Piersicul

Particularităţile de creştere ale piersicului

Sistemul radicular. Piersicul altoit pe franc, formează un sistem radicular bogat ramificat, cu rădăcinile
de schelet groase, orientate majoritatea relativ paralel cu suprafaţa solului şi câteva din ele pătrund pe
verticală la adâncimi mari. Extinderea laterală a rădăcinilor depăşeşte de 1,7-2 ori proiecţia coroanei, iar
pe verticală majoritatea sunt răspândite între 20 şi 60 cm, puţine ajung la 3-4 m (Mihăescu, 1977).
Indiferent de densitatea de plantare, rădăcinile piersicilor vecini nu se întrepătrund. Din această cauză,
în plantaţiile mai bătrâne, completarea golurilor nu dă rezultate, rădăcinile pomilor tineri nu mai găsesc
spaţiu necesar pentru aprovizionarea pomului cu apă şi săruri minerale. Arhitectonica sistemului
radicular pe profilul de sol este dependentă de însuşirile fizico-chimice ale solului, iar în aceleaşi condiţii
de sol, de portaltoi. Rădăcinile au două maxime de creştere, primăvara şi toamna, când în sol sunt 8-
20°C, considerată temperatură optimă.

Partea aeriană a piersicului creşte rapid în primii ani de viaţă, emite 1-3 serii de anticipaţi care îndesesc
mult coroana, înălţimea pomului ajunge la maturitate la înălţimea de 4-6 m. Există în cultură şi piersic
pitic (dwarf - pitic genetic) care la maturitate nu depăşesc 1-2 m şi care se poate cultiva în vase de
cultură. Tendinţa actuală este de a introduce în cultură piersici de tip semidwarf şi columnar, care să
simplifice lucrările de întreţinere a coroanelor. Capacitatea mare de emitere a anticipaţilor se poate
valorifica prin tăieri în verde scurtându-se cu 1-2 ani perioada de formare a coroanelor. După intrarea pe
rod, intensitatea creşterii scade, comparativ cu alte specii, având creşteri slabe. Piersicul fructifică pe
ramuri mixte cu lungime de 40-60 cm, ramuri care sunt purtătoare de mulţi muguri de rod aşezaţi în
grupuri, de obicei câte trei, din care unul vegetativ, ceea ce implică rărirea fructelor după căderea
fiziologică din iunie. În timpul fructificării, majoritatea ramurilor mixte se epuizează, astfel încât ele nu
prezintă interes în coroană pentru producţia anilor următori. Apariţia în coroana pomilor a ramurilor
buchet sau a salbelor (ramuri subţiri de 2-4 mm şi care au lateral numai muguri floriferi), organe de rod
netipice piersicului, indică o anomalie în creşterea pomilor, fie datorată încărcăturii foarte mari de
fructe, fie datorită unei tehnologii de cultură neadecvate. Pe acest tip de ramuri, nu se obţine o
producţie de calitate şi trebuie luate măsuri pentru stimularea creşterilor noi, în vederea asigurării
rodului în anul următor. Frecvent la pomii tineri sau în urma unor tăieri severe, din mugurii dorminzi de
pe ramurile de schelet, apar ramuri lacome, lungi de până la 2 m, cu internoduri lungi şi o slabă
diferenţiere a mugurilor de rod, care se pot folosi pentru refacerea unor elemente structurale ale
coroanei care s-au rupt. Dacă nu sunt necesare pentru completarea coroanei, ramurile lacome se
suprimă. Degarnisirea bazei ramurilor de schelet, este specifică piersicului chiar în plantaţiile bine
întreţinute şi se manifestă de timpuriu. Cu cât pomii nu sunt tăiaţi corect, sunt umbriţi sau afectaţide ger
şi boli, cu atât procesul de degarnisire este mai sever. Printr-o agrotehnică superioară, o corelare a
încărcăturii de fructe cu vigoarea pomilor şi cu fertilitatea solului, degarnisirea poate fi mult diminuată.
În timp, zona de fructificare se mută spre periferia coroanei scăzând astfel şi potenţialul de producţie a
pomilor. În cadrul ciclului anual, piersicul are un repaus obligatoriu scurt. Până în ianuarie este
satisfăcută nevoia în frig şi mugurii rămân în stare de repaus datorită temperaturilor scăzute. Dacă în
ferestrele de iarnă temperatura depăşeşte mai multe zile consecutiv pragul biologic, mugurii se
hidratează, o parte din substanţele de rezervă sunt transformate în zaharuri simple, mugurii se decălesc,
iar gerurile care survin mai târziu provoacă pagube mari. Pornirea în vegetaţie primăvara are loc la
sfârşit de martie şi început de aprilie în funcţie de specificul anului climatic, creşterea intensă a lăstarilor
având loc în lunile mai şi iunie. Pe perioada creşterii intense a lăstarilor, piersicul formează 1-3 serii de
anticipaţi, în funcţie de vârsta şi vigoarea pomilor. Pentru pomii tineri sunt obligatorii lucrările în verde,
prin care se suprimă o parte din anticipaţi sau chiar din lăstarii principali pentru a asigura alungirea
suficientă a celor folosiţi pentru formarea structurii coroanei şi pentru a asigura o rărire normală a
coroanei. Toamna, odată cu căderea frunzelor se încheie perioada de vegetaţie. În România, în zonele
de cultură a piersicului, se asigură condiţii pedoclimatice bune pentru maturarea lemnului, afectarea
ramurilor anuale survine destul de rar şi de obicei când apar îngheţuri de revenire mai puternice, după
decălirea pomilor. Piersicul este caracterizat de o capacitate mai mare decât alte specii de a emite lăstari
din zona de proiectare a coroanei şi de la baza ramurilor de schelet, acest aspect fiind cunoscut cu
numele de bazitonie. Datorită acestui fapt este posibilă refacerea unor elemente de schelet rupte sub
greutatea rodului sau din alte cauze. Dacă se analizează pomii din punct de vedere a vigorii de creştere,
în cadrul speciei întâlnim următoarele grupe:

- soiuri de vigoare foarte mare: Earligold, Aurelia.

- soiuri de vigoare mare: Jerseyland, Halehaven, Flavorcrest, Collins, Springcrest.

- soiuri de vigoare mijlocie: Fayette, Redhaven, Cardinal, Redskin.

- soiuri de vigoare mică: Fillette, Red Lady.

- dwarf: Bonanza, Floria, Garden Beauty, Late Red, Silverado.

Comportarea piersicului la înflorire-polenizare.

Procentul de legare este influenţat de condiţiile climatice şi de fertilitatea polenului. După gradul de
polenizare liberă, soiurile pot fi: cu polenizare slabă (sub 20% din flori), cu polenizare mijlocie (20-50%
din flori) şi cu polenizare bună (peste 50% din flori). În funcţie de temperatură, înflorirea durează 10-14
zile, la temperaturi mai mici poate dura chiar mai mult. Din punct de vedere al comportării la înflorire,
soiurile de piersic sunt autofertile cu excepţia soiului J.H. Hale. Pentru asigurarea unor producţii mari, se
recomandă asocierea mai multor soiuri în parcelă. Prin studiile efectuate asupra polenului s-a observat
că procentul de germinare diferă de la soi la soi, fiind mai mare la Cardinal, Halehaven, Madeleine
Pouyet (88-92%) şi mai mic la Redhaven, Dixired (73%). În funcţie de tipul florii, soiurile au o
predispoziţie pentru autopolenizare (cele cu flori campanulate) sau către polenizarea încrucişată (cele cu
flori rozacee). Chiar dacă procentul de legare este foarte bun, nu toate fructele ajung la maturitate. O
parte din ele cad fiziologic, iar o altă parte sunt rărite de tehnolog. Căderea fiziologică poate să înceapă
imediat după înflorire, când afectează florile nepolenizate şi anormale. La 4-6 săptămâni de la înflorire
are loc căderea fiziologică a fructelor formate fără polenizare sau cele slab hrănite. În unele situaţii
poate să aibă loc o cădere fiziologică tardivă, înainte de recoltare, când afectează producţia. Procesul
este determinat genetic şi accentuat de condiţiile climatice
Particularităţile de fructificare ale piersicului

Intrarea pe rod a piersicului este precoce, diferenţiază muguri floriferi încă din pepinieră şi fructifică
destul de bine din anul 2-3 de la plantare. Piersicul este specia care diferenţiază muguri de rod şi
fructifică anual, fără să fie afectat de alternanţa de fructificare. Pentru începerea procesului de
diferenţiere a mugurilor de rod, are nevoie de 1600-1900°C. Majoritatea soiurilor cultivate au nevoie de
circa 600-800 ore cu temperatură pozitivă sub 7°C, pentru a-şi definitiva micro şi macrosporogeneza şi a
putea înflori normal. Mugurii care nu-şi satisfac necesarul în frig cad înainte de dezmugurit. În funcţie de
numărul mugurilor care cad înainte de dezmugurire soiurile se grupează în trei grupe: cu cădere slabă
(sub 15%), cu cădere mijlocie (15-40%) şi cu cădere ridicată (peste 40%). Înflorirea are loc în perioada
aprilie-mai, în funcţie de condiţiile climatice ale anului. Pentru înflorire sunt necesare temperaturi medii
de cel puţin 10°C. Există două tipuri de flori, unele soiuri au flori tip rozaceu, de culoare alb-roză, iar
altele au flori campanulate, cu petale mai mici şi mai intens colorate. Procentul de legare este influenţat
de condiţiile climatice şi de fertilitatea polenului. După gradul de polenizare liberă, soiurile pot fi: cu
polenizare slabă (sub 20% din flori), cu polenizare mijlocie (20-50% din flori) şi cu polenizare bună (peste
50% din flori). În funcţie de temperatură, înflorirea durează 10-14 zile, la temperaturi mai mici poate
dura chiar mai mult. Din punct de vedere al comportării la înflorire, soiurile de piersic sunt autofertile cu
excepţia soiului J.H. Hale. Pentru asigurarea unor producţii mari, se recomandă asocierea mai multor
soiuri în parcelă. Prin studiile efectuate asupra polenului s-a observat că procentul de germinare diferă
de la soi la soi, fiind mai mare la Cardinal, Halehaven, Madeleine Pouyet (88-92%) şi mai mic la
Redhaven, Dixired (73%). În funcţie de tipul florii, soiurile au o predispoziţie pentru autopolenizare (cele
cu flori campanulate) sau către polenizarea încrucişată (cele cu flori rozacee). Chiar dacă procentul de
legare este foarte bun, nu toate fructele ajung la maturitate. O parte din ele cad fiziologic, iar o altă
parte sunt rărite de tehnolog. Căderea fiziologică poate să înceapă imediat după înflorire, când
afectează florile nepolenizate şi anormale. La 4-6 săptămâni de la înflorire are loc căderea fiziologică a
fructelor formate fără polenizare sau cele slab hrănite. În unele situaţii poate să aibă loc o cădere
fiziologică tardivă, înainte de recoltare, când afectează producţia. Procesul este determinat genetic şi
accentuat de condiţiile climatice. Rărirea fructelor este necesară pentru a asigura o bună hrănire a celor
rămase, distanţa între fructe pe ramură este corelată cu mărimea fructului şi epoca de maturare, fiind
între 8-10 şi 15-20 cm. Pentru a avea efectul scontat, rărirea trebuie făcută înainte de întărirea
endocarpului. Înainte de maturarea fructelor, dacă umiditatea solului este mare, la unele soiuri, în
special la cele cu maturare extratimpurie şi timpurie, are loc crăparea endocarpului. Aceasta se
datorează hidratării bruşte a pulpei care fiind bine prinsă de sâmbure desface cele două jumătăţi ale
endocarpului slab lemnificat şi cu linia de sudură slab formată. Fructele crăpate sunt mai greu vandabile
deoarece în crăpături se instalează insecte sau dacă sucul iese din pulpă sunt atacate de
microorganisme. Maturarea fructelor în cadrul speciei, se face eşalonat pe o perioadă de peste 4 luni,
fiind necesare 70-80 de zile de la înflorit la maturare, pentru soiurile timpurii şi 130-140 de zile pentru
cele târzii. Acelaşi soi îşi anticipă maturarea cu 1-2 săptămâni cultivat pe nisipurile Olteniei faţă de restul
zonelor de cultură.
Capacitatea de producţie şi longevitatea plantaţiilor

Durata de exploatare economică a plantaţiilor de piersic este de 12-15 ani, uneori mai mare la pomii
solitari. Potenţialul productiv al piersicului este dependent de soi, agrotehnică şi condiţiile
pedoclimatice, oscilând între 10 şi 25 t/ha.

Cerintele piersicului la factorii climatici

Temperatura. Temperatura ca factor limitativ în cultura piersicului, acţionează diferit în funcţie de

valorile ei pozitive sau negative. Piersicul este pretenţios la căldură şi nu este pe deplin adaptat
condiţiilor climatice din România. În mare, se poate afirma că, el dă rezultate bune în toate zonele de
cultură a viţei de vie. Piersicul găseşte condiţii bune pentru creştere şi fructificare în zonele delimitate de
izotermele de 10 şi 11,5°C. Pragul biologic este de 6,5-7°C, umflarea mugurilor are loc după 7-10 zile cu
temperaturi peste pragul biologic, când se acumulează 40-80°C temperatură activă în funcţie de soi, iar
dezmuguritul după acumularea a 130-180°C. Pentru declanşarea înfloritului trebuie să se acumuleze o
sumă de temperatură activă de 290-350°C şi temperatura medie să fie de 13-16°C, optimul fiind de 25°C.
Pentru maturarea fructelor este necesară acumularea a 920-1120°C la soiurile extratimpurii, 1600-
2000°C pentru cele mijlocii şi 2800-3000°C pentru cele târzii. Pentru desfăşurarea normală a proceselor
de creştere şi fructificare, piersicul are nevoie pe perioada de vegetaţie de o sumă a gradelor de
temperatură de 3000-3200°C. Rezistenţa la iernare a piersicului este relativ bună, pomii care au lemnul
bine maturat şi sunt bine pregătiţi pentru iarnă, nu înregistrează pierderi semnificative până la
temperatura de -22...-24°C, cu mici diferenţe în funcţie de soi, dacă temperaturile negative scad
graduat. Dacă însă pe perioada iernii apar ferestre cu temperaturi peste pragul biologic şi se produce
decălirea, rezistenţa la ger scade foarte mult, degerând la -7...-8°C. Mugurii în faza de boboc rezistă la -
3,9°C, florile deschise, la -2,8°C, iar fructele legate la -1,1°C. Acţiunea nefastă a temperaturii poate fi şi
mai mult amplificată de umiditatea ridicată a aerului, de vânt sau altitudine.

Apa. Piersicul este o specie rezistentă la secetă, chiar prelungită, dar pentru producţii mari şi de calitate
apa devine factor limitativ. Deoarece în zona de cultură a piersicului cantitatea de apă nu depăşeşte
500-600 mm precipitaţii anual, cultura modernă a piersicului nu este posibilă fără irigare. Toleranţa la
lipsa apei din sol este dependentă de portaltoi, migdalul fiind cel mai rezistent şi corcoduşul cel mai
sensibil. În lipsa apei, fructele rămân mici, turtite lateral, cu pubescenţă grosieră, producţia fiind
diminuată nu numai cantitativ dar şi calitativ. Piersicul reacţionează foarte bine la irigare, în special în
perioada ce precede maturarea fructelor, când prin irigare se pot obţine sporuri de producţie
semnificative, fără a afecta calitatea. Excesul de apă este dăunător atât în sol, unde provoacă asfixierea
sistemului radicular chiar pe perioade scurte, cât şi în aer unde favorizează atacul bolilor criptogamice.
Ceaţa din timpul iernii amplifică efectele negative ale gerului, iar poleiul de durată, duce la asfixierea
mugurilor.

Lumina. Cerinţele faţă de lumină sunt foarte mari, fiind depăşit din acest punct de vedere numai de
smochin. Pentru a satisface aceste nevoi mari, piersicul trebuie condus în forme de coroane care
valorifică din plin atât lumina directă cât şi pe cea difuză cum ar fi: formele de vas, palmetele, ypsilon
transversal etc. Amplasarea plantaţiilor se va face numai pe expoziţii sudice sau sud-vestice, se va corela
distanţa de plantare cu vigoarea pomilor, iar tăierea va fi făcută obligatoriu în fiecare an. În lipsa luminii,
diferenţierea mugurilor este slabă, lăstarii cresc puţin şi nu se maturează suficient, fiind sensibili la ger,
fructele rămân mici, de calitate inferioară şi coroanele se degarnisesc în timp scurt.

Solul. Piersicul reuşeşte pe solurile mijlocii, lutoase, luto-nisipoase, sau chiar pe nisipurile consolidate,
soluri care trebuie să fie adânci, fertile şi permeabile. Este una dintre cele mai sensibile specii la
asfixierea radiculară, în lipsa unui regim aerohidric echilibrat pomii pier prematur. Din cercetările
efectuate de Trocmé şi Gras (1964) a reieşit faptul că pe solurile unde conţinutul în oxigen este de peste
10%, piersicul creşte normal. La scăderea conţinutului de oxigen la 6-7%, piersicul vegetează greoi, iar
sub 5% îşi opreşte creşterea. Tolerează un pH cuprins între 5,7 şi 7,5, iar conţinutul în calcar activ nu
trebuie să fie peste 7% pentru portaltoiul franc şi 15% pentru migdal. În condiţii de irigare, piersicul dă
rezultate foarte bune pe nisipurile din sudul şi vestul ţării. Fertilitatea solului trebuie să fie bună,
conţinutul în substanţă organică de 2-3%, iar în humus de 11,5%.

Cum se produce materialul săditor la piersic

Pentru producerea materialului săditor se foloseşte înmulţirea generativă, în vederea obţinerii

portaltoilor franc şi vegetativă pentru portaltoii care se pretează la această metodă de înmulţire. În
prezent, materialul de plantat (cu excepţia celui obţinut în programele de ameliorare prin hibridări
controlate) este reprezentat aproape exclusiv de pomi altoiţi pe diferiţi portaltoi dintre care: piersicul
franc, migdal, o serie de hibrizi piersic-migdal, care dau o mare uniformitate plantaţiilor şi se pot înmulţii
uşor in vitro; o serie de selecţii de prun etc. Având creştere bună, sâmburii se seamănă primăvara în
câmpul de altoire şi se altoiesc în prima parte a campaniei, pentru piersicul franc, mirobolan şi migdal.
Pentru selecţiile de prun care cresc mai greu în pepinieră, se produc separat puieţi, care se folosesc la
înfiinţarea câmpului de altoire. La 3-4 săptămâni de la altoire, trebuie slăbite legăturile pentru a evita
ştrangularea, foarte frecventă datorită ritmului intens de creştere a portaltoilor după altoire.

Cum se înfiinţeaza livezile de piersic;

La alegerea terenului pentru livadă trebuie să se ţină seama de pretenţiile piersicului faţă de factorii
pedoclimatici şi să se evite zonele sau microzonele cu risc. Prin sistematizarea terenului şi pregătirea
solului se vor asigura condiţii cât mai bune pentru creşterea pomilor, în special asigurarea unui regim
aerohidric normal şi asigurarea unui bun drenaj a terenului. Piersicul se amplasează pe soluri uşoare,
fertile, drenate şi bine expuse la soare. Dacă este pantă, se va planta numai în treimea mijlocie şi
superioară pentru evitarea sau reducerea efectului îngheţului de revenire din primăvară. Piersicul nu se
plantează după el însăşi sub nici o formă, deoarece rădăcinile lasă în sol substanţe toxice (amigdalina
care se hidrolizează şi formează acid cianhidric), dar se poate planta după măr sau păr. Fertilizarea de
bază se face cu gunoi de grajd 40-60 t/ha, 600-800 kg/ha superfosfat, 200250 kg/ha sare potasică şi
pesticide pentru combaterea nematozilor şi viermilor sârmă. Aplicarea îngrăşămintelor se face după
afânarea adâncă şi se încorporează printr-o arătură la 20-25 cm. Plantarea se face toamna sau
primăvara, în funcţie de cantitatea de material de plantat şi de condiţiile climatice. Distanţele de
plantare sunt de 5-6 m între rânduri şi 3-4 m între plante pe rând, în funcţie de vigoarea soiurilor folosite
şi de forma de coroană. Piersicul fiind în general autofertil, nu sunt probleme cu aşezarea soiurilor în
parcelă, în vederea polenizării încrucişate, dar polenizarea încrucişată aduce un spor de legare în
condiţiile unor primăveri mai dificile. Numărul de soiuri care se plantează este direct legat de modul de
valorificare a fructelor; dacă sunt destinate consumului în stare proaspătă se va planta un număr mare
de soiuri cu un număr mic de pomi, deoarece fructele sunt destul de perisabile, iar dacă se valorifică prin
prelucrare industrială se plantează 2-3 soiuri pentru a asigura partizi mari de fructe, convenabil fabricii
de prelucrare. Desfacerea pe piaţă este convenabilă producătorilor din apropierea oraşelor şi din zona
litoralului. Datorită sensibilităţii mai mari a nectarinului la făinare, el se va planta grupat sau chiar în
parcele separat, ceea ce permite asigurarea protecţiei fitosanitare corespunzătoare.

