Sunteți pe pagina 1din 861

Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice - MDRAP - Anexă din 09 octombrie 2019

Codul de proiectare seismică - Partea a III-a - Prevederi pentru evaluarea seismică a


clădirilor existente - Indicativ P 100-3/2019, din 09.10.2019
În vigoare de la 13 decembrie 2019

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1003bis din 13 decembrie 2019. Formă aplicabilă la 13 decembrie 2019.

Beneficiar,
Ministerul Dezvoltării Regionale si Administraţiei Publice
- 2019-

Colectiv de Elaboratori (P 100-3/2019):


ELABORATORI:
Viorel Popa
Radu Văcăreanu
Radu Pascu
Şerban Dima
Ioan Paul
Daniel Stoica
Horaţiu Popa
Eugen Lozincă
Helmuth Kober
Mihai Pavel
Ionuţ Damian
Florin Pavel

1
Dietlinde Kober
Daniel Bîtcă
Mircea Bârnaure
Andrei Papurcu
Tiberiu Pascu
Vasile Oprişoreanu
SEF DE PROIECT:
Viorel Popa
Această ediţie a codului a fost elaborată ca revizuire a ediţiei din anul 2008, care a fost realizată de către Universitatea
Tehnică de Construcţii Bucureşti, coordonator Tudor Postelnicu si elaboratori Tudor Postelnicu, Radu Petrovici, Dan
Lungu, Radu Văcăreanu, Şerban Dima, Paul Ioan, Dan Zamfirescu şi Viorel Popa.
ELABORATORI PE CAPITOLE:

Capitolul Viorel Popa, Radu Văcăreanu


1
Capitolul Viorel Popa
2
Capitolul Viorel Popa, Radu Văcăreanu
3
Capitolul Viorel Popa, Eugen Lozincă
4
Capitolul Viorel Popa, Radu Pascu
5
Capitolul Viorel Popa, Ionuţ Damian, Mihai Pavel
6
Capitolul Horaţiu Popa, Viorel Popa
7
Capitolul Viorel Popa, Mihai Pavel, Radu Văcăreanu
8
Anexa A Radu Văcăreanu, Florin Pavel

Anexa B Radu Pascu, Eugen Lozincă, Viorel Popa, Ionuţ Damian, Andrei
Papurcu, Mihai Pavel

Anexa C Serban Dima, Paul Ioan, Daniel Bîtcă, Helmuth Kober

2
Anexa D Mircea Bâmaure, Daniel Stoica

Anexa E Dietlinde Kober, Viorel Popa

Anexa F Eugen Lozincă, Viorel Popa, Dan Bâtcă, Andrei Papurcu

Anexa G Viorel Popa, Radu Văcăreanu, Şerban Dima, Paul Ioan, Daniel
Bîtcă, Helmuth Kober, Mircea Bâmaure, Dietlinde Kober

Anexa H Ionuţ Damian, Tiberiu Pascu, Vasile Oprişoreanu, Dan Bîtcă,


Mircea Bâmaure, Dietlinde Kober

Anexa I Andrei Papurcu

Anexa J Mihai Pavel, Daniel Bîtcă, Daniel Stoica, Mircea Bâmaure

1. Generalităţi
1.1. Obiect şi domeniu de aplicare
(1) Obiectul Codului de proiectare seismică - Partea a III-a - Prevederi pentru evaluarea seismică a clădirilor existente,
indicativ P 100-3/2019 (denumit în continuare P 100-3), este stabilirea unor criterii şi proceduri pentru evaluarea seismică
a clădirilor existente şi, după caz, fundamentarea lucrărilor de intervenţie pentru reducerea vulnerabilităţii seismice a
acestora.
(2) Evaluarea seismică a clădirilor existente se face cu scopul determinării susceptibilităţii avarierii acestora la acţiuni
seismice severe.
(3) Expertizarea tehnică a clădirilor la acţiuni seismice implică evaluarea seismică a acestora conform prevederilor P
100-3 de către un expert tehnic atestat.
(4) Prevederile P 100-3 se utilizează împreună cu prevederile P 100-1/2013 (denumit în continuare P 100-1).
(5) Prevederile codului P 100-3 sunt armonizate cu prevederile standardului naţional SR EN 1998-3.
(6) P 100-3 se aplică la evaluarea seismică a clădirilor şi construcţiilor cu structuri similare acestora amplasate pe
teritoriul României, indiferent de perioada în care au fost realizate. În P 100-3 toate aceste categorii de construcţii sunt
denumite clădiri.
(7) Evaluarea seismică a construcţiilor cu funcţiuni speciale (de exemplu, centrale nucleare, platforme maritime, poduri,
baraje, diguri, coşuri de fum, rezervoare, silozuri, turnuri de răcire şi altele asemenea) nu face obiectul codului P 100-3.

3
(8) Prevederile P 100-3 pot fi aplicate şi în cazul clădirilor monument istoric în cazul în care acestea nu contravin
conceptelor, abordărilor şi procedurilor cuprinse în documentele normative specifice.
(9) Evaluarea riscului seismic pentru populaţii de clădiri, în diferite scopuri (de exemplu, pentru determinarea riscului în
asigurarea clădirilor sau pentru stabilirea priorităţilor de intervenţie în vederea reducerii riscului seismic), nu constituie
obiectul prezentului cod.
(10) Codul cuprinde prevederi pentru evaluarea seismică a clădirilor existente care se utilizează împreună cu
prevederile codurilor destinate proiectării clădirilor la alte tipuri de acţiuni.
(11) Prevederi specifice pentru evaluarea seismică a clădirilor existente cu structura realizată din beton, oţel sau zidărie
şi a componentelor nestructurale ale clădirilor sunt date în anexele B, C, D şi E.
(12) Se recomandă evaluarea seismică cu prioritate a tuturor clădirilor realizate înainte de intrarea în vigoare a
normativului P100/78 precum şi a celor cu mai mult de 5 niveluri supraterane realizate pe baza normativului P100/78 sau
P100/81.
(13) Expertizarea tehnică a clădirilor în situaţii în care evaluarea seismică nu este necesară nu face obiectul acestui
cod. Cazuri particulare de expertizare tehnică a clădirilor pentru cerinţa fundamentală "rezistenţă mecanică şi stabilitate"
pentru care evaluarea seismică a clădirii nu este necesară sunt date în reglementări tehnice specifice.
(14) Prin prevederile codului se urmăreşte evaluarea seismică şi stabilirea strategiei de intervenţie pentru reducerea
vulnerabilităţii seismice a clădirilor existente astfel încât, la incidenţa mişcărilor seismice severe, să se asigure cu un grad
acceptabil de încredere:
(a) protecţia vieţii şi integrităţii fizice a persoanelor;
(b) menţinerea, fără întrerupere, a desfăşurării de activităţi şi servicii esenţiale pentru viaţa socială şi economică;
(c) limitarea pagubelor materiale.
(15) Eficienţa măsurilor de protecţie seismică prezintă un anumit grad de incertitudine din cauza caracterului
imprevizibil, aleator, al cutremurelor. Astfel, calitatea expertizelor tehnice şi a documentaţiilor tehnice pentru lucrările de
intervenţie trebuie evaluată prin măsura în care se respectă prevederile documentelor normative în vigoare la data
elaborării acestora şi nu prin prisma apariţiei, în cazul unei clădiri, a unor efecte defavorabile, la incidenţa unei mişcări
seismice severe.
(16) Gradul de încredere în evaluarea seismică a clădirilor existente este, în cele mai multe situaţii, mai redus decât cel
asociat proiectării construcţiilor noi, deoarece clădirile existente:
(a) sunt realizate conform nivelului de cunoaştere de la momentul construirii acestora;

