuseră asupra mea.
Totul se petrecuse atât de repede, încât mi-au trebuit câteva secunde
ca să mă reculeg. Mi-au ajuns la ureche gemete, iar după un foarte
scurt timp, ţăcănitul caracteristic al unor arme automate.
Mi-am dat seama că fuseserăm victimele unui atentat şi că
maquisarzii, după ce făcuseră să deraieze trenul, ne atacau cu focuri
de armă. Mă întrebam cum de scăpasem cu viaţă. Am mişcat prudent
mâinile, picioarele. Suferisem probabil unele contuzii, căci simţeam
dureri la cap şi în şoldul stâng.

— 567 —
 Am auzit apoi glasul lui Karl:
— Onkel Eugen! Onkel Eugen!…
— Aici sunt, Karl. Tu cum te simţi?
— Cred că am scăpat teafăr. Dar nu văd nimic.
Glasul lui Erich a răsunat energic:
— Donnerwetter!
Au urmat exclamaţii, strigăte.
— Ce beznă a dracului!
— Mi-au rupt picioarele! a gemut cineva.
M-am ridicat anevoie de jos. Am făcut un pas. Am simţit deodată
că piciorul calcă pe un geam, îl sparge, apoi se cufundă în gol. M-am
agăţat instinctiv de ceva. Cred că era un picior al mesei. Mi-am
restabilit echilibrul, dar în acelaşi timp m-am lovit cu capul de un
obiect tare. Am scăpat şi eu o înjurătură. Cineva a aprins o brichetă.
În lumina plăpândă a flăcării am văzut vagonul răsturnat aproape
pe-o parte. Peretele stâng, cu ferestrele lui cu tot, devenise podea. Am
auzit răpăitul gloanţelor pe învelişul metalic.
Un miros înecăcios de fum mi-a înţepat nările, apoi la unul din
capetele vagonului a răbufnit o flacără. Mi-am văzut atunci ofiţerii,
unii târându-se, alţii clătinându-se printre sfărâmăturile
compartimentului. Câţiva zăceau în nesimţire. Lângă mine
încremenise locotenent-colonelul Melchinger. Faţa îi era plină de
sânge. L-am apucat de braţ şi l-am clătinat uşor:
— Melchinger! Melchinger!
A deschis ochii şi a bâiguit ceva neînţeles.
Karl s-a apropiat de mine. Umbla atent, ferindu-se să nu calce
peste ferestre. M-a prins cu solicitudine de braţ:
— Ai păţit ceva, Onkel Eugen?
Căldura din glasul lui m-a mişcat.
— Iarba rea nu piere, am zâmbit.
L-am văzut şi pe von Geist. Se plecase asupra lui Melchinger.
— Să-l scoatem de aici, propuse el, luându-l pe după umeri.
— Pe unde ieşim? a mormăit Erich.
— Pe ferestre, a replicat von Geist.
— Pe sus? Nu se poate. Cum ajungem acolo?
— Pe jos. Rambleul terasamentului e destul de înclinat.
Karl l-a înşfăcat pe Melchinger de picioare.
— O iau înainte, zise el.
S-a lăsat pe una din ferestrele cu geamul spart. Prima jumătate a
corpului său a dispărut. A dispărut apoi şi cealaltă jumătate.

— 568 —
 — Să ieşim repede, zise von Geist. Vagonul are să ardă în curând
ca o torţă.
Am ieşit şi eu pe drumul folosit de Karl. M-am aşezat pe marginea
ferestrei şi am legănat uşor picioarele în gol, până am atins
pământul. M-am lăsat apoi să alunec pe terasament în jos. Câţiva
soldaţi au apărut în jurul nostru. Unii erau plini de sânge. Un
Feldwebel m-a ajutat să mă ridic. În aceeaşi clipă a icnit. În colţul
gurii i-a apărut un fir de sânge. Când să cadă, l-am prins în braţe.
— M-au lovit… în spinare, a bolborosit.
Corpul lui s-a lăsat deodată greu. L-am aşezat pe iarbă.
— Un medic, un infirmier! am strigat.
Focul de arme al maquisarzilor continua cu furie. Şi ai noştri
trăgeau. Karl s-a ivit lângă mine, însoţit de von Geist.
— Melchinger e rănit, zise colonelul. Mă tem să nu fi suferit o
leziune internă. Şi-a revenit, dar se plânge de dureri violente în coşul
pieptului.
Von Geist şi-a scos pistolul din tocul său şi a început să tragă
undeva în noapte, pe o ţintă pe care n-am reuşit să o văd.
— L-am atins, zise el.
Două din vagoanele deraiate luaseră foc.
A apărut şi Hans, şoferul meu. Ochii înlăcrimaţi îi scânteiau în
lumina incendiului.
— Ai păţit ceva, Hans?
— Horsch-ul, Herr General, a bâiguit el. L-au distrus.
Hans era statuia vie a dezolării.
— Nu-i nimic, am încercat să-l consolez. Facem noi rost de altul.
Bine că ai scăpat cu viaţă.
L-am bătut pe umăr. I s-a luminat faţa…
Duelul armelor automate continua înverşunat. Maquisarzii erau
protejaţi de întuneric. Noi ne profilam pe fundalul trenului cuprins de
flăcări. Mi-am dus mâna la portrevolver. Abia atunci mi-am dat
seama că eram descins. Îmi lăsasem pistolul în compartiment. Karl,
care-mi observase gestul, mi-a oferit arma lui.
— Păstreaz-o, băiatule! i-am spus. S-ar putea să ai nevoie. Cine e
neglijent, ca mine, plăteşte.
I-am zâmbit şi lui.
— Momentan, n-am ce face cu un pistol. Pentru ochii mei bezna
din jur e atât de adâncă, încât ar trebui să trag la nimereală…
Schimbul de focuri a început să se rărească. Maquisarzii erau
desigur mai puţin numeroşi decât noi. Reuşiseră să arunce trenul în

— 569 —
aer, să ucidă câţiva soldaţi şi ofiţeri germani, să dezorganizeze pentru
câteva ore circulaţia feroviară. Îşi îndepliniseră misiunea şi acum se
retrăgeau. Aveau toate motivele să fie mulţumiţi. În curând s-au topit
în noapte. Ai noştri au cercetat terenul în jur. N-au găsit nici urmă de
francez. Maquisarzii dispăruseră, luându-şi cu ei răniţii şi morţii.
Lucraseră magistral. Nu cred că suferiseră serioase pierderi
omeneşti. Ne-am adunat şi noi morţii şi răniţii. Melchinger şi-a dat
sufletul cam la o oră după accident. Începuseră să sosească
ajutoarele. Medicul nu-i putuse face nimic.
— Leziuni interne, mi-a explicat.
Von Geist mi-a raportat bilanţul provizoriu al atentatului:
— Morţi: 22 oameni, dintre care 3 ofiţeri. Răniţi: 33, dintre care 1
ofiţer.
Spre răsărit cerul negru prinsese a se decolora. Zorii îşi vesteau
apariţia.
— Noapte cu peripeţii, rosti von Geist. Mi-au distrus plăcile şi
patefonul.
Mi-am adus aminte de Simfonia a IX-a de Beethoven, pe care o
ascultasem în drum spre Minsk. „Iubirea şi înfrăţirea între oameni”.
Ce ironie!
Ofiţerii au reuşit să salveze hărţile şi documentele secrete. Din
trenul cu ajutoare sosit de la Nancy a debarcat un detaşament de
pionieri cu utilajele şi materialele necesare înlăturării vagoanelor
distruse şi reparării rapide a liniei şi a terasamentului. Cu acest tren
am plecat spre Nancy, dar înainte de Sarrebourg garnitura noastră a
fost oprită în plină pădure. Podul peste Sarre fusese aruncat în aer.
Fierbeam. În nici una din deplasările mele prin Franţa nu
întâmpinasem atâtea dificultăţi. Maquisarzii îşi intensificau
activitatea.
Şi aici am pierdut încă două ore până a sosit alt tren de ajutor. Cu
o maşină militară din Sarrebourg, un fel de rablă antediluviană a
comandamentului pieţei, mi-am continuat drumul până la Nancy.
Plecasem însoţit numai de Karl şi de Hans. La Nancy am obţinut un
Chevrolet decapotabil rechiziţionat, într-o stare destul de bună. A
trebuit să iau cu mine şi pe şoferul Chevroletului, ca să se înapoieze
cu maşina la Nancy, după ce avea să mă lase la Paris. Bineînţeles, l-
am instalat pe Hans la volan. Voiam să ajung în capitală înainte de
ora prânzului. Hans era capabil să săvârşească o asemenea
performanţă, chiar şi cu un Chevrolet de rechiziţie.
Când am ieşit din Nancy, se ridicase pâcla. Soarele ardea cumplit.

— 570 —
Deşi ne aflam într-o maşină deschisă, curentul de aer stârnit în mers
era atât de fierbinte, încât simţeam că mă înăbuş. Am urcat panta
râului Meurthe şi am pătruns apoi în pădurea Haye, care îmbracă
platoul dintre văile Meurthe şi Moselle. Îndată ce am intrat în pădure,
s-a răcorit şi aerul. Copacii înalţi, umbroşi, îşi ridicaseră spre văzduh
ramurile încărcate cu frunziş bogat. Era o adevărată desfătare. Abia
aşteptam să ajung la Paris, să fac o baie şi să-mi schimb uniforma,
care arăta jalnic după păţania din noaptea trecută.
Karl contempla cu încântare copacii seculari.
— După cum englezii nu se pot lipsi de mare, aşa nu ne putem noi
lipsi de pădure, zise el. Pădurea este viaţa noastră.
Tonul lui elegiac m-a făcut să zâmbesc.
— Nu cumva compui şi poezii, Karl?
— Am încercat, mi-a mărturisit el. Acum câţiva ani. Eram mult
mai tânăr.
Ultima lui frază m-a făcut să zâmbesc.
— Eram amorezat de o fată din Bochum. O chema Ilse…
De după o cotitură a drumului, mascată de cortina arborilor, a
ieşit un pâlc de oameni înarmaţi. Armele lor automate au început să
tragă. Căzusem într-o ambuscadă.
— Dă-i drumul, Hans! i-am strigat.
Cred că Hans a apăsat pedala de acceleraţie până la fund, căci
Chevroletul a ţâşnit ca un cal cravaşat. Am auzit gloanţele şuierând.
Pe parbriz s-a înscris un şirag de perforaţii perfect rotunde, care
semănau cu un colier de perle. Trecusem de cordonul de oameni.
Credeam că scăpasem de primejdie. Din şanţul din dreapta s-au
ridicat alţi inşi. Şi de după copacii din stânga au apărut siluete. Am
observat dintr-o aruncătură de ochi expresia de surprindere, apoi de
încleştare a muşchilor din obrajii lui Karl. Şi-a dus mâna la piept.
— Te-au lovit, Karl? am apucat să-l întreb.
În aceeaşi clipă l-am văzut pe Hans tresărind. Maşina mergea cu
peste o sută douăzeci de kilometri pe oră. A mai avut puterea să
frâneze. A plecat capul pe volan, apoi n-a mai făcut nici o mişcare.
Un glonte îi perforase artera carotidă dreaptă. Sângele îi ţâşnea ca
dintr-o minusculă fântână arteziană. Dacă n-ar fi avut tăria să
oprească maşina în ultimul moment, ne-ar fi proiectat în vreunul din
copacii care străjuiau drumul. Şi al doilea şofer a schiţat un gest
necontrolat, apoi a lăsat capul pe marginea portierei.
— Predaţi-vă! a strigat un bărbos, înarmat cu o puşti-mitralieră.
Dintr-o aruncătură de ochi am putut să-mi dau seama că orice

— 571 —
rezistenţă ar fi fost imposibilă. Douăzeci sau treizeci de inşi, straşnic
înarmaţi, ieşiţi ca din pământ, stăteau cu armele îndreptate spre Karl
şi spre mine. Săvârşisem o mare imprudenţă plecând fără escortă la
drum.
Am ridicat mâinile. A ridicat şi Karl mâna dreaptă, plină de sânge.
Braţul stâng îi atârna inert. Tunica i se îmbibase de sânge în
dreptului buzunarului de sus, din stânga. Şi mâneca stângă i se
umpluse de sânge.
Bărbosul s-a apropiat de maşină, urmat de alţi patru sau cinci
inşi. Am încercat să mă ridic în picioare.
— Stai acolo unde eşti! mi-a poruncit bărbosul.
Mărturisesc că în clipa aceea am încercat o senzaţie bizară. Un
individ oarecare, nebărbierit, nespălat, îmi dădea ordine. Până atunci
numai Hitler şi Göring avuseseră autoritatea să o facă. Printre
oamenii care înconjuraseră maşina se aflau numeroşi tineri. Am
remarcat şi o femeie. Purta o rochie neagră, ponosită. Părul îi era
tuns scurt, băieţeşte. Războiul, încercările grele prin care desigur
trecuse, strădaniile şi oboselile inerente vieţii pe care o ducea, o
făcuseră să-şi piardă orice feminitate. Părea asexuată.
Un tânăr cu şapcă trasă pe ochi s-a apropiat de mine şi de Karl.
Ne-a cerut armele într-o nemţească stricată.
— Nu sunt înarmat, i-am răspuns în franţuzeşte.
Karl i-a predat revolverul său. Chipul lui m-a impresionat Era
livid. Îşi muşca buzele ca să-şi stăpânească durerea fizică.
— Ofiţerul acesta este grav rănit. Are nevoie de ajutoare, am rostit.
— Lasă-l, că nu moarte! Porcul! a scuipat bărbosul.
Karl l-a privit fix, fără să rostească un cuvânt.
Doi oameni au coborât cadavrul lui Hans din maşină şi l-au
aruncat în şanţ.
— Să-l lăsaţi acolo! a ordonat bărbosul. Camarazii lui să-i
găsească hoitul.
M-a privit cu o ură de nedescris.
— Eşti general! a rânjit. Pasăre rară! Ar trebui să te execut pe loc.
Dar te mai las câteva ore în viaţă. Poate că o să avem nevoie de tine.
Cât despre puţoiul ăsta, a adăugat îndreptându-şi privirile spre Karl,
cred că ar fi mai bine să-i tragem un glonte în cap.
— Este prizonier de război, a rostit un bărbat vârstnic, cu mustăţi
cenuşii şi mâini bătătorite.
Bărbosul, care părea să fie şi şeful grupului, a scuipat într-o parte.
— Prizonieri? Mă faci să râd! Dar porcii ăştia au acordat statutul

— 572 —
de prizonieri oamenilor noştri căzuţi în mâinile lor? I-au executat fără
judecată. Hai, luaţi-i de aici şi duceţi-i!
L-au coborât din maşină şi pe al doilea şofer. Nu ştiu dacă murise.
În vreme ce îl cărau spre şanţ, braţele şi capul îi atârnau fără viaţă.
— Poate că nu e mort, am rostit.
— Nu te îngriji de asta! m-a repezit bărbosul.
Tânărul care-l dezarmase pe Karl s-a instalat la volan. Un altul, cu
obrazul acoperit de pistrui, s-a aşezat pe bancheta din faţă, ţinându-
ne sub ameninţarea puştii sale mitralieră.
Bărbosul m-a privit iarăşi.
— Noi rămânem aici, ca să le facem o primire călduroasă tuturor
nemţilor tăi care vor avea nenorocul să treacă prin pădurea asta.
Drumul! a ordonat tânărului de la volan.
Maşina cu parbrizul împodobit de perforaţiile gloanţelor B-a urnit.
A mai mers circa o sută de metri pe şosea, apoi a cotit pe un
drumeag care şerpuia prin pădure.
Karl pierdea mult sânge. Era pe punctul de a leşina.
— Îmi daţi voie să mă ocup puţin de ofiţerul acesta? Dacă nu-i
opresc hemoragia, moare. Pierdeţi un ostatec.
— Bine. Fă-i ce poţi, a rostit pistruiatul. Dar să nu încerci vreo
şmecherie, că îţi găuresc pielea.
Avea nasul ascuţit şi bărbia ştearsă. Tipul unui tânăr şi mărunt
funcţionar. Cred că în timp de pace n-ar fi fost în stare să strivească
o muscă. Războiul transformă şi astfel de oameni în fiare.
Am desfăcut tunica lui Karl. Cu batista mea i-am improvizat un
tampon care să-i oprească hemoragia rănii de la piept. Gloanţele
pătrunseseră deasupra sânului stâng. Cred că afectaseră muşchii
pectorali şi eventual geamănul intern. Cu batista lui Karl am făcut o
legătură strânsă deasupra rănii de la braţ.
Am mers prin pădure circa un sfert de oră. Drumul se strecura
printre copaci. O cupolă de frunziş verde ne ferea de razele toride ale
soarelui. În alte condiţii, plimbarea aceasta ar fi fost plăcută.
În momentele acelea îmi treceau prin cap tot felul de gânduri.
Căzusem prizonier. Încercam simţămintele atâtor ofiţeri şi soldaţi
germani care cunoscuseră amărăciunea captivităţii. Trebuie să
mărturisesc, totuşi, că eram descumpănit. Ştiam că mai devreme sau
mai târziu Germania va fi învinsă, că îmi va veni şi mie rândul să cad
în mâna inamicului. Mă învăţasem oarecum cu gândul că am să fiu
dus cu turma într-un lagăr de prizonieri. Că voi întâlni acolo alţi
camarazi de nenorocire. Ştiam însă că şi gardienii vor fi militari.

— 573 —
Uniforma îmbracă nu numai trupul, ci modelează şi spiritul. Evident,
nu mă aşteptam la un tratament blând. În calitatea mea de general,
mă socoteam totuşi îndrituit să pretind un anumit respect. Cel puţin
un respect formal… Nici un moment nu mă gândisem că aş putea să
cad în mâinile maquisarzilor. Ştiam că partizanii ucid. Nu au ce face
cu prizonierii. Poate că pe mine vor să mă folosească în alt chip. Nu-
mi rămânea decât să aştept desfăşurarea evenimentelor. Regretam
un singur lucru. Că eram împiedicat să mai particip la complotul
împotriva lui Hitler…
Maşina s-a oprit brusc. Tânărul care luase locul lui Hans a sărit
din maşină.
— Coborâţi! ne-a poruncit.
Pistruiatul ne-a deschis portiera. Dincolo de ostilitatea lui am
desluşit o vie curiozitate. Se uita la uniforma mea, la galoane, la
„Crucea de Fier” cu frunze de stejar şi cu briliante. Briliantele acestea
minuscule păreau să-l fascineze. Cred că i-am intuit bine gândurile,
căci în clipa în care am coborât din maşină, sprijinindu-l pe Karl, m-
a întrebat aspru:
— Ca să obţii tinicheaua aia cu briliante ai omorât mulţi oameni?
— Am doborât câteva avioane.
— Franţuzeşti?
— Şi franţuzeşti.
— Câte?
— Multe.
— Cât de multe? Spune o cifră.
— Câteva zeci.
A fluierat şi m-a privit cu oarecare respect.
— Haidem! a zis şoferul.
L-am urmat. Karl abia se mai ţinea pe picioare. Rănile, cel puţin
după cât îmi dădusem seama, nu erau grave. Pierderea sângelui însă
îl slăbise mult. Se lăsase pe braţul meu. Era ameţit. Spre
surprinderea mea, pistruiatul m-a întrebat cu glas neutru:
— Dacă ţi-e greu, pot să-l duc şi eu câţiva metri. Nu vrei?
— Mulţumesc. E datoria mea.
— Cum vrei.
După un pâlc de tufişuri a apărut o casă dărăpănată. În vremurile
ei bune servise drept adăpost pădurarilor. În faţa casei se afla un
bătrân cu o pălărie pleoştită, ca şi mustăţile sale albe. Era înarmat
cu o puşcă
— Uite ce-am adus! exclamă triumfător tânărul şofer.

— 574 —
 Bătrânul s-a apropiat de mine. Obrazul lui tăbăcit de vânturi era
pungit de riduri. Mustăţile îi acopereau buzele, iar colţurile lungi îi
încadrau bărbia grea, osoasă. Ca şi pistruiatul, mi-a privit îndelung
epoleţii şi decoraţiile.
— Ai grad mare, mi-a vorbit, morfolindu-şi cuvintele. Hai, intraţi!
Sub supravegherea pistruiatului, care ţinea gura armei îndreptată
spre noi, am pătruns în casă. Am străbătut o încăpere nu prea largă,
în care se afla o masă mare, cu tăblia tocită de multe mâini, câteva
scaune şchioape şi o vatră de bucătărie; am trecut printr-o săliţă
strâmtă, igrasioasă, cu o ferestruică scundă, apoi am intrat într-o
cămăruţă cu un pat primitiv, alcătuit din câteva scânduri negeluite,
aşezate pe o ramă grosolan meşterită şi sprijinită pe patru picioare
scurte. O pătură ruptă acoperea în parte scândurile. O fereastră
zăbrelită lăsa să intre o lumină verzuie. După ce am intrat în
cămăruţă, pistruiatul a scos din buzunar o cheie, cu care se pregătea
să ne încuie.
— Îmi trebuie o faşă şi un dezinfectant pentru tânărul acesta, i-am
spus, arătându-l pe Karl, care se lăsase să cadă pe patul improvizat.
— O să vină cineva să se ocupe de el, mi-a răspuns de data
aceasta fără ostilitate.
A ieşit, a închis uşa în urma lui, apoi am auzit cheia răsucindu-se
în broască. Pentru mine, zgomotul acela metalic a căpătat brusc o
semnificaţie îngrozitoare. Am încercat, pentru întâia oară în viaţă,
senzaţia celui care este întemniţat. Sentimentul pe care-l încerci în
momentul în care ştii că ţi-ai pierdut libertatea, că vei rămâne
claustrat între patru ziduri şi la dispoziţia adversarilor este nu numai
bizar, dar şi exasperant. Ceea ce ar putea să pară ciudat este că nu
mi-a fost nici un moment frică. Cu moartea mă familiarizasem. Că
maquisarzii ar fi putut să fie instrumentele ei, nu prezenta pentru
mine nici o importanţă. Eram pregătit sufleteşte să am un rendez-
vous cu moartea pe front, în timpul vreunui zbor cu avionul sau în
faţa plutonului de execuţie. Eşuarea complotului împotriva lui Hitler
nu ar avea alt deznodământ. Cel mult, aş putea să evit execuţia
publică, trăgându-mi un glonte în cap.
Ajutorul făgăduit pentru Karl întârzia. Începusem să-mi deschei
nasturii de la veston. Mă gândeam să-mi dezbrac cămaşa şi să o rup
în fâşii cu care să-l pansez. În clipa aceea am auzit cheia răsucindu-
se în broască. Uşa s-a deschis şi în prag a apărut o fată tânără.
Trebuie să mărturisesc că întâlnirea aceasta a constituit una din
cele mai mari surprize din viaţa mea. O aveam în faţă pe Colette

— 575 —
Latour. Am recunoscut-o de îndată, deşi lipsa fardurilor îi schimba
oarecum fizionomia.
— Dumneata? a rostit stupefiată. Dumneata aici?
— După cum vezi, am replicat. Ne revedem în condiţii puţin
agreabile.
Colette s-a aplecat asupra lui Karl. Cu mişcări rapide, dar pline de
îndemânare, i-a descoperit rănile, le-a examinat cu atenţie. Karl îşi
stăpânea eroic gemetele.
— Gloanţele au afectat numai muşchii, a rostit ea. Nimic grav. În
zece-cincisprezece zile se vindecă. Am să-l pansez. Dar are să-l doară
puţin.
Karl a zâmbit palid. Colette a scos dintr-o trusă medicală de prim-
ajutor tifon şi dezinfectante. În vreme ce curăţa expert rana de la
piept, mi s-a adresat cu glas potolit:
— Când v-au prins, ofiţerul acesta era cu dumneata?
— Da. Este aghiotantul şi nepotul meu. Ca şi Georges.
Colette a tresărit. M-a privit o clipă cu ochii ei limpezi ca apa
albastră a unui iezer.
— Nepotul dumitale?
— Am să fac prezentările. Nepotul meu, Karl von Bruck,
Mademoiselle Colette Latour.
Colette a înclinat uşor din cap. Karl a vrut să se ridice de pe pat,
dar ea l-a împiedicat:
— Lasă-mă să termin! i-a spus cu uşoară asprime în glas.
După ce i-a spălat şi i-a dezinfectat rănile, i le-a pansat impecabil.
— Eşti foarte pricepută, i-am spus.
— Viaţa te învaţă cu multe… Cred că a pierdut mult sânge, a
adăugat. Haina e îmbibată…
După ce a terminat operaţia, şi-a strâns trusa şi s-a ridicat în
picioare. Fusta cenuşie şi bluza neagră, severă, îi scoteau totuşi în
evidenţă supleţea şi eleganţa corpului. A vrut să spună ceva, a ezitat,
s-a uitat la mine, la Karl, frământată de o vizibilă agitaţie lăuntrică. A
făcut un efort, apoi mi s-a adresat cu fermitate:
— Am să vă las să fugiţi!
Cred că am făcut ochii mari. Expresia de surprindere întipărită pe
chipul meu i-a smuls un zâmbet.
— Plătesc o poliţă, mi-a spus.
Firesc ar fi fost să accept cu bucurie şi recunoştinţă oferta ei. Am
şovăit:
— Dacă fugim, te expunem, fără îndoială, represaliilor din partea

— 576 —
camarazilor dumitale. Vor bănui…
— Nu vor bănui nimic. Până acum n-am lăsat nici un german să-
mi scape. Iar dacă nu veţi profita de oferta mea, riscaţi să plătiţi
pentru toate crimele săvârşite de compatrioţii dumneavoastră…
Dumneata nu ai crime pe conştiinţă. Cel puţin aici, în Franţa. Sunt
bine informată.
— Ar fi în stare să ne execute fără judecată? exclamă Karl
scandalizat. Dar legile internaţionale, legile umanităţii…
Chipul tinerei femei s-a întunecat.
— Legile umanităţii? Cine mai ţine seamă de asemenea legi? Cu
atât mai mult cu cât germanii dumneavoastră le-au călcat cei dintâi.
Acum le-a venit rândul să plătească… Normal, nu-i aşa? S-a uitat la
ceas: Peste aproximativ două ore veţi putea pleca… Pe cei doi tineri
care v-au adus până aici am să-i îndepărtez sub un pretext oarecare.
Va rămâne numai bătrânul… Şi eu, bineînţeles. Voi spune că m-aţi
atacat când am venit să vă aduc de mâncare. M-aţi dezarmat şi aţi
fugit… Tot ce vă cer e să nu faceţi nici un rău bătrânului când veţi
ieşi din casă. Veţi fugi cu maşina cu care aţi venit… O luaţi pe
drumeagul care coteşte spre stânga, mergeţi circa zece minute, până
ajungeţi la o cruce de lemn. Acolo drumul se desparte în două. Vă
angajaţi pe cel din dreapta. Coborâţi apoi printr-un teren accidentat –
dar practicabil – în valea Mosellei. Cotiţi la dreapta, de-a lungul
râului, şi ajungeţi la Toul. La Toul găsiţi trupe germane… Vă rog un
singur lucru: Să uitaţi de existenţa drumului prin pădure… şi de
locul acesta unde veţi mai petrece două ore de captivitate.
— Ai cuvântul nostru de onoare, Mademoiselle!
— Vă mulţumesc. S-a uitat în ochii mei: L-ai salvat pe Georges, şi
acest gest nu pot să-l uit. Mai presus de legile războiului, suntem
oameni. Simplu, nu-i aşa?
— Ce mai face Georges?
— Comandă o formaţie de partizani în sectorul Caen… Acum vă
las. Să fiţi gata de plecare…
Karl schiţă un zâmbet:
— Vă mulţumesc şi eu, Mademoiselle, pentru tot ce aţi făcut
pentru mine.
— Să-i mulţumeşti unchiului dumitale, i-a surâs cu drăgălăşenie.
E un om admirabil. Odată. Într-un bistrot din Paris, i-am făcut o
declaraţie de dragoste. Nu este aşa, mon général?
— Mademoiselle, sunt copleşit.
Colette şi-a strâns lucrurile, şi-a luat trusa şi s-a îndreptat spre

— 577 —
uşă. În prag s-a oprit.
— Peste două ore sunt înapoi. Poate şi mai devreme. Până atunci
vă las singuri. Pe curând.
A ieşit, a încuiat uşa, apoi i-am auzit paşii depărtându-se pe
culoar.
— Ce lovitură de teatru! a exclamat Karl. Şi ce fată minunată.
Am înclinat din cap.
— Într-adevăr minunată, Karl.
Eram profund mişcat de gestul ei. Cuvintele ei de încurajare ne
întăriseră moralul. Chiar dacă o făcea spre a ne îndulci ultimele clipe
ale vieţii, merita toată recunoştinţa. Căci în sufletul meu păstram
încă un sâmbure de îndoială.
Karl adormise extenuat. Era palid şi înduioşător de tânăr. Din
tinerii aceştia îşi recolta războiul cea mai abundentă substanţă. Cât
era de nedrept!
Stăteam în picioare, rezemat de perete, îl lăsasem pe Karl să se
întindă cât mai comod pe patul de scânduri. Dacă ar şti Friedrich
prin ce primejdii trecea fiul său… Bunicul s-ar fi mărginit să strige
„Heil Hitler!” şi să fredoneze apoi Sous les ponts de Paris.
Minutele se scurgeau grele. Domnea o linişte adâncă, apăsătoare.
Colette nu-mi spusese, dar nu-mi era greu să deduc motivul pentru
care maquisarzii rămăseseră la pândă pe şosea. Aşteptau să apară
vreo coloană militară germană, a cărei trecere le fusese probabil
semnalată. Eu căzusem întâmplător în ambuscadă. Dacă ar fi ştiut
maquisarzii că în mâinile lor se afla şi fiul unuia dintre cei mai
importanţi fabricanţi de armament din Germania, ar fi avut toate
motivele să se bucure. O asemenea pradă nu se capturează în fiecare
zi.
Mi-am aprins o ţigară. Niciodată nu am simţit mai pregnant efectul
calmant al tutunului. Mi-am adus aminte de un episod din timpul
campaniei din nordul Africii. Încercarea unui grup de comando
britanic de a-l captura pe Feldmarschallul Rommel. Atacul nocturn
asupra cartierului său general de la Cyrena, instalat mult înapoia
liniilor germane, uciderea ofiţerilor şi a soldaţilor germani luaţi prin
surprindere, norocul fantastic al lui Rommel, care tocmai în noaptea
aceea plecase într-o inspecţie… Episod plin de culoare…
Războiul îţi rezervă cele mai bizare surprize.
M-am uitat la ceas. Trecuseră demult cele două ore făgăduite de
Colette.
De undeva, de departe, mi-a ajuns la ureche răpăitul unor

— 578 —
împuşcături, la început izolate, apoi tot mai dese. Coloana germană
căzuse desigur în ambuscada pregătită cu sârg. Zgomotul
împuşcăturilor l-a trezit şi pe Karl.
— Se apropie frontul! a exclamat.
— Până la linia frontului mai sunt sute de kilometri, i-am spus. Ai
noştri se bat cu formaţiile de rezistenţă…
— Poate că au plecat să ne caute.
— N-aş crede, deşi nu ar fi imposibil.
În clipa aceea s-a răsucit cheia în broască. În pragul celulei a
apărut Colette.
— Haideţi! ne-a spus. Acum e momentul.
Mi-a întins o puşcă-mitralieră.
— Cu asta ai să-l ameninţi pe bătrân. Dar să nu-l împuşti” Eu am
să merg înaintea voastră, ţinând mâinile ridicate! Să mergem!
Inima îmi bătea cu putere. Colette îşi respectase cuvântul dat.
Înviorat de perspectiva apropiatei eliberări, Karl se ridicase în
picioare. Cu gura armei îndreptată spre Colette, care mergea înaintea
noastră, am străbătut cele câteva încăperi prin care mai trecusem o
dată. Când am ieşit afară, bătrânul stătea cu spatele spre casă şi
trăgea cu urechea la zgomotul luptei. Cei doi tineri nu erau de faţă.
— Haut les mains! i-am strigat bătrânului.
S-a răsucit brusc pe călcâie şi a încercat să pună mâna pe propria
lui puşcă, dar când a văzut-o pe Colette în bătaia armei mele, a
cedat. A ridicat mâinile.
— Sales Boches! a exclamat cu scârbă.
Maşina se afla acolo unde o lăsasem. Am dat puşca-mitralieră lui
Karl, care a apucat-o cu mâna lui teafără, iar eu m-am instalat la
volan. Ţinând conştiincios pe Colette şi pe bătrân sub ameninţarea
armei, tânărul s-a aşezat pe banchetă alături de mine. Efortul acesta
îi storcea picături de sudoare.
În clipa în care maşina s-a pus în mişcare, am aruncat o privire
fugară asupra Colettei. Am avut impresia că desluşesc pe chipul ei
umbra unui surâs. Am pornit cu mare viteză pe drumul indicat.
Maşina sălta prin hârtoape, ca o barcă pneumatică lansată pe un râu
de munte care spumegă printre stânci şi bolovani. Am auzit din urmă
împuşcături. Un glonte a găurit geamul din spate.
Ne-am continuat drumul. Ieşisem din zona primejdioasă. Karl se
uita extatic înainte.
— Frumoasă e viaţa! a exclamat.
Am micşorat viteza. Mă temeam ca şocurile să nu-i agraveze rănile.

— 579 —
În mai puţin de un sfert de oră am ajuns la crucea despre care îmi
vorbise Colette. Am luat-o pe drumul care cotea spre dreapta. M-am
uitat la ceasul de bord. Se făcuse ora 1 şi jumătate.
Am coborât în valea Mosellei pe un drum şerpuit, de un pitoresc
indescriptibil, dar mărginit de văgăuni adânci, ameninţătoare.
Înaintam încet, cu prudenţă.
— Voi avea ce povesti prietenilor, mi-a spus Karl la un moment
dat.
— Episodul cu Colette va trebui să-l uiţi, Karl. Cel puţin până la
sfârşitul războiului. Nu trebuie să se audă că ne-a lăsat să fugim. I-
am face un mare rău.
Karl a suspinat.
— Ai dreptate, Onkel Eugen…
Aproape de ora 3 am ajuns la Toul. Feldjandarmerie din Toul mi-a
pus la dispoziţie un şofer. Un renan de vreo 17 ani, care răspundea la
numele de Franz. Naţional-socialismul trecea cu încetul povara
războiului pe grumazul copiilor.
Când Franz s-a aşezat la volan, am simţit o strângere de inimă.
Am avut impresia că îl văd pe Hans răsucind cheia în contact.
Trenul meu de comandament nu apucase încă să treacă prin Toul.
Reparaţiile la pod erau pe terminate. I-am explicat comandantului
Feldjandarmeriei din Toul că am fost atacat de maquisarzi, care mi-
au ucis şoferul şi încă un soldat şi mi-au rănit aghiotantul, dar am
evitat să vorbesc despre Colette şi despre casa din pădure.
Informaţiile pe care i le-am furnizat erau atât de vagi şi de disparate,
încât nu cred că le-a putut folosi. Mi-a raportat că maquisarzii lansau
adeseori atacuri în această regiune.
Un medic din localitate a examinat rănile lui Karl. A confirmat
diagnosticul Colettei, apoi l-a pansat după toate regulile artei. Am
prânzit frugal la Toul, iar în preajma orei 4 am plecat spre Paris. Noul
meu şofer nu îşi însuşise măiestria lui Hans. Avea însă o scuză. Era
atât de tânăr, încât nu-i puteam reproşa lipsa de experienţă. Mergea
încet, aşa că începusem să-mi pierd răbdarea. La un moment dat i-
am ordonat să lase volanul, căci am să conduc eu maşina. M-a privit
cu nişte ochi atât de trişti şi de speriaţi, încât mi-a făcut milă. Îl
înspăimântase nemulţumirea mea. Sunt convins că avea pentru
întâia oară de-a face cu un general. Îşi închipuia probabil că generalii
sunt nişte căpcăuni care înghit oameni. Când i-am spus să rămână
la volan, i s-a luminat faţa, aşa cum se luminau chipurile copiilor mei
când le aduceam daruri. Mi-am zis că n-are să fie mare nenorocire

— 580 —
dacă voi ajunge la Paris cu o oră mai târziu. Mergeam domol, ca la
plimbare.
La Sezanne am ajuns la ora 6. Comandantul Feldjandarmeriei,
anunţat din Toul de trecerea mea prin localitate, m-a rugat să accept
o escortă alcătuită din patru motociclişti.
— O măsură de prevedere pe care îmi permit să v-o recomand cu
stăruinţă, mai ales acum, după ce Deutschlandsender a transmis
comunicatul acela…
— Ce comunicat?
— N-aţi auzit? S-a încercat un atentat împotriva Führerului. Ştirea
a făcut vâlvă. Oraşul e în plină fierbere. Mă tem că aceasta va
încuraja pe teroriştii din Maquis…
Am acceptat escorta şi am trecut de data aceasta la volan. Vestea
mă zguduise. Am condus până la Paris cu viteză maximă. La curbe
aveam grijă să încetinesc sensibil ritmul, spre a-l menaja pe Karl.
Voiam să evit smuciturile. Ajuns la Paris, m-am îndreptat spre
hotelul „Majestic”, sediul Comandamentului Militar al Franţei. Eram
nerăbdător să aflu noutăţi de la Stupnagel. La comandament am
întâlnit numai mutre lungi, de înmormântare. Colonelul von
Hartenfels din statul-major al lui Heinrich m-a informat că acesta a
plecat cu zece minute înainte la Roche-Guyon, unde fusese convocat
de Feldmarschallul von Kluge.
— Ai auzit, Hartenfels, despre un comunicat special emis de
Deutschlandsender?
Colonelul m-a privit stânjenit. Nu voia să se lanseze pe un teren
primejdios mai înainte de a vedea cum vor evolua lucrurile.
— Mi s-a spus că s-ar fi transmis un comunicat, Herr General, dar
nu l-am auzit personal.
Am format la telefon numărul generalului von Boineburg. Ştiam că
se bucura de prietenia şi încrederea lui Stupnagel. Era imposibil să
nu fie la curent cu situaţia. Am avut norocul să-l găsesc imediat.
— De când încerc să dau de dumneavoastră! a exclamat generalul
de îndată ce a auzit numele meu. În tot cursul zilei aţi fost căutat de
Comandamentul Armatei de rezervă. Acum o jumătate de oră a
telefonat după dumneavoastră şi Reichsmarschallul Göring.
Am desluşit în glasul lui von Boineburg o emoţie pe care încerca să
şi-o stăpânească.
— Vin imediat la dumneata, i-am spus.
— Vă aştept.
În mai puţin de zece minute am ajuns la Comandamentul Marelui

— 581 —
Paris. Von Boineburg se afla în cabinetul său.
— Ce se întâmplă? l-am întrebat.
Era tras la faţă şi părea foarte obosit.
— Lucruri grave, lucruri foarte grave, Herr General. Se pare că
Führerul ar fi fost ucis, deşi Deutschlandsender pretinde contrariul.
Cu câteva minute înainte de ora 16, Berlinul a dat semnalul
declanşării operaţiei „Walkyria”. Colonelul von Stauffenberg l-a
anunţat personal pe locotenent-colonelul Hafacker că Führerul este
mort şi că generalul Beck a preluat puterea supremă.
Am respirat adânc.
— Slavă Domnului!
Von Boineburg mi-a aruncat o privire neutră.
— Situaţia e mult mai complicată decât pare, Herr General.
În clipa aceea a apărut un ofiţer cu un mesaj teleimprimat pe care-
l înmână lui von Boineburg. Acesta îl parcurse cu privirile, apoi mi-l
oferi. L-am citit şi eu. Într-o circulară adresată tuturor comandanţilor
de armate, Stauffenberg le aducea la cunoştinţă că anunţul lui
Deutschlandsender era fals şi că Hitler murise. Le cerea în consecinţă
să execute integral operaţia „Walkyria”.
În momentul acela ar fi trebuit să fiu la Berlin. Un complex de
împrejurări potrivnice mă împiedicase să-mi îndeplinesc misiunea pe
care mi-o asumasem. Aici, la Paris, nu puteam fi de nici un folos.
— Daţi-mi legătura cu Berlinul, am ordonat ofiţerului care adusese
ordinul teleimprimat. Vreau să vorbesc cu generalul Beck.
Trebuia să fac ceva în sprijinul putsch-ului. Nu concepeam să stau
pasiv în aceste momente cruciale.
În vreme ce ofiţerul se străduia să obţină legătura cu Berlinul, a
sosit alt ordin circular, semnat de Feldmarschallul von Witzleben.
După ce informa că generalul Beck, noul şef al statului, îi
încredinţase comanda supremă a Wehrmachtului, ordona integrarea
neîntârziată a formaţiilor S.S. în armata activă şi ordona arestarea
tuturor ofiţerilor S.S. şi S.D.
Nu terminasem lectura textului, când ni s-a adus un al treilea
ordin circular, semnat de data aceasta de Keitel, care ne anunţa că
Führerul numise pe Reichsführerul S.S. Heinrich Himmler în funcţia
de comandant al Armatei de rezervă. Armata germană primea
dispoziţie să nu execute decât ordinele lui Himmler şi ale lui Keitel.
Orice alte ordine semnate de Fromm, Witzleben şi Hoepner erau nule
şi neavenite.
Am rămas consternat. Evenimentele luau o întorsătură pe cât de

— 582 —
confuză şi neaşteptată, pe atât de neplăcută!
— Aveţi Berlinul, Herr General, m-a prevenit ofiţerul.
Am dus receptorul la ureche. Am desluşit la celălalt capăt al firului
un glas care rostea cuvintele sacadat, ca şi când s-ar fi aflat sub
imperiul unei mari emoţii.
— Alo! Cine doreşte să vorbească generalului Beck?
Mi-am declinat numele.
— Un moment, Herr General!
Auzeam în receptor zgomot de glasuri, de uşi trântite, tropot de
paşi. „Arestaţi-i şi pe Oberhauptführerul S.S. Piffraeder, şi pe
generalul Korzfleisch!” strigă cineva. „Închideţi-i la un loc cu Fromm”,
răsună alt glas. A urmat o serie de ordine şi contraordine, şi mai ales
de imputări. Le auzeam bine, de parcă aş fi fost de faţă: „De ce n-au
ocupat sediul Gestapoului?”… „Ce fac tancurile lui Glaesemer? Nu mi
s-a raportat că au intrat în dispozitiv!”… „Ce veşti aveţi de la
Rundfunkhaus? Maiorul Iacob nu raportează nimic?”… „Ce face
Remer? Nu l-a arestat încă pe Goebbels?”… „Generalii comandanţi
din Viena şi Praga să urgenteze executarea operaţiei – «Walkyria»!”…
„Viena a revocat ordinul de arestare a S.S.-iştilor. Şi Praga l-a
revocat”… „Laşii! Ne lasă în aer”… „Parisul, ce face Parisul?”… „Herr
General Altenburg vă aşteaptă la telefon”… „Da, da! Imediat!”.
Am auzit în receptor glasul lui Beck.
— Iartă-mă, Altenburg, dar aici este un adevărat balamuc. De
unde vorbeşti? De la Paris? Te aşteptam aici, la Berlin!
I-am confirmat că mă aflam în cabinetul generalului von
Boineburg. I-am explicat de ce nu mă putusem prezenta la Berlin,
aşa cum fusese convenit:
— Lasă asta. Chiar şi la Paris ne poţi fi util. Ia imediat legătura cu
von Kluge. N-aş fi crezut că omul ăsta poate fi atât de nehotărât. Ne-a
lăsat descoperiţi. Şi pe Stupnagel l-a lăsat descoperit…
A întrerupt convorbirea, spre a da câteva ordine: „Spuneţi-i lui
Helldorf să-l aresteze pe Goebbels. Dar să se grăbească. Fiecare clipă
e preţioasă… Unde sunt trupele lui Hase? Ordonaţi-i să intre în
acţiune!…”
Mi s-a adresat iarăşi:
— Altenburg, am toată nădejdea în dumneata.
— Voi face tot ce-mi va sta în putinţă, Herr General.
Aparatul de radio a prins să emită un nou comunicat oficial, pe
care l-a auzit probabil şi Beck, deoarece a exclamat furios:
— Ce minciuni mai spun oamenii lui Goebbels?

— 583 —
 Cu ton grav, de zile mari, crainicul anunţa că. În cursul nopţii,
Führerul va adresa un mesaj poporului german. „Asta nu trebuie să
vă demobilizeze”, a strigat Beck colaboratorilor săi. Nu ne interesează
dacă Hitler este mort sau viu. Trebuie să ne îndeplinim misiunea
până la capăt!… Ce fac ofiţerii dumitale, Olbricht? Ne atacă?…
Tocmai pe noi?… Scandalos!… Trădătorii!…”
Legătura s-a întrerupt.
— Alo! Alo! am strigat
Receptorul era mort. L-am aşezat încet în furcă. Urmărisem
involuntar, prin telefon, crâmpeie ale tragediei de la Berlin. Căci acolo
se desfăşura o adevărată tragedie. Stauffenberg şi oamenii lui
pierduseră partida.
M-am întors spre von Boineburg.
— Un nou eşec! am rostit, încă sub impresia convorbirii pe care o
purtasem cu Beck.
Von Boineburg replică domol:
— Eram sigur că are să se întâmple aşa. Cred că la ora actuală,
numai aici, în Franţa, continuă lupta împotriva lui Hitler. Se uită la
ceas: În clipa aceasta trupele noastre arestează pe S.S.-iştii din Paris.
Înainte de a pleca la Roche-Guyon, generalul Stupnagel a ordonat să
continuăm fără ezitare executarea operaţiei „Walkyria”.
Am înclinat posomorât capul.
Von Boineburg a adăugat:
— Dacă toţi ofiţerii ar fi avut tăria de caracter a generalului von
Stupnagel, Hitler ar fi pierdut demult partida… Mai credeţi că putsch-
ul poate să reuşească?
— Nu! Categoric, nu! am replicat. Suntem victimele propriei
noastre nehotărâri.
Von Geist, care era de faţă, îşi aprinse o ţigară.
— Deci, împotriva evidenţei şi a afirmaţiilor lui Stauffenberg, Hitler
trăieşte.
Am clătinat din cap.
— Trăieşte, de vreme ce s-a anunţat că va vorbi la radio. Hm! Am
crezut tot timpul că Keitel blufează. Ascultaţi! Încă un comunicat!
Ne-am îndreptat privirile spre aparatul de radio. Aşteptam cu
teamă ştirile, care nu puteau să fie decât rele. Crainicul anunţă cu
emfază arestarea generalului von Hase; comandantul Berlinului,
precum şi preluarea acestei funcţii de către generalul Rheiraecke,
care primise misiunea să ia cu asalt Comandamentul Armatei de
rezervă din Bendlerstrasse, ultimul punct de rezistenţă al

— 584 —
complotiştilor din capitala Germaniei. Unităţile de tancuri şi trupele
din Waffen S.S. îşi manifestaseră cu entuziasm ataşamentul faţă de
Führer.
Telefonul de pe birou zbârnâi strident. Boineburg duse receptorul
la ureche.
— Da?… Bine!… Foarte bine! a rostit cu oboseală în glas. A pus
receptorul în furcă şi s-a întors spre mine: Mi s-a comunicat în clipa
aceasta arestarea Brigadeführerului Oberg. Odată cu el au mai fost
arestaţi peste o mie de S.S.-işti.
— Cine a dat acest ordin? l-am întrebat. Von Kluge sau Stupnagel?
— Generalul von Stupnagel.
Mi-am şters cu batista fruntea asudată.
— Heinrich este un viteaz! am rostit. A păşit pe un drum fără
întoarcere…
Aparatul de radio şi-a întrerupt din nou emisiunea spre a făgădui
poporului german o foarte apropiată cuvântare a Führerului.
— În ciuda dificultăţilor pe care le întâmpinăm, partida nu este
încă pierdută, von Boineburg, i-am spus cu convingere. Dacă trupele
din Franţa vor continua lupta împotriva lui Hitler, exemplul lor va fi
contagios.
— Dacă! rosti dubitativ von Boineburg. Aviatorii şi mai ales
marinarii sunt nazişti fanatici.
— Adevărat, zise von Geist.
Am aruncat o privire spre ceasul de bronz de pe cămin.
— Nu e prea târziu, am spus. Plec la Roche-Guyon, să stau de
vorbă cu von Kluge. Până obţin o nouă maşină, în locul Horsch-ului
meu distrus, te rog, Boineburg. Să-mi pui la dispoziţie un mijloc de
locomoţie. Chevroletul care m-a adus la Paris trebuie înapoiat unităţii
care mi l-a împrumutat.
Boineburg a format un număr la telefonul interior şi a dat un
ordin scurt. Când am coborât în faţa hotelului mă aşteptau un
Mercedes mare, foarte arătos, cu fanionul generalilor de armată, şi
două maşini de escortă. I-am mulţumit lui Boineburg, care mi-a
deschis portiera.
— Sper să mă înapoiez cu veşti bune de la Roche-Guyon, i-am
spus.
A schiţat un gest în care se oglindea o mare dezamăgire.
— Vă urez succes, Herr General. După câteva clipe, a adăugat: Nu
pun la îndoială talentul dumneavoastră diplomatic şi nici spiritul
dumneavoastră de persuasiune. Mă îndoiesc însă că veţi reuşi.