Cum se poate tăia piersicul;

Tăierea pomilor. Tăierea pomilor tineri în perioada de formare a coroanelor are drept scop formarea
structurii permanente a coroanei, cât mai echilibrate şi în timp scurt. Datorită capacităţii mari de a
forma anticipaţi, formarea coroanei la piersic se bazează mai mult pe lucrări în verde şi mai puţin pe
tăieri în uscat. Tăierile în verde au următoarele avantaje: - elimină creşterile de prisos contribuind la o
mai bună creştere şi maturare a ramurilor folosite pentru structura coroanei sau pentru fructificare; -
favorizează obţinerea unor fructe de calitate mai bună; - reduce efortul cu tăiere în uscat; - favorizează
menţinerea zonei de fructificare aproape de ramurile groase şi evită degarnisirea bazei coroanei etc.
Începând din anul I de viaţă, din luna mai când lăstarii au 10-15 cm se fac tăieri în verde, lucrări care se
repetă de 2-3 ori pe perioada de vegetaţie în funcţie de ritmul de creştere. Cu ocazia tăierilor în verde,
se aleg repetat lăstarii necesari formării scheletului, se degajă vârfurile de creştere prin suprimarea
lăstarilor pe circa 20-25 cm sub lăstarul de prelungire şi se suprimă sau ciupesc ceilalţi lăstari la 3-4
frunze. Din anul 3-4, când începe fructificarea, la nivel de pom se lasă ramuri mixte, scurtate eventual la
60 cm, pentru fructificare, la o distanţă de 25-30 cm una de alta, în lungul ramurilor de schelet. La
palmeta etajată, în lipsa spalierului se recomandă tutorarea axului şi legarea şarpantelor de şipci, pentru
a menţine unghiurile de inserţie în jur de 45°. În plantaţiile pe rod, tăierea este obligatorie în fiecare an.
Cu ocazia tăierii se face atât întreţinerea coroanei prin rărirea elementelor multianuale în funcţie de
forma de coroană aleasă în vederea iluminării pomilor, limitarea dimensiunilor coroanei la spaţiul lăsat
prin distanţa de plantare şi normarea încărcăturii de ramuri de rod. Sunt folosite două metode de tăiere
la piersic: una clasică, care necesită un număr mai mare de intervenţii la nivelul pomului şi una modernă
(tăierea lungă), mai uşoară şi mai rapidă. Se recomandă ca tăierea să se execute la sfârşitul iernii sau
primăvara devreme, când a trecut riscul îngheţurilor care pot afecta mugurii de rod. Tăierea clasică
constă în rărirea ramurilor de rod (mixtelor) la 25-30 cm în lungul ramurilor multianuale, scurtarea
acestora la circa 35-40 cm, lăsarea unor cepi de 3-4 muguri lângă fiecare ramură lungă şi suprimarea
celorlalte creşteri anuale. Tăierea modernă constă în rărirea ramurilor mixte la 20-30 cm, scurtarea lor
dacă depăşesc 70 cm, suprimarea celorlalte creşteri anuale. La ambele sisteme de tăiere, ramurile salbe
se suprimă, deoarece sunt ramuri debile şi nu dau fructe de calitate. Aceste ramuri ca şi buchetele de
mai se folosesc pentru fructificare când nu sau format suficiente ramuri mixte sau când o parte din
mugurii de rod au degerat. În această situaţie salbele se scurtează în cepi de 2-3 muguri pentru a fi
capabile să lege şi să hrănească câte un fruct. Lăsate întregi, în timpul înfloritului, prin metabolismul
intens din această perioadă se epuizează şi nu leagă sau dacă leagă se usucă mai târziu împreună cu
fructele legate. Spre deosebire de speciile pomacee sau chiar alte specii drupacee, la piersic ramurile de
rod în anul fructificării se epuizează şi nu prezintă interes ca ramuri de semischelet. Cu ocazia tăierilor se
suprimă sau se reduc, transferând creşterea pe ramurile anuale viguroase formate din mugurii vegetativi
de la baza lor. În urma tăierii, pe pom rămân între 80 şi 150 ramuri mixte în funcţie de vigoarea acestuia
şi forma de coroană (mai puţine la palmetă şi mai multe la vas), distanţate la circa 25-30 cm. Se
urmăreşte ca zona de fructificare, să fie menţinută cât mai aproape de ramurile groase ale pomului,
evitând astfel degarnisirea părţii bazale a şarpantelor. Pentru acest lucru, o parte din ramurile anuale
situate în jumătatea bazală a coroanelor, se scurtează în cepi de 3-4 muguri, în vederea stimulării de noi
creşteri, capabile să fructifice în anul următor. Ramurile mixte care rămân, se scurtează la 50-60 cm. În
anii în care o parte din mugurii de rod au îngheţat şi care de obicei sunt în partea inferioară a coroanei,
datorită inversiei termice, ramurile fără rod se scurtează în cepi, iar în partea superioară se lasă o
încărcătură mai mare de ramuri, în vederea compensării mugurilor pierduţi. Revenirea la tăierea
normală şi distribuirea uniformă a ramurilor roditoare în coroană, se va face după 1-2 ani. În cazul în
care au degerat peste 90% din mugurii de rod, de obicei sunt afectate şi ramurile anuale şi se face
tăierea de regenerare a pomului, prin intervenţii mai severe, se scurtează ramurile viabile în cep de 3-4
muguri. Ramurile anticipate, în funcţie de vigoarea lor sunt tratate ca ramuri mixte sau ca salbe.

Modul de fertilizare al plantaţiilor în funcţie de vîrstă;

Fertilizarea. Fiind o specie foarte productivă, piersicul reacţionează bine la fertilizare, raportul optim
între elemente N:P:K fiind de 1:0,25:1. Anual piersicul consumă la o tonă de fructe circa: 10 kg azot, 2 kg
fosfor, 8 kg potasiu şi o serie de microelemente: Fe, Mg, B, Zn etc. (Pasc, 1989). În funcţie de vârsta
plantaţiei, cantitatea de îngrăşăminte este diferită. Astfel, în plantaţia tânără se aplică la unitatea de
suprafaţă: 80 kg azot, 60 kg fosfor şi 40 kg potasiu anual şi periodic 25-30 t de gunoi de grajd, iar în
plantaţia matură, se aplică anual: 120-150 kg azot, 50-60 kg fosfor şi 90-120 kg potasiu, alături de 40 t
gunoi de grajd aplicat la 2-3 ani. Înainte de aplicarea îngrăşămintelor, trebuie făcute analize de sol dacă
este posibil sau cel puţin teste de diagnoză foliară. Un sol normal aprovizionat trebuie să conţină peste
0,5% azot total, 150-200 kg fosfor şi 500-800 kg/ha potasiu (Fideghelli, 1991). În plantă prin diagnoză
foliară trebuie să se găsească circa 3-3,5% azot din substanţa uscată, 0,2-0,3% fosfor, 2,5-3,5% potasiu,
2,1% calciu, 0,25% magneziu, 20-100 ppm bor şi mangan, 60 ppm fier etc. Momentul aplicării
îngrăşămintelor este cel clasic folosit şi la alte specii, toamna se încorporează cu ocazia arăturii fosforul,
potasiul şi îngrăşămintele organice şi o parte din azot, iar restul azotului se aplică fracţionat la înflorit şi
în faza de creştere intensă a lăstarilor. Piersicul reacţionează foarte bine şi la fertilizarea extraradiculară
cu soluţii de îngrăşăminte (uree, sulfat de fier şi potasiu, borax etc.) sau chiar îngrăşăminte foliare, care
intră rapid în circulaţia sevei şi ajută la o bună hrănire a fructelor şi lăstarilor.

Irigarea plantaţiilor de piersic este obligatorie pentru a obţine performanţe productive şi calitate
corespunzătoare. Cantitatea de apă consumată de piersic pe perioada de vegetaţie este mare, circa
2500-4000 m3, echivalentă cu o cantitate de 250-400 mm precipitaţii, deoarece are un coeficient de
transpiraţie de 500. Rădăcinile nu mai asigură apă suficientă frunzelor pentru desfăşurarea normală a
fotosintezei când apa din sol scade sub 35-40% din rezerva utilă. Pentru piersic este riscant şi de a
menţine solul aproape de capacitatea de câmp pentru apă, deoarece sub acţiunea temperaturilor peste
24°C şi umiditate mare în sol sunt activate o serie de enzime ce produc acid cianhidric cu acţiune toxică
asupra sistemului radicular. Momentele critice la care piersicul are mari consumuri de apă sunt:
primăvara înainte de înflorit, în timpul întăririi endocarpului, la întrarea fructelor în pârgă şi eventual la
încheierea sezonului de vegetaţie, ca udare de aprovizionare. Pentru soiurile cu maturare după 15
august se fac 1-2 udări în a două parte a verii. Cantitatea de apă care se aplică la o udare este de 400-
600 m3/ha, în funcţie de însuşirile fizice ale solului, suficientă pentru a umecta grosimea profilului de sol
unde sunt distribuite majoritatea rădăcinilor, iar numărul udărilor este de 4-5, în funcţie de condiţiile
climatice. Cel mai economic mod de aplicare a apei este picurarea, dar rezultate bune dă şi irigarea pe
brazde. Prin irigare, se poate ajunge la un spor de producţie de peste 40% şi o sporire a calităţii fructelor,
ceea ce face economică udarea piersicului

Modul de recoltare şi valorificare al fructelor;

Piersicul având o fertilitate foarte mare, numărul de fructe care rămâne după căderea fiziologică este
mult mai mare decât potenţialul de susţinere şi hrănire a pomului. În vederea obţinerii unor producţii de
calitate, chiar după o tăiere corectă este necesară rărirea florilor sau a fructelor. Rărirea florilor se poate
face prin stropiri cu o serie de substanţe chimice dintre care: - DNOC 400-1000 mg/l, când 40% din flori
sunt deschise, cu efect asupra procentului de legare, dar trebuie evitate zilele călduroase pentru a nu
produce arsuri pe flori şi frunze; - Ethrel 360 ppm, aplicat în perioada de plină înflorire, când rămân circa
9-10% din florile pomului, cu un spor al greutăţii medii a fructelor de 17-30%; -Hidrazida maleică 1000-
2000 ppm, când 40% din flori sunt deschise etc. Răritul fructelor se poate face chimic sau manual.
Pentru răritul chimic se pot folosi o serie de produse, dar aplicarea acestora trebuie făcută la 15-30 de
zile de la înflorire altfel pot apare o serie de probleme. Dintre substanţele folosite amintim următoarele:
3 CPA (amida acidului 2-3 clorfenoxipropionic), în concentraţie de 150-300 mg; ANA (acid alfanaftil
acetic) în concentraţie de 20-30 mg/l; Ethrel 120-180 mg/l, aplicat la circa 30 de zile de la înflorirea
maximă; Sevin 15002000 mg/l, aplicat la 35-45 de zile de la înflorire; 2, 4, 5 T (acidul 2-
triclorfenoxiacetic) 200-400 mg/l, la 30-40 de zile de la înflorire etc. Indiferent de produsele folosite,
acestea nu asigură o rărire corespunzătoare, dar se reduce foarte mult efortul la rărirea manuală.
Rărirea manuală a fructelor, deşi este mai costisitoare, asigură o bună distribuţie a fructelor pe ramuri şi
o uniformitate bună a acestora. Rărirea manuală se începe când fructele au mărimea unei alune şi
trebuie încheiată înainte de întărirea endocarpului. Numărul fructelor care se lasă pe o ramură depind
de mărimea fructului şi de epoca de maturare lăsându-se câte 4-7 fructe pe o ramură de 60-70 cm. La
soiurile timpurii, distanţa dintre fructe este de 10-15 cm, iar la soiurile târzii distanţa este de 20-25 cm.
Cu ocazia răririi se înlătură fructele duble, cele mici şi deformate, iar cele mari şi normal dezvoltate se
răresc în funcţie de soi. La soiurile extratimpurii (cu maturare până la mijlocul lunii iulie) se poate
practica o rărire întârziată, efectuată puţin după întărirea endocarpului, alegând fructele mari, frumoase
şi bine formate, care după o perioadă de menţinere de 1-2 săptămâni, pot fi valorificate pe piaţă ca
trufandale la preţuri foarte bune. Deşi calitatea este slabă, fiind primele piersici care apar pe piaţă, se
valorifică foarte uşor. În acest mod se produce o cantitate mai mare de fructe la unitatea de suprafaţă,
fructele care rămân pe pom se recoltează aproape la maturitatea de consum. Rărirea mecanică, se
foloseşte puţin şi se execută cu ajutorul unor maşini vibratoare ce imprimă circa 20 vibraţi pe secundă,
în momentul căderii fiziologice din iunie, nu mai târziu de întărirea endocarpului
Cu se face protecţia fitosanitară a plantaţiilor de piersic

Piersicul este afectat de o serie de boli (băşicarea frunzelor, ciuruirea, făinarea, monilioza) şi o serie de
dăunători (molia lăstarilor, molia fructelor, păduchi de frunze etc.), care netratate dau probleme
deosebite, ducând la compromiterea recoltei, desfrunzirea pomilor şi pun în pericol însăşi existenţa
livezii. În perioada căderii frunzelor, se face un tratament cu sulfat de cupru 2-3% (stropire albastră) şi
unul înaintea pornirii în vegetaţie (polisulfură de bariu 6%, sau Oleoekalux 1,5%) şi tratamente de
acoperire sau la avertizare în perioada de vegetaţie (tabelul 19).

Migdalul

Particularităţile sistemului radicular al migdalului

Sistemul radicular. Migdalul formează un sistem radicular puţin ramificat, mai profund şi mai extins
lateral decât al piersicului, mai ales pe solurile uscate şi cu profilul bine dezvoltat, motiv pentru care
rezistă mai bine la secetă. Pe solul brun roşcat masa principală a rădăcinilor (63%) se află la adâncimea
de 25-60 cm, În orizontul 0-25 cm se găsesc numai 22% din rădăcini, faţă de 56% la piersic (Mihăescu G.,
1977).

Particularităţile de creştere şi fructificare a migdalului;

Tulpina are un ritm intens de creştere în primii ani după plantare. Creşte sub formă de pom cu înălţimea
de până la 6-12 m, cu o mare capacitate de ramificare. În tinereţe formează foarte uşor lăstari anticipaţi,
sub greutatea cărora ramurile de semischelet se apleacă formând arcade. Pe ramuri se găsesc muguri
floriferi şi vegetativi dispuşi de obicei în grupuri, destul de apropiate datorită internodurilor scurte.
Forma coroanei naturale diferă de la un soi la altul, putând fi sferică, ovoidală, conică sau turtită. Odată
cu trecerea timpului forma coroanei se modifică, mai ales dacă intervenţiile de întreţinere nu se fac
corespunzător. Intrarea pomilor pe rod este destul de precoce, primele fructe apar în anii 2-3 de la
plantare. Producţia economică se obţine mai târziu, de obicei după anul 5, maximul productiv fiind atins
la circa 8-10 ani. Migdalul fructifică pe aceleaşi ramuri de rod ca şi piersicul, numai că buchetele de mai
sunt mai bine dezvoltate, iar la unele soiuri sunt ramuri de bază în fructificare. Din punct de vedere a
fructificării, ramurile de rod se comportă mai asemănător cu prunul decât cu piersicul, în sensul că au o
durată mai mare de viaţă, respectiv de fructificare. Astfel, ramurile lungi se epuizează după circa 4 ani,
iar buchetele pot trăii 5-7 ani. Dintr-un mugure florifer se formează o floare hermafrodită, majoritatea
soiurilor cultivate la noi fiind autosterile. Pentru a asigura producţii bune este necesară asocierea a 3-4
soiuri în parcelă în vederea polenizării încrucişate. Polenizarea este entomofilă. Fructul este o drupă cu
mezocarpul foarte pubescent, subţire, uscat la maturitate şi necomestibil. În cadrul ciclului anual,
migdalul are o perioadă de repaus obligatoriu scurtă, motiv pentru care porneşte primăvara foarte
devreme. Este specia care înfloreşte prima dintre rosacee şi este adesea afectată de îngheţurile de
revenire. Perioada de vegetaţie este lungă, toamna frunzele cad din pomi la sfârşit de octombrie şi
început de noiembrie în funcţie de anul climatic. Potenţialul productiv este destul de mic, dacă facem
comparaţie cu piersicul, pomii maturi asigurând circa 1200-4500 kg de fructe în coajă. Datorită preţului
bun de valorificare, cultura migdalului este rentabilă dacă se obţin producţii de peste 450 kg miez la
hectar, aceasta depinzând mult de soi. Sunt soiuri la care procentul de miez nu depăşeşte 30%, dar cele
mai valoroase au 4050% miez şi pot da producţii de 900-1250 kg miez/ha. Durata de exploatare
economică a pomilor este 30-40 de ani pentru pomii plantaţi în masiv şi poate ajunge la 70-80 de ani la
pomii solitari.

Principalele soiuri şi principalii portaltoi ai migdalului;

Printesa, Burbank, Meteor, Nec plus ultra, Lovrin 18,Texas,Ai

Portaltoi: Francul, Piersicul franc, Mirobolanul, Hibrizi piersici x migdal

Cerinţele migdalului faţă de factorii de mediu.

Temperatura. Migdalul dă rezultate bune în zonele cu temperaturi medii anuale de 10,512°C şi o medie
pe perioada de vegetaţie de 17-18°C. Înfloritul începe când temperatura medie a aerului se menţine
peste 8-10°C timp de 6-7 zile, dar temperatura optimă pentru legarea fructelor este de 11-13°C. Este
rezistent la temperaturile ridicate din vară, la secetă şi la temperaturile negative din timpul iernii (-22...-
24°C), dacă acestea survin în faza repausului profund. Rezistenţa la frig scade pe măsură ce pomii se
apropie de pornirea în vegetaţie. Florile deschise sunt distruse la -2°C, iar fructele legate nu rezistă dacă
temperatura scade sub -1,5°C. Deoarece migdalul are un repaus profund scurt, frecvent pomii se
decălesc în ferestrele de iarnă şi se înregistrează pierderi mari la mugurii floriferi cu ocazia îngheţurilor
de revenire. Pragul biologic la migdal este de 5°C, fiind una dintre speciile care înfloresc foarte devreme,
după 6-8 zile cu temperaturi peste 8-10°C. Pentru maturarea fructelor este necesară o sumă de
temperatură activă de 3900-4000°C.

Apa. Faţă de apă are pretenţii reduse, poate valorifica bine zonele cu 400-450 mm precipitaţii anual, dar
valorifică foarte bine irigarea. Este o specie pretenţioasă la umiditatea relativă a aerului ridicată, în
special în prima parte a perioadei de vegetaţie, deoarece se creează condiţii favorabile bolilor
Fusicoccum şi Monilia. Nu suportă excesul de apă din sol nici de scurtă durată.

Cerinţele faţă de lumină sunt mari, de aceea preferă versanţii sudici sau sud-vestici, precum şi locurile
adăpostite de vânturile reci şi de ceaţa din primăvară.

În privinţa solului, migdalul nu este pretenţios. Poate valorifica solurile uscate, sărace, pietroase şi
bogate în calcar. Este foarte pretenţios la aeraţia solului, în solurile cu drenaj deficitar sistemul radicular
creşte greu şi pomii au longevitate mică. Nivelul pânzei de apă freatică trebuie să fie la 3-4 m.

Cum se produce materialul săditor la migdal

Producerea portaltoilor se face pe cale generativă la portaltoii franc, şi vegetativ la hibrizii piersic x
migdal şi uneori la unele selecţii de prun sau corcoduş. Deoarece în prezent se folosesc numai pomi
altoiţi, altoirea se poate face atât în pepinieră cât şi direct la locul definitiv, deoarece migdalul este
pretenţios la transplantare. Ca metode de altoire se folosesc: altoirea în ochi dormind la altoirea în
pepinieră şi altoirea cu ramură, de obicei în despicătură, la altoirea în livadă. Când se produce materialul
săditor în pepinieră se recomandă plantarea lui în livadă toamna, deoarece suportă greu stratificarea.

Cum se înfiinţeaza livezile de migdal;

Pregătirea terenului se face printr-o mobilizare adâncă a solului, desfundare sau scarificare în funcţie de
însuşirile solului, fertilizarea de bază cu 30-40 t/ha gunoi de grajd, 600-800 kg/ha superfosfat şi 250-300
kg/ha sare potasică şi încorporarea acestora la 25-30 cm. Epoca optimă de plantare este toamna
devreme, pentru a permite pomilor să se înrădăcineze până la venirea frigului. Dacă nu se poate efectua
plantarea devreme, este mai bine să se amâne pentru primăvară, dar pomii nu se scot din pepinieră.
Scoaterea pomilor din pepinieră trebuie făcută în ziua sau preziua plantării, indiferent dacă se plantează
toamna sau primăvara. Pentru că rădăcinile se refac foarte greu după transplantare, de multe ori se
seamănă sâmburii direct în livadă, la locul definitiv, urmând ca altoirea să se facă aici. Distanţele de
plantare folosite se corelează cu vigoarea pomilor şi sunt cuprinse între 6-7 m între rânduri şi 5-6 între
pomi pe rând. Deoarece majoritatea soiurilor de migdal sunt autosterile, se recomandă plantarea a 3-4
soiuri în parcelă pentru a asigura o polenizare încrucişată. Formele de coroană folosite trebuie să asigure
o bună iluminare a pomilor, migdalul fiind foarte pretenţios la lumină. Coroana care se foloseşte cel mai
mult este vasul ameliorat, cu 3 şarpante, pe fiecare existând 3 ramuri de schelet de ordinul doi şi mai
puţin piramida întreruptă.