4
(b) pot ascunde erori de proiectare şi execuţie şi nu sunt realizate în sistemele actuale de management şi control al
calităţii lucrărilor de construcţie;
(c) au suferit degradări specifice exploatării;
(d) pot să fi suferit acţiunea unor cutremure precedente şi a unor acţiuni neseismice cu efecte necunoscute.
(17) Pentru evaluarea seismică sunt necesare valori diferite ale factorilor de siguranţă pentru materiale şi structuri,
stabilite în funcţie de informaţiile disponibile şi de gradul de incertitudine al acestora.
(18) Condiţiile stabilite prin prezentul cod au caracter minimal şi nu sunt limitative.
(19) Prevederile codului reflectă nivelul de cunoaştere la data elaborării acestuia în ceea ce priveşte acţiunea seismică,
principiile şi regulile de calcul şi alcătuire ale construcţiilor, precum şi performanţele şi cerinţele privind construcţiile şi
produsele pentru construcţii utilizate.
(20) Codul este supus actualizării periodice, pe măsura evoluţiei progresului tehnic în domeniul evaluării şi proiectării
lucrărilor de intervenţie la clădiri la acţiunea seismică. Pe măsură ce prin cercetări teoretice şi experimentale se vor obţine
informaţii suplimentare privind performanţele, ipotezele, modelele, metodele şi valorile de calcul utilizate, acestea vor
constitui baza fundamentării unor amendamente tehnice la prezentul cod cu respectarea, în condiţiile legii, a procedurii
de actualizare sau revizuire a reglementărilor tehnice.
(21) Ierarhizarea clădirilor din punct de vedere al susceptibilităţii de avariere la acţiuni seismice severe prin compararea
directă a rezultatelor sintetice ale evaluărilor seismice realizate pentru clădiri în diferite perioade nu este concludentă din
cauza schimbării periodice a documentelor normative pentru evaluarea seismică a clădirilor existente şi a stării evolutive
de degradare a clădirilor.
(22) Ierarhizarea clădirilor din punct de vedere al susceptibilităţii de avariere la acţiuni seismice severe se face utilizând
proceduri specifice, care nu fac obiectul P 100-3.
(23) Concluziile şi recomandările unei expertize tehnice devin caduce în cazul schimbării documentelor normative faţă
de cele aflate în vigoare la data elaborării expertizei, în cazul schimbării semnificative a stării de degradare a clădirii faţă
de situaţia de la momentul expertizării sau atunci când s-au produs modificări ale clădirii privitoare la: funcţiune, sistem
structural sau componente nestructurale. Evoluţia stării de degradare a clădirii, faţă de situaţia de la momentul
expertizării, se consemnează de către un expert tehnic.
(24) Prevederile codului se adresează specialiştilor cu activitate în construcţii (experţi tehnici, verificatori de proiecte,
ingineri proiectanţi), beneficiarilor, investitorilor sau proprietarilor construcţiilor, autorităţilor locale, precum şi autorităţilor
de control în construcţii.

5
(25) Evaluarea seismică se face de către un inginer evaluator cu competenţele şi experienţa necesare pentru tipul de
clădire evaluată. Procurarea datelor şi încercările sunt efectuate de personal calificat şi cu experienţă.
1.2. Structura codului
(1) Structura codului P 100-3 este următoarea:
1. Generalităţi
2. Evaluarea seismică
3. Cerinţe de performanţă
4. Informaţii pentru evaluarea seismică
5. Evaluarea calitativă
6. Evaluarea cantitativă
7. Evaluarea fundaţiilor şi terenului de fundare
8. Concluziile evaluării
Anexa A: Hazardul seismic
Anexa B. Structuri din beton
Anexa C: Structuri din oţel
Anexa D: Structuri din zidărie
Anexa E: Componente nestructurale
Anexa F: Îndrumător de reabilitare seismică a clădirilor existente
Anexa G: Comentarii
Anexa H: Exemple de calcul a lucrărilor de intervenţie structurală la clădiri existente, vulnerabile seismic
Anexa I: Îndrumător pentru întocmirea raportului de expertiza tehnică seismică la clădiri
Anexa J: Exemple de rapoarte de evaluare seismică
(2) Capitolele 1-8 şi anexele A-E au caracter normativ. Anexele F-J au caracter informativ.
1.3. Definiţii generale
(1) În P 100-3 sunt valabile definiţiile date în P 100-1 cu următoarele completări:
Avarie seismică: defecţiune structurală sau nestructurală (semnificativă) a unei construcţii, cauzată de acţiunea
cutremurului.
Beneficiar: persoană (fizică sau juridică) sau autoritate publică care comandă expertiza tehnică şi căreia, în temeiul
unui contract, i se prestează serviciile de expertizare tehnică şi i se predă raportul de expertiză tehnică.

6
Clasă de risc seismic: indicator sintetic al susceptibilităţii de avariere seismică a unei clădiri existente la acţiunea
cutremurului de proiectare, corespunzător stării limită ultime.
Clădire: construcţie supraterană şi, după caz, subterană, alcătuită din unul sau mai multe tronsoane, având încăperi
care servesc la adăpostirea oamenilor, animalelor, materialelor etc.
Consolidare: refacerea sau înnoirea oricărei componente structurale a unei clădiri cu scopul îmbunătăţirii comportării
structurii la diferite tipuri de acţiuni.
Degradare a construcţiei: pierderea caracteristicilor iniţiale ale unei construcţii sau părţi de construcţie din cauza unor
acţiuni exterioare sau prin folosinţă îndelungată.
Evaluare seismică: ansamblul investigaţiilor care se desfăşoară pentru evaluarea comportării seismice a unei clădiri la
acţiunea mişcărilor seismice severe.
Evaluare calitativă: evaluare pe baza unor proprietăţi care sunt observate şi care nu pot fi în general măsurate, bazată
pe judecată inginerească.
Evaluare cantitativă: evaluare prin metode de calcul inginereşti care conduce la rezultate numerice cu unităţi de
măsură.
Examinare vizuală: procedeu de verificare vizuală, prin măsurători efectuate prin sondaj a unor elemente adecvat
selectate, a corespondenţei dintre geometria structurii existente şi planurile de ansamblu.
Expertiză tehnică: cercetare cu caracter tehnic făcută de un expert tehnic atestat asupra unei situaţii sau probleme cu
caracter tehnic pentru lămurirea acesteia şi, după caz, pentru identificarea soluţiei de remediere.
Expertiză tehnică la acţiuni seismice: expertiză tehnică referitoare la evaluarea seismică a unei clădiri, la necesitatea
lucrărilor de intervenţie şi, după caz, la tipul şi anvergura acestora.
Expunere: populaţia, bunurile materiale, valorile culturale şi activităţile economice expuse la risc, aflate în clădire şi în
imediata vecinătate a acesteia.
Inspecţie în teren: activităţile desfăşurate în teren pentru verificarea şi completarea informaţiilor privind detaliile clădirii
din documentaţia tehnică de proiectare originală sau din proiectarea simulată.
Lucrări de intervenţie: lucrări de construcţie realizate în vederea reducerii vulnerabilităţii construcţiilor existente.
Planurile de ansamblu: piesele desenate, parte a documentaţiei tehnice de proiectare, care descriu geometria structurii
şi permit identificarea componentelor structurale şi a dimensiunilor acestora.
Notă:

7
De exemplu, asemenea planuri sunt reprezentate de planurile de cofraj la construcţiile de beton armat sau planurile de
montaj la construcţiile de oţel.

Planuri de detaliu: piese desenate, parte a documentaţiei tehnice de proiectare, care descriu detaliile de execuţie.
Notă:
De exemplu: planuri de armare ale elementelor de beton armat, planuri de execuţie ale elementelor metalice, ale
nodurilor etc.

Proiectare simulată: procedeu de reconstituire a unor informaţii privind detalierea elementelor structurale şi
componentelor nestructurale pe baza documentelor normative şi practicii de proiectare sau de execuţie din perioada
realizării clădirii.
Raport de expertiză tehnică la acţiuni seismice: raport întocmit de către expertul tehnic atestat în urma expertizării
tehnice a unei clădiri la acţiuni seismice.
Reabilitare: refacerea sau înnoirea componentelor unei clădiri pentru a se asigura un nivel al funcţiunii similar sau
superior celui anterior reabilitării.
Reabilitare seismică: refacerea sau înnoirea componentelor unei clădiri pentru reducerea vulnerabilităţii acesteia la
acţiuni seismice, în acord cu cerinţele fundamentale din acest cod.
Relevare clădire: activităţi de identificare a componentelor structurale şi a principalelor componente nestructurale, de
măsurare a gabaritelor clădirii, elementelor structurale şi componentelor nestructurale, şi de reprezentare grafică a
planurilor de ansamblu.
Notă:
Se pot obţine, după caz, informaţii privind cantitatea şi poziţia armăturilor longitudinale şi transversale în elementele de
beton, alcătuirea elementelor metalice etc.