— 585 —
Feldmarschallul von Kluge este un om pe care nu te poţi bizui.
M-am urcat în maşină. Von Geist s-a aşezat în stânga mea.
— La cartierul general de la Roche-Guyon! am poruncit şoferului.
Repede! Cât poţi de repede!
Aveam senzaţia neplăcută că suntem prinşi într-un vârtej din.
Care nu mai exista scăpare. Ne zbăteam zadarnic. Mercedesul gonea
ca o nălucă în noapte. Spre a păstra acest tempo infernal, şoferul
aprindea din când în când faza mare, luminând până la mari
depărtări şoseaua, în ciuda camuflajului riguros impus în nordul
Franţei. Maşinile de escortă, care ar fi trebuit să ne încadreze,
rămăseseră în urmă. Abia se mai ţineau după noi.
Ultima oară parcursesem drumul acesta îndreptându-mă spre
Rommel. De atunci se scurseseră parcă decenii. Când am ajuns la
Roche-Guyon, un căpitan de stat-major m-a întâmpinat în capul
scării.
— Herr General von Boineburg ne-a anunţat sosirea
dumneavoastră, mi-a raportat ofiţerul. Herr Feldmarschall von Kluge
se află în sala portretelor, împreună cu Herr General von Stupnagel.
Permiteţi-mi să vă conduc.
Am străbătut câteva coridoare şi încăperi somptuoase, prin care
forfoteau ofiţeri cu chipuri întunecate, ce reflectau o profundă
îngrijorare.
— Care mai este situaţia pe front, Herr Hauptmann? l-am întrebat,
dornic să sfărâm tăcerea grea, obsedantă.
— Destul de rea, Herr General. Şt.-Lo a căzut ieri în mâinile
americanilor, care îşi continuă înaintarea sprijiniţi de tancuri şi de
artilerie. N-ar fi exclusă o spargere a frontului.
Îmi vorbea cu toată sinceritatea. Nu se temea că ar putea fi
învinuit de defetism.
L-am găsit pe von Kluge în faimoasa sală a portretelor, care
zdrobea cu somptuozitatea ei grupul restrâns de generali şi ofiţeri
superiori divizaţi în două grupuri distincte. Grupul lui von Kluge şi al
unor ofiţeri de stat-major, în frunte cu generalul Blumentritt, şi
grupul lui von Stupnagel. Printre însoţitorii acestuia se afla
locotenent-colonelul von Hafacker, omul de legătură al lui
Stauffenberg cu comandamentul Grupului de armate Vest.
— Nu mai putem face nimic, striga coleric von Kluge în momentul
în care am intrat în sală. Atentatul a eşuat. Am rămas legaţi de
Hitler… Bine aţi venit, Herr General, mi s-a adresat, întinzându-mi cu
grabă mâna.

— 586 —
 Era încântat de sosirea mea, căci îi permitea să se sustragă pentru
câteva momente presiunii la care era supus. Socotea că va găsi în
mine un sprijin. În calitatea mea de aviator, se presupunea că aş fi
devotat regimului.
— Spuneţi şi dumneavoastră, a continuat să-mi vorbească direct.
Nu ar fi o nebunie să ne încăpăţânăm a lupta pentru o cauză
pierdută? Hitler a învins. Trebuie să recunoaştem cinstit. Cred că la
ora aceasta şi generalul Beck, şi Olbricht, şi Stauffenberg sunt
arestaţi.
Von Stupnagel îl asculta indignat.
— Herr Feldmarschall, interveni von Hafacker, nu este esenţial
ceea ce se întâmplă la Berlin. Hotărârile pe care trebuie să le luăm
aici, în Franţa, sunt mult mai importante. Fac apel la dumneavoastră
în numele viitorului Germaniei. Vă cer să acţionaţi aşa cum ar fi
acţionat în locul dumneavoastră Feldmarschallul Rommel, dacă ar fi
fost de faţă. La 9 iulie am purtat cu el o convorbire confidenţială, în
cadrul căreia am pus la punct detaliile acţiunii. Lepădaţi-vă de Hitler
şi luaţi comanda acţiunii de eliberare pe care am întreprins-o noi aici,
în Vest. Puneţi capăt războiului şi deschideţi negocieri de pace. Opriţi
masacrul, feriţi Germania de cea mai cumplită catastrofă din întreaga
ei istorie.
Cuvintele lui Hafacker răsunau sacadat, ca nişte lovituri de ciocan
repetate la intervale regulate. Aveau un anumit ritm, o forţă
impresionantă. Şi acum le aud. Mi s-au întipărit în minte. Prin glasul
lui Hafacker aveam senzaţia că vorbeşte întreaga Germanie.
— Inutil! a replicat sec von Kluge. Hotărârea mea este definitivă.
Von Stupnagel era atât de revoltat de poziţia negativă a
Feldmarschallului încât s-a răsucit pe călcâie şi a ieşit pe terasă. Cred
că îi venea să explodeze.
— Misiunea noastră este să câştigăm războiul, nu să ne ocupăm
de politică.
— Şi credeţi că îi mai puteţi câştiga? l-am întrebat.
M-a privit lung, descumpănit de intervenţia mea. Se aşteptase la
un sprijin din partea mea.
A zbârnâit telefonul. A răspuns Blumentritt.
— Herr Gesandte Abetz doreşte să vă vorbească, Herr
Feldmarschall.
Von Kluge a luat din mâna generalului receptorul şi l-a dus la
ureche.
Intervenţia ambasadorului Abetz era mai mult decât inoportună.

— 587 —
Nazist convins, om de încredere al lui Ribbentrop, era firesc ca prin
argumentele sale să sporească neîncrederea lui von Kluge în
complotişti.
— Jawohl, Herr Gesandte! a rostit Feldmarschallul. Jawohl, Herr
Gesandte!… Jawohl!
Eram scârbit de respectul pe care-l manifesta faţă de Abetz.
— Voi face tot ce este necesar, Herr Gesandte!… Aveţi dreptate!…
Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră… Nu trebuie să ne dăm
în spectacol faţă de francezi. Am să vă comunic măsurile pe care le-
am luat.
A închis telefonul. Şi-a trecut mâna prin păr, făcând să-i
strălucească inelul cu blazon.
— Apelul lui Abetz mi se pare foarte rezonabil. Oricare ar fi situaţia
la Berlin, aici, în Franţa, trebuie să fim uniţi.
Telefonul a sunat iarăşi. A răspuns tot Blumentritt. A ascultat
comunicarea, apoi s-a adresat lui von Kluge.
— Amiralul Krancke vă aduce la cunoştinţă, Herr Feldmarschall,
că a ordonat mobilizarea trupelor de marină din Vest şi că este gata
să intervină spre a restabili ordinea şi legalitatea.
Obrajii lui von Kluge se împurpurară.
— Cine a tulburat ordinea şi legalitatea în Franţa? La Paris
domneşte linişte deplină.
Blumentritt a repetat amiralului cuvintele lui von Kluge. Deodată
expresia ochilor săi s-a schimbat. Asculta cu uimire şi emoţie replica
amiralului. A aruncat asupra noastră o privire plină de îngrijorare. A
lăsat în jos telefonul. A ezitat câteva clipe, ca şi când s-ar fi temut de
efectul pe care vorbele lui îl vor avea asupra lui von Kluge.
Blumentritt nu era totuşi un timorat.
— Amiralul a fost informat că toţi membrii formaţiilor S.S. şi S.D.
Din Paris au fost arestaţi, în cap cu Brigadeführerul Oberg.
Despre aceasta era deci vorba. M-am uitat la von Kluge şi am avut
impresia că chipul lui se descompune.
— Absurd! exclamă cu neîncredere. Cine putea să ordone
asemenea monstruozitate?
— Eu.
Am întors cu toţii privirile spre uşa înalta care dădea spre terasă.
În prag apăruse Stupnagel. Auzise discuţia şi venea să lămurească
lucrurile.
— Dumneata? a exclamat consternat von Kluge.
Dacă i s-ar fi spus că a sosit Ziua de Apoi, nu cred că ar fi fost mai

— 588 —
penibil surprins.
— Cum ţi-ai permis? zbieră el deodată. Blumentritt, comunică-i lui
Krancke să aştepte ordinele mele. Voi încerca să repar tot ce a stricat
Herr von Stupnagel.
Stupnagel îl privea cu un dispreţ nedeghizat. În ochii săi von Kluge
nu era decât un trădător.
— Vasăzică, S.S.-iştii şi S.D.-iştii sunt arestaţi din cauza dumitale!
vociferă Feldmarschallul, înroşindu-se ca o creastă de cocoş. Auziţi!
ni se adresă cu indignare. Herr von Stupnagel a ordonat din proprie
iniţiativă, fără să consulte pe nimeni şi fără să-şi informeze şefii
ierarhici, arestarea Brigadeführerului Oberg şi a tuturor subalternilor
săi! Este un abuz de putere fără precedent.
Von Kluge îşi duse mâna la gât, ca şi când ar fi simţit că se sufocă.
— Blumentritt, telefonează imediat la Paris. Prin fir direct.
Anulează ordinul!
Începu să se plimbe agitat prin sală, în vreme ce Blumentritt ieşi
spre a-i executa porunca. Abia atunci mi-am dat seama cât de
înspăimântat era von Kluge. Gândul că i s-ar putea reproşa lipsa de
loialitate faţă de Hitler îl înnebunea.
Blumentritt intră grav.
— Prea târziu, rosti el. Colonelul von Linstow mi-a raportat că
operaţia este aproape încheiată. Brigadeführerul Oberg şi
colaboratorii săi au şi fost întemniţaţi.
— Cum? strigă furios von Kluge. I-au şi băgat în închisoare?
Nemaipomenit! Cum o să ne justificăm faţă de Führer, faţă de
Reichsführerul S.S. Himmler? Îţi dai seama ce ai făcut, Herr von
Stupnagel?
— Îmi dau perfect de bine seama! ripostă generalul.
— Să te descurci cum vei şti, zise von Kluge. Porţi singur
responsabilitatea acestui act. Eu mă spăl pe mâini.
Heinrich ripostă cu asprime:
— Nu mai putem da înapoi. Ceea ce s-a făcut e bun făcut!
Von Kluge clătină cu îndărătnicie din cap.
— Refuz să mă asociez acţiunii pe care ai întreprins-o.
Locotenent-colonelul Hafacker găsi cu cale să intervină iarăşi:
— Herr Feldmarschall, v-aţi dat cuvântul de onoare că veţi lupta
alături de noi.
— Mi l-am dat. Dar am pus o condiţie. Să moară porcul. Dar
porcul n-a murit.
— Gândiţi-vă bine, Herr Feldmarschall, reveni Hafacker la atac. În

— 589 —
mâinile dumneavoastră se află soarta a milioane de germani…
Von Kluge şovăi câteva clipe.
— Dacă Hitler ar fi murit…
Un ofiţer intră aferat.
— Herr Feldmarschall, sunteţi chemat la telefon de O.K.W. Acum
câteva clipe am primit şi ştirea că generalul Beck s-ar fi sinucis…
Von Kluge îşi plimbă mâna peste ochi, ca şi când ar fi încercat să
se reculeagă.
— Dă-mi legătura cu O.K.W.-ul la mine în cabinet. Se întoarse spre
Stupnagel şi spre mine. Vă rog să mă aşteptaţi. Revin.
Vorbi apoi ofiţerilor săi de stat-major:
— Blumentritt, meine Herren, să mergem!
Am rămas în sală numai cu Stupnagel şi cu ofiţerii săi. Discuţia cu
von Kluge îmi lăsase un gust amar. Nehotărârea, timorarea acestui
om mă uluiseră. Pe fruntea lui Stupnagel se săpaseră cute adânci.
Hafacker nu-şi mai găsea astâmpărul.
— Ce facem? am întrebat.
Stupnagel ridică din umeri.
— Am aruncat zarurile şi am pierdut. Laşitatea lui von Kluge a dat
totul peste cap.
— Există totuşi o ultimă soluţie, am spus.
— Care? întrebă Hafacker.
— Să-l arestăm!
— Prea târziu, zise Stupnagel. Ofiţerii lui nu se vor solidariza cu
noi, mai ales acum, după ce ştiu că în Germania putsch-ul a eşuat.
Orice efort e inutil… Ne scuzaţi, meine Herren! vorbi el ofiţerilor săi.
Mă trase deoparte. Bagă de seamă, Eugen. Îmi vorbi aproape în
şoaptă. Nimeni nu trebuie să ştie că ai participat la pregătirea acestui
complot. De altfel, nici nu ai fost de faţă când am declanşat operaţia
„Walkyria”. Nu trebuie să fii amestecat în represaliile care vor urma.
Nici tu şi nici Rommel. Ofiţerii mei ştiu foarte puţine lucruri despre
tine. Iar cei care-ţi cunoşteau opiniile sunt acum morţi. Şi Olbricht, şi
Beck, şi von Stauffenberg, şi Witzleben… Dacă vom plăti cu viaţa
acţiunea noastră, tu, cel puţin, să rămâi liber, ca să poţi organiza din
nou ceea ce nu am izbutit noi… Tu şi cu Rommel aveţi suficientă
tenacitate ca să luaţi totul de la început. Nu are rost să te compromiţi
solidarizându-te cu noi. Ar fi un gest gratuit, care nu ar servi cu
nimic cauza duşmanilor hitlerismului. Ne-am înţeles, nu-i aşa? Mi-a
întins mâna: Făgăduieşte-mi, Eugen, că ai să continui.
— Îţi făgăduiesc, Heinrich, am rostit cu solemnitate.

— 590 —
 — Nu uita pilda sfântului Petru, care s-a lepădat de Iisus… La
nevoie să faci la fel. Pentru a servi cauza libertăţii, orice expediente
sunt permise, recomandabile chiar…
— Nu! Aşa ceva n-am să fac, Heinrich.
— Făgăduieşte-mi că ai să faci tot ce va fi necesar pentru izbânda
cauzei libertăţii, chiar şi să o abjuri, de formă.
Apelul lui era imperios. Am cedat.
— Bine, Heinrich, îţi făgăduiesc.
— Să ne întoarcem la ofiţerii mei. Poate că am să fiu capabil să le
ridic şi lor moralul… Mă simt răspunzător, fiindcă i-am îndemnat să
mă urmeze… De ce întârzie von Kluge?
Intră un ofiţer. Se opri în faţa mea, izbind din călcâie.
— Herr General, sunteţi chemat la telefon de Herr General
Hannesse.
— Ce vrea?
— Doreşte să vă raporteze…
— Bine, dă-mi legătura.
— Puteţi vorbi la acest telefon, Herr General.
Bănuiam ce avea să urmeze. Hannesse, în calitatea lui de general
de Luftwaffe, se socotea obligat să-şi manifeste existenţa,
pronunţându-se pentru una din tabere. Îi cunoşteam convingerile
pronaziste. Nu mă îndoiam că era hotărât să se angajeze în luptă sub
flamura lui Hitler. Nu era însă atât de îndrăzneţ încât să se avânte în
acţiune, fără a avea acoperirea unui şef ierarhic. Această acoperire l-
ar fi servit în cazul că evenimentele ar fi luat o întorsătură contrară
intereselor lui Hitler şi ale acoliţilor săi.
Presupunerile mele s-au dovedit exacte.
În termeni seci, dar moderaţi, Hannesse şi-a mărturisit
ataşamentul său faţă de Hitler şi repulsia lui faţă de complotul urzit
de un grup de iresponsabili cu multe galoane pe umăr. Îmi cerea
autorizaţia să intre în acţiune, spre a înăbuşi rebeliunea din Paris.
M-a întrebat dacă am aflat de arestarea S.S.-iştilor, în frunte cu
Oberg.
— Da, am fost pus la curent, Hannesse. Se pare că ar fi o
neînţelegere. Feldmarschallul von Kluge vorbeşte în clipa de faţă la
telefon cu Feldmarschallul Keitel. Vor stabili probabil, de comun
acord, măsurile care urmează a se lua. Aşteaptă ordinele superioare,
care nu vor întârzia.
În clipa în care am închis aparatul, şi-a făcut şi von Kluge
intrarea. Era negru la faţă. S-a apropiat de Stupnagel.

— 591 —
 — Herr von Stupnagel, să te consideri eliberat din toate funcţiile
dumitale. Putem socoti această întrevedere încheiată.
Nu i-a întins mâna. Heinrich şi-a izbit călcâiele.
— Dumneavoastră vă rog să mai rămâneţi, Herr General, mi s-a
adresat von Kluge. Avem de pus la punct o serie de chestiuni care
comportă urgenţă. Situaţia pe front este foarte gravă…
Am întins mâna mea lui Heinrich, care mi-a strâns-o protocolar. S-
a îndreptat spre ieşire, urmat de ofiţerii săi.
— Herr von Stupnagel! l-a strigat din urmă von Kluge. Un moment.
Heinrich s-a oprit în dreptul uşii.
— Ce doriţi, Herr Feldmarschall?
Von Kluge a făcut câţiva paşi spre el.
— Te sfătuiesc să te îmbraci în haine civile şi… să dispari, a rostit
cu o vagă căldură în glas.
Cred că îl mustra conştiinţa.
— Vă salut, Herr Feldmarschall, s-a mărginit Heinrich să-i
răspundă.
A ieşit din sală. În noaptea aceea l-am văzut pentru ultima oară…

Am rămas până în zori la cartierul general al lui von Kluge.

Asistaţi de Blumentritt şi de ofiţerii din statul său major, am discutat
o serie de ipoteze în legătură cu desfăşurarea operaţiilor din
Normandia. Nici unuia din cei prezenţi nu-i era însă gândul la bătălia
din nord. Ne împărtăşeam opiniile cu un fel de automatism uşor de
înţeles. Stăteam în jurul mesei cu hărţi, dar în realitate nu făceam
decât să aşteptăm comunicatele care soseau cu regularitate.
Cu puţin înainte de ora 1, am ascultat la radio glasul hârâit al lui
Hitler, care clama cu indignare:
— Camarazi germani! Dacă vă vorbesc astăzi, o fac în primul rând
spre a vă dovedi că nu am fost rănit şi că sunt deplin sănătos, iar în
al doilea rând, spre a vă dezvălui o crimă fără seamăn în istoria
Germaniei. O clică restrânsă, alcătuită din ofiţeri ambiţioşi,
iresponsabili şi totodată lipsiţi de bun-simţ şi de inteligenţă, a pus la
cale un complot care urmărea să mă elimine nu numai pe mine, dar
şi întregul stat-maior al Wehrmachtului. Bomba plasată de colonelul
conte von Stauffenberg a explodat la doi metri în dreapta mea, rănind
serios pe câţiva dintre credincioşii şi preţioşii mei colaboratori. Unul
dintre aceştia a şi murit. În ceea ce mă priveşte, am scăpat neatins,
cu excepţia câtorva zgârieturi, contuziuni şi arsuri fără importanţă.
Socotesc acest miracol drept o confirmare a înaltei sarcini pe care mi-

— 592 —
a încredinţat-o Providenţa… Banda de criminali va fi nimicită fără
milă! Ordon tuturor autorităţilor militare să nu dea ascultare
ordinelor emise de această ceată de uzurpatori. Datoria tuturor
autorităţilor este să-i aresteze, iar dacă vor încerca să reziste, să-i
împuşte fără avertisment. A sosit timpul să ne răfuim cu aceşti
tâlhari aşa cum suntem obişnuiţi noi, naţional-socialiştii!”
Ascultam copleşiţi discursul furibund al Führerului. Ştiam ce va
urma. Von Kluge îşi muşca nervos buzele. Blumentritt stătea
încruntat şi îşi frământa din când în când nervos mâinile. Ceilalţi
ofiţeri îşi aruncau pe furiş priviri înspăimântate. Ce amploare vor lua
represaliile lui Hitler era întrebarea pe care şi-o puneau cu toţii.
Numeroşi ofiţeri cârtiseră împotriva Führerului şi a modului cum
conducea războiul. Şi cum delatorii nu lipseau, fiecare ofiţer se
gândea acum că la dosarul său existau piese care-i oglindeau
părerile, expunându-l unor sancţiuni a căror seriozitate trebuia să fie
pe măsura ameninţărilor împroşcate de Hitler la radio.
Amiralul Krancke şi generalul Hannesse n-au mai fost nevoiţi să
intervină, pentru că la Paris lucrurile s-au limpezit în aceeaşi noapte,
după cum am fost informaţi la telefon de generalul von Boineburg
însuşi. Din ordinul lui von Stupnagel, în jurul orei 1, Boineburg a
eliberat pe toţi S.S.-iştii arestaţi, iar pe Brigadeführerul S.S. Oberg l-a
poftit cu toate menajamentele la hotelul „Raphael”, unde
ambasadorul Abetz a jucat rolul de împăciuitor. Cu tact diplomatic, a
demonstrat celor prezenţi – printre care se afla şi Stupnagel – că orice
antagonisme trebuie să dispară, faţă de marea bătălie în care se află
angajată Germania. Spre câştigarea acestei bătălii supreme trebuie
canalizate toate energiile. Oberg şi Stupnagel au acceptat formula. De
ochii lumii, s-a lansat oficial zvonul că arestarea S.S.-iştilor nu fusese
decât un „exerciţiu de alarmă”. Pretextul nu putea înşela însă pe
nimeni. Lumea l-a acceptat totuşi pentru valoarea lui nominală. La
dedesubturi nu îndrăznea nimeni să se mai gândească.
Stupnagel şi Oberg au ciocnit câte o cupă de şampanie, sub
privirile fals binevoitoare ale lui Abetz. La auzul acestei veşti, von
Kluge a făcut haz de necaz.
— Extraordinar om şi acest Abetz! Nu se putea o soluţionare mai
elegantă. Mă bucură când încurcăturile se termină cu bine…
Nu ştiu dacă în inima sa era tot atât de liniştit pe cât voia să pară.
Poate că în naivitatea lui îşi închipuia că toate dificultăţile se vor
aplana, iar lucrurile vor reintra în normal. Aş paria însă că şi el, ca şi
mine, nu a putut să închidă ochii în cele câteva ore de odihnă pe care

— 593 —
ni le-am îngăduit după lunga conferinţă nocturnă.
Mi s-a oferit ospitalitate într-o încăpere a castelului. Ore de-a
rândul m-am frământat într-un pat cu baldachin, fără să mă pot
linişti. La 8 m-am îmbrăcat şi am coborât în cabinetul lui
Blumentritt. L-am găsit bărbierit proaspăt şi pus la punct, ca un
tânăr ofiţer care se pregăteşte să plece la bal. Numai ochii obosiţi,
roşii, îi trădau zbuciumul lăuntric. Blumentritt nu participase activ la
complot. Dar sufleteşte rămânea alături de complotişti.
— Ce noutăţi, Blumentritt? l-am întrebat, aşezându-mă pe un
scaun.
— Nu am aflat mare lucru, în afară de faptul că Himmler şi
Goebbels au reuşit să-şi impună definitiv autoritatea la Berlin. Se
pare că s-ar fi operat multe arestări. Numai zvonuri. Şi acestea
răspândite cu teamă… îmi permiteţi să vă ofer o cafea?
— Mulţumesc, Blumentritt. Sunt sătul de erzaţuri.
După o ultimă întrevedere cu von Kluge, care mi-a cerut să
sporesc sprijinul aerian în sectorul Şt.-Lo, am plecat la Paris, în
timpul discuţiilor, nu rostise nici un cuvânt despre evenimentele din
ajun.
La 10 şi jumătate am ajuns la palatul Luxembourg. Generalul
Hannesse mi-a prezentat – foarte agitat – raportul asupra ultimelor
evenimente. L-am ascultat cu răbdare, deşi le cunoşteam pe cele mai
multe încă de la Roche-Guyon. Ultima ştire m-a zguduit însă
profund. Colonelul Brücker din Comandamentul Militar al Franţei îi
comunicase că generalul von Stupnagel primise ordin să se prezinte
neîntârziat la Berlin.
— Asemenea acte de gravă insubordine nu pot rămâne
nepedepsite, mi-a declarat cu aprindere Hannesse.
I-am ordonat să convoace în aceeaşi după-amiază o conferinţă a
comandanţilor de mari unităţi, să discutăm posibilitatea intensificării
operaţiilor aeriene pe frontul din Normandia.
De la palatul Luxembourg am plecat la hotelul „Crillon”. Voiam să-
l văd pe Karl, să aflu cum îşi petrecuse noaptea şi cum se mai
simţea. Am avut satisfacţia să-l găsesc înfruptându-se cu poftă dintr-
un mic dejun frugal. Era bine dispus, deşi paloarea din obraji nu-i
dispăruse.
— Te-a mai văzut vreun doctor? l-am întrebat.
— Doi chirurgi, a replicat. Trimişi de Merian, care a şi venit de
câteva ori să mă vadă. S-a purtat foarte frumos cu mine.
— Am să-i mulţumesc. Ce-au spus doctorii?

— 594 —
 — Că am o constituţie de fier, deşi par plăpând ca o fetiţă.
Comparaţia cu fetiţa m-a cam şifonat.
Am râs.
— Lasă, Karl. Vei avea tot timpul să arăţi ca un moş. Tinereţea nu
durează la infinit. Ai să regreţi înfăţişarea aceasta. Ai să istoriseşti
nostalgic nepoţilor: „Eh, copii, dacă aţi şti cât de frumos am fost
cândva…”
În clipa aceea a intrat colonelul Merian. Părea neliniştit.
— Un mesaj pentru dumneavoastră, Herr General. Sunteţi chemat
de urgenţă la Rastenburg.
Nici nu am tresărit, deşi vestea era alarmantă. Îmi venise deci şi
mie rândul.
— Merian, cheamă te rog la telefon Comandamentul Militar al
Franţei. Vreau să vorbesc cu generalul Stupnagel.
A format numărul. Nici nu l-am auzit vorbind. Gândurile îmi
zburau aiurea. De ce mă chemaseră la Rastenburg şi nu la Berlin?
— Herr General von Stupnagel a plecat cu maşina acum câteva
minute, mi-a raportat Merian.
— Mulţumesc. Ordonă şoferului să se pregătească de drum. Într-o
jumătate de oră vreau să plec. Spune-i lui von Geist să vină până la
mine.
— Am înţeles, Herr General, a rostit grav Merian.
Am desluşit în glasul lui un accent trist. Îl îngrijora soarta care
părea să mi se hărăzească?
— Merg şi eu cu dumneata, Onkel Eugen, mi-a vorbit ferm Karl.
— Nici nu poate fi vorba, Karl. Ai nevoie de odihnă, să te
restabileşti. Am să-ţi dau un concediu de zece zile. Dacă va fi nevoie,
îl reînnoim.
Karl s-a apropiat de mine.
— Onkel Eugen, uneori sunt mai încăpăţânat decât un catâr. Dacă
refuzi să mă iei cu dumneata, am să plec singur la drum. Cu
destinaţia Rastenburg.
Gestul lui m-a înduioşat.
— În primul rând, n-ai să poţi pătrunde la Rastenburg, Karl. Acolo
nu se intră oricum. În al doilea rând, e bine să stai cât mai departe
de mine în cursul zilelor care vor urma.
— Ţi-e teamă, Onkel Eugen, să nu fiu implicat în complot!
L-am privit lung, apoi am rostit cu seriozitate.
— Într-o oarecare măsură.
— Ştiu destul de multe, Onkel Eugen, ca să nu mă aştept la

— 595 —
menajamente din partea lor. Dacă vor ajunge la dumneata, vor
ajunge şi la mine.
Ca să nu îl irit – mi-era atât de milă – m-am prefăcut că cedez.
— Bine. Accept să vii la Berlin, dar nu mai înainte de trei zile.
— De ce trei zile?
— Puţină odihnă, puţin vin negru, care să-ţi refacă sângele, puţină
distracţie… Apoi, remontat, porneşti la drum. În regulă?
— În regulă, a acceptat în cele din urmă.
Speram ca în trei zile să mi se lămurească situaţia. În bine, sau în
rău. Am stat de vorbă şi cu von Geist. I-am dat în primire arhiva
mea. Toate hârtiile personale le-am ars. Am avut o scurtă convorbire
şi cu nepotul meu Erich şi cu Merian. Ca şi lui von Geist, le-am
trasat instrucţiuni precise.
— Dacă voi fi implicat în ancheta care indiscutabil se va deschide,
şi veţi fi interogaţi, să declaraţi că nu aţi ştiut nimic despre existenţa
acestui complot. Dacă vi se va spune că am făcut mărturisiri
susceptibile să vă implice în proces, să ştiţi că acestea sunt manevre
utilizate adeseori de anchetatori şi că nu am făcut şi nu voi face
niciodată declaraţii compromiţătoare pentru voi. Voi şti să-mi asum
în exclusivitate răspunderea actelor mele.
Înainte de plecare, l-am rugat pe von Geist să-l pregătească şi pe
Karl pentru orice eventualitate. Mie îmi venea greu să-i vorbesc.
Ştiam cât este de loial şi mai ştiam că nu va accepta niciodată să se
apere.
La 11 am părăsit Parisul. În afară de şofer, nu mă însoţea decât
un Feldwebel bine înarmat. Refuzasem o escortă numeroasă. Chiar
dacă pe drum aş fi fost victima unui atentat, n-aş fi avut ce regreta.
Viaţa nu-mi mai rezerva decât mizerii. Am folosit ruta Epernay-
Châlons-sur-Marne-Verdun-Metz. Ştiam că trebuia să traversez
regiuni păduroase, bântuite de maquisarzi. Era însă preferabil acest
itinerar celui prin Nancy. Nu voiam să creez complicaţii suplimentare
Colettei în cazul că aş fi căzut din nou în mâinile cetei sale de
partizani.
De data aceasta am ordonat şoferului să circule cu viteză
moderată. Nu mă grăbeam să ajung la Rastenburg. Ştiam că la
capătul drumului nu mă aşteptau bucurii. Căutam să prelungesc
agonia? Poate.
Prin toate localităţile prin care am trecut, atât în Franţa, cât şi
Germania, n-am întâlnit decât chipuri sumbre şi buze ferecate.
Oamenii erau atât de înfricoşaţi, încât nu îndrăzneau nici să te

— 596 —
privească în ochi.
În trecere prin Berlin m-am oprit la Statul-Major al Aerului, cu
scopul mărturisit de a cere un sprijin sporit în piloţi şi aparate de
luptă pentru frontul din Normandia. În realitate, speram să mai aflu
noutăţi în legătură cu atentatul, cu represiunile iniţiate. Chiar dacă
nu participasem activ la declanşarea complotului, din motivele ştiute,
fusesem totuşi la Paris în acel timp, iar legăturile mele prieteneşti cu
unele dintre căpeteniile conspiraţiei nu constituiau o taină pentru
nimeni. Trebuia totodată să mă interesez dacă Göring continua să se
afle la Rastenburg sau dacă se înapoiase la Karinhall.
La Statul-Major al Aerului am întâlnit o mare animaţie. Ofiţerii se
agitau ca nişte furnici intrate în panică. Îngrijorarea întuneca toate
frunţile. Majoritatea condamnau cu violenţă complotul şi Armata de
uscat, în sânul căreia „se mai aflau încă duşmani ai regimului”.
Resentimentul lor era prada şi unei nenorociri care m-a impresionat
şi pe mine. Generalul Korten, şeful Statului-Major al Aerului, care se
aflase în sala hărţilor în momentul exploziei, fusese grav rănit.
Adjunctul său mi-a declarat că, potrivit ultimelor informaţii sosite de
la spitalul unde fusese internat rănitul, starea acestuia era disperată.
L-am întrebat dacă au mai fost şi alte victime. Mi-a răspuns evaziv.
— Zvonurile circulă, Herr General. Eu nu mă ghidez după zvonuri.
Am înţeles. Se închisese în el. Mă bănuia, sau pur şi simplu se
temea să vorbească? A doua variantă, cred, era cea mai plauzibilă.
Mi-am continuat drumul spre Rastenburg cu trenul. La O.K.W. am
fost supus unui sever şi vexant examen corporal. Tratamentul era de
altfel aplicat tuturor celor care intrau sau ieşeau. S.S.-iştii căutau cu
turbare arme.
Îndată după instalarea mea am fost chemat de Göring în pavilionul
său. Feldmarschallul m-a primit plimbându-se nervos prin încăperea
care-i servea drept cabinet.
— Urâtă afacere, principe! mi-a declarat după ce mi-a strâns
mâna. Cu energie şi căldură, ca de obicei.
Semn bun. Rolul meu în complot nu fusese încă dibuit.
— Este o adevărată minune că Führerul a scăpat cu viaţă. Dar
pronia a voit acest lucru, spre binele poporului german.
Am surprins în glasul lui un accent ciudat. Vorbele nu erau rostite
cu sinceritate. Jucau rolul unui paravan menit să-i ascundă
adevăratele gânduri. Göring nu era bucuros de salvarea miraculoasă
a lui Hitler. Dacă Hitler ar fi murit în ajun, el, Göring, ar fi fost la ora
aceasta stăpânul Germaniei.

— 597 —
 — Vinovaţii trebuie să fie aspru sancţionaţi, rosti sentenţios. Toţi
generalii care au năzuit să-l suprime pe Führer şi să împingă
Germania într-un război civil merită spânzurătoarea! Au murit din
cauza lor sau sunt pe moarte câţiva dintre cei mai credincioşi
colaboratori ai Führerului. Îi cunoaşteţi şi dumneavoastră, principe.
Generalul Korten, colonelul Brandt, stenograful Berger, generalul
Schmundt… şi Bodenschatz a fost rănit grav.
Îmi părea rău de Korten, de Schmundt, de Bodenschatz.
Colaborasem cu ei şi îi apreciam într-o oarecare măsură.
— Şi acum să discutăm despre altă chestiune, zise Göring,
punând astfel capăt introducerii. Himmler este pe punctul de a
deveni un personaj foarte important. Foarte, foarte important. În
anumite cercuri – nu pot rosti nume, dar dumneavoastră cred că ştiţi
despre cine este vorba – se vorbeşte că Reichsführerul S.S. n-ar fi
străin de tot ceea ce s-a întâmplat. Chiar dacă nu a făcut parte din
complot, a ştiut însă de existenţa lui. Era imposibil să nu ştie, dacă
ţinem seama de reţeaua de spioni pe care-i are în slujbă. Cred că
sunteţi de acord cu mine, nu-i aşa? Ei bine, nu va ezita să lovească
în stânga şi în dreapta. Am asistat la ultima lui întrevedere cu
Führerul. A făgăduit că va face să cadă multe capete. Acest zel era
firesc să placă. Göring s-a rezemat de birou şi şi-a încrucişat braţele
la piept: Poziţia mea a rămas neschimbată. Continui să mă menţin în
rezervă. Nu vreau să mă uzez. Germania şi Wehrmachtul au încă
nevoie de braţul meu…
Se uită cu dezgust în jur. Îl indispuneau cămăruţa în care i se
instalase cabinetul, pădurea care se vedea prin fereastra deschisă.
— Nu-mi place atmosfera de aici. Mă înăbuşă. Parcă aş fi într-o
colivie…
Se încovoiase de spinare. S-ar fi zis că o mare greutate îi apăsa
umerii. Păstră câteva clipe tăcerea. Privea undeva în gol. Căzuse
parcă în transă. Auzisem că se droghează. Comportarea lui confirma
bănuielile. Îşi scutură capul, desprinzându-se din reţeaua de
păianjen a fantasmagoriilor sale.
— Ieri a fost şi Mussolini pe aici. Era consternat. Führerul l-a dus
să vadă locul atentatului. Mussolini se uita perplex la urmele
exploziei. Se gândea probabil că îl aşteptau şi pe el astfel de încercări.
Göring a râs, apoi a rostit maliţios:
— Îşi face însă iluzii. Nimeni n-are să atenteze la viaţa lui, fiindcă
nu mai e decât o fantoşă în mâinile noastre. O biată fantoşă, pe care
o trage de sfori Rahn, ambasadorul nostru la Roma… Rectific,

— 598 —
ambasador în Italia decapitată, în Italia fără capitală. Führerul l-a
condus pe Duce până la tren. Înainte de a-şi lua rămas bun, i-a
declarat cu afecţiune: „Ştiu că pot să mă bizui pe dumneavoastră şi
vă rog să mă credeţi când vă spun că vă consider cel mai bun prieten.
Poate singurul pe care-l am pe lume”.
Göring era rănit în amorul său propriu. Ultima frază a lui Hitler nu
era o simplă formulă protocolară, ci reflecta o convingere intimă.
Stăpânul Germaniei nu mai avea încredere în nimeni. Nici în foştii lui
camarazi de luptă, din „epoca eroică” a partidului.
L-am lăsat pe Göring cu reflecţiile, cu amărăciunile şi cu
fantasmele lui şi am plecat spre sala de conferinţe.
— Ce spuneţi, Herr General, de nemernicii care au atentat la viaţa
iubitului nostru Führer? m-a întrebat Keitel, manifestând o indignare
spectaculoasă.
De sinceritatea mâniei lui nu mă îndoiam. Căderea sa imediată şi
definitivă ar fi fost o concluzie logică a exterminării lui Hitler. Toţi îl
urau pe militarul acesta îngâmfat, prost şi servil. Ceilalţi ofiţeri
prezenţi îşi aruncau priviri piezişe. Se suspectau unii pe alţii.
Sosirea Führerului a fost salutată cu un cor de „Heil Hitler!” rostit
pe diverse voci cu aceeaşi însufleţire de comandă. Führerul n-a
schiţat nici un gest. S-a apropiat de masă, a aruncat o privire asupra
hărţilor, apoi a rostit pentru toată lumea:
— Germania se zbate în cel mai cumplit război de apărare pe care
l-a cunoscut vreodată omenirea, iar dumnealor săvârşesc atentate!
De data asta n-o să ne pierdem vremea cu proceduri complicate. O să
ne dispensăm de tribunalele militare. Îi vom târî pe toţi în faţa Curţii
de Justiţie Populară. N-o să ne pierdem vremea ascultându-le
balivernele. Curtea va acţiona cu viteza fulgerului. Iar sentinţa va fi
executată la două ore după pronunţare. Prin spânzurătoare! Fără
milă…
Hitler era atât de furios, încât cred că nu a înţeles nimic din darea
de seamă asupra operaţiilor militare, prezentată de Jodl. Îşi încleşta
şi îşi descleşta pumnii, îşi încorda muşchii fălcilor şi din timp în timp
înghiţea câte două sau trei pastile viu colorate, preparate de doctorul
Morell, şi aliniate pe masă, în faţa sa.
Aproape de sfârşitul expunerii lui Jodl şi-a făcut apariţia Göring.
Stătea deoparte, temându-se parcă să nu intre în raza vizuală a lui
Hitler. După Jodl a vorbit Keitel despre necesitatea stabilizării
Frontului de Est, apoi mi s-a dat cuvântul. Trebuia să fac o expunere
asupra operaţiilor aeriene din Normandia. Nu am avut multe de spus,

— 599 —
fiindcă aportul aviaţiei noastre era neglijabil. Hitler dădea impresia că
mă ascultă, dar gândurile îi zburau aiurea. Mi-am dat seama de acest
lucru, fiindcă la un moment m-a întrerupt, strigând furios:
— Ticăloşii!… Nemernicii!… Demenţii!… Am să le scot eu din cap
visele de mărire! Năpârcile!… Le-am dat grade, decoraţii, solde grase,
dotaţii princiare… Şi care le-a fost mulţumirea?… Viperele!… Nici
unul n-are să-mi scape. Nimic nu-i va mai feri de mânia mea!…
Meine Herren, continuăm mâine conferinţa. Destul pe ziua de azi!…
A ieşit urmat de S.S.-işti, care-l escortau în permanenţă. Ofiţerii
rămaşi în sala de conferinţe au schimbat priviri timide. Explozia de
furie a Führerului îi siderase. În aceeaşi seară, în vreme ce mă aflam
în camera mea din pavilion, am primit o convocare din partea
Comisiei speciale S.S. care ancheta evenimentele de la 20 iulie. Keitel
îmi vorbise în treacăt despre acest organism creat ad-hoc. Mai multe
nu ştiam. Nu aveam pe cine să întreb şi nici nu cred că aş fi găsit pe
cineva dispus să-mi facă destăinuiri. Când m-am prezentat lui Keitel
şi i-am cerut permisiunea de a pleca la Berlin, spre a mă înfăţişa în
faţa comisiei, m-a privit ciudat. Cred că în clipa aceea m-a şi văzut cu
laţul de gât.
— Mâine trebuia să vă continuaţi expunerea în faţa Führerului.
Dar dacă sunteţi invitat în faţa comisiei… desigur, am să vă justific
absenţa… Lumânarea comisiei este datoria fiecărui bun german, Herr
General.
La despărţire a evitat să-mi întindă mâna. Pentru el eram ciumat.
M-am înapoiat în camera mea, mi-am făcut bagajele şi în aceeaşi
noapte am plecat la Berlin. Am ajuns în capitală dimineaţa la 8. M-
am instalat la hotel, m-am odihnit o oră, apoi am plecat la sediul
Gestapoului, unde aveau să se desfăşoare lucrările comisiei. Nu s-ar
putea spune că nu am încercat o strângere de inimă în clipa în care
Mercedesul meu a oprit în faţa clădirii care adăpostea birourile
centrale ale celei mai odioase instituţii din Germania. Dar nu îmi era
frică. Mă pregătisem sufleteşte pentru cele mai întunecate
perspective, înainte de a urca treptele de la intrare, am bombat
pieptul, am aruncat o privire plină de sfidare asupra clădirii, apoi m-
am avântat în necunoscut. Ofiţerul de serviciu, căruia i-am înmânat
convocarea, m-a privit ciudat. Era foarte tânăr. Nu-şi însuşise încă
acea comportare rece, neutră, dar atât de fioroasă, a gestapoviştilor
experimentaţi. Un gradat S.S. m-a condus prin mai multe coridoare
până în faţa unei uşi înalte, pe care mi-a deschis-o. Am intrat într-o
încăpere în care se aflau trei inşi în uniformă S.S. Un

— 600 —
Obersturmbannführer, un Sturmbannführer şi un gradat care bătea la
o maşină de scris. La apariţia mea au luat poziţia de drepţi. Cei doi
ofiţeri s-au prezentat. Nu le-am reţinut numele. Poate că eram prea
agitat. M-a surprins, ce-i drept, primirea pe care mi-au făcut-o. Mă
aşteptasem să fiu tratat ca un simplu prevenit. M-au poftit să iau loc
pe un scaun, s-au instalat la două birouri, apoi a început
interogatoriul. Nu pot să-i spun altfel, deşi Obersturmbannführerul a
avut grijă să mă prevină că am fost chemat numai spre a lumina
comisia asupra câtorva conspiratori, pe care i-aş fi cunoscut
personal.
— Vrem să ştim, a continuat, dacă în cadrul relaţiilor
dumneavoastră de serviciu sau de prietenie cu aceşti oameni i-aţi
auzit sau i-aţi văzut manifestându-şi vreodată prin cuvinte sau prin
gesturi ostilitatea faţă de Führer şi faţă de orânduirea naţional-
socialistă. Vă rugăm să reţineţi că nu vi se poate imputa faptul că aţi
fost prieten cu individul Heinrich von Stupnagel. Nu aveaţi desigur de
unde să ştiţi că sub uniforma lui acoperită cu decoraţii se ascunde
sufletul unui trădător.
Întrebările erau insidioase şi de răspunsurile pe care aveam să le
dau depindea soarta mea. Jucam în acel moment o carte mare. Cert
este că anchetatorii nu ştiau mare lucru despre mine, căci mi se
adresau cu tot respectul, în vreme ce se refereau la Heinrich folosind
termenul de „individ”.
— Înainte de a ne răspunde, a glăsuit Obersturmbannführerul, ţin
să vă informez că Stupnagel a încercat să se sinucidă, dar nu a reuşit
decât să se rănească. Frica de răspundere, de consecinţele inevitabile
ale actului său l-au determinat să ajungă la această extremitate… Vă
ascultăm, Herr General.
Dacă aveam să le spun că Stupnagel nu criticase niciodată regimul
sau pe Hitler, S.S.-iştii ar fi tras imediat concluzia că încerc să-mi
acopăr prietenul şi în acelaşi timp să mă eschivez. Era imposibil să
nu fie informaţi că avusesem adeseori o atitudine critică faţă de
conducerea războiului.
— Herr Obersturmbannführer, i-am răspuns fără să mă grăbesc,
admit că am discutat adeseori cu generalul Heinrich von Stupnagel…
— Nu este cazul să-i mai acordaţi titulatura de general…
— Mă iertaţi, dar până la ora actuală nu ştiu să existe ordin,
hotărâre judecătorească sau dispoziţie supremă, care să-i fi ridicat
gradul. Dacă dumneavoastră sunteţi încunoştinţaţi, aceasta este altă
chestiune…

— 601 —
 Obersturmbannführerul a tuşit spre a-şi drege glasul. Replica mea
l-a stingherit. Şi-a mângâiat cu palma începutul de chelie, apoi şi-a
împreunat mâinile pe masa de lucru.
— Se vor lua măsuri în acest sens, Herr General. Pot să vă asigur.
Trădătorii nu sunt demni să poarte grade şi uniformă militară…
Continuaţi, vă rog, ideea pe care aţi început să o formulaţi.
— Cum v-am spus, am discutat în câteva rânduri chestiuni de
război. Ultimele eşecuri militare de pe Fronturile de Est şi de Vest nu
ne-au lăsat indiferenţi. Aşteptam rezultate spectaculoase de pe urma
utilizării armelor noastre secrete, dar pentru moment deplângeam
lanţul de insuccese militare înregistrate.
— Aceste insuccese au fost atribuite conducerii supreme a
armatei?
Întrebarea voia să fie abilă.
— Führerul dispune de un vast stat-major, Herr
Obersturmbannführer. Nu există o responsabilitate unică…
— Înţeleg, a replicat anchetatorul. Observaţiile critice erau de
ordin general.
— Evident
Sturmbannführerul a găsit cu cale să intervină. Era blond, suplu şi
avea nişte ochi reci şi ficşi ca de peşte.
— Stupnagel nu v-a făcut niciodată aluzii la necesitatea vreunei
schimbări în cadrul înaltului comandament al armatei?
— Nu-mi amintesc să fi specificat nume, Herr Sturmbannführer.
S-a uitat lung la creionul cu care se juca.
— Armatele, grupurile de armate sunt conduse de generali, nu-i
aşa? Nu aţi rostit niciodată numele acestor generali?
— Nu trebuie să uitaţi, Herr Sturmbannführer că în calitatea mea
de general inspector al Luftwaffe am menirea să discut operaţiunile
de război, să inspectez unităţile de pe front şi din ţară, să critic sau
să aprob ordinele emise de diverşi comandanţi de mari unităţi…
Generalul von Stupnagel are, sau avea, largi atribuţiuni în cadrul
funcţiunilor sale de comandant militar al Franţei. În această calitate
puteam discuta orice chestiuni legate de operaţiunile de război…
— Mă tem că m-aţi înţeles greşit, Herr General, m-a întrerupt suav
Sturmbannführerul. Prima mea întrebare a fost precisă şi se referea la
înaltul Comandament al Armatei.
— În ceea ce mă priveşte, am ripostat cu duritate, am adus
adeseori critici aspre generalului Jodl şi chiar Feldmarschallului
Keitel. Este incontestabil că anumite hotărâri militare luate de

— 602 —
O.K.W.…
— Cu alte cuvinte, de Führer…
— Şi de Führer, dacă vreţi, nu au dat rezultatele scontate, deoarece
aveau la bază premize greşite…
Obersturmbannführerul a zâmbit în mustaţă.
— Herr General este foarte explicit. Responsabilitatea eşecurilor
revine, în esenţă, conducătorilor de armate, fie ei generali sau
Feldmarschalli. Führerul nu poate să greşească, nu-i aşa, Herr
General?
— În această privinţă v-am spus ce aveam de spus.
Interogatoriul a continuat în acest ritm aproape trei ore.
A fost un fel de meci între două pisici şi un şoarece, care nu voia
să se lase prins. M-au chestionat asupra lui Stauffenberg, a lui
Olbricht, a lui Beck, a lui Feligiebel. O luptă strânsă, înverşunată, la
sfârşitul căreia am ieşit extenuat. Sturmbannführerul era exasperat
fiindcă nu reuşise să mă încolţească, în ciuda întrebărilor sale
meşteşugite. Obersturmbannführerul îmi părea mai puţin ostil. Poate
că era doar un procedeu îndemânatec, spre a-mi câştiga încrederea.
Le cunoşteam artificiile.
— Vom continua mâine de dimineaţă această instructivă
convorbire, mi-a vorbit Obersturmbannführerul cu exagerată
amabilitate.
Am străbătut, la plecare, aceleaşi coridoare sumbre şi reci. Ofiţerul
de serviciu m-a lăsat să ies, cu vădit regret. Îi plăceau victimele. Cât
mai numeroase. Şi încerca o adevărată voluptate când aceste victime
erau de înalt rang. I-am desluşit reflecţiile numai după modul în care
se uita la decoraţiile şi la epoleţii mei.
Am făcut o plimbare cu maşina în afara Berlinului. Nu voiam să
mai văd oameni. Tot felul de gânduri mi se învălmăşeau într-un
adevărat caleidoscop. Abia într-un târziu m-am înapoiat la hotel. Nu-
mi era foame. Când sunt foarte enervat am senzaţia că mi se înnoadă
stomacul. Tânărul de la recepţie, îndată ce m-a văzut, m-a anunţat
că de repetate ori am fost chemat la telefon de Paris. Cine putea fi?
Von Geist, von Kluge, Karl, Erich?
— Acum o oră a sosit din Franţa şi aghiotantul dumneavoastră,
Herr General. Va aşteaptă sus, în apartament.
— Mulţumesc. Dacă mă cheamă iarăşi Parisul, îmi dai imediat
legătura.
Eram furios şi în acelaşi timp mişcat de gestul lui Karl. Împotriva
opreliştilor mele, venise la Berlin. Intrase în gura lupului. Dacă aş fi

— 603 —
simţit că lucrurile ar fi luat o întorsătură proastă, intenţionam să-i
dau de veste, pe căi ocolite, să se facă nevăzut. L-am găsit în salonul
apartamentului meu, ascultând la un aparat de radio uvertura din
Maeştrii cântăreţi din Nürnberg, cântată atât de tare, încât vibrau
ferestrele. Avea braţul imobilizat într-o eşarfă. I-am făcut semn să
micşoreze intensitatea sunetului. Mi-a răspuns tot prin semne că
zidurile au urechi. I-am apreciat prudenţa. Şi-a apropiat faţa de a
mea.
— Opresc muzica după ce voi termina tot ce am să-ţi spun, Onkel
Eugen. Aseară a fost arestat la Paris Erich.
— Graffenstein?
— Da. Nepotul dumitale. L-au ridicat de lângă mine. Venise în
camera mea să se intereseze cum o duc cu braţul. L-au luat pe sus.
N-a apucat decât să-şi prindă buzele între degete, făcându-mi astfel
un discret, dar elocvent semn că gura îi va fi pecetluită, orice s-ar
întâmpla. La Paris au mai fost arestaţi şi câţiva ofiţeri din statul-
major al lui von Stupnagel. Am venit dinadins ca să te informez.
I-am pus mâna pe umărul teafăr.
— Mulţumesc. Karl. Acum poţi să pui radioul mai încet.
A micşorat volumul emisiunii, lăsând simfonia să se audă doar ca
un murmur.
— Nu trebuia să pleci de la Paris în halul acesta, l-am mustrat.
Doctorii ţi-au prescris odihnă.
— Am preferat să fiu lângă dumneata, Onkel Eugen. Erai prea
singur… A zâmbit. L-am adus şi pe Helmuth.
Iniţiativa aceasta nu mi-a displăcut. Aveam nevoie de o ordonanţă.
Atâta vreme cât Helmuth îmi va păzi lucrurile, nimeni nu-mi va
cotrobăi prin bagaje fără ştirea mea. Doar dacă vor veni cu mandat
de percheziţie… Nu aveam nici o piesă compromiţătoare asupra mea.
Dar agenţii Gestapoului ar fi fost capabili să-mi strecoare prin lucruri
vreun document care m-ar fi putut incrimina.
— Îţi mulţumesc din nou, Karl. Eşti un băiat bun.
M-a privit cu dragoste filială.
— Cuvintele dumitale mă bucură, Onkel Eugen, mai mult decât
toate laudele care mi s-au adus vreodată.
Am luat prânzul împreună. Meniul era alcătuit dintr-o ciorbă
incoloră, o bucată de pâine neagră, cleioasă, şi un erzaţ de cafea
îndulcită cu zaharină. Vinul a fost în schimb excelent.
— Ce bine ar fi dacă omul s-ar putea hrăni numai cu vin! a grăit
Karl.