Cum se taie migdalul;

În primii ani după înfiinţarea livezii, migdalul creşte viguros, emite mulţi anticipaţi, care aglomerează
coroana sau chiar formează de timpuriu arcade de rodire. Pentru a evita aceste neajunsuri se
recomandă tăieri în verde, prin care se înlătură lăstarii concurenţi, cei verticali, se aleg lăstarii necesari
structurii coroanei, scurtând astfel perioada de formare a coroanelor. Tăierea de producţie se execută
anual, şi are drept scop menţinerea pomilor în spaţiul asigurat prin distanţa de plantare, rărirea coroanei
în vederea pătrunderii luminii la toate elementele tulpinii şi normarea producţiei. Deoarece la migdal
sunt soiuri care fructifică preponderent pe buchete de mai, nu este necesară înlocuirea anuală a
ramurilor de rod (mixtelor) ca la piersic. Ramurile lungi se răresc dacă sunt prea dese şi eventual se
scurtează dacă depăşesc 50-60 cm. Semischeletul de peste 4-5 ani se reduce şi se simplifică pentru a
stimula noi creşteri care vor rodi în anii următori. La pomii în plină producţie se formează arcade de
rodire, arcade care trebuie simplificate, prin transferul creşterii pe ramuri tinere, formate din zona de
maximă curbură. Pomii netăiaţi formează coroane dese, aglomerate, cu multe creşteri verticale şi arcade
care se umbresc reciproc. În timp, datorită lipsei luminii ramurile de rod din interiorul coroanei se usucă,
zona de fructificare se mută la periferia coroanei. Odată cu accentuarea proceselor de uscare şi
reducerea creşterilor anuale, se intervine prin tăieri mai severe, în lemn multianual cu scopul
regenerării pomilor şi prelungirii perioadei de exploatate a livezii cu 4-5 ani.

Modul de fertilizare al plantaţiilor în funcţie de vîrstă;

Întreţinerea solului este diferită în funcţie de vârsta plantaţiei şi disponibilitatea hidrică. În plantaţiile
tinere, solul se lucrează pe rând şi se cultivă intervalul dintre rânduri cu plante agroalimentare (pepeni,
fasole, mazăre, cartofi, legume etc.), pentru a obţine venituri suplimentare, folosite pentru întreţinerea
pomilor sau recuperarea unei cote din cheltuielile de investiţie. În plantaţiile mature, unde nu există
sisteme de irigare, solul se menţine lucrat atât pe rând cât şi între rânduri, pentru a conserva mai bine
apa şi a distruge buruienile. Acolo unde apa este asigurată prin irigare, intervalele se pot menţine
înierbate, iar pe rând se foloseşte mulciul. Folosirea erbicidelor este limitată numai ca măsură
ajutătoare, pe rândul de pomi, deoarece solul rămâne descoperit şi se favorizează pierderea rapidă a
apei.

Fertilizarea. Migdalul este o specie mare consumatoare de azot şi potasiu. În plantaţiile mature se aplică
anual circa 100 kg azot, 50-80 kg fosfor şi 60-120 kg potasiu. Dacă cultura este irigată, cantitatea de
îngrăşăminte se măreşte, datorită pierderilor care se înregistrează prin spălare. Fosforul şi potasiul se
administrează toamna, iar azotul etapizat, toamna, primăvara şi la începutul verii. Pe nisipuri, la
Tâmbureşti, aplicarea îngrăşămintelor chimice a determinat sporuri de producţie de peste 210%. În
funcţie de însuşirile solului se recomandă aplicarea periodică, la 3 ani a 20-40 t îngrăşăminte organice.
Irigarea. Deşi este o specie rezistentă la secetă, migdalul reacţionează bine la irigare, cu cantităţi
moderate de apă. Momentele critice pentru irigare sunt: primăvara înainte de înflorit, dacă primăvara a
fost secetoasă, în faza de întărire a endocarpului, la diferenţierea mugurilor de rod (mijlocul lunii iulie) şi
toamna ca udare de aprovizionare. Cantitatea de apă aplicată este corelată cu textura solului şi nu
trebuie să depăşească 350-400 m3/ha.

Modul de recoltare şi valorificare al fructelor;

Recoltarea se face la maturitatea deplină, când mezocarpul crapă şi migdala cade, pentru fructele
destinate consumului sub formă de miez, sau înainte de întărirea endocarpului pentru cele verzi
destinate pregătirii dulceţei. Fructele mature se recoltează manual, semimecanizat sau chiar mecanizat
(California, Australia), prin scuturarea şi adunarea fructelor de pe sol. După recoltare, la 24-48 de ore
trebuie separate migdalele de mezocarp şi aşezate în straturi subţiri în vederea uscării. Dacă mezocarpul
nu se desprinde de pe endocarp, fructele se aşează în straturi sau grămezi cu grosimea de 30-40 cm, se
stropesc cu apă pentru macerarea mezocarpului. După 2-3 zile se curăţă de mezocarp şi se pun la uscat
evitând mucegăirea miezului. Când umiditatea miezului a scăzut la 12-14%, se sortează pe grupe de
calitate, se gazează cu fum de pucioasă şi se ambalează în saci de pânză. Păstrarea se face în camere
răcoroase şi uscate, sau se valorifică în industria alimentară.

Care sunt problemele de protecţia fitosanitară a plantaţiilor de migdal.

Culturile de migdal sunt afectate de numeroase boli produse de: Monilinia fructigena, Botrytis cinerea,
Fusicocum amygdali, Coryneum beijerinckii, Gloeosporium amygdalinum, Polystigma ochraceum,
Rosellinia necatrix, Taphrina deformans etc. De asemenea, o serie de dăunători diminuează recolta de
fructe, dintre care: afidele, nematozii, păduchi ţestoşi, Anthonomus amygdali, Cossus cossus, Rinchites,
Scolyrus etc. Tratamentele pentru protecţia frunzelor şi fructelor nu diferă de cele aplicate la piersic nici
din punct de vedere a produselor folosite şi nici a dozelor şi momentelor de aplicare
Ciresul

Particularităţile sistemului radicular al cireşului;

Sistemul radicular. Creşterea rădăcinilor este influenţată de portaltoi şi însuşirile fizicochimice ale
solului. Pe solurile fertile rădăcinile cresc mai puţin în lungime dar ramifică mai mult, iar pe solurile
sărace rădăcinile se alungesc mult şi ramifică mai puţin. Pe solul brun roşcat, majoritatea rădăcinilor
sunt situate în stratul de sol cuprins între 20 şi 55 cm, extinderea pe orizontală depăşind de 1,6-3 ori
proiecţia coroanei. Altoit pe mahaleb, cireşul formează un sistem radicular mai profund, cu rădăcini ce
pot ajunge la 3-4 m adâncime, ceea ce-i conferă o bună rezistenţă la secetă. Altoit pe vişin, formează un
sistem radicular mai superficial şi mai puţin extins, dând posibilitatea valorificării solurilor mai subţiri.
Creşterea rădăcinilor se face în două valuri, unul primăvara în aprilie-mai şi unul toamna înaintea căderii
frunzelor.

Tulpina. Partea aeriană creşte mai greu în primi ani de livadă, deşi cireşul este viguros şi are tendinţă de
etajare naturală, formează coroane rare şi bine luminate. În perioada de tinereţe formează coroane
piramidale, iar la maturitate coroanele devin globuloase sau invers piramidale. Cireşul are capacitate
destul de slabă de ramificare, coroana se menţine destul de rară şi necesită puţine intervenţii de tăiere
pentru întreţinerea ei. Fructifică pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, ramuri pe care mugurii floriferi şi
vegetativi sunt aşezaţi solitar. În perioada de maximă rodire, diferenţiază muguri de rod şi pe ramurile
de prelungire a elementelor de schelet. Mugurii floriferi se formează în cantitate mai mare pe ramurile
scurte tip buchet (75%) şi mai puţin pe ramurile mijlocii şi lungi (25%).

Particularităţile de creştere şi fructificare ale cireşului (particularitatile de crestere sunt la cele ale
sistemului radicular, am pus doar cele de fructificare)

Primăvara, cireşul porneşte în vegetaţie şi înfloreşte simultan cu piersicul, vişinul şi unele soiuri de prun.
Din mugurii floriferi, se formează inflorescenţe cu 2-4 flori, iar înfloritul durează 1014 zile. Înfloritul
poate fi timpuriu (cea mai timpurie, Pietroase de Cotnari), mijlociu (Hedelfinger) sau târziu
(Germersdorf, Pietroase Dönissen). Polenizarea cireşului este entomofilă, iar majoritatea soiurilor sunt
autosterile, ceea ce impune o atentă aşezare a soiurilor la plantare, pentru a se asigura o bună
polenizare. Pentru o recoltă bună, trebuie să se polenizeze circa 30-35% din florile unui pom. La cireş, se
cunosc şi perechi intersterile (Pietroase Burlat cu Pietroase Morreau), de care se va ţine seama la
alegerea polenizatorilor. De dată recentă, sunt introduse în cultură soiuri autofertile, care sunt şi bune
polenizatoare, dintre care: Stella, Sunburst, New Star, Lapins etc. Vârsta intrării pe rod este diferită în
funcţie de soi, primele fructe formându-se la 3-4 ani de la plantare, iar producţii economice după 5-6 ani
de la plantare. De la înflorire la maturarea fructelor, sunt necesare 35-38 de zile pentru soiurile timpurii
şi 60-65 de zile pentru soiurile târzii. Potenţialul de producţie a cireşului este de 7-11 t/ha în funcţie de
soi, iar longevitatea economică ajunge la 35-40 de ani. Longevitatea economică a plantaţiilor este de 30-
40 de ani la altoirea pe sălbatic şi mai mică la altoirea pe mahaleb.
Principalele soiuri şi principalii portaltoi ai cireşului;

Sam, Cerna, Ponoare, Rubin, Van, Stella, Armonia

Portaltoi: Cires salbatic, Cires franc, Mahalebul, Visinul comun

Cerinţele cireşului faţă de factorii de mediu.

Căldura. Cireşul are cerinţe destul de mari faţă de căldură, în special în perioada de primăvară, cerinţe
care sunt satisfăcute în zona dealurilor mici şi mijlocii, unde temperatura medie anuală este cuprinsă
între 9 şi 11,5°C. Soiurile timpurii sunt mai pretenţioase la căldură, având nevoie de 14-16°C în luna mai.
Pentru maturarea fructelor la soiurile timpurii este necesară o sumă de temperatură de 470-670°C după
înflorit, în timp ce la soiurile cu maturare târzie sunt necesare 1100-1150°C. Este o specie la care
necesarul în frig este mare, între 1000 şi 1700 ore în funcţie de soi, ceea ce face ca cireşul să aibă un
repaus profund mai mare şi să nu fie afectat decât rar de îngheţul de revenire. Pe perioada iernii,
mugurii rezistă la temperaturi de -24°C, în faza de buton la -5,5°C, iar la deschiderea florilor la -2,2°C
(Cornelia Parnia, 1985). Deoarece pomii sunt în general de talie mare, eventualele pagube care pot
apare se înregistrează la baza coroanei, în primii 2 m de la sol, fără efecte majore asupra pomilor. Nu
suportă temperatura ridicată şi arşiţa din timpul verii, unde producţia şi calitatea acesteia nu se ridică la
potenţialul soiurilor.

Apa. Faţă de apă cerinţele sunt moderate, reuşind în zonele cu 600-700 mm precipitaţii anual. Dacă
zona este mai săracă în precipitaţii, sub 600 mm anual, cireşul poate valorifica apa din pânza freatică
dacă aceasta este la 1,5-2 m. Apa stagnantă din sol este foarte greu suportată de cireş, dacă este de
durată provoacă asfixia rădăcinilor. Şi umiditatea relativă a aerului are efecte negative, în timpul
înfloritului favorizează atacul moniliozei, iar la maturarea fructelor determină crăparea pieliţei în zona
punctului stilar, ca dealtfel şi ploile care cad în această perioadă. Rezistenţa la stresul hidric este
dependentă de portaltoi. Altoit pe mahaleb (vişin turcesc) cireşul reuşeşte bine în zone cu precipitaţii
mai puţine (500-550 mm), iar dacă este altoit pe vişin are nevoie de irigare.

Lumina. Fiind o specie iubitoare de lumină, cireşul trebuie plantat pe versanţii sudici, în treimea mijlocie
şi superioară şi la distanţă suficientă pentru evitarea umbririi reciproce a pomilor. În condiţii de umbrire,
pomii cresc greu, fructificarea se mută la periferia coroanei, sunt mai sensibili la boli, calitatea fructelor
este slabă, iar uscarea rapidă a ramurilor de rod duce la degarnisirea coroanei în zona umbrită.

Solul. Cerinţele faţă de sol sunt destul de mari şi dependente de portaltoi, preferă solurile profunde,
adânci, uşoare, luto-nisipoase, lutoase, bine drenate şi cu pânza de apă freatică nu mai sus de 1,5-2 m.
Nu suportă solurile grele, umede, reci sau cu apă stagnantă, unde creşterile sunt slabe şi numărul
pomilor uscaţi prematur este mare. Cantitatea de calcar activ nu trebuie să depăşească 6% dacă se
foloseşte ca portaltoi mahalebul, sau 2-3% pentru ceilalţi portaltoi.

Cum se produce materialul săditor la cireş

Materialul de plantat se obţine prin altoire pe unul din portaltoii: mahaleb, care asigură toleranţă la
calcar şi secetă, vişin, imprimă vigoare mai mică, franc, care asigură o bună ancorare în sol; o serie de
portaltoi cu înmulţire vegetativă: F 12/1, Colt, IPC 1 etc. Altoirea se face în ochi dormind, în prima parte
a campaniei de altoire şi eventual plantele neprinse se realtoiesc primăvara, în ochi crescând sau în
lemn. Puieţii sau butaşii înrădăcinaţi se obţin cu un an înainte în câmpul de puieţi sau pe parapeţii de
înrădăcinare şi se folosesc la înfiinţarea câmpului II al pepinierei.

Cum se înfiinţeaza livezile de cireş;

Fiind pretenţios la sol şi la unele componente chimice rezultate din descompunerea rădăcinilor altor
specii (oboseala solului), cireşul nu se plantează după el însăşi sau după alte sâmburoase înrudite, mai
devreme de 10-15 ani, dar se poate planta după măr sau păr. Este sensibil la fenomenul de oboseală a
solului, din care cauză terenul trebuie bine pregătit, fertilizat şi dezinfectat împotriva viermilor tericicoli
şi a nematozilor. Pregătirea terenului în vederea plantării constă în afânarea adâncă, fertilizarea de bază
cu 40-60 t/ha îngrăşăminte organice, 250-300 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha sare potasică şi
încorporarea îngrăşămintelor la 20-25 cm şi mărunţirea solului în vederea pichetării. Pentru solurile care
au fost ocupate anterior cu livadă, este necesară dezinfecţia chimică, pentru distrugerea nematozilor şi
viermilor tericicoli, prin aplicarea a 80-100 kg/ha Lindatox, Aldrin sau Heclotox. Dacă este cazul, se
poate corecta pH-ul solului prin aplicarea de amendamente. Perioada optimă de plantat este toamna,
când suportă mai bine transplantarea şi porneşte mai bine primăvara. Pentru asigurarea polenizării, se
plantează cel puţin trei soiuri, în rânduri alternative, în funcţie de valoarea lor comercială. Foarte bun
polenizator este soiul Pietroase Dönissen, dar are fructe de calitate inferioară şi se poate planta în raport
de 1:8 cu alte soiuri de calitate. Distanţele de plantare folosite sunt de 5-6 m între rânduri şi 3-4 m pe
rând, în funcţie de vigoarea pomilor şi capacitatea de ramificare. Pentru soiurile de vigoare slabă şi cu
port compact, conduse ca tufă-vas, se pot folosi distanţe de 4/3 m. Formele de coroană folosite sunt
în funcţie de vigoarea soiului şi de dominanţa apicală

Cum se taie cireşul;

Tăierea de formare a coroanelor este specifică fiecărei forme în parte şi se execută preponderent prin
lucrări în verde. Cu cât se intervine mai puţin prin tăieri în uscat cu atât se asigură condiţii mai bune
pentru diferenţierea şi întrarea pe rod. Tăierea de producţie constă în rărirea sau reducţia ramurilor de
semischelet pentru favorizarea pătrunderii lumini, înlăturarea ramurilor lacome din partea superioară a
coroanei, limitarea înălţimii şi a extinderii laterale, în funcţie de distanţa de plantare şi eliminarea
ramurilor rupte, uscate sau bolnave. Cireşul nu necesită tăiere obligatorie în fiecare an, mai ales la pomii
solitari, care nu se stânjenesc în creştere şi fructificare. Deoarece fructele sunt mici, nu se pune
problema supraîncărcării pomilor, iar maturarea timpurie, dă posibilitatea refacerii pomilor şi asigurarea
unei diferenţieri bune pentru anul următor, fără probleme de alternanţă de fructificare. Cireşul îşi
cicatrizează greu rănile şi nu se recomandă tăierea ramurilor groase, deoarece pe răni apar scurgeri
gomoase, pe care se instalează agenţi patogeni cu efect negativ asupra pomului. Pe măsură ce creşterile
anuale se diminuează, se intervine pentru rărirea ramurilor mijlocii şi chiar scurtarea acestora cu 1/3-
1/2, pentru stimularea creşterii şi asigurarea ramurilor necesare fructificării în anii următori. Se practică
cu succes tăierea de vară, după recoltarea fructelor, în locul celei din primăvară, deoarece rănile se
vindecă mai uşor şi mai repede, iar stresul suportat de plantă este mai mic.

Modul de fertilizare al plantaţiilor în funcţie de vârstă;

Fertilizarea este necesară indiferent de starea de fertilitate a solului, cireşul fiind mare consumator de
elemente minerale. În primii 2-3 ani de la plantare se fertilizează suplimentar numai cu azot, iar în
perioada care urmează necesită o fertilizare completă. O plantaţie de trei ani consumă următoarele
cantităţi de elemente din sol: 45 kg azot, 11,5 kg fosfor, 22,1 kg potasiu, 42 kg calciu, 10 kg magneziu,
229 g fier, 101 g mangan, 117 g zinc, 66 g bor etc. La o tonă de cireşe se consumă din sol următoarele
îngrăşăminte: 2,3 kg azot, 0,2 kg fosfor, 1,7 kg potasiu, 0,15 kg calciu, 0,1 kg magneziu şi o serie de
microelemente. Pentru a compensa aceste consumuri, în livezile pe rod se administrează circa 120-140
kg azot, 80 kg fosfor şi 160-200 kg potasiu la un hectar de livadă.

Irigarea. Pentru rezultate bune, plantaţiile moderne au nevoie de apă aproape în toate zonele de
cultură. Cantitatea de apă administrată la o udare este de 400-500 m3/ha, iar numărul udărilor este de
obicei de 3-5, din care 2 după recoltarea fructelor. Perioadele critice pentru apă sunt: înainte de
înflorire, pentru a susţine legarea fructelor, în timpul întăririi endocarpului şi la diferenţierea mugurilor
de rod. Dacă toamna este secetoasă este necesară o udare de aprovizionare.

Modul de recoltare şi valorificare al fructelor;

După intrarea fructelor în pârgă şi în continuare, până la maturitatea de consum, cireşele cresc mult în
volum şi greutate, desăvârşindu-şi totodată şi însuşirile organoleptice. După desprinderea din pom,
cireşele nu-şi mai continuă maturarea, din această cauză stabilirea momentului recoltării trebuie făcută
cu mare atenţie. Deşi la nivel de pom maturarea se face eşalonat pe o perioadă de circa 5-7 zile, în
practică recoltarea se face de obicei la o trecere şi mai rar prin 2-3 treceri succesive. Lucrarea de
recoltare a fructelor este una dintre cele mai costisitoare din tehnologia cireşului, datorită productivităţii
reduse (de max. 10 kg/oră). Fructele ajunse la maturare nu cad din pom, dacă nu sunt culese sau
mâncate de păsări, se stafidesc. Acest lucru face dificilă chiar şi recoltarea mecanizată. Recoltarea
fructelor destinate consumului se face când acestea au ajuns la maturitatea de consum, după ce se
ridică roua, manual, împreună cu pedunculul. Odată cu recoltarea se face şi sortarea, iar ambalajele
folosite sunt mici, cu capacitatea de circa 5 kg. După recoltare, ambalajele cu fructe se ţin la umbră, se
acoperă cu rogojini umezite până în momentul livrării. Fiind fructe perisabile, trebuie să ajungă cât mai
repede la consumatori. Pentru a asigura o perioadă de păstrare de câteva zile, fructele trebuie
refrigerate, adică duse cât mai repede în hale unde există posibilitatea de scădere a temperaturii în jur
de 4°C, temperatură la care fructele se pot păstra circa 2 săptămâni.