Remodelare: refacerea sau înnoirea oricărei componente a unei clădiri în scopul schimbării funcţiunii sau a gradului de
ocupare.
Reparaţie: refacerea sau înnoirea oricărei componente degradate a unei clădiri cu scopul de a obţine caracteristici
similare celor anterioare degradării.

8
Reparaţie capitală: refacerea sau înnoirea tuturor componentelor esenţiale degradate ale unei clădiri pentru a se
asigura un nivel al funcţiunii similar celui anterior degradării.
Susceptibilitate de avariere seismică: capacitatea unei construcţii de a suferi anumite avarii seismice.
Vulnerabilitate seismică: susceptibilitate la avariere a unei clădiri în urma unei acţiuni seismice.
1.4. Unităţi de măsură
(1) Se utilizează unităţile de măsură conform prevederilor P 100-1.
1.5. Simboluri
(1) Se utilizează simbolurile aşa cum sunt definite în P 100-1.
1.6. Documente de referinţă
(1) Documentele normative de referinţă sunt cele prevăzute în P 100-1 împreună cu cele din tabelul 1.1.

Tabelul 1.1 Standarde de referinţă specifice părţii a III-a a codului P 100.

1 SR EN 1997-2:2008 Eurocod 7: Proiectarea geotehnică. Partea 2:


Investigarea şi încercarea terenului

2 SR EN 1998-3:2005 Eurocod 8: Proiectarea structurilor pentru rezistenţa la


cutremur. Partea 3: Evaluarea şi consolidarea
construcţiilor

3 SR EN 1998- Eurocod 8: Proiectarea structurilor pentru rezistenţa la


3:2005/NA:2010 cutremur. Partea 3: Evaluarea şi consolidarea
construcţiilor. Anexa naţională

(2) Întrucât documentele normative sunt supuse actualizării periodice, lista documentelor de referinţă va fi consultată
împreună cu lista documentelor normative aflate în vigoare publicată de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei
Publice.
2. Evaluare seismică
2.1. Generalităţi
(1) Evaluarea seismică a clădirilor constă dintr-un ansamblu de operaţii pe baza cărora se stabileşte susceptibilitatea
avarierii seismice. Susceptibilitate de avariere se stabileşte în funcţie de gradul în care sunt satisfăcute cerinţele evaluării
stabilite conform P 100-3.

9
(2) Activitatea desfăşurată pentru evaluarea clădirii, rezultatele examinării şi studiilor efectuate în vederea evaluării,
concluziile referitoare la siguranţa seismică a clădirii, necesitatea lucrărilor de intervenţie şi, după caz, natura şi proporţiile
acestor lucrări, sunt prezentate în raportul de evaluare seismică a construcţiei, parte a expertizei tehnice. Conţinutul
detaliat al raportului de expertiză tehnică este prezentat la 8.2.
(3) Scopul expertizelor tehnice la acţiuni seismice se stabileşte în acord cu prevederile P 100-3 şi cu solicitările
beneficiarului.
(4) Expertizele tehnice la acţiuni seismice se întocmesc pentru stabilirea susceptibilităţii avarierii la acţiuni seismice
severe, a necesităţii lucrărilor de intervenţie şi pentru stabilirea tipului şi anvergurii acestora.
(5) Expertizele tehnice pot să nu conţină recomandări privind tipul şi anvergura lucrărilor de intervenţie, în următoarele
situaţii:
(a) expertize tehnice comandate de către autorităţile judiciare sau alte autorităţi publice, de către proprietari sau
investitori necesare în cadrul unor speţe;
(b) expertize tehnice comandate de potenţiali investitori pentru stabilirea oportunităţii investiţiilor;
(c) expertize tehnice comandate de către companii de asigurare pentru stabilirea primelor de asigurare;
(d) expertize tehnice comandate de către proprietari pentru a stabili măsura în care este posibilă organizarea şi
desfăşurarea de activităţi permanente sau temporare în spaţiile publice ale unor clădiri.
(6) Evaluarea seismică se realizează pentru ansamblul clădirii, alcătuit din structură şi elemente nestructurale, sub
acţiunea componentelor verticale şi orizontale ale acţiunii seismice.
(7) Evaluarea seismică se finalizează prin încadrarea clădirii într-o clasă de risc seismic şi stabilirea necesităţii lucrărilor
de intervenţie şi, după caz, descrierea tipului şi anvergurii acestora.
(8) În cazul în care expertiza tehnică conţine recomandări privind tipul şi anvergura lucrărilor de intervenţie, nivelul
minim de asigurare care trebuie îndeplinit în urma acestor lucrări se stabileşte conform prevederilor 3.3.
(9) În cazul realizării lucrărilor de intervenţie recomandate, expertiza tehnică se poate completa, detalia sau definitiva la
încheierea lucrărilor de decopertare a elementelor structurale, situaţie care poate influenţa volumul, costurile şi durata
lucrărilor de reabilitare seismică.
(10) Evaluarea seismică poate să se refere la clădiri realizate parţial în raport cu prevederile documentaţiei tehnice de
proiectare. În acest caz, evaluarea seismică se face ca pentru clădiri existente.
(11) Evaluarea seismică a unui tronson dintr-o clădire realizată din două sau mai multe tronsoane învecinate, izolate
între ele prin rosturi seismice care traversează întreaga structură, se face:

10
(a) independent de restul tronsoanelor, dacă nu se aşteaptă interacţiunea între tronsoane ca urmare a deplasărilor
seismice orizontale;
(b) independent, cu evaluarea efectelor defavorabile ale interacţiunii, dacă este aşteptată interacţiunea între tronsoane
şi degradarea acestora ca urmare a deplasărilor orizontale, din cauza dimensiuni mici a rostului seismic.
(12) Clădirile alcătuite din tronsoane separate parţial, prin rosturi care nu traversează întreaga structură, se evaluează
seismic în totalitate.
(13) Prin excepţie de la (12), în cazul clădirilor multietajate realizate din două sau mai multe tronsoane având
suprastructura separată şi infrastructură comună, evaluarea seismică a unui tronson se poate face independent, conform
(11), la decizia motivată a expertului.
(14) În cazul clădirilor care, din cauza acţiunii seismice orizontale, pot interacţiona cu clădiri învecinate de care nu sunt
separate prin rosturi seismice suficient de mari, la evaluarea seismică se vor evalua efectele defavorabile ale interacţiunii
asupra clădirilor în cauză.
(15) Evaluarea seismică poate să se refere exclusiv la documentaţia tehnică de proiectare a unei clădiri. În această
situaţie, concluziile expertizei se vor referi strict la documentaţia analizată şi nu la o eventuală clădire realizată pe baza
acestei documentaţii.
2.2. Operaţiile care compun procesul de evaluare
(1) Evaluarea seismică a unei clădiri implică următoarele categorii de activităţi:
(a) colectarea informaţiilor pentru evaluarea seismică a clădirii;
(b) stabilirea cerinţelor fundamentale ale evaluării, a stărilor limită asociate şi a cerinţelor seismice;
(c) stabilirea metodologiei de evaluare în corelare cu informaţiile disponibile şi stările limită selectate;
(d) evaluarea propriu-zisă a clădirii;
(e) stabilirea lucrărilor de intervenţie, după caz;
(f) întocmirea raportului de evaluare seismică.
(2) Cerinţele seismice şi stările limită pentru care se face evaluarea susceptibilităţii de avariere a clădirii se selectează
în acord cu prevederile capitolului 3.
(3) Colectarea informaţiilor pentru evaluarea seismică a clădirii se face conform prevederilor capitolului 4.
(4) Pentru evaluarea seismică se utilizează una sau mai multe dintre metodologiile de evaluare date în P 100-3.
(5) Criteriile de alegere a metodologiilor de evaluare şi descrierea acestora sunt prevăzute la 2.3.
(6) Operaţiile care alcătuiesc procesul de evaluare a clădirii se pot grupa în două categorii care constituie:

11
(a) evaluarea calitativă;
(b) evaluarea cantitativă, prin calcul.
(7) Evaluarea calitativă a clădirilor se face pe baza criteriilor generale prevăzute în capitolul 5.
(8) Evaluarea cantitativă a clădirilor se face pe baza modelelor şi metodelor generale de calcul prevăzute în capitolul 6.
(9) Evaluarea sistemului de fundare se face conform prevederilor capitolului 7.
(10) La evaluarea calitativă şi cantitativă se va ţine seama de aspectele specifice de alcătuire a structurilor din diferite
materiale precizate în anexa B pentru structurile de beton armat, în anexa C pentru structurile din oţel, şi în anexa D
pentru structurile cu pereţi din zidărie.
(11) Evaluarea componentelor nestructurale ale clădirilor se face pe baza prevederilor date în anexa E.
(12) Raportul de evaluare se întocmeşte conform prevederilor 8.2.
2.3. Metodologii de evaluare
(1) P 100-3 prevede trei metodologii de evaluare a clădirilor, diferite din punct de vedere al complexităţii, definite prin
baza conceptuală, nivelul de rafinare a metodelor de calcul şi nivelul de detaliere a operaţiunilor de verificare:
(a) Metodologia de nivel 1, de complexitate scăzută;
(b) Metodologia de nivel 2, de complexitate medie;
(c) Metodologia de nivel 3, de complexitate ridicată.
(2) La evaluarea seismică a clădirilor se recomandă utilizarea metodologiei cu cel mai înalt nivel de complexitate care
poate fi aplicată în condiţiile limitărilor specificate la 2.3.1, 2.3.2 şi 2.3.3.
(3) Pentru evaluarea seismică a unei clădiri, alegerea metodologiilor de evaluare se face în funcţie de:
- cunoştinţele tehnice din perioada realizării proiectului şi execuţiei clădirii;
- complexitatea clădirii, în special din punct de vedere structural, definită de dimensiuni (deschideri, înălţime),
regularitate etc.;
- datele disponibile pentru întocmirea evaluării (nivelul de cunoaştere);
- funcţiunea, importanţa şi valoarea clădirii;
- condiţiile privind hazardul seismic din amplasament, valorile acceleraţiei seismice pentru proiectare, a g, şi condiţiile
locale de teren;
- tipul sistemului structural;
- cerinţele fundamentale stabilite pentru clădire;
- scopul expertizei tehnice;

12
- alte condiţii relevante pentru clădirea evaluată.
2.3.1. Metodologia de nivel 1
(1) Metodologia de nivel 1 este o metodologie simplificată care se poate aplica la clădirile aparţinând claselor de
importanţă şi expunere la cutremur III şi IV, cu regularitate în plan şi în elevaţie, având următoarele caracteristici:
(a) clădiri cu structura în cadre din beton armat cu până la 3 niveluri supraterane, cu sau fără pereţi de umplutură din
zidărie, amplasate în zone seismice cu valori ale acceleraţiei terenului pentru proiectare ag ≤ 0,15g;
(b) clădiri cu structura cu pereţi din beton armat cu până la 3 niveluri supraterane, cu sau fără pereţi de umplutură din
zidărie, amplasate în zone seismice cu valori ale acceleraţiei terenului pentru proiectare ag ≤ 0,20g;
(c) clădiri cu structura din pereţi de zidărie, cu sau fără planşee rigide şi rezistente la acţiuni în planul lor, în condiţiile
precizate în anexa D;
(d) clădiri cu orice fel de structură amplasate în zone seismice cu valori ale acceleraţiei terenului pentru proiectare a g =
0,10 g.
(2) Metodologia de nivel 1 poate fi utilizată şi pentru evaluarea altor clădiri decât cele prevăzute la (1), în scopul obţinerii
unor informaţii preliminare, dar rezultatele acestei evaluări nu pot fi utilizate pentru fundamentarea concluziilor, încadrarea
clădirii într-o clasă de risc seismic sau stabilirea lucrărilor de intervenţie.
(3) Prin excepţie de la (2), metodologia de nivel 1 poate fi utilizată la evaluarea seismică de ansamblu a clădirilor
concepute numai pentru încărcări gravitaţionale, fără un sistem structural clar pentru preluarea forţelor orizontale
seismice, la care necesitatea lucrărilor de intervenţie este evidentă expertului tehnic care stabileşte această necesitate
prin concluziile expertizei. În acest caz, la proiectarea lucrărilor de intervenţie se vor utiliza metode de calcul mai
complexe, în acord cu prevederile codului.
(4) Metodologia de nivel 1 implică:
(a) evaluarea calitativă a clădirii pe baza criteriilor de conformare, de alcătuire şi de detaliere a construcţiilor şi a
nivelului de degradare - listele de condiţii sunt date în anexele specifice structurilor din diferite materiale;
(b) evaluarea cantitativă, utilizând metode simplificate de calcul structural şi verificări globale ale structurii (ale efectelor
acţiunii seismice), în elementele esenţiale.
2.3.2. Metodologia de nivel 2
(1) Metodologia de evaluare de nivel 2 se poate aplica la clădiri cu orice tip de structură, aparţinând oricărei clase de
importanţă-expunere la cutremur.

13
(2) Metodologia de evaluare de nivel 2 se poate aplica la clădiri care îndeplinesc condiţiile de la 2.3.1(1) pentru
utilizarea metodologiei de nivel 1, pentru determinarea cu precizie mai mare a susceptibilităţii de avariere la acţiuni
seismice.
(3) Rezultatul evaluării prin metodologia de nivel 2 prezintă un grad de încredere superior celui obţinut prin aplicarea
metodologiei de nivel 1.
(4) Metodologia de nivel 2 implică:
(a) evaluarea calitativă a clădirii pe baza criteriilor de conformare, de alcătuire şi de detaliere a construcţiilor şi a
nivelului de degradare - listele de condiţii sunt date în anexele specifice structurilor din diferite materiale;
(b) evaluarea cantitativă bazată pe un calcul structural static liniar şi factori de comportare.
2.3.3. Metodologia de nivel 3
(1) Metodologia de nivel 3 se aplică pentru evaluarea cu un grad de încredere mai ridicat a comportării seismice.
(2) Metodologia de nivel 3 nu poate fi aplicată pentru clădiri la care, în urma colectării datelor pentru evaluarea
structurală, nivelul de cunoaştere este KL1, conform 4.3. Nivelul de cunoaştere recomandat pentru această metodologie
este KL3.
(3) Pentru clădirile cu structura de zidărie, condiţii suplimentare de aplicare a metodologiei de nivel 3 sunt date în anexa
D.
(4) Rezultatul evaluării prin metodologia de nivel 3 prezintă un grad de încredere superior celui obţinut prin aplicarea
metodologiilor de nivel 1 şi 2.
(5) Metodologia de nivel 3 implică:
(a) evaluarea calitativă pe baza criteriilor de conformare, de alcătuire şi de detaliere a clădirilor şi a nivelului de
degradare - listele de condiţii sunt date în anexele specifice structurilor din diferite materiale;
(b) evaluarea cantitativă care ia în considerare în mod explicit comportarea neliniară a elementelor structurale sub
acţiunea cutremurelor severe.
3. Cerinţe de performanţă
3.1. Cerinţe fundamentale
(1) Evaluarea seismică a clădirilor existente urmăreşte să stabilească, cu un grad adecvat de încredere, în ce măsură
acestea satisfac cerinţele fundamentale utilizate la proiectarea construcţiilor noi.
(2) Cerinţele fundamentale pentru proiectarea clădirilor noi (cerinţa de siguranţă a vieţii şi cerinţa de limitare a
degradărilor) şi stările limită asociate (Starea Limită Ultimă, ULS, şi Starea Limită de Serviciu, SLS), sunt definite în P