— 604 —
 Helmuth ne-a servit ţigări americane, aduse tot de Karl.
— Pradă de război, a zâmbit acesta.
A zbârnâit telefonul.
— Parisul! a exclamat Karl, după ce a dus receptorul la ureche.
Mi l-a înmânat. Am auzit glasul înfundat, ca din butoi, al lui von
Geist. Nici telefoanele nu mai funcţionau cum trebuie.
— Vă dau o veste neplăcută, Herr General. În cursul dimineţii,
după plecarea dumneavoastră, mi s-a adus la cunoştinţă că Rudi a
fost rănit pe frontul din Italia.
— Grav? am întrebat cu emoţie.
— Specialiştii sunt însă optimişti. Îi vor face o trepanaţie. A avut
ghinion. Abia sosise la unitatea sa.
— Îmi pare foarte rău, von Geist.
— Eu ce fac, Herr General? Rămân la Paris? Vin după
dumneavoastră la Berlin?
— Aşteaptă ordinele mele. Deocamdată nu ştiu nici eu cum vor
evolua lucrurile.
Abia am terminat convorbirea cu von Geist că telefonul a zbârnâit
iarăşi.
— Halo! Herr General von Altenburg? am auzit un glas afectat la
celălalt capăt al firului.
— Eu. Cine întreabă?
— Am onoarea să vă salut, Herr General. Vă vorbeşte
Obergruppenführerul Heinrich Müller.
Şeful Gestapoului îmi făcea primejdioasa cinste de a mă chema
personal la telefon.
— Aş dori să stăm puţin de vorbă în cursul acestei după-amiezi. V-
ar deranja să-mi faceţi o vizită în jurul orei cinci?
— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, Herr Obergruppenführer.
Unde vă găsesc?
— La sediul Gestapoului. V-aş fi poftit la mine acasă. Din
nefericire, am atâta de lucru, încât în mod practic mi-am mutat
domiciliul la Gestapo. Nu mai îmi văd familia cu zilele. Contez deci pe
dumneavoastră la ora cinci.
Am închis telefonul, apoi m-am uitat la ceas.
— Patru fără douăzeci, am rostit. Karl, hai să facem o scurtă
plimbare cu maşina. Ajută la digestie. Până la cinci sunt liber.
Abia după ce ne-am instalat în Mercedes şi am ridicat geamul care
ne despărţea de şofer i-am vorbit fără înconjur:
— Laţul se strânge, Karl. Mă tem că la ora aceasta situaţia mea e

— 605 —
serios compromisă. Mă întreb de ce nu m-au arestat până acum?
Poate că le sunt mai de folos în libertate. În orice caz, cel mai înţelept
lucru pe care-l ai de făcut, Karl, este fie să pleci la părinţii tăi la
Bochum, fie să te topeşti undeva prin munţii Tirolului. Dacă poţi,
este preferabil să treci în Elveţia. Războiul nu va mai dura mult. Iar
riscul de a fi dat dezertor nu va mai prezenta în curând nici o
importanţă. Cel de-al treilea Reich se va prăbuşi foarte curând.
Proscrişii de azi vor fi învingătorii de mâine. Dacă, bineînţeles, vor
reuşi să supravieţuiască zvârcolirilor sfârşitului. Agonia Germaniei
naziste va fi grea, Karl. Am să încerc să obţin de la amiralul Canaris
un paşaport fals pentru tine.
— Inutil, Onkel Eugen. Ţi-am mai spus, rămân alături de
dumneata.
— Eşti inconştient sau nebun, Karl?
— Poate că sunt fanatic, Onkel Eugen. Nu mă crezi capabil? Pune-
mă la încercare!
Am ridicat din umeri. Nepăsarea tinereţii e dezarmantă. Am
scrutat chipul lui Karl. Am citit în ochii lui o hotărâre atât de fermă,
încât am rămas uimit. Eram curios să ştiu cât de adânci erau
convingerile lui.
— În definitiv, ce ai tu de împărţit cu regimul acesta? Părinţii tăi
sunt onoraţi de Hitler şi de întreg regimul nazist. Iar într-o zi, nu prea
îndepărtată, vei fi stăpânul unui uriaş complex industrial producător
de armament şi de maşini grele. Te aşteaptă o existenţă de sibarit şi
de plutocrat. De ce să rişti totul?
Mi-a zâmbit. Un zâmbet luminos, aproape vesel, foarte puţin
potrivit cu vorbele care aveau să urmeze:
— Fac parte dintr-o generaţie de tineri care au început să
aprecieze libertatea, care refuză jugul aurit acceptat cu seninătate, cu
dăruire chiar, de nişte înaintaşi idiotizaţi de propaganda nazistă.
Dacă pui într-o tipsie a cântarului toate avantajele enumerate de
dumneata şi în cealaltă tipsie libertatea singură şi goală, aleg fără
ezitare libertatea. Dispreţuiesc livreaua galonată a slugilor de lux şi
sunt gata să o schimb oricând cu sărăcia unui om stăpân pe viaţa, pe
voinţa şi pe năzuinţele lui.
Am înţeles. Am înţeles foarte bine. Karl n-avea suflet de valet.
Primejdia nu numai că nu îl înspăimânta, ci îi crea o stare de
exaltare insuflându-i puteri noi, voinţa de a se orienta în lupte, de a
învinge. Înfăţişarea lui plină de eleganţă nu-ţi sugera o forţă lăuntrică
atât de dârză, de îndărătnică.

— 606 —
 I-am surâs.
— Pot să mor liniştit, Karl. Ştiu că va avea cine să continue
lupta… cu sorţi sporiţi de izbândă. Trebuie să fii însă prudent. Să nu
le cazi în gheare.
— Voi avea toată grija, Onkel Eugen.
Ajunsesem în Grunewald, pe marginea lui Havel See. Nu eram
departe de locul în care mă întâlnisem ultima oară cu Canaris.
— Să ne întoarcem în oraş, Karl. Nu vreau să întârzii la rendez-
vous-ul cu Obergruppenführerul Müller.
În trecere prin Zehlendorf, am oprit în dreptul unui telefon public.
Am intrat în cabină şi, după ce am închis uşa, am format numărul
lui Canaris. Aveam să mă folosesc de limbajul convenţional, hotărât
dinainte.
— Alo! Herr Canaris, vă rog.
La celălalt capăt al firului mi-a răspuns un glas aspru,
necunoscut.
— Pentru moment lipseşte. Cine întreabă?
Tonul nu permitea confuzie. Am lăsat telefonul în furcă şi m-am
înapoiat în maşină.
— Dă-i drumul! am ordonat şoferului prin interfon.
M-am întors spre Karl:
— Am încercat să vorbesc cu amiralul Canaris. Mi-a răspuns un
glas tipic de gestapovist. Bietul Canaris! înseamnă că l-au arestat şi
pe el.
Mă întrebam adeseori ce rol jucase Canaris în cadrul ultimelor
evenimente. Îi servise pe complotişti. Era însă cu desăvârşire sincer?
Nu o făcea spre a-şi pregăti o ieşire onorabilă din scenă în
eventualitatea – tot mai probabilă – a prăbuşirii celui de-al treilea
Reich?
Cred că la ora aceasta Gestapoul făcea felurite investigaţii să afle
de la ce post telefonic fusese chemat amiralul Canaris. Trăiam un
coşmar oribil. Voi mai apuca vreodată zile senine? Mă îndoiam.
La 5 fără cinci am ajuns în faţa sediului Gestapoului. La 5 precis
am intrat în cabinetul de lucru al lui Müller. Obergruppenführerul
S.S. s-a ridicat de la birou şi mi-a ieşit în întâmpinare cu mâna
întinsă.
— Punctualitate britanică! a rostit. Mă onorează. Vă rog, luaţi loc.
Mi-a oferit cu un gest un fotoliu plasat în faţa biroului său. Un
zâmbet larg îi plutea pe buze. Cordialitatea personificată. Ochii îi
erau însă răi şi plini de viclenie. Aveam senzaţia că mă aflu în faţa

— 607 —
unei reptile. Cunoşteam reputaţia lui Müller din descrierea pe care
mi-o făcuse odată Canaris. Ştiam că şeful Gestapoului era un
adversar feroce al lui Himmler şi al favoritului acestuia, Walter
Schellenberg, şeful S.D.-ului. Mai ştiam că era omul lui Bormann.
Acel Bormann care mă ura fiindcă nu i-l dădusem pe mână pe
Himmler, destăinuindu-i tot ce discutasem cu acesta la Paris.
— Îmi permiteţi să vă ofer un coniac? m-a îmbiat, plin de voie
bună.
— Vă mulţumesc. Am luat masa târziu şi am încheiat-o cu două
pahare de coniac. Vreau să am capul limpede.
Müller a descris un gest larg.
— Trebuie să ştiţi că vă aflaţi în faţa unui prieten. Lumea şi-a
făcut o idee greşită despre Gestapo. Îşi închipuie că instituţia aceasta
reprezintă o sperietoare. Gestapoul are şi misiunea de a-i ajuta pe cei
buni, de a-i feri de neplăceri, de primejdii… îmi permiteţi să-mi torn
un pahar de coniac?
— Vă rog.
Încerca să-mi adoarmă vigilenţa.
— Poate că veţi accepta până la urmă şi dumneavoastră un
păhărel. În sfârşit, să revin la subiectul acestei întrevederi. Sunteţi
desigur curios să ştiţi de ce v-am invitat, nu-i aşa?
— Perspicacitatea nu vă lipseşte, i-am zâmbit. Este adevărat. Sunt
foarte curios.
— Eram sigur, a rostit după ce şi-a golit paharul. Pentru că vă
preţuiesc, Herr General, am să vă vorbesc deschis. Ca între doi
prieteni.
— Mă onoraţi, i-am spus.
A clipit, plin de voie bună.
— Onoarea este a mea. Dar să continui. Sunt oameni – răuvoitori,
desigur – care pretind că aţi fi unul dintre corifeii complotului eşuat
la 20 iulie.
L-am privit calm. Fără să rostesc un cuvânt. A continuat:
— Ei bine, am refuzat să dau crezare acestor aserţiuni. Am
indiciile mele precise care mă îndreptăţesc să trag concluzii contrare.
Nu numai că nu sunteţi ostil marelui nostru Führer şi partidului, dar
v-aţi manifestat hotărât refuzul de a colabora cu un înalt personaj,
care a încercat să vă propună o alianţă puţin ortodoxă…
M-am încruntat uşor, spre a-i da impresia că încerc să-mi
răscolesc amintirile.
— Nu ştiu la ce situaţie vă referiţi!

— 608 —
 — Câtă eleganţă sufletească! a exclamat Müller. Generozitatea
dumneavoastră vă onorează.
A făcut o pauză. Şi-a strâns nodul de la cravată şi şi-a îndreptat
tunica.
— Uneori, Herr General, excesul de sentimente frumoase strică.
Müller nu-şi dezminţea reputaţia. Animozitatea lui împotriva lui
Himmler nu scăzuse. Jocul lui de acum se încadra în aceeaşi luptă
surdă împotriva şefului său suprem. Lucra singur? Se făcuse din nou
unealta lui Bormann, ca şi în cazul doctorului Langbehn?
— Viaţa dumneavoastră este foarte preţioasă pentru noi, Herr
General. Vom lua măsuri speciale de securitate. Aveţi mari duşmani.
Mari şi puternici. Cred că bănuiţi şi dumneavoastră. Nu-mi este cu
putinţă să vă spun mai mult. Într-o zi însă sper să pot vorbi. În ziua
aceea îmi veţi mulţumi, Herr General.
Îmi oferi o havană.
— Fumaţi? Nu? îmi pare rău. Şi-o aprinse.
— Vom întări statul-major al inspectoratului dumneavoastră
general cu un ofiţer superior S.S.
Am înţeles. Îmi anexau un spion care avea să mă supravegheze în
permanenţă.
— Oficial, va avea misiunea să facă legătura cu Waffen S.S. şi cu
Comandamentul Armatei de rezervă, care – cred că sunteţi informat –
a fost recent încredinţat Reichsführerului S.S. Heinrich Himmler.
Când rosti acest nume, zâmbetul lui Müller se transformă într-un
rictus. Himmler cunoştea desigur sentimentele pe care i le nutrea
subalternul său. Cum de nu izbutea să-l înlăture? Ajunsese
Bormann atât de puternic încât reuşea să menţină în fruntea
Gestapoului un personaj care-şi manifesta aproape făţiş ostilitatea
împotriva conducătorului suprem al corpului S.S.? Atunci cum se
explica înscăunarea lui Himmler în locul lui Fromm? Himmler
săvârşise o performanţă pe care înaintaşul lui Rohm se străduise
zadarnic să o realizeze. Tocmai acum, când se apropia de zenitul
carierei sale, când îşi instala autoritatea şi asupra unor unităţi din
Wehrmacht, era atât de vulnerabil?
Müller se ridică de pe scaun.
— Vă rog să mă iertaţi că mi-am îngăduit să vă invit până aici. V-
am dat în schimb veşti bune, nu-i aşa? Mi-a strâns călduros mâna.
Şi încă ceva, Herr General. Aţi fost rugat să vă prezentaţi şi mâine de
dimineaţă Comisiei speciale de anchetă. Această măsură se revocă.
Sunteţi liber să vă deplasaţi oriunde vă cheamă ocupaţiile

— 609 —
dumneavoastră. Am onoarea să vă salut, Herr General. Şi ori de câte
ori veţi simţi nevoia să staţi de vorbă cu un prieten, să-i împărtăşiţi
grijile, să vă destăinuiţi, nu şovăiţi să-mi călcaţi pragul.
— Sunt mişcat de bunăvoinţa dumneavoastră, Herr
Obergruppenführer, i-am răspuns cu afectată amabilitate.
De sinceritatea prieteniei lui aveam toate motivele să mă îndoiesc.
Aghiotantul său personal m-a condus până la maşină. În timp ce
traversam holul de la intrare, m-am încrucişat cu
Obersturmbannführerul care mă anchetase de dimineaţă. M-a salutat
cu respect. În privirea lui am desluşit însă o expresie bizară, pe care
nu mi-a fost greu să o interpretez. Obersturmbannführerul vedea în
mine un suspect. Oricare ar fi fost manifestările de prietenie ale
Obergruppenführerului Müller, în ochii lor rămâneam un complice al
complotiştilor compromişi la 20 iulie.
M-am înapoiat la hotel. Karl mă aştepta, plin de îngrijorare. Când
i-am povestit cum stau lucrurile, i s-au luminat ochii.
— Înseamnă că pericolul a trecut! a rostit cu însufleţire.
— Înseamnă că sunt pus sub o supraveghere foarte severă, Karl.
Tu nu ai auzit de acele personaje suspectate de poliţie, dar care sunt
lăsate în libertate spre a fi urmărite pas cu pas?
— Crezi că…
— Nu cred. Sunt sigur. M-au lăsat în libertate fiindcă vor să
lovească prin intermediul meu într-un foarte important personaj.
Am purtat această primejdioasă convorbire în barul hotelului,
aproape gol la ora aceea.
În aceeaşi noapte, după cină, Obergruppenführerul Müller m-a
chemat la telefon. Era târziu. Mă pregăteam de culcare.
— Să-mi iertaţi acest apel telefonic tardiv, a rostit şeful
Gestapoului. Am ţinut să fiu consecvent cu cele discutate cu
dumneavoastră în cursul acestei după-amiezi. Locotenent-colonelul
conte von Graffenstein-Islingen, arestat aseară, a fost pus în libertate
acum o oră. Din ordinul meu. Dacă nu mă înşel, locotenentul-colonel
von Graffenstein este nepotul dumneavoastră?
— Da, Herr Obergruppenführer. Şi vă mulţumesc mult pentru
eliberarea lui.
— Măsurile de represiune dau adeseori naştere la abuzuri, a reluat
Müller. Anchetatorii au interpretat greşit unele indicii – după părerea
mea – lipsite de importanţă.
— Herr Obergruppenführer, vă admir pentru luciditatea şi spiritul
de justiţie…

— 610 —
 — Când plecaţi din Berlin? m-a mai întrebat.
— În cursul zilei de mâine. Mă înapoiez la Rastenburg şi la
cartierul general Luftwaffe.
— Vă urez drum bun, Herr General.
A doua zi am plecat la Rastenburg. Keitel m-a primit zâmbindu-mi
cu falsă prietenie.
— Mă bucur că aţi fost scos din cauză. Unii pretindeau că ar plana
serioase bănuieli asupra dumneavoastră.
— Greşelile sunt omeneşti, Herr Feldmarschall.
— Chiar acum zece minute am semnat un ordin prin care
Standartenführerul Ernst Gerlach a fost numit ofiţer de legătură al
O.K.W.-ului cu inspectoratul dumneavoastră general. Este un ofiţer
destoinic, pe care vă puteţi bizui.
Am rămas siderat. De ce îl numeau tocmai pe Gerlach? Nu ştiau
oare că Gerlach îmi este frate vitreg? Ori îl aleseseră dinadins,
închipuindu-şi că faţă de o rudă voi fi mal puţin rezervat şi că treptat
voi aluneca pe panta destăinuirilor?
— Am auzit că fiul dumneavoastră a fost grav rănit pe front, reluă
Keitel. Vă rog să primiţi expresiunea simpatiei mele şi totodată
felicitări pentru comportarea sa vitejească. Am aflat toate acestea de
la Standartenführerul Gerlach, care este un mare admirator al
dumneavoastră şi al fiului dumneavoastră. Când credeţi că vă puteţi
înapoia la Paris?
— Cât de curând, Herr Feldmarschall.
— Zilele acestea va trebui să inspectaţi şi unităţile noastre aeriene
din România. Nu mai este nevoie să vă subliniez importanţa
petrolului românesc, singura noastră resursă de combustibil acum,
după ce fabricile noastre de benzină sintetică sunt bombardate
aproape zilnic de aviaţia inamică.
După întrevederea cu Keitel, m-a chemat la telefon cartierul
general Luftwaffe. Trebuia să mă prezint imediat Reichsmarschallului
Göring. În mai puţin de trei sferturi de oră am parcurs cei şaizeci de
kilometri care despărţeau Comandamentul Suprem al Wehrmachtului
de la Rastenburg de cartierul general al lui Göring. Era pe înserat.
Soarele în asfinţit îmbrăca pădurea într-o hlamidă de purpură, care
se îmbina armonios cu zonele verzui de umbră. Deşi ne apropiam de
sfârşitul lui iulie, domnea o răcoare plăcută. Firea îşi etala gătelile ei
cele mai fermecătoare. Viaţa ţinea să-mi demonstreze că este o
plăcere să fie trăită şi că pentru a o păstra, merită să te lupţi cu
ghearele şi cu dinţii. Karl stătea lângă mine. Era gânditor. Gândurile

— 611 —
lui nu puteau fi trandafirii. Umbra unui surâs îi plutea totuşi pe
buze. Tinereţea îmbracă până şi urâtul în haine de sărbătoare.
Göring m-a primit fără martori în cabinetul său. Mi-a strâns mâna
cu multă cordialitate.
— Nu vă închipuiţi cât mă bucur, principe, că v-aţi întors iarăşi
printre noi…
Îmi vorbea de parcă m-aş fi înapoiat din împărăţia morţii. Poate că
avea dreptate. Reveneam dintre morţi.
— Nici-o clipă n-am acceptat gândul că aţi putea fi implicat în
complot. Am fost convins că este o manevră a lui Himmler, care
încearcă să mă lipsească de unul din cei mai apropiaţi colaboratori şi
în acelaşi timp să compromită aviaţia. Himmler este perfid, principe.
Vrea să demonstreze Führerului că şi printre aviatori a încolţit
sămânţa trădării. Himmler susţine că întreaga armată, inclusiv
aviaţia, este putredă, defetistă, lipsită de combativitate, că ofiţerii din
Wehrmacht sunt laşi, refractari, animaţi de un îngust spirit de castă
şi că dispreţuiesc din tot sufletul pe camarazii lor din corpul S.S.… Şi
eu şi Bormann ne-am ridicat împotriva acestui punct de vedere. Luă
de pe masă un ordin scris, pe care îşi aruncă privirile. Uitaţi-vă, chiar
azi Bormann a dat o directivă care intră în contradicţie cu opiniile lui
Himmler. Făcu lectura cu glas tare: „Führerul şi-a exprimat dorinţa
ca, după stabilirea responsabilităţilor şi după soluţionarea
problemelor ridicate de evenimentele din 20 iulie, nimeni să nu-şi
mai permită a ofensa în ansamblu corpul ofiţerilor, al generalilor, al
nobilimii, precum şi cele trei armate, de uscat, de aer şi de mare, care
alcătuiesc Wehrmachtul”. Poftiţi, principe, citiţi şi dumneavoastră!
După ce îmi înmână documentul, începu să se plimbe prin
cameră.
— Refuz să cred că vreun aviator a fost capabil să săvârşească
oribila crimă de a ridica mâna împotriva Führerului. În sânul lui
Luftwaffe nu există trădători. Toţi ofiţerii sunt devotaţi partidului şi
celui de-al treilea Reich.
Demagogia lui Bormann era explicabilă. Se erija în apărătorul
armatei spre a lovi în pretenţiile lui Himmler, care voia să-şi
aservească Wehrmachtul. Nici lui Bormann, nici lui Göring şi nici lui
Goebbels nu le convenea o sporire a puterii lui Himmler şi o
consolidare a autorităţii acestuia asupra armatei. Chestiunea
succesiunii şefiei statului îi preocupa pe toţi liderii în egală măsură.
Toţi se luptau pentru păstrarea unui echilibru de forţe care să nu
permită favorizarea unui lider al partidului în dauna celorlalţi colegi.

— 612 —
 — Complotul, a continuat Göring, a scos la iveală dihonia care
dăinuie între căpeteniile partidului. Curând după explozie a avut loc
o discuţie penibilă în faţa Führerului şi a lui Mussolini. Ribbentrop,
care era de faţă, a avut neobrăzarea să-mi reproşeze mie şi celorlalte
căpetenii ale armatei precara situaţie militară în care ne aflăm. Vă
mărturisesc, principe, că n-am mai putut suporta. I-am adus aminte
de falimentul politicii lui externe, care ne-a adus aici. A ridicat atunci
glasul. În clipa aceea, principe, am văzut roşu: „Dacă nu-ţi ţii gura,
comis-voiajor împuţit, te trăsnesc în cap cu bastonul ăsta de
mareşal. Nu te-ai priceput, Herr Ribbentrop, decât să vinzi şampanie
infectă clienţilor pe care i-ai tras pe sfoară!” Ribbentrop s-a făcut
verde. „Sunt încă ministru de Externe şi, în această calitate, am
dreptul să pretind a fi tratat cu respect, chiar şi de un
Reichsmarschall. Iar numele meu este von Ribbentrop!” Auzi
neruşinare, să-mi scoată ochii cu particula lui nobiliară, obţinută
prin mijloacele pe care le ştim cu toţii. Apoi cineva a amintit trădarea
lui Rohm. Evocarea acestui nume l-a trezit pe Führer din toropire.
Explozia lui de mânie ne-a cutremurat: „Ceea ce i-am făcut lui Rohm
şi complicilor săi este nimic faţă de ceea ce am să le fac trădătorilor
de azi. Am să-i nimicesc pe toţi, fără cruţare, iar pe nevestele şi pe
copiii lor am să-i internez în lagăre de concentrare”. Mussolini se
îngălbenise ca o stafie. Îi venea să leşine. Numai eu mi-am păstrat
cumpătul…
Gasconada lui Göring mă amuza. Îşi încheie naraţiunea gâfâind ca
un alergător după o cursă lungă. Se aşeză istovit pe scaunul său.
— Nu o duc bine cu sănătatea, principe. Am palpitaţii, obosesc
repede, nervii m-au lăsat… Războiul, responsabilităţile care-mi
incumbă m-au uzat. Dar nu regret. Mă sacrific pe altarul patriei şi al
partidului.
Obrajii lăsaţi, guşa flască, cearcănele pronunţate aveau o tentă
verde-pământie. Nici gesturile nu-i mai erau sigure. Mâinile erau
agitate de un tremur continuu.
— Acest complot trebuie să ne trezească din letargie, principe, a
reluat aproape cu ton de implorare. Trebuie să facem ceva, astfel ca
flota aeriană să răsară din cenuşă ca pasărea Phoenix. Să recâştigăm
încrederea Führerului. Toată puterea este în mâna noastră. Şi fabrici
şi oameni ne sunt la dispoziţie. Nu ne rămâne decât să-i utilizăm…
Dacă va fi nevoie, vom construi uzine subterane… În sfârşit, trebuie
să existe o soluţie… Trebuie! Colaboratorii mei nu reuşesc să o
găsească. Poate că o veţi găsi dumneavoastră…

— 613 —
 Aproape că se jeluia. M-a impresionat penibil. Toată aroganţa şi
trufia lui de odinioară se sfârşiseră.
— M-am gândit să vă ofer postul lui Korten.
Am schiţat un gest negativ.
— Vă mulţumesc pentru încredere. Nu sunt făcut pentru funcţia
de şef de Stat-Major al Luftwaffe.
— Ştiu. Ca şi Rommel, preferaţi contactul direct cu frontul
îndeletnicirilor birocratice. Doriţi o flotă aeriană?
— Vă mulţumesc încă o dată, Herr Reichsmarschall. Prefer funcţia
de general inspector. Îmi permite să am o privelişte de ansamblu…
Nu am recunoscut, fireşte, că în calitatea mea de general inspector
de armată mă bucuram de o mai mare libertate de acţiune.
— Cum doriţi, principe. Tot ce pot să vă spun este ca am ajuns la
concluzia dumneavoastră referitor la acordarea priorităţii aviaţiei de
luptă asupra celei de bombardament. Ca să putem reconstrui uzinele
distruse de aviaţia inamică, trebuie să asigurăm o apărare eficace a
teritoriului… Am să susţin punctul dumneavoastră de vedere şi în
faţa Führerului.
La ora aceasta mă interesa foarte puţin dacă Führerul îşi va însuşi,
ca şi Göring, concluziile mele.
— Ar trebui să vă trimit pe Frontul de Est, dar şi în Vest este
necesară prezenţa dumneavoastră. Generalii noştri de aviaţie sunt
nişte impulsivi, care nu văd mai departe de lungul nasului… Poate că
veţi găsi un mijloc spre a salva situaţia…
Se întrerupse. Îşi dăduse desigur seama că îmi cerea imposibilul.
Miracolele erau apanajul altor timpuri. Göring rămăsese cu bărbia
înfiptă în piept şi cu mâinile întinse pe masa de lucru. Tunica albă,
cu multe zorzoane. Îi atârna pe torsul slăbit. Ridică fruntea. Ochii îi
erau stinşi. Părea epuizat, ca o lămâie stoarsă până la ultima
picătură.
— Să-mi telefonaţi zilnic din Franţa, rosti împleticit. Zilnic!
Cred că avea imperioasă nevoie de droguri, iar prezenţa mea îl
împiedica să şi le administreze.
— La revedere, principe. La revedere!
Lăsă iarăşi capul în piept. Am ieşit încet, ca din camera unui
bolnav. Nu-l invidiam pe Göring. Nesiguranţa funcţiei mele era
preferabilă puterii lui care începea să se surpe. Eu mă voi putea
eventual salva. Göring era însă definitiv condamnat. Ca şi Hitler.
Providenţa care îl salvase la 20 iulie îi rezerva de bună seamă un
sfârşit şi mai îngrozitor.

— 614 —
 M-am înapoiat la Rastenburg, de unde aveam să mă îmbarc în
trenul pentru Berlin. În cursul scurtei mele şederi la O.K.W., mi s-a
prezentat oficial şi Gerlach, care avea să-şi ia postul în primire. În
atitudinea lui se amestecau, abil dozate, familiarismul şi respectul
datorat unui şef ierarhic.
— Führerul, mi-a explicat generalul Burgdorf, şeful personalului
superior al armatei, doreşte ca Standartenführerul Gerlach să fie
reprezentantul său direct pe lângă dumneavoastră. Veţi avea în
Standartenführerul Gerlach un colaborator preţios.
Era limpede. Din clipa aceasta, Gerlach avea să mă urmărească
tenace, ca o umbră. Eu, care refuzasem întotdeauna să accept rude
sub comanda mea, aveam acum în subordine un frate vitreg şi doi
nepoţi. În situaţia în care mă aflam, nu-i puteam însă proteja.
Dimpotrivă, pentru Karl şi pentru Erich, eram un balast. Iar în Ernst
Gerlach aveam un duşman.
În aceeaşi noapte am plecat cu trenul la Paris. Ce căutam în Vest,
n-aş putea să spun. Mergeam să inspectez o flotă aeriană care în
mod practic dispăruse de pe cerul Franţei. Îndeplineam o misiune „de
rutină”. Agitaţia febrilă din jurul meu era totuşi preferabilă unei
inactivităţi care m-ar fi silit să mă gândesc numai la complicaţiile în
care mă zbăteam, ca o insectă prinsă într-o pânză de păianjen.
Era aproape 3 noaptea când am trecut prin Berlin. Stăteam singur
în compartimentul meu şi mă întreţineam cu un pahar de coniac. O
carte deschisă – asupra căreia nu reuşisem să mă concentrez – zăcea
aruncată pe patul acoperit cu cearşafuri strălucitor de albe. Nu îmi
era somn. O greutate supărătoare îmi apăsa creierul, iar inima îmi
palpita din când în când, zbătându-se în piept. Lăsasem fereastra
deschisă. Luna răspândea o lumină alburie, lăptoasă, care învăluia
câmpia, trenul şi năvălea în compartimentul meu. Însoţitorul
vagonului îmi adusese o sticlă cu apă minerală.
Cineva a bătut uşor în uşă.
— Intră!
În prag a apărut Ernst Gerlach, în uniforma lui de S.S.-ist.
— Pot să intru? m-a întrebat.
— Pofteşte. Ia loc pe banchetă.
Ocupam singurul fotoliu din cabină. Se aşeză cu grijă pe cuşetă.
— N-aş fi îndrăznit să ciocănesc în uşă dacă nu l-aş fi văzut pe
însoţitor aducându-ţi apă minerală. Nu-mi era nici mie somn.
Stăteam pe culoar şi contemplam peisajul nocturn. Mi-am spus că e
mai plăcut să-ţi petreci timpul în doi. Insomnia şi singurătatea nu

— 615 —
sunt deloc agreabile.
Am sunat pe însoţitor, care a adus un pahar şi pentru Ernst. Am
oferit fratelui meu un coniac.
— Prosit! mi-a urat, înainte de a-şi gusta băutura.
— Prosit!
— Bun coniac! a rostit.
A tăcut câteva clipe. Mă uitam pe fereastră.
— Eugen, aş vrea să-ţi pun o întrebare.
Am întors capul spre el.
— Ştii de ce am fost ataşat pe lângă persoana dumitale?
Întrebarea era directă. Foarte directă. Am răspuns simplu.
— Bănuiesc.
— Îţi datorez o explicaţie, Eugen. Ţi-o datorez, aşa cum îţi datorez
şi viaţa.
Falsa lui sinceritate mă scârbea.
— Să nu mai vorbim despre aceasta, Ernst.
— De ce să nu vorbim? Se spune că recunoştinţa este o floare
rară. Mie îmi place să o cultiv.
— Dă? Foarte frumos.
Tonul meu incolor l-a descumpănit. Nu voiam să-mi dezvălui încă
bateriile, spunându-i tot ce ştiam în legătură cu pretinsele lui
sentimente de recunoştinţă.
— Ştii de ce eşti liber în clipa aceasta, Eugen?
— Trebuia să fiu arestat?
— Da.
— Nu ştiam.
— Acum poţi să afli. Eşti liber fiindcă te urăsc doi oameni mari şi
puternici.
— Ce paradox!
— Da. Este un paradox. Ura lor îţi garantează pentru moment
securitatea personală.
— Nu e posibil să fii mai explicit?
— Voi încerca, deşi acest lucru poate să mă coste capul.
— Ştiu. Recunoştinţa îţi dă ghes să-mi vorbeşti…
— Nu fi ironic, Eugen!
— Nu sunt ironic.
— Vrei să mă asculţi?
— Te ascult cu tot interesul.
— Şi Himmler şi Bormann ştiu că eşti unul dintre corifeii
complotului. Ştiu cu precizie, dar nu au probe. Lipsa probelor nu ar

— 616 —
constitui o problemă insolubilă, fiindcă sub tortură ţi s-ar smulge
orice mărturisiri.
— Din ce în ce mai interesant.
— Nu-i aşa? Şi tonul lui era ironic. Îmi dai voie să continui?
— Desigur.
— Himmler te urăşte fiindcă ai făcut parte dintr-un complot care
urmărea răsturnarea unui regim ce constituia temeiul puterii lui. Te
mai urăşte fiindcă ţi-a făcut o propunere de colaborare pe care i-ai
respins-o.
— De unde ştii?
— Ştiu. Dar şi de data aceasta lipsesc probele. Lui Himmler i-ar fi
convenit un complot, însă concretizat în sensul intereselor sale.
Dumneavoastră, generalii, aţi declanşat lovitura de stat fără să ţineţi
seamă de năzuinţele lui. Acum se răzbună. Şi răzbunarea sa va fi
cruntă. Pe dumneata, Eugen, te urăşte mai mult decât pe toţi ceilalţi
generali la un loc.
— De ce?
— Fiindcă îl ai la mână. Aţi purtat o discuţie confidenţială, a cărei
dezvăluire l-ar costa nu numai funcţia, ci şi viaţa.
— Dacă discuţia purtată are implicaţii atât de grave, aceleaşi
consecinţe le-aş putea suferi şi eu.
— Fireşte.
— Atunci de ce sunt liber?
— Fiindcă te urăşte şi Bormann. Aici intervine însă o deosebire.
Himmler vrea să te ucidă, ca să dispară orice posibilitate de a se
vedea compromis. Bormann vrea să te păstreze în viaţă, ca să-l
demaşti până la urmă pe Himmler.
— Ernst, am să intru în jocul dumitale, în construcţia dumitale
sau a acelora care ţi-au transmis-o. Dacă discuţia pe care am avut-o
cu Himmler a fost confidenţială, de unde se ştie la ce s-a referit ea?
Dacă am făcut parte din complot, de ce nu există nici o probă a
acestei participări? Lipsa de probe nu o declar eu, ci dumneata! Deci,
lăsând la o parte astfel de… hm! Carenţe ale logicii formale, să
presupun că tot ce spui e exact…
Ernst mă asculta răbdător, privindu-mă fără expresie. Departe de
a mă irita, atitudinea lui mă făcea să fiu calm şi lucid. Trebuia să joc
cât mai exact o piesă pe care amândoi o ştiam falsă. Am continuat:
— După ce va obţine declaraţiile mele, Bormann nu va ezita să mă
lichideze. Din moment ce nu-i voi mai fi util…
— Judeci foarte lucid, Eugen.

— 617 —
 — Concluzia este limpede, am replicat. Dacă voi continua să tac,
barca mea va continua să plutească pe marea dezlănţuită de furiile
celor doi titani.
— Da şi nu, rosti Ernst. Poate că Himmler va reuşi să te lichideze.
Un accident poate interveni oricând. Cunoşti sfârşitul generalului von
Fritsch pe frontul din Polonia! Se zvoneşte că un S.S.-ist i-a tras un
glonte în cap. Şi dumitale ţi s-ar putea întâmpla acelaşi lucru.
— Înţeleg.
— Există şi altă variantă. Bormann să obţină din altă sursă
probele de care are nevoie. În momentul acela eşti pierdut. Te va lăsa
pradă zbirilor lui Himmler. Iar pe Himmler îl va doborî la momentul
ales de el.
— Cu alte cuvinte, situaţia mea este desperată.
— Oarecum, a zâmbit Ernst.
— Atunci nu-mi rămâne decât să aştept inevitabilul.
— Nu e soluţia cea mai bună. În prăbuşirea dumitale îl vei târî şi
pe Rudi. Cunoşti hotărârile Führerului referitoare la familiile
complotiştilor.
Am râs.
— Rudi este un nazist atât de fanatic, încât vor ezita să-l interneze
în lagăr. Poziţia lui Rudi e sigură. Ceilalţi copii ai mei nu mai depind
de puterile Führerului, ale lui Himmler şi ale lui Bormann.
— Îi uiţi pe Karl von Bruck şi pe Erich von Graffenstein, nepoţii
dumitale.
— Karl şi Erich sunt şi nepoţii dumitale, Ernst.
— Karl, da. Erich este nepotul dumitale prin alianţă. Cu mine n-
are nici-o legătură. Nici soarta lui Karl nu m-ar preocupa îndeosebi.
Legăturile mele cu familia von Bruck au fost ca şi inexistente. S-au
preocupat vreodată baronii von Bruck de soarta copilandrului care a
crescut printre curvele din Hamburg?
— Nici principii von Altenburg nu s-au preocupat. Dar nu din vina
lor. Nu aveau de unde să ştie în ce situaţie te afli.
— Ar fi putut să se intereseze, Eugen.
Am pus mâinile pe măsuţa de lângă fereastră. Contururile
paharului şi ale sticlei de coniac se proiectau pe mâneca vestonului
meu.
— Cumplit trebuie să ne mai urăşti, Ernst.
Şi-a aşezat mâinile pe genunchi.
— De ce să nu fiu sincer… într-o vreme v-am urât de moarte. Eraţi
puternici voi pe atunci. Cu timpul însă mi-a trecut. Astăzi sunt eu cel

— 618 —
puternic. În orice caz, mai mult decât dumneata, Eugen. Baronii von
Bruck sunt încă foarte puternici. Mă depăşesc cu mult. Dar Karl von
Bruck este în mâna mea.
— Eşti sigur, Ernst?
— Absolut. Soarta lui rămâne legată de a dumitale. În aceeaşi
situaţie se află şi Erich von Graffenstein. Dacă te vei prăbuşi, îi vei
târî după dumneata.
L-am privit lung. Sub pretext că îmi caut ţigările, aş fi putut să
întind mâna până la revolver, să-l scot din teaca lui de piele şi să-i
descarc toată încărcătura de gloanţe în piept. L-aş fi răzbunat pe
Willi. În clipa de faţă, însă, acest deznodământ nu m-ar fi servit cu
nimic. Trebuia să-mi salvez mai întâi nepoţii. De Karl eram mai legat
decât de Rudi. După aceea va suna şi ceasul răfuielilor.
— Să rămânem la oile noastre, zise Ernst. Există totuşi o soluţie
ideală. Îl înfunzi pe Himmler, iar eu îţi asigur trecerea în Elveţia. Şi
dumitale şi nepoţilor…
Şi în locul lui Himmler va veni alt Himmler. Cel de-al treilea Reich
trebuie să dureze o mie de ani. O mie de ani de fericire. A murit
Himmler, trăiască Himmler…
— Poţi să lupţi împotriva unui individ, dar nu şi împotriva unui
sistem.
Am clătinat din cap.
— Nu am nimic de declarat, Ernst.
Rictusul i-a schimonosit din nou buzele.
— Nu-i nimic. Aştept. Am tot timpul.
— Cum ţi-e voia.
— Cu un singur corectiv, Eugen. Dacă se vor ivi probe împotriva
dumitale, nici Dumnezeu nu te va mai putea salva. Şi se vor ivi
aceste probe.
Am ridicat din umeri.
— Ţi-am mai spus. Nu am ce declara. Acum fii amabil şi lasă-mă
să mă culc.
Ernst a sărit în picioare.
— Iartă-mă dacă te-am plictisit cu prezenţa mea.
— Nu m-ai plictisit. Am purtat o conversaţie instructivă.
Ernst mi-a urat noapte bună. Apoi s-a retras. Când a închis uşa în
urma lui, am tras adânc aerul în piept. În lipsa lui atmosfera se
făcuse mai curată. Am scos din valiză portretul Elissei şi l-am aşezat
pe măsuţa de la căpătâiul cuşetei.
M-am dezbrăcat şi m-am strecurat sub cuvertură. Prin geamul

— 619 —
deschis intra în cabină miros de fân proaspăt cosit…

*
Către sfârşitul lui iulie am asistat la dislocarea liniilor noastre de
apărare din Franţa şi la străpungerea săvârşită de americani, care au
reuşit să ajungă într-un iureş până la Avranches. Bombardierele
inamice vărsau, pe lângă torentul de bombe, şi valuri de napalm,
care se aprindeau învăluind în flăcări trupele noastre aflate în plină
retragere. Hitler sancţiona insuccesele, destituind generali. Aceasta
era unica soluţie la care mai putea apela. Spargerea frontului din
Normandia avea să aibă consecinţe de o gravitate excepţională.
Blindatele inamice, reţinute până atunci de barajul trupelor noastre,
s-au revărsat ca un imens tăvălug peste teritoriul Franţei, măturând
orice rezistenţă.
Contraofensiva ordonată de Hitler, care visa să taie în două invazia
inamică, l-a silit pe von Kluge să angajeze în luptă ultimele sale
unităţi de elită. Hitler promitea să trimită în ajutor sute de tancuri,
sute de avioane şi noi divizii de infanterie… Blindatele,
bombardierele, avioanele de luptă, marile unităţi motorizate, existau
însă numai pe hârtie şi în imaginaţia lui Hitler. În preajma
declanşării ofensivei, generalul Warlimont. Adjunctul lui Jodl, a sosit
la Cartierul general al lui von Kluge, cu un mesaj imperios din partea
lui Hitler: „Spune-i Feldmarschallului să nu mai privească în urmă, ci
numai înainte…” Von Kluge era timorat. Ştia că asupra lui planau
suspiciuni. Loialitatea sa faţă de Führer era discutabilă. Reichsleiterul
Ley, ministrul Frontului Muncii, clama plin de indignare că toţi
nobilii din Wehrmacht trebuie spânzuraţi.
Contraofensiva a fost compromisă şi de ordinele contradictorii ale
lui Hitler. Operaţiile militare începute la 7 august ora 00.00 au
echivalat cu o bătălie disperată împotriva unor forţe terestre mult
superioare şi a unor forţe aeriene inamice care stăpâneau în
exclusivitate cerul.
Avioanele pe care von Kluge îmi pretindea să i le furnizez, în baza
făgăduielilor Führerului, întârziau să-şi facă apariţia. Contraofensiva
s-a înnămolit datorită propriei ei neputinţe. Cele două armate
germane din zona Falaise-Argentan-Avranches, care se încăpăţânau –
datorită ordinelor isterice ale lui Hitler – să continue o operaţie
militară sortită eşecului, s-au văzut la un moment dat ameninţate cu
încercuirea. La 14 august înaltul Comandament German din Vest şi-
a recunoscut înfrângerea. Von Kluge a cerut autorizaţia de a se

— 620 —
retrage din punga de la Falaise.
În aceeaşi noapte ni s-a semnalat dispariţia Feldmarschallului. Se
ştia că von Kluge plecase să inspecteze trupele noastre din zona
periclitată. Cineva a lansat zvonul că Feldmarschallul ar fi rămas în
mod deliberat în punga de la Falaise, fie spre a se preda inamicului,
fie spre a trata cu acesta capitularea armatelor germane din Vest.
Ernst Gerlach mi-a declarat cu această ocazie:
— Von Kluge şi-a dezvăluit în sfârşit jocul. Trădarea lui va face să
cadă multe capete.
De la O.K.W. soseau repetate apeluri telefonice. Hitler pretindea să
fie informat de soarta Feldmarschallului. Era convins, se pare, de
defecţiunea lui von Kluge.
Mă aflam în acea vreme la cartierul general al Grupului de armate
Vest. Statul Major al Feldmarschallului îşi pierduse capul. Generalul
Blumentritt era vânăt de supărare.
— Mă gândesc cu groază la ceea ce ne aşteaptă, mi-a mărturisit.
Curând după ora prânzului, a sosit de la O.K.W. Un ordin semnat
de Hitler. Generalul Hausser avea să preia provizoriu comanda
Grupului de armate Vest, până la numirea unui succesor al lui von
Kluge. Aşteptam cu toţii să se abată asupra noastră un nou val de
arestări, care să se suprapună arestărilor operate de Comisia
specială de anchetă a complotului din 20 iulie. Ca să descriu
tensiunea nervoasă în care ne aflam cu toţii ar fi fastidios şi inutil.
În cursul nopţii următoare, von Kluge şi-a făcut apariţia. Convoiul
lui de maşini fusese atacat de avioane inamice, care-i distruseseră
camioneta radio, îi avariaseră propriul automobil, uciseseră sau
răniseră pe unii dintre însoţitorii săi.
— Am trecut prin momente pe care n-am să le uit, mi-a declarat.
Era plin de noroi, avea uniforma ruptă, emoţia şi durerea îl
sluţiseră. Arăta ca o fantomă.
— Toată ziua a trebuit să stăm ascunşi într-un lan de grâu, ca să
scăpăm de atacurile aeriene inamice, mi s-a destăinuit posomorât. A
fost un adevărat infern…
Înapoierea Feldmarschallului a fost anunţată O.K.W.-ului.
Răspunsul lui Hitler nu a întârziat. Feldmarschallul nu mai era
autorizat să îşi inspecteze trupele din linia întâi şi nici să se mai
apropie de punga de la Falaise. Până la noi ordine, îşi va exercita
comanda de la cartierul său general, sub supravegherea permanentă
a unui ofiţer S.S. şi lui von Kluge îi era dat acum să trăiască
experienţa mea. Hitler începuse de aproape un an sistemul de a-şi

— 621 —
impune „reprezentanţii personali” pe lângă generalii care nu-i mai
inspirau încredere deplină. „Reprezentanţi personali”, care nu erau în
realitate decât nişte gardieni cu insigna „cap de mort” la caschetă.
În noaptea de 16 spre 17 august von Kluge a ordonat evacuarea
pungii de la Falaise, fără să mai aştepte încuviinţarea Führerului.
Spectacolul la care asistase în cursul acelei inspecţii plină de
peripeţii îl făcuse să ajungă la concluzia că orice continuare a
rezistenţei ar fi constituit un sacrificiu gratuit.
În primele ore ale dimineţii următoare Feldmarschallul Model şi-a
făcut apariţia la cartierul general. Suplu, rigid, cu monoclu, cu
uniforma strânsă pe corp şi împodobită cu cele mai înalte distincţii
militare, arunca priviri ironice asupra ofiţerilor care-i ieşiseră în
întâmpinare.
— Herr Feldmarschall, s-a adresat lui von Kluge, Führerul a
aprobat evacuarea pungii de la Falaise.
Von Kluge a zâmbit satisfăcut. Înţelepciunea măsurilor sale nu
mai era contestată.
— Totodată, a continuat Model, vă aduc la cunoştinţă hotărârea
Führerului care a binevoit să-mi încredinţeze comanda Grupului de
armate Vest.
Tot sângele s-a scurs din obrajii lui von Kluge. Fără să spună un
cuvânt, a luat scrisoarea pe care i-a înmânat-o Model. A desfăcut-o,
şi-a aruncat ochii asupra conţinutului, apoi ni s-a adresat cu un
calm desăvârşit:
— Meine Herren, Führerul mi-a ridicat comanda. Herr General
Blumentritt, vă rog să citiţi cu glas tare acest ordin.
Mesajul lui Hitler era de o duritate incalificabilă. Uitând de
serviciile pe care i le adusese von Kluge în cursul campaniilor din est
şi din vest, încheia cu o frază umilitoare: „Nu mai sunteţi calificat să
vă exercitaţi comanda în vest. Ca atare, v-am trecut la dispoziţia
înaltului comandament al Wehrmachtului”.
În clipa aceea von Kluge şi-a dat – cred – pentru prima dată seama
de imensa greşeală pe care o săvârşise, refuzând să se solidarizeze cu
complotiştii. Regretele erau însă târzii. Erorile se plătesc scump.
— Herr Feldmarschall, sunt gata să vă cedez comanda, s-a adresat
lui Model. Formalităţile de predare-primire le vom încheia în cursul
acestei zile… Blumentritt, la ora 5 maşina mea să fie gata de plecare.
În aceeaşi dimineaţă am primit şi eu un ordin de la O.K.W.,
transmis prin cartierul general Luftwaffe. Trebuia să plec neîntârziat
în România. Generalul Friessner, comandantul Grupului de armate

— 622 —
Ucraina-Sud, semnala complicaţii politice la Bucureşti.
Am dat ordine în consecinţă ofiţerilor mei, iar după ce mi-am luat
rămas bun de la von Kluge şi de la Model – acest monument de
aroganţă – am plecat la Paris. Trenul meu de comandament mă
aştepta sub presiune.
Plecarea mea din capitala Franţei a coincis cu un eveniment politic
semnificativ. Monsieur Pierre Laval, şeful guvernului francez de la
Vichy, părăsea Parisul, escortat de o formaţie a Gestapoului şi se
îndrepta spre inima Germaniei. În aceeaşi zi, Hitler a hotărât să
abandoneze sudul Franţei. Înaintarea aliaţilor debarcaţi în Provence
nu mai putea fi zăgăzuită. Digurile germane se prăvăleau pe toate
fronturile…

La 18 august am sosit cu trenul la Bucureşti. Pe peronul gării

Mogoşoaia mă aşteptau ministrul plenipotenţiar von Killinger,
generalul Hansen, generalul Gerstenberg, Helfferich, şeful
Gestapoului şi însoţitorii lor. I-am poftit în vagonul meu salon, unde
am avut o primă luare de contact. Le-am expus motivul sosirii mele.
Înaltul Comandament al Wehrmachtului era intrigat de rapoartele
generalului Friessner, care stăruia să atragă atenţia Führerului
asupra situaţiei explozive din România. Generalul Friessner se temea
de o schimbare radicală a politicii României faţă de Germania.
Serviciile noastre de informaţii semnalau o stare de spirit alarmantă
în rândurile populaţiei şi ale armatei române. O repetare a loviturii de
stat din Italia ar descoperi nu numai spatele grupului de armate
Ucraina-Sud, dar ar compromite şi desfăşurarea operaţiilor militare
în Balcani.
— Îngrijorarea generalului Friessner este lipsită de orice temei, a
intervenit von Killinger. Orientarea politică a României nu va suferi
nici o schimbare. Mareşalul Antonescu este devotat Führerului şi
Germaniei, iar regele Mihai nu îndrăzneşte să-i iasă din cuvânt. Cu
prilejul ultimei sale întrevederi cu Führerul, mareşalul a declarat
solemn că va lega soarta poporului român de a celui german şi că va
merge până la moarte alături de noi. Răspund de loialitatea
Mareşalului! încheie cu patos von Killinger.
— Adevărul este că toate pârghiile Statului sunt în mâinile lui
Antonescu. Nu se face o mişcare în ţară fără ştirea sa, întări
generalul Hansen afirmaţiile diplomatului.
Helfferich, şeful Gestapoului, care stătuse până atunci în rezervă,
găsi necesar să-şi spună cuvântul. Am remarcat cu acest prilej că

— 623 —
purta insignele de Sturmbannführer. Himmler îi răsplătise serviciile şi
devotamentul, înaintându-l în grad.
— Îmi permiteţi să nu împărtăşesc optimismul dumneavoastră,
zise Helfferich.
De când luase locul lui Grunau, câştigase în prestanţă. Afecta o
poză plină de importanţă, de gravitate. Aerele lui de superioritate
erau de-a dreptul groteşti.
— Şeful Siguranţei române mi-a semnalat o agitaţie subterană
suspectă, confirmată şi de agenţii mei. Comuniştii, şi de altfel
întreaga opoziţie, îşi ridică tot mai vehement glasul împotriva
guvernului.
— Lasă-i să critice, zise von Killinger. Vorbele n-au costat
niciodată nimic. Bârfelile politice constituie adeseori o binevenită
supapă de siguranţă… Oamenii care înjură şi clevetesc, trec rareori la
acte…
Gerstenberg clătină din cap.
— Numai dacă ar exista un aparat care ne-ar permite să citim
gândurile curate ale românilor, aş avea încredere în ei.
Von Killinger îşi biciui cu mănuşile genunchiul.
— Să nu exagerăm, meine Herren. Generalul Friessner a propus
Führerului ca toate unităţile ale Luftwaffe de pe teritoriul României,
precum şi Feldjandarmerie, Gestapoul şi chiar agenţii diplomatici, să
treacă în subordonarea comandamentului Grupului de armate
Ucraina-Sud. Nu cred însă că Reichsmarschallul Hermann Göring va
aproba ca artileria antiaeriană şi aviaţia să iasă de sub comanda sa
directă. Nici Reichsführerul Himmler nu va admite ca armata să ia
sub controlul ei Gestapoul. Cât priveşte Excelenţa sa Joachim von
Ribbentrop. Sunt sigur că va respinge orice imixtiune a armatei în
treburile noastre diplomatice. Fiecare departament trebuie să-şi
păstreze autonomia. Vă rog să raportaţi la O.K.W. punctul nostru de
vedere, zise von Killinger. Am şi avut grijă să informez Ministerul
Afacerilor Externe, asupra intenţiilor generalului Friessner.
Mi-am stăpânit râsul. Departamentul Afacerilor Externe nu mai
era de multă vreme decât un minister fantomă, iar Ribbentrop o
fantomă de ministru. M-am ridicat de pe scaun.
— Meine Herren, am să avizez. Chiar în cursul acestei zile voi face
o vizită la cartierul general al Grupului de armate Ucraina-Sud.
Vreau să stau de vorbă cu generalul Friessner.
— I-am cerut o nouă escadrilă de vânătoare pentru apărarea
regiunii petrolifere, zise Gerstenberg. A aprobat acest lucru, dar până

— 624 —
în prezent nu am primit nimic.
— Bine, Gerstenberg. Am să văd ce este de făcut.
M-am întors spre Helfferich.
— Ce mai ştii de predecesorul dumitale? Acum câteva luni l-am
văzut – dacă nu mă înşel – pe peronul unei gări. Praga sau Varşovia.
Era în drum spre front.
Helfferich ridică dezolat mâna.
— Nu-l fericesc pe Sturmbannführerul Grunau, Herr General. Ştiţi,
poate, că a fost retrogradat.
— Ştiu.
— Acum două săptămâni a căzut prizonier la ruşi.
— Aşa?
— Se pare că i se va face un proces. Este acuzat că ar fi ucis un
mare număr de prizonieri ruşi în primul an de campanie din Rusia.
Ridicol, nu-i aşa? Ce putea să facă? Primise ordine de sus.
Am zâmbit ironic.
— Şi dumneata ai executat prizonieri ruşi?
— Am participat la câteva execuţii, a rostit cu mândrie S.S.-istă.
Sub aparenta lui bravadă se strecura însă o teamă insidioasă, pe
care nu reuşea să şi-o ascundă în întregime.
— Ai grijă să nu cazi în mâna ruşilor, i-am spus maliţios.
Nu mi-a răspuns dar am văzut că îl trece un fior. După plecarea
acestor personaje, am ordonat să mi se pregătească maşina. În ciuda
insistenţelor lui Karl, care dorea să mă însoţească până la Slănic, l-
am lăsat la Bucureşti.
— Ai să faci bine să te instalezi la hotel şi să mă aştepţi până la
înapoierea mea. Nu eşti încă restabilit.
Karl s-a îmbufnat ca un copil.
I-am zâmbit.
— Nu mă sili să fac uz de autoritate. Vrei să-ţi dau câteva zile de
arest la domiciliu? Poate numai aşa ai să te linişteşti, în definitiv, nu-
ţi vreau decât binele.
Karl s-a resemnat surprinzător de repede.
— Bine. Atunci am să-mi găsesc altă ocupaţie.
— Slavă Domnului. Dar să fie cât mai sedentară.
— De acord. Făgăduiesc să nu ies din cameră câteva zile în şir.
— Cuminţenia ta mă bucură, Karl.
În vreme ce mă pregăteam de drum, Gerlach a intrat în cabinetul
meu de lucru din vagon. Părea îngândurat. Ţinea sub braţ o mapă cu
documente.