Recoltarea mecanizată este puţin utilizată datorită desprinderii greoaie a fructelor. Se practică stropiri
cu substanţe care determină abscisia fructelor şi scuturarea pomilor cu diferite maşini prevăzute cu
vibratoare, dar numai pentru fructele destinate prelucrării industriale. Fructele recoltate mecanic
trebuie să ajungă foarte repede la fabricile de prelucrare, transportul se face de obicei în recipienţi cu
apă. Dacă se lasă fără protecţie, se alterează rapid datorită rănilor care au apărut cu ocazia recoltatului.
Tabelul
Care sunt problemele de protecţia fitosanitară a plantaţiilor de cireş?

Protecţia cireşului deşi este mai simplă decât la alte specii, poate da probleme datorită înălţimii mari a
pomilor şi lipsei mijloacelor adecvate de stropire a vârfului coroanei. Principalele boli ale cireşului sunt:
bolile virotice, ulceraţia bacteriană, monilioza, antracnoza, pătarea roşie, ciuruirea frunzelor etc., iar
dintre dăunători putem aminti: păduchii de frunze, musca cireşelor, gărgăriţa fructelor etc. Musca
cireşelor care prin ouăle depuse în fructe şi formarea larvelor, depreciază mult calitatea, afectează
numai soiurile cu maturare mijlocie şi târzie. Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor se face în
funcţie de rezerva biologică, condiţiile meteorologice şi agentul patogen, fiind necesare cel puţin 7-8
tratamente, din care 2 pe perioada repausului de iarnă (tabelul 15.1).

Visinul

Particularităţile sistemului radicular al vişinului;

Sistemul radicular este superficial, majoritatea rădăcinilor se află răspândite în sol în stratul cuprins între
15 şi 40 cm, cu mici diferenţe între soiuri, iar extinderea laterală, depăşeşte de 1,5-2 ori proiecţia
coroanei. Din numărul total al rădăcinilor, sub 10% cresc vertical şi pot ajunge la adâncimi de 2-2,5 m.
Dacă este altoit pe mahaleb, sistemul radicular este mai profund şi mai ramificat.

Partea aeriană a vişinului este de talie mică sau mijlocie comparativ cu a cireşului şi se poate prezenta
sub formă de arbustoid (la vişinii propriu-zişi) sau pom (la vişinii hibrizi obţinuţi pe cale naturală sau
artificială, între cireş şi vişin). Ritmul de creştere este mai mic decât la cireş, iar capacitatea de ramificare
depinde de soi. În pepinieră şi în primii ani de livadă, formează mulţi lăstari anticipaţi ceea ce necesită
lucrări în verde pentru valorificarea eficientă a creşterilor şi evitarea îndesirii coroanei. Sunt soiuri care
au o capacitate mare de ramificare şi formează coroane mai aglomerate (Crişana, Nana, Vrâncean,
Timpurie Richmond), iar altele care ramifică puţin şi formează coroane rare ca la cireş (Engleză timpurie,
Ţarina, Timpuriu de Cluj). Ca vigoare de creştere, sunt soiuri cu vigoare mare: Crişana, Mocăneşti, Mari
timpurii; soiuri de vigoare mijlocie: Morela neagră târzie şi soiuri de vigoare mică: Nana, Oblacinska, Ilva,
Meteor, Pitic de Iaşi, Timpurii de Cluj etc.

Particularităţile de creştere şi fructificare ale vişinului; (o sa fac la fel cum am facut la cires)

La vişin se întâlnesc soiuri care fructifică aproape exclusiv pe ramuri plate: Crişana, Nana, Vrâncean,
Schattenmorelle etc., soiuri care fructifică preponderent pe buchete: Engleză timpurie, Timpurii de Cluj,
Mocăneşti şi soiuri care fructifică pe ambele tipuri de ramuri: Oblacinska, Ilva, Mari timpurii, Meteor etc.
Vişinul înfloreşte simultan sau după cireş, comportarea la polenizare fiind foarte diferită. Înflorirea se
eşalonează pe 7-10 zile în funcţie de temperatură, iar receptivitatea stigmatului pentru polen este bună
în primele două zile de la deschiderea florilor. Există soiuri autofertile: Nana, Oblacinska, Ilva, Meteor,
Dropia, Timpurii de Cluj; autosterile: Crişana, Mari timpuri, Mocăneşti; grupe intersterile Crişana x
Mocăneşti, Crişana x Josica Gabor etc. Polenizarea este entomofilă şi încrucişată. În parcelă se plantează
cel puţin 3 soiuri. La vişin polenizarea se poate asigura şi de soiurile de cireş, dacă perioada de înflorire
se suprapune. În funcţie de momentul înfloririi procentul de legare este afectat pe lângă factorii climatici
şi soi şi de suprapunerea înfloririi cu înfrunzirea. La soiurile cu înflorire după înfrunzit procentul de legare
este mai slab. Deşi vişinul înfloreşte foarte bine, nu puţine sunt situaţiile când producţia este mică, fie
datorită unei legări slabe, fie căderii fiziologice exagerate. Pentru o fructificare normală, este nevoie să
fie polenizare 20-25% din flori la soiurile care fructifică pe buchete, şi 40% la cele care fructifică pe plete,
iar căderea fiziologică să fie sub 20% din fructele legate. Motivul căderii fiziologice mari, nu se cunoaşte
pe deplin, se pare că este vorba de o anomalie în creşterea embrionului, care în anumite stadii de
dezvoltare avortează, implicând căderea fructelor. Dintre soiurile noi, soiul Timpuriu de Cluj are acest
defect. Motivul nerodirii corespunzătoare a vişinului nu este pe deplin cunoscut, dintre cauzele implicate
amintim: - existenţa în cultură a multor soiuri autosterile; - asocierea defectoasă a soiurilor în parcelă şi
neasigurarea unei polenizări corespunzătoare; - condiţiile climatice nefavorabile din perioada înfloritului
şi polenizării; - agrotehnica necorespunzătoare aplicată la unii pomi care nu se pregătesc bine pentru
iernare, nu acumulează substanţe de rezervă care să susţină înflorirea şi legarea în primăvara
următoare; - protecţia fitosanitară deficitară face ca uneori monilioza şi antracnoza să afecteze sever
plantaţiile încă de la înflorire etc. Intrarea pe rod se face la 2-3 ani de la plantare, iar producţie
economică se obţine din anul 4-5 de la plantare. Longevitatea economică a plantaţiilor este de 25-30 de
ani pentru vişinul viguros şi de 18-20 de ani pentru vişinul pitic

Principalele soiuri şi principalii portaltoi ai vişinului;

Tarina, Timpurii de Cluj , Timp de Pitesti, Mocanesti 16, Crisana 2,Oblacinska, Vrancean

Portaltoi: ca la cires

Cerinţele vişinului faţă de factorii de mediu.

Căldura. Vişinul nu este pretenţios faţă de căldură, el reuşeşte în toate zonele pomicole, din zona
litoralului până în zona premontană. Pragul biologic este de 8°C, iar pentru dezmugurit este necesară o
sumă de 110-215°C temperatură activă. Vişinul are o perioadă de vegetaţie lungă, depăşeşte 210 zile,
perioadă în care suma gradelor de temperatură trebuie să depăşească 3600°C. Este o specie rezistentă la
iernare, rezistă în timpul repausului fără probleme la geruri de -30°C. Mugurii în faza de umflare, rezistă
la -12°C, bobocii floriferi la -5°C, iar florile şi fructele abia legate la -2,2°C. Rezistenţa la temperaturi
scăzute este diferită de la un soi la altul şi corelată cu agrotehnica aplicată în livadă. Înfloreşte ceva mai
târziu şi în mod normal, nu este afectat de brumele şi îngheţul de revenire.

Apa. Având o mare plasticitate ecologică, vişinul dă rezultate bune atât în zonele de deal, cu precipitaţii
mai multe (700 mm), cât şi în zona de stepă cu precipitaţii mai puţine (500 mm), în special soiurile care
provin din vişinul de stepă. Mahalebul ca portaltoi asigură o rezistenţă mai bună la secetă comparativ cu
vişinul comun. Este o specie foarte sensibilă la excesul apei în sol, care dacă este de durată, provoacă
asfixierea rădăcinilor şi moartea pomilor.
Lumina. Are cerinţe mai reduse decât cireşul, putându-se cultiva cu succes pe expoziţiile nord-estice şi
nord-vestice, în special în zonele mai secetoase. Lipsa luminii duce la formarea unor ramuri anuale lungi
şi subţiri, cu o viaţă scurtă şi un potenţial productiv redus. Dintre vişini, sunt mai pretenţioşi la lumină
hibrizii naturali cireş-vişin şi mai puţin pretenţioşi vişini arbustoizi.

Solul. Având sistem radicular superficial, vişinul valorifică bine solurile subţiri, slab erodate şi uşor
alcaline. Pentru plantaţii comerciale de mare producţie, are nevoie de soluri fertile şi bine drenate. Nu
suportă solurile grele, compacte sau sărăturate. În condiţii de irigare poate valorifica şi nisipurile
stabilizate din nordul Olteniei sau din vest.

Cum se produce materialul săditor la vişin

Pomii folosiţi la înfiinţarea plantaţiilor sunt altoiţi cu excepţia soiului Oblacinska, care se înmulţeşte bine
prin drajoni. Se folosesc ca portaltoi selecţiile de vişin pentru zona colinară şi cele de mahaleb pentru
zona de stepă. Puieţii se obţin în şcoala de puieţi, vişinul germinează puţin şi creşte greu, iar mahalebul
creşte viguros. În pepinieră altoirea se face la începutul campaniei, deoarece vişinul îşi încetează
devreme circulaţia sevei şi se reduce procentul de prindere.

Cum se înfiinţeaza livezile de vişin;

La alegerea terenului pentru livadă se ţine seama de cerinţele speciei pentru factorii de mediu, iar în
cadrul arealului favorabil, trebuie avut în vedere în special drenajul solului. Terenul se pregăteşte la fel
ca pentru celelalte specii, necesitând desfundare şi fertilizare de bază. Plantarea se face toamna,
deoarece dă rezultate mai bune sau primăvara devreme, dacă nu s-a reuşit din diferite motive plantarea
de toamnă. Pe terenul în pantă vişinul se amplasează pe treimea mijlocie şi superioară a versantului.
Distanţa dintre rânduri este corelată cu vigoarea soiurilor folosite, la cele de vigoare mare 5-6 m între
rânduri şi 3-4 m între plante pe rând, iar la cele de vigoare mică, 4 m între rânduri şi 22,5 m între pomi
pe rând. La înfiinţarea livezilor se amplasează cel puţin 3-4 soiuri în parcelă pentru polenizare
încrucişată, evitându-se formarea perechilor intersterile. Dintre formele de coroană, cele mai folosite
sunt: piramida întreruptă, vasul aplatizat, tufa vas şi mai puţin formele mai pretenţioase ca: palmeta
etajată, ypsilon transversal, cordonul vertical şi eventual fusul subţire.

Cum se taie vişinul;

Tăierile în perioada de tinereţe urmăresc formarea coroanelor. Se recomandă efectuarea tăierilor în

verde şi înlăturarea de timpuriu a lăstarilor cu poziţii defectoase în coroană şi mai puţin sau deloc
tăierea în uscat care întârzie intrarea pe rod. De asemenea, tăierile în uscat trebuie evitate atât la pomii
tineri cât şi la cei maturi, deoarece vişinul îşi vindecă destul de greu rănile, apar scurgeri gomoase, care
sensibilizează pomii la atacul unor agenţi patogeni. În perioada de producţie, tăierea constă în reducţia
şi simplificarea semischeletului, întinerirea ramurilor plete sau înlocuirea lor, limitarea extinderii
coroanelor în afara limitelor permise de spaţiul de nutriţie, asigurarea răririi corespunzătoare,
înlăturarea uscăturilor, rupturilor şi eventual a ramurilor bolnave. Prin tăiere, trebuie să se menţină zona
de fructificare cât mai aproape de ramurile groase, se întinereşte semischeletul, evitând degarnisirea,
fenomen destul de accentuat în a doua parte de viaţă a pomilor. La pomii de talie mică se pot efectua cu
succes tăieri în verde înainte sau după recoltare, tăieri prin care se asigură creşterea lăstarilor şi
stimularea anticipaţilor, asigurând astfel ramurile de rod de înlocuire. În momentul când ramurile de
prelungire ale scheletului nu mai cresc sau creşterile sunt slabe, sub 10 cm, este necesară intervenţia
mai energică în lemn multianual, pentru regenerarea pomilor, concomitent cu fertilizarea. Prin tăierea
de regenerare se poate prelungi fructificarea pomilor cu 5-6 ani. La tăierea de regenerare nu trebuie
făcute răni cu diametrul mai mare de 5 cm, deoarece acestea se cicatrizează greu şi favorizează
instalarea unor agenţi patogeni.

Modul de fertilizare al plantaţiilor în funcţie de vârstă;

Întreţinerea solului se face diferit în funcţie de zonă şi vârsta plantaţiilor. În plantaţiile tinere intervalele
se cultivă cu specii legumicole, cartofi, căpşun etc., iar în cele pe rod, intervalul se înierbează în zona
dealurilor, dacă apa nu este o problemă şi unde este pericol de eroziune şi se menţine lucrat în zona de
stepă pentru a conserva mai bine apa. Pentru vişinul cultivat pe nisipuri, se practică cultivarea
intervalului dintre rânduri cu îngrăşăminte verzi, care se seamănă toamna şi se încorporează primăvara,
în luna mai, când pomii intră în faza de creştere intensă a lăstarilor. Pentru distrugerea buruienilor se
pot folosi erbicide, pe interval sau şi pe rând în livezile mature. Erbicidarea se poate folosi în combinaţie
cu lucrările mecanice sau numai pe rând când intervalul este înierbat.

Fertilizarea livezilor tinere se face cu gunoi de grajd 20-30 t/ha la 2-3 ani şi cu îngrăşăminte chimice: 40-
50 kg azot aplicat anual şi 60-80 kg fosfor şi potasiu aplicate la 2-3 ani odată cu arătura de toamnă. În
livezile pe rod, cantitatea de îngrăşăminte chimice recomandată este de 100-120 kg azot aplicat anual şi
la 2-3 ani câte 50-70 kg fosfor şi 50-70 kg potasiu. Pentru valorificarea mai bună a îngrăşămintelor, în
livezile tinere, până la formarea normală a coroanelor, acestea se aplică localizat sub coroană, iar în cele
mature pe toată suprafaţa. Vişinul răspunde bine la fertilizarea extraradiculară, atât cu produse
specifice cât şi cu îngrăşăminte solide dizolvate în apă. Pe terenurile cu reacţie acidă, se aplică
amendamente pe bază de calciu, cel puţin 2-4 t/ha, la interval de 2-3 ani.

Irigarea este necesară în zonele deficitare în apă, pentru a asigura producţii mari de fructe şi o bună
creştere a pomilor. În livezile tinere, apa este indispensabilă până la formarea unui sistem radicular
capabil să aprovizioneze pomii din profunzime. În livezile pe rod irigarea este dependentă de cantitatea
de precipitaţii din zona de cultură. Momentele critice pentru apă sunt: la înflorire, în faza de creştere
intensă a fructelor şi la diferenţierea mugurilor de rod. Dacă este cazul se face o udare de aprovizionare
toamna după căderea frunzelor.

Modul de recoltare şi valorificare al fructelor;

Vişinele sunt fructe perisabile, care nu îşi ameliorează calitatea după cules. Se maturează relativ
eşalonat în cadrul pomului şi necesită recoltarea în 2-3 treceri pentru consumul în stare proaspătă.
Recoltarea fructelor de masă se realizează manual, împreună cu pedunculul, în ambalaje mici, de până la
5 kg, iar fructele recoltate trebuie transportate cât mai repede din livadă, la valorificare sau la rece.
Având o bună prindere de ramură, pentru industrializare, fructele se recoltează la o trecere, mecanizat,
prin scuturare pe prelate. Fructele scuturate sunt foarte perisabile şi trebuie transportate la fabrică în
câteva ore. Pentru favorizarea scuturării se pot face stropiri cu substanţe stimulatoare în doză de 500
ppm (CEPA - acid 2 - cloretilfosfonic) cu o săptămână înainte de recoltare.

Care sunt problemele de protecţia fitosanitară a plantaţiilor de vişin.

Vişinul are aceleaşi boli şi dăunători ca cireşul, combaterea acestora se face la fel.

Nucul

Particularităţile sistemului radicular al nucului;

Creşterea sistemului radicular este în funcţie de tipul de sol şi vârsta pomilor. Pe majoritatea tipurilor de
sol, rădăcinile sunt situate între 20 şi 60-70 cm, iar adâncimea maximă ajunge la 80 cm pe podzol, 140
cm pe nisipuri şi 110 cm pe celelalte tipuri de sol. Nucul nu formează pivot puternic, după o adâncime de
60-100 cm, rădăcina ramifică mult, iar direcţia de creştere devine aproape orizontală. În condiţiile în
care apa freatică este la suprafaţă, rădăcinile nu pătrund mai mult de 30-35 cm în profunzime.
Extinderea în plan orizontal a rădăcinilor depăşeşte cu mult proiecţia coroanei ajungând la valori de 4-7
ori mai mari decât raza coroanei, dar cu un maxim al rădăcinilor active la 3-4 m de trunchi. Rădăcinile
pomilor vecini se întrepătrund, nu se evită. Rădăcinile active nu au perişori absorbanţi, locul lor fiind luat
de micorize. Creşterea lor are loc la temperaturi de peste 5°C şi este aproape continuă, dar cu intensităţi
diferite.

Particularităţile de creştere ale nucului;

Partea aeriană creşte foarte încet după plantare. Nucul este sensibil la transplantare, se preferă de
multe ori plantarea portaltoiului în livadă şi altoirea la locul definitiv al soiurilor dorite. După 2-3 ani cu
creştere mică, intensitatea creşterii se amplifică, astfel că în final, nucul depăşeşte cu mult, ca vigoare,
celelalte specii pomicole. Dimensiunile coroanelor pomilor maturi pot ajunge la 20 m înălţime, 15-20 m
diametru şi o grosime a trunchiului de cel puţin 60-70 cm. În livadă, nucul altoit rămâne de dimensiuni
mai mici, iar la folosirea nucului negru ca portaltoi, vigoarea se reduce considerabil. Nucul are o mare
capacitate de regenerare, prin emiterea unui mare număr de lăstari din zona de proiectare a coroanei.
Pornirea în vegetaţie a nucului se realizează numai după atingerea unor temperaturi medii de 9°C,
existând biotipuri locale, care pornesc în vegetaţie numai în a doua parte a lunii mai.

Particularităţile înfloririi şi fructificării nucului

Fiind o specie unisexuat monoică, pe ramuri, are muguri vegetativi, micşti şi de amenţi, dispuşi solitari
sau serial câte doi. Mugurii vegetativi se află pe toată lungimea la ramurile anuale ale pomilor tineri. La
pomii pe rod mugurii sunt dispuşi grupat serial, în cadrul grupului existând 2 muguri, care pot fi: mixt şi
florifer mascul, mixt şi vegetativ sau florifer mascul şi vegetativ. Din mugurii micşti se formează lăstari
purtători de inflorescenţe. La soiurile existente în sortimentul naţional, numai din mugurii terminali se
formează lăstari cu inflorescenţe. De dată recentă există câteva selecţii la care şi o parte din mugurii
laterali de pe ramurile anuale formează lăstari cu inflorescenţe. Pe plan mondial există soiuri cu
fructificare laterală, acest obiectiv fiind prioritar în lucrările de ameliorare a soiurilor. Diferenţierea
amenţilor are loc înaintea florilor femele. La 2-3 săptămâni de la formarea mugurilor, viitorii muguri
amenţi se deosebesc de ceilalţi prin forma lor conică şi aspectul solzos. La intrarea în repaus, lungimea
mugurilor amenţi estre de 1-2 cm, iar grosimea de 4-8 mm. Maturarea gameţilor în cele două tipuri de
flori se poate realiza simultan (soiuri homogame: Sibişel 44, Productiv de Geoagiu), mai întâi cele
mascule (soiuri protandre: Sibişel precoce) sau mai întâi cele femele (soiuri protogine: Germisara,
Orăştie, Novaci). Florile femeieşti apar solitare sau în grupuri de 2-4, mai rar mai multe, terminal în
vârful lăstarilor în creştere. După apariţia florilor, în scurt timp se formează stigmatul, dublu, cu aspect
pufos, asemănătoare antenelor unui fluture. La apariţie, cei doi lobi ai stigmatului sunt paraleli, după
care ei se curbează uşor către exterior, până devin opuşi. Perioada de receptivitate pentru polen se
suprapune peste perioada de curbare a lobilor stigmatului. Înflorirea amenţilor se face după ce în
prealabil s-au alungit şi au atins 6-10 cm, fază în care se observă bine florile prinse de rahis. Un pom
matur eliberează 5-20 miliarde de grăunciori de polen, astfel că la înflorirea maximă, la fiecare mm2 de
livadă cad în 24 de ore 1-8 grăunciori de polen. Polenizarea se face aproape exclusiv prin vânt, iar
distanţa maximă dintre două soiuri care se polenizează încrucişat este de 100 m. Durata înfloririi este de
circa 2-3 săptămâni pentru florile femeieşti şi de 4-6 zile pentru amenţi, la o temperatură de 12-15°C.
Intrarea pe rod este diferită în funcţie de tipul pomului, altoit sau nu, şi de portaltoi. Pomii nealtoiţi intră
pe rod după 8-10 ani, cei altoiţi pe nucul comun după 5-8 ani, iar pe nucul negru american după 5-6 ani.
De la formarea primelor fructe până la producţii economice mai trec 5-6 ani. Perioada de fructificare
este mare, în jur de 80-100 de ani la pomii nealtoiţi şi se reduce la 30-60 de ani la cei altoiţi, având cea
mai mare longevitate dintre speciile de cultură de la noi din ţară. Potenţialul de producţie a nucului în
plină producţie este de 3-4 t/ha. Pe pomi izolaţi, de dimensiuni mari, se pot obţine 100-500 kg fructe.