14
100-1, unde se indică şi intervalele medii de recurenţă (IMR) ale acţiunilor seismice luate în considerare pentru cele două
stări limită.
(3) Evaluarea poate avea în vedere cerinţe superioare celor fundamentale, prin adoptarea unor valori superioare ale
IMR ale cutremurelor pe amplasament, conform prevederilor din anexa A, în funcţie de scopul expertizei.
(4) Beneficiarul expertizei tehnice la acţiuni seismice va fi informat de către expert cu privire la modul de selectare a
cerinţelor, prin adoptarea unor valori superioare ale IMR.
(5) Cerinţele fundamentale de referinţă se diferenţiază în funcţie de clasa de importanţă şi de expunere la cutremur a
clădirii evaluate conform P 100-1, prin intermediul valorilor diferenţiate ale factorului γI,e.
(6) Exprimarea sintetică a susceptibilităţii avarierii seismice a unei clădiri existente la acţiunea cutremurului de
proiectare, corespunzător Stării Limită Ultime, se face prin încadrarea acesteia într-o clasă de risc seismic.
(7) În cazul clădirilor existente este permisă asigurarea cerinţelor fundamentale definite în P 100-1 pentru mişcări
seismice de intensitate mai redusă decât cele considerate la proiectarea clădirilor noi, corespunzătoare unor probabilităţi
mai mari de depăşire în 50 de ani decât cutremurul de proiectare.
Notă:
Încadrarea unei clădiri din clasa III de importanţă şi expunere la cutremur în clasa III de risc seismic arată orientativ că
răspunsul aşteptat al acesteia la acţiunea cutremurului cu 40% probabilitate de depăşire în 50 de ani (IMR de 100 de ani)
este similar cu răspunsul unei clădiri noi, din aceeaşi clasă de importanţă şi expunere la cutremur, proiectate pe baza P
100-1 la acţiunea cutremurului cu 20% probabilitate de depăşire în 50 de ani (IMR de 225 de ani).

3.2. Clase de risc seismic


(1) Se definesc următoarele patru clase de risc seismic:
(a) Clasa de risc seismic RsI, din care fac parte clădirile cu susceptibilitate de prăbuşire, totală sau parţială, la acţiunea
cutremurului de proiectare corespunzător Stării Limită Ultime;
(b) Clasa de risc seismic RsII, din care fac parte clădirile susceptibile de avariere majoră la acţiunea cutremurului de
proiectare corespunzător Stării Limită Ultime, care pune în pericol siguranţa utilizatorilor, dar la care prăbuşirea totală sau
parţială este puţin probabilă;
(c) Clasa de risc seismic RsIII, din care fac parte clădirile susceptibile de avariere moderată la acţiunea cutremurului de
proiectare corespunzător Stării Limită Ultime, care poate pune în pericol siguranţa utilizatorilor;

15
(d) Clasa de risc seismic RsIV, din care fac parte clădirile la care răspunsul seismic aşteptat sub efectul cutremurului de
proiectare, corespunzător Stării Limită Ultime, este similar celui aşteptat pentru clădirile proiectate pe baza
reglementărilor tehnice în vigoare.
(2) Criteriile pentru încadrarea clădirilor în clase de risc seismic sunt prevăzute la 8.1.
3.3. Necesitatea lucrărilor de intervenţie
(1) În funcţie de deficienţele constatate în urma evaluării seismice, lucrările de intervenţie se pot efectua, după caz,
asupra structurii sau componentelor nestructurale.
(2) Dacă în urma evaluării seismice o clădire a fost încadrată în clasa de risc seismic RsI sau RsII, sunt necesare lucrări
de intervenţie.
(3) Dacă în urma evaluării seismice o clădire a fost încadrată în clasa de risc seismic RsIII sau RsIV, necesitatea
lucrărilor de intervenţie pentru remedierea deficienţelor constatate se stabileşte de către expert, în acord şi cu solicitările
beneficiarului.
(4) Pentru clădirile încadrate în urma evaluării seismice în clasa de risc seismic R sI sau RsII, tipul şi anvergura lucrărilor
de intervenţie se stabilesc astfel încât, după efectuarea acestora, clădirea să poate fi încadrată cel puţin în clasa de risc
seismic RsIII.
(5) În cazul clădirilor aparţinând integral domeniului public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale,
la care lucrările de intervenţie sunt însoţite de lucrări de reparaţii capitale, tipul şi anvergura lucrărilor de intervenţie se
stabilesc astfel încât, după efectuarea acestora, clădirea să poate fi încadrată în clasa de risc seismic RsIV.
(6) Dacă în urma evaluării seismice a unei clădiri s-a constatat o vulnerabilitate ridicată a acesteia la acţiunea
cutremurului corespunzător stării limită de serviciu, sunt necesare lucrări de intervenţie. Vulnerabilitatea ridicată se judecă
în raport cu cerinţele fundamentale de referinţă date la 3.1.
(7) În cazul în care expertiza tehnică se realizează pentru fundamentarea unor lucrări de extindere, prin creşterea
suprafeţei desfăşurate a clădirii cu mai mult de 10%, sunt necesare lucrări de intervenţie al căror tip şi anvergură se
stabilesc astfel încât, după efectuarea acestora, clădirea să poată fi încadrată în clasa de risc seismic R sIV. În cazul în
care expertiza tehnică are ca obiect schimbarea, parţială sau totală, a funcţiunii clădirii, cu creşterea expunerii, sunt
necesare lucrări de intervenţie al căror tip şi anvergură se stabilesc astfel încât, după efectuarea acestora, clădirea să
poată fi încadrată în clasa de risc seismic RsIII sau RsIV, la decizia expertului.
(8) În cazul clădirilor cu mai mult de două niveluri, realizate înainte de 1963, care prezintă avarii seismice sau vicii
evidente de conformare structurală în raport cu cerinţele pentru clădiri noi, care nu au fost supuse unor lucrări de

16
intervenţie pentru creşterea siguranţei la acţiuni seismice, amplasate în zone seismice cu ag ≥ 0,2g, sunt necesare lucrări
de intervenţie.
(9) Prin excepţie de la prevederile (4), în cazul în care nu este posibilă realizarea cu celeritate a lucrărilor de intervenţie
pentru clădirile încadrate în clasa de risc seismic RsI, se pot recomanda şi lucrări de intervenţie parţiale având ca scop
prevenirea colapsului clădirii la cutremurul de proiectare corespunzător Stării Limită Ultime, la decizia expertului. Tipul şi
anvergura lucrărilor de intervenţie parţiale se stabilesc astfel încât, după efectuarea acestora, clădirea să poată fi
încadrată în clasa de risc seismic RsII. Aceste recomandări vor fi cuprinse în raportul de expertiză, suplimentar faţă de
cele prevăzute de (4). În cazurile prevăzute la (5) şi (7) nu se pot recomanda lucrări de intervenţie parţiale.
(10) Lucrările de intervenţie parţiale, stabilite conform (9), reduc semnificativ riscul de prăbuşire completă la acţiunea
cutremurului de proiectare, corespunzător stării limită ultime, dar nu sunt în măsură să asigure îndeplinirea cerinţelor
fundamentale prevăzute de P 100-3 şi nu pot înlătura complet posibilitatea de prăbuşire la acţiunea cutremurului de
proiectare, asociat Stării Limită Ultime.
(11) Beneficiarul trebuie să asigure completarea lucrărilor de intervenţie parţiale imediat ce resursele necesare şi
situaţia din teren permit realizarea lucrărilor de intervenţie stabilite conform (4).
(12) Prin lucrările de intervenţie efectuate nu se poate reduce, în nicio situaţie, nivelul de asigurare seismică a clădirii
existente.
(13) La decizia proprietarului clădirii, la proiectarea lucrărilor de intervenţie se pot avea în vedere cerinţe superioare
celor definite la (4).
(14) Prin lucrările de intervenţie se poate urmări creşterea oricărui indicator dintre cei trei definiţi la 8.1(2).
(15) Expertul tehnic poate recomanda motivat desfiinţarea unei construcţii dacă aceasta necesită lucrări majore de
intervenţie pentru punerea în siguranţă, care depăşesc valoarea de înlocuire a clădirii existente.
3.4. Proiectarea lucrărilor de intervenţie
(1) La proiectarea lucrărilor de intervenţie se utilizează P 100-1 împreună cu prevederile suplimentare privind
reprezentarea acţiunii seismice date în P 100-3.
(2) La proiectarea lucrărilor de intervenţie, intervalele medii de recurenţă a acceleraţiei terenului pentru proiectare, a g,
asociate acţiunilor seismice corespunzătoare celor două stări limită definite în P 100-1, se aleg conform prevederilor
anexei A.