— 625 —
 — Câteva hârtii cer a fi rezolvate grabnic, Eugen.
A aşezat mapa deschisă pe birou.
— Nu eşti în apele dumitale, Ernst, i-am spus. Ce te preocupă?
Mi-a arătat prima adresă din vraful de hârtii oficiale.
— Citeşte, te rog.
Mi-am aruncat ochii asupra documentului. Comandamentul
trupelor S.S. Mă încunoştinţa că îmi delegase un nou ofiţer de
legătură, Obersturmführerul Kurt Ross, care va fi subordonat
Standartenführerului Ernst Gerlach.
— Eh, ce-i cu asta? l-am întrebat.
— Sunt şi eu pus sub supraveghere.
— De cine?
— În nici un caz de Bormann sau de Müller. Aici şi-a vârât coada
Himmler. Vrea să fie încunoştinţat de toate mişcările dumitale şi ale
mele… Nu uita, Eugen, că sunt înzestrat cu un al şaselea simţ, care
nu m-a înşelat niciodată.
Gerlach nu se lăuda. Era într-adevăr înzestrat cu un al şaselea
simţ. Ostilitatea mea ascunsă nu-i scăpase. Ştia că îl pândeam. Dar
se prefăcea că nu observă.
Mi-am aruncat ochii şi asupra celorlalte hârtii, apoi am închis
mapa.
— Pot să mai aştepte. Peste zece minute plecăm la cartierul
general al lui Friessner. Să fii gata.
Gerlach a luat mapa de pe birou.
— Aş vrea să-ţi spun câteva cuvinte, Eugen.
— Da? În legătură cu ce?
— Cu situaţia noastră.
— Te rog să fii concis, fiindcă ne aşteaptă un drum lung.
Nu l-am poftit să se aşeze pe scaun.
— Suntem de multe zile împreună, Eugen.
— Ei, şi?
— Pentru mine au fost zile de vacanţă.
— Ştiu că n-ai prea avut mare lucru de făcut.
— Pardon. Mi se încredinţase o misiune, dar n-am dus-o la
îndeplinire. Nu mi-ai permis să o îndeplinesc.
— Ernst, îţi pierzi vremea. Bucură-te mai departe de vacanţă şi
lasă-mă să-mi văd de treburi. Îţi suport compania fiindcă nu am altă
alternativă. Dar de poveţele tale scuteşte-mă.
— Sosirea lui Ross complică lucrurile.
— Pentru mine sunt şi aşa destul de complicate, Ernst.

— 626 —
 Gerlach şi-a netezit cu mâna rămasă liberă colţurile gurii.
— Mă uimeşte tenacitatea dumitale, Eugen. Nu înţeleg de ce
înfrunţi cu atâta seninătate primejdii care în orice clipă ar putea
deveni mortale.
— Poate că nu am nimic de ascuns, Ernst, sau poate că am
planurile mele. Şi într-un caz, şi în celălalt, dumneata nu poţi avea o
utilitate…
— De a doua alternativă nu mă îndoiesc. Ce n-aş da să-ţi cunosc
aceste planuri! Ne-ar feri pe amândoi de mari dezagremente.
— Prezenţa lui Ross te-a tulburat prea tare.
— Recunosc. M-a tulburat foarte tare. Se pregătesc lucruri mari.
N-ar fi exclus să plătim amândoi cu capul.
— Nu înţeleg de ce ai plăti dumneata?
— Explicaţia e simplă: n-am reuşit să te conving sau să te demasc.
Şi neîndeplinirea unei misiuni atrage consecinţe…
— Sunt de părere să abandonezi, Ernst. Anunţă-ţi şefii că nu am
nimic de spus.
— Prefer, totuşi, să-mi continui vacanţa lângă dumneata. E mai
agreabil şi poate că, în cele din urmă, se lămuresc lucrurile…
— Nu mă întrebi şi pe mine ce prefer?
— Nu. Ar însemna să-mi spui ceva dezagreabil. Vreau să evit
situaţiile ireparabile.
— Cred că va trebui să te deprinzi cu gândul înfrângerii.
— Nu. Niciodată nu am dat înapoi.
— Atunci suportă riscurile. Am să-ţi spun şi eu câteva adevăruri.
Primul: mi-ar plăcea să te văd cât mai puţin.
— Regret, Eugen! Am ordinul să nu te scap din ochi.
— În cazul acesta te rog să reduci la minimum relaţiile verbale.
Gerlach s-a înclinat.
— Cum doreşti. Dar sunt convins că într-o zi are să-ţi pară rău. Ai
să recunoşti – prea târziu – că ţi-am dorit numai binele.
— Să lăsăm poveştile pentru adormit copiii, Ernst. Destul cu
vorba. Pregăteşte-te de drum!
A izbit călcâiele şi a ieşit întunecat din cabină.
Zece minute mai târziu am plecat cu maşina spre Slănicul
Moldovei. În afară de nelipsitul Gerlach, eram însoţit de von Geist, de
Merian şi de Erich von Graffenstein. Ne deplasam în trei maşini,
escortate de motociclişti. Ross se instalase în automobilul lui Erich.
Îşi luase deja aere de cuceritor. Tânărul acesta avea o mutră care
cerea palme. Relieful accentuat al oaselor feţei, pielea care bătea într-

— 627 —
un alb bolnăvicios cu reflexe verzui, ochii aspri, de o fixitate
derutantă, expresia lor impenetrabilă, îl făceau extrem de antipatic.
Era de o politeţe rece, enervantă. Nici Gerlach nu-l putea suferi.
Am ajuns la cartierul general al lui Friessner la 3 după amiază.
Cerul se înnoura a furtună. Stăruia o căldură umedă, lipicioasă.
Aerul nemişcat te învăluia într-un fel de masă pufoasă, supărător de
fierbinte. Caroseria maşinii frigea. Coloanele de infanterişti, germani
întâlniţi pe şosea, păreau alcătuite din schelete îmbrăcate în
uniforme prea mari.
L-am găsit pe generalul Friessner în mijlocul ofiţerilor săi de stat
major, studiind harta frontului din Moldova. Părea tulburat. Ultima
oară îl văzusem la O.K.W., în preziua numirii sale în fruntea Grupului
de armate Nord. Pe atunci era plin de optimism. N-aş putea spune că
era un mare strateg. La comanda Grupului de armate Nord nu se
remarcase prin soluţii geniale. Este adevărat că în anul de graţie ’944
nici un general n-ar fi putut obţine rezultate mai bune. Cei mai
capabili nu reuşiseră decât să încetinească ritmul înaintării
inamicului.
Iniţiativa operaţiilor militare ne scăpase de multă vreme din mână.
Euforia pe care Friessner o încercase în primele zile după
înscăunarea sa la comanda Grupului de armate Nord se spulberase
repede. Pe parcurs avusese tot timpul să se trezească la realitate.
Minunile, pe care crezuse că va fi în stare să le săvârşească, se
dovediseră a fi tot atât de intangibile ca şi mirajele din deşerturi.
Eşecurile îi tăiaseră elanul. Acum privea evenimentele cu realism şi
cu acea doză de amărăciune pe care ţi-o imprimă convingerea că
totul este pierdut şi că orice eforturi suplimentare sunt zadarnice.
Friessner slăbise. Grijile îi ninseseră părul, iar privirea îi era
încărcată de tristeţe. Cum m-a văzut, m-a dus în faţa hărţilor. Mi-a
arătat linia frontului.
— Ruşii pregătesc o mare ofensivă în sectorul nostru. Serviciile
noastre de informaţii – puţinele de care mai dispunem – şi aviaţia de
recunoaştere au semnalat suspecte mişcări de trupe. Ruşii sunt
maeştri în camuflarea pregătirii ofensivelor. Deplasările masive de
trupe nu pot scăpa însă la infinit nedetectate.
— Führerul nu crede în posibilitatea unei ofensive sovietice în acest
sector, i-am răspuns.
— În acest caz va avea o mare dezamăgire, a rostit Friessner.
— N-ar fi prima şi nici ultima.
— Ofensiva aceasta, continuă Friessner, nu m-ar îngrijora atâta,

— 628 —
dacă nu aş avea indicii că în curând se va produce în România o
explozie antigermană, cu efecte – mă tem – pustiitoare pentru noi.
Îmi arătă iarăşi linia frontului.
— Dacă ofensiva rusească va fi precedată, însoţită, sau urmată de
o schimbare a orientării politice a României şi de intrarea armatei
acestei ţări în rândurile duşmanilor noştri, vom fi prinşi între două
focuri. Ştiţi ce ar însemna?
— Ştiu. Un dezastru.
— În zona frontului, reluă Friessner, dispunem de 400 000 de
oameni, în zona etapelor – de 157 000, iar în zona interioară – de 60
000. Chiar dacă adăugăm cei 25 000 de oameni afectaţi apărării
regiunii petrolifere şi cei 40 000 de membri ai grupului etnic german,
instruiţi de S.S., suntem foarte departe de cei 929 000 de soldaţi ai
Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene. Ieşirea din dispozitiv sau, cu atât mai
mult, trecerea armatelor române de partea aliaţilor ne-ar da lovitura
de graţie. Nu, nu mai că ne-ar slăbi iremediabil potenţialul de război,
dar l-ar spori considerabil pe cel al inamicului.
Argumentele lui Friessner nu erau noi pentru mine.
— Atâta vreme cât România va fi aliata noastră, continuă
generalul, vom rămâne stăpânii Balcanilor şi ai Dunării, cea mai
importantă şi economică arteră de circulaţie din centrul şi sud-estul
Europei. Dacă România ne părăseşte sau trece de partea aliaţilor,
legăturile noastre cu Bulgaria, Grecia, Albania vor fi definitiv tăiate,
iar trupele germane din aceste ţări vor fi prinse ca într-o imensă
cursă de şoareci. Vor fi sau capturate sau, în cel mai bun caz, silite
să părăsească atât de pripit Balcanii, încât se va produce o
dezorganizare totală.
— Sunt de acord cu dumneavoastră, Herr General.
— Păstrarea României în tabăra noastră ar prezenta însă multiple
şi foarte serioase avantaje. Condiţiile de teren sunt prielnice unei
apărări realizate cu forte relativ reduse. Ne-ar permite să ne
menţinem poziţiile multă vreme pe aliniamente tari şi succesive, ceea
ce ar pune capăt înaintării vertiginoase a ruşilor.
— V-aţi stabilit aliniamentul de apărare în eventualitatea unei
ofensive puternice, sovietice, care ar sparge frontul actual? l-am
întrebat.
— Evident. Carpaţii Orientali – zona fortificată Focşani-
Nămoloasa-Brăila, apoi de-a lungul Dunării până la vărsarea în
Marea Neagră. Ne vom sprijini pe aproximativ 1 600 de cazemate de
beton, echipate cu armament antitanc şi automat, dispuse pe trei

— 629 —
linii, şanţuri antitanc şi aproape două mii de lăcaşuri de tragere din
beton, pentru armament antitanc şi automat, la care se adaugă
numeroase şi vaste câmpuri de mine. Toate vor stăvili iureşul
blindatelor ruseşti…
— Numai dacă…
— Numai dacă românii rămân aliaţii noştri, completă Friessner.
— Şi ca să rămână, aţi luat vreo măsură?
— Am luat. Am dispus alternarea marilor unităţi germane cu cele
române, din motive de siguranţă…
— Foarte bine, am replicat. Dar nu v-aţi gândit că o defecţiune a
românilor ar duce la sfărâmarea iremediabilă a frontului nostru?
Fiecare mare unitate românească va juca rolul unei pene înfipte în
dispozitivul nostru de apărare, ceea ce va permite ruşilor să execute
străpungeri multiple şi simultane? Vă daţi seama de consecinţe?
— Cea mai bună formulă ar fi dezarmarea unităţilor româneşti,
zise Friessner. Dar în condiţiile actuale o asemenea soluţie nu-mi
pare viabilă.
— Şi O.K.W.-ul şi von Killinger au o părere foarte bună despre
Antonescu, am spus.
— Din nefericire pentru noi, Antonescu nu este armata română!…
— Aveţi dreptate. După câte sunt informat, propaganda comunistă
s-a infiltrat serios în rândurile soldaţilor români.
— Credeţi că numai ale soldaţilor? Pe foarte numeroşi ofiţeri
români nu mai putem conta.
Era atât de cald în sala hărţilor, încât am simţit nevoia să ieşim la
aer. În faţa clădirii în care Friessner îşi stabilise cartierul general, se
aflau câţiva copaci rotaţi. Ne-am refugiat la umbra unuia din ei, sub
care fuseseră instalate scaune şi o masă. Fiindcă nu mâncasem încă,
am acceptat să fiu invitatul lui Friessner la un prânz, care mi s-a
părut foarte îmbelşugat după sărăcia alimentară din Germania.
Peşte, supă de găină, friptură de pasăre, desert şi un vin de Cotnari
cu un buchet mai bogat.
Domnea o linişte atât de adâncă, încât auzeam bâzâitul bondarilor
care se zbenguiau printre ramurile arborelui.
— Frontul este suspect de tăcut, am spus.
— Tăcerea din preajma furtunii, Herr General, zise Friessner.
Conversaţia a alunecat pe alte făgaşuri. Am ajuns să discutăm
despre muzica lui Wagner şi despre rolul pe care l-a jucat acest mare
compozitor în viaţa regelui Ludwig al II-lea al Bavariei. Friessner îmi
descria tocmai castelul de la Schwanstein, când apăru aghiotantul

— 630 —
său.
Friessner îşi aruncă privirile asupra notei telefonice adresate lui
personal.
— Mareşalul Antonescu îşi anunţă vizita la cartierul meu general,
îmi spuse.
— A fixat data?
— 20 august 1944. Cred că n-ar fi rău să asistaţi la această
întrevedere.
— Voi face tot posibilul, i-am făgăduit.
— Unde v-aţi stabilit cartierul general? m-a întrebat Friessner.
— La Bucureşti. La nord de pădurea Băneasa. Am vrut să fiu
aproape de cele două puncte nevralgice ale României: capitala, cu
importanta ei industrie, şi zona petroliferă Ploieşti.
Când am vorbit de Bucureşti, Friessner s-a întunecat la faţă.
— Bucureştiul, ca şi Parisul, au jucat un rol nefast asupra
moralului trupelor noastre staţionate în aceste garnizoane. Le-au
moleşit, le-au tocit combativitatea, le-au rupt de realitate. Nu
glumesc! Deunăzi, generalul Gerstenberg îmi declara că o singură
baterie de artilerie antiaeriană luată de la Ploieşti i-ar ajunge ca să
facă ordine la Bucureşti, în cazul că s-ar încerca un pronunciamento
care ar tinde să lovească în interesele noastre. Ascultaţi inepţie! Şi
von Killinger îmi vorbea deunăzi de uşurinţa cu care trupele germane
au făcut ordine la Roma, după ce Badoglio a încercat să ne tragă pe
sfoară.
— Românii sunt mai primejdioşi decât italienii, i-am ripostat.
La cafea, Friessner mi-a dezvăluit planurile sale:
— Dacă situaţia din România va continua să evolueze în sensul de
care v-am vorbit, voi recurge la măsuri extreme, deşi în general evit
să creez conflicte cu efecte ireversibile.
— Şi care sunt aceste măsuri?
— Ocuparea militară a României.
Am clătinat din cap cu îndoială.
— Mă tem că la ora actuală o asemenea măsură este irealizabilă.
Cea mai bună soluţie ar fi evacuarea Balcanilor şi folosirea pe frontul
rusesc a armatelor dispersate în sud-estul Europei. Din nefericire,
nici această formulă nu este convenabilă, fiindcă am pierde petrolul
românesc.
— Potrivit opiniei dumneavoastră, suntem într-un impas total?
Răspunsul meu afirmativ l-a dezorientat. M-a privit cu reproş. Mă
socotea defetist? Cred că eram cel mai realist dintre noi doi.

— 631 —
 După desert, m-am ridicat de la masă.
— Cu tot regretul, sunt nevoit să vă părăsesc. În noaptea aceasta
trebuie să fiu la Bucureşti, iar mâine am să inspectez regiunea
petroliferă. Mă voi strădui să procur lui Gerstenberg escadrila de
vânătoare de care are nevoie.
— Vă mulţumesc. În ceea ce mă priveşte, nu mă pot dispensa de
nici un avion. Inferioritatea noastră aeriană este şi aşa destul de
accentuată.
Am plecat de la cartierul general al lui Friessner foarte indispus de
întorsătura pe care o luau evenimentele. Temerile lui erau justificate.
I le împărtăşeam. N-am avut niciodată păreri bune despre „alianţa”
noastră cu românii. Nu fiindcă nu aş fi avut încredere în
corectitudinea conducătorului României.
Partenerul de rea-credinţă nu fusese în nici un caz el. Falsitatea
noastră nu putea însă fi tăgăduită. Machiavelismul lui Hitler şi al lui
Ribbentrop putea fi acum plătit cu aceeaşi monedă. Căpeteniile
politice româneşti ne asigurau de toată simpatia şi prietenia, dar în
ascuns ni se pregăteau, fără ştirea sau voia lor, lovituri fatale. Sau ei
ştiau? Participau la pregătirea lor?
Noaptea, la 11, am ajuns la Bucureşti. Înainte de a mă despărţi de
von Geist, i-am ordonat să grăbească instalarea cartierului meu
general la nord de pădurea Băneasa.
— Se pare că voi rămâne mai multă vreme în România, îmi voi
păstra apartamentul la hotel, de formă, dar mă voi stabili la Băneasa.
Este mai prudent.
Înainte de a mă retrage în apartamentul meu de la Athenee Palace,
care fusese reparat într-un timp record, am trecut pe la Karl. Eram
dornic să aflu cum se mai simte. Pe sub uşa lui se strecura o geană
de lumină. Am ciocănit.
I-am auzit glasul.
— Cine e?
— Eu, Altenburg!
Mi-a deschis imediat şi m-a poftit înăuntru. Era în halat de
noapte. Pe masa din mijlocul odăii se aflau tot felul de unelte
minuscule, asemenea celor folosite de ceasornicari. Era acolo şi o
tabacheră de aur masiv. Şuruburi, sârme şi alte piese mărunte erau
aşezate într-o aparentă dezordine.
— Ce mai face rănitul nostru? l-am întrebat zâmbind.
M-a poftit să iau loc. El a rămas în picioare.
— Rănitul este foarte ocupat.

— 632 —
 — Văd. Ce meştereşti acolo?
Mi-a răspuns senin.
— O bombă.
Am sărit de pe scaun.
— Ce spui? Glumeşti?
— Nu glumesc deloc. Este pe terminate.
În clipa aceea m-am îndoit serios de integritatea lui mintală.
— Cu toţi S.S.-iştii aceştia pe capul nostru, te-ai apucat să fabrici
bombe?
— Tocmai de aceea, a replicat calm. Cine şi-ar închipui că în
asemenea condiţii ar îndrăzni cineva să fabrice bombe?
— Eşti inconştient, Karl.
— Nu sunt. Lasă-mă să-ţi explic.
— Înainte vreme te fereai să vorbeşti de teama microfoanelor
ascunse prin mobile.
Karl şi-a vârât mâinile în buzunarele halatului de mătase.
— Frumoasă atitudine faţă de generalul tău, am rostit.
A izbucnit în râs, apoi şi-a scos mâinile din buzunare.
— Eşti adorabil când te superi, Onkel Eugen. Şi acum să te
liniştesc cu privire la microfoane. În lipsa dumitale n-am stat inactiv.
Am făcut rost de un detector.
Mi-a arătat, cu un gest, o cutie pătrată, neagră, alezată în colţul
camerei.
— Dacă dau S.S.-iştii peste el? am exclamat.
— N-au cum să dea. În camera mea are acces numai Helmuth.
— Mulţumesc. Mi-ai corupt şi ordonanţa.
— În Helmuth am încredere. Iar dacă S.S.-iştii vor dibui totuşi
detectorul, am un argument pregătit. Nu fac decât să mă conformez
imperativelor afişate pe toate zidurile! „Fiţi vigilenţi! Şi pereţii au
urechi!” Discuţiile strict secrete, purtate la comandamentul nostru,
nu vor risca să cadă în stăpânirea agenţilor stipendiaţi de spionajul
anglo-american.
Vorbele lui Karl nu erau lipsite de sens. Băiatul acesta, care arăta
ca un tipic fils a papa, avea în realitate un cap organizat.
— Şi dacă vor da de bomba aceasta?
— Cum să dea peste ea? O port în permanenţă asupra mea. E o
simplă tabacheră.
— Vorbeşti serios?
— Cum nu se poate mai serios. Un înveliş de aur, o încărcătură de
trotil, şi o capsă din fulminat de mercur.

— 633 —
 — Cu mecanism de ceas?
— Fără nici un mecanism. Se declanşează la simpla apăsare.
— Operatorul trebuie deci să se sacrifice. Crezi că se vor găsi
amatori?
— De ce nu? Unul dintre amatori se află sub ochii dumitale, Onkel
Eugen.
Ceea ce până la un moment dat mi se păruse o glumă căpăta
deodată un aspect foarte grav. Sub aparenta nonşalantă a lui Karl.
Se profila o atitudine de o fermitate surprinzătoare. Băiatul acesta se
avânta, cu o temeritate pe care nu îndrăzneam să o calific, într-o
aventură care putea să-l coste scump. Nu mă speria riscul de a mă
vedea implicat într-un nou complot. Şi aşa, viaţa mea atârna de un
fir de aţă. Voiam să-l feresc însă pe Karl de un sfârşit îngrozitor.
Omul care îşi joacă existenţa pe o carte, are o şansă din două de a
câştiga. Cei care fac kamikadze se jertfesc chiar în cazul unei izbânzi.
Câţiva ofiţeri germani încercaseră acelaşi procedeu spre a-l suprima
pe Hitler. Am admirat întotdeauna spiritul de sacrificiu al acestor
oameni. Acum, când un tânăr din propria mea familie se pregătea să
realizeze un asemenea proiect, priveam totul cu alţi ochi.
— Te admir pentru curajul tău, Karl. Te-ai gândit însă la celălalt
aspect al chestiunii? Cum ai să ajungi în prezenţa lui Hitler?
— M-am gândit şi la asta, zise Karl. În lipsa dumitale, a sosit un
ordin telefonic de la O.K.W. Pe data de 24 august eşti convocat la
Rastenburg spre a raporta concluziile dumitale asupra situaţiei din
România. Nimic nu te împiedică să mă iei cu dumneata. Ştiu că vom
fi supaşi unei percheziţii corporale. Chiar dacă tabachera mea le va
trezi curiozitatea, o vor deschide şi vor da peste câteva ţigări frumos
orânduite. Are însă fundul dublu. Acolo se află încărcătura de trotil.
Ideea nu era atât de irealizabilă pe cât îmi păruse la prima
examinare. Important era să ajungi la Hitler. Pentru mine ar fi fost
foarte uşor acest lucru.
— Dragul meu Karl, află că m-ar tenta să fac pe cobaiul în
această… operaţie.
Fraza, rostită cu toată convingerea, m-a surprins şi pe mine. Îmi e
greu să descriu stupefacţia zugrăvită pe chipul lui Karl.
— Nu! Asta, nu! a rostit cu hotărâre. Iei autorului meritele ideii şi
ale aplicării ei. Tot ce te rog este să mă ajuţi să ajung la Hitler!
Am rostit cu răbdare, ca şi când aş fi avut de-a face cu un copil
recalcitrant pe care voiam să-l aduc pe drumul cel bun:
— Dacă atentatul reuşeşte, şi Hitler va fi spulberat odată cu tine

— 634 —
de explozia bombei, voi fi tras la răspundere pentru că te-am adus cu
mine…
— Va fi greu să dovedească…
— Nu va fi greu deloc. Va trebui să mă sinucid ca să scap de
torturi. Deci cea mai bună soluţie este să operez eu…
M-a privit cu neîncredere. I-am vorbit cu blândeţe:
— Ţi-e teamă că am să distrug bomba?
A clătinat din cap, făcând să-i cadă pe frunte o şuviţă de păr
blond.
— Ah, nu! M-am gândit numai că dumneata eşti mai util ţării dacă
rămâi în viaţă…
— Bine. Până la 24 august vom mai reflecta. Tot ce pot să-ţi spun
este că în principiu îţi accept ideea.
I s-a luminat faţa.
— Mi-a fost teamă că ai să mă consideri neserios, Onkel Eugen.
L-am bătut pe umăr.
— Eşti un băiat excepţional, Karl. Mă mândresc cu tine.
— Adevărat?
Am făcut mâna pumn şi am ridicat degetul cel mare în sus. Unul
din semnele favorite ale aviatorilor. Karl a făcut acelaşi gest.
— Pe viaţă şi pe moarte! a rostit surâzând.
— Pe viaţă şi pe moarte, băiatule drag! Acum culcă-te!
— Nu se poate. Mai am de lucru la bombă.
— Bine. Nu uita însă că eşti convalescent.
M-am înapoiat în apartamentul meu. Mă agitau cele mai ciudate
simţăminte.

Terminasem inspecţia unităţilor de artilerie antiaeriană din

regiunea Ploieşti, când Ernst Gerlach mi-a vorbit în treacăt; despre
sinuciderea lui von Kluge. Fratele meu vitreg simţea o adevărată
voluptate să-mi furnizeze ştiri neplăcute. Îi iertam răutatea, fiindcă
puteam să fiu, graţie lui, la curent cu o serie de evenimente care
altfel mi-ar fi scăpat. Se spune că un homme averti en vaut deux.
Gerlach era convins că arestările operate în rândurile ofiţerilor
superiori şi generalilor, pe care mi le înşiruia cu diabolică satisfacţie,
aveau să-mi surpe moralul. Se petrecea însă un fenomen contrariu.
Tentativele acestea insidioase îmi sporeau dârzenia, iar în ofiţerii
care-mi împărtăşeau convingerile găseam un suport moral deosebit
de eficace. Karl îmi oferea acum posibilitatea să intru din nou în
arenă.

— 635 —
 După demiterea sa ruşinoasă, von Kluge plecase cu maşina spre
Berlin. Pe drum a ordonat şoferului să facă un popas. Era în
apropiere de Metz. Von Kluge a coborât ca să-şi mai dezmorţească
picioarele. Neobservat de nimeni, a înghiţit conţinutul unei fiole cu
otravă. Dus la spital, a sucombat la scurt timp după aceea. Asupra
lui s-a găsit o scrisoare către Hitler. Reproches d’amour.
Tot Gerlach îmi dezvăluise şi împrejurările încercării de sinucidere
a lui Stupnagel, săvârşită în condiţii asemănătoare, dar cu vreo trei
săptămâni înainte. Spre deosebire de von Kluge, Stupnagel îşi trăsese
un foc de revolver în tâmplă, dar nu reuşise decât să se rănească
grav. Pierzându-şi vederea. Acum se afla sub anchetă şi în curând
urma să fie judecat, împreună cu coloneii von Linstow şi Finck şi cu
locotenent-colonelul von Hafacker. Ştiam de la Gerlach că toţi aceştia
fuseseră supuşi unor torturi cumplite, spre a fi se smulge numele
complotiştilor care nu fuseseră încă descoperiţi, dar că, în ciuda
acestui tratament, nu semnaseră declaraţii compromiţătoare pentru
nimeni. Nu-mi făceam iluzii asupra soartei lor. Ştiam – tot de la
Gerlach – cum se desfăşurase procesul căpeteniilor complotului care
acţionaseră la Berlin. După un simulacru de dezbateri, Roland
Freisler – judecătorul care obţinuse pedeapsa capitală şi pentru Willi
– pronunţase sentinţa de condamnare la moarte a Feldmarschallului
von Witzleben, precum şi a generalilor von Hase, Stieff şi Hoepner, la
care se adăugau câţiva ofiţeri superiori şi inferiori, în frunte cu
tânărul conte Peter Yorck von Wartenburg.
Gerlach stăruise să-mi repete cu lux de amănunte interogatoriile
umilitoare la care acuzaţii fuseseră supuşi de Freisler, precum şi
executarea sentinţei de condamnare la moarte, îmi descrisese cu
vervă cârligele de abator, folosite de data aceasta pentru spânzurarea
lui von Witzleben şi a celorlalţi ofiţeri. Nu uitase să-mi relateze
arestarea lui Goerdeler. A contelui Helldorf, a generalului Fromm, a
amiralului Canaris şi a altor personaje implicate în complot. Ţin
minte că Gerlach stăruise să-mi zugrăvească ultimul prânz pe care
Wulf von Hassel îl luase, în compania celor doi fii ai săi, la
restaurantul hotelului „Adlon”. Câteva ore mai târziu, von Hassel
fusese arestat.
— Şi nu uita că abia a început dansul, îmi spunea Gerlach cu
satisfacţie. Listele cu indivizii compromişi în complot cresc zi de zi.
Până acum au depăşit câteva sute. Dar cred că în curând vor ajunge
la ordinul miilor…
Stilul judecătorului Freisler nu mă surprindea. Arbitrarul era la

— 636 —
modă în cel de-al treilea Reich. Condamnările la moarte rostite cu
regularitate de către Curtea Populară nu făceau decât să oglindească
lipsa oricărui spirit de justiţie. Fratele colonelului von Stauffenberg şi
un nepot al lui Stupnagel fuseseră arestaţi, iar viitoarea lor
condamnare la moarte era mai mult decât sigură, deşi aceştia nu
avuseseră nici un amestec în complot. Şi cazul lor nu era unic.
Mai mult însă decât orice, mă îndurerase constituirea acelui, juriu
de onoare; alcătuit din militari, care avea misiunea să excludă din
Wehrmacht pe ofiţerii bănuiţi a fi participat la complot, pentru a
permite Gestapoului să-i ancheteze şi tribunalelor speciale să-i
judece, deşi, potrivit legilor în vigoare, ofiţerii nu puteau fi judecaţi
decât de instanţe militare. Nu mă mira faptul că generalii Guderian,
Specht, Schroth şi Kriebel, la care se adăugaseră ulterior generalii
Burgdorf şi Maisel – creaturile devotate ale lui Hitler – acceptaseră să
facă parte din acest juriu. Cei mai mulţi erau nişte arivişti dispuşi să
plătească oricât de scump gradele, decoraţiile şi înaltele
comandamente. Mă întrista însă faptul că Feldmarschallul von
Rundstedt – acest om pentru care avusesem într-o vreme un adevărat
cult – încuviinţase să prezideze juriul, acoperind cu autoritatea şi
prestigiul numelui său o instanţă constituită ilegal, pentru a servi
interesele lui Hitler. În ziua în care am aflat acest lucru, am simţit că
se frânge ceva în mine. Îmi pierdusem respectul pentru o figură, care
în ochii mei luase proporţii de legendă.
Kaltenbrunner şi Obergruppenführerul S.S. Müller nu lipseau de la
nici una din şedinţele juriului. În acest mod supravegheau
îndeaproape pe toţi membrii instanţei. Cred însă că nici unuia dintre
aceştia nu i-ar fi trecut prin minte să dea hotărâri contrare ordinelor
lui Hitler, care pretinsese ca „toţi complotiştii să fie exterminaţi”.
Guderian, de pildă, fusese numit, îndată după evenimentele de la 20
iulie, şef de stat-major al armatei de uscat. Unul dintre primele lui
ordine de zi specifica: „Orice ofiţer de stat-major trebuie să fie un
ofiţer naţional-socialist
Seara, când am ajuns la Bucureşti, Gerlach mi-a mai adus o veste:
— A fost arestat şi Schlabrendorff! a exclamat cu însufleţire.
Totodată s-a aflat că generalul von Tresckow, despre care se spunea
că ar fi căzut pe front, s-a sinucis în realitate.
N-am comentat vestea. În sinea mea i-am plâns şi pe
Schlabrendorff şi pe von Tresckow. Nu puteam să uit tentativa lor
nereuşită de a arunca în aer avionul Führerului.
Gerlach era înciudat fiindcă nu făceam aprecieri în jurul ştirilor pe

— 637 —
care mi le servea cu atâta bunăvoinţă.
— Eşti mai flegmatic decât un englez! mi-a spus odată. Sau te temi
să vorbeşti în prezenţa mea? Rău faci, Eugen. Ai în mine nu numai
un frate ci şi un prieten sincer.
Ştiam cât preţuia această prietenie..
N-am putut să asist la întrevederea dintre generalul Friessner şi
mareşalul Antonescu. Reorganizarea unităţilor aeriene şi antiaeriene,
care asigurau protecţia zonei petrolifere, îmi solicita toată atenţia.
Generalul Gerstenberg mi-a raportat în ziua aceea morfolindu-şi
furios cuvintele:
— Al şaptesprezecelea tren petrolier trimis spre patrie a fost
incendiat pe valea Prahovei. Lipsa de benzină poate avea consecinţe
mai grave decât zece bătălii pierdute.
Eram de acord cu Gerstenberg. Pe de altă parte, ajunsesem sa mă
întreb dacă n-ar fi fost preferabil pentru Germania să se epuizeze
toate resursele de benzină. Războiul s-ar fi încheiat cu câteva luni
mai repede, evitând poporului german un cortegiu de orori pe care l-
ar fi sporit orice zi de prelungire a măcelului. Începusem să-l înţeleg
pe generalul conte Schwerin, care jucase un rol echivoc în timpul
contraofensivei noastre împotmolite în punga de la Falaise. Şi el
urmărise să scurteze acest calvar.
La 20 august Fronturile 2 şi 3 Ucrainene au declanşat ofensiva pe
care Friessner o aştepta cu teamă de aproape două săptămâni. Încă
din prima zi, diviziile ruseşti au executat străpungeri adânci în
dispozitivul Grupului de armate Ucraina-Sud. La 21 august, Iaşul a
căzut în mâinile ruşilor. Veştile sosite din oră în oră la cartierul meu
general erau înspăimântătoare. Armata a 6-a era ameninţată cu
încercuirea.
La 22 am făcut o vizită lui Friessner, pe front. Cu acest prilej am
putut să-mi dau seama de proporţiile dezastrului care ne ameninţa.
Am bâjbâit aproape cinci ore până am reuşit să ajungem la cartierul
general al grupului de armate. Friessner era descompus. Cu o oră
înainte, avusese o întrevedere cu mareşalul Antonescu.
— Pe propria mea răspundere, mi-a declarat Friessner, am ordonat
retragerea generală. Am convenit cu Antonescu să organizăm
rezistenţa în Carpaţii Răsăriteni şi pe linia fortificată Focşani-
Nămoloasa-Brăila. România, mi-a spus Antonescu, este gata să-şi
îndeplinească până la capăt obligaţiile. Nu-şi va precupeţi sacrificiile
şi la nevoie va recurge la războiul total. I-am atras iarăşi atenţia
asupra atmosferei nesigure de la Bucureşti şi asupra manevrelor din

— 638 —
culise ale opoziţiei. Antonescu m-a asigurat că armata română este
alături de el şi că de la generalul comandant de armate şi până la
ultimul soldat toţi îşi vor face cu prisosinţă datoria.
— Şi dacă linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila cedează?
— Constituim un nou front pe versantul estic al Munţilor Apuseni.
Dar nu cred că linia fortificată va ceda.
Gerlach, Ross, precum şi von Geist asistau la această discuţie.
Gerlach era îngândurat. Ross asculta însă cu totală detaşare vorbele
lui Friessner. Nu păreau să-l intereseze operaţiile militare. Avea alte
preocupări.
Friessner m-a condus în faţa mesei cu hărţi. Îmi arătă spărtura
executată de Frontul 2 Ucrainean în zona Paşcani-Podul Iloaiei-Iaşi.
— Breşa, largă de 120 de kilometri, are o adâncime de 60 de
kilometri. Dincoace, în sectorul Frontului 3 Ucrainean, ruşii au
realizat o străpungere adâncă de 70 de kilometri. Cele cinci corpuri
de armată rămase în această pungă, îmi arătă el intrândul aproape
sugrumat între cele două străpungeri inamice, au primit ordin să se
retragă. Cu cele 6 corpuri de armată germane şi române amplasate
pe aliniamentul Carpaţilor Orientali, declanşăm un atac de flanc
asupra ruşilor. Vom realiza astfel o mişcare de învăluire care va duce
la încercuirea şi nimicirea celor două fronturi ucrainene.
Planul era bine conceput. Dar pentru aceasta era imperios ca
forţele germane şi româneşti să colaboreze strâns. Friessner punea
însă sub semnul întrebării loialitatea acestor aliaţi.
— Generalii români manifesta tot mai făţiş veleităţi de
independenţă faţă de noi. Patru divizii româneşti au părăsit poziţiile
îndată după declanşarea ofensivei ruseşti, retrăgându-se spre sud.
Comandanţii Armatelor 3 şi 4 Române sunt refractari executării
planurilor de operaţii ordonate de noi. Starea de spirit a întregii
ofiţerimi române mă îngrijorează.
Iritat, Friessner izbi cu pumnul în masă:
— În situaţia actuală, o defecţiune a românilor ne-ar distruge.
Friessner contempla mohorât hărţile întinse pe masă. Stătea
imobil, ca şi când l-ar fi împietrit gândurile urâte. Ridică încet
privirile spre mine.
— Am neapărată nevoie de un sprijin aerian, mi-a spus. Cu trei
sau patru escadrile de Stukas, nimicesc coloanele de blindate ruseşti,
le sfărâm ofensiva…
Eram îndurerat, fiindcă nu-l puteam ajuta cu nimic.
— Va trebui să vă bizuiţi numai pe resursele proprii, Herr General.

— 639 —
Mă străduiesc de patru zile să obţin o nouă escadrila pentru protecţia
regiunii petrolifere. N-am reuşit să fac nimic, deşi am bătut la uşile
tuturor mărimilor…
Friessner întoarse capul. Se uită câteva clipe la peisajul care se
desfăşura dincolo de ferestrele deschise. Copaci imenşi scăldaţi în
lumina purpurie a soarelui care cobora spre asfinţit.
— În sectorul central al frontului, zise el, domneşte acalmia. Ruşii
şi-au întrerupt ofensiva. Nu puteţi lua de acolo câteva avioane?
Zgomotul canonadei care acompaniase până atunci discuţiile
noastre scădea în intensitate, ca după un răstimp să se intensifice
iarăşi, asemenea unor modulaţii executate de un fantastic
instrument muzical.
— Avioanele de pe frontul central, i-am explicat, sunt folosite
pentru înăbuşirea revoltei din Varşovia. Sub zidurile Varşoviei se
desfăşoară o bătălie de o cruzime care depăşeşte orice limite.
Gerlach, care nu participase până atunci la discuţii, interveni cu
intonaţie batjocoritoare în glas:
— Polonezii vor fi în curând striviţi. Aşa se va întâmpla şi la
Bucureşti dacă românii vor avea proasta inspiraţie să ne joace festa.
M-am întors spre el şi l-am privit cu dispreţ.
— Uiţi, Herr Standartenführer, că polonezii luptă folosindu-se doar
de resurse locale. Românii au la dispoziţie armate întregi. Numai aici,
pe frontul Moldovei, dispun de 23 de divizii, faţă de 21 de divizii
germane. Aceasta trebuie să-ţi dea de gândit. Mai au şi aviaţie…
— Să încerce numai să se răscoale împotriva autorităţii noastre!
stărui Gerlach.
I-am întors spatele.
— Herr General, m-am adresat lui Friessner, nu vă făgăduiesc
nimic. Voi încerca totuşi să vă procur întăriri aeriene. Să nu vă
aşteptaţi la minuni. Puterile mele sunt limitate de însăşi penuria
noastră de avioane. Dacă am fi dispus de o aviaţie puternică, alta ar
fi fost soarta războiului. La ora actuală aviaţia noastră este la
pământ.
Ofiţerul cu transmisiunile intră în sală. Se opri în dreptul meu.
— Herr General, sunteţi chemat de O.K.W. Puteţi vorbi de aici, zise
el arătându-mi unul din telefoanele de campanie orânduite pe o
masă. Lângă fereastră.
Am dus receptorul la ureche.
— Vorbiţi cu Herr Feldmarschall Keitel, am auzit un glas cu
inflexiuni imperturbabile de telefonist bine dresat.