Principalele soiuri şi principalii portaltoi ai nucului;

Jupanesti, Bratia, Mihaelam Novaci, Geoagiu 65, Victoria

Portaltoi: Juglas regia si nigra

Cerinţele nucului faţă de factorii de mediu.

Căldura. Nucul este o specie iubitoare de căldură, suportă greu temperaturile scăzute din timpul iernii şi
gerul de revenire din primăvară. Dă rezultate bune în zonele cu temperatura medie anuală de 9-10,5°C,
iar în luna august temperatura medie de peste 20°C. Pragul biologic este în jur de 10°C, temperatură la
care mugurii încep hidratarea. Temperatura optimă pentru înflorire şi fecundare este de 15-20°C. Pomii
tineri şi cei în declin sunt mai sensibili la temperaturi scăzute decât pomii maturi. Temperatura minimă
la care poate rezista nucul este de -20...-25°C, în funcţie de zona de cultură, de soi şi de caracteristicile
iernii. Scăderea bruscă a temperaturii la începutul iernii, poate afecta nucul chiar la -15°C. În timpul
înfloritului temperatura de -2°C determină îngheţarea florilor şi a lăstarilor. Nici temperatura prea
ridicată din timpul verii nu este bine suportată. Pentru a evita arşiţa din timpul verii, nucul se poate
planta pe expoziţii nordice în zona de silvostepă. Pentru a evita eventualele efecte ale îngheţului de
revenire, se studiază o serie de elite cu înflorire târzie, care pot fi cultivate în zonele de risc pentru
actualele soiuri.
 Apa. Pretenţiile faţă de apă sunt destul de mari, reuşind bine în zonele cu 600-700 mm precipitaţii
anual. Nevoile maxime de apă sunt în faza de creştere intensă a lăstarilor şi la întărirea endocarpului. În
zonele în care, în lunile mai şi iunie cad câte 100 mm precipitaţii, se asigură cele mai bune condiţii
pentru cultura nucului. În condiţii de stres hidric, pomii au creşteri mici, formează un număr mic de
muguri micşti, producţie mică şi de calitate mai slabă. Umiditatea atmosferică ridicată favorizează atacul
bacteriozei, iar stagnarea apei în sol produce asfixierea rădăcinilor. Perioada cea mai critică pentru apă
este la 5-6 săptămâni de la înflorit, deoarece este perioada de creştere intensă a fructelor, când acestea
ajung la dimensiunea specifică soiului.

Lumina. Nucul este o specie pretenţioasă la lumină, se comportă foarte bine ca pom solitar şi ceva mai
dificil la plantaţiile în masiv. Fiind o specie de talie mare, are nevoie de distanţe mari de plantare.
Pretenţiile faţă de lumină reies şi din comportamentul la distanţe mici. Spre deosebire de alte specii,
nucul nu îşi intersectează coroana la pomii vecini, ramurile se orientează pe verticală către lumină. În
lipsa luminii coroana se degarniseşte mult, zona de fructificare se mută la periferie. Pentru a asigura o
bună iluminare, nucul se plantează pe versanţii bine expuşi, cu expoziţie sudică şi numai în zona joasă de
cultură merge şi pe expoziţiile nord-vestice şi nord-estice.

Solul. Preferă solurile moderat fertile, permeabile şi profunde, slab acide sau neutre şi cu textură
uşoară. Valorifică totuşi şi solurile mai sărace, subţiri sau slab erodate, însă producţia este mai mică. Se
poate cultiva şi pe nisipuri în condiţii de irigare. Preferă o reacţie aproape de neutră, pH-ul de 6-7,5,
solul bogat în calciu şi pânza de apă freatică la 3-3,5 m. Pe solurile mai acide, sudura valvelor nucilor este
slabă, iar pe solurile alcaline este supus clorozei. Suportă mai greu solurile puternic erodate, reci, umede
şi bogate în schelet (gresii, marne etc.).

Cum se produce materialul săditor la nuc

Se plantează atât nuc din sămânţă cât şi altoit. Deşi cel altoit este mai uniform, mai productiv şi precoce,
cantitatea care se produce anual este mult sub cererea de pe piaţă şi atunci se apelează la pomi
nealtoiţi, mai ales pentru mica livadă de lângă casă, unde se plantează 2-3 pomi. Altoirea nucului la noi
în ţară este încă dificilă şi procentele de prindere sunt nesatisfăcătoare. Slaba prindere a nucului, se
datorează necorelării perfecte a metodei şi momentului de altoire cu condiţiile climatice din fiecare
zonă, în special cu căldura. Pentru a avea rezultate bune la altoirea în câmp, temperatura medie pe
perioada mai-septembrie trebuie să fie de peste 18,5°C. Se practică altoirea în câmp, primăvara-târziu
sau vara şi altoirea la masă cu forţarea materialului altoit în camere încălzite sau cu instalaţii de încălzire
a punctului de altoire. Ca portaltoi, se folosesc puieţi de nuc comun sau nuc negru american cu vârsta de
1-2 ani, care au în punctul de altoire grosimea de 1-2 cm. Ramurile altoi se recoltează din plantaţii
speciale, unde prin tăieri adecvate se asigură creşteri anuale de 50-100 cm, cu diametrul de 1-2 cm,
rotunde în secţiune, cu măduvă puţină şi muguri bine dezvoltaţi. Atât puieţii cât şi ramurile altoi trebuie
să fie libere de boli şi dăunători, iar în momentul altoirii să aibă o stare normală de hidratare. Pentru
altoirea la masă urmată de forţare, în camere speciale sau prin încălzirea punctului de altoire, puieţii se
scot toamna şi se stratifică în nisip până în momentul altoirii. În ziua sau preziua altoirii, se scot de la
stratificare, se fasonează sistemul radicular şi se preforţează câteva zile. Altoirea se execută mecanic
sau manual în copulaţie perfecţionată. Se recomandă o preforţare de 24 zile şi a ramurilor altoi. Forţarea
în camere se face similar viţelor altoite, la temperatura de 2728°C şi umiditate de 80-90%. Pentru
evitarea deshidratării, punctul de altoire şi altoiul se parafinează, prin cufundare timp de câteva secunde
într-un amestec de ceară şi colofoniu, la temperatura de 45-50°C. Forţarea prin încălzirea punctului de
altoire constă în aşezarea puieţilor altoiţi cu punctul de altoire pe o instalaţie, prin care se recirculă apă
caldă la 27-29°C. Pentru o uniformizare mai bună a căldurii, punctul de altoire se protejează cu o folie de
aluminiu cu lăţimea de maxim 10 cm. Perioada de forţare durează de obicei 2 săptămâni, este precedată
de o perioadă de preforţare în care temperatura creşte uniform la 27-28°C şi o perioadă de călire după
forţare când temperatura şi umiditatea relativă se scad progresiv. Trecerea materialului altoit în câmp
este dependentă de condiţiile climatice din fiecare zonă în parte.

Cum se înfiinţeaza livezile de nuc;

Plantarea nucului în gospodărie se poate face în aproape toate zonele din ţară, dar plantaţii în masiv se
vor înfiinţa cu precădere în zona dealurilor, unde se cultivă viţa de vie, unde temperatura medie anuală
este de 9-11°C, fără geruri mari şi cu precipitaţii suficiente în lunile maiiunie. Distanţele de plantare sunt
mult mai mari decât la alte specii, ajungând la 10-12 m între rânduri şi 8-10 m între plante pe rând la
pomii altoiţi pe nucul comun şi 8-10 m între rânduri şi 6-8 m pe rând, la pomii altoiţi pe nucul negru
american. Pentru plantare se folosesc pomi altoiţi de 2-3 ani, care se scot din pepinieră în momentul
plantării cu cât mai multe rădăcini. Nucul este destul de pretenţios la transplantare, căldura, vântul sau
temperaturile scăzute pot afecta mult prinderea pomilor. Se asociază în parcele pomi protandri cu
protogini, pentru a se putea poleniza reciproc.

Cum se taie nucul;

Tăierea nucului este simplă, constă în scurtarea vergilor la plantare pentru proiectarea coroanei,
scurtarea elementelor de schelet pentru stimularea garnisirii lor şi eventual suprimarea ramurilor
lacome, concurente sau încrucişate la pomii în plină creştere. Tăierea nu se face la inel ca la celelalte
specii, se lasă cepi mici care se uscă şi cad natural din punctul de ramificare. Având măduva groasă,
tăierea la inel creează porţi de intrare a agenţilor patogeni. Se pretează a fi condus în forme de vas şi
piramidă neetajată. Nucul fiind pretenţios la lumină, formează coroane rare, care nu se intersectează la
pomii vecini. Dacă pomii sunt prea deşi, ramurile cresc pe verticală spre lumină, fără a se întrepătrunde.
Pe perioada fructificării, se poate interveni periodic pentru întinerirea semischeletului, prin tăieri de
reducţie, limitarea extinderii coroanei, iar în a doua parte de viaţă a pomilor, se pot face cu succes tăieri
de regenerare.

Modul de fertilizare al plantaţiilor în funcţie de vârstă

Întreţinerea solului. În livezile tinere, pentru valorificarea spaţiului mare care rămâne între pomi, se pot
planta specii pomicole precoce şi cu longevitate mică: piersic, alun, căpşun, arbuşti, sau se cultivă cu
plante legumicole. Trebuie acordată atenţie mare adâncimii de lucru a solului, deoarece rădăcinile sunt
destul de superficiale. Arătura nu se face mai adânc de 15-16 cm, iar lucrările din perioada de vegetaţie
nu vor depăşi 10-12 cm. La pomii tineri, trebuie menţinută o bandă în lungul rândului lucrată pentru a
evita concurarea pomilor de către cultura intercalată, ştiind că, nucul creşte destul de greu în primii ani
de livadă. Se poate practica cu succes mulcirea pomilor, mulciul conservând bine apa la nivelul
sistemului radicular. În livezile pe rod, datorită umbrei dese, nu se poate cultiva intervalul dintre pomi,
se menţine ca ogor lucrat sau înierbarea intervalului, cu lucrarea unei benzi în lungul rândului de pomi.
Fertilizarea se aplică în primii ani de livadă, pentru stimularea creşterii slabe, cu îngrăşăminte pe bază de
azot, aplicate localizat sub coroană, câte 200-500 g/pom în funcţie de vigoare. După intrarea pe rod sunt
necesare circa 100-120 kg/ha azot, aplicat fracţionat înaintea pornirii în vegetaţie şi după legarea
fructelor, 60-80 kg/ha fosfor şi 80 kg/ha potasiu aplicate toamna odată cu arătura.

Irigarea este indispensabilă acolo unde nu sunt 100 mm precipitaţii în luna mai. La pomii tineri se aplică
2-3 udări cu 300-400 m3/ha, iar la pomii maturi cantitatea de apă se dublează. Irigarea se poate face
prin brazde sau localizat pentru a proteja frunzele sensibile la bacterioză.

Modul de recoltare şi valorificare al fructelor;

Recoltarea nucilor se face diferit în funcţie de modul de valorificare. Pentru dulceaţa de nuci verzi, ele se
recoltează când au diametrul de 1,5-2 cm. Pentru lichior, se recoltează înainte de întărirea endocarpului,
iar pentru miez se recoltează la maturitatea deplină. Nucile se maturează eşalonat, iar recoltarea se face
pe măsură ce cad din pom, la 2-3 treceri, prin adunare de pe sol. Se poate practica şi recoltarea
mecanizată prin scuturare pe prelate a nucilor cu mezocarp, depozitarea acestora în straturi de 50-60
cm pentru macerare şi curăţarea ulterioară a mezocarpului. Nu se recomandă "baterea nucilor" înaintea
crăpării mezocarpului, deoarece prinderea lor de ramură este foarte bună, iar prin batere cu prăjina, se
rupe o mare parte a ramurilor de rod. Scuturarea în 2-3 reprize la interval de 4-6 zile, asigură o recoltare
aproape totală a fructelor cu păstrarea integrităţii coroanei. În ţările mari producătoare de nuci,
recoltarea se face mecanizat prin scuturarea pomilor, adunarea fructelor în brazde pe interval şi
ridicarea din brazde cu maşini speciale. Pe scară destul de largă se practică şi recoltarea semimecanizată,
prin adunarea fructelor căzute pe sol cu maşini prevăzute cu ventilatoare puternice ce aspiră fructele şi
le adună în containere. La recoltarea mecanizată sau semimecanizată, este necesar ca în prealabil,
terenul să fie cosit dacă solul este înierbat sau tăvălugit dacă se menţine lucrat pentru a uşura
recoltarea. După curăţarea de mezocarp, nucile se spală şi se usucă, până la reducerea umidităţii la 58%,
pentru a se putea păstra bine până la valorificare. Valorificarea nucilor se poate face în coajă, ca miez
proaspăt sau miez uscat, în funcţie de tradiţie şi cererea de pe piaţă. Pentru valorificarea nucilor în
coajă, acestea se supun unor procese de înălbire folosind o soluţie de hipoclorit de calciu (6%) şi
carbonat de sodiu (3,5%), la care se poate adăuga 0,5 litri oţet pentru 20 l soluţie, pentru o înălbire mai
bună. Nucile bine uscate, se pot păstra în locuri răcoroase (<10°C), aerisite şi uscate timp de 1 an. Dacă
se extrage miezul, perioada de păstrare este scurtă fără o ambalare sub vid, deoarece grăsimile de
râncezesc şi miezul nu mai poate fi valorificat.

Care sunt problemele de protecţia fitosanitară a plantaţiilor de nuc.

Cele mai păgubitoare boli sunt: bacterioza şi antracnoza, care atacă lăstarii, frunzele, florile şi fructele,
putând compromite recolta. Dintre dăunători, mai importanţi sunt viermele nucilor şi păduchii ţestoşi.
Se fac tratamente cu produse specifice, atât în repaus cât şi în perioada de vegetaţie. Prin 6-7
tratamente se poate asigura o protecţie corespunzătoare plantaţiilor de nuc.
Alunul

Particularităţile sistemului radicular la alun;

Sistemul radicular. Alunul formează un sistem radicular puternic, bine ramificat care se situează la o
adâncime de 10-50 cm şi o extindere de 2-2,5 ori faţă de proiecţia coroanei. Rădăcinile sunt prevăzute
cu micorize, iar ritmul mai mare de creştere se înregistrează toamna (Tombesi, 1991).

Particularităţile de creştere ale alunului;

Partea aeriană creşte natural ca arbustoid (tufă), dar în cultură se poate conduce ca pom propriu-zis, ce
nu depăşeşte înălţimea de 3-4 m. Alunul are o capacitate mare de a emite drajoni şi lăstari din zona
coletului ceea ce necesită intervenţii periodice de suprimare a lor. Tulpina ramifică foarte mult şi are
tendinţa de îndesire a coroanei. Este o specie unisexuat monoică ce fructifică pe ramuri scurte şi lungi.
Prezintă muguri vegetativi, micşti şi floriferi masculi, dispuşi solitar. În cadrul pomului există trei tipuri de
ramuri de rod: - ramuri de rod scurte, care au terminal fie un mugur mixt fie un ament; ramuri mijlocii,
lungi de 10-20 cm, care au terminal şi laterali muguri micşti sau amenţi şi ramuri lungi, care au terminal
şi subterminal muguri micşti, iar la bază muguri vegetativi. Din mugurii micşti se formează lăstari, care
au terminal inflorescenţe

Particularităţile înfloririi şi fructificării alunului;

Înflorirea are loc foarte devreme, de la sfârşitul lunii ianuarie până în martie, când temperatura aerului
este pozitivă, dar sub 7°C. Comportarea alunului în procesul polenizării este similară nucului, fiind soiuri
protandre, protogine şi homogame. Polenizarea este anemofilă, are loc cu polen propriu sau cu polen
străin. Majoritatea soiurilor sunt autosterile, iar fecundarea se face mult mai târziu, după 4-4,5 luni,
când în inflorescenţe, alunele au ajuns la mărimea caracteristică soiului, sunt albe şi au interiorul
spongios. În acel moment, ovulul este matur şi poate fi fecundat. Polenul rămâne în aşteptare în faza de
tub polinic. După fecundare, embrionul începe să crească împreună cu cotiledoanele, până la umplerea
interiorului. Fructul este o achenă monospermică, protejat într-un înveliş membranos numit involucru.
În funcţie de soi, fructele pot să fie grupate câte 2-3 în involucru, dar pot fi şi mai multe până la 11.
Primele fructe se formează la 3-4 ani la plantele înmulţite vegetativ şi la 5-6 ani la cele înmulţite prin
seminţe. După 2-4 ani de fructificare mai mică, ajunge la maximul productiv, când în funcţie de soi se
realizează 1,5-4 t/ha fructe în coajă. Pentru a fi economică cultura alunului, trebuie obţinută o producţie
de cel puţin 500 kg/ha miez. Maturarea fructelor începe din a doua jumătate a lunii august şi se continuă
în septembrie. În funcţie de soi, în cadrul pomului maturarea se realizează în 7-10 zile. La maturare,
involucrul lasă să cadă alunele sau cade împreună cu ele. Longevitatea alunului este mare la plantele
spontane, 80-100 de ani, iar la cele cultivate perioada de fructificare economică ajunge la 30-40 de ani.
Principalele soiuri şi principalii portaltoi ai alunuluii;

Lambert rosu, Romavel, Valcea 22, Furfulac, Butler

Portaltoi: alun comun

Cerinţele alunului faţă de factorii de mediu.

Căldura. Fiind o specie rustică, nu are pretenţii mari faţă de căldură. Fructifică bine în zona dealurilor
mijlocii şi înalte ca şi în zona joasă. Rezistă la geruri în timpul iernii până la -30°C şi în timpul înfloritului la
-10°C, cu mici diferenţe între soiuri. Pentru înflorit are nevoie de 3-4°C, temperaturile peste 9°C sunt
nefavorabile polenizării. Temperaturile mai scăzute, determină îngheţarea amenţilor şi a mugurilor
vegetativi. După pornirea în vegetaţie, temperaturile sub -1°C determină îngheţarea lăstarilor şi pot
compromite recolta. Necesarul de frig este destul de mare, fiind cuprins între 700 şi 1200 ore, pentru
mugurii micşti şi circa 500 de ore pentru amenţi, în funcţie de soi. Temperatura optimă pentru creşterea
şi fructificarea alunului este de 23-27°C.

Apa. Alunul are cerinţe mari faţă de apă, având nevoie de cel puţin 700 mm precipitaţii anual, cerinţele
cele mai mari fiind în lunile mai-iulie. Nu suportă stagnarea apei în sol. Plantaţiile moderne, mai ales în
zona dealurilor mici şi mijlocii nu reuşesc fără irigare. În timpul polenizării are nevoie de o umiditate
scăzută a aerului şi de vânt slab care să asigure polenizarea.

Lumina. Faţă de lumină cerinţele sunt mijlocii, fiind satisfăcute în toate zonele de cultură. În zona
dealurilor se va amplasa pe expoziţii estice, vestice sau sudice, iar în zona de silvostepă şi pe cele
nordice. Expoziţiile sudice anticipă înflorirea şi uneori se pot înregistra pierderi prin îngheţ.

Solul. Având un sistem radicular puternic, poate valorifica cele mai variate tipuri de sol, numai să nu fie
sărăturate, calcarul activ sub 8% şi fără apă stagnantă. Are capacitate mare de adaptare la reacţia
solului, putând valorifica solurile cu pH între 5,5 şi 7,8. Rezultate foarte bune se obţin pe terenurile
fertile, reavene şi bogate în substanţă organică. Nu este sensibil la oboseala solului, putându-se replanta
după 2-3 ani de odihnă pe aceeaşi suprafaţă.