17
(3) La proiectarea lucrărilor de intervenţie se va utiliza reprezentarea acţiunii seismice dată în P 100-1, cu scalarea
spectrului de răspuns elastic al acceleraţiilor absolute ale mişcării terenului în amplasament conform prevederilor anexei
A.
(4) Proiectul lucrărilor de intervenţie se realizează pe baza soluţiei de principiu dată în expertiza tehnică.
(5) Nu se pot proiecta şi realiza lucrări de intervenţie pe baza expertizelor tehnice care nu conţin recomandări privind
tipul şi anvergura lucrărilor de intervenţie.
(6) Prin proiect, soluţiile de principiu ale lucrărilor de intervenţie recomandate prin expertiza tehnică se dimensionează
prin calcul şi se detaliază pentru execuţie.
(7) Dacă în cadrul procesului de proiectare se constată că, prin aplicarea soluţiei de principiu dată în expertiza tehnică,
nu se poate asigura îndeplinirea cerinţelor fundamentale ale proiectării seismice, stabilite conform P 100-3 şi P 100-1,
sau se descoperă vicii ale clădirii care nu au fost evidenţiate în expertiza tehnică, proiectantul semnalează situaţia
expertului care, după caz, poate decide motivat păstrarea, completarea sau modificarea raportului de expertiză.
(8) În cazul lucrărilor de intervenţie parţială stabilite conform 3.3 (9) proiectul se realizează pe baza soluţiei de principiu
dată în expertiza tehnică.
4. Informaţii pentru evaluarea seismică
(1) În vederea evaluării susceptibilităţii de avariere seismică a clădirilor existente, informaţiile necesare se obţin din
surse cum sunt: documentaţia tehnică de proiectare si de execuţie a clădirii care se evaluează (inclusiv documentele
referitoare la eventualele intervenţii pe durata exploatării), reglementările tehnice în vigoare la data realizării construcţiei,
investigaţii pe teren, măsurători si teste in-situ si în laborator, documentaţii tehnice ale unor clădiri similare etc.
(2) În vederea alegerii celor mai potrivite date se vor compara informaţiile din diferite surse disponibile.
4.1. Informaţii iniţiale
(1) Informaţiile disponibile pentru evaluarea structurală trebuie să permită:
(a) identificarea sistemului structural, inclusiv al fundaţiilor clădirii;
(b) identificarea condiţiilor de teren;
(c) stabilirea dimensiunilor generale, a alcătuirii secţiunilor elementelor structurale si a proprietăţilor fizico-mecanice ale
materialelor de construcţie;
(d) identificarea defectelor de calitate a materialelor si/sau deficienţelor de alcătuire a elementelor, inclusiv ale
fundaţiilor, dacă există;

18
(e) stabilirea procedurii de reprezentare si evaluare a acţiunii seismice de proiectare si a criteriilor de proiectare
seismică utilizate la proiectarea iniţială;
(f) stabilirea modului de utilizare a clădirii pe durata de exploatare, a modului de utilizare ulterioară planificat al acesteia
si precizarea clasei de importanţă si de expunere la cutremur, conform P 100-1;
(g) stabilirea acţiunilor asupra construcţiei, ţinând cont de funcţiunea ulterioară a acesteia;
(h) identificarea naturii şi a amplorii degradărilor structurale şi a eventualelor lucrări de reparaţii sau consolidare,
executate anterior.
Notă:
Se au în vedere degradările produse de acţiunea cutremurelor şi cele produse de alte acţiuni, cum sunt încărcările
gravitaţionale, tasările diferenţiate, atacul chimic datorat condiţiilor de mediu, tehnologice etc. După caz, se va identifica şi
comportarea seismică a clădirilor de acelaşi tip sau similare.

(2) Pentru evaluarea componentelor ne structurale, informaţiile trebuie să permită identificarea şi localizarea
componentelor care:
(a) în caz de prăbuşire totală sau parţială pot afecta siguranţa vieţii oamenilor din clădire sau din afara acesteia;
(b) prin interacţiuni necontrolate cu elementele structurii pot conduce la avarierea acestora;
(c) prin ieşirea din lucru pot cauza întreruperea utilizării clădirii conform funcţiunii acesteia;
(d) pot da naştere la efecte secundare periculoase (incendii, explozii etc);
(e) pot cauza pierderi materiale importante.
(3) În funcţie de cantitatea şi calitatea informaţiilor obţinute se adoptă valori diferite ale factorilor de încredere (CF),
conform 4.4.
(4) Informaţiile culese trebuie să fie suficiente pentru evaluarea calitativă şi cantitativă.
4.2. Definirea nivelurilor de inspecţie şi de încercări
(1) În funcţie de numărul de elemente verificate pentru detalii se definesc trei niveluri de inspecţie: inspecţie limitată,
inspecţie extinsă şi inspecţie cuprinzătoare.
(2) Pentru identificarea proprietăţilor fizico-mecanice ale materialelor de construcţie se utilizează încercări nedistructive
şi distructive. În funcţie de numărul de probe prelevate şi încercate se definesc trei niveluri de programe de încercări
(denumite în continuare niveluri de încercări): încercări limitate în teren, încercări extinse în teren şi încercări
cuprinzătoare în teren.

19
(3) Clasificarea nivelurilor de inspecţie şi de încercări se face în funcţie de proporţia elementelor structurale care sunt
inspectate pentru identificarea alcătuirii de detaliu şi, respectiv, de numărul încercărilor pe materiale.
(4) Nivelul de inspecţie şi nivelul de încercări se selectează de către expert în funcţie de informaţiile disponibile şi de
nivelul de cunoaştere care poate fi atins.
(5) Nivelul de inspecţie se defineşte în funcţie de procentul de elemente verificate pentru detalii, pentru fiecare tip de
element structural, p:
(a) Inspecţie limitată: p = 10% - 19%;
(b) Inspecţie extinsă: p = 20% - 39%;
(c) Inspecţie cuprinzătoare: p = 40% - 100%.
(6) Nivelul de încercări se defineşte în funcţie de numărul de probe de materiale încercate la fiecare 500 m 2 de
suprafaţă desfăşurată de planşeu pentru identificarea proprietăţilor fizico-mecanice ale materialelor de construcţie, pentru
fiecare tip de element structural:
(a) Încercări limitate: n = 1;
(b) Încercări extinse: n = 2;
(c) Încercări cuprinzătoare: n ≥ 3.
(7) Limitele indicate la (5) şi (6) pot fi extinse în funcţie de rezultatele inspecţiei şi încercărilor, la decizia expertului
tehnic.
(8) Încercările pentru identificarea proprietăţilor fizico-mecanice ale materialelor de construcţie se vor efectua utilizând
procedeele specifice fiecărui tip de material, în conformitate cu reglementările tehnice specifice în vigoare. În cazul
clădirilor cu structura de zidărie realizate înainte de 1963, expertul tehnic poate decide efectuarea altor tipuri de încercări
mai relevante şi potrivite cu alcătuirea efectivă a pereţilor.
(9) Suplimentar faţă de încercările specificate la (6), expertul tehnic poate decide efectuarea altor tipuri de încercări,
care nu sunt prevăzute de reglementările tehnice specifice în vigoare.
(10) Activităţile de măsurare a gabaritelor clădirii, a dimensiunilor elementelor structurale şi componentelor
nestructurale, pentru evaluarea seismică a clădirii, sunt
efectuate de către ingineri constructori, fără să fie necesare autorizări sau acreditări suplimentare, sub îndrumarea
expertului tehnic.
(11) Expertul tehnic va identifica zonele elementelor cu materiale degradate din diferite cauze şi va stabili, în funcţie de
amploarea acestor degradări, măsura în care acestea afectează rezistenţa şi măsura în care încercările pe materiale sunt