— 640 —
 A răsunat apoi vocea lui Keitel.
— Cum merg treburile prin România?
— Destul de prost. Ce-aţi hotărât în legătură cu avioanele pe care
vi le-am cerut pentru protecţia regiunii Ploieşti?
— Am să vi le procur, a replicat Keitel. Am vorbit personal cu
Göring. Mi le-a făgăduit în cel mai scurt timp.
Eram lămurit. Cunoşteam valoarea făgăduielilor
Reichsmarschallului.
— Acum avem însă alte griji, mai stringente.
— Ce s-a mai întâmplat?
Eram pregătit să mi se vestească cele mai oribile catastrofe.
— Punga de la Falaise s-a închis. Opt divizii au fost nimicite. Alte
şapte au reuşit să iasă din încercuire, dar fără materiale şi cu
efectivele reduse la mai puţin de jumătate.
— Era de aşteptat. O ofensivă lipsită de un sprijin aerian
corespunzător nu poate avea o soartă mai bună.
Keitel a tuşit iritat. Nu-i plăcuse probabil replica mea. A reluat
comunicarea, ignorându-mi întreruperea:
— Ca şi când n-ar fi fost de ajuns dezastrul de la Falaise, a mai
intervenit o complicaţie. Parisul e…
Câteva pârâituri în aparat m-au făcut să nu pot prinde restul
comunicării.
— Alo! Nu se aude…
— Parisul e în plină insurecţie, a repetat Keitel. Führerul a ordonat
lui Choltitz să incendieze oraşul.
M-au potopit amărăciunea şi indignarea. Distrugerea Parisului ar
fi o crimă. Keitel n-a mai aşteptat răspunsul meu.
— Va trebui să rezolvaţi cât mai grabnic misiunea dumneavoastră
în România şi să plecaţi pe Frontul de Vest.
— Prezenţa mea în Franţa nu cred că îşi va mai avea rostul dacă
nu mi se va da şi posibilitatea de a oferi un sprijin material
comandamentelor respective. Cred că se pot dispensa de încurajările
mele platonice şi de cuvintele mele de consolare.
— Veţi putea dispune de un apreciabil număr de avioane.
— Veţi dispune şi de carburant?
— Milch mi-a promis că va face imposibilul.
Am suspinat. Ştiam că şi eu cerusem imposibilul, după cum Milch
şi Göring făgăduiseră imposibilul.
— Când trebuie să plec în Franţa?
— Cât mai grabnic. Veniţi mai întâi la Rastenburg. Führerul vrea

— 641 —
să stea de vorbă cu dumneavoastră. Are să vă trimită avionul său
personal.
Mi-am amintit brusc de tabachera lui Karl. Pe băiatul acesta mi-l
adusese Dumnezeu.
— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, Herr Feldmarschall.
— La Bucureşti e linişte?
— Până acum totul e în ordine.
— Friessner ne-a bombardat cu o serie de rapoarte alarmante…
Deci nu e cazul să ne facem griji…
— Să sperăm că nu.
— Bun. În cursul zilei de mâine. Avionul Führerului va sosi la
Bucureşti. Probabil pe înserat. Zborurile de noapte sunt mai sigure.
Convorbirea telefonică s-a încheiat, lăsându-mi o impresie
amarnică.
— Ce spune? m-a întrebat Friessner.
I-am repetat vorbele lui Keitel. Generalul şi-a dus mâna la frunte.
— Eram sigur că aşa are să se întâmple. Este un fel de reacţie în
lanţ. Va veni şi rândul Bucureştiului. O simt!
Apăsat de gânduri negre, am părăsit Cartierul general al lui
Friessner. Un simţământ ciudat îmi spunea că îl vedeam pe acest om
pentru ultima oară. Soarele cobora domol spre apus. Peste fire se
lăsase o răcoare plăcută.
Parbrizul maşinii mele s-a făcut ţăndări sub impactul unei pietre,
care l-a lovit apoi pe şofer în obraz. Năucit, acesta a scăpat volanul.
Maşina a intrat într-un şanţ, din fericire puţin adânc, aşa că nu s-a
răsturnat. În aceeaşi clipă am observat un copil care se ascundea
într-un tufiş.
— Ticălosul! a exclamat Gerlach, scoţând fulgerător pistolul şi
trăgând asupra copilului.
În ultima clipă, am avut prezenţa de spirit să-l lovesc peste braţ.
Glontele şi-a schimbat traiectoria, găurind acoperişul maşinii.
— Ai ajuns să faci război copiilor, Gerlach? i-am strigat cu
asprime.
M-a privit furios.
— Dacă ne omora?
— Nu ne-a omorât, am replicat. Copiii au reacţii imprevizibile. Nu-i
poţi face răspunzători de actele lor.
Am coborât din maşină, urmat de Gerlach, şi de Karl, care stătuse
pe bancheta din faţă. Şoferul şi-a şters cu batista obrazul însângerat,
apoi, ajutat de ceilalţi şoferi din convoiul maşinilor mele, a readus

— 642 —
automobilul pe şosea.
Când m-am urcat în maşină, am crezut că zăresc prin verzişul
tufişurilor silueta unui copil. Şoferul a demarat.
— Troglodiţi! a rostit Gerlach furios. Animale! Le-am adus pe tavă
civilizaţia, cultura şi ei ne întâmpină aruncând cu pietre!
Era zadarnic să-i răspund. Orice argument i-aş fi adus, n-aş fi
reuşit să-l conving.
Începuse să se întunece, când am fost din nou opriţi. Podul peste
care trecea şoseaua fusese bombardat de ruşi. Traversarea râului, nu
prea lat în acest sezon, se făcea pe un pod improvizat de genişti.
Trebuia să părăsim şoseaua, să ne strecurăm pe o variantă care
cobora până la marginea apei şi după aceea să ne angajăm pe pod.
Lăţimea acestuia nu permitea circulaţia în două sensuri. Fiindcă se
acorda prioritate convoaielor militare, civilii erau obligaţi să aştepte
ore întregi până li se dădea autorizaţia să treacă. Zeci. Poate sute de
căruţe, trăsuri, maşini se îmbulzeau de o parte şi de alta a râului.
Când am ajuns la capătul podului, un obstacol neaşteptat ne-a
barat trecerea. Un autocamion militar românesc derapase şi
rămăsese cu o roată în gol. Câţiva soldaţi români, ajutaţi de
pontonieri germani, se străduiau să scoată autocamionul din
încurcătură. Gerlach a coborât din maşină şi s-a îndreptat spre
grupul de oameni. De la locul meu puteam să văd şi să aud tot ce se
întâmplă.
Înfuriat că este obligat să îşi piardă vremea, Gerlach a dat ordin
soldaţilor germani să răstoarne autocamionul în albia râului.
Românii n-au înţeles la început despre ce e vorba. Dar când geniştii
noştri au pus umărul la maşină, spre a-i face vânt peste marginea
podului, şoferul autocamionului a început să protesteze. Când a
văzut că argumentele lui nu au nici o trecere, s-a repezit la unul
dintre soldaţii germani, care împingeau în dreptul roţilor din spate, şi
i-a dat brânci. Restul s-a petrecut cu viteză uluitoare. Gerlach a scos
pistolul şi a tras un glonte în pieptul românului. Acesta s-a clătinat,
a căzut în genunchi, apoi s-a prăvălit pe-o parte.
Soldaţii români s-au năpustit asupra geniştilor noştri. Gerlach a
tras câteva focuri în aer, dar n-a reuşii să-i intimideze pe români.
Încăierarea risca să ia proporţii. Am sărit din maşină. Urmat de
ofiţerii mei, m-am repezit în mijlocul încăierării. Nu ştiu nici acum
cum de am reuşit să domolesc spiritele. M-au ajutat şi doi ofiţeri
români. Fără intervenţia lor, cred că lucrurile ar fi degenerat într-o
luptă generală. Ofiţerul român cel mai vechi în grad a încercat să-l

— 643 —
aresteze pe Gerlach. Lucrurile ameninţau să ia din nou o întorsătură
urâtă. Am intervenit iarăşi. L-am asigurat că împuşcarea şoferului
român nu va rămâne nepedepsită şi că ofiţerul S.S. care săvârşise
această faptă va fi deferit justiţiei militare germane, conform
uzanţelor. Spre a-i dovedi buna mea credinţă, m-am prezentat.
Ofiţerul român a ezitat câteva clipe. A aruncat o privire încărcată de
ură asupra lui Gerlach. Apoi mi-a îngăduit să-l iau cu mine.
Abia după ce am trecut podul şi ne-am văzut în drum spre
Bucureşti, am respirat în voie.
— Eşti iresponsabil, Gerlach! l-am mustrat cu violenţă. Dacă n-aş
fi fost de faţă la scena aceasta oribilă, ai fi fost acum ciuruit de
gloanţe. Râul ţi-ar fi fost mormânt. Şi nu ai fi căpătat decât ceea ce
meritai.
Stătea răsturnat pe banchetă şi rânjea nepăsător.
— A îndrăznit să ridice mâna asupra unui soldat german.
— Aceasta nu justifică asasinatul pe care l-ai săvârşit.
Gerlach a râs.
— Ştiu că dacă ţi-ar sta în putinţă, m-ai trimite în faţa Curţii
Marţiale. Îţi cunosc simpatia pentru români.
— Ţin totuşi să te asigur că voi raporta crima aceasta gratuită
şefilor dumitale ierarhici.
— Poate că soldatul român pe care l-am ucis azi ar fi tras mâine
asupra unui soldat german.
— Crezi că poţi invoca o scuză atât de stupidă în faţa unui
tribunal militar?
Gerlach a făcut un gest de indiferenţă.
— N-am să ajung acolo. Poţi să fii sigur.
În tot acest timp, Karl nu scosese un cuvânt. Sunt însă sigur că
fierbea. Din clipa aceea n-am mai schimbat un cuvânt cu Gerlach.
Aproape de Bucureşti, Gerlach a ieşit din muţenia sa.
— Să facem pace, Eugen, mi-a vorbit cu ton prietenos.
Nu-i vedeam faţa, fiindcă era întuneric în maşină. Nu-i desluşeam
decât luciul dinţilor albi, etalaţi probabil într-un larg zâmbet.
— Suntem doar fraţi, a adăugat.
Nu i-am răspuns.
— Cum vrei, a reluat după un timp. Ar fi fost totuşi preferabil să
păstrăm relaţii cordiale.
Am ripostat cu asprime:
— Din momentul acesta relaţiile noastre se vor limita strict la
obligaţiile de serviciu, Herr Standartenführer.

— 644 —
 — Prea bine, Herr General, mi-a răspuns calm.
Moartea şoferului român îmi îngăduise să lepăd masca. Era mai
bine aşa.
Am ajuns în Bucureşti noaptea la orele 2. După ce m-am retras în
apartamentul meu, l-am chemat pe Karl.
— Ai văzut ce s-a întâmplat?
— Am văzut, Onkel Eugen. Şi sunt copleşit de indignare. Acest
frate vitreg al dumitale este un criminal înnăscut.
— Fratele meu vitreg, Karl, este şi unchiul tău vitreg. Dar nu
pentru asta te-am chemat. Mâine seară avionul personal al
Führerului va ateriza la Bucureşti. Sunt chemat la Rastenburg.
A oftat adânc.
— Când trebuie să pleci la Rastenburg?
— Mâine seară.
— Bine. Până mâine seară ai tabachera. Mai trebuie să pun ceva la
punct. Nu-mi place cum funcţionează capsa.
— Eşti un băiat înţelegător, Karl!
— Mulţumesc, Onkel Eugen.
— Acum du-te şi te culcă. Este târziu. Mâine vom avea mult de
lucru.
S-a îndreptat spre uşă. A pus mâna pe clanţă, apoi mi-a zâmbit.
— Noapte bună, Onkel Eugen.
— Noapte bună, Karl.
După plecarea lui Karl, m-am aşezat într-un fotoliu şi mi-am
îngropat capul în mâini. Se apropia deznodământul. Îl aşteptam cu
înfrigurare. Un simţământ în care se îmbinau teama şi bucuria.
Teamă la gândul că aş putea să dau greş, bucurie anticipată, fiindcă
eram totuşi convins că tentativa aceasta va fi încununată de succes.
Am întâmpinat zorile stând în acelaşi fotoliu. Helmuth a rămas foarte
surprins când m-a găsit îmbrăcat. Se obişnuise să mă trezească din
somn înainte de a-mi servi micul dejun.
M-am dezbrăcat, am făcut un duş fierbinte, apoi m-am întins pe
pat.
— Dacă adorm, să mă trezeşti la nouă, i-am poruncit lui Helmuth.
Helmuth a venit să mă trezească, aşa cum îi ordonasem. M-am
îmbrăcat degrabă, apoi am cerut la telefon Preşedinţia Consiliului de
Miniştri. Voiam să obţin o audienţă la mareşalul Antonescu. Românii
dispuneau încă de importante formaţii de luptă aeriană, afectate
apărării Bucureştiului şi altor centre urbane de seamă. Dacă
Mareşalul ar accepta să cedeze generalului Friessner o parte din

— 645 —
aceste formaţii, s-ar mai remedia dezechilibrul existent între forţele
noastre aeriene şi cele ale inamicului.
Directorul de cabinet al lui Antonescu m-a informat că acesta nu
se afla la Preşedinţie. De îndată ce va lua legătura cu conducătorul
statului, îmi va comunica ora la care voi putea fi primit.
Ciudat! Voiam să se termine cât mai repede războiul şi, cu toate
acestea, mă străduiam să obţin avioane de la români, spre a prelungi
agonia. Era aici o aparentă inconsecvenţă. În realitate, mă gândeam
la poporul meu. Voiam să întârzii o inevitabilă invazie inamică. Până
acum cizmele duşmanilor nu încălcaseră încă pământul Germaniei.
Nu mă aşteptam din partea lor la menajamente. Nu mă resemnam
totuşi să asist la un final îngrozitor. Nu eram înspăimântat fiindcă
mă temeam de ce putea să se întâmple familiei mele. Demult nu mai
aveam familie. Greşesc! Îl am pe Rudi. Mi-am amintit Parabola fiului
risipitor. Cu toate păcatele lui, Rudi este sânge din sângele meu.
Dacă a contribuit la asasinarea legală a fratelui sau, Providenţa va
avea grijă să-l pedepsească. Eu nu pot să-mi asum rolul justiţiei. Îl
mai am şi pe Karl, acest nepot admirabil care îmi este tot atât de
devotat ca şi un fiu. Prezenţa lui în preajma mea, în aceste zile
întunecate, a fost o mare mângâiere. Nici pe Erich nu-l pot uita, deşi
îmi este mai puţin apropiat decât Karl. Erich e mai rece. Mai
cumpătat. E şi firesc, a atins vârsta maturităţii. Entuziasmul,
efervescenţa tinerească s-au topit. Astăzi este un bărbat în toată
firea, care priveşte lucrurile cu înţelepciune.
Mă pregăteam să cobor în sala hărţilor, unde aveam să asist la
conferinţa cotidiană, când Karl şi-a făcut apariţia în apartamentul
meu. Purta insigna de rănit în război şi „Crucea de Fier”, pe care le
primise recent.
Karl mi-a urat „bună dimineaţa” cu imperturbabila lui voioşie.
Cred că băiatul acesta ar fi în stare să râdă şi în faţa plutonului de
execuţie. Fericită fire.
A scos din buzunarul de la piept tabachera de aur şi a pus-o pe
masă.
— Capsa funcţionează acum perfect, mi-a spus.
Mângâia tabachera ca pe un obiect drag.
— Eşti sigur, Onkel Eugen, că nu pot ajunge în prezenţa lui Hitler?
I-am răspuns ferm:
— Sunt sigur, Karl. Dacă ai stărui să operezi personal, am risca să
stricăm totul.
Karl a zâmbit.

— 646 —
 — Mă împiedici, Onkel Eugen, să intru în istorie. Dacă aş fi reuşit
să-l ucid pe zugrav…
— Poţi intra în istorie, Karl, şi fără să te foloseşti de uşa morţii… Ai
o viaţă întreagă înaintea ta. Te aşteaptă înfăptuiri mari… Sunt
convins că n-ai să te iroseşti în fleacuri cotidiene, ca restul
oamenilor. Eşti făcut din alt aluat, Karl.
A suspinat.
— Să-ţi arăt cum funcţionează dispozitivul de aprindere, Onkel
Eugen.
Mi-a dat explicaţiile necesare. Tabachera era o minune de
ingeniozitate. Dacă o deschideai, ţigările aşezate în ordine nu-ţi
trezeau nici un fel de bănuială. Un buton, ascuns înăuntru, sub
dispozitivul de deschidere al tabacherei, dar care se putea manevra
cu o simplă apăsare de unghie, făcea să se aprindă capsa.
Am vârât tabachera în buzunar.
— N-am să te fac de râs, Karl.
M-a privit lung cu ochii lui atât de strălucitori.
— Sunt convins, Onkel Eugen.
L-am tratat cu o ţigară din vechea mea tabacheră.
— O folosesc pentru ultima oară, i-am spus. De acum înainte mă
voi rezuma la tabachera pe care mi-ai oferit-o. N-am să mă mai
despart de ea până în clipa în care am s-o folosesc.
Am trecut în cabinetul meu de lucru, instalat la parter. Von Geist
mi-a adus la semnat corespondenţa strict secretă.
— Azi am primit dosarul lui Ross, îmi spuse el. I-am frunzărit foile
calificative. Se bucură de aprecieri elogioase din partea ofiţerilor săi
ierarhici.
— Toţi S.S.-işti încercaţi, nu-i aşa?
— Fireşte.
— Am văzut că poartă şi „Crucea de Fier”.
— I s-au răsplătit „actele de vitejie;”, Herr General, a rostit cu
dispreţ. Ross a făcut parte – printre altele – dintr-un Einsatzkomando
care a reuşit să lichideze numeroase grupuri de partizani din Polonia
şi Rusia. A participat la „Operaţia Cottbus” sub comanda generalului
S.S. Gottbertf precum şi la „curăţirea” ghetoului din Rovno. Aş putea
să citez şi „operaţia de pacificare” a răscoalei evreieşti din Varşovia,
în ’943. Ştiţi ce se ascunde în dosul acestor fraze laudative?
— Ştiu, von Geist. Ştiu. M-a informat şi Canaris. La început nu-mi
venea să cred. Apoi m-am înclinat în faţa evidenţei.
Von Geist puse mâna pe „Crucea de Fier” aninată la gât.

— 647 —
 — A ajuns să-mi fie ruşine că port această decoraţie, care astăzi
recompensează şi crimele S.S.-iştilor.
Mi-am prins fruntea în mâini.
— Am câteodată impresia că lumea întreagă a înnebunit. Asistăm
la nişte aberante răsturnări de valori, dragul meu von Geist. Poate că
într-o zi cerul se va limpezi. Atunci veţi privi în urmă cu oroare…
— Vom privi, Herr General, m-a corectat.
Am clătinat din cap.
— Eu nu voi mai apuca acele zile senine, spre care năzuim cu toţii.
N-am făcut totul, von Geist. N-am ştiut ce să fac. Iar când am ştiut,
sau am crezut că ştiu, n-am făcut. Am o vină teribilă, von Geist: o
singură vină. Cu urmări ireparabile. O vină pe care o împart de altfel
cu foarte mulţi, camarazi de ai mei. Am început prea târziu lupta
împotriva lui Hitler. L-am lăsat să-şi consolideze puterea, şi abia
după aceea am pornit la atac, şi nici atunci cu toată convingerea, nici
atunci cu seriozitate. Disproporţia de forţe se făcuse prea mare.
Rezultatul s-a văzut la 20 iulie… în sfârşit, ce să mai discutăm…
Regretele tardive sunt sterile… Să sperăm că vom mai putea face
ceva…
Mi-am dus instinctiv mâna la tabachera dăruită de Karl. Pe care o
purtam în buzunarul de la piept. M-am recules, apoi am trecut la altă
ordine de idei.
— Va trebui să ne pregătim iarăşi de plecare, von Geist. Führerul
mi-a dat ordin să inspectez Frontul de Vest. Trebuie să-l sprijin pe
generalul Desloch…
Am sunat. Lui Karl, care şi-a făcut apariţia, i-am ordonat să-mi
dea legătura cu cartierul general al generalului colonel Otto Desloch.
Comandantul Flotei a 3-a aeriene din Franţa.
— Imediat. Herr General, a replicat Karl cu spartană precizie.
Mi-a revenit în minte chipul Feldmarschallului Sperrle. Pe care
Führerul îl înlocuise cu Desloch, în speranţa că acest general va
obţine rezultate mai bune. Sperrle îşi părăsise comandamentul,
stigmatizat de aprecierile aspre ale lui Hitler. Care îl destituise pentru
incapacitatea lui patentă. Desloch primise o moştenire grea. Tot atât
de grea ca şi moştenirea primită de Model. Nici Iisus Cristos, cu toate
minunile lui, n-ar mai fi putut face ceva pentru Germania.
Am căpătat relativ uşor legătura cu Desloch.
— O.K.W.-ul mi-a anunţat apropiata dumneavoastră sosire în
Franţa, mi-a vorbit. Mi s-a mai spus că veţi trece şi pe la Rastenburg.
Vă rog să faceţi tot posibilul spre a-mi procura cel puţin cincizeci de

— 648 —
bombardiere suplimentare. Führerul mi-a ordonat personal să supun
unui bombardament de nimicire cartierele răsculate din Paris. O
acţiune menită să semene spaima printre parizieni.
— După câte ştiu, la Paris se mai află trupe germane, Herr
General. Riscaţi să provocaţi pierderi grele în rândurile propriilor
noştri soldaţi.
— Aceleaşi obiecţii le-a făcut şi generalul von Choltitz, a replicat
Desloch. Ordinele Führerului sunt însă categorice, îmi permit să vă
repet cuvintele sale: „Flota a 3-a Luftwaffe va nimici cu bombe
explozive şi incendiare cartierele oraşului în care au fost semnalate
focarele răscoalei”. Generalului von Choltitz nu-i rămâne decât să
evacueze trupele germane din cartierele destinate a fi bombardate.
— Presupun că veţi executa bombardamentele noaptea.
— Evident. Ziua aparatele noastre ar fi ţinta atacurilor aviaţiei de
vânătoare inamice.
— Cum veţi delimita în timpul nopţii cartierele ocupate de
răsculaţi de cele rămase în mâinile noastre?
Desloch a tuşit încurcat.
— Condiţiile de vizibilitate fiind aproape nule. Nu se poate vorbi de
bombardarea unor obiective precise… Vom provoca, desigur, pierderi
trupelor noastre. Dar sacrificiile omeneşti sunt preferabile pierderii
unor bombardiere imposibil de înlocuit la ora actuală, după cum prea
bine ştiţi şi dumneavoastră… Îmi pare rău, Herr General, dar nu
avem de ales. Dacă în cursul acestei zile generalul von Choltitz nu
reuşeşte să înăbuşe răscoala, la noapte voi executa misiunea ce mi s-
a încredinţat. Parisul va suferi soarta Hamburgului.
— Parizienii vor avea de lucru cu Desloch şi cu Choltitz, rosti von
Geist posomorât. Desloch va executa cu stricteţe ordinele Führerului.
Iar von Choltitz este un tip de o dârzenie fără pereche. A participat la
asediul Sevastopolului. În momentul în care oraşul acesta fortificat a
căzut în mâinile noastre, von Choltitz nu mai avea sub comanda sa
decât trei sute de supravieţuitori din cei cinci mii de soldaţi cu care
plecase la asalt. Omul acesta se va îngropa sub ruinele oraşului, dar
nu va ceda o palmă de pământ.
— L’homme propose… von Geist.
— Aveţi dreptate. La ora actuală e greu să faci pronosticuri…
Vocea lui era lipsita de expresie.
— De câtva timp, mă munceşte un gând, adăugă. Ma întreb în
mâinile cui voi cădea prizonier? La ruşi sau la anglo-americani?
Întrebarea lui a rămas fără răspuns. În aceeaşi clipă Karl a

— 649 —
pătruns în încăpere.
— Acum câteva secunde am primit o comunicare telefonică de la
Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Herr General. Mareşalul
Antonescu v-a fixat audienţă pentru mâine de dimineaţă la ora zece.
Am înclinat din cap.
— Mulţumesc, Karl.
Însemna că trebuia să-mi amân plecarea pentru ziua următoare.
Nu puteam părăsi Bucureştiul înainte de a sta de vorbă cu
Mareşalul.
— De audienţa mea de mâine, m-am adresat lui von Geist, depinde
soarta Balcanilor. Dacă Antonescu va accepta să sporească efortul de
război al României, suntem salvaţi… Cel puţin pentru un timp…
I-am comunicat telefonic lui Keitel motivul pentru care eram nevoit
să-mi amân cu 24 de ore plecarea din Bucureşti. A acceptat motivele
invocate de mine.
Am luat masa de prânz în compania ofiţerilor mei. Plana o
atmosferă de înmormântare. Toţi mâncau în tăcere. Gerlach mă
privea din când în când pe furiş. Mă prefăceam că nu-l observ. Îl
ignoram făţiş. Şi ofiţerii mei îl ţineau în carantină. Gerlach era nevoit
să se întreţină numai cu aghiotantul său. Von Geist nu-i adresa
cuvântul decât în relaţiile de serviciu. Gerlach resimţea înciudat
indexul la care se vedea pus. Ross era însă indiferent. Dacă ofiţerii îi
adresau cuvântul, răspundea. Dacă nu, păstra netulburat tăcerea.
Eram la desert când m-a chemat la telefon Sultana Basarab.
Aflase că sosisem la Bucureşti şi voia să mă vadă. I-am făgăduit că
după ora 7 îi voi face o vizită. După prânz am încercat să mă
odihnesc puţin. Domnea o căldură înăbuşitoare, pe care ventilatorul
electric din camera mea o punea în mişcare, dându-mi o senzaţie de
răcorire factice. Întins pe o canapea, am frunzărit jurnalele româneşti
– lucru pe care îl făceam ori de câte ori mă aflam în România – apoi
am încercat să adorm. Somnul m-a furat pe nesimţite. Plăcerea
aceasta n-o mai încercasem de multă vreme. M-am trezit la 6. Pe o
măsuţă din apropiere mă aştepta o oranjadă cu gheaţă. Helmuth era
o ordonanţă foarte atentă. Mi-am îmbrăcat ţinuta cea mai bună.
Ştiam că Sultanei îi plăceau eticheta şi un oarecare decor.
La 7 precis maşina mea a oprit în faţa casei cu lei. Am urcat
scările de marmură. Lăstun, majordomul, mi-a deschis, cu aceeaşi
calmă. Şi demnă încetineală. M-a condus prin câteva coridoare
răcoroase, până la salonul „Louis XIV”, care privea spre grădina vastă
din spatele casei. Un adăpost rudimentar, săpat în pământ, făcea un

— 650 —
fel de cocoaşă dizgraţioasă printre rondurile cu trandafiri. Parfumul
trandafirilor pătrundea suav în încăperea împodobită cu superbe
tapiserii ce înfăţişau campaniile Regelui Soare.
Sultana era singură. M-a surprins acest lucru, fiindcă de obicei o
găseam înconjurată de nepoţi sau de prieteni. Mi-a părut schimbată
în rău. Părul era coafat impecabil, bijuteriile îi scânteiau, rochia de
mătase neagră, brodată cu jeuri. Era de o distincţie gravă. Ochii
inteligenţi îi luminau faţa. Ceva însă distona. Abia atunci am
observat că mâna stângă îi zăcea moale pe genunchi. Sultana şi-a
coborât privirile asupra mâinii sale. Pe care o examină ca pe un
obiect străin de ea.
— Credeam că nu se remarcă.
Uşoara-i contrarietate din glas nu a durat decât câteva clipe. A
ridicat asupra mea o privire calmă, surâzătoare.
— Voiam să păstrez taina, adăugă. Dar la vârsta mea asemenea
cochetării nu-şi mai au rostul. Am suferit un atac de congestie
cerebrală.
— Îmi parc rău, Sultana, i-am spus. De ce nu m-ai anunţat?
A ridicat uşor mâna dreaptă, făcând să-i scânteieze inelele de pe
degetele-i grăsuţe şi albe.
— La ce bun, Eugen? Comedia trebuie să se termine odată.
Credeam că am să apuc sfârşitul războiului. Acum sunt sigură că nu
voi avea parte de această bucurie.
O rodeau aceleaşi presentimente ca şi pe mine. Această constatare
mi-a făcut-o şi mai simpatică. Proximitatea morţii pe care o aşteptam
amândoi ne apropia sufleteşte.
— Acum câteva zile am visat-o pe Elissa, a rostit oftând. Stătea
acolo, lângă cămin. Purta o rochie albă, bogat drapată, ca şi femeile
din străvechea Eladă. Nu avea nici o podoabă. Era însă tânără şi atât
de frumoasă… Se făcea că intrasem în salon. Prezenţa ei nu m-a
mirat. „Ce bucuroasă sunt că te văd, i-am spus. Mi-era atâta dor de
tine”… Mi-a surâs. Surâsul acela inimitabil, care-ţi mângâia sufletul
şi îţi izgonea supărările. Un surâs care oglindea de data aceasta nu
numai bunătatea-i nemărginită, dar şi o pace, o fericire care dădeau
chipului ei o magnifică strălucire. „Să te bucuri, mi-a spus Elissa cu
glasu-i cald. Să te bucuri mult, fiindcă în curând amărăciunile au să
te părăsească”… Apoi s-a topit în aer… Eram după boală, Eugen. M-
am trezit din somn plângând de fericire.
Ochii i se umeziseră. I-am mângâiat mâna albă.
— Tâlcul visului e limpede ca apa de izvor, Sultana. Ai să te faci în

— 651 —
curând sănătoasă…
— Cât eşti de bun, Eugen. Nu încerca să mă înşeli! De ce vrei să-
mi strici bucuria? Tâlcul visului e altul. Şi tu îl ştii. De atunci plutesc
pe aripi de nori. Mă simt uşoară… uşoară ca un fulg… A zâmbit
iarăşi: Nu te uita că sunt atât de planturoasă. Am început să mă
desprind de învelişul acesta de carne… Da, da. Să nu mă priveşti
neîncrezător! Vino şi stai pe canapea aici, lângă mine.
Mi-a făcut loc. Răspândea un parfum proaspăt de lavandă şi flori
de câmp.
— Mai rămâi mult timp la Bucureşti? m-a întrebat cu interes.
— Mâine seară, cel mai târziu, plec la Paris.
Sultana a surâs extatic.
— Paris! a exclamat. Ce fericit eşti!
— Parisul nu mai este oraşul paradisiac pe care-l cunoşti
dumneata, Sultana.
— Ştiu, Eugen. Am auzit la radio. Îmi pare rău că n-ai să fii de
faţă, să-mi închizi ochii. Am să-ţi fac o destăinuire, Eugen. Pe toţi
ginerii mei i-am iubit. Pe tine însă te-am preţuit cel mai mult.
— Îţi mulţumesc, Sultana. M-ai preferat fiindcă am fost soţul
Elissei.
— Ai dreptate. Elissa a fost cea mai drăgălaşă dintre fetele mele.
Celelalte, după ce s-au măritat, s-au rupt de mine. Numai Elissa a
rămas apropiată de inima mea… Acum sunt fericită fiindcă ştiu că
am s-o întâlnesc…
— Pe front lucrurile merg rău, nu-i aşa? a adăugat după un timp.
— Rău, Sultana. Foarte rău.
— Lucrurile au să se schimbe în bine, mi-a spus. Nici nu-ţi
închipui cât de bine are să fie. Să ai încredere. Omenirea va ieşi din
infernul acesta… Regret doar că Albert, Willi şi Uwe n-au să vadă
zorile… Dar să lăsăm subiectele triste. În curând au să vină câţiva
invitaţi. Mai vorbeşte-mi până atunci despre tine…
Am zâmbit trist.
— Dacă ţi-aş vorbi despre mine. Ar însemna să te indispun. N-aş
putea să-ţi spun nimic îmbucurător…
M-a mângâiat pe braţ.
— Are să fie bine, Eugen. Are să fie bine. Să nu uiţi vorbele mele.
Uşa s-a deschis. Majordomul a apărut grav şi a anunţat cu glasul
lui răspicat şi solemn:
— Doamna Smaranda Paltin.
Nu aveam dispoziţie să mă întreţin cu invitaţii Sultanei. Dar nu

— 652 —
îndrăzneam să o supăr, plecând imediat. Ghicindu-mi gândurile,
Sultana mi s-a adresat rugătoare:
— Fă-mi plăcerea să rămâi la cina, Eugen. Poate că ne vedem
pentru ultima oară.
N-am mai ezitat.
— Bine, Sultana. Rămân.
Smaranda Paltin a intrat purtându-şi pe trupul elefantin rochia de
voal cu flori mari. Cerceii cu solitari i se legănau la urechi. Deşi avea
peste 70 de ani, era insistent fardată. Mi-a întins degetele acoperite
cu inele.
— Ce mai faci, principe? Am auzit că aliaţii vă dau mult de furcă.
— Din nenorocire, doamnă, trebuie să recunosc că lucrurile nu
merg tocmai…
— Domnii Pavel Sturzoiu şi Jean Daniel, anunţă iarăşi
majordomul.
Doi bătrâni, primul subţire şi cochet, al doilea gras şi cu reverele
hainei presărate cu fire de tutun, intrară în salon, li mai văzusem în
casă la Sultana. Sturzoiu era profesor universitar, moşier şi mare
amator de pocher. Daniel era bancher şi arhimilionar.
Mai înainte de a le fi strâns mâna, Smaranda izbucni ex abrupto:
— N-aştept să vină ruşii peste noi! rosti categoric, clătinând cu
energie capul şi făcând să-i scapere cerceii.
— Şi unde o să plecaţi, scumpă doamnă? întrebă blazat profesorul.
Îi sărută mâna, apoi se aşeză cu precauţie pe un fotoliu. Am avut
impresia că fiecare mişcare făcea să-i scârţâie oasele.
Smaranda Paltin încreţi din sprâncene. Expresia de contrarietate
întipărită pe chipul ei nu îi altera înfăţişarea majestuoasă,
accentuată de părul alb.
— Unde am să plec? În Spania. Sau în Portugalia. Radomir nu a
plecat cu tot neamul lui în Portugalia?
— Radomir a adus servicii mari regimului, scumpă doamnă.
Servicii pe care soţul dumneavoastră Luca Paltin nici nu le-ar fi
conceput. Fiţi sigură că nu veţi obţine paşaport.
— Crezi că Luca ar fi în stare să se ploconească Mareşalului
pentru un biet paşaport? Am maşină. Am să fug cu maşina.
— Eu n-am unde să fug, zise Sturzoiu. N-am avut nici măcar
prevederea să-mi creez depozite în străinătate. Toată averea mea e
investită în pământ.
— Prost plasament, zise bancherul, care începuse să-şi răsucească
o ţigară. Trebuia să achiziţionezi acţiuni. Uşor de purtat, oricând

— 653 —
negociabile, nu le afectează grindina şi nici seceta.
Daniel era atât de bogat, încât ar fi putut să fumeze numai ţigări
egiptene sau havane de mare lux. Dar prefera mahorcă pe care o
răsucea în foiţă, ca ţăranii. Gusta îndeosebi acest mod de a fuma,
sau o făcea din zgârcenie?
— N-am încredere în bănci, spuse Sturzoiu.
— Atunci suferă consecinţele neîncrederii dumitale.
Sturzoiu râse ironic.
— Crezi că mâine ai să fii menajat, Daniel?
— Cred în puterea marii finanţe internaţionale, rosti cu emfază.
Alt bătrân îşi făcu apariţia. Un fel de ruină omenească. Capul,
mâinile, picioarele îi tremurau. Era atât de prăpădit, încât ai fi zis că
dintr-o clipă într-alta are să se disloce în bucăţi care se vor rostogoli
pe parchet. În ciuda permanentei sale frământări, păstra în orbita
stingă un monoclu înrămat cu aur. Purta o cămaşă strălucitor de
albă, cravată albă, mănuşi albe, manşete scrobite, albe, ghetre albe.
Numai costumul de stofă fină. Englezească, era cenuşiu. Domnul
Anatol Serghie, membru al „Jockey Club”-ului şi proprietarul unor
vestite grajduri cu cai de curse, era unchiul industriaşului Raul
Gandara.
— Ce mai fac fetele şi băieţii? întrebă jovial şi scârţâit Serghie.
I se răspunse cu o clătinare din cap. Serghie se lăsă să cadă pe un
fotoliu.
— Şi dumneata ai de gând să rămâi în ţară? îl întrebă Smaranda
Paltin pe Daniel.
— Totul e în funcţie de împrejurări, scumpă doamnă. Chiar dacă
voi pleca, nu voi rupe legătura cu ţara. Voi lăsa împuterniciţi să mă
reprezinte.
— Săracii de ei! exclamă Smaranda.
— Incontestabil, am să-i evacuez dacă tăvălugul frontului va trece
peste Bucureşti. Nu cred însă că ruşii vor izbuti să spargă linia
fortificată Focşani-Nămoloasa. Frontul se va stabiliza. Nu-i aşa,
principe? Cel puţin până la debarcarea aliaţilor în Balcani.
— Au debarcat aliaţii în Balcani? întrebă senil unchiul lui Paul
Gandara.
La 80 de ani i se sclerozase şi judecata şi auzul şi aparatul
locomotor.
— N-au debarcat şi nici n-au să debarce! îi urlă în ureche
Sturzoiu.
— Rău, rău de tot, mormăi Serghie.

— 654 —
 Serghie plictisea pe toată lumea. Era însă tolerat, ca un fel de
moaşte pe care drept-credincioşii le respectă, deşi nu au sub ochi
decât nişte ciolane roase de vreme.
— Aţi auzit ce a păţit amanta lui Metaxa? sări Daniel la alt subiect.
Toate privirile se îndreptară spre bancher. Daniel îşi umezea cu
vârful vânăt al limbii foiţa ţigării făcute sul.
— Spune, emule, odată, ce a păţit? întrebă Smaranda.
Bancherul îşi contemplă ţigara răsucită artistic şi îi vârî capătul
între buzele-i groase şi vinete. Majordomul se materializă în preajma
bancherului, căruia îi oferi focul unui chibrit. Lăstun n-ar fi folosit
pentru nimic în lume bricheta, acest instrument vulgar. Sultana abia
reuşise să-l convingă a trece de la lumânare la chibrituri. Înainte
vreme Lăstun se înfiinţa ceremonios cu flăcăruia unei lumânări ori de
câte ori invitaţii aveau nevoie să-şi aprindă ţigările.
— S-a înecat în lacul de la Scăeni, rosti în sfârşit Daniel.
— S-a înecat? Cu ce s-a înecat? Cu un os de peşte? întrebă
Serghie în culmea curiozităţii.
— Cu un os de caracatiţă! îi strigă Sturzoiu.
— Ei drăcie! exclamă Serghie.
— Zi mai departe, Daniel! îl îndemnă Sturzoiu.
— Se plimba cu barca pe lac.
— Singură?
— Valetul lui Metaxa trăgea la rame.
— Am înţeles, grăi cu dublu sens Smaranda. S-au hârjonit în
barcă. Şi s-au răsturnat în lac.
— Aşa se pare, zise Daniel.
— Dacă nu mă înşel, Metaxa e internat în spital, interveni
Sturzoiu.
— Da. L-au operat de prostatită. Se pare că suferă de cancer.
— I s-a adus la cunoştinţă moartea amantei?
— I s-a adus. Cu menajamente.
— Nu trebuia. Durerea ar fi putut să-i înrăutăţească boala.
— Nu i-a înrăutăţit-o. Dimpotrivă. Aşteaptă să se vindece. E
încredinţat că moartea i-a luat amanta în locul lui. Mutatis mutandis.
— Cine a murit? întrebă Serghie.
— Mareşalul von Kluge! îi urlă profesorul la ureche.
Îmi zâmbi, cerându-mi pe această cale scuze pentru nevinovata lui
glumă.
— Ai ascultat radio Londra, principe? mă întrebă Smaranda.
— Nu prea am timp, doamnă, să ascult emisiunile de radio, i-am

— 655 —
răspuns cu amabilitate.
— Se pare că la Paris s-au împuţit lucrurile, zise Daniel,
aruncându-mi o privire piezişă.
Sultana se încruntă, indispusă de expresia vulgară a bancherului.
— Ah, ce dor mi-e de un chemin-de-fer la Cazinoul din Monte-
Carlo! rosti nostalgic Smaranda Paltin.
— Şi mie de marele Derby! adăugă elegiac Sturzoiu. Parcă mă văd
în loja „Jockey Club”-ului de la Longehamp. Caii aleargă… spectatorii
din tribune aplaudă… toaletele femeilor…
— Femei? Hi-hi-hi, tot ştrengar ai rămas. Sturzoiule, chicoti
Serghie. Numai la femei ţi-e gândul… Când eram tânăr, alergam cu
limba scoasă după Cleo de… de… de… cum dracu o mai chema? Na.
Că am uitat!
— De Merode, completă Smaranda. Ştim povestea. Ne-ai spus-o de
o sută de ori.
— V-am vorbit eu de Cleo? chiţăi bătrânul. Extraordinar!
Eram uluit. Aveam impresia că mă aflu într-un cenaclu de fantome
venite din altă lume. Preocupările, amintirile, problemele lor erau atât
de departe de ale mele, de ale lumii întregi! Mă întrebam dacă nu mă
rătăcisem printre nişte umbre? Nici pe Sultana n-o mai recunoşteam.
Urmărea cu politicos dar prefăcut interes conversaţia oaspeţilor.
Gândurile ei erau însă departe. Nu-mi puteam explica de ce
rămăseseră la Bucureşti fosilele acestea vii. Nu se temeau de
bombardamente, ca atâţia cetăţeni ai capitalei, refugiaţi la ţară?
Poate că nu cunoşteau simţământul fricii fiindcă erau deja morţi.
Morţi, ca şi mine… Nu! Nu trebuie să dau drumul hăţurilor!
Ascultam ca prin vis conversaţia dezlânată a bătrânilor. Chicotelile
aiurite ale lui Serghie, aforismele lui Daniel, amintirile răsuflate ale
lui Sturzoiu…
— Doamnă, cina este servită! vesti Lăstun.
Sultana se uită cu tristeţe la ceas.
— Cum? S-a şi făcut ora nouă? N-a venit nici Luca, nici Raul, nici
generalul Arbore… Şi Alexandru îmi făgăduise că va veni. Alexandru,
fiul lui Vladimir Vulturescu.
Nu-l mai văzusem demult pe Alexandru. Ştiam că era mobilizat în
aviaţie. Avea gradul de sublocotenent, sau de locotenent. Cu toate
acestea, nu mi-l imaginam decât copilandru, în pantaloni scurţi şi
alergând prin grădină laolaltă cu verii săi.
— Câţi ani are Alexandru? am întrebat-o.
— Douăzeci şi trei, zise Sultana, ridicându-se anevoie din fotoliu.

— 656 —
 I-am oferit braţul. Mi-a acceptat cu recunoştinţă sprijinul. Ne-am
îndreptat spre sufragerie. Sultana îşi târa anevoie piciorul stâng. Mi
s-a adresat în şoaptă:
— Mă bucur că mi-ai oferit tu braţul înaintea lui Sturzoiu sau a lui
Serghie. Cât sunt ei de pricăjiţi, ne-am fi prăvălit împreună pe
parchet.
Smaranda Paltin, care purta în spinare mai puţini ani decât
Sultana, ne urma vioaie, la braţul lui Sturzoiu. Daniel şi Serghie
încheiau cortegiul. Când am străbătut marele salon, în drum spre
sufragerie, Serghie s-a oprit priponindu-se de una din coloanele de
marmură care sprijineau cupola centrală.
— O clipă, să-mi trag răsuflarea! vorbi subţire, ca o babă. Ehe, au
trecut vremurile când valsam în salonul ăsta trei nopţi şi trei zile la
rând. „Eşti un dansator fără pereche”, îmi spunea Cleo. Cleo de…
de… de…
— Merode! completă Sultana.
— Da, da, Merode. Luaţi-o înainte. Vin şi eu… Grele mai sunt şi
picioarele astea!… Afurisit de grele!
Lăstun l-a sprijinit cu bunăvoinţă.
Ne-am aşezat în jurul mesei pregătite pentru douăsprezece
persoane. Numai cinci oaspeţi răspunseseră la invitaţia Sultanei.
Cina, servită sub strălucirea candelabrelor, era tare tristă. Florile
răspândite pe masă cu somptuoasă profuziune evocau ofrandele
aduse morţilor. Şi sfeşnicele cu lumânări aprinse căpătau o
semnificaţie lugubră.
Numai Smaranda Paltin mai alimenta conversaţia cu subiecte
legate toate de evenimente petrecute cu mulţi ani în urmă, la Paris, la
Viena sau la Londra.
— Ce-o fi cu Luca de nu mai vine? rosti ea, întrerupându-şi
comentariile asupra unei reprezentaţii wagneriene pe care o văzuse
pe scena operei din Weimar. Îmi făgăduise că are să vină la cină,
după ce se va întâlni la club cu prietenii săi politici.
Chiar atunci s-a deschis brusc uşa. Luca Paltin şi-a făcut o intrare
furtunoasă, nemaiîngăduind lui Lăstun să-l anunţe potrivit
ceremonialului. Se opri spre a răsufla, apoi se apropie de masă şi se
sprijini de ea în pumni, ca şi când s-ar fi pregătit să ţină un discurs.
— Aţi auzit emisiunea de la Radio Bucureşti? rosti el în loc de
bună seara.
— Nu. Ce spune? întrebă Sultana.
— Să nu-mi repeţi ultimul comunicat al Führerului, rosti plictisit

— 657 —
Sturzoiu.
— Regele a anunţat la radio ieşirea noastră din alianţa cu puterile
Axei! declară teatral noul sosit. În oraş circulă zvonul că Antonescu
ar fi fost arestat.
— Eşti sigur, Luca? întrebă Sultana, neîncrezătoare.
— Sigur! Am auzit cu urechile mele. Se pare că au fost arestaţi şi
câţiva miniştri, în frunte cu Mişu Antonescu. Smaranda, am venit să
te iau. Te duc până acasă, cu maşina, apoi mă întorc la club. Acolo
se bate fierul. N-ar fi exclus să mi se ofere un portofoliu în noul
guvern.
Ochii îi scăpărau. Se şi vedea mare demnitar, cu decoraţiile pe
piept şi cu jobenul în mână, depunând jurământul în faţa regelui.
Smaranda Paltin interveni viforoasă:
— Aş pune pariu că la ora aceasta toate portofoliile au şi fost
distribuite.
Deodată privirile tuturor s-au îndreptat asupra mea. Abia în clipa
aceea şi-au dat seama că eram de faţă.
— Cred că politica externă nu ne va schimba fundamental, a rostit
Luca Paltin cu jenă.
M-am ridicat de la masă.
— Îmi dai voie, Sultana, să mă retrag. I-am sărutat mâna. Sper să
ne mai vedem, i-am spus.
Sultana m-a privit cu ochii umeziţi de emoţie. În clipa aceea eram
în mod virtual un duşman al ţării ei. Cred însă că Sultana nu vedea
în mine decât pe ginerele ei şi că făcea. Abstracţie de uniforma pe
care o purtam.
Lăstun a intrat în sufragerie. Umbla mai gârbovit ca de obicei.
Purta pe palma stânga. Întinsă ca o tavă, un aparat telefonic auriu.
— Sunteţi chemat la telefon, domnule general, a rostit cu
însufleţire.
Şi Lăstun renunţase la masca sa de servitor suprastilat. A branşat
aparatul la priza din sufragerie.
— Poftiţi, domnule general.
Ştiam că voi primi veşti proaste. În clipa aceea am avut impresia
că se bucură. Până atunci nu mi se arătase niciodată ostil.
Am luat receptorul. Aş fi preferat să nu răspund în prezenţa atâtor
oameni nerăbdători să urmărească pe chipul meu oglindirea unor
emoţii pe care le bănuiau. Eram însă hotărât să-i dezamăgesc. Orice
mi s-ar comunica, îmi voi păstra calmul, în clipa în care am dus
receptorul la ureche, mă aşteptam la cele mai rele veşti.

— 658 —
 — Alo! am rostit cu glas molcom.
Am auzit glasul lui Karl. Era zguduit de emoţie. Tonul lui rămânea
totuşi oficial.
— Herr General von Altenburg?
— Da. Ce este, Karl?
Când mi-a recunoscut vocea, l-am auzit răsuflând uşurat.
— Ah, de când te caut, Onkel Eugen! Am răscolit oraşul, în cele
din urmă am apelat la Helmuth, care mi-a dat ideea să te caut la
doamna Basarab. Ai auzit poate comunicatul transmis în emisiunea
de la 10 a postului de radio Bucureşti?
— Nu l-am auzit personal, dar am fost informat.
— Aici e mare vânzoleală. Mareşalul Antonescu a fost arestat.
Killinger a făcut o vizită la palat şi i-a cerut eliberarea. A întâmpinat
un refuz categoric. La ora aceasta suntem în stare de război cu
România. O.K.W.-ul a fost informat. Feldmarschallul Keitel te-a
căutat de două ori la telefon.
— Bine, vin imediat, i-am spus.
— Onkel Eugen!
— Da!
— Te rog să fii foarte atent. Militarii germani sunt atacaţi pe
stradă. Cred că ar fi înţelept să-ţi trimitem o escortă.
— Nu, Karl. Am complica lucrurile. Plec îndată spre cartierul
general. Am închis telefonul. M-am adresat Sultanei şi oaspeţilor ei:
Regret că trebuie să mă lipsesc de plăcuta dumneavoastră companie.
Am salutat, izbind milităreşte călcâiele. N-am mai întins nimănui
mâna.
— Vă rog, vă rog! a bâiguit Sturzoiu.
— De ce pleci, generale? a chiţăit Anatol Serghie. Stai cu noi, să
comentăm evenimentele.
Am ieşit din sufragerie, urmat de Lăstun, care m-a condus până
afară, la maşină. Noaptea era adâncă. La adăpostul întunericului
speram să mă pot strecura până la Băneasa.
— Scoate fanionul! am ordonat şoferului.
Câteva împuşcături au tulburat liniştea nopţii. M-am urcat în
maşină.
— La cartierul general!
Şoferul a pus maşina în mişcare. În interiorul limuzinei era o
căldură sufocantă. Am lăsat toate geamurile deschise. Am ieşit în
stradă.
— Ocoleşti Calea Victoriei şi o iei în sus pe Filantropia.

— 659 —
 Voiam să evit intersecţiile şi piaţetele importante, puncte de
trecere care se şi aflau probabil sub controlul românilor.
Am părăsit Calea Victoriei, luând-o la stingă pe strada Sevastopol.
Pe un drum ocolit, am ieşit în bulevardul Filantropia. La un colţ de
stradă, cineva a îndreptat o lanternă electrică asupra maşinii mele.
— Repede! am ordonat şoferului.
Am auzit două împuşcături. Şi o a treia.
— Unde suntem? am întrebat.
— Ieşim în bulevardul Mărăşti, Herr General.
Noaptea era atât de întunecoasă. Încât nu vedeam decât pata de
lumină albastră din faţa maşinii.
— Pe ce drum putem ajunge la Băneasa fără să trecem pe şoseaua
Kisseleff?
— Putem coti pe lângă Hipodrom, Herr General. Este un drum care
se desparte în două. Cel din stânga o ia spre Mogoşoaia, cel din
dreapta se înfundă în pădurea Băneasa.
— Bine. Nu opreşti dacă ţi se face semn. Ai înţeles?
— Am înţeles, Herr General!
Pe bulevardul Mărăşti ne-am încrucişat cu o coloană de soldaţi
români în marş.
Şoferul meu nu era prost. A stins toate luminile maşinii. Cum se
descurca prin întunericul acela, nu ştiu. Cert este că am ieşit
nesupăraţi la rondul al treilea al şoselei Kisseleff, unde am cotit la
stânga spre Hipodrom. Acolo ne-a întâmpinat primul cordon de
soldaţi români.
— Drumul! am strigat şoferului.
Maşina s-a avântat cu viteză maximă printre soldaţii care ne
somau să oprim. În ultimul moment s-au aruncat lateral,
descărcându-şi carabinele în urma noastră. Am auzit impactul
gloanţelor în geamul de la spate şi în portbagaj.
Ciudat! Nu-i uram pe români fiindcă trecuseră de partea
duşmanilor noştri. Ştiam însă că episodul acesta avea să ne coste
foarte scump. Plăteam încă o poliţă, aşa cum mai plătisem altele la
Roma şi la Paris. Era tulburător paralelismul acesta dintre Paris şi
Bucureşti.
— Alt cordon! rosti şoferul.
— Nu văd nimic, am spus.
Pentru ochii mei panglica vag alburie a şoselei era singurul lucru
vizibil. Şi aceasta numai până la o oarecare distanţă.
— Sunt ca nişte umbre de-a lungul şoselei, adăugă şoferul.