Cum se produce materialul săditor la alun

În prezent se comercializează material înmulţit pe cale vegetativă, prin marcotaj, drajoni, butaşi şi mai
puţin prin altoire. Înmulţirea prin drajoni este foarte simplă şi uşoară, dar nu se obţine o descendenţă
uniformă. În plus este pericolul de a transmite unele boli. Înmulţirea prin marcotaj simplu sau şerpuitor
asigură o rată mai mare de înmulţire decât prin drajoni. La ambele metode se obţin plante slab
înrădăcinate ce necesită o perioadă de fortificare după obţinere. Butăşirea este mai puţin folosită, dar
prin tratamente hormonale de înrădăcinare se pot obţine rezultate bune. De obicei de execută pe
parapeţi de înrădăcinare, atât în uscat cât şi în verde. Altoirea este puţin folosită datorită procentelor
mici de prindere, dar prin folosirea puieţilor de Corylus colurna, se asigură plante la care nu mai apare
lăstărirea din zona coletului. Altoirea poate fi făcută în câmp sau la masă, cu sau fără forţare, ca şi la nuc.
Cum se înfiinţeaza livezile de alun;

Alegerea locului pentru livadă se face în funcţie de cerinţele alunului faţă de factorii de mediu. Plantarea
alunului se recomandă a fi făcută toamna, deoarece porneşte primăvara devreme, cu mare atenţie la
manipularea materialului de plantat, care are micoriză şi aceasta este sensibilă la vânt şi soare.
Distanţele de plantare folosite sunt de 4-5 m între rânduri şi 3-4 m pe rând, în funcţie de vigoare şi
forma de conducere. Se poate conduce sub formă de tufă, când are nevoie de spaţiu mai mare, sau ca
pom propriu-zis, folosind coroana vas sau palmeta evantai. Pregătirea terenului se face ca la celelalte
specii. Pentru o bună fructificare se asociază soiuri protandre, protogine şi homogame, care se pot
poleniza reciproc. Plantarea acestora se face de obicei în rânduri alternative, în funcţie de calitatea
fiecărui soi folosit.

Cum se taie alunul;

Tăierea de formare a coroanelor este destul de sumară, se limitează la alegerea elementelor de schelet
şi corectarea unghiurilor de inserţie, prin tăieri de transfer pe ramuri laterale.

Tăierea de întreţinere şi fructificare se face periodic şi are drept scop rărirea coroanei pentru
pătrunderea luminii, întinerirea elementelor de semischelet epuizate, îmbătrânite, limitarea extinderii
coroanei pe verticală şi lateral etc. Dacă plantele se conduc ca tufă, periodic se înlătură tulpinile bătrâne
şi se lasă tulpini de înlocuire. Numărul tulpinilor în cadrul tufei, nu trebuie să fie peste 10, deoarece
umbrirea reciprocă duce la degarnisirea bazei lor. Pe măsură ce pomii înaintează în vârstă, lungimea
creşterilor anuale scade şi trebuie făcute tăieri de stimulare a creşterii. Alunul reacţionează bine la
tăierile de regenerare, care trebuie aplicate la plantele în declin, la care fructificarea este slabă, iar
procesul de uscare afectează scheletul sau tulpinile din cadrul tufei. Pe perioada de vegetaţie se
intervine periodic (2-3 ori) pentru suprimarea drajonilor şi lăstarilor care apar la baza coroanei. Netăiaţi
aceşti lăstari debilitează plantele, concurează creşterea tulpinii şi afectează calitatea recoltei. La pomii
maturi se pot aplica erbicide pentru a distruge creşterile de la baza pomului.

Modul de fertilizare al plantaţiilor;

Întreţinerea solului. În livezile tinere intervalul dintre rânduri se cultivă cu plante agroalimentare sau se
pot planta intercalat arbuşti şi căpşun. Plantele tinere răspund foarte bine la mulcirea lor cu diferite
resturi vegetale. În livezile mature solul se poate menţine ca ogor lucrat prin distrugerea periodică a
buruienilor pe perioada de vegetaţie cu ajutorul discului sau cultivatorului sau lucrarea unei benzi în
lungul rândului şi înierbarea intervalului. Indiferent de modul de întreţinere a solului, în perioada
recoltării, solul trebuie să fie curat de buruieni, pentru a permite recoltatul în condiţii bune.

Fertilizarea în plantaţiile tinere se face numai cu azot, în doze crescute anual pornind de la 30 kg/ha, iar
în plantaţiile pe rod, este necesară fertilizarea cu NPK, în raport de 1:0,2:0,8, pornind de la 100-120
kg/ha azot. Îngrăşămintele cu azot contribuie la formarea ramurilor de rod viguroase, capabile să
asigure recolte bune, iar potasiu asigură o calitate optimă a fructelor. O stare normală de aprovizionare
cu elemente minerale este atunci când prin diagnoză foliară se obţin următoarele valori în frunze: 2,4-
3,5% N, 0,15-0,40% P2O5, 0,6-2,5% K2O şi 0,25-0,40% Mg. Alunul este sensibil la acumularea ionilor de
clor, din această cauză nu se recomandă folosirea îngrăşămintelor sub formă de cloruri. Consumul
specific al alunului pentru o sinteză de 4300 kg/ha biomasă (fructe şi lemn) este de 18,2 kg N, 9,1 kg
P2O5, 12,3 kg K2O şi 16 kg Ca.

Irigarea este necesară în zonele cu deficit hidric, la plantaţiile comerciale de mare producţie. Cerinţe
mari pentru apă sunt în lunile mai-iulie, când are loc creşterea intensă a lăstarilor şi a fructelor. Alunul
este tolerant la stresul hidric dacă nu este de durată, când poate să vegeteze şi să fructifice, nerealizând
însă producţii maxime.

Modul de recoltare şi valorificare al fructelor;

Recoltarea se face la maturitatea deplină, când fructele cad din pom, cu sau fără involucru. Fructele
mature au culoarea caracteristică soiului, ciocolatie-roşcată, se desfac uşor din involucru, miezul este
dulce şi stratul protector dintre tegumentul seminal şi coajă este uscat. Se adună de pe jos prin mai
multe treceri, sau se recoltează şi din pom cu involucru la o trecere. Dacă se recoltează cu involucru,
acesta trebuie înlăturat imediat, altfel după uscare se desprinde foarte greu. Pentru a înlesni recoltarea,
terenul trebuie fie cosit fie tăvălugit, în funcţie de modul de întreţinere. Recoltarea mecanizată este
posibilă numai acolo unde terenul permite acest lucru, se execută cu o serie de maşini, care întâi adună
fructele în brazde şi apoi le ridică, sau pe bază de aspiraţie cu ajutorul unor furtune dirijate de muncitori.
După recoltare, se înlătură involucrul, frunzele sau resturile de ramuri şi se usucă câteva zile la soare,
până ce umiditatea scade la 5-6%, apoi se pot valorifica sau păstra. Perioada de păstrare este
dependentă de temperatură, la 3-4°C pot fi păstrate mai mulţi ani, iar la temperatura camerei maximum
un an. Spaţiul de păstrare trebuie bine aerisit şi cu umiditate relativă mică, altfel alunele se pot deprecia.
Valorificarea este preponderentă către industrie, sub formă de miez şi numai 3% pentru consum în stare
proaspătă sau ca miez prăjit.

Care sunt problemele de protecţia fitosanitară a plantaţiilor de alun.

Bolile mai păgubitoare sunt: bacterioza, monilioza, putregaiul cenuşiu, unele viroze, iar dintre dăunători:
gărgăriţa alunului şi viermele alunelor. Pentru menţinerea sănătoasă a plantaţiilor se fac tratamente
periodice cu produsele recomandate şi la alte specii.
Capsunul

Particularităţile sistemului radicular la căpşun; Particularităţile de creştere ale căpşunului;

Particularităţile înfloririi şi fructificării căpşunului;

Căpşunul este o plantă perenă semierboasă, de talie mică (15-40 cm), are în pământ o tulpină scurtă,
(rizom) care ramifică prin bifurcare şi care, anual se ridică şi se îndepărtează de locul de plantare. În
primul an după plantare, în vârful tulpinii principale se formează un mugur mixt, iar din mugurii laterali
vegetativi se formează ramificaţii laterale (1-3). În anul următor din mugurul mixt se formează o
inflorescenţă, iar mugurii vegetativi laterali se transformă în muguri micşti. Numărul de inflorescenţe pe
o plantă este de 6-10, în funcţie de vigoarea acesteia şi de numărul ramificaţiilor pe care le are, iar
înălţimea lor poate fi mai mică, egală sau mai mare decât a frunzelor. Dacă într-o inflorescenţă se
formează în medie 5-8 fructe, putem să avem pe o plantă circa 30-50 de fructe. Din partea inferioară a
tulpinii, pornesc rădăcini fibroase, distribuite la 15-20 cm adâncime, dar pot ajunge la 40-50 cm în sol.
Prin evoluţia anuală a tulpinii, rădăcinile se ridică mai spre suprafaţă, ceea ce face ca plantele bătrâne
(peste 4-5 ani) să sufere mai mult de lipsa apei decât cele tinere. După 3-4 ani se creează un dezechilibru
între partea superioară şi cea aeriană a plantelor, fructele rămân mai mici şi de calitate inferioară, iar
plantaţie nu merită să fie menţinută. Producţia în anul 4 de cultură este de circa 50% din cea a anului 2.
Căpşunul este o specie cu frunze verzi tot timpul anului, având frunzele de iarnă, mai mici şi scurt
peţiolate şi frunzele de vară mari şi lung peţiolate, ce pot ajunge la înălţimea de 25-30 cm. Frunza luată
individual trăieşte circa 60-70 de zile, în cadrul plantei ele se schimbă continuu. Simultan cu creşterea
fructelor, din mugurii vegetativi laterali existenţi la subsuoara frunzelor, se formează stoloni (filamente
subţiri, pe care apar rozete de frunze şi rădăcini în partea inferioară) care datorită heliotropismului se
orientează spre zonele bine luminate (mijlocul intervalului dintre rânduri). Stolonii constituie organele
de înmulţire ale căpşunului. Căpşunul este o specie foarte precoce, diferenţiază muguri de rod din
primul an de la plantare. Longevitatea căpşunului este dependentă de sistemul de cultură folosit. Se
practică cultura anuală cu înfiinţare în iulie şi fructificare în anul următor şi cultura multianuală cu durată
de 4-5 ani. Potenţialul de producţie este diferit în funcţie de soi şi sistemul de cultură, putând fi de la 10-
12 t/ha la 25 t/ha în câmp şi până la 40-50 t/ha în spaţii protejate. La căpşun, există soiuri bifere (care
fructifică de două ori pe an, primăvara producţia de bază şi toamna, o producţie secundară. Cantitatea şi
calitatea producţiei secundare este dependentă de soi şi de agrotehnica aplicată culturii.) şi de asemnea
se întâlneşte fenomenul de remontanţă, adică fructificarea aproape continuă pe perioadă de vegetaţie,
producţie fiind eşalonată pe o perioadă lungă de timp, de obicei în mai multe valuri cu intensităţi
diferite.

Soiuri: Red Gauntlet, Aiko, Regina

Cerinţele căpşunului faţă de factorii de mediu.

Căldura. Căpşunul are cerinţe moderate faţă de căldură, porneşte în vegetaţie la 3-5°C şi înfloreşte după
8-10 zile cu temperaturi peste 12°C. Aceste cerinţe pot fi asigurate în toate zonele pomicole din ţară.
Temperatura negativă sub -18°C, poate provoca îngheţarea mugurilor de rod, mai ales la plantele mai
debile. Pagube mari sunt provocate de gerurile care survin la începutul sau sfârşitul iernii, când solul nu
este acoperit cu zăpadă, în special în partea de sud a ţării. Pe solul acoperit cu zăpadă, căpşunul poate
ierna şi la temperaturi de -25°C, fără să înregistreze pierderi ale mugurilor de rod. Pentru maturarea
fructelor la soiurile timpurii, temperatura medie trebuie să fie de peste 14°C, cel puţin 8 zile consecutiv.
Apa. Având un sistem radicular superficial, căpşunul este sensibil la lipsa apei din sol. Se cunosc două
perioade critice pentru apă, una în perioada înfloririi şi creşterii fructelor, de aproximativ o lună şi
jumătate şi una în perioada verii la diferenţierea mugurilor de rod. În condiţii de secetă, producţia este
mică şi plantele formează mai puţini stoloni. Excesul de apă din sol, duce la efecte negative mai mari
decât seceta, deoarece provoacă moartea plantelor. Ploile care cad în perioada maturării şi recoltării
fructelor, intensifică atacul de putregai cenuşiu îngreunează recoltarea, iar fructele se murdăresc de
pământ, scăzându-le valoarea comercială. Umiditatea relativă ridicată contribuie la atacul agenţilor
patogeni şi afectează producţia. Căpşunul dă rezultate foarte bune în zonele unde cad 800-900 mm
precipitaţii anual, cu o bună repartiţie a acestora în lunile mai-iulie. În spaţii protejate, unde umiditatea
solului se poate controla mai bine, pentru căpşun trebuie asigurată o umiditate de 65-85% din
capacitatea de câmp.

Lumina. Căpşunul se comportă bine atât în cultură pură cât şi asociată cu specii de talie mai înaltă, mai
ales pomi tineri, în livezile neintrate pe rod, sau chiar de arbuşti fructiferi. Dacă se cultivă în condiţii de
umbră, producţia este mult mai mică decât potenţialul soiurilor şi mai sensibilă la putregai. Pentru
producerea materialului săditor, căpşunul are nevoie de lumină mai multă şi stolonierele se înfiinţează
în ogor propriu.

Solul. Cerinţele faţă de sol sunt mari, pe de o parte datorită sistemului radicular superficial, pe de altă
parte datorită producţiilor mari pe care le poate asigura. Răspunde bine la plantarea pe solurile
aluvionare, cernoziomuri, soluri cenuşii sau chiar brun roşcate, dacă se asigură o fertilizare optimă.
Solurile trebuie să fie afânate, reavene, uşoare, cu o bună capacitate de reţinere a apei, cu pH-ul slab
acid sau neutru (5,5-6,8) şi conţinutul în carbonat de calciu sub 20%. În condiţii de irigare, se pot
valorifica nisipurile din sudul Olteniei sau cele din vest, cu o corectă fertilizare organică.

Cum se produce materialul săditor la căpşun

În prezent, materialul săditor comercializat este produs în unităţi specializate, provine din plante
obţinute prin microînmulţire, este liber de boli virotice şi are o mare capacitate de producţie. Superelita
se produce în centre izolate fără vectori, pentru ca plantele să fie ferite de infecţia cu viroze. Există
ferme specializate de înmulţire a acestui material, de unde se livrează către producătorii propriu-zişi de
fructe. Pentru suprafeţe mici se poate folosi şi material recoltat din plantaţii comerciale, dar acesta nu
este liber de boli şi nu are performanţe productive comparabile cu cel produs din pepiniere.
Care sunt tipurile de culturi care se pot executa;

Cultura anuală a căpşunului

Deşi căpşunul este o plantă perenă, se poate cultiva cu succes ca plantă anuală, datorită rezultatelor
foarte bune care se obţin. Cultura se înfiinţează în iunie-iulie, numai în condiţii de irigare, iar până
toamna plantele reuşesc să se fortifice şi să diferenţieze muguri de rod. Materialul săditor este
reprezentat de material recoltat în anul anterior sau primăvara devreme şi refrigerat (ţinut în frigider
până la plantare). Căpşunul dă fructele cele mai mari la prima recoltare, eventual şi a doua, după care
mărimea fructelor scade şi proporţional cu aceasta şi producţia. Pe de altă parte, la cultura anuală,
plantele nu mai sunt afectate de bolile virotice, datorită timpului scurt cât plantele rămân pe teren,
boala nu are timp să infecteze planta şi să afecteze vizibil producţia. Pe de altă parte prin menţinerea
plantelor numai un ciclu de producţie, stolonii nu au timp să ramifice mult ceea ce permite folosirea
unor densităţi mai mari la unitatea de suprafaţă. La plantele tinere, fructele se maturează mai devreme
cu 3-5 zile, faţă de plantele mai bătrâne, ceea ce permite valorificarea unei părţi din producţie la preţuri
mai bune. Potenţialul de producţie la cultura anuală este de 15-25 t/ha, iar procentul fructelor de
calitate extra este de peste 75-80%. Până la înfiinţarea plantaţiei de căpşun terenul poate fi cultivat cu o
specie legumicolă de ciclu scurt (spanac, salată, ceapă şi usturoi verde, ridichi de lună, fasole pentru
păstăi), în vederea obţinerii unor venituri suplimentare şi încadrarea căpşunului într-o rotaţie cu alte
culturi, valorificând superior terenul şi contribuind la menţinerea stării de fertilitate. Înfiinţarea
plantaţiei anuale Locul pentru cultura căpşunului trebuie să fie tipic pentru grădină, să fie orizontal sau
cu pantă mică (max. 7%), pretabile pentru mecanizare şi irigare. Suprafaţa care se plantează este
dependentă de numărul de muncitori de care se dispune, ştiind că la recoltat productivitatea nu
depăşeşte 80-100 kg/zi om. De obicei nu se plantează trupuri mai mari de 10-30 ha. Pregătirea terenului
constă în desfundarea la 35-40 cm, fertilizarea de bază cu 30-40 t ha îngrăşăminte organice, 300-400
kg/ha superfosfat, 200-250 kg/ha sulfat de potasiu, deoarece nu suportă clorurile. Pentru combaterea
dăunătorilor din sol (viermi sârmă, larve de cărăbuş de mai, nematozi etc.) solul se prăfuieşte cu un
insecticid specific în doză de 40-80 kg/ha. Îngrăşămintele se încorporează la 25 cm, după care solul se
mărunţeşte. La parcelarea terenului, trebuie să se ţină seama de lungimea rândului pentru a nu
transporta foarte mult lăzile cu fructe. De obicei rândul nu depăşeşte 100-120 m. Plantarea stolonilor se
efectuează în iunie-iulie, mai rar şi numai în partea sudică până la 10 august, pentru ca plantele să se
fortifice şi să diferenţieze muguri de rod până la venirea îngheţului. Alegerea soiurilor se face în funcţie
de suprafaţa plantată, de obicei se aleg mai multe soiuri pentru a eşalona recoltarea pe o perioadă mai
lungă de timp, evitând vârfurile de producţie. Căpşunul se poate planta fie în rânduri echidistante, când
distanţele de plantare sunt de 7080 cm între rânduri şi 15-25 cm pe rând, sau în benzi, de câte două
rânduri pe brazde înălţate, distanţate la 25 cm între rânduri. Densităţile sunt cuprinse între 80 şi 100 mii
plante la hectar. Pregătirea stolonilor pentru plantare constă în fasonare, mocirlire şi repartizarea lor pe
rând. Fasonarea stolonilor constă în scurtarea rădăcinilor la 12-15 cm şi înlăturarea frunzelor exteriore,
lăsând 2-3 centrale. Pentru mocirlire, se pregăteşte un amestec format din pământ, apă, balegă
proaspătă de bovine şi eventual stimulatori de înrădăcinare (Radistin), de consistenţa smântânii. În acest
amestec se introduc rădăcinile fără a ajunge la mugurele central şi apoi se repartizează pe rând.
Repartizarea nu precede 2-3 m ritmul de plantare, pentru a nu zvânta mocirla pe rădăcini. Plantarea se
execută manual cu plantatorul sau mecanizat cu maşina de plantat răsaduri, pe rândurile marcate iniţial
cu dispozitive mecanice (cadru de semănătoare sau cultivator). Adâncimea de plantare trebuie să
respecte adâncimea din stolonieră, acoperirea completă a rădăcinilor fără a îngropa mugurele central.
După plantare se udă obligatoriu, indiferent de zona de cultură. La 7-10 zile după plantare se verifică
prinderea şi se completează golurile cu stoloni de aceeaşi vârstă şi din aceleaşi soiuri cu cele plantate
iniţial. Până toamna se asigură întreţinerea corespunzătoare a solului, prin praşile manuale şi mecanice,
combaterea bolilor şi dăunătorilor şi se irigă în funcţie de necesităţi. În ţările cu tradiţie în cultura
căpşunului, se practică mulcirea solului cu folie neagră şi plantarea în găurile făcute, în funcţie de
schema de plantare. Folosirea foliei ca mulci are o serie de avantaje: conservă mai bine apa în sol,
împiedică creşterea buruienilor, evită contactul fructelor cu solul etc. Indiferent de schema de plantare,
cu sau fără mulcire cu folie, pentru a evita pierderea unor plante pe timpul iernii se recomandă ca
înainte de venirea gerurilor să se acopere cultura cu resturi vegetale (paie mărunţite, frunze etc.). Acest
mulci se adună prin greblare, primăvara, când terenul se zvântă şi se aşează pe platformă pentru
compostare. Până la înflorire se execută o fertilizare cu azot şi se întreţine solul prin praşile. Dacă
cultura nu este înfiinţată pe mulci de folie, după înflorire se mulceşte cu paie, pentru a evita contactul
fructelor cu solul. După recoltare, se defrişează cultura prin arătură, iar până toamna se pot înfiinţa
culturi legumicole de ciclu scurt.