20
semnificative pentru caracterizarea rezistenţei elementelor în ansamblul lor. Expertul poate decide, după caz, repararea
locală a zonelor degradate.
(12) Prelevarea de probe şi încercările distructive in situ se realizează astfel încât să nu se pună în pericol stabilitatea
structurii şi să nu se reducă semnificativ capacitatea sa de rezistenţă şi deformare la acţiuni seismice. Expertul decide,
după caz, repararea locală a elementelor deteriorate prin încercări distructive sau prin prelevarea de probe.
4.3. Niveluri de cunoaştere
4.3.1. Generalităţi
(1) Se definesc următoarele niveluri de cunoaştere:
- KL1: Cunoaştere limitată;
- KL2: Cunoaştere normală;
- KL3: Cunoaştere completă.
(2) Factorii consideraţi în stabilirea nivelului de cunoaştere sunt:
(a) geometria structurii: dimensiunile de ansamblu ale structurii, dimensiunile elementelor structurale, precum şi ale
elementelor nestructurale care afectează răspunsul structural (de exemplu, panouri de umplutură din zidărie) sau
siguranţa vieţii (de exemplu, elemente majore din zidărie-calcane, frontoane);
(b) alcătuirea elementelor structurale şi nestructurale, incluzând cantitatea şi detalierea armăturii în elementele de
beton armat, detalierea şi îmbinările elementelor de oţel, legăturile planşeelor cu structura de rezistenţă verticală, natura
elementelor utilizate şi modul de umplere a rosturilor cu mortar la zidării, tipul şi materialele componentelor nestructurale,
prinderile acestora etc.;
(c) materialele utilizate în structură şi în componentele nestructurale, respectiv proprietăţile mecanice ale materialelor
beton, oţel, zidărie, lemn, după caz.
Notă:
Informaţii suplimentare specifice structurilor din diferite materiale şi componentelor nestructurale sunt date în anexele
B, C, D şi E ale prezentului cod.

(3) Alegerea nivelului de cunoaştere se face conform prevederilor de la 4.3.2, 4.3.3 şi 4.3.4.
(4) Nivelul de cunoaştere corespunde nivelului minim realizat pentru alcătuirea de detaliu şi materiale.

21
(5) Expertul poate completa cercetarea iniţială a construcţiei după decopertarea structurii, odată cu întreruperea
exploatării clădirii şi începerea lucrărilor de intervenţie. Pe baza noilor informaţii obţinute se pot revizui concluziile
expertizei şi soluţia de intervenţie.

Tabelul 4.1 Nivelurile de cunoaştere

Nivelul Proprietăţile mecanice ale


Geometria clădirii Alcătuirea de detaliu
cunoaşterii materialelor

(a) din documentaţia tehnică (a) din documentaţia tehnică


de proiectare originală de proiectare originală
sau sau
(b) pe baza proiectării (b) valori stabilite pe baza
KL1
simulate în acord cu practica standardelor valabile sau
la data realizării clădirii şi pe practicilor de construire din
(1) din proiectul baza unei inspecţii limitate în perioada realizării clădirii şi
de ansamblu teren din încercări limitate în teren
original şi
verificarea vizuală
prin sondaj în (a) din documentaţia tehnică
teren de proiectare originală şi
sau rapoartele originale privind
(2) dintr-un (a) din documentaţia tehnică calitatea lucrărilor de
releveu complet de proiectare originală şi construire
al clădirii dintr-o inspecţie limitată în sau
KL2
teren sau (b) din specificaţiile de
(b) dintr-o inspecţie extinsă proiectare originale şi din
în teren încercări limitate în teren
sau
(c) din încercări extinse în
teren

22
(a) din documentaţia tehnică (a) din documentaţia tehnică
de proiectare originală, din de proiectare originală, din
rapoartele originale privind rapoartele originale privind
calitatea lucrărilor de calitatea lucrărilor de
KL3 construire şi dintr-o inspecţie construire şi din încercări
limitată în teren limitate în teren
sau sau
(b) dintr-o inspecţie (b) din încercări
cuprinzătoare în teren cuprinzătoare în teren

4.3.2. KL1 - Cunoaştere limitată


(1) Geometria clădirii, configuraţia de ansamblu şi dimensiunile elementelor structurale se determină din proiectul de
ansamblu original şi verificarea vizuală prin sondaj în teren. Se identifică vizual eventualele modificări realizate ulterior
construirii clădirii şi se verifică prin sondaj dimensiunile de ansamblu şi dimensiunile elementelor.
(2) În cazul în care nu se dispune de documentaţia tehnică de proiectare originală sau clădirea a suferit modificări faţă
de proiectul de ansamblu original, geometria clădirii se determină dintr-un releveu complet al clădirii.
(3) Alcătuirea de detaliu a elementelor se determină din documentaţia tehnică de proiectare originală.
(4) În cazul în care nu se dispune de documentaţia tehnică de proiectare originală sau aceasta este incompletă,
alcătuirea de detaliu a elementelor se determină prin proiectare simulată în acord cu practica de la data realizării clădirii şi
pe baza unei inspecţii limitate în teren. Se realizează sondaje în elemente considerate critice pentru a stabili măsura în
care ipotezele adoptate corespund realităţii.
(5) Proprietăţile mecanice ale materialelor se determină din documentaţia tehnică de proiectare originală.
(6) În cazul în care nu se dispune de documentaţia tehnică de proiectare originală, proprietăţile mecanice ale
materialelor se determină pe baza standardelor valabile sau a practicilor de construire din perioada realizării clădirii şi din
încercări limitate în teren asupra elementelor considerate critice.
(7) În cazul produselor metalice pentru construcţii, în situaţia în care se pot identifica standardele naţionale de produs
de la data realizării clădirii, proprietăţile mecanice ale materialelor se pot determina pe baza acestor standarde şi
încercări limitate în teren, la decizia expertului tehnic.
4.3.3. KL2 - Cunoaştere normală
(1) Se aplică 4.3.2 (1).

23
(2) Se aplică 4.3.2 (2).
(3) Alcătuirea de detaliu a elementelor se determină din documentaţia tehnică de proiectare originală şi dintr-o inspecţie
limitată în teren.
(4) În cazul în care nu se dispune de documentaţia tehnică de proiectare, alcătuirea de detaliu se determină dintr-o
inspecţie extinsă în teren.
(5) Proprietăţile mecanice ale materialelor se determină din documentaţia tehnică de proiectare originală şi din
rapoartele originale privind calitatea lucrărilor de construire.
(6) În cazul în care nu se dispune de rapoartele originale privind calitatea lucrărilor de construire, proprietăţile mecanice
ale materialelor se determină din documentaţia tehnică de proiectare originală şi din încercări limitate în teren.
(7) În cazul în care nu se dispune de documentaţia tehnică de proiectare originală, proprietăţile mecanice ale
materialelor se determină din încercări extinse în teren.
(8) În cazul produselor metalice pentru construcţii, în situaţia în care se pot identifica standardele naţionale de produs
de la data realizării clădirii, proprietăţile mecanice ale materialelor se pot determina pe baza acestor standarde şi
încercări limitate în teren, la decizia expertului tehnic.
4.3.4. KL3 - Cunoaştere completă
(1) Se aplică 4.3.2 (1).
(2) Se aplică 4.3.2 (2).
(3) Alcătuirea de detaliu a elementelor se determină din documentaţia tehnică de proiectare originală, din rapoartele
originale privind calitatea lucrărilor de construire şi dintr-o inspecţie limitată în teren.
(4) În cazul în care nu se dispune de documentaţia tehnică de proiectare originală sau de rapoartele originale privind
calitatea lucrărilor de construire, alcătuirea de detaliu se determină dintr-o inspecţie cuprinzătoare în teren.
(5) Proprietăţile mecanice ale materialelor se determină din documentaţia tehnică de proiectare originală, din rapoartele
originale privind calitatea lucrărilor de construire şi din încercări limitate în teren.
(6) În cazul în care nu se dispune de documentaţia tehnică originală sau de rapoartele originale privind calitatea
lucrărilor de construire, proprietăţile mecanice ale materialelor se determină din încercări cuprinzătoare în teren.
(7) În cazul produselor metalice pentru construcţii, în situaţia în care se pot identifica standardele naţionale de produs
de la data realizării clădirii, proprietăţile mecanice ale materialelor se pot determina pe baza acestor standarde şi
încercări extinse în teren, la decizia expertului tehnic.
(8) Evaluarea cantitativă a structurii bazată pe KL3 va fi realizată prin calcul liniar sau neliniar, static sau dinamic.