— 660 —
 — Dacă te somează, să te prefaci că opreşti. În ultimul moment să
apeşi până la fund pe accelerator.
— Am înţeles, Herr General.
Încercam zadarnic să străpung cu privirile bezna. Ochii începuseră
să mă lase. Trebuia deci să renunţ şi la pilotaj. Vârsta îşi cerea
drepturile.
Deodată am zărit o siluetă neagră în faţa maşinii. Maşina a
încetinit mersul, apoi a ţâşnit ca din praştie. Am avut impresia că
aripa a izbit ceva moale.
— Am lovit un om, zise şoferul.
În urma noastră au răpăit câteva focuri de armă. Am simţit un şoc
care mi-a aruncat cascheta de pe cap. Am ridicat-o de pe banchetă,
unde căzuse. Era cert că mi-o găurise vreun glonte.
— Cred că au lovit rezervorul de benzină, zise şoferul. Uitaţi cum
scade nivelul la indicator. Bine că nu am luat foc.
— Să ajungem barem până la marginea pădurii, i-am spus. Printre
copaci o putem lua şi pe jos.
Pădurea Băneasa era împănată de trupe germane. Odată ajunşi
acolo, scăpăm de pericole. Liziera pădurii a apărut deodată în faţa
noastră, profilându-se destul de limpede. Dacă luna ar fi ieşit mai
demult după tivul norului, acum am fi zăcut în vreun şanţ, striviţi de
miile de kilograme ale limuzinei.
Am intrat sub bolta copacilor. Şoferul a respirat adânc.
— Am ajuns la liman, Herr General!
I-am făgăduit două sticle de coniac franţuzesc. Le merita pe deplin.
Când am sosit la cartierul general, ofiţerii m-au primit cu bucurie.
Karl jubila. Von Geist, flegmaticul von Geist, pe care numai muzica îl
impresiona, era copleşit de emoţie. Şi Gerlach era bucuros că mă
vedea teafăr. Dar din alte motive. Dacă aş fi murit, sau aş fi căzut
prizonier, pierdea Bormann una dintre cele mai puternice arme
împotriva lui Himmler. Armă încă ipotetică, dar susceptibilă să aibă
efecte distrugătoare dacă ar fi pusă în mişcare.
— Ei, ce noutăţi? i-am întrebat.
— Killinger a dat un ultimatum regelui. Ultimatumul a fost
respins, zise von Geist.
— Vreau să vorbesc la telefon cu Legaţia germană.
Am trecut în sala hărţilor, urmat de ofiţeri. Harta Bucureştiului,
cu întreg dispozitivul trupelor noastre din capitală şi din împrejurimi,
era deja întinsă pe masă.
— În ultimele două ore s-au semnalat ciocniri între formaţii

— 661 —
româneşti şi germane, aici, aici şi aici! zise von Geist, arătându-mi pe
hartă câteva puncte din cartierele centrale şi mărginaşe ale oraşului.
— Toate acestea dovedesc o lungă şi eficientă pregătire, am opinat.
Un ofiţer intră aferat.
— Herr General, comunicaţiile telefonice cu Legaţia germană sunt
întrerupte.
— Era de aşteptat, am spus.
— Trebuie să trecem la represalii, a rostit Gerlach.
I-am ignorat propunerea. Am observat că începe să fiarbă.
— Sunt tăiate şi legăturile telefonice cu Misiunile militare ale
Armatelor de uscat, de aer şi de marină, a raportat ofiţerul. Trupe
româneşti şi formaţii de civili înarmate asigură paza Palatului
Telefoanelor, a staţiei de radiodifuziune, a instituţiilor de stat şi a
tuturor obiectivelor care prezintă un interes militar.
Von Geist înconjurase cu roşu aceste obiective.
— Încercaţi să obţineţi legătura prin firele de campanie. Dacă nu,
prin radio. Legăturile telefonice cu Germania sunt încă în funcţiune?
— Şi cu Germania şi cu Frontul de Est. Prin fire de campanie.
Am cerut legătura cu generalul Friessner. Ofiţerul a ieşit spre a
executa ordinul.
Ofiţerul cu transmisiunile s-a înapoiat.
— Herr General, aveţi la telefon Comandamentul Grupului de
armate Ucraina Sud.
Am ridicat receptorul.
— Alo! Herr General Friessner?
— Eu sunt. Cine întreabă?
— Generalul von Altenburg. Vă salut.
— Sunt foarte bucuros că am putut da de dumneata! a exclamat
Friessner. Am primit de la Bucureşti veşti contradictorii. Situaţia este
confuză, nu-i aşa? De ce nu au intrat încă în acţiune trupele
noastre? Führerul mi-a ordonat să arestez pe rege şi pe membrii
noului guvern. Nu am nici o veste de la Hansen…
Legătura s-a întrerupt brusc. N-am mai auzit în receptor decât un
fel de bâzâială.
— Alo! Alo!… Generalul Friessner?… Alo!… Ce se întâmplă, von
Geist?… Să se restabilească legătura cu Friessner!
Maiorul Ritter a intrat grăbit în încăpere. M-a salutat cu un
zgomotos:
— Heil Hitler! A adăugat apoi emoţionat: Sunteţi chemat de O.K.W.!
Herr Feldmarschall Keitel! Vorbiţi, vă rog, la aparatul acesta, adăugă,

— 662 —
arătându-mi unul din telefoanele aliniate pe masă.
Am recunoscut imediat glasul aspru, teatral, al Feldmarschallului.
— Herr General von Altenburg? V-am căutat de mai multe ori, fără
să pot da de dumneavoastră, a rostit cu reproş. Aveţi un stat-major
ineficient, Herr General.
Am ripostat cu duritate:
— Pentru aceasta m-aţi chemat, Herr Feldmarschall?
Replica mea l-a descumpănit. A ezitat câteva clipe înainte de a-mi
răspunde:
— Acesta e numai un aspect al problemei. Lovitura de stat de la
Bucureşti v-a prins pe toţi nepregătiţi.
— Herr Feldmarschall, imputarea aceasta să o faceţi ministrului
plenipotenţiar al Reichului, şefilor de misiuni militare şi
reprezentanţilor R.S.H.A.-ului, aflaţi de câţiva ani în România. Eu am
sosit la Bucureşti abia acum cinci sau şase zile.
— De ce n-a reuşit Killinger să constituie un nou guvern în
România? Ce se întâmplă cu Hansen, cu Gerstenberg, cu toţi ceilalţi?
— Nu pot să vă furnizez încă nici o explicaţie. Pentru moment
situaţia este neclară. Potrivit informaţiilor fragmentare obţinute până
acum, toţi şefii de misiuni s-ar afla blocaţi în Bucureşti.
— S-au lăsat prinşi în cursă ca nişte novici. Este de neiertat!
Pe fundalul vocii grave a lui Keitel, am auzit zbieretele isterice ale
lui Hitler. Nu-i distingeam cuvintele, dar puteam să-mi dau seama
cât este de furios.
— Un moment! Führerul vrea să vă vorbească personal.
Am auzit zgomotul pe care l-a făcut receptorul în clipa în care
Hitler l-a smuls din mâna lui Keitel.
— Ruşine! Ruşine! Ruşine! a urlat Führerul.
Am îndepărtat câteva clipe receptorul de lângă ureche, ca să nu
mă asurzească.
— Armata germană s-a acoperit de ruşine! vocifera Hitler coleric.
Parcă îl vedeam învineţindu-se, cu ochii ieşiţi din orbite, cu vinele
de la gât şi de la tâmple umflându-se gata să se spargă.
— Comandantul Marelui Paris nu este în stare să înăbuşe câteva
focare insurecţionale, deşi este sprijinit de blindatele lui Model şi de
bombardierele lui Desloch! Iar la Bucureşti, Hansen şi Gerstenberg
sunt ţinuţi în şah de o armată de desculţi.
Subestimarea adversarului, de care Hitler se făcuse de atâtea ori
vinovat. Îşi găsea şi în cazul acesta ilustrarea.
— I-am dat ordin lui Choltitz să dea foc Parisului, să-l transforme

— 663 —
într-un morman de ruine. Acelaşi ordin i l-am dat lui Friessner
pentru Bucureşti. Şi Parisul şi Bucureştiul trebuie să aibă un sfârşit
apocaliptic! Europa întreagă are ochii îndreptaţi asupra acestor două
oraşe. Represaliile trebuie să fie exemplare! Herr General von
Altenburg, ordon! Veţi coordona personal operaţiile de distrugere a
Parisului şi a Bucureştiului, afectând pentru aceasta toate avioanele
de luptă şi de bombardament disponibile. Veţi executa aceeaşi
misiune ori de câte ori se vor mai semnala insurecţii în marile oraşe
ale ţărilor ocupate.
Îl auzeam gâfâind. Aspira şuierat aerul.
— Pierderea Parisului ne-ar ştirbi prestigiul. Pierderea
Bucureştiului ar fi însă o catastrofă. Este inutil să subliniez
importanţa strategică a Carpaţilor în sistemul nostru de apărare.
Pierderea României ar atrage pierderea grânarului românesc,
pierderea petrolului românesc. Şi aceasta ar fi pentru noi o lovitură
mortală. Ştiţi prea bine că uzinele noastre de benzină sintetică nu pot
face faţă cerinţelor. Lipsa tot mai acută de benzină ne împiedică să
angajăm în luptă totalitatea avioanelor şi tancurilor noastre
blindate…
Repeta o teorie pe care o cunoşteam de multă vreme. Ceea ce ţinea
atunci de domeniul ipotezelor intra acum în domeniul unei realităţi
cumplite.
— I-am ordonat şi lui Friessner, vă ordon şi dumneavoastră!
Rupeţi unităţi de pe front, unităţi de infanterie, unităţi de blindate şi
în special bombardiere şi expediaţi-le la Bucureşti. Aviaţia de pe toate
fronturile este de resortul dumneavoastră. Veţi aprecia şi decide
cuantumul forţelor aeriene necesare nimicirii Parisului şi a
Bucureştiului. V-am trimis avionul meu. Vă veţi stabili cartierul
general la O.K.W., spre a avea o privelişte de ansamblu. Veţi lucra
direct cu mine!
Glasul lui atinsese iarăşi stridenţele marilor sale crize de furie.
— Nu concep să pierdem România! Auziţi? Nu concep! NU CON-
CEP!
Răcnetele lui delirante făceau să-mi vibreze timpanele.
— Am ordonat Grupului de armate Ucraina-Sud să facă
imposibilul pentru zdrobirea românilor! Nu vreau să pierd Carpaţii!
Nu vreau să pierd petrolul! Nu vreau!… Nu vreau!… Jodl! Ia notă!
Killinger va fi trimis în faţa judecăţii unui tribunal special. Mă
asigura că nici o frunză nu se mişcă în România fără ştirea sa. Ha!
Nici-o frunză! Şi lovitura românilor a fost pregătită sub ochii lui, fără

— 664 —
ca el să prindă de veste… Incapabilul! Şi pe şeful Gestapoului din
România să-l trimiţi în judecată! Vreau să-l văd atârnând în
spânzurătoare! Am să-i spânzur pe toţi agenţii R.S.H.A.-ului din
România şi pe toţi imbecilii, de la Feldwebel şi până la general, care
au stat ca nişte tembeli, permiţând organizarea acestei lovituri… Herr
General, mi s-a adresat iarăşi. I-am ordonat lui Friessner să
constituie un nou guvern, sub conducerea unui filogerman. Până
acum Friessner n-a făcut nimic. Vă încredinţez acum dumneavoastră
aceeaşi misiune. În acest scop vă veţi prelungi şederea în România
încă 24 de ore. Îndeplinirea acestei misiuni vă va aduce bastonul de
mareşal, Herr General von Altenburg!
Glasul lui se umflă iarăşi, căpătând accente furibunde.
— Trebuie să păstrăm bastionul Carpaţilor! Retranşaţi în această
fortăreaţă naturală, vom avea timpul să desăvârşim armele noastre
secrete!
Exasperant se mai repeta Hitler!
— Cu ajutorul acestor arme voi nimici toate capitalele ţărilor aflate
în război cu noi. Le voi şterge de pe faţa pământului!… Voi face să
dispară până şi amintirea lor!
Îi auzeam pumnii izbind frenetic într-o masă care răsuna lugubru
în Bunkerul de la Rastenburg…
— Războiul acesta nu-l vom termina decât pe scut sau sub scut! a
încheiat, citând faimosul legământ al romanilor: victorie sau moarte.
Convorbirea s-a curmat brusc. Am lăsat receptorul să cadă în
furcă. Mi se cerea să bombardez sălbatec Bucureştiul. Eram pus în
aceeaşi dilemă ca şi von Choltitz. Cum puteam să bombardez un oraş
încă împănat cu germani?
— Ce facem? m-a întrebat Gerlach.
— Aşteptăm! am răspuns sec. Nu vom trece la represalii înainte de
a evacua trupele germane din Bucureşti.
De acest pretext aveam de gând să mă ţin cu ghearele şi cu dinţii.
Aproximativ un sfert de oră după convorbirea cu Führerul m-a
chemat la telefon Friessner. Legătura cu cartierul său general fusese
restabilită. Friessner mi-a comunicat că în urma convorbirii purtate
cu Führerul, a ordonat Brigadeführerului S.S. Hoffmeier, pe care l-a
numit comandantul trupelor germane masate în regiunea Ploieşti, să
constituie o coloană alcătuită din unităţi de artilerie antiaeriană cu
care să pornească în marş forţat spre Bucureşti, cu misiunea de a
ocupa punctele strategice ale oraşului, de a elibera pe mareşalul
Antonescu şi pe miniştrii săi şi de a restabili situaţia dinaintea

— 665 —
loviturii de stat de la 23 august. Încredinţase lui Hoffmeier această
misiune, deoarece generalul Gerstenberg se afla împreună cu
generalul Hansen la Legaţia germană.
Friessner era încredinţat că nu voi ridica obiecţiuni împotriva
ordinelor sale, pe care le dăduse de altfel conformându-se
instrucţiunilor primite din partea Führerului. A trebuit să-mi dau
asentimentul, cu atât mai mult cu cât mi-a comunicat că Führerul
fusese de acord ca unităţile de artilerie antiaeriană din România –
care depinseseră până atunci direct de Göring – să treacă sub
comanda sa.
Noaptea la ora 3, Karl m-a anunţat că eram chemat la telefon de
Legaţia germană. Am răspuns imediat. Generalul Hansen îmi telefona
chiar din cabinetul lui von Killinger. În urma unor tratative purtate
cu palatul regal, se convenise ca generalul Gerstenberg să fie pus în
libertate cu condiţia de a împiedica gruparea din pădurea Băneasa de
a ataca Bucureştiul.
O jumătate de oră după această convorbire, Gerstenberg a sosit la
cartierul meu general, însoţit de doi ofiţeri români, care-i asiguraseră
libera trecere. Am fost de acord cu punctul de vedere al lui Hansen,
care susţinea că este înţelept să ne retragem trupele din România,
fără a provoca inutile vărsări de sânge. Ralierea mea la opinia lui
Hansen nu era suficientă, întrucât trupele trecuseră sub comanda lui
Friessner.
Gerstenberg a chemat la telefon cartierul general al Grupului de
armate Ucraina-Sud, spre a solicita şi acordul lui Friessner. Ceea ce
mă aşteptam, s-a întâmplat. Friessner s-a opus categoric acestei
măsuri, sub cuvânt că promisiunea lui Gerstenberg smulsă sub
ameninţarea forţei era nulă şi neavenită. În consecinţă, Gerstenberg
urma să preia comanda grupării Băneasa, în scopul ocupării
Bucureştiului.
Am luat receptorul din mâna lui Gerstenberg şi am încercat să-i
demonstrez lui Friessner că formaţiile germane din România erau
dispersate în mijlocul românilor, care ne priveau cu ostilitate şi care
n-ar ezita să sprijine cu armele acţiunea trupelor româneşti. Spre a
supune din nou această ţară, va trebui nu numai să-i dezarmăm
trupele – ceea ce nu era deloc uşor – ci să luăm cu asalt fiecare
localitate, fiecare stradă, fiecare casă. Exemplul Parisului şi al
Varşoviei, trebuiau să ne fie pildă. Friessner a rămas inflexibil.
Frontul său avea nevoie de un spate acoperit. Nu concepea să se
retragă fără luptă din România, chiar dacă această acţiune ar fi să se

— 666 —
încheie cu un dezastru.
— Se va încheia cu un dezastru, Herr General, i-am declarat cu
tristeţe.
— Riscurile războiului! a replicat cu încăpăţânare.
Gerstenberg s-a supus ordinelor lui Friessner. Prima lui măsură a
fost de a aresta pe cei doi ofiţeri români care-l conduseseră până la
Băneasa.
Pornisem pe un drum fără întoarcere…

Karl îşi aprinse o ţigară. Cu un bobârnac, aruncă chibritul, care

descrise un arc de cerc luminos, înainte de a cădea în iarbă. Un arc
de cerc vast ca un curcubeu descrise şi avionul de luptă german
atins de proiectilele trasoare ale bateriei A.A. amplasate la liziera
pădurii Băneasa. Avionul se prăbuşi în poziţiile româneşti, dincolo de
rambleul căii ferate Bucureşti-Constanţa. Explodă. O imensă jerbă
incandescentă, fantastic joc de artificii, ţâşni spre zenit.
— De ce toate acestea? am rostit cu tristeţe. De ce?
Din văzduh se cernea ploaie fină de cenuşă, ca în preajma unui
vulcan în erupţie. Coloana de fum care se ridica deasupra avionului
sfărâmat se înfrăţea sus, departe, cu altă coloană de fum, uriaşă,
învolburată, străbătută de. Flăcări şi zebrată de fulgerele portocalii
ale exploziilor ce ţâşneau din rezervoarele de benzină ale
„Distribuţiei”. Alte coloane de fum se vălătuceau deasupra
Bucureştiului. Culmile lor se umflau, se lăţeau, se revărsau,
contopindu-se într-un imens nor negru, ca păcura, înroşit pe
dedesubt de vâlvătaia purpurie care încorona ca un nimb oraşul.
Viziune haotică, de o măreţie stranie, înspăimântătoare.
Trupele noastre îşi stabiliseră poziţiile pe liziera pădurii Băneasa.
Dincolo, în liniile româneşti, scăpărau intermitent gurile tunurilor,
ale mitralierelor, ale armelor automate. Victoria uşoară pe care o
prevăzuseră Friessner şi căpeteniile de O.K.W. ameninţa să se
transforme într-un dezastru.
Veştile primite prin radio – şi prin puţinele fire de campanie care
mai rămăseseră intacte – erau copleşitoare.
În Bucureşti centrele de rezistenţă germane se prăbuşeau pe rând.
Cu puţin timp înainte avusesem o ultimă convorbire la telefon cu
maiorul Dietmar Wagner, de la Misiunea aeriană germană.
— Muniţia este pe sfârşite, îmi vorbise gâfâind. Dacă în maximum
o jumătate de oră nu primim ajutoare, suntem nevoiţi să ne predăm.
Maiorul încheiase convorbirea fără a mai folosi formula: „Heil

— 667 —
Hitler!”.
Ajutorul pe care-l aştepta Dietmar nu avea să se materializeze
niciodată. Trupele germane masate la nord de capitală erau blocate
de români. Aviaţia noastră, care continua să bombardeze
Bucureştiul, provoca distrugeri masive, dar care nu aveau nici-o
influenţă asupra desfăşurării luptelor de la Băneasa.
Peste o jumătate de oră reuşisem să obţin iarăşi la telefon
Misiunea aeriană germană. De la celălalt capăt al firului îmi
răspunsese un glas în cea mai curată limbă românească:
— Alo! Cine întreabă?
Închisesem telefonul. Cunoşteam tâlcul acestei replici.
Prin radio reuşisem să stabilim legătura cu Misiunea militară
germană pentru Armata de uscat, găzduită în sediul Şcolii Superioare
de Război. Am putut să schimb câteva cuvinte cu colonelul von
Haugwitz.
— În momentul acesta mi-am terminat ultima ţigară, mi-a vorbit
cu forţată voioşie. Cred că va trebui să iau la rând chiştocurile din
scrumieră. Cercul asediatorilor continuă să se strângă. Poziţia
dominantă a clădirii ne permite să ţinem sub focul armelor automate
unităţile româneşti. Dar rezistenţa noastră nu poate dura la infinit.
Glasul lui s-a frânt. I-am desluşit deprimarea pe care nu mai era
în stare să şi-o ascundă.
— Dacă trupele germane nu vor reuşi să pătrundă în capitală,
soarta noastră este pecetluită…
Până mai ieri, von Haugwitz crezuse încă în victorie. Acum îşi
pierduse, cred, ultima speranţă într-o ieşire onorabilă din război.
L-am întrebat pe von Haugwitz dacă mai avea vreo veste de la
inginerul Haag. Mi-a răspuns că nu mai ştia nimic despre el sau
despre fabrica lui. De altfel, ce importanţă mai aveau toate acestea?
Şi de pe front primeam ştiri rele. Trecerea României în tabăra
Naţiunilor Unite a creat condiţii militare excepţional de favorabile
pentru acţiunile armatei ruseşti. Grupul de armate Ucraina-Sud,
lipsit de sprijinul trupelor române, era ameninţat cu încercuirea.
Spatele neasigurat nu-i mai permitea să se retragă în condiţii
acceptabile pe linia fortificată în care Friessner îşi pusese atâtea
nădejdi. Prăbuşirea frontului din Moldova nu mai era decât o
chestiune de zile.
Întârziasem plecarea la O.K.W. din cauza unui defect la unul din
motoarele avionului trimis de Führer. Mecanici lucrau zi şi noapte
spre a executa reparaţiile necesare. Acest răgaz neprevăzut mă silise

— 668 —
să asist în continuare la luptele de la Băneasa.
Stăteam împreună cu Gerstenberg şi cu ofiţerii mei de stat-major
aproape de liziera pădurii Băneasa şi urmăream desfăşurarea
operaţiilor. Şi Gerstenberg era deprimat.
— Am făcut o mare greşeală că nu ne-am retras în ordine, mi-a
mărturisit.
Chipul lui de copil bătrân era răvăşit. Întrevedea dezastrul. A
continuat:
— Am fost ispitit la un moment dat să explic generalului Friessner
că atacul asupra Bucureştiului nu este soluţia cea mai bună, a
adăugat posomorât. Mi-a fost însă teamă că voi fi trimis în faţa Curţii
Marţiale.
— Ai crezut vreo clipă că ai să poţi ocupa Bucureştiul?
— Am crezut atâta vreme cât m-am bizuit pe exploatarea
elementului surpriză. Din nefericire, românii ne-o luaseră înainte.
Mi-am dat seama prea târziu de acest lucru.
Un tânăr ofiţer de aviaţie a apărut în fugă. S-a oprit în faţa mea şi
m-a salutat scurt.
— Reparaţia s-a efectuat, Herr General. Avionul vă aşteaptă.
Românii atacă viguros aerodromul.
Mi-am luat rămas bun de la Gerstenberg.
— Îţi urez succes, generale!
Gerstenberg m-a privit pieziş, dar n-a rostit nici un cuvânt.
M-am urcat în maşină, urmat de von Geist şi de Karl. În vreme ce
automobilul străbătea aleile pădurii, îndreptându-se spre sediul
cartierului meu general, de unde aveam să iau documentele secrete
şi hărţile pe care trebuia să le înfăţişez Führerului, m-am adresat lui
von Geist:
— Faţă de informaţiile primite de pe întreg cuprinsul României, mă
tem că trenul nostru de comandament nu va mai ajunge la
destinaţie.
A înclinat capul în semn de încuviinţare. Am continuat:
— Aş fi preferat să vă scot pe toţi din România pe calea aerului.
Dar nu este posibil. Nu dispunem decât de un singur avion de
transport. Te las pe dumneata să stabileşti numele oamenilor –
ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi – care îşi vor lua zborul cu acest avion. Vei
pleca şi dumneata odată cu ei. Vă aştept la statul-major. Restul să
vină cu trenul. Cât mai urgent. Vor reuşi poate să se descurce.
Maşina a oprit în faţa edificiului care adăpostea cartierul meu
general. Era mare forfoteală. Soldaţi echipaţi de drum scoteau din

— 669 —
clădire armament, lăzi de campanie cu aparatură şi arhive, pe care le
încărcau în camionete. Totul se făcea în acompaniamentul tunurilor
care bubuiau în sudul pădurii.
Helmuth mă aştepta în faţa casei, cu valiza mea gata pregătită. Îmi
părea rău că nu-mi era îngăduit să-l iau în avionul Führerului.
— Karl, fii bun te rog şi adu-mi servieta cu documente. Ia-ţi şi tu
valiza. Mă însoţeşti până la Berlin.
A sărit din maşină şi s-a îndreptat în fugă spre clădire. A urcat
scările, sărind câte două trepte deodată. Şi von Geist a coborât din
maşină. Era trist. Viitorul era mai incert, mai nebulos ca niciodată.
Helmuth a pus valiza lângă şofer. Şi el era mohorât.
— Mai ai vreo veste de la copii? l-am întrebat, ca să-l mai
înseninez.
Cea mai mare bucurie a lui era să mă interesez de cei pe care-i
lăsase acasă.
— Nici o veste, Herr General, mi-a răspuns.
— Von Geist, după ce vă înapoiaţi în Germania, să-i dai o permisie
de cinci zile. Să-şi vadă nevasta şi copiii.
Faţa lui Helmuth s-a înseninat.
— Să trăiţi, Herr General! a exclamat în culmea fericirii.
Mă întrebam dacă ordinul meu va putea fi pus în aplicare şi dacă
războiul nu se va încheia pentru Helmuth într-un lagăr de prizonieri,
mai înainte de a-şi fi văzut familia.
Un Scharführer S.S. se apropie de maşină.
— Herr General, sunteţi chemat la telefon de Comandamentul
Grupului de armate Ucraina Sud. O comunicare urgentă.
— Bine. Vin imediat.
Am coborât din maşină.
— Karl să mă aştepte, i-am spus lui von Geist.
L-am urmat pe Scharführer. Am urcat scara şi am intrat în holul
clădirii. După lumina puternică de afară, penumbra dinăuntru îmi
părea şi mai adâncă. Scharführerul mi-a arătat uşa deschisă a unui
birou lung, în fundul căruia se ghicea o masă.
— Aveţi legătura la telefon din această cameră.
Am intrat. L-am văzut pe Gerlach stând în picioare, în dreptul
uneia din ferestre. Doi S.S.-işti încadrau uşa. Lângă birou, în fund,
se afla Ross. Mă privea cu ochii lui rotunzi, lipsiţi de expresie. M-am
apropiat grăbit de aparatul telefonic, aşezat pe birou. Când am întins
mâna spre receptor, am auzit glasul lui Gerlach, dindărătul meu,
venind ca de la o mare distanţă:

— 670 —
 — Inutil, Herr General.
M-am întors brusc spre el.
— Nu înţeleg!
Chipul lui oglindea un triumf indescriptibil.
— Herr General, sunteţi arestat.
Mi-am încleştat fălcile. Îmi întinsese o cursă. Am ripostat aspru:
— Arestat? Din ordinul cui?
— Comisia de anchetă a complotului din 20 iulie, a rostit răspicat.
Scandase cuvintele rar, asemenea picăturilor de apă, care cad una
câte una, la intervale regulate, din tavanul unei peşteri, clipocind pe
învelişul apelor negre de dedesubt.
Doi S.S.-işti au intrat în cameră, escortându-l pe Karl, care era
palid ca un mort.
— Din ordinul aceleiaşi comisii, a continuat Gerlach, l-am arestat
şi pe locotenentul Karl von Bruck.
— Stupid! am exclamat cu dispreţ. Nici Karl von Bruck şi nici eu
nu am avut nici o legătură cu complotul.
Gerlach a râs în colţul gurii.
— Nu am căderea să apreciez acest lucru. Pot să vă informez doar
că fiul dumneavoastră, Rudolf, este de altă părere. Acum douăzeci şi
patru de ore a semnat o declaraţie, potrivit căreia dumneavoastră şi
locotenentul von Bruck aţi purtat o lungă convorbire cu contele von
Stauffenberg în ajunul complotului.
— Nu este adevărat! am rostit cu energie. Fiul meu este grav rănit.
— A fost operat la cap şi şi-a revenit. Aflând despre mârşavul
complot săvârşit împotriva Führerului, primul său gând a fost să
depună mărturie împotriva dumneavoastră şi a nepotului
dumneavoastră. Rudolf von Altenburg este un adevărat german.
Eram uluit. Rudi, fiul meu, mă denunţase!… Persevera să calce pe
drumul pe care i-l deschiseseră educatorii săi naţional-socialişti. Îşi
trădase fratele, iar acum îşi trăda tatăl.
Ştiam ce va urma. Aveam să fiu hărţuit în interogatorii
interminabile, iar dacă nu voi face mărturisirile aşteptate, mă vor
supune torturilor. Bormann mă avea acum în mână. Regretam numai
că îl târam şi pe Karl după mine. Voi clama în faţa anchetatorilor
nevinovăţia lui Karl.
Gerlach făcu un semn lui Ross, care se apropie de mine. Întinse
mâna cu palma în sus.
— Vă rog să-mi predaţi armele dumneavoastră, Herr General!
Mi-am scos pistolul de la centură şi i l-am înmânat.

— 671 —
 În aceeaşi clipă, ofiţerul de aviaţie care-mi anunţase repararea
avionului a intrat grăbit în cameră.
— Herr General, românii atacă…
I-a vederea lui Ross care îmi lua arma, a rămas uluit.
— Urmaţi-ne! mi se adresă Gerlach.
M-am uitat la ofiţer, la Gerlach, la Ross…
Deodată acesta a ridicat pistolul pe care mi-l luase, şi a îndreptat
gura ţevii spre mine. Am ridicat instinctiv mâna într-un gest inutil de
apărare.
— Ce faci!?! a urlat Gerlach.
Arma a scuipat două focuri. Am simţit o lovitură ca de pumn în
pântece. La început amorţite, apoi urmate de o arsură năprasnică.
Eram buimac, dar nu mi-am pierdut cunoştinţa. L-am văzut ca prin
vis pe Gerlach aruncându-se asupra lui Ross, pe care l-a dezarmat.
— Ce-ai făcut, nenorocitule!?! Ai merita să te împuşc pe loc!
Ross l-a privit fix, cu ochii lui de peşte.
— M-am temut să nu cadă în mâna românilor…
Ticălosul! Altul era mobilul gestului său. Mă împuşcase fiindcă
primise ordin. Himmler nu voia să ajung în faţa comisiei de anchetă.
Karl a vrut să alerge spre mine ca să mă sprijine. Unul din S.S.-işti
a încercat să-l împiedice, dar Karl i-a dat un brânci şi m-a prins în
braţe în clipa în care eram pe punctul de a mă prăbuşi. M-a aşezat pe
un scaun, în vreme ce Gerlach urla zănatec:
— Arestaţi-l pe Ross! Şi chemaţi repede un doctor! Generalul von
Altenburg trebuie să scape cu viaţă! Alergaţi după un doctor!
Unul din S.S.-işti a ieşit din cameră. Celălalt a rămas să-l păzească
pe Ross. Gerlach s-a apropiat de mine.
— Am să te scap, Eugen!
Îmi vorbea aproape cu compătimire.
— Trebuie să te scap de moarte.
Încercam o satisfacţie bizară când vedeam cât este de supărat. Am
senzaţia că mă sfârşesc. Dacă voi muri, Karl va fi supus unor torturi
inimaginabile. O pânză întunecată mi s-a aşternut pe ochi. Arsura
din pântece este intolerabilă. Simt pe limbă gust de sânge…
Privirea lui Karl mă imploră. L-am înţeles…
Mi-am încordat puterile.
— Aprinde-mi o ţigară, Karl!
— Să nu-ţi facă rău, zise Karl grijuliu.
Mi se taie respiraţia. Am horcăit. Ştiu că voi muri. Pentru mine
totul s-a terminat. Mă gândesc la Karl… Bietul Karl!

— 672 —
 L-am văzut deschizând tabachera.
O lumină mare, puternică, orbitoare… O bubuitură dureroasă…
Lumină albă, vie, copleşitoare, de sfârşit de lume… Lumină!… Totul
se năruie… Beznă Torente de beznă… Neant…
— Ridicolul este dezonorant, Eugen. Şi tu ai reuşit să atingi
culmile ridicolului.
Vorbele acestea rostite de Ernst Gerlach pe fundalul unui huruit
de avion au fost primele pe care le-am auzit după ce m-am desprins
cu eforturi penibile din tenebrele stării de inconştienţă.
Spun penibile, fiindcă trecerea de la bezna nefiinţei la luciditate
am făcut-o cu preţul unor suferinţe psihice inimaginabile. Mă luptam
parcă să mă rup dintr-o masă amorfă, întunecată, care mă ţinea cu
un fel de gheare nevăzute.
Când am deschis ochii şi am văzut plecat asupra mea chipul lui
Ernst, crispat de un rictus plin de răutate, am încercat o senzaţie de
repulsie. Are capul bandajat şi pungi vinete sub ochi, care-l fac
aproape de nerecunoscut. Dar vocea lui aspră, metalică, nu mă
înşală.
— Cu o maşină infernală de proporţii minuscule, cu o jucărie, tu şi
cu nepotul tău aţi încercat să vă sacrificaţi şi să mă imolaţi şi pe
mine, ca într-o arhisiropoasă melodramă de bulevard, îmi şopteşte
sarcastic.
Râde şi mă priveşte cu un fel de amuzament feroce.
— Bietul meu Eugen! Voi ofiţerii din Wehrmacht sunteţi de un
comic irezistibil. Nu mă mai mir de ce atâtea atentate puse la cale de
voi împotriva Führerului au eşuat lamentabil. Daţi dovadă de un
diletantism rizibil. De ce nu vă vedeţi de arta voastră militară? Din
păcate, nici în domeniul ăsta n-aţi dat rezultate extraordinare. Dacă
aţi fi fost mai competenţi, n-am fi ajuns aici.
Tonul lui persiflant mi-a biciuit organismul mai aprig decât o
injecţie cu adrenalină. Am simţit cum sângele începe să-mi pulseze în
vine. Totodată m-a copleşit o necuprinsă tristeţe. Moartea, acest
suprem refugiu pentru oamenii ajurai la limitele extreme ale
disperării, îmi refuzase graţia unui final brusc.
— Trebuie să-i mulţumeşti tânărului medic care te-a reanimat,
scumpul meu Eugen. Zelul cu care te-a smuls din ghearele morţii
merită toate laudele, nu-i aşa? Dacă n-ar fi fost el, te-aş mai fi putut
eu duce la Berlin?
Râde iarăşi cu acea sadică superioritate a anchetatorului conştient
de atotputernicia lui asupra omului pe care-l anchetează. Exultă,

— 673 —
fiindcă mă aflu la discreţia lui.
— Müller are să-mi fie recunoscător că i te duc plocon. Acum va
avea în sfârşit posibilitatea să te silească să vorbeşti… Eh, nu va fi
prea uşor pentru tine, după ce li se vor da mâna liberă S.S.-istilor să
te lucreze. Până la urmă vei spune şi cât lapte ai supt de la ţâţă… Ah,
am impresia că te deranjează acest limbaj vulgar. Ştiu că îţi place
vorbirea elegantă, rafinată, ca şi mediul în care te complăceai. Eh, de
azi înainte s-a terminat cu huzurul, cu interioarele somptuoase, cu
avioanele personale, cu trenurile speciale, cu atmosfera coruptă a
înaltelor comandamente… În curând te vei limita la pereţii văruiţi ai
unei celule şi la conversaţii nu tocmai amuzante cu anchetatorii din
S.S…
Sunt întins pe o targă, într-un avion militar de transport, aflat în
plin zbor. Am braţul bandajat. Încerc instinctiv să-l mişc, dar mă
săgetează o durere ascuţită. Sunt ameţit şi am o continuă senzaţie de
vomă. Şi pieptul mă face să sufăr, şi capul.
Probabil că am scăpat fără voie un geamăt. Ernst mă priveşte cu
falsă compasiune.
— Te doare, Eugen?… Ce rău îmi pare. Vezi, aşa se întâmplă când
te joci cu focul. Chicoteşte:
— Ai vrut realmente să mori. Sau ai încercat să mă sperii? În orice
caz, socotelile nu ţi-au ieşit. Chipul său radiază. E în elementul lui:
Ţi-ai pierdut trei degete de la mâna dreaptă, te-ai rănit la cap, la
pântece şi la piept. Nu destul de grav, încât să faci o călătorie fără
bilet de întoarcere în imperiul lui Hades, dar destul ca să suferi al
dracului. Acum eşti sub efectul sedativelor şi nu prea simţi durerile.
Dar peste câtva timp au să te chinuiască îngrozitor… Din nefericire,
m-ai rănit şi pe mine. Te informez că ţin mult la integritatea mea
corporală. N-am scăpat eu neatins de pe front, ca să fac cunoştinţă
cu moartea prin intermediul tău. Satisfacţia de a te fi arestat m-a
costat destul de scump. O rană la cap nu e o glumă. Dar am să fiu
recompensat, şi asta îmi întăreşte moralul. Vezi, tu ai ajuns general-
colonel fiindcă taică-tău te-a turnat prinţ. Eu, fiu al unui pârlit medic
de provincie, trebuie să mă ridic prin propriile mele merite. Sunt
nevoit să mă caţăr călcând la nevoie peste cadavre… Chiar şi pe
cadavrul tău, Eugen, deşi îmi eşti frate. Îţi fac o mărturisire, scumpul
meu. Pun interesele partidului naţional-socialist mai presus de
fireasca mea afecţiune pentru tine. Te sacrific, dragul meu, fără nici
un scrupul.
Vorbele, privirile lui împroaşcă venin. Mă uluieşte atâta ură. Cred

— 674 —
că în străfundurile creierului său se ascunde o demenţă incipientă,
care are toate şansele să progreseze rapid.
Am vrut să întorc capul, să scap de privirile lui malefice.
Junghiurile din piept şi din cutia craniană se repetă fulgerător.
Rămân nemişcat… Ochii mi se împăienjenesc. Simt că mă pierd. S-a
deschis o uşă şi apare un tip în alb. Probabil medicul. Îl văd ca prin
ceaţă.
— Nu-l obosiţi, Herr Standartenführer. Are nevoie de linişte. Dacă
vreţi să ajungă viu la Berlin, trebuie să-l menajăm. Şi aşa am riscat
mult transportându-l în starea gravă în care se află.
Nu mai ştiu ce a răspuns fratele meu vitreg, fiindcă în juru-mi s-a
făcut întuneric…
Stările de luciditate – foarte scurte, de altfel – alternează cu
prăbuşiri în hăuri negre, fără fund.
Am senzaţia că timpul se opreşte, iar după o stagnare a cărei
durată nu o pot aprecia, se pune iarăşi în mişcare…
M-am trezit într-un pat de spital. Un bec alb, fără abajur, aninat
de tavan, aruncă o lumină care mă orbeşte.
La picioarele patului picotează pe un scaun un S.S.-ist în
uniformă. Stă cu braţele încrucişate şi cu bărbia înfiptă în piept.
Sforăie uşor. La un moment dat tresare, ridică ochii spre mine şi mă
priveşte.
Are irişi de un albastru-spălăcit şi o mustăcioară îngustă sub nas,
atât de nepotrivită cu fizionomia lui, încât pare lipită cu pap. Mustaţa
îi dă înfăţişarea unei caricaturi a lui Hitler sau a lui Charlot. Mă
priveşte lung, inexpresiv. Buzele îmi ard. Limba îmi este uscată şi
aspră. Mă chinuie setea.
S.S.-istul se ridică de pe scaun şi se îndreaptă spre chiuveta din
colţul încăperii. Ia de pe o poliţă un pahar. Îl umple cu apă şi, după
ce îl duce la gură, îl varsă în chiuvetă. Cred că a intuit setea mea şi a
făcut toată această manevră spre a mă chinui.
Nu i-aş cere un strop de apă chiar dacă aş simţi că începe să-mi
ardă stomacul.
Se aşază iarăşi pe scaun, îşi încrucişează braţele şi închide ochii.
Îmi dau seama că mă priveşte printre genele-i atât de rare încât par
năpârlite.
Îmi fuge gândul la Willi. Mi se strânge inima. Cât trebuie să fi
suferit în celulele Gestapoului. Bietul copil! Acum îi împărtăşesc
soarta. Ciudat, şi el şi eu suntem victimele lui Rudi. Educaţia nazistă
a făcut din Rudi un denunţător ordinar. Mă întreb dacă nu are

— 675 —
remuşcări. Dar pot oare naziştii să încerce asemenea simţăminte
umane? Ideologia naţional-socialistă a făcut din oameni automate,
brute…
Mi-e sete. Mi-e îngrozitor de sete…
Când deschid ochii, văd că ferestrele sunt acoperite de un strat
sidefiu de ceaţă. S-a luminat de ziuă.
O infirmieră intră şi, fără să se uite la S.S.-ist, care se ridică de pe
scaun şi face câteva mişcări de înviorare, vrea să-mi ia temperatura.
— Apă, rostesc cu preţul unui mare efort.
Observă probabil că buzele îmi sunt uscate. Ia de pe noptieră e
linguriţă, o umple cu apă şi mi-o dă să beau. O sorb cu aviditate.
Niciodată nu mi s-a părut apa mai bună. După ce îmi ia temperatura
şi o notează pe graficul de la picioarele patului, iese.
Acum, după ce am băut stropii aceia de apă, mă simt parcă mai
bine.
Cad apoi într-o stare de amorţire din care nu mă smulge decât
intrarea doctorului, dornic să mă examineze. Mă cercetează din
priviri, apoi îmi ia pulsul. Intră şi sora. Medicul îi face cu voce
scăzută unele recomandări, apoi iese. Infirmiera, între două vârste,
înaltă şi uscată, nu scoate o vorbă. Îmi face două injecţii. Pare-se un
sedativ, căci adorm…
O înţepătură în braţ, aproape de încheietura mâinii sănătoase, mă
scoate din amorţeală. Mi se face o perfuzie…
Nici nu ştiu când s-a lăsat seara. Lumina becului din tavan mă
incomodează, dar nu mă plâng. Alt S.S.-ist mă veghează. Este ceva
mai tânăr şi are un bot proeminent ca de viezure.
Sirenele încep brusc să urle vestind alarma aeriană. Vuietul lor
modulat îl face pe S.S.-ist să se urnească de pe scaun şi să treacă la
fereastră. Îl înspăimântă moartea. Am asupra lui avantajul de a nu
mă teme de moarte. O doresc, o chem…
Aud bubuiturile scurte ale tunurilor antiaeriene. Se aud şi
bubuituri mai grave, acoperite la un moment dat de huruitul unor
avioane. Huruitul lor masiv indică o invazie aeriană inamică deosebit
de puternică. Bombardamentul se dezlănţuie.
Pereţii spitalului prind să se clatine. Din tavan cade puţină
tencuială.
S.S.-istul este mai galben decât o lămâie. După un timp violenţa
bombardamentului scade. Apoi nu se mai aude nici huruitul
avioanelor. Încetează şi tirul artileriei antiaeriene…
Atacurile aeriene inamice se repetă şi ziua şi noaptea. Între timp

— 676 —
sunt supus unui tratament intensiv. Doctorii vor să mă pună cât mai
repede pe picioare, să mă predea în stare bună Gestapoului.
Monotonia zilelor care se scurg încet începe să mă apese. De când
sunt internat în spital, nu mi-a vorbit nimeni. Singurele cuvinte pe
care le aud sunt recomandările făcute de medic infirmierei.
Starea sănătăţii mele se ameliorează cu excepţia durerilor de cap,
care sunt din ce în ce mai violente.
Într-o dimineaţă medicul mă priveşte lung.
— Primejdia a trecut. Te poţi considera salvat, îmi spune.
— Ar trebui să-ţi mulţumesc, dar nu o fac, îi răspund. N-am
motive să mă bucur.
Ridică din umeri.
— Ne facem datoria.
S.S.-istul cu bot de viezure mustăceşte ca şi când ar fi adulmecat
ceva.
Durerile mi s-au domolit. Pot să mişc braţul. Şi capul mi s-a mai
limpezit. Mi se fac în continuare perfuzii.
În ziua în care mi s-a dat pentru întâia oară puţină supă, şi-a
făcut apariţia şi Ernst Gerlach. Îşi poartă cu cochetărie uniforma S.S.
Capul nu-i mai este bandajat. La un semn al lui, S.S.-istul cu bot de
viezure iese din încăpere. Ernst se aşează pe scaunul rămas liber. Mă
priveşte un timp cu simpatie.
— Mă bucur. Eugen, că ai scăpat cu viaţă.
Sinceritatea vibrantă din glasul lui nu reuşeşte să mă convingă.
Este prea bine trucată.
Nu răspund. Tăcerea mea nu-l dezorientează. Este probabil
pregătit pentru orice reacţie aş avea.
— În curând ai să fii transferat în Prinz Albrechtstrasse, a
continuat. Ştii ce-i acolo?
Ştiam. Sediul Gestapoului. Nici nu am clipit.
— Acolo şi-au făcut stagiul şi Stupnagel şi Linstow şi Finck,
înainte de a fi spânzuraţi. Tot acolo au fost torturaţi şi Witzleben şi
Hoepner şi Stieff şi Yorck şi Hagen şi alţi ofiţeri din Wehrmacht. Toţi
au terminat atârnând în laţurile prinse de cârligele abatorului, a
adăugat Ernst cu cruzime. Pot să te informez în plus că von
Hafacker, unul dintre complotiştii de la Paris, a făcut destăinuiri
complete. Asta l-a scăpat până acum de spânzurătoare.
N-am răspuns nici de data aceasta
— Hafacker a denunţat câteva personalităţi de prim rang, a căror
participare la complot nu era cunoscută încă autorităţilor. Printre

— 677 —
aceştia se află şi Rommel. Marele Rommel! Să te strâmbi de râs, nu
altceva!
Ernst râde cu poftă. Hohoteşte cu un fel de voluptate. Deodată se
opreşte, ca şi când ar fi pus un capac râsului. Chipul lui redevine
serios.
— Din nefericire, Eugen. În şiragul de nume citate de Hafacker
figurează şi numele tău.
Făcu o pauză, spre a citi pe chipul meu efectul cuvintelor lui.
Impasibilitatea mea l-a dezamăgit.
— Declaraţiile, compromiţătoare pentru tine, ale lui Hafacker, la
care se adaugă acuzaţiile categorice ale fiului tău, nu pot avea decât
un singur final: spânzurătoarea.
Pentru întâia dată am rupt mutismul în care mă cufundasem:
— Au pierit atâţia oameni până acum, încât spectacolul morţii nu
mă mai înspăimântă.
— Nici când eşti actor?
Zâmbesc ironic:
— Nu mă cunoşti îndeajuns, Ernst Gerlach. Este regretabil pentru
tine…
— Regretabil? De ce?
— În cariera pe care ţi-ai ales-o trebuie să fii un bun psiholog.
Face o schimă.
— În Prânz Albrechtstrasse n-ai să mai ai timp pentru asemenea
considerente. Duelurilor psihologice anchetatorii de acolo le preferă
torturile. Nici unul dintre anchetaţi, începând cu Feldmarschallul von
Witzleben şi terminând cu ultimul ofiţeraş din Wehrmacht, n-a scăpat
de torturi. Cei care s-au sinucis înainte de a fi arestaţi au dat dovadă
de înţelepciune. Au evitat chinurile suplimentare ale anchetei, care s-
ar fi încheiat tot cu moartea. Din păcate pentru tine, sinuciderea –
această supremă cale de a escamota o răfuială mai mult decât
dezagreabilă – îţi este refuzată. Eşti în permanenţă supravegheat de
oamenii noştri. Îşi petrece mâna prin păr: Sunt sincer îndurerat
pentru tine, Eugen. Când mă gândesc ce te aşteaptă…
Găsesc puterea să râd. Se întunecă brusc la faţă:
— Ilaritatea ta nu-şi are rostul. Când ai să fii supus la cazne, n-ai
să mai râzi. Există totuşi o cale să le eviţi. Să spui tot ce ştii despre
Himmler.
Râd iarăşi:
— Nu te temi că într-o zi Himmler are să afle ce unelteşti în spatele
lui?