Cultura multianuală a căpşunului

În cultură multianuală, căpşunul se poate înfiinţa şi fără sistem de irigare, în funcţie de cantitatea de
precipitaţii din zonă. Alegerea terenului, pregătirea şi fertilizarea se execută la fel ca la cultura anuală.
Deoarece cultura are o durată de 3-4 ani, se recomandă plantarea anuală a circa 1/4-1/3 din suprafaţa
prevăzută pentru o fermă, pentru a avea posibilitatea înlocuirii plantaţiei vechi şi obţinerea unei
producţii relativ constante în timp. Ca plante premergătoare se pot folosi: lucernă, trifoi, sau specii la
care se aplică cantităţi mai mari de gunoi de grajd (cartofi, vărzoase), plante care trebuie să elibereze
devreme terenul în vederea pregătirii lui corespunzătoare. Înfiinţarea culturii se face de obicei
primăvara, vara sau toamna devreme, până la 15 octombrie pentru a asigura o bună prindere a plantelor
şi o rezistenţă suficientă la iernare. Plantarea de toamnă se efectuează de la sfârşitul lunii august şi până
la mijlocul lunii octombrie şi dă rezultate bune în zonele unde plouă suficient sau sunt condiţii de irigare.
Până la venirea frigului plantele înrădăcinează, se fortifică, dar de obicei nu diferenţiază muguri de rod.
Ca material săditor se folosesc stoloni formaţi în aceiaşi perioadă de vegetaţie. Întârzierea plantării după
15 octombrie duce la rezultate slabe, plantele nu înrădăcinează suficient şi peste iarnă sunt descălţate,
procentul de pierdere fiind mare. În anul următor plantele nu fructifică sau fructifică foarte puţin.
Plantarea de primăvară se execută în perioada martie-aprilie, în zonele mai umede sau acolo unde
toamnele sunt secetoase. De asemenea, se recomandă plantarea de primăvară acolo unde stratul de
zăpadă este subţire şi nu se asigură o bună protecţie peste iarnă. În anul plantării nu se lasă flori pentru
a asigura o bună fortificare a plantelor şi diferenţierea mugurilor pentru anul următor. Materialul săditor
se recoltează de obicei în ziua plantării direct din câmp, s-au cu 2-3 zile mai devreme dacă se aduce din
alte zone. Plantarea de vară, este mai puţin folosită, se execută în perioada iunie-iulie, folosind stoloni
refrigeraţi, şi necesită o atentă conducere a plantelor sub aspectul irigării o perioadă de 4-6 săptămâni
când temperatura este mare şi umiditatea atmosferică scăzută, condiţii care nu sunt favorabile unei
bune prinderi. Stolonii plantaţi vara au timp să se fortifice şi să diferenţieze muguri de rod, astfel că în
anul următor fructifică bine. Plantarea se face manual cu plantatorul sau semimecanizat cu maşina de
plantat răsaduri. Se folosesc în practică mai multe scheme de plantare, predominant în rânduri simple
care asigură o mai bună mecanizare a lucrărilor de întreţinere. Distanţa de plantare este de 80-90 cm
între rânduri şi 20-30 cm între plante pe rând. Pregătirea stolonilor şi plantarea se fac identic ca la
cultura anuală. După plantare, la circa 10-14 zile se face completarea golurilor cu material din aceleaşi
soiuri, material care s-a păstrat la rece. Întreţinerea solului se face periodic, mecanic sau hipo între
rânduri şi manual pe rând, pentru a preveni formarea crustei şi înburuienarea culturii. Dacă apar
buruieni perene sau anuale greu de distrus prin lucrări mecanice se pot folosi erbicide selective: Devrinol
50 WP 1,5-2%, Dual 50 CE - 1%, Betanal 15 CE -2% etc. Irigarea este o lucrare indispensabilă pentru
reuşita prinderii, lucrare care se repetă la circa 2-3 săptămâni, în funcţie de condiţiile climatice. Norma
de udare este de 250-300 m3/ha şi se repetă de 5-8 ori pe perioada de vegetaţie. O lucrare specifică
plantaţiilor de căpşun pentru fructe este înlăturarea stolonilor care se formează spre intervalul dintre
rânduri, lucrare care se repetă de mai multe ori pe perioada de vegetaţie. O parte din stolonii care se
orientează pe direcţia rândului rămân şi după un an de cultură se formează o bandă cu lăţimea de circa
30 cm. În zona de stepă, cu ierni aspre, plantele pot fi mulcite toamna cu resturi vegetale, pentru a
asigura protecţie împotriva gerului. Lucrarea este obligatorie la plantările de toamnă şi în zonele cu solul
neacoperit de zăpadă. Din anul al doilea, cultura fructifică, potenţialul maxim fiind în anul doi şi scade
uşor în anii care urmează. Lucrările de întreţinere constau în lucrările solului pentru a preveni
înburuienarea, irigarea, fertilizarea fazială cu îngrăşăminte pe bază de azot, îngrăşăminte complexe sau
foliare, înlăturarea stolonilor, protecţia fitosanitară etc. După înflorire, se execută mulcirea solului prin
acoperirea lui cu paie, protejând astfel fructele care, odată cu creşterea, cad pe sol. Recoltarea
căpşunelor se face cu 3-4 zile înainte de maturitatea de consum, cu caliciu, pentru consum în stare
proaspătă şi la maturitatea de consum fără caliciu, pentru industrializare, direct în ambalajele de
expediţie. Ambalajele trebuie să aibă capacitate mică, 5 kg pentru industrializare şi 0,5-3 kg pentru
consum în stare proaspătă. Fructele recoltate se ţin la umbră şi ele trebuie valorificate în timp foarte
scurt (câteva ore) sau introduse în spaţii frigorifice. După recoltare, cultura se coseşte, se scot resturile
vegetale împreună cu paiele care se ard, se lucrează solul, se fertilizează cu azot şi se udă, pentru
refacerea părţii aeriene şi diferenţierea mugurilor de rod. În anii următori se fac aceleaşi lucrări.
Perioada de exploatare economică a unei culturi perene este de 3-4 ani, după care producţia scade mult
şi cultura devine nerentabilă.

Particularităţile culturilor protejate şi forţate;

Cultura protejată a căpşunului

Se realizează fie prin acoperirea unei culturi multianuale cu tunele de diferite tipuri şi mărimi, de folie de
polietilenă, fie prin înfiinţarea unor culturi speciale, folosind scheme de plantare în benzi. Acoperirea
culturii cu tunele de folie se face la sfârşitul lunii februarie început de martie, după ce a trecut pericolul
gerului. Terenul destinat culturii protejate trebuie să fie bine expus pentru a se încălzii mai uşor
primăvara. În funcţie de dimensiunile tunelelor folosite acestea pot acoperii 28 rânduri de căpşuni. În
primele două săptămâni de la acoperire nu este necesară aerisirea, iar în următoarele zile, în funcţie de
temperatură şi insolaţie, cultura trebuie aerisită, în timpul zilei când temperatura urcă peste 18-20°C în
adăpost. Pe perioada înfloririi, temperaturile ridicate şi umezeala pot duce la o slabă legare a fructelor.
În timpul înfloritului, în tunelele mari trebuie introduse stupi cu albine care să polenizeze florile sau se
ridică folia pentru a pătrunde albinele. Lucrările de îngrijire sunt aceleaşi ca la cultura în câmp, iar
recoltarea fructelor se anticipă cu 20-30 de zile. Dacă nu se obţine o producţie timpurie de cel puţin 70%
comparativ cu cultura în câmp, protejarea culturii nu este economică.

Cultura forţată a căpşunului

Se practică în spaţii încălzite (sere acoperite cu sticlă sau plastic) deoarece se anticipă maturarea
fructelor cu 50-60 de zile. Pentru cultura forţată plantele trec prin două faze: - pregătirea plantelor în
câmp în vederea forţării; - forţarea propriu-zisă. Pentru a obţine rezultate bune la forţare, plantele
trebuie să fie bine fortificate şi să aibă mai multe ramificaţii cu muguri micşti. Se practică două metode
de fortificare a plantelor în vederea forţării lor în seră: utilizarea stolonilor fortificaţi în câmp şi folosirea
stolonilor crescuţi în ghivece sau cuburi nutritive. Stolonii refrigeraţi se plantează în câmp la distanţa de
25/20 cm, pe substrat special pregătit sau în ghivece, în luna iunie, astfel că până toamna se fortifică,
ramifică şi diferenţiază muguri de rod. În câmp se aplică lucrările de îngrijire, protecţie fitosanitară şi
fertilizarea fazială conform tehnologiei de cultură. Se scot din câmp după o perioadă de cel puţin 10 zile
cu temperaturi sub 5°C, pentru a se vernaliza (satisfacerea parţială a necesarului de frig). De la scoaterea
din câmp sau din ghivece, până la plantare se pot ţine în pungi de plastic perforate. Înainte de plantare
stolonii se îmbăiază într-o soluţie de Benlate 0,05%, pentru a-i proteja de Botrytis. Terenul se pregăteşte
după o prealabilă fertilizare cu 30-40 t/ha gunoi de grajd bine descompus, 150-200 kg azotat de amoniu,
300-500 kg superfosfat, 200-300 kg sulfat de potasiu şi circa 300 kg sulfat de magneziu, îngrăşămintele
se încorporează şi apoi solul se mărunţeşte. Înfiinţarea culturii se face la sfârşit de noiembrie-început de
decembrie când plantele sunt în faza de repaus. Pe o traveie se plantează 2 benzi distanţate la 60-70 cm,
a câte 4 rânduri fiecare. Distanţa dintre rânduri în cadrul benzii este de 30 cm, iar între plante pe rând 20
cm, ceea ce asigură densităţi de 80-100 mii plante la hectar. După înfiinţarea culturii, stolonii se ţin
circa o lună de zile la 1-5°C pentru satisfacerea necesarului în frig, după care temperatura se creşte
treptat cu câte un grad pe zi până la 15-18°C, temperatură care se menţine până la înflorit. Pentru
înflorire temperatura trebuie să fie de 18-20°C, iar pentru maturarea fructelor 22-24°C ziua şi 14-16°C
noaptea. Amplitudinea de temperatură între zi şi noapte are rol foarte important pentru înflorit,
fecundare şi creşterea fructelor. Umiditatea solului se menţine la 70-75% din capacitatea de câmp, iar
umiditatea atmosferică la 65-70%. Datorită transpiraţiei din timpul nopţii, umiditatea se apropie de
100% dimineaţa, din care cauză serele trebuie aerisite. Pentru cultura în seră caldă, lumina joacă un rol
foarte important. În prima parte a culturii, când zilele sunt scurte şi cerul este mult acoperit, se formează
frunze mici şi scurt peţiolate (frunze de iarnă), polenul are germinabilitate slabă, deci şi polenizarea este
deficitară. Pentru a preveni astfel de fenomene se cere suplimentarea iluminării cu lămpi, pentru a
realiza în seră, în perioada înfloritului 13-25 mii lucşi. Pentru a se asigura o polenizare foarte bună, în
seră se introduc stupi cu albine. În funcţie de momentul în care se doreşte obţinerea fructelor se poate
decala înfiinţarea culturii, ştiind că de la începutul creşterii rozetei de frunze până la începutul maturării
fructelor sunt necesare circa 80 de zile. Pentru ciclul care începe în decembrie, primele fructe se
maturează la sfârşit de februarie şi început de martie. Perioada de recoltare se întinde pe circa 5-6
săptămâni, dar în primele 3-4 se recoltează 70% din producţie. Producţia care se obţine este
dependentă de soi şi este de 0,8-1 kg/m2 la soiurile timpurii (Regina, Aliso, Sunrise) şi de 2-4 kg/m2 la
soiurile târzii (Gorella, Senga Sengana, Red Gauntlet).

Care sunt problemele de protecţia fitosanitară a plantaţiilor de capsun

Pentru o bună protecţie a căpşunului, se fac 5-6 tratamente din care trei înainte de recoltare şi 2-3 după
recoltare. Primul tratament se face la apariţia inflorescenţelor împotriva bolilor foliare şi a putregaiului
fructelor, cu produse pe bază de cupru (zeamă bordeleză 0,5%; oxiclorură 0,3%) şi un insecticid
(Mospilan 0,025%, Victenon 0,05%). Tratamentul al doilea se execută împotriva dăunătorilor care atacă
florile şi fructele şi împotriva acarienilor (Nissorun 0,04%, Danirun 0,06%, Fastac 0,04%). Tratamentul al
treilea trebuie să protejeze fructele de putregaiul cenuşiu, făinare, de asemenea apar afidele şi acarienii.
Se fac tratamente mixte cu fungicide (Benlate 0,05%, Topsin 0,06%, Bravo 0,05%) şi insecticide (Applaud
0,05%, Mospilan 0,02%, Fosfotox 0,1%). După recoltarea fructelor, se pot face 2-3 stropiri după caz, cu
un amestec de fungicide şi insecticide pentru a controla agenţii patogeni ce infestează cultura.

Zmeurul

Particularitățile de creștere și fructificare

Zmeurul este un semiarbust (subarbust), la care sistemul radicular este format dintr-un rizom, din
care pornesc rădăcini fibroase, purtătoare de muguri adventivi. Sistemul radicular este superficial,
din mugurii rădăcinilor se formează lăstari (drajoni) care înrădăcinează, se pot desprinde de planta
mamă şi constituie materialul de plantat. Partea aeriană este formată din tulpini neramificate, cu
lungimea de 1,5-2 m, tulpini care trăiesc doi ani. În primul an se formează, diferenţiază lateral
muguri micşti, iar în al doilea an fructifică şi apoi se usucă. Planta are o longevitate de 15-20 de ani.
La zmeur sunt şi soiuri remontante care sunt capabile să fructifice în septembrie pe vârful lăstarilor
în creştere. Florile sunt hermafrodite, grupate în inflorescenţe tip cimă. Intră devreme pe rod,
practic din anul doi de viaţă, când asigură producţii de 1-2 t/ha. Fructul este o polidrupă de culoare
roşie sau galbenă, formată din mai multe drupeole strâns unite în jurul receptaculului floral.
Zmeurul produce economic o perioadă de 10-12 ani, în jur de 5-8 sau chiar 10 t/ha, după care
producţia scade şi cultura trebuie defrişată.

Specii și soiuri

Rubus idaeus L. - zmeurul comun, creşte spontan în Europa şi America de Nord şi are două
subspecii: 278
- R. idaeus ssp. vulgatus Arrt. - zmeurul european, cu fructe roşii, galbene sau albe, din care provin
soiurile: Englezesc, Superlativ etc.

- R. idaeus ssp. strigosus Michx. - zmeurul pufos american, cu fructe roşii, roze sau galbene din care
s-au format soiurile: Malboro, Victoria, Ananas etc.

Soiuri – Cayuga, Rubin, Englezesc, De Prusia, Malling Promise, De Septembrie

Cerinţele zmeurului faţă de factorii de mediu

Căldura. Zmeurul este puţin pretenţios la căldură, găseşte condiţii bune de creştere în zona colinară
şi mai puţin în zona de câmpie. În anii cu geruri mari, degeră vârful tulpinilor anuale, care sunt mai
puţin lemnificate. Zmeurul având o perioadă de vegetaţie lungă nu îşi maturează bine lemnul în
toate toamnele, de aceea în cultură trebuie asigurate condiţii bune pentru maturare după
recoltarea fructelor. Suportă iarna temperaturi scăzute de până la -30°C, fără a pierde mugurii de
rod.

Apa. Faţă de apă zmeurul este mai pretenţios, având nevoie de 800-900 mm precipitaţii. În zona de
câmpie nu se pot obţine rezultate bune fără asigurarea apei prin irigare. Nu suportă seceta şi nici
stagnarea apei în sol.

Lumina. Cerinţele faţă de lumină sunt modeste, natural creşte şi la semiumbră în pădurile rărite sau
în luminişuri. Pentru a obţine recolte de calitate necesită cultivarea pe soluri bine luminate. În lipsa
luminii vegetează greu, nu-şi maturează bine lemnul, diferenţiază puţini muguri de rod şi producţia
este mai mică şi de calitate mai slabă.

Solul. Zmeurul nu este pretenţios faţă de sol, poate valorifica solurile subţiri, scheletice, dar bine
drenate. Dă rezultate foarte bune pe solurile profunde, revene şi bine drenate, bogate în humus,
slab acide (pH 5,6-6,8), cu apa freatică peste un metru adâncime.

Particularătățile producerii materialului săditor

În prezent, la noi în ţară, înmulţirea zmeurului se face prin drajoni. Materialul iniţial se produce prin
multiplicare meristematică in vitro, pentru al elibera de virusuri.

Particularitățile tehnologiei de cultură a zmeurului

Pregătirea terenului se face prin aceleaşi lucrări ca la celelalte specii, iar fertilizarea se face cu 30-40
t/ha gunoi de grajd, 500-600 kg superfosfat şi 250-300 kg sare potasică. Prin parcelarea terenului se
asigură parcele mici de 0,5-2 ha, iar lungimea rândului nu trebuie să depăşească 100 m pentru a
evita transportul manual pe distanţe mari a lădiţelor cu fructe la recoltare. Distanţa de plantare este
de 2,5 m între rânduri şi 0,5 m pe rând, pentru lucrarea mecanică a solului sau distanţa de 1,5 m
între rânduri pentru întreţinerea manuală sau hipo. În timp, zmeurul formează o bandă în lungul
rândului, care se menţine lată de 0,5 m. Plantarea se face în gropi sau pe rigole deschise în lungul
rândului. Având tulpinile cu ţesuturi mecanice slab formate, zmeurul necesită sistem de susţinere.
Susţinerea zmeurului se face pe spalier cu 2-3 sârme duble pentru a uşura lucrările de legare.

Tăierea

- scurtarea tulpinilor anuale care au fructificat în toamnă, care au vârful degerat, sau care depăşesc
lungimea de 1,5 m;
- suprimarea tulpinilor de doi ani care au fructificat;

- suprimarea tulpinilor anuale mai mici de 0,5 m, deoarece sunt vegetative;

- rărirea tulpinilor viguroase la 25-30 cm în cadrul benzii. Prin tăiere se asigură o bună distribuţie a
tulpinilor roditoare în cadrul benzii, rărirea făcându-se la 15-20 cm, ceea ce revine la circa 18-20
tulpini la metrul liniar de bandă. După terminarea operaţiei de tăiere, tulpinile rămase se introduc
printre sârmele spalierului.

Solul se menţine ca ogor lucrat, altfel drajonii cresc şi împânzesc spaţiul dintre rânduri. Toamna se
execută arătura la 10-12 cm, iar pe perioada de vegetaţie se aplică 4-5 praşile mecanice.
Fertilizarea. Zmeurul are nevoie de cantităţi mari de îngrăşăminte. Fertilizarea se face periodic cu
îngrăşăminte organice şi anual cu îngrăşăminte chimice. Se aplică 150-200 kg azot fracţionat în trei
reprize (toamna, înainte de înflorit şi la creşterea fructelor), 400 kg superfosfat şi 300 kg sare
potasică, care se încorporează o dată cu arătura de toamnă.

Irigarea este necesară la zmeur în zona dealurilor joase şi la câmpie, sau în toate zonele, dacă
precipitaţiile sunt insuficiente.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Deşi este o specie rustică zmeurul este afectat de o serie de
boli: antracnoza, pătarea roşie a frunzelor, rugina, făinarea, care pot afecta frunzele cu efecte
negative asupra producţiei; şi dăunători: păduchii de frunze, gândăcelul florilor, gărgăriţa florilor
etc., care afectează în special calitatea fructelor. Se fac tratamente chimice la avertizare

Maturarea şi recoltarea fructelor de zmeur

Maturarea fructelor se face eşalonat, pe o durată mai mare sau mai mică în funcţie de soi, pe o
perioadă de 25-30 de zile, ceea ce implică şi recoltarea prin mai multe treceri la interval de 2-3 zile.
Dacă se întârzie recoltarea fructele mature se scutură foarte uşor. Fructele sunt foarte perisabile şi
de aceea se recoltează direct în ambalaje de expediţie, ambalaje de volum mic (0,5-1 kg) aşezate în
lădiţe. Concomitent cu recoltarea se face şi sortarea. Fructele la maturitatea deplină se desprind de
pe plante fără peduncul şi fără receptacul floral. De la recoltare la valorificare, timpul trebuie să fie
cât mai scurt, altfel deprecierea este ireversibilă. Dacă fructele sunt prerăcite şi depozitate la 0- 1°C
pot fi menţinute câteva zile. Pentru o valorificare prin prelucrare la câteva zile, se pot conserva cu
anhidridă sulfurică

Cultura murului de grădină

Particularitățile de creștere și fructificare

Murul este un semiarbust care creşte sub formă de liană, formând tulpini de până la 6 m lungime,
cu rudimente de spini ierbacei. Lateral formează o serie de creşteri anticipate ce pot ajunge la
lungimea de 2-3 m. Având ţesuturile mecanice slab dezvoltate nu se autosusţine şi se cultivă numai
pe spalier. În sol formează un rizom destul de puternic din care se formează anual noi creşteri,
aspectul plantei fiind sub formă de tufă mai grupată decât la zmeur. Diferenţiază muguri de rod din
primul an de viaţă, cu excepţia mugurilor bazali (primii 40-50 cm de tulpină), ceilalţi sunt micşti. Din
aceşti muguri se formează lăstari care poartă terminal inflorescenţe mari, tip corimb. Soiurile
existente în cultură sunt diploide şi autofertile. Înflorirea are loc simultan cu a zmeurului sau mai
târziu cu câteva zile în funcţie de soi. Fructele sunt polidrupe, mari de 5-8 g în funcţie de soi,
formate din mai multe drupeole strâns unite pe receptaculul floral care este parte componentă a
fructului. Culoarea este neagră-violacee strălucitoare. Maturarea fructelor este foarte eşalonată, la
unele soiuri se poate întinde pe o perioadă de peste 2 luni (Thornfree), de la sfârşit de iulie până la
început de octombrie. Recoltarea fructelor se face împreună cu receptaculul floral. Producţia de
fructe se ridică la 5-12 t/ha, iar longevitatea plantaţiilor este de 12-15 ani.

Soiuri : Black Satin, Thornfree, Smoothstem, Loganberry

Cerințele murului față de factorii de mediu

Fiind o specie originară din zonele mai calde, este mai pretenţioasă la căldură şi lumină decât
zmeurul. Nu rezistă la temperaturi sub -17°C şi nu trebuie cultivat în astfel de zone deoarece poate
degera partea aeriană. Soiurile ce provin din murul sălbatic sunt mai rezistente la ger. Faţă de
umiditatea solului este mai puţin pretenţios decât zmeurul, are sistemul radicular mai profund şi
poate rezista la perioade scurte de secetă. Pentru rezultate bune cultura se irigă. Murul valorifică
destul de bine o gamă largă de soluri. Se pretează a fi plantat pe terenuri erodate sau în pantă,
subţiri sau cu mult schelet. Pentru producţii mari şi de calitate are nevoie de soluri profunde, nisipo-
argiloase, potrivit de umede.

Producerea materialului săditor

se face preponderent prin marcotaj de vârf sau prin drajoni. Pentru marcotare, se îngroapă vârful
lăstarilor în timpul verii, iar toamna se scot şi se pot valorifica.

Particularitățile tehnologiei de cultură a murului

Înființarea plantațiilor

se face la fel ca la zmeur, respectând aceeaşi tehnologie de pregătire a terenului şi aceleaşi distanţe
de plantare. Distanţele de plantare pe rând sunt de obicei de 1-1,5 m, în funcţie de vigoarea
soiurilor. Pentru mur, deoarece este mai viguros, spalierul trebuie să aibă înălţimea de 2-2,2m şi
poate fi cu sârme duble sau simple în funcţie de posibilităţile tehnice de care se dispune.

Tăierea

- suprimarea tulpinilor de doi ani care au fructificat;

- suprimarea tulpinilor slabe, debile;

- scurtarea tulpinii principale la 2,2 m şi a anticipaţilor la 20-30 cm;

- normarea tulpinilor în cadrul tufei la 2-4 în funcţie de vigoarea acestora. După tăiere, obligatoriu
tulpinile lăsate se leagă de sârmele spalierului şi se conduc sub formă de evantai.

Întreţinerea solului se face de obicei sub formă de ogor lucrat, pentru a evita extinderea spre
interval a drajonilor. Irigarea şi fertilizarea se fac în funcţie de precipitaţiile care cad şi de fertilitatea
solului. Protecţia fitosanitară este similară cu cea a zmeurului, cele două specii având aceiaşi agenţi
patogeni.

Maturarea şi recoltarea fructelor de zmeur

Maturarea fructelor se face eşalonat, pe o durată mai mare decît la zmeur, în funcţie de soi, pe o
perioadă de 30-60 de zile, ceea ce implică şi recoltarea prin mai multe treceri la interval de 2-3 zile.
Fructele la mur sunt mai puţin sensibile la scuturare, sunt însă foarte perisabile şi de aceea se
recoltează direct în ambalaje de expediţie, ambalaje de volum mic (0,5-1 kg) aşezate în lădiţe.
Concomitent cu recoltarea se face şi sortarea. Fructele la maturitatea deplină se desprind de pe
plante fără peduncul. De la recoltare la valorificare, timpul trebuie să fie cât mai scurt, altfel
deprecierea este ireversibilă. Dacă fructele sunt prerăcite şi depozitate la 0-1°C pot fi menţinute
câteva zile. Pentru o valorificare prin prelucrare la câteva zile, se pot conserva cu anhidridă sulfurică
ca şi cele de zmeur.

Cultura coacăzului

Particularitățile de creștere și de fructificare

Coacăzul are un sistem radicular relativ superficial (până la 30-40 cm), foarte ramificat, cu multe
rădăcini subţiri, fibroase. Pe rădăcini formează micorize. Coacăzul roşu înrădăcinează mai profund
decât coacăzul negru. Partea aeriană creşte sub formă de tufă cu înălţimea de 1,5-2 m, care este
formată din mai multe tulpini (16-20) de vârste diferite. Coacăzul roşu este de vigoare mai mică
decât cel negru, are mugurii mai mici şi aşezaţi grupat pe ramură, în timp ce coacăzul negru este
viguros, are muguri mari, dispuşi relativ echidistant pe ramură. Ramurile în contact cu solul emit
foarte uşor rădăcini, pe această însuşire se bazează înmulţirea prin butaşi sau marcotaj. Fructifică pe
ramuri lungi şi buchete. Coacăzul are muguri vegetativi, micşti şi floriferi. Din mugurii micşti se
formează rozete de frunze şi inflorescenţe, iar din cei floriferi numai inflorescenţe. Ambele specii au
florile şi fructele grupate în raceme. La coacăzul negru, inflorescenţele sunt mai mici, răsfirate cu 6-
11 bace, iar la coacăzul roşu, inflorescenţele sunt aproape cilindrice şi cu mai multe bace. Înflorirea
este mai timpurie la coacăzul negru, în prima parte a lunii aprilie şi la circa 10-15 zile urmează
coacăzul roşu şi se eşalonează pe o perioadă de circa 3 săptămâni la coacăzul roşu şi 12-15 zile cel
negru. La coacăzul negru înflorirea are loc simultan cu înfrunzirea iar la cel roşu înflorirea precede
înfrunzirea. Soiurile de coacăz roşu sunt autofertile, în timp ce la coacăzul negru sunt soiuri
autosterile (Goliath, Uriaş de Boskoop, Negre Silver), parţial autofertile (Baldwin) şi autofertile
(Negre Lee, Costwold cros, Daniel de Septembrie). Polenizarea este entomofilă şi indiferent de tipul
soiului, polenizarea încrucişată asigură o mai bună legare a fructelor. Maturarea fructelor începe din
decada a treia a lunii iunie şi durează până la începutul lunii august. Intrarea pe rod se face din anul
2-3 de la plantare, iar potenţialul de producţie este de 5-8 t/ha la coacăzul negru şi 10-12 t/ha la cel
roşu. Longevitatea plantaţiei este de circa 15 ani, iar a tulpinilor în cadrul tufei de 5-6 ani.

Soiuri : Record, Negre Lee, Joseni 17 – negre, Abundent, Roșu timpuriu, Roșii de Versailles,
Mărgăritar – roșii

Cerințele față de factorii de mediu

Căldura. Faţă de căldură cerinţele sunt modeste, reuşind foarte bine în zonele cu temperatura
medie de 7,5-8,5°C. Iarna suportă temperaturi de -30°C, iar florile deschise suportă până la -5°C.
Coacăzul roşu este ceva mai rezistent decât coacăzul negru. Temperatura optimă din perioada de
vegetaţie este de 17-18°C. Pragul biologic la care porneşte în vegetaţie este de 6°C. Nu suportă
temperaturile ridicate (peste 30°C) din timpul verii.

Apa. Coacăzul este pretenţios faţă de apă, având nevoie de cel puţin 700 mm precipitaţii, fără să
suporte excesul. Coacăzul negru este mai pretenţios decât cel roşu.

Lumina. Pretenţiile faţă de lumină sunt mici, ceea ce permite cultura intercalată a coacăzului în
plantaţiile tinere a speciilor de talie mare. Deşi suportă semiumbra, rezultate bune se obţin în
cultură pură şi în plină lumină. În cadrul speciei, soiurile cu fructe albe sunt mai pretenţioase, iar
cele cu fructe negre mai puţin pretenţioase.

Solul. Coacăzul dă rezultate bune pe solurile fertile, profunde, cu textură argilo-lutoasă, argilo-
nisipoasă, bogate în materie organică, cu drenaj corespunzător şi conţinut redus în săruri. Pot
valorifica şi solurile subţiri, cu apa freatică la peste 1,2 m adâncime, cu pH-ul de 5-6,5 la cel roşu şi
6-7 la cel negru.

Particularitățile producerii materialului săditor

Producerea materialului săditor se face exclusiv pe cale vegetativă, prin butaşi, despărţirea tufei,
marcotaj şi mai puţin prin altoire sau microînmulţire in vitro. Dintre cele două specii, coacăzul roşu
înrădăcinează mai greu decât cel negru.

Particularităţile tehnologiei de cultură a coacăzului

înrădăcinează mai greu decât cel negru.

Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor. Coacăzul se poate planta cu succes în aliniamente la capătul
rândurilor de pomi, ca aliniament în lungul drumurilor şi zonelor de întoarcere, unde are şi efect
decorativ, formând un gard viu destul de aspectuos, sau în cultură pură, pe terenul cu profil subţire,
pe anumite clinuri sau parcele mici cu delimitare naturală etc. Pregătirea terenului se face 296
prin desfundare, fertilizare şi mărunţirea solului. Plantarea se face toamna sau primăvara în gropi
de 30/30 cm, la distanţa de 3 m între rânduri şi 1-1,2 m pe rând pentru întreţinerea mecanizată a
solului sau 1,5 m între rânduri şi 1 m pe rând la întreţinerea manuală. Se acordă atenţie la
manipularea materialului săditor, care are micoriză şi este foarte sensibil la vânt şi soare. Se
asociază mai multe soiuri în parcele, plantate în benzi alternative. Formarea tufei are loc în primii 3-
4 ani, când producţia este mică. Tăierea de formare constă în scurtarea unor tulpini anuale în cepi
pentru a stimula creşterea, normarea tulpinilor în tufă, câte 3-4 din fiecare an şi transferarea
creşterii sau înlăturarea tulpinilor prea aplecate spre interval, pe ramuri anuale cu poziţie spre
verticală. Tăierea de fructificare trebuie făcută anual, pentru a rări tulpinile în tufă. Constă în
alegerea a 3-4 tulpini anuale, viguroase de înlocuire, suprimarea tulpinilor cu vârstă de peste 5 ani,
care sunt epuizate, transferarea creşterii tulpinilor aplecate, pe ramificaţii anuale cu poziţie
verticală, suprimarea tulpinilor anuale de vigoare slabă. Dacă tufa este de vigoare mică şi nu are cel
puţin 16-20 de tulpini, se scurtează 3-4 ramuri anuale în cepi de 2-3 muguri pentru a stimula
creşterea. Nu se recomandă scurtarea ramificaţiilor multianuale în lemn de un an, deoarece acesta
fructifică. La soiurile viguroase se pot simplifica tulpinile multianuale, prin reducţia lor la o
ramificaţie anuală viguroasă. Întreţinerea solului se realizează prin lucrarea repetată a intervalului şi
a unei benzi în lungul rândului sau înierbarea intervalului la coacăzul în ogor propriu. Deoarece
coacăzul se cultivă în zone cu precipitaţii suficiente înierbarea dă rezultate bune, reduce foarte mult
eroziunea, iar iarba se poate folosi pentru furajarea animalelor. Dă rezultate bune erbicidarea totală
dacă terenul nu este predispus la eroziune sau pe rând. În multe plantaţii, dacă nu sunt bine
întreţinute se instalează pirul, care debilitează plantele şi datorită creşterii sub formă de tufă este
greu de distrus prin lucrări mecanice.

Fertilizarea, Irigarea și combaterea bolilor și a dăunatorilor

Fertilizarea se face în funcţie de fertilitatea terenului, de obicei periodic, cu gunoi de grajd, potasiu
şi fosfor şi anual cu azot.
Irigarea se aplică numai dacă sunt perioade de secetă, prin udarea de 2-3 ori a culturii cu 250-350
m3 apă/ha.
Bolile mai periculoase sunt: făinarea, antracnoza, rugina, iar dintre dăunătorii: păduchi de frunze,
păianjeni, sfredelitorul tulpinilor se combat prin 6-8 tratamente în funcţie de gradul şi intensitatea
atacului

Recoltarea și valorificarea

se face la maturitatea de consum, când bacele de la vârful inflorescenţei au ajuns în faza de pârgă,
prin desprinderea inflorescenţelor şi aşezarea lor în ambalaje de mică capacitate, de până la 5 kg.
Având o maturare eşalonată, recoltarea se face prin mai multe treceri la interval de 4-5 zile sau la o
trecere.
Recoltarea se poate face şi mecanizat cu ajutorul unor combine care încalecă rândul, are organele
active din cauciuc şi scutură bacele pe prelate, de unde le ridică cu ajutorul unor elevatoare şi le
încarcă în ambalaje.

Cultura afinului

Particularitățile de creștere și de dezvoltare

Afinul de cultură creşte sub formă de arbust cu înălţimea de 1,5-2,5 m, cu numeroase tulpini
formate din zona coletului. Are un ritm lent de creştere în primii ani, este precoce, fructificând din
anul doi de viaţă. Înfloreşte în luna mai, eşalonat pe circa 30 de zile. Florile sunt hermafrodite,
grupate în raceme, iar soiurile autofertile. Formează un sistem radicular superficial, bine ramificat,
destul de sensibil la apă. Producţie economică se obţine din anul 5 de la plantare, iar potenţialul de
producţie se ridică la 3-4,5 t/ha.

Soiuri : Coville, Bluray, Bluecrop, Ivanhoe

Cerințele afinului față de factorii de mediu

Căldura. Temperatura nu constituie un factor limitativ, reuşeşte bine în cultură până la -20°C, dar
este sensibil la îngheţul de revenire din primăvară şi la îngheţurile timpurii din toamnă. Pentru
diferenţierea mugurilor de rod, are nevoie de 800 ore de frig la temperatura de 4°C, iar pentru
fructificare de o sumă a gradelor de temperatură în jur de 2700°C. Pragul biologic este în jur 303
de 4°C şi are nevoie de o perioadă de vegetaţie lungă, de 210-220 zile. Nu suportă temperaturile
ridicate şi arşiţa din timpul verii.

Apa. Este o specie pretenţioasă faţă de apă. Are nevoie de 800-1000 mm precipitaţii anual, sau apă
din irigare. Nu suportă seceta prelungită, care afectează creşterea, fructificarea şi diferenţierea
mugurilor de rod.

Lumina. Deşi suportă semiumbra, pentru producţii mari are nevoie de lumină suficientă, cerând
expoziţii favorabile.

Solul. Solul constituie un factor limitativ, deoarece preferă solurile acide (4,2-4,8), bine drenate,
bogate în humus, profunde şi cu structură bună. Pentru corectarea reacţiei solului, în afara arealului
natural, se foloseşte turbă acidă sau mulci de conifere, adăugate la groapă, la plantare, sau pe toată
suprafaţa. Îngrăşămintele chimice folosite vor fi cu precădere sulfaţii.

Particularitățile producerii materialului săditor

Producerea materialului săditor este destul de dificilă, deoarece procentul de înrădăcinare este
scăzut. Se practică atât butăşirea în uscat cât şi cea în verde, folosind butaşi semilemnificaţi, care sunt
forţaţi pe platforme de înrădăcinare, folosind substraturi acide, în condiţii de ceaţă 304
artificială şi tratamente bazale cu substanţe stimulatoare. Butaşii în uscat se confecţionează din
ramuri anuale recoltate toamna după căderea frunzelor, stratificate la 1-5°C până primăvara.
Lungimea butaşilor este de 10-12 cm, cu 3-5 muguri şi se execută în martie-aprilie. Dacă ramurile au
muguri floriferi aceştia se suprimă. Înrădăcinarea se execută în răsadniţe sau pe paturi de
înrădăcinare, la 22-24°C, într-un amestec format din turbă şi nisip 1:1. Procesul de înrădăcinare
începe în luna iunie, iar scoaterea butaşilor din substrat are loc în primăvara următoare. Butăşirea în
verde dă rezultate mai bune cu 30-40% faţă de butăşirea în uscat. Butaşii se execută din lăstari în
creştere, care au baza semilemnificată. Lungimea butaşilor este de 10 cm, se înlătură 2-3 frunze
bazale, se lasă 2 frunze terminale la care se reduce limbul la jumătate. Baza butaşului se introduce
5-6 cm în substratul de înrădăcinat. Se menţin condiţii de ceaţă artificială, se asigură aerisirea,
protecţia împotriva putregaiului, se fac fertilizări foliare, iar după înrădăcinare se călesc. Marcotajul,
despărţirea tufelor şi altoirea pot fi folosite pentru producerea materialului săditor, dar în practică
sunt puţin folosite.

Particularităţile tehnologiei de cultură a afinului

Înfiinţarea plantaţiilor de afin. Afinul se plantează în zone bine delimitate, unde se asigură condiţii
bune de creştere. Se foloseşte material săditor cu înălţimea de cel puţin 30-40 cm, cu rădăcini bine
formate, dacă este posibil să fie la ghivece pentru a se planta cu bal de pământ cu tot. Distanţele de
plantare se corelează cu vigoarea soiurilor şi sunt de 3-4 m între rânduri şi 1-2 m între plante pe rând.
Pentru a obţine fructe de calitate superioară se asociază 3-4 soiuri în parcelă pentru a se putea
poleniza reciproc.
Conducerea afinului se face ca tufă, eventual aplatizată la soiurile mai viguroase. În perioada de
tinereţe, se scurtează creşterile anuale în cepi pentru a stimula creşterea şi formarea tufei, iar la
plantele mature se menţine un echilibru între tulpini de vârste diferite, pentru asigurarea unui
potenţial de producţie relativ constant. Producţiile cele mai bune şi de calitate se obţin pe tulpinile de
2-5 ani.
Prin tăiere, se poate controla cantitatea de fructe şi mărimea acestora. Dacă tufele se taie mai sever,
scurtând ramurile lungi de rod, se obţin fructe mai mari şi mai timpurii, dar producţia este mai mică,
iar dacă tăierea constă numai în normarea tulpinilor, cu suprimarea celor bătrâne, producţia este mai
mare, ceva mai tardivă şi cu o eşalonare mai mare a maturării.
Întreţinerea solului cea mai convenabilă afinului este sub formă de ogor lucrat, eventual cultivat în
plantaţia tânără. Adâncimea de lucru a solului nu trebuie să depăşească 8-12 cm, deoarece rădăcinile
afinului sunt destul de aproape de suprafaţa solului. Se pot folosi şi erbicide: Goal, Simazin, Topic,
aplicate preemergent pentru a controla mai bine buruienile. 305
Rezultate bune se obţin şi cu mulcirea plantelor cu rumeguş de conifer, turbă acidă, litieră de
conifere sau de stejar, frunze sau paie tocate, aplicate în strat de 10-15 cm. După un sezon de
vegetaţie aceste resturi vegetale se pot încorpora cu efecte favorabile asupra însuşirilor solului.

Fertilizarea și combaterea bolilor și dăunătorilor

Fertilizarea se face cu azot şi localizat în plantaţiile tinere pentru a stimula creşterea, iar în cele
mature se poate folosi cu succes compostul de resturi vegetale, scoarţă de răşinoase, litieră de
conifere sau răşinoase, turbă, etc., care menţin şi reacţia acidă a solului. Îngrăşămintele chimice se
aplică anual câte 200-300 kg superfosfat şi 100-150 kg sare potasică o dată cu arătura de toamnă,
iar azotul 200-250 kg sub formă de sulfat de amoniu, se aplică în două etape, la pornirea în
vegetaţie şi după înflorit.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Nu există deocamdată boli specifice periculoase, care să creeze
probleme cultivatorilor. Se pot întâlni atacuri de putregai cenuşiu, sau cancerul tulpinii, iar dintre
dăunători gărgăriţa mugurilor, insecte defoliatoare, care se combat prin 2 stropiri în repaus şi 2-3 în
perioada de vegetaţie.

Particularităţile maturării şi recoltării fructelor

Maturarea fructelor se eşalonează din a doua jumătate a lunii iulie, până în septembrie, ceea ce
impune recoltarea în 4-5 reprize la interval de 5-6 zile. Fructele mature au culoarea specifică soiului,
epicarpul este elastic, iar gustul este caracteristic. Se recoltează manual fructele destinate
consumului, în scafe de 0,5-1 kg, sau lădiţe de 3-5 kg. Lădiţele se aşează la umbră până ce se
transportă din plantaţie, apoi se trec la rece sau se valorifică. Recoltarea mecanizată nu se poate
face datorită eşalonării maturării fructelor.