— 678 —
 — Am protectori mari, Eugen. Protectori care ar putea să te ajute
şi pe tine. Dacă declaraţiile tale l-ar înfunda pe Himmler, ţi-aş
garanta un paşaport pentru Elveţia.
— Dă-mi voie să mă îndoiesc de garanţiile voastre.
— Ai să fii supus torturilor, Eugen, iar până la urmă ai să declari
totul.
Am teoriile mele în această privinţă, care nu concordă cu punctul
lui de vedere. Bineînţeles, mă feresc să i le dezvălui.
— Stăruieşti în refuzul tău, Eugen? mă întreabă.
— Nu am ce spune.
Suspină adânc.
— Bine. Facă-se voia ta. Să nu spui că nu te-am prevenit. Ah, şi
încă ceva! Curtea de onoare, prezidată de Feldmarschallul Keitel, de
von Rundstedt şi de Guderian, ţinând seamă de probele furnizate de
Comisia specială de anchetă, a hotărât degradarea ta şi ştergerea din
controalele armatei. În felul ăsta ai devenit un simplu particular care
poate fi judecat de instanţele civile, în speţă de Curtea Poporului.
Ciudat. Vestea servită de Gerlach nu m-a impresionat deloc. Mă
aşteptam la o asemenea măsură. Mă mâhneşte doar semnătura lui
von Rundstedt pe documentul care mă excludea din armată. N-aş fi
crezut că şi omul acesta va ajunge să execute servil ordinele lui
Hitler.
Ernst se ridică de pe scaun.
— Îmi pare rău că n-am căzut la înţelegere. Acum vei intra pe
mâna lui Kaltenbrunner. Te plâng cu anticipaţie.
Îl las să plece fără să-i răspund. Trec două zile. Sunt transferat
într-o celulă din odiosul sediu al Gestapoului.
Este ciudat cât de repede o clădire ajunge să se identifice cu
oamenii care o ocupă. Când pătrunzi în edificiul din Prinz
Albrechtstrasse, ai senzaţia că trăieşti un coşmar. Zidurile, uşile,
ferestrele îţi sunt ostile. Vor parcă să te strivească, să te stoarcă de
substanţă, să te depersonalizeze. De altfel, din clipa în care ai păşit
pragul acestei clădiri, îţi pierzi numele şi devii un simplu număr de
ordine.
Acoliţii lui Kaltenbrunner m-au lăsat să aştept în celulă mai multe
zile, înainte de a mă trimite în faţa anchetatorilor. Procedeul
urmăreşte să-ţi pună la grea încercare nervii. Nimic nu este mai
cumplit decât incertitudinea.
În celulă domneşte uneori o căldură sufocantă. Ai senzaţia că te
afli într-o baie de aburi uscaţi. Am auzit că aceasta face parte din

— 679 —
torturile la care sunt supuşi toţi cei care cad pe mâna S.S.-iştilor. Un
bec de peste două sute de lumini – extrem de puternic, faţă de
dimensiunile restrânse ale încăperii – arde zi şi noapte,
împiedicându-te adeseori să adormi. Am auzit că hrana redusă la
minimum reprezintă încă unul din mijloacele de tortura. Pe mine nu
mă supără deloc, fiindcă, datorită probabil stării sănătăţii mele, nu
mi-e deloc foame. Ciorba lungă, dezgustătoare, servită pe un fund de
gamelă, o restitui de cele mai multe ori neatinsă.
După o astfel de cină, pe care n-am onorat-o nici cel puţin cu o
privire, a intrat în celulă un S.S.-ist cu grad de Sturmbannführer.
M-a măsurat cu privirile din cap până în picioare, apoi mi s-a
adresat cu superioritate, ca şi când ar fi avut în faţa sa un paria.
— Gardienii mi-au raportat că refuzi să mănânci. Îţi atrag atenţia
că te putem hrăni şi cu forţa. Nu tolerăm greva foamei.
Se răsuceşte pe călcâie şi iese.
A doua zi au început interogatoriile.
Îmbrăcat în nişte haine civile ponosite, pe care mi le-a aruncat un
gradat S.S., m-am pomenit luat mai mult pe sus şi dus într-o cameră
în care m-au orbit două lămpi de birou cu becuri puternice.
Îndreptate în plin asupra mea. M-au aşezat pe un scaun de lemn, cu
spătar, apoi au început să curgă întrebările.
La început banale, ca la orice interogatoriu. Numele, prenumele, şi
aşa mai departe.
Pe indivizii care mă interoghează nu-i văd decât sub forma unor
umbre care se mişcă dincolo de lămpile aţintite spre mine. Culmea
este că tot acest ritual, menit să bage spaima în anchetaţi, nu-mi face
nici o impresie.
Mă întreabă unul din ei ce părere am despre război.
— Războiul? Îl putem socoti pierdut.
— Defetism! exclamă primul anchetator. Cu generali ca dumneata
nu este de mirare că nu l-am câştigat până acum. L-aţi sabotat pe
Führer. Aţi sabotat Germania naţional-socialistă… Pff! O bandă de
trădători!
Apoi a trecut brusc la complotul din 20 iulie.
— Ştim că ai făcut parte din grupul mârşav al ticăloşilor care au
pus la cale asasinarea Führerului. Ce rol ai avut în acest complot.
Era inutil să neg. Dacă mă îndoiam în ceea ce priveşte denunţul
lui Hafacker, aveam în schimb certitudinea că Gerlach nu minţise
când îmi vorbise de acuzaţiile aduse de Rudi. Trebuia să dau însă
răspunsuri care să nu compromită pe nici un complotist încă în

— 680 —
viaţă.
— Am purtat adeseori discuţii cu generalul von Stupnagel.
— Generalul? Trădătorul vrei să spui…
Întreruperea este destinată să-mi răvăşească logica explicaţiilor.
— Am discutat adeseori cu von Stupnagel probleme legate de
desfăşurarea operaţiilor militare pe diferitele fronturi şi am ajuns la
concluzia că o continuare a războiului în actualele condiţii
echivalează cu o sinucidere.
— Interesant! Voiaţi să salvaţi Germania, „ajunsă pe marginea
prăpastiei”, rosteşte cu ironie un glas dogit.
— Încercam să salvăm ce mai putea fi salvat.
— Cui aţi atribuit vina?
— Înaltului Comandament al Wehrmachtului.
— Extraordinar! Propria voastră incapacitate n-aţi invocat-o? Şi ca
să puneţi capăt acestei „dezastruoase” stări de lucruri, v-aţi gândit că
cel mai potrivit lucru este să suprimaţi dintr-o singură lovitură pe
marele nostru Führer şi pe colaboratorii lui cei mai devotaţi. Minţile
voastre criminale n-au găsit altă soluţie decât pe cea mai odioasă…
— Văd că răspundeţi în locul meu.
— Ai altă versiune?
— Cea reală. Von Stupnagel şi cu mine am căzut de acord că
numai o schimbare de orientare politică ar scuti Germania de o
continuare a unui calvar ce nu mai poate fi tolerat.
Unul dintre anchetatori izbucneşte în râs. Un râs batjocoritor, care
sună mai dezagreabil decât un behăit de ţap.
— Voi, doi ofiţeri mărginiţi, puneaţi la cale linia politică a
Reichului. Uitaserăţi probabil ordinul marelui nostru Führer cu nr. 1
din 13 ianuarie 1940, care stabileşte că „nici un ofiţer sau
reprezentant al autorităţilor civile nu trebuie să cunoască decât atât
cât este necesar pentru îndeplinirea propriilor sale sarcini”. Nu vă
socoteaţi legaţi de ordinele Führerului, fiindcă în sufletul vostru
spurcat încolţise încă de atunci buruiana rebeliunii. N-aţi trecut la
acte, fiindcă aţi socotit că nu sosise încă momentul. Pândeaţi însă
din umbră, ca nişte briganzi…
A intervenit glasul dogit al celuilalt anchetator:
— Este limpede! Aţi complotat împotriva Führerului şi a guvernului
celui de-al treilea Reich. De aici şi până a organiza atentatul de la 20
iulie nu mai era decât un pas.
— Cine a mai asistat la aceste discuţii? mă întreabă primul
anchetator.

— 681 —
 — Nu-mi amintesc să mai fi fost altcineva de faţă. Ah. Da! A fost
odată prezent colonelul Linstow, şeful de stat-major al lui Stupnagel.
Am grijă să citez numai numele unor personaje caro traversaseră
demult apele Styxului.
— Eşti incorigibil, Altenburg. „Fostul” colonel Linstow! mă
corectează unul dintre anchetatori. Nu era de faţă şi Hafacker?
— Nu.
— Ciudat. Hafacker a declarat altfel.
— Nu ştiu ce motive l-au determinat să spună un neadevăr…
În clipa aceea am simţit o lovitură cumplita în ceafă. Am avut
senzaţia că îmi plezneşte creierul mic.
— Asta ca să ţi se mai învioreze memoria, mă avertizează
anchetatorul cu behăit de ţap. O să revenim la Hafacker şi la
Stupnagel. Acum să ne spui ce legături ai purtat cu fostul general
Beck şi cu ceata lui de lepădături?
— Chestiuni de serviciu.
— Cu Stauffenberg n-ai discutat nimic?
Intram acum în domeniul declaraţiilor lui Rudi. Nu ştiam ce
putuse inventa fiul meu, naţional-socialistul. Am hotărât să evoluez
cu prudenţă, afectând o aparentă sinceritate.
— Relaţii de serviciu, am repetat.
— Nimic altceva?
— M-a vizitat odată la locuinţa mea din München.
— Aha! Şi ce aţi discutat? Tot chestiuni de serviciu?
— Ne-am exprimat nemulţumirea faţă de modul cum se
desfăşurau operaţiile militare.
— Despre atentatul pe care-l plănuia nu a venit vorba?
— Nu.
— Se mai afla cineva în locuinţa dumitale când ai primit vizita lui
Stauffenberg?
Eram sigur că Rudi vorbise şi despre Karl.
— Fiul meu Rudi şi nepotul meu, locotenentul Karl von Bruck.
Evident, şi câţiva servitori. Pot să afirm cu toată siguranţa că nici fiul
şi nici nepotul meu n-au asistat la întrevederea mea cu Stauffenberg.
Probabil că erau informaţi de acest lucru, căci n-au mai insistat.
— Maşina infernală aflată asupra dumitale la Băneasa cărui
personaj era destinată?
În jurul acestei chestiuni era necesar să fiu cu multă grijă. Trebuia
să-l feresc pe Karl. Mă întrebam dacă l-au arestat şi pe el. În caz că
da, ce anume declarase?

— 682 —
 Am dat o explicaţie aiurea.
— Era unul din acele obiecte cu capcane aruncate din avioanele
aliate. O găsisem întâmplător şi o duceam la Ministerul Aviaţiei ca să
fie studiată.
— Minţi! răcneşte anchetatorul cu glas dogit. Minţi ca un porc!
Maşina infernală a fost fabricată de nepotul tău, Karl von Bruck.
— Asta acum o aflu, am răspuns cu aparent calm.
În realitate m-a cuprins panica. Însemna că bietul Karl fusese
arestat şi supus torturilor. Altfel n-ar fi vorbit.
— Era o maşină infernală care trebuia să servească la un nou
atentat împotriva Führerului! zbiară celălalt anchetator. Karl von
Bruck a făcut declaraţii complete. Ce-ai de spus?
— Fie că a înnebunit, fie că a fost silit să declare nişte nerozii.
Altfel nu le pot califica…
O nouă lovitură în ceafă, extrem de violentă de data aceasta, mă
proiectează cu fruntea de masa din faţa mea. Cred că şocul mi-a
spart arcada, căci sângele a început să mi se scurgă şiroaie pe
obrazul stâng.
— Vom relua interogatoriul după ce ai să chibzuieşti câteva ore
asupra nesăbuinţei de a încerca să ne induci în eroare. Nu uita,
Altenburg, că te putem face să vorbeşti. Am înfrânt noi voinţa unor
tipi mai încăpăţânaţi decât tine. Ştim să folosim la nevoie şi metode
drastice. Te sfătuiesc să nu le încerci pe propria ta piele. Goerdeler, îl
cunoşti, cred, a făcut declaraţii complete, evitând astfel să guste
amărăciunea torturilor. Dacă vrei să le încerci, n-ai decât. Luaţi-l! a
ordonat el gardienilor, care m-au şi încadrat.
Când m-am ridicat în picioare, m-a cuprins o ameţeală atât de
puternică, încât abia am scăpat să nu cad. Şi grumazul mă doare
înspăimântător.
Ajuns în celulă, m-am întins pe pat şi am respirat adânc. Nu voi
scoate un cuvânt în plus, orice mi s-ar întâmpla! Şi nici n-am să mă
sinucid. Voi aştepta să fiu trimis în faţa tribunalului. Ştiu că voi pieri
în ştreang. Voi împărtăşi soarta atâtor oameni care s-au ridicat
împotriva tiraniei. Voi muri păstrându-mi demnitatea, aşa cum sunt
sigur că şi-a păstrat-o şi Willi!
Ciudat! Adversităţile mă oţelesc. Spectrul torturilor, al morţii, în
loc să mă înspăimânte, mă îndârjesc…
Poate că gândurile mele, exteriorizate în cuvinte, ar părea
grandilocvente, ieftine. Cei care au trecut prin ceea ce trec eu acum
sunt sigur însă că m-ar înţelege…

— 683 —
 Interogatoriile continuă…
A doua zi, a treia zi, a patra zi, am apărut iarăşi în faţa
anchetatorilor, invizibili pentru mine, datorită becurilor care mă
orbesc. Ameninţările, insultele, loviturile alternează cu declaraţii
pline de bunăvoinţă, în care mi se făgăduieşte clemenţa… Dar cu o
condiţie… Să dezvălui numele tuturor complicilor.
Uneori interogatoriul durează, după socotelile mele, o oră sau
două. Alteori se prelungeşte până ce mă prăbuşesc, lipsit de vlagă…
Când gardienii mă aduc pe braţe în celula mea, aruncându-mă ca
un pachet pe patul strâmt, se scurge mult timp până îmi revin în fire.
Pot să-mi dau seama de acest lucru după mâncarea care mi se
serveşte la prânz şi seara. Aceste elemente sunt singurele pe care le
folosesc pentru calcularea timpului…
S-au scurs două săptămâni sau mai multe. N-aş putea să precizez.
Nu am posibilitatea să crestez pe un lemn scurgerea zilelor, fiindcă
nu dispun de instrumentele necesare, iar uneori zac într-un fel de
semiletargie – în special după interogatoriile prelungite şi
condimentate cu lovituri – perioade de timp imposibil de definit…
De câte ori mă înapoiez în celulă, vlăguit, zdrobit, năuc, dar nu
umilit, stau de vorbă cu umbrele copiilor mei, cu Elissa, cu părinţii şi
cu străbunii mei… Se angajează un dialog mut, dar în închipuirea
mea plin de elocvenţă. Câteodată îmi zic că am ajuns pe marginea
nebuniei, că aceste convorbiri cu morţii sunt consecinţa unui
dezechilibru nervos datorat condiţiilor în care mă aflu. Că sunt
victima unor halucinaţii… Apoi mă las iarăşi în voia fantasmelor. Sau
poate că nu sunt fantasme? Poate că fiinţele care mi-au fost cele mai
apropiate sufleteşte îmi întind mâna de undeva de dincolo de
mormânt… mă încurajează, mă mângâie…
Apar în jurul meu şi Willi, decapitatul, şi Uwe, copilul care nu a
apucat să păşească pragul adolescenţei, şi Albert, captivul, şi Elissa.
Rudi nu apare niciodată. Nu apar decât ceilalţi, fiindcă sunt morţi.
Înseamnă că şi Albert a păşit în împărăţia umbrelor. De aceea vine
alături de fraţii lui, de Elissa… Într-o zi apare în celulă şi umbra lui
Karl… Mă priveşte cu ochii lui strălucitori şi plini de vioiciune…
Zâmbeşte. Abia acum înţeleg că nici Karl nu se mai află printre cei
vii… Dacă aş fi asistat la executarea lui, n-aş fi fost mai sigur că a
murit…
Confirmarea sfârşitului său o capăt în cursul unui nou
interogatoriu.
— Karl von Bruck, nepotul dumitale, Altenburg, s-a spânzurat în

— 684 —
închisoare. Şi-a făcut din fâşiile cămăşii sfâşiate un laţ pe care l-a
prins de gratii. Eh, o lepădătură mai puţin. Nu înţeleg de ce s-o fi
grăbit! Aveam să-l servim, prompt şi conştiincios, ceva mai târziu.
Cred că s-a chinuit enorm stând cu picioarele pe pământ şi lăsându-
şi trupul să atârne totuşi în laţul prins de gratii… Şi ăsta e un fel de
curaj.
Ce ironie a soartei. Ultimul descendent al dinastiei von Bruck a
murit în arestul Gestapoului. Ucis de naziştii pe care dinastia i-a
sprijinit cu atâta zel. Alianţa dintre baronii von Bruck, făuritori de
tunuri, şi partidul naţional-socialist s-a încheiat fiindcă ambele părţi
aveau interese convergente. Molohul nazist este însă nesăţios. A
început să-şi mănânce prietenii de ieri. Cred că la ora actuală
Friedrich von Bruck, fratele meu vitreg, îşi muşcă pumnii de durere.
Plăteşte cu sângele propriului său fiu beneficiile fabuloase realizate
datorită politicii agresive a lui Hitler. Se pare că există o providenţă…
Glasul dogit al anchetatorului invizibil din dosul lămpilor aţintite
spre mine prinde să hohotească:
— Karl von Bruck a murit, dar ne-ai rămas în schimb tu,
Altenburg! Vom avea grijă ca tu să nu-ţi poţi pune capăt zilelor.
Trebuie să mori executat de mâna noastră…
Îl aud fără să-l văd.
Deodată încep să râd.
— Nu te văd, anchetatorule, fiindcă şi tu eşti o umbră. Sau ai să fii
în curând… Foarte curând! Mai curând decât te aştepţi!
Un pumn mă pocneşte peste gură. Simt gustul dulceag al sângelui
pe buze. Altă lovitură mă culcă la pământ.
Nu mai ştiu ce se întâmplă cu mine. Mă cufund în întuneric.
Când mă trezesc, constat că sunt întins pe pat, în celulă. Chinurile
mele nu s-au încheiat încă. Mă doare capul îngrozitor. Şi capul mă
doare, şi braţele mă dor… îmi duc mâna la gură. Buzele îmi ard ca
focul…
Într-un târziu intră un S.S.-ist. Îl văd ca un fel de pată cenuşie,
care se mişcă pe fundalul pereţilor proaspăt zugrăviţi ai celulei.
Mă ia de braţ şi mă ridică în picioare. Mă priveşte critic.
— Ţi-ai mânjit de sânge şi cămaşa şi haina… Ah, murdar mai eşti!
Cheamă alt S.S.-ist. Nu ştiu ce grad are. Îmi aduce altă cămaşă,
alte haine. Înainte de a-mi schimba veşmintele, îmi toarnă în cap o
găleată cu apă atât de rece, de parcă ar fi scoasă de la gheaţă.
— Hai! Trezeşte-te odată! Stai ca o momâie. Nu eşti în stare nici să
te dezbraci şi să te îmbraci singur. Eh, prinţul s-a deprins să fie slujit

— 685 —
de servitori…
Mă scot apoi pe culoar. Cei doi S.S.-işti mă ţin unul de un braţ, al
doilea de celălalt braţ. Dacă nu m-ar sprijini, m-aş nărui pe ciment.
Mă împing într-un ascensor, apoi mă scot pe o uşă într-o curte
interioară, cu ziduri cenuşii, înalte. Mă uit instinctiv spre cer. Demult
nu l-am mai văzut. Şi el e trist, cenuşiu… Pe jos s-a aşternut un strat
subţire de zăpadă… înseamnă că a venit iarna… Că întreaga toamnă
mi-am petrecut-o între pereţii celulei, răspunzând la interogatorii şi
încasând lovituri… Aerul rece de afară mă înviorează puţin…
Intru cu însoţitorii mei pe o uşă strâmtă, străbat un coridor înţesat
cu S.S.-işti, care se uită la mine ca la o dihanie, şi pătrund într-un fel
de anticameră cu covoare pe jos şi cu o secretară blondă care bate la
maşină. Nici nu îşi aruncă privirile asupra mea. Este deprinsă
probabil cu asemenea spectacole. Mai deprinsă chiar decât S.S.-iştii
de pe coridor, care se uitau totuşi la mine.
Cei doi inşi care mă sprijină mă introduc într-un cabinet de lucru
vast, cu ferestre înalte, cu covoare adânci şi cu fotolii multe. La biroul
mare se află un individ căruia nu-i desluşesc trăsăturile. Slăbiciunea
mea fizică îmi aşterne în faţa ochilor o pânză de negură, un fel de
pâclă jucăuşă.
— Aşezaţi-l pe un fotoliu! porunceşte individul de la masa de
lucru.
Vocea lui îmi pare vag cunoscută.
Am băgat de seamă ca prin vis că S.S.-iştii au ieşit şi că am rămas
singur cu individul de la birou.
— Nu mă mai cunoşti, Altenburg? mă întreabă nedumerit. Sunt
Müller, şeful Gestapoului.
Am închis ochii, încercând să-mi fac orânduială în gânduri*
— Müller… am bâiguit. Müller!
Mă priveşte cu afectată milă.
— Rău ai ajuns, Altenburg. Atât de rău, încât aş săvârşi o crimă
dacă ţi-aş întinde mâna. Înţelegi?
Îşi aprinde e ţigară.
— Fumezi? mă întreabă:
Am clătinat negativ din cap.
— Faci rău că mă refuzi. În sfârşit… Să intrăm în subiect. Ţi-ai
pus vreodată întrebarea de ce nu ai ajuns încă în faţa Curţii
Poporului?
— Nu, am răspuns.
— Bizar! Eşti în asemenea măsură lipsit de curiozitate? Te-am

— 686 —
scăpat până acum de ştreang. Pentru asta ar trebui să-mi fii
recunoscător. Eşti pensionarul Gestapoului, începând din luna
august. Mai precis, de la sfârşitul ei. Acum suntem în ianuarie. Ştiai?
Am clătinat iarăşi negativ din cap.
— Dacă ai răspunde la bunăvoinţa mea cu bunăvoinţă te-aş scuti
de multe neplăceri.
Mi-am amintit de Gerlach. Şi Müller îmi propunea un târg.
— Dă-mi o declaraţie amănunţită asupra discuţiei purtate cu
Himmler. Ştii, atunci, la Paris!
— Nu am ce să-ţi spun, Herr Müller, am deschis, în sfârşit gura,
rostind pentru prima oară câteva vorbe inteligibile.
— De ce nu vrei să-ţi uşurezi situaţia?
Am ridicat din umeri.
Müller aspiră un fum de ţigară, pe care-l expiră apoi, suflându-mi-
l în nas. Fumul îmi face greaţă.
— Te-aş putea sili să vorbeşti, dar nu o fac, Altenburg. Declaraţia
dumitale o voi păstra în propriul meu seif. Nimeni, nu va şti de ea.
Nimeni. Îţi garantez. În schimb, îţi ofer un paşaport pentru Elveţia.
Am râs.
— Mai degrabă un paşaport pentru iad.
— Nu, nu! răspunde Müller. Vorbesc foarte serios. Şi te asigur că
îmi respect cuvântul.
L-am întrebat, cuprins de exasperare:
— De ce nu mă spânzuraţi mai repede? Să terminăm odată.
Îmi zâmbeşte cu falsă bunăvoinţă:
— Asta e doar începutul, Altenburg. Mai târziu ai să mă rogi în
genunchi să te spânzur. Hm! Ei, îmi spui ce ştii?
— Nu ştiu nimic…
Cu un efort mi-am recâştigat calmul. Nu dezvăluiam discuţia
purtată cu Himmler, fiindcă numai în chipul ăsta puteam rămâne în
viaţă.
— Nu fi absurd, Altenburg. Ai încă viaţa înainte. Elveţia, libertatea,
te aşteaptă. Ei, ce zici?
— N-am ce să vă spun!
Müller suspină lung.
— Păcat! Aş fi putut să fac multe pentru dumneata. Sunt înzestrat
cu o mare doză de răbdare. Am să aştept să revii la sentimente mai
bune.
Apăsă pe o sonerie. Un ofiţer S.S. se iveşte în pragul uşii, lipindu-
şi călcâiele.

— 687 —
 — Ordonaţi, Gruppenführer!
— Duceţi-l în celulă!
Pe acelaşi drum, S.S.-iştii mă cară în gaura infectă unde sunt
întemniţat.
Interogatoriile au reînceput. Dure, obsedante…
S-a mai scurs un timp nedefinit. Nu mai sunt în stare să-l calculez
după numărul meselor servite. Plutesc între vis şi viaţă. Aproape că
am reuşit să mă detaşez de lumea celor vii…
Vaietele sirenelor care vestesc alarmele aeriene se îmbină într-un
jalnic cor cu vaietele încarceraţilor aduşi pe braţe sau pe targă după
interogatoriile luate cu preţul unor cazne care depăşesc prin
rafinamentul lor torturile Inchiziţiei. Peste toate se aştern huruitul
bombardierelor inamice şi bubuiturile violente ale exploziilor care fac
să se cutremure din temelii pereţii închisorii.
Bombardamentele aeriene aproape că nu se mai opresc.
Momentele de răgaz se fac din ce în ce mai scurte. Mă întreb adeseori
de ce nu cade o bombă şi peste sediul Gestapoului, astfel încât să
îngroape sub dărâmături şi pe încarceraţi şi pe asupritorii lor.
De la o vreme S.S.-iştii sunt tot mai neliniştiţi. Citesc în ochii lor
spaima pe care o întâlnesc şi în ochii captivilor. Poate că groaza S.S.-
iştilor este şi mai mare. Noi, încarceraţii, nu mai avem ce pierde. La
urma urmei, moartea sub dărâmăturile clădirii este preferabilă morţii
prin spânzurătoare. Dacă aliaţii ar ajunge la Berlin, soarta
prizonierilor nu ar deveni mai rea. În schimb, pentru S.S.-işti viitorul
se înfăţişează în culori foarte întunecate. Toţi ştiu că au să figureze
pe listele celor acuzaţi de crime de război şi de crime împotriva
umanităţii.
Nu mai cunosc mersul operaţiilor militare. Dar după expresia de
groază care se aşterne pe chipul lor când bombardamentele inamice
fac să se zguduie pământul, dar mai ales după acea alterare a
trăsăturilor feţei, consecinţă a nopţilor nedormite, a grijilor tot mai
apăsătoare, a spaimei inspirate de viitorul plin de ameninţări, pot să-
mi dau seama că lucrurile nu merg deloc bine pentru Germania.
Într-o zi intră în celula mea un gardian pe care nu l-am mai văzut
până atunci. Este foarte tânăr şi poartă peste ochiul stâng o legătură
neagră. După ce pune pe masă gamela cu ciorbă lungă, mă priveşte
câteva clipe cu ochiul său teafăr, apoi, adunându-şi tot curajul, mi se
adresează în şoaptă:
— Vă rog să mă iertaţi, alteţă, numele meu este Johann Dietrich.
Sunt fiul bătrânului Dietrich, grădinarul dumneavoastră. Nu ştiu

— 688 —
dacă vă mai amintiţi de mine. Când aţi plecat pe front, în ’939, eram
încă un copil.
Îl privesc cu atenţie. Trăsăturile lui îmi par vag familiare. Dar
legătura neagră de pe ochiul stâng mi-l înstrăinează.
— Johann! am rostit. Johann!
Deodată mi-l amintesc. Dietrich mi-l prezentase odată. Era foarte
mândru de odrasla sa. Johann avea pe atunci ochi inteligenţi şi duri,
care te priveau ciudat, îmbinând respectul cu un fel de sfidare ce
răbufnea asemenea scânteierilor focului acoperit de cenuşă. Dietrich
mi-a declarat atunci că fiul lui se făcuse remarcat prin zelul său în
Hitlerjugend.
Johann îşi duce degetul la buze, făcându-mi semn să tac, apoi
iese.
A doua zi s-a înfăţişat iarăşi cu mâncarea..
— Mă iertaţi că ieri n-am putut sta mai mult. Dacă zăbovesc, atrag
atenţia. Am vrut să vă spun că m-am înrolat într-o unitate de tancuri
S.S. pe Frontul de Est. Acolo mi-am pierdut ochiul. Pentru că nu mai
puteam fi folosit în cadrele armatei active, m-au trecut în rândul
gardienilor de închisoare.
Pare nu numai descumpănit, dar şi profund rănit în amorul său
propriu.
— Nu-mi place meseria de gardian, îmi spune.
Am zâmbit.
— Ţintiseşi mai sus, Johann, nu-i aşa?
Înclină capul, îmbufnat ca un copil. Johann nu este prea departe
de vârsta copilăriei. Grijile şi războiul l-au maturizat înainte de
vreme.
Acum mi-l aminteam bine. Păstram însă o bănuială. Nu cumva mi-
l trimiseseră spre a-mi smulge cine ştie ce declaraţii
compromiţătoare?
— Îmi pare bine că te văd, Johann.
Am luat gamela şi am început să mănânc fără grabă.
Johann a şovăit câteva clipe, apoi a adăugat cu glas şi mai scăzut:
— În mine puteţi avea încredere, alteţă. Ce-am văzut până acum
m-a scârbit şi de Hitlerjugend şi de S.S.
A părăsit celula, încuind uşa în urma lui. Suspiciunile mele s-au
stins cu totul. Situaţia în care mă aflu e atât de gravă, încât orice ar
declara Johann nu mi-ar complica-o mai mult.. Am hotărât deci să
mă las în voia valurilor.
Interogatoriile au început să se rărească. În mod practic am

— 689 —
recunoscut tot ce mi se imputa. Nu am rostit nume de persoane
aflate în viaţă, oricâte presiuni s-au făcut asupra mea. Anchetatorii
sunt desigur convinşi că nu pot scoate mai mult de la mine.
Johann îmi aducea, odată cu mâncarea, şi veşti dinafară. Frânturi
de comunicate militare, comentarii asupra vieţii mizerabile a
berlinezilor, supuşi zi şi noapte bombardamentelor inamice, reduşi la
o cvasifoamete din cauza lipsei tot mai acute de alimente,
demoralizaţi de neîntreruptul şir de înfrângeri ale armatelor germane.
Într-o zi apare radios.
— Alteţă, vă aduc veşti mari. În Vest, Feldmarschallul von
Rundstedt a reuşit să spargă frontul inamic. Tancurile noastre au
pătruns adânc în spatele americanilor. Se pare că aliaţii vor fi
aruncaţi în Atlantic. Apoi trupele noastre din Vest vor fi trimise pe
Frontul de Est, spre a întări unităţile de acolo. Se spune că
primăvara ne va găsi la Paris şi la Moscova.
„Poate în calitate de prizonieri”, am replicat mintal, foarte puţin
încrezător în acest reviriment.
Succesele militare ale Germaniei naziste au determinat şi o
sensibilă schimbare în atitudinea lui Johann. A devenit - poate fără
să-şi dea seama – mai reticent, mai distant. Fumurile succesului n-
au durat însă mult. Într-o zi, Johann a intrat în celulă, copleşit de o
disperare care dădea chipului său o expresie patetică.
— Ofensiva din Ardem a fost zdrobită, m-a anunţat cu durere în
glas. Comunicatele militare vorbesc despre retrageri elastice, despre
replieri pe poziţii dinainte stabilite… Palavre! Palavre!… Anglo-
americanii ne-au prăpădit. Iar pe Frontul de Est ruşii au reluat
ofensiva.
Johann a redevenit supus, prietenos, grijuliu pentru sănătatea
mea. Într-o zi m-a anunţat că mă va duce la baie.
Am primit vestea cu o bucurie necuprinsă. Pentru prima dată
după câteva luni de detenţie mi se permite să fac o baie. Murdăria în
care sunt obligat să trăiesc mă demoralizează mai cumplit decât toate
celelalte neajunsuri la un loc.
Baia aceea a însemnat pentru mine o desfătare de neînchipuit.
Johann mi-a făcut rost de o coajă de săpun, care mi s-a părut mai
minunat decât toate sărurile parfumate pentru baie folosite acasă.
Am stat sub duş aproape un sfert de oră. Când am ieşit de acolo, m-
am simţit renăscut. Lui Johann îi datorez privilegiul de a mă fi putut
bucura atâta vreme de apă caldă. Ceilalţi încarceraţi abia dacă sunt
lăsaţi să stea câteva minute sub duş, inclusiv săpunitul.

— 690 —
 M-am înapoiat în celulă. Am senzaţia că baia m-a purificat. Mă
întind pe pat şi, cu mâinile făcute cruce sub cap, îmi îngădui să mă
cufund într-o plăcută reverie.
Johann intră aducându-mi mâncarea. Pune gamela pe masă, apoi
se apropie tiptil de mine şi îmi strecoară o lamă de ras.
O iau şi îl privesc cu recunoştinţă. Îmi face semn să nu rostesc un
cuvânt de mulţumire.
Apoi iese.
O lamă de ras în celulele Gestapoului însemna mare lucru. Câţi
dintre condamnaţii care aşteaptă să fie duşi la spânzurătoare n-ar
renunţa la mântuirea sufletului în schimbul unui astfel de obiect,
care le-ar permite să dispară dintre cei vii, tăindu-şi vinele. Gândul
că pot să evit spânzurătoarea mă reconfortează.
Bietul Johann! Şi-a riscat viaţa pentru a-mi uşura trecerea
hotarului care desparte viaţa de eternitate.
Seara, când aduce cina, citesc în ochii lui o expresie de stupoare,
ca şi când faptul de a mă fi găsit în viaţă l-ar fi izbit neplăcut.
Expresia aceasta nu durează decât o secundă. Pune pe masă gamela,
îmi zâmbeşte prietenos şi părăseşte fără zgomot celula.
Scena aceasta mută m-a tulburat. Atitudinea lui Johann este
enigmatică. Reflectând mai temeinic, am început să desprind din
nebuloasa impresiilor din primul moment ipoteze care mă pun în faţa
unui mare semn de întrebare. Da! Johann era dezamăgit. Dacă
păstra pentru mine sentimente de afecţiune, de respect, aşa cum voia
să mă convingă, firesc ar fi fost să se bucure că trăiam încă.
Bănuielile mele, adormite un timp, se trezesc iarăşi. Nu cumva
Johann este un agent al lui Himmler? Sinuciderea mea ar pune
definitiv capăt temerilor Reichsführerului S.S că l-aş putea denunţa.
Complicaţiile acestea neaşteptate mă smulg din amorţeala
intelectuală în care mă cufundasem în ultimele săptămâni, fac să
reînvie energia latentă, dârzenia, setea de luptă care m-au animat o
viaţă întreagă.
Este adevărat, mijloacele mele de apărare se reduc aproape la zero.
Trebuie să-mi folosesc toate resursele minţii să contracarez planurile
duşmanilor mei. Bătălia care se dă în jurul meu, între Bormann şi
Himmler, ia proporţii.
Şi durerile de cap care nu mai încetează…
În zilele următoare am urmărit cu atenţie comportarea lui Johann.
Sunt conştient că mă pândeşte. Îmi aduce scurte ştiri dinafară, dar
nu ştiu ce încredere mai pot avea în ele. În largă măsură acestea

— 691 —
corespund aşteptărilor şi presupunerilor mele. Înfrângerile militare,
pierderile în oameni şi materiale cresc în amplitudine şi frecvenţă.
Înregistrate pe un grafic, ar înscrie desigur o curbă spectaculos
ascendentă.
Şi în concepţiile mele despre lume, despre viaţă s-a produs o
schimbare. Nu mai vreau să mor. Trebuie să trăiesc, să fiu martorul
ultimelor zvârcoliri ale naziştilor mari sau mărunţi, să mă bucur din
tot sufletul când Hitler şi acoliţii lui vor fi trimişi în faţa plutonului de
execuţie. Căci hotărârea luată de aliaţi la Casablanca, în privinţa
criminalilor de război, a rămas neclintită. Mai mult ca sigur că figurez
şi eu pe listele întocmite de americani, de englezi şi de ruşi. În faţa
tribunalelor lor am totuşi perspectiva de a fi judecat cu imparţialitate,
lucru care mi se refuza astăzi.
În miez de iarnă, un nou val de arestări a făcut ca beciurile
Gestapoului să devină neîncăpătoare. În celula mea este adus un
individ grăsun, între două vârste, plin de vânătăi. Poartă încă
uniforma militară, căreia i s-au smuls gradele şi insignele.
Gardienii au instalat pentru el un pat de campanie, peste care au
aruncat o pătură, apoi s-au retras. După ce ne-am văzut singuri,
individul m-a privit lung.
— Mă iertaţi, nu sunteţi dumneavoastră generalul principe von
Altenburg-Delmond?
Înclin din cap.
— Fostul general! subliniez.
Tipul zâmbeşte sărman.
— Abia v-am recunoscut. Îmi permiteţi să mă prezint. Colonelul
Hermann Blaskowitz, din Corpul 8 de tancuri.
Salutul său militar, executat conform celor mai stricte canoane,
are ceva insolit în ambianţa celulei.
— M-au arestat acum câteva zile, îmi explică. M-au ridicat din
mijlocul soldaţilor mei şi m-au adus aici.
Chipul îi este descompus. Spaima, umilinţele îndurate, loviturile
primite au făcut din acest om un fel de gelatină care tremură la
fiecare zgomot.
Mă întreb dacă nu joacă teatru, dacă nu este un agent provocator.
Blaskowitz suferă de o dezlănţuită logoree. Vorbeşte fără a se opri,
incoerent, confuz, vădind o gravă deteriorare a echilibrului nervos.
Într-un târziu adoarme, epuizat de efortul său verbal. Se trezeşte
abia când ni se aduce cina. Se aruncă asupra gamelei cu ciorbă ca şi
când n-ar mai fi mâncat de câteva zile. Eu nu m-am atins de porţia

— 692 —
mea. După ce soarbe hulpav ultima lingură se uită cu o intensitate
bolnăvicioasă la gamela mea.
— Mă ţin nemâncat S.S.-iştii ăştia! Lipsa de hrană mă ucide.
Îi arăt cu un gest porţia mea.
— Ia-o! îl poftesc. Nu mi-e foame.
Înghite în sec, în vreme ce ochii încep să-i sticlească de bucurie.
— N-aş vrea să vă privez…
Dar a şi întins mâna, înşfăcând gamela. Hăpăie ciorba până la
fund, apoi răsuflă adânc:
— Mi-am mai împrospătat forţele, rosteşte. Ţin să vă mulţumesc
pentru bunătate.
Apoi se culcă. Adoarme imediat. Somnul îi este însă chinuit de
coşmaruri. Se zbate, geme, corpul i se cutremură spasmodic,
sudoarea i se prelinge pe frunte, pe obraji.
În celulă domneşte o căldură infernală. Becul puternic ne inundă
cu lumina lui albă, orbitoare. Îl văd şi cu ochii închişi.
Nu este chip să adorm. Mă perpelesc în pat, când pe o parte, când
pe alta, căutând o poziţie mai comodă. Oasele mă dor. Nu mă pot
obişnui cu scândurile astea tari, acoperite doar cu o pătură. Haina
păturită îmi serveşte drept pernă.
Cred că a trecut de miezul nopţii, când năvălesc în celulă doi
gardieni. Îl înşfacă pe colonelul ameţit încă de somn şi îl târăsc după
ei.
Peste câteva ore îl aduc pe o targă. Îl aruncă pe patul lui, apoi
părăsesc celula. Faţa bietului colonel este tumefiată. Buza de jos,
sfâşiată, lasă să i se vadă dinţii. Cămaşa îi este plină de sânge.
Îl doftoricesc aşa cum mă pricep. Avem apă în celulă, aşa că îi pun
comprese, ca să-i mai uşurez durerile. Îl privesc plin de compătimire.
Nu-l mai bănuiesc că ar fi agent provocator.
Într-un târziu se trezeşte din leşin. Printre gemete, se lansează
într-o nouă revărsare de vorbe. Abia îl înţeleg. Bolboroselile lui au
ceva patetic.
Rosteşte numele soţiei lui, ale celor trei fiice, apoi prinde să
înşiruie tot felul de personaje din O.K.W. pe care şi le aminteşte.
— Mă cunoaşte şi Feldmarschallul Keitel… Ştie că sunt un soldat
cinstit… că mi-am slujit cu credinţă patria… că m-am supus
directivelor partidului naţional-socialist… că n-am crâcnit, oricât de
absurde ar fi fost ordinele primite… M-a lăsat totuşi să fiu târât din
arest în arest, ca un borfaş de rând… Acum mă acuză că aş fi
complotat împotriva Führerului… Vă rog să mă credeţi că n-am nici

— 693 —
un amestec… Sunt victima unor calomnii… îşi trece exasperat mâna
prin păr: Este de neconceput. Noi, ofiţerimea germană, am uşurat
ascensiunea naţional-socialismului. I-am acordat girul nostru… Şi
naziştii şi noi, militarii, am urmărit acelaşi ţel: desfiinţarea Tratatului
de la Versailles.
Vorbeşte ore întregi, apoi adoarme.
Se trezeşte abia când ni se aduce nelipsita ciorbă şi boţul de pâine
neagră şi tare, hrana noastră cotidiană. Ca şi în ziua precedentă, îi
cedez partea mea de ciorbă. Mi-e de-ajuns pâinea.
După prânz l-au luat din nou la interogatoriu. De data aceasta se
înapoiază peste câteva ore, mai puţin şifonat de specialiştii în torturi.
— Mi-am zis că dacă tot mă vor spânzura, aşa cum li s-a întâmplat
atâtor camarazi ai mei, barem să fiu scutit de chinuri. Până mi se va
instrui procesul, poate se schimbă ceva în Germania. În ritmul în
care înaintează aliaţii, sfârşitul nu mai e departe, Herr General.
Raţionamentul acesta îl făcusem şi eu într-o vreme. Acum mi-am
schimbat optica.
Au trecut aproape zece zile de când împart celula cu Blaskowitz. În
tot acest timp eu n-am fost niciodată chemat la interogatoriu. Johann
continuă să ne servească mâncarea, dar nu mai schimbă cu mine
decât vagi semne. Pretinde că s-ar teme de Blaskowitz. Către sfârşitul
acestei perioade, colonelului i s-a adus la cunoştinţă că va fi trimis în
faţa Curţii Poporului. Vestea îl deprimă profund.
— Prea repede! Prea repede! repetă, clătinând cu disperare capul.
Mă vor judeca şi mă vor lichida mai înainte ca regimul să se năruie…
Prea repede!… Prea repede!…
Deznădejdea nu i-a istovit pofta de mâncare. Înfulecă literalmente
ciorba şi boţul de pâine, apoi se aruncă şi asupra gamelei mele. Îmi
făcusem obiceiul să i-o cedez.
— Să nu bage de seamă împuţitul ăsta de gardian că tot eu
mănânc şi porţia dumneavoastră, îmi spune. Altfel e în stare să nu v-
o mai aducă. Da, da! Trebuie să ne hrănim! Numai aşa ne putem
menţine în viaţă. Ştiu, numai un miracol ne mai poate salva. Dar eu
cred în miracole. Nu este oare un miracol prăbuşirea atotputernicului
Reich naţional-socialist? Cine ar fi crezut că va fi înfrânt? Armatele
noastre cuceriseră trei sferturi din Europa. Nordul Africii era în mâna
noastră. Şi deodată a început să ne meargă prost. De ce? Dumnezeu
a hotărât să-i pedepsească pe nazişti. Mă întreb însă de ce ne
pedepseşte şi pe noi, care suntem nevinovaţi?
Colonelul Blaskowitz era de o naivitate incredibilă. Nu-şi dădea

— 694 —
seama cât eram de vinovaţi şi noi, militarii…
Am întrerupt conversaţia fiindcă tocmai ni se aducea mâncarea.
Johann pune pe masă gamelele, pâinea, apoi se retrage tăcut.
Ca de obicei, Blaskowitz îşi goleşte din câteva sorbituri gamela.
Apoi se uită întrebător la ciorba mea rămasă neatinsă. Manevra
aceasta se repetă zi de zi. Colonelul nu îmi cere în mod direct
mâncarea, iar eu pretind că nu mi-e foame. Adevărul este că ciorba
aceea lungă îmi face o mare scârbă.
Cu îngăduinţa mea, Blaskowitz trage gamela spre el şi îşi vâră
lingura în lichidul gălbui, apătos. O duce la gură. Soarbe ciorba şi
deodată încremeneşte. Sta câteva clipe, apoi scapă lingura din mână.
Ochii îi ies din orbite, faţa i se înverzeşte, membrele încep să-i
tremure. Gemând. Se prăbuşeşte pe pardoseala de ciment. Se
zvârcoleşte, în vreme ce în colţurile gurii îi apare o spumă albicioasă-
gălbuie.
Înspăimântat, încep să bat cu pumnii în uşă strigând după ajutor.
Colonelul se zbate ca o găină cu capul tăiat. Mai bine de zece minute
zbier ca un zănatic, fără să apară vreun gardian. În sfârşit, Johann şi
un S.S.-ist intră în celulă. Se uită amândoi la Blaskowitz, care s-a
făcut pământiu.
— S-a otrăvit! exclamă S.S.-istul. De unde dracu şi-o fi făcut rost
de otravă?
— O fi ţinut-o ascunsă prin vreo cusătură a hainei, opinează
Johann.
Îl privesc semnificativ. Ştiu de unde a provenit otrava. Nu-mi
răspunde la privire.
— Du-te după doctor! porunceşte S.S.-istul, întorcându-se spre
Johann.
Medicul apare peste câteva minute. Nici nu se osteneşte să-l
examineze pe bietul colonel, agitat de slabe convulsii.
— Probabil cianură! rosteşte gânditor.
Au plecat cu toţii, luându-l pe Blaskowitz pe o targă.
Din ziua aceea nu l-am mai văzut pe Johann. Bietul Blaskowitz! A
înghiţit otrava destinată mie. Poate că e mai bine pentru el. Moartea
prin spânzurătoare, cu toate pregătirile ei, ar fi fost mai cumplită…
N-au mai adus pe nimeni în locul lui Blaskowitz…
Zilele se deapănă iarăşi monotone. Dacă se pot totuşi numi
monotone nesfârşitele alarme aeriene şi bombardamentele repetate la
intervale tot mai scurte. Huruitul bombardierelor se aude până în
străfundurile subsolurilor Gestapoului.

— 695 —
 Mă gândesc la Uwe. Mă aşteaptă oare acelaşi sfârşit?
La interogatorii nu mă mai cheamă. M-au uitat? Ipoteza aceasta
nu-mi pare credibilă.
Stările de veghe şi de somn se succed într-o ambianţă de
îndobitocire. Durerile de cap mă chinuie cumplit…
Câte zile au mai trecut? Le-am pierdut socoteala. Să se fi terminat
luna ianuarie? Poate că şi februarie şi-a epuizat filele de calendar.
Cine ştie?
Într-o seară, după cină, S.S.-iştii vin să mă ia cu ei. Străbat din
nou labirintul de coridoare şi de scări şi mă trezesc în cabinetul lui
Müller.
Mă priveşte pe deasupra ochelarilor.
— Ei, ai de gând să vorbeşti?
Iarăşi „afacerea Himmler”. Dacă l-aş denunţa pe Reichsführerul
S.S., aş furniza încă o piesă în dosarul întocmit de Bormann
împotriva duşmanului său de moarte. Himmler nu s-ar nărui, fiindcă
are încă mare trecere în ochii lui Hitler, dar eu, lipsit de acest atu, aş
ajunge pe mâna călăului.
Trebuie deci să tac. Tăcerea este ultima mea şansă.
— Nu am nimic de spus.
Müller nu mă supune la torturi, fiindcă o declaraţie împotriva lui
Himmler, smulsă în asemenea condiţii, nu numai că i-ar complica
situaţia, dar ar şi fortifica poziţia Reichsführerului S.S.
Müller clatină înciudat din cap.
— Eşti încăpăţânat, Altenburg. Îmi ridic aripa de deasupra
dumitale.
S.S.-iştii mă târăsc iarăşi în celula mea.
Aştept să se materializeze ameninţarea lui Müller.
Am început să resimt lipsa lui Johann. Prin el păstram cel puţin o
legătură – vai, cât de fragilă – cu lumea dinafară.
Nervii mi s-au tocit în aşa hal, încât nu mai îmi face nici o
impresie ameninţarea de a fi rechemat în faţa anchetatorilor. Sunt
pregătit sufleteşte pentru orice eventualitate. Moartea care l-a secerat
pe Blaskowitz mă poate înşfăca oricând şi pe mine. Dacă Himmler şi-
a pus în gând să mă ucidă, viaţa mea nu mai are nici un preţ.
Anchetatorii mă cheamă iarăşi în faţa lor. Sunt invizibili, în dosul
paravanelor de lumină care mă orbesc. Mă anunţă că voi fi trimis în
faţa Curţii Poporului. Aceasta înseamnă că Müller s-a ţinut de cuvânt
şi a renunţat la serviciile mele. Poate să fie însă şi o simplă încercare
de a mă intimida. Timpul îmi va arăta care dintre ipoteze este cea

— 696 —
valabilă.
S.S.-iştii îmi aduc nişte haine civile, mult prea largi pentru mine.
Îmi pun lanţuri la mâini şi la picioare, apoi mă urcă într-o autodubă
cu compartimente strâmte, ca nişte carcere, fără ferestre şi fără
lumină electrică. Pereţii de metal sunt reci ca gheaţa. În celelalte se
află desigur alţi încarceraţi, căci le aud zgomotul lanţurilor şi paşii
răsunând pe podeaua de fier.
Nici la începutul călătoriei şi nici la sfârşitul ei nu am văzut vreo
frântură de cer. Plecarea s-a făcut dintr-un gang lung şi vast cât un
tunel, iar la sosire am coborât tot într-un gang, dar cu dimensiuni
ceva mai restrânse. Amândouă sunt însă la fel de fioroase.
După mine sunt scoşi din dubă şi ceilalţi prizonieri. Lanţurile de la
picioare, târâte pe pardoseala de piatră, stârnesc ecouri metalice.
Străbat nişte coridoare interminabile şi o mare sală de aşteptare
înţesată de împricinaţi, care mă privesc cu o curiozitate avidă. Este
pentru prima oară că dau ochi cu publicul în postura mea de deţinut.
Mă întreb dacă mă cunoştea cineva. Nu încerc însă vreun simţământ
de ruşine sau cel puţin de jenă fiindcă port lanţuri la picioare şi sunt
escortat de gardieni. Prin însăşi prezenţa mea pe sălile tribunalului în
postură de puşcăriaş, manifest divorţul dintre mine şi conducătorii
celui de-al treilea Reich.
Gardienii îmi deschid o uşă şi mă introduc într-un fel de
anticameră cu pereţii lambrisaţi şi cu bănci orânduite pe margini. Îmi
îngăduie să mă aşez pe o bancă. Unul dintre gardieni – căci sunt
patru la număr – îşi împinge cascheta pe ceafă şi începe să fluiere
cântecul lui Horst Wessel. Ceilalţi trei au început să vorbească despre
prostituate şi despre isprăvile lor amoroase. Toarnă tot felul de glume
deocheate, presărate cu expresii vulgare, triviale, ca şi când nici n-aş
fi de faţă.
Aşteptarea se prelungeşte. Pe ceilalţi deţinuţi nu i-am mai văzut.
La un moment dat se deschide o uşă. Doi gardieni intră,
precedându-l pe maiorul Fabian von Schlabrendorff, care poartă de
asemenea lanţuri la picioare. Întâlnirea aceasta neaşteptată ne
surprinde pe amândoi în egală măsură. Nu ne adresăm însă nici un
cuvânt, deoarece cunoaştem consemnul. Privirile noastre sunt însă
mai elocvente decât cele mai măiestrite vorbe. Ultima oară ne-am
văzut pe Frontul de Est, cu prilejul eşuării atentatului organizat de
generalul-maior von Tresckow împotriva lui Hitler.
Între timp, gardienii mi-au scos lanţurile de la mâini.
Un aprod bagă capul pe uşă.

— 697 —
 — Aduceţi-l în sală pe acuzatul Altenburg-Delmond.
Unul dintre gardieni mi se adresează cu asprime:
— Haide! Scoală-te mai repede de pe bancă! Tribunalul n-are timp
de pierdut!
Mă execut fără grabă, tocmai fiindcă ştiu că încetineala gesturilor
mele îi scoate din fire.
Gardianul care a fluierat până atunci cântecul lui Horst Wessel mă
îmbrânceşte spre uşă.
— Mişcă-te! Te târăşti ca un melc!
Arunc o ultimă privire lui von Schlabrendorff, care mă încurajează
cu un surâs aproape imperceptibil, apoi intru în sala tribunalului.
Sala este mare, luminoasă.
Freisler, asasinul fiului meu Willi, prezidează Curtea. Acum se
pregăteşte să mă asasineze şi pe mine, cu toate formele legale pe care
i le pune la îndemână justiţia naţional-socialistă. Justiţia aceasta nu
mai este demult oarbă. Sentinţele se dau potrivit ordinelor primite de
sus.
Servilismul lui Freisler faţă de Hitler nu constituie o excepţie. Mai
toţi judecătorii sunt nişte valeţi ai regimului. Cei care şi-au
manifestat independenţa şi spiritul de dreptate au fost demult
înlăturaţi.
Publicul din sală nu mă interesează. Ştiu că este alcătuit din slugi
ale regimului şi că misiunea lor este să-şi manifeste aversiunea faţă
de odioşii „duşmani” ai lui Hitler şi ai celui de-al treilea Reich.
Sunt împins într-o boxă. Mi se indică să mă aşez pe o bancă între
doi gardieni. Înapoia mea fac de gardă câţiva poliţişti înarmaţi. Un
avocat pe care nu-l cunosc se apropie de mine. Mă priveşte cu un fel
de milă dispreţuitoare.
— Sunt apărătorul dumitale desemnat din oficiu, mi se adresează
cu voce joasă, gravă. Am studiat cu atenţie dosarul dumitale. Voi
încerca tot ce-mi va sta în putinţă spre a-ţi uşura situaţia. Din
nefericire, fapta dumitale este atât de gravă, încât mă îndoiesc că am
să pot face mare lucru. Eh! Dumnezeu cu mila!
A vorbit şoptit, dar suficient de tare spre a fi auzit de către
persoanele din imediata noastră apropiere. Exprimându-şi
dezaprobarea-i fermă faţă de „crima” mea, îşi înscrie încă o faptă
meritorie pe certificatul care-i atestă civismul, devotamentul faţă de
partidul naţional-socialist.
Se aşază apoi la locul lui.
Freisler răsfoieşte dosarul meu. Are faţa osoasă, ochii răi, buzele

— 698 —
subţiri. O chelie vastă i-a invadat ţeasta, mărginită deasupra
urechilor şi la ceafă de un păr moale şi rar. Are degete subţiri ca nişte
gheare. Subţire îi este şi nasul.
Grefierul îmi strigă numele. Freisler îmi face semn să trec în faţa
sa. Escortat de doi gardieni, ies din boxă şi mă opresc în faţa unei
mese mici şi joase, plasată în faţa preşedintelui Curţii.
Cei doi gardieni s-au aşezat pe câte un scaun, în stânga şi în
dreapta mea, iar eu am rămas în picioare. Acuzatul nu are dreptul să
stea jos în tot timpul procesului. Ca şi ceilalţi complotişti judecaţi de
Freisler, port haine civile. Vestonul, mult prea larg, atârnă ca un
clopot. Pantalonii, de asemenea, cu un număr sau două mai mari
decât măsura mea, au tendinţa să cadă în jos. Silindu-ne să ne
prezentăm în faţa Curţii în hainele acestea ponosite, mult prea ample
pentru noi, Freisler vrea să ne facă ridicoli în faţa publicului.
În momentul în care Freisler începe să-mi ia interogatoriul: –
numele, prenumele, locul şi data naşterii, şi aşa mai departe – se
aprind nişte proiectoare, care-şi îndreaptă fascicolele asupra mea.
În primul moment am rămas oarecum descumpănit, apoi mi-am
amintit că toate dezbaterile sunt filmate din ordinul personal al
Führerului. Seara, după ce-şi încheie „istovitoarele treburi de stat”,
Hitler urmăreşte, din sala-i personală de proiecţie, batjocura la care
sunt supuşi atentatorii la viaţa lui.
— Recunoşti vina care ţi se impută? mă întreabă Freisler înainte
de citirea rechizitoriului.
— Da! rostesc fără şovăire.
— Ei, bravo! Iată în sfârşit, un criminal care-şi recunoaşte crima.
Eşti o pasăre rară, Altenburg! mi se adresează cu ironie.
Procurorul dă citire rechizitoriului. Vreo douăzeci de pagini, în care
sunt enumerate cu lux de amănunte capetele de acuzare: rebeliune,
participare la complot, înaltă trădare, defetism, îndemn la revoltă.
Relaţiile mele cu şefii complotului din 20 iulie sunt expuse pe larg.
Procurorul încheie cerând condamnarea mea la moarte.
Nu îmi fac iluzii asupra a ceea ce va urma. Ştiu că sentinţa mea de
condamnare este semnată dinainte şi că procesul nu este decât o
caricatură judiciară. Cel puţin să părăsesc cu demnitate scena.
Freisler mă ia din nou în primire. Vorbeşte strident, sacadat,
amintind lătratul unei javre arţăgoase:
— Recunoşti că la cercetările dinaintea arestării dumitale ai minţit
pe anchetatori, afirmând că nu ai participat la complot?
Întrebarea este abilă. Freisler încearcă să mă pună în postura

— 699 —
unui laş.
Răspund cu brutalitate:
— Da. Am minţit. Am minţit ca să pot rămâne în libertate, să pot
acţiona în continuare.
Replica mea l-a luat prin surprindere. S-a aşteptat la altă
justificare.
— Vasăzică, eşti un criminal înrăit! Un bandit lipsit de orice
scrupule! Nici în ceasul al doisprezecelea nu eşti în stare să apreciezi
gravitatea gestului dumitale! Recunoşti că ai purtat discuţii cu Beck
şi cu von Stauffenberg, cu von Stupnagel şi cu Olbricht, în vederea
eliminării Führerului?
— Da. Am purtat astfel de discuţii. Am socotit că numai printr-o
schimbare de regim războiul fatal în care suntem angajaţi ar putea fi
încheiat cu un ceas mai devreme.
— Sinceritatea dumitale vădeşte nu numai sfruntarea unui
criminal înrăit, ci şi inconştienţa unui pigmeu care şi-a închipuit că
ar putea, împreună cu o mână de tâlhari – cu grade înalte în armată
– să preia comanda supremă a Wehrmachtului şi să trădeze interesele
poporului german, vânzându-l aliaţilor.
Mă priveşte cu ură, tamponându-şi cu batista fruntea asudată.
— Când l-ai primit pe von Stauffenberg în reşedinţa dumitale de la
München şi ţi-a vorbit despre complot, cum de te-a lăsat conştiinţa
să nu-l pocneşti cu pumnul între ochi şi să-l dai pe mâna
autorităţilor? Ai raportat cuiva discuţia purtată cu von Stauffenberg?
— Nu.
— Dacă te-ai fi dus la iubitul nostru Führer şi l-ai fi prevenit de
ceea ce se pregăteşte, ţi-ai fi asigurat recunoştinţa armatei şi a
poporului german. Numele dumitale ar fi rămas înscris cu litere de
aur în cartea faptelor memorabile ale germanilor din toate timpurile.
Dar n-ai făcut acest lucru, fiindcă erai putred până în măduva
oaselor, fiindcă socoteai, în prosteasca-ţi vanitate, că aţi putea
suplini geniul marelui nostru Führer, că aţi putea acţiona mai bine
decât conducătorul nostru al tuturora, omul care a extins frontierele
Reichului până la extremele limite, care a asigurat patriei noastre o
glorie nepieritoare. Nu te-ai gândit la consecinţele publicării unui
comunicat oficial care ar fi anunţat armata şi poporul german că
genialul nostru Führer a fost ucis mişeleşte şi că o ceată de
aventurieri, în frunte cu Beck şi cu von Witzleben, au preluat
puterea? Nu te-ai gândit că toţi germanii s-ar fi ridicat spre a vă
linsa?

— 700 —
 Am simţit că mi se urcă sângele în cap. N-am mai ţinut seama că
sunt acuzat, că am interesul să mă apăr, nu să acuz. Am ripostat
dârz:
— M-am gândit că numai în acest chip ar putea fi salvate vieţile a
milioane de germani, care mor astăzi fără rost nu numai pe
câmpurile de bătălie, ci şi în oraşele şi satele supuse neîntreruptelor
bombardamente aeriene inamice.
— Superioritatea aeriană a inamicului este temporară, Altenburg.
Armele noi pe care le pregăteşte Führerul vor schimba radical faţa
războiului. Dacă astăzi aliaţii ne mai potopesc cu bombardamentele,
este datorită dumitale şi celor de o teapă cu dumneata. Aţi sabotat
maşina de război germană!
— Nu ştiam de existenţa acestui capăt de acuzare, am replicat. Pe
front mi-am făcut întotdeauna datoria, chiar dacă am socotit în
sufletul meu că mă băteam pentru o cauză pierdută. Duşmanii
Germaniei sunt şi duşmanii mei.
— Ce vorbe sforăitoare, Altenburg! Aţi vrut să repetaţi isprava
mişelească a lui Badoglio. Unde te aflai în ziua atentatului?
— În drum spre Paris.
— Aha! Ţi-a fost frică să participi la complot. Ai preferat să te afli
departe de focarele de la Berlin, Rastenburg şi Paris.
— O.K.W.-ul îmi încredinţase misiunea să inspectez şi să
reorganizez unităţile aeriene din Franţa.
— Cum s-ar spune, i-ai lăsat pe alţii să facă treaba în locul
dumitale, ca apoi să te aşezi la ospăţul gata pus. Numai că nu ţi-au
ieşit socotelile aşa cum ai fi vrut. Din lucrările de la dosar reiese că
nu eşti membru al partidului naţional-socialist. Slavă Domnului! Prin
prezenţa dumitale în rândurile lui i-ai fi adus numai dezonoare.
Apropo, de ce nu te-ai înscris în partidul nostru?
— N-am fost de acord cu ideologia naţional-socialistă.
— Ah, da! Înţeleg! Dumneata erai prieten cu evreii şi cu toţi cei pe
care-i supăra gloria crescândă a Germaniei naţional-socialiste.
— Am fost şi sunt adversarul ideologiilor tiranice. Am doar vina că
un timp le-am aplicat.
Deodată şi-a muşcat buzele. Ştiam că făcuse parte din rândurile
partidului comunist şi că mai târziu trecuse la naţional-socialişti.
Renegaţii sunt întotdeauna excesiv de zeloşi. Speră ca în felul acesta
să-şi facă uitat trecutul.
Fiindcă i-am surprins punctul slab, am replicat cu dispreţ:
— În privinţa ideologiei comuniste sunteţi mai competent decât

— 701 —
mine.
Freisler s-a înverzit. A aruncat în jur priviri piezişe, spre a
surprinde reacţia publicului şi a magistraţilor. Dar personajul acesta
era prea temut ca oamenii să-şi permită a-şi oglindi pe chip expresii
echivoce.
— La interogatoriu ţi-ai recunoscut vina…
— Da! Am recunoscut! Sunt vinovat că am îngăduit, mai mult
decât atât, că am creat în mod indirect condiţii favorabile regimului
naţional-socialist spre a se instala la putere, să se consolideze şi să
declanşeze acest război nefast.
— Omul ăsta e nebun! a strigat Freisler, sărind de pe scaun.
Nebun de legat! Pronunţă asemenea blasfemii în faţa unei instanţe
judiciare germane! Pedeapsa cu moartea este prea puţin pentru…
În aceeaşi clipă au început să urle sirenele, anunţând alarma
aeriană. Deşi vuietul lor îi acoperă glasul, Freisler continuă să
vorbească. Dar cuvintele lui nu se mai aud. Evocă un actor mediocru,
care rosteşte o tiradă într-un film mut. În locul pianului care
acompania odinioară reprezentaţiile cinematografice, acum se ridică
impresionante vaietele sirenelor.
Mărturisesc că am primit ca un semn divin apariţia
bombardierelor. Aş fi fericit să cadă o bombă peste sala tribunalului,
ca să se termine odată comedia aceasta grotescă. Acel Deus ex
machina atât de obişnuit în dramele antice a adus un deznodământ
neprevăzut procesului meu. Aproape simultan cu alarma, au început
să se audă şi bubuiturile exploziilor. De la o vreme incursiunile
aeriene inamice au devenit atât de frecvente, încât nu mai poate fi
respectat programul care impune o anumită perioadă de timp între
alarmă şi bombardamente.
Pământul a început să se clatine, zidurile să se crape…
— La adăpost! a urlat cineva.
Un poliţist mă apucă cu putere de braţ şi mă târăşte după el.
Publicul din sală aleargă spre uşi. Freisler se agită ca un zănatic,
străduindu-se să domine zgomotul cu lătratul lui isteric.
Tras de poliţist, am traversat anticamera, am ieşit pe un culoar şi
am pornit pe nişte scări în jos. Totul s-a petrecut în mai puţin de un
minut.
Ciudat! Trăiesc nişte clipe demenţiale, dar nu îmi este frică. Poate
fiindcă ştiu că moartea mi-a însemnat deja fruntea.
Pereţii tribunalului se zguduie. Deodată, o explozie puternică face
să se deschidă tavanul. Văd o lumină orbitoare, apoi totul se cufundă

— 702 —
în întuneric…

*
Reluarea contactului cu realitatea am făcut-o în împrejurări
stranii. Sunt într-un pat de spital. Patul se zguduie odată cu clădirea
lovită probabil de vreo bombă, căci din tavanul brusc fisurat prinde
să cadă moloz şi bucăţi de tencuială.
O infirmieră stă cu mâinile încleştate de patul meu şi se uită
terorizată la plafonul zebrat de crăpături. Pacienţii din paturile
învecinate cu al meu se privesc înspăimântaţi, aşteptând să se
prăbuşească zidurile peste noi.
Sunt năuc. Mă întreb dacă visez, sau dacă procesul meu a fost un
vis…
Un gradat S.S., cu caschetă pe cap şi cu o privire rătăcită de
groază, se uită în jur căutând parcă un punct de sprijin.
După un timp, zgomotul exploziilor încetează. Sirenele sună,
anunţând încetarea alarmei.
Mă uit la tovarăşii de suferinţă din celelalte paturi. Unii au capul
bandajat, alţii braţele ori picioarele puse în atele ghipsate. În patul
din stânga mea zace gardianul care m-a scos din sala de şedinţă.
Picioarele îi sunt prinse de asemenea în aţele ghipsate. Cred că i-au
administrat sedative puternice, căci doarme adânc.
A apărut un doctor tânăr. Îşi aruncă privirea asupra fişei de la
picioarele patului meu, apoi îmi zâmbeşte. Are o figură deschisă, ochi
limpezi, reconfortanţi.
— De data asta aţi scăpat relativ uşor. Câteva contuzii şi o comoţie
destul de puternică.
Îmi vorbeşte cu deferenţă, ca şi când n-aş fi un simplu deţinut.
— Când îl putem ridica? întreabă S.S.-istul care nu se urneşte de
la picioarele patului meu.
— În câteva zile, răspunde domol doctorul. Trebuie să se
odihnească, să se refacă…
S.S.-istul mă fixează cu dispreţ. Îşi spune desigur că este inutil să
fiu îngrijit, de vreme ce tot aveam să pier atârnat în ştreang.
Ridică din umeri.
— Vă pierdeţi vremea, se adresează doctorului.
— Fiecare ne facem meseria aşa cum ne pricepem mai bine,
răspunde tânărul medic, uitându-se la mine.
În clipa aceea am desluşit în ochii lui o înţelegere care mi-a încălzit
sufletul. În lumea aceasta nu am deci numai duşmani. Sunt

— 703 —
încredinţat că îmi cunoaşte povestea, dar nu mă tratează cu
ostilitate. Îmi împărtăşeşte probabil convingerile…
Zilele de refacere prescrise de el se scurg cu încetineală, în
prezenţa S.S.-istului nu vorbesc cu nimeni. Când iese pentru câteva
minute – fiindcă l-au îmboldit unele nevoi fiziologice – vecinii mei de
pat îmi şoptesc la repezeală noutăţi. Nici ei nu-mi sunt ostili. Până şi
gardianul mă priveşte cu simpatie.
— Am avut mare noroc amândoi, îmi spune el într-o zi. Când
bombele au căzut asupra tribunalului, au murit zeci de oameni. Şi
preşedintele Freisler a murit. L-au găsit strivit sub un bloc de beton.
L-au recunoscut după robă şi după insignele de la piept. Actele le
avea în haina rămasă în cabinetul său de lucru.
„Încurcate sunt căile tale, Doamne! mi-am zis cu smerenie. N-aş fi
crezut să moară Freisler înaintea mea.”
S-au scurs şi zilele fixate pentru convalescenţă.
În curând mă văd iarăşi într-o celulă din sediul Gestapoului.
Procesului meu i s-a fixat un nou termen de judecată. Sunt mulţumit
că nu mai trebuie să mă înfăţişez lui Freisler. Procesul se amână de
câteva ori. Abia către mijlocul lui martie sunt adus din nou în faţa
Curţii Poporului.
Preşedintele completului de judecată este acum un oarecare Dr.
Khrone, un ins pe atât de tăcut şi de calm, pe cât fusese Freisler de
zgomotos şi de coleric.
De data aceasta sorţii par să-mi fie favorabili. Dosarul meu,
distrus în timpul bombardării tribunalului, a fost incomplet
reconstituit. Declaraţia lui von Hafacker nu mai există. A dispărut şi
denunţul lui Rudi. Au rămas doar copiile unor declaraţii făcute de
mine în faţa anchetatorilor, prin care recunoşteam parţial
participarea mea la complot. Împotriva acestora nu-mi va fi greu să
lupt. Pe vremuri am studiat şi dreptul. Evident, de atunci au trecut
câteva decenii, în cursul cărora am pierdut orice contact cu ştiinţele
juridice. Mai păstrez însă noţiuni care-mi permit să ajung la
concluzia că este preferabil să mă apăr singur.
Am refuzat serviciile unui avocat din oficiu, care mai mult mi-ar fi
complicat situaţia. Cunosc laşitatea acestor avocaţi.
Tribunalul a admis să-mi pledez singur cauza. Apărarea mea se
întemeiază pe următorul argument: declaraţiile mi-au fost smulse de
anchetatori în urma torturilor la care am fost supus. În aceste
condiţii îşi pierd orice valoare.
Completul de judecată a urmărit cu atenţie pledoaria mea.

— 704 —
Preşedintele tribunalului nu m-a întrerupt şi nici nu a încercat să mă
încurce, procedeu folosit cu predilecţie de Freisler.
Probabil că anchetatorul-şef, despre care am aflat mai târziu că se
numeşte Hobecker, a recunoscut folosirea unor mijloace nu tocmai
ortodoxe pentru a smulge declaraţii deţinuţilor, căci tribunalul a
acceptat argumentele mele. Cred că îngăduinţa sa este datorată şi
descurajării cercurilor conducătoare naţional-socialiste faţă de
succesele înregistrate de aliaţi. Prăbuşirea celui de-al treilea Reich a
devenit o certitudine chiar şi pentru cei mai fanatici nazişti. Până şi
gardienii de la închisoare au devenit mai timoraţi.
Procurorul, ţinând seama de argumentele mele, a pus concluzii de
achitare. Tribunalul şi-a însuşit punctul său de vedere,
pronunţându-se în acest sens.
Câteva zile mai târziu, am auzit că şi von Schlabrendorff a fost
achitat pe baza aceloraşi concluzii.
N-aş putea spune că hotărârea tribunalului mi-a produs o
satisfacţie deosebită. Am nervii atât de tociţi, încât nici suferinţele şi
nici bucuriile nu mai ating intensităţi mari. Privesc evenimentele –
chiar şi acelea care mă interesează direct – cu o apatie totală.
Achitarea de către tribunal nu a atras şi eliberarea mea din
închisoare. În noaptea următoare, gardienii m-au urcat într-o
autodubă care a pornit spre o destinaţie necunoscuta Nu pot să-mi
dau seama cât a durat drumul. Ore, zile? Durerile de cap tot mai
violente mă fac să mă zvârcolesc ca un vierme prins în vârful ascuţit
al nadei.
În miez de noapte am ajuns, în sfârşit, la destinaţie. Domneşte o
beznă adâncă. Fiindcă bombardamentele aeriene inamice non-stop
impun un camuflaj strict. Încadrat de doi işti, am intrat într-o clădire
joasă, cu un coridor lung, luminat zgârcit de un bec albastru. Se
deschide o uşă şi mă pomenesc într-o încăpere joasă, văruită, cu
nelipsitul portret al Führerului aninat pe un perete între două
steaguri cu zvastica.
La o masă de lucru tronează un Sturmbannführer cu o mutră
efeminată. Îşi examinează atent unghiile manichiurate. Ridică asupra
mea ochii albaştri, cu gene lungi, dar cu o expresie atât de rea, încât
îmi încrâncenează pielea. Tipul sadicului cu înclinaţii spre
rafinament. Cred că adoră muzica preclasică şi animalele. Are degete
subţiri, fine, de pianist.
Îşi aruncă privirile asupra hârtiei pe care i-a predat-o unul dintre
gardienii mei, apoi mă măsoară din cap până în picioare.

— 705 —
 — Altenburg-Delmond! exclamă, zâmbind cu falsă veselie. Te
aşteptam. Scrie aici, adăugă arătându-mi hârtia de pe masă, că
tribunalul te-a achitat.
Izbucneşte în râs. Un râs tăcut, care-i urâţeşte faţa cu trăsături
atât de regulate.
— E mai cuminte să nu-ţi faci iluzii, ca să nu ai deziluzii. Ştii cine
a spus vorbele astea, Altenburg? Stendhal. Un franţuz mai puţin
degenerat decât compatrioţii lui. Poate fiindcă era de origine
germană. Cine intră la Flosenburg nu mai iese viu… Ah, poate că nu
ştii? Eşti oaspetele lagărului de la Flosenburg. Poate că ai auzit ce
faimă are. N-ai auzit? Vei avea tot timpul să afli.
Apasă pe butonul unei sonerii. Un tip îndesat, cu ochi mici, negri,
în uniformă de gardian-şef, intră şi îşi izbeşte marţial călcâiele.
— Pentru dumnealui regim solitar, îi porunceşte
Sturmbannführerul, arătându-mă cu mâna-i deosebit de îngrijită.
Întoarce iar privirile spre mine: Celulă personală, cu tot confortul,
Altenburg. Hai, duceţi-l!
Îşi examinează din nou unghiile, uitând de prezenţa mea.
— Mişcă! se răsteşte la mine unul dintre S.S.-işti.
Când am ieşit pe coridor, mi-a trântit un pumn în ceafă.
— Nu ştii să zici şi trăiţi când ieşi din biroul unui comandant S.S.?
Ei, las’, că-ţi facem noi educaţia!
Îmi mai aplică un pumn în şale, proiectându-mă de un perete.
Gardianul-şef ne urmează, jucând în palmă nişte bile.
Străbatem un coridor, ieşim într-o curte şi intrăm în alt coridor.
Uşi straşnic ferecate sunt plasate de o parte şi de alta a culoarului.
Miroase a formol. Mirosul puternic de formol nu reuşeşte să acopere
o duhoare greţoasă, pe care mi-a trebuit ceva timp ca să o pot
identifica: fum, carne şi grăsime arsă.
S.S.-iştii deschid o uşă şi mă îmbrâncesc înăuntru. O trântesc apoi
în urma mea. Aud zgomotul cheii răsucindu-se în broască. Mă uit în
jur. O lumină slabă, izvorâtă dintr-un bec electric ofticos, îmi
îngăduie să desluşesc un pat de scânduri, cu o pătură deasupra şi cu
o pernă. O masă de lemn şi un scaun completează mobilierul.
Fereastra, plasată atât de sus, încât abia o pot atinge ridicând braţele
deasupra capului, este acoperită cu scânduri.
Mă aşez pe pat şi îmi cufund capul în palme. M-am deprins cu
umilinţele, cu loviturile, cu frica aceea insidioasă care-ţi frământă
măruntaiele, încleştându-le parcă într-un pumn nevăzut. Nu mi-am
făcut nici-un moment iluzia că achitarea tribunalului va fi operantă.

— 706 —
Cunoşteam procedeele Gestapoului. Acum le simt pe pielea mea.
Cheia se răsuceşte în broască. Un gardian intră, aducându-mi o
cană cu apă. Iese fără să-mi acorde o privire.
Mă întind pe pat; Cred că am adormit pe nesimţite, căci la un
moment dat mă trezeşte zgomotul unor paşi în faţa uşii celulei. I-am
identificat uşor. Paşi de deţinuţi, şovăielnici, târşiţi, şi paşi de
gardieni, apăsaţi, autoritari, plini de aroganţă. Da, da! Şi paşii pot fi
aroganţi… Apoi se îndepărtează, pierzându-se treptat…
Am închis ochii. Deodată îi redeschid, trezit din toropeală de
răpăitul unor salve de arme automate. Mai trece un timp şi aud
iarăşi paşi. Dar numai tropăitul arogant al cizmelor cu ţinte ale
gardienilor. Apoi se aşterne liniştea.
Zilele şi nopţile se perindă iarăşi. Liniştea este întreruptă de paşii
care trec prin faţa celulei mele. La dus paşi şovăielnici şi paşi
aroganţi. La întoarcere numai paşi aroganţi. Între dusul şi întorsul
lor, răpăitul armelor automate. Ştiu ce înseamnă. Execuţii!
Spre deosebire de celula fără ferestre din sediul berlinez al
Gestapoului, aici am o fereastră care-mi îngăduie să-mi dau seama de
trecerea zilelor şi a nopţilor. Deşi este acoperită cu scânduri, pot
vedea printre ele dungi subţiri de lumină. Ce înviorătoare sunt aceste
dungi de lumină…
Paşii – dusul şi întorsul lor – mă înnebunesc. Au început să mă
urmărească şi în somn. Mă întreb când se va întâmpla ca şi ceilalţi
deţinuţi să asculte cu inima strânsă – aşa cum ascult şi eu acum –
paşii mei printre paşii altor inşi duşi la locul de execuţie.
Aud câteodată şi urlete animalice de durere, şi sudălmi.
Într-o noapte, după trecerea şi înapoierea paşilor, se deschide uşa
celulei şi în prag apare Ernst Gerlach, fratele meu vitreg. Suplu,
cochet, cu cascheta, împodobită cu capul de mort, lăsată uşor pe
spate, îmi zâmbeşte cu afecţiune. Am crezut la început că sunt
victima unui coşmar.
— Lasă-ne singuri! porunceşte gardianului, care stă ţeapăn
înapoia sa.
Gardianul se execută.
— Iată-ne iarăşi împreună! rosteşte Ernst cu bunăvoinţă.
Dacă nu i-aş cunoaşte firea, poate că m-aş lăsa înşelat de expresia
duioasă a ochilor lui.
— Eh, sângele apă nu se face! spune, aşezându-se pe scaunul de
lângă masă.
Examinează cu atenţie tăblia mesei, să constate dacă este sau nu

— 707 —
murdară, apoi, satisfăcut de rezultatul investigaţiei, îşi sprijină braţul
pe ea.
Mă ridic în capul oaselor, deşi capul mă doare de îmi plezneşte.
— Nu te bucuri că mă vezi, Eugen? mă întreabă.
Nu-i răspund.
Mă mustră în glumă, agitându-şi degetul arătător spre mine:
— Naughty boy! exclamă cu prietenie. Naughty boy!
Îşi scoate cascheta şi o pune cu fundul în jos pe masă, lângă cana
de metal plină cu apă.
— Ei, nu te-ai săturat de existenţa asta celulară?
Continui să păstrez tăcerea.
— Nu vrei să vorbeşti? mă întreabă, clătinând din cap cu afectată
tristeţe. Hm! Ai îndrăgit atât de mult temniţa, încât nu te mai
interesează libertatea. Să ştii că oferta mea rămâne deschisă. O mică
declaraţie în legătură cu discuţia purtată la Paris…
Îl privesc cu răceală, cu detaşare, ca şi când aş avea de-a face cu o
vietate lipsită de importanţă.
— Ştii de unde vin acum, Eugen? De la Buchenwald. Am făcut o
inspecţie la lagărul de acolo. L-am văzut printre alţii pe prietenul tău,
generalul von Falkenhausen… Te uiţi la mine de parcă n-ai şti de
cine îţi vorbesc. Falkenhausen, fostul comandant militar al Belgiei!
Este exact în situaţia ta. Îţi trimite salutări. Mai este acolo şi
generalul von Rabenau. Ce cucernic om şi acest von Rabenau! Când
înalţă rugi către Dumnezeu şi către legiunile de sfinţi, ai zice că îi
comandă ca pe câmpul de instrucţie.
Scoate din buzunar o tabacheră şi o deschide îmbietor.
— Îmi permiţi să-ţi ofer o ţigară?
N-am fost niciodată un fumător pasionat. Acum însă aş fi simţit o
plăcere nebună să aspir aroma unei ţigări, dar m-am abţinut să-i
accept invitaţia.
— Nu fumez! răspund sec.
Ernst îmi zâmbeşte cu bonomie.
— În sfârşit, ai vorbit! înseamnă că gheaţa a început şi se spargă.
N-are nici un rost să dăinuie supărarea între noi. Ce-a fost a fost! Să
ştergem cu buretele neînţelegerile! Uite, acum vreau să te ajut. De
aceea te sfătuiesc să cazi la înţelegere cu Bormann. Evenimentele se
desfăşoară cu o rapiditate deconcertantă. Aliaţii au pătruns adânc pe
teritoriul Germaniei. De îndată ce americanii se vor întâlni cu ruşii,
va ţâşni scânteia! Da, da! Între anglo-americani şi ruşi domneşte o
mare duşmănie. Când trupele lor se vor încăiera, Eisenhower va

— 708 —
apela la ajutorul nostru. Căci şi noi suntem occidentali, ca şi ei. Asta
nu trebuie să o uite domnii de la Washington, Paris şi Londra. Noi
avem experienţa luptei cu ruşii. Ajutorul nostru va fi nepreţuit. Dar
există un clenci. Anglo-americanii nu vor să negocieze cu Führerul.
Himmler ştie acest lucru şi încearcă să angajeze tratative cu
Occidentul, ca să fie recunoscut şef al Reichului german după
retragerea de la putere a lui Hitler. Occidentalii nu vor trata însă
decât cu Bormann, care nu s-a compromis în nici un chip. Ascultă-
mă pe mine. Eugen! Dacă întorci macazul, ai toate şansele să te
reabilitezi, să primeşti poate din nou o comandă militară. De ce
nu?… Îmbrăţişează cauza lui Bormann! Nu mai sta la gânduri.
Mă uit la el şi mă întreb dacă nu a înnebunit. Divagaţiile lui
vădesc, în cel mai fericit caz, o totală ignorare a realităţii, îşi fac iluzii
toţi aceşti nazişti care îşi închipuie că situaţia se va răsturna cu o
sută optzeci de grade în favoarea lor. Ce nevoie au anglo-americanii
de Germania muribundă? De resturile armatei germane epuizate? De
căpeteniile naziste atât de grav compromise? Toţi aceştia presupun
că este destul să-l înlăture pe Hitler, pentru ca aliaţii să-i accepte la
masa negocierilor…
— Dacă Himmler va fi exclus din competiţie şi Bormann va rămâne
singurul purtător de cuvânt autorizat al partidului naţional-socialist,
şi tu şi eu am ajunge foarte departe.
Ernst Gerlach a început să mă amuze. Este orb sau încearcă să
mă tragă de limbă? Refuz să cred că omul acesta, atât de calculat, de
perfid, poate să dea dovadă de o asemenea inconştienţă.
Îşi aprinde o ţigară, apoi îşi vâră tabachera în buzunar şi se ridică
de pe scaun.
— Văd că nu vrei să vorbeşti, îmi spune cu părere de rău. Păcat!
Deodată rămâne nemişcat, ca un câine de vânătoare care simte
brusc prada. Îşi încordează auzul. Stă aşa câteva clipe.
— Auzi? mă întreabă.
În clipa aceea desluşesc nişte trageri de artilerie foarte îndepărtate.
— Americanii! şopteşte Ernst. Se apropie. Canonadele lor se aud.
Pentru că îţi sunt prieten, am să-ţi fac o destăinuire. Veţi fi mutaţi cu
toţii de aici, ca să nu cădeţi în captivitatea americanilor.
Îşi pune cascheta pe cap şi mă salută milităreşte.
— Te las cu bine, Eugen. Dacă ai să te răzgândeşti, să-mi trimiţi
vorbă. Va fi destul să comunici comandantului de lagăr că vrei să
vorbeşti Standartenführerului S.S. Ernst Gerlach. Să ne vedem cu
bine, Eugen.

— 709 —
 Când să iasă din celulă, se opreşte cu mâna pe clanţă. Îmi aruncă
o privire peste umăr.
— Am uitat să-ţi spun. Fiul tău, Rudi, a fost dat dispărut în timpul
luptelor din Ardeni. Odată cu ieşirea lui din scenă şi cu distrugerea
dosarului tău la Berlin, cele mai importante piese care te puteau
incrimina au dispărut. Ai avut noroc, Eugen. Şi generalul Speidel a
avut noroc. Comisia militară de onoare l-a socotit nevinovat. Ha-ha!
Ce farsă! Speidel, nevinovat! Tu, nevinovat! Von Falkenhausen,
nevinovat! Von Schlabrendorff, nevinovat! Mai rămâne să fie şi
Canaris declarat nevinovat!… Dar ia aminte, Eugen! Războiul nu s-a
terminat încă. În ochii S.S.-ului sunteţi vinovaţi. Şi astăzi puterea o
deţine S.S.-ul. Tribunalele? Vax! Armata? Vax! Poliţia? Vax! S.S.-ul e
totul. S.S.-ul şi partidul. Tatăl şi Dumnezeul nostru! Dacă vom fi
învinşi pe câmpurile de bătălie, vom continua lupta subteran. Vom
arunca Europa în aer. Da! da! Vom arunca Europa în aer!…
Iese trântind uşa în urma lui. Gardianul are grijă s-o încuie
imediat.
Restul nopţii am rămas treaz. Ascult cu ochii deschişi canonadele
americane şi îmi spun că se apropie ziua Judecăţii de Apoi…
A doua zi de dimineaţă primesc ordin să mă pregătesc de drum. În
curte sunt încadrat într-o coloană de prizonieri. Nişte dube negre ne
transportă la gară. Acolo suntem urcaţi în câteva vagoane de marfă.
Primăvara se simte în aer. Vremea a început să se încălzească, iar în
atmosferă plutesc miresme proaspete. Sau poate aşa mi se pare mie
după mirosul greu de sânge şi de carne arsă din lagăr.
O alarmă aeriană ne întârzie plecarea până seara. Odată cu
căderea nopţii se lasă şi frigul. Majoritatea prizonierilor sunt numai
în haină, fără pardesie sau paltoane. Cine are un fular de lână sau
un pulover se poate socoti fericit.
Am mers cu trenul toată noaptea, făcând dese opriri în gări pe
jumătate distruse de bombardamente. În ziua următoare ne
continuăm drumul cu iuţeală de melc. Linia ferată este stricată în
numeroase locuri şi trebuie să aşteptăm până ce o repară echipe de
lucrători feroviari extenuaţi.
Ajungem la Dachau abia în noaptea următoare. În ciuda orei târzii,
comandantul lagărului îmi face trista cinste de a mă chema în biroul
său.
Când am intrat, escortat de doi gardieni – măsurile de precauţie în
ceea ce priveşte persoana mea sunt foarte stricte – şeful lagărului, un
ins plin de impertinenţă, mă examinează prin lentilele groase ale

— 710 —
ochelarilor.
— Altenburg-Delmond, nu-i aşa?
Ochii lui bulbucaţi ca de broască întârzie câteva clipe asupra
hainelor mele ponosite.
— Mă întreb cum de nu îţi crapă obrazul de ruşine să umbli în
halul ăsta! N-ar fi fost mai frumos să porţi acum uniforma militară?
În loc să-ţi serveşti patria, în momentele astea grele, ai preferat să te
înhăitezi cu nişte tâlhari care nu merită numele de oameni. Acum
suferi consecinţele. Ţi-ai făcut-o cu propria ta mână. În sfârşit, ce să-
ţi mai fac morală? Este inutil… Aici ai să faci parte din grupul
special. Numai „crema” societăţii, adaugă cu ironie. O „cremă” mai
otrăvitoare decât veninul de cobră. Asta nu înseamnă că ai să te
bucuri de privilegii. Ţi-am rezervat tot regim celular. După câte văd,
îţi prieşte. Ai făcut siluetă… Izbucneşte în râs. Duceţi-l în
apartamentul rezervat!
Şi aici, la Dachau, miroase a carne arsă. Mirosul acesta a îmbibat
parcă şi pereţii.
Zilele au prins iarăşi să se rostogolească. Izolarea în care sunt
ţinut mă împiedică să aflu noutăţi dinafară. Într-o seară gardianul
intră în celulă.
— Adună-ţi boarfele! îmi porunceşte. Hai, mai repede!
„Boarfele” mele se reduc la două batiste, la o cămaşă de schimb şi
la alte câteva nimicuri, printre care gamela proprie.
Gardianul mă scoate în curte şi îmi ordonă să mă alipesc unui
grup de prizonieri, care aşteaptă, ca şi mine, purtând diferite
bocceluţe. Am surpriza să recunosc printre camarazii de captivitate
pe bancherii Thyssen şi Schacht, pe Kurt von Schuschnigg, fostul
cancelar al Austriei, cu membrii familiei sale, pe principii Philip von
Hessen şi Friedrich von Preussen, pe generalul von Falkenberg. Pe
toţi i-am cunoscut în anii de libertate. Mai sunt printre noi femei şi
copiii. Câţiva ţipi vorbesc englezeşte. Revederea atâtor cunoscuţi în
acest loc sinistru mă umple de tristeţe. Nu ştiam ce vină li s-ar putea
imputa copiilor în afară de faptul că părinţii lor „păcătuiseră” faţă de
Führer şi de regimul nazist.
Von Falkenberg este într-o situaţie similară cu a mea. Îmi
istoriseşte în câteva cuvinte nenorocirile lui. Nu se deosebesc mult de
ale mele. Vorbim în şoaptă, ca să nu fim auziţi de gardienii care
înconjoară coloana.
— Ce aşteptăm? îl întreb.
— Se pare că vin americanii, îmi răspunde Falkenberg. S.S.-iştii

— 711 —
vor să ne mute în alt lagăr.
— Gura! se aude deodată glasul aspru al unui S.S.-ist.
O întreagă flotă aeriană trece pe deasupra capetelor noastre.
Avioanele huruie, făcând să vibreze atmosfera. Undeva, tunurile
antiaeriene au început iar să tragă.
Încerc o senzaţie ciudată în preajma oamenilor acestora din lumea
mea, victime, ca şi mine, ale regimului nazist. În ultimele luni nu am
avut de a face decât cu S.S.-işti şi cu câţiva judecători.
Într-un târziu, gardienii ne poruncesc să ne înapoiem în
pavilioanele respective.
— Se pare că nu mai au mijloace de transport, spune cineva.
— Să nu ne facă de petrecanie, ca să scape mai repede de noi,
opinează altul.
Îmi regăsesc în curând celula. De la fereastra mea văd printre
scânduri coşul crematoriului. Scoate un fum gros, care pătrunde
până şi la mine în celulă.
Dimineaţa aud zarvă multă şi zgomotul caracteristic al unor
tancuri.
O jumătate de oră mai târziu, uşa celulei se deschide şi un militar
american apare în prag…

Cum era şi firesc, trecerea noastră sub administraţia americanilor

nu a însemnat pentru mine o schimbare totală de regim. Acum sunt
păzit de soldaţii americani. Mi-au luat interogatorii peste
interogatorii. Am răspuns cu toată sinceritatea. Nu vreau să ascund
nimic. Şi nici nu am ce ascunde. Responsabilitatea mea în
declanşarea şi în purtarea acestui război nu poate fi micşorată prin
câteva răspunsuri abile. Anchetatorii mă supun unui adevărat
bombardament de întrebări meşteşugite, dar, deşi se comportă cu
asprime, nu mă insultă.
Sunt informat că a început să se desfăşoare instrucţia în vederea
deschiderii procesului intentat conducătorilor defunctului Reich
nazist, aflaţi încă în viaţă. În închisorile prin care m-am perindat am
întâlnit mulţi ofiţeri germani. Unii cu păcate mai mari, alţii cu păcate
mai mici. Toţi şi le ispăşesc.
La procesul de la Nürnberg am fost citat ca martor de către
Göring. Şi-a închipuit probabil că aveam să-i dau un certificat de
bună purtare. În ziua sorocită audierii mele am fost adus la tribunal
într-o dubă americană. Când am intrat în sala de şedinţe, am avut
impresia că pătrund într-un stup de albine. Sute de oameni se

— 712 —
agitau, scriau, îşi vorbeau în şoaptă, în vreme ce tuburile de neon şi
proiectoarele aţintite asupra estradei judecătorilor şi acuzaţilor din
boxă revărsau potop de lumină albă, extrem de crudă.
Toate privirile s-au îndreptat spre mine. Călăuzit de un aprod, am
străbătut sala, oprindu-mă în faţa judecătorilor.
Doi dintre aceştia, arborează uniforma militară rusească. Ceilalţi
poartă robe.
Mi-am aruncat privirile spre boxa acuzaţilor. Foştii conducători ai
celui de-al treilea Reich şi-au pierdut aroganţa superbă de odinioară.
Lipsiţi de uniforme, de fireturi, de decoraţii, şi mai ales de autoritatea
pe care le-o împrumuta Hitler, arată ca nişte jalnice fantome.
Prăbuşirea nazismului i-a readus la adevăratele lor proporţii.
Mă uit la Göring, care stă liniştit ca o meduză pe scaunul său, şi
gândul îmi fuge la splendoarea uniformelor lui, atât de ornate, încât
atingeau grotescul. Mi-am amintit involuntar discuţia pe care am
purtat-o împreună în primăvara lui ’944, în castelul acela din Franţa,
unde fusese cartiruit. Pe atunci mai credea în victoria finală a
nazismului.
M-a izbit apoi înfăţişarea amărâtă a lui Keitel şi a lui Jodl, în
uniformele lor militare despuiate de galoane şi de decoraţii. Oamenii
aceştia, odinioară atât de mândri şi de încrezuţi, au trimis la moarte
milioane de germani şi provocând crime fără număr împotriva
umanităţii. Acum aşteaptă cu sufletul la gură judecata tribunalului,
care – în concepţia lor – trebuie să-i exonereze de orice vină,
acceptându-le justificarea că au acţionat „din ordin”, îi văd cu ochii
minţii la O.K.W., executând cu slugărnicie directivele militare
absurde ale lui Hitler, acest histrion care se socotea urmaşul lui
Moltke, al lui Schamhorst şi al lui Clausewitz. Îi ridicau în slăvi
geniul militar, consolidându-şi propria lor poziţie de căpetenii ale
armatelor germane.
Se află printre ei şi „von” Ribbentrop, acest orgolios conducător al
diplomaţiei germane, care-şi închipuie că i-a depăşit pe Metternich şi
pe Talleyrand. Nu-l elogiase odată Hitler, denumindu-l „noul meu
Bismarck”? Ulterior, Führerul avusese ocazia să constate cât de amar
se înşelase acordând acestui comis-voiajor „înalta sa încredere”.
Cu ceilalţi acuzaţi avusesem mai puţine contacte. Pe
Kaltenbrunner l-am văzut ultima oară la Bucureşti, în ’944.
Cu amiralii Doenitz şi Raeder am colaborat foarte puţin. De
asemenea, cu Speer. Pe ceilalţi nu i-am întâlnit decât la recepţiile de
la Cancelariatul Reichului, ori la defilările militare, tronând în

— 713 —
tribune.
Lipsesc din boxă două personaje care au jucat un mare rol în
nenorocirile mele: Himmler şi Bormann. Îmi pare rău că nu sunt
prezenţi, ca să le citesc în ochi frica, laşitatea, pe care o desluşisem
încă demult înapoia paravanului comportării lor despotice, scorţoase.
Dacă Göring s-a aşteptat să depun mărturie favorabilă lui, în
schimbul prieteniei interesate ce-mi arătase odinioară, i-am dat
prilejul să constate că s-a înşelat amarnic.
Apărătorul lui Göring mi-a pus prima întrebare:
— Vă rog să explicaţi tribunalului condiţiile în care a avut loc
bombardarea aeriană a Varşoviei. Această acţiune a fost impusă de
desfăşurarea operaţiilor militare?
Era o chestiune delicată. Göring spera desigur că răspunsul meu
va pleda în favoarea tezei sugerate chiar de întrebarea apărătorului.
Cunoşteam argumentele lui Kesselring, care pretinsese că
distrugerea Varşoviei de către aviaţia noastră nu contravenise
Convenţiei de la Haga, capitala Poloniei fiind puternic fortificată şi
dotată cu o foarte eficace apărare antiaeriană.
— Distrugerea Varşoviei a fost rezultatul unui plan deliberat,
stabilit cu mult timp înainte, am răspuns, spre consternarea
avocatului şi a lui Göring, care s-a făcut pământiu. Am asistat la o
conferinţă purtată în trenul special al lui Hitler la începutul celei de-a
doua decade a lui septembrie ’939, când Keitel a declarat că
bombardarea Varşoviei făcea parte dintr-o serie de măsuri ordonate
direct de Hitler şi de Göring. Keitel a apreciat că bombardarea
aeriană distrugătoare a oraşului era necesară pentru a submina
voinţa de luptă a polonezilor.
Mi-am dat seama că declaraţia mea îl incrimina nu numai pe
Göring, ci şi pe unii generali din înaltul Comandament al
Wehrmachtului, pe care-i prezentam nu în lumina unor docili
executanţi ai elucubraţiilor războinice ale lui Hitler, ci ai unor
complici ai acestuia.
Am adăugat, apăsând pe fiecare cuvânt:
— Am participat personal la bombardarea aeriană a Varşoviei.
Riposta artileriei antiaeriene poloneze a fost neglijabilă, iar faimoasele
fortificaţii ale oraşului nu existau decât în fantezie. Bombardarea
Varşoviei a fost gratuită.
În sală s-a stârnit rumoare.
Avocatul m-a întrebat dacă am asistat la conferinţa din 23
noiembrie ’939.

— 714 —
 — Am asistat personal, laolaltă cu comandanţii marilor unităţi şi
cu reprezentanţii O.K.W.-ului. Hitler a declarat cu această ocazie:
„Tratatele? Le vom respecta atâta vreme cât ne sunt utile. Nici o zi în
plus!” Apoi a adăugat: „Am şovăit multă vreme să optez între două
soluţii: Fie să declanşez mai întâi atacul în Est, şi după aceea să
încep ofensiva în Vest, fie să folosesc o ordine inversă. N-am creat
Wehrmachtul spre a-l lăsa să mucegăiască. Am fost întotdeauna decis
să declanşez atacul la momentul oportun. Astăzi hotărârea mea este
luată. Voi lichida mai întâi pe franco-britanici. Pentru asta va trebui
să violăm neutralitatea Belgiei şi Olandei. Ei şi? Nimeni nu are să ne
reproşeze acest lucru după ce vom obţine victoria. Nu vom avea nici
măcar nevoia să invocăm o scuză, ca în ’914”… Câteva săptămâni
după această conferinţă, Reichsmarschallul Göring mi-a mărturisit că
a iniţiat discuţii secrete cu lordul Halifax, prin intermediul unui
oarecare Knut Bonde. Englezii ar fi fost dispuşi să deschidă discuţii
în vederea încheierii păcii dacă germanii ar fi acceptat să recunoască
un stat polonez, redus, evident, ca întindere, şi să admită totodată
unele libertăţi cehilor. Göring şi Hitler au respins această formulă,
deşi ar fi fost foarte convenabilă pentru Germania. Dorinţa lor era să
continue războiul, nu să încheie pacea. Purtaseră tratativele numai
spre a câştiga timp.
Apărătorul lui Göring a apreciat probabil că în alt domeniu aş
putea da un răspuns mai favorabil clientului său.
— Aţi participat la bombardarea Rotterdamului?
— Da. Mă aflam sub ordinele directe ale generalului Kesselring.
Trebuia să intervenim în sprijinul paraşutiştilor comandaţi de
generalul Student, încercuiţi de forţe superioare inamice şi
ameninţaţi cu distrugerea. Am aflat însă ulterior că paraşutiştii
reuşiseră să se degajeze înainte de sosirea noastră, aşa că
bombardarea şi distrugerea Rotterdamului, precum şi suprimarea
atâtor vieţi omeneşti, a constituit o acţiune militară gratuită.
— Ce forţe au fost angajate în această acţiune? m-a întrebat
procurorul britanic.
— Trei escadrile, cuprinzând câte treizeci de aparate fiecare.
— Cine a ordonat declanşarea bombardamentului?
— Reichsmarschallul Göring.
Göring îşi tot ştergea cu batista faţa transpirată şi mă privea
furibund.
— Aţi văzut, înainte de a începe bombardamentul, rachete roşii?
m-a întrebat avocatul apărării.

— 715 —
 Rachetele roşii lansate de la sol indicau aviaţiei că
bombardamentul aerian nu trebuia să aibă loc. Întrucât paraşutiştii
reuşiseră să restabilească situaţia în favoarea lor.
— N-am văzut asemenea rachete! am ripostat.
— Care a fost rostul marii ofensive aeriene declanşate împotriva
Angliei în zorii zilei de 15 august? m-a întrebat iarăşi procurorul
britanic.
— Nimicirea Air Force-ului şi zdrobirea moralului trupelor britanice
în preziua debarcării în Anglia, hotărâtă de Hitler. Rezultatul îl
cunoaşteţi. Două mii cinci sute de avioane germane distruse în trei
luni şi pierderea de către noi a supremaţiei aeriene.
— Vă mulţumesc, nu mai am de pus nici o întrebare, a rostit
avocatul lui Göring, aşezându-se pe scaun.
Procurorul american a intervenit, solicitând Curţii permisiunea de
a-mi pune şi el o întrebare:
— Cunoaşteţi faptul că acuzatul Hermann Göring, în calitatea lui
de comandant suprem al Luftwaffe, a cerut lui Himmler prizonieri de
război, precum şi persoane aflate în lagărele de concentrare, spre a fi
utilizaţi forţat în uzinele subterane care fabricau avioane?
— Da, ştiu că a cerut în acest scop un număr de internaţi.
— Mulţumesc.
— Mai are cineva de pus vreo întrebare? a rostit preşedintele
tribunalului. Nu? Bun! Martorul poate să se retragă…
Am părăsit sala tribunalului. Scurt timp după aceea, uşa celulei s-
a închis din nou asupra mea. Voi fi judecat pentru propriile mele
fapte. Aştept dezbaterile şi hotărârea pe care o vor da judecătorii. Nu
voi încerca să-mi demonstrez inocenţa, fiindcă sunt vinovat. Sunt
vinovat că nu m-am împotrivit ascensiunii lui Hitler şi împlântării
nazismului în carnea Germaniei.
Noi, militarii, purtăm o mare vină. Ludendorff a dat girul său lui
Hitler, încurajându-l să cucerească puterea. Hindenburg i-a
încredinţat oficial ocârmuirea Germaniei, iar mai târziu, înaltul
Comandament al Wehrmachtului i-a satisfăcut toate capriciile.
Socotesc că în mod indirect sunt vinovat de asasinatul juridic
săvârşit asupra lui Willi, de dispariţia în neant a lui Albert, de
sfârşitul îngrozitor al lui Uwe, de degradarea caracterului lui Rudi…
Împotriva unui regim tiranic orice mijloace de luptă sunt
justificate.
Acum aştept hotărârea tribunalului care mă va judeca…

— 716 —
 SFÂRŞIT

Lector: GEORGETA NAIDIN

Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU
Apărut: 1982

— 717 —