24
4.4. Factori de încredere
(1) Valorile de proiectare ale caracteristicilor materialelor din structura existentă se stabilesc în funcţie de valorile
factorilor de încredere, CF.
(2) Valorile factorilor de încredere se aleg în funcţie de nivelul de cunoaştere realizat, astfel:
(a) Nivel de cunoaştere realizat, KL1: CF = 1,35;
(b) Nivel de cunoaştere realizat, KL2: CF = 1,20;
(c) Nivel de cunoaştere realizat, KL3: CF = 1,00.
(3) Expertul tehnic poate decide motivat creşterea valorilor CF în situaţiile în care condiţiile concrete de cercetare în
teren nu permit investigaţiile şi încercările prevăzute la 4.2.
(4) Factorul de încredere este unic pentru o clădire, caracterizând nivelul de cunoaştere de ansamblu.
(5) Prin excepţie de la (4), în cazul în care prin metoda de calcul aleasă sistemul de fundaţii se evaluează separat de
suprastructură, se pot utiliza factori de încredere diferiţi pentru sistemul fundaţiilor şi suprastructură, la decizia expertului.
5. Evaluare calitativă
5.1. Obiectul evaluării calitative
(1) Evaluarea calitativă se referă la:
(a) conformarea generală a structurii şi detalierea elementelor structurale şi nestructurale;
(b) degradările structurale şi nestructurale.
(2) Tipul şi anvergura deficienţelor de alcătuire şi nivelul de degradare a clădirii reprezintă criterii esenţiale în evaluarea
seismică şi în decizia de intervenţie.
(3) Principalele componente ale evaluării calitative privesc categoriile de condiţii prevăzute la 5.2 şi 5.3.
(4) Evaluarea calitativă cuprinzătoare a unora dintre condiţiile de alcătuire implică şi determinări prin calcul ale unor
caracteristici de rezistenţă şi de rigiditate ale elementelor structurale. Evaluarea calitativă a răspunsului seismic va putea
fi finalizată după efectuarea calculului structural.
5.2. Alcătuirea clădirii
(1) Listele condiţiilor de verificare pentru structuri din beton, structuri din oţel şi structuri din zidărie sunt detaliate în
anexele B, C şi D, corespunzătoare structurilor din diferite materiale.
5.2.1. Condiţii privind alcătuirea de ansamblu

25
(1) Se identifică abaterile de la condiţiile de compactitate, simetrie şi regularitate, care pot afecta negativ răspunsul
seismic. Se identifică neregularităţile distribuţiilor rigidităţii la deplasare laterală, capacităţii de rezistenţă la acţiuni
orizontale, maselor şi neregularităţile geometrice.
5.2.1.1. Traseul încărcărilor
(1) Se verifică existenţa unui sistem structural continuu şi suficient de rezistent care să asigure un traseu neîntrerupt,
cât mai scurt, al forţelor seismice din orice punct al structurii până la terenul de fundare, pentru direcţiile principale
orizontale ortogonale ale clădirii.
(2) Se identifică eventualele discontinuităţi în traseul încărcărilor şi se vor evalua efectele structurale ale acestora.
(3) În cazul componentelor nestructurale se stabileşte modul de transmitere a greutăţii acestora şi a forţelor seismice
asociate către elementele structurale şi se va evalua capacitatea elementelor structurale şi a legăturilor cu acestea.
5.2.1.2. Redundanţa
(1) Se stabileşte în ce măsură atingerea capacităţii de rezistenţă sau deformare într-un element structural sau într-un
număr limitat de elemente expune structura colapsului local sau general.
(2) Se stabileşte în ce măsură este posibilă mobilizarea unui mecanism de plastificare la acţiuni seismice severe care
să permită exploatarea rezervelor de rezistenţă ale structurii şi o disipare avantajoasă a energiei seismice.
5.2.1.3. Criterii pentru regularitatea pe verticală
(1) Criteriile de referinţă privind regularitatea pe verticală sunt date în P100-1.
(2) La evaluarea seismică se identifică nivelurile slabe din punct de vedere al rigidităţii sau rezistenţei, discontinuităţile
geometrice semnificative ale clădirii, neregularităţile în distribuţia maselor şi discontinuităţile în configuraţia sistemului
structural.
(3) Se verifică posibilitatea formării mecanismelor de cedare de tip etaj slab şi, după caz, se adoptă metodologia de
evaluare cea mai potrivită.
5.2.1.4. Criterii pentru regularitatea în plan
(1) Criteriile de referinţă privind regularitatea pe orizontală sunt date în P100-1.
(2) Se identifică clădirile la care dispunerea neechilibrată a elementelor, a subsistemelor structurale sau a maselor
produce efecte nefavorabile de torsiune de ansamblu semnificative şi, după caz, se adoptă metodologia de evaluare cea
mai potrivită.
5.2.2. Condiţii pentru interacţiunile clădirii
5.2.2.1. Distanţa faţă de construcţiile învecinate

26
(1) Se verifică dacă distanţele faţă de clădirile învecinate respectă condiţiile date în P 100-1.
(2) Se stabilesc efectele posibile ale coliziunii cu clădirile învecinate.
5.2.2.2. Supante
(1) Prevederile din această secţiune se referă la planşeele cu suprafaţă limitată, dispuse la interior, între nivelurile
curente ale clădirii.
(2) Se stabileşte dacă supanta este asigurată la forţe laterale prin prevederea unei structuri proprii de rezistenţă la forţe
laterale sau prin ancorarea de structura principală, care trebuie să fie capabilă să preia forţele aduse de planşeul
intermediar.
5.2.2.3. Componente nestructurale
(1) Examinarea efectuată în cadrul evaluării calitative trebuie să stabilească relaţiile dintre structură şi componentele
nestructurale precum şi tipul şi calitatea legăturilor între acestea.
(2) În cazul structurilor în cadre din beton armat sau din oţel se verifică, în principal, următoarele aspecte:
(a) măsura în care distribuţia pereţilor de umplutură consideraţi fără rol structural, dar care prin realizarea efectivă
acţionează ca elemente structurale, afectează regularitatea pe verticală a clădirii (de exemplu, prin crearea unor niveluri
slabe) şi pe orizontală (prin crearea unei excentricităţi semnificative între centrul maselor şi centrul de rigiditate);
(b) interacţiunile necontrolate ale structurii cu pereţii de umplutură sau cu alte elemente de construcţie.
(3) Aspectele specifice care definesc calitativ comportarea seismică a elementelor de construcţie nestructurale,
echipamentelor şi instalaţiilor din clădiri sunt prezentate în anexa E.
5.2.3. Acţiunea de diafragmă a planşeelor
(1) Se stabileşte măsura în care planşeele îşi îndeplinesc rolul structural de diafragmă orizontală asigurând angajarea
solidară, coordonată, a elementelor sau subsistemelor verticale în preluarea forţelor seismice orizontale.
(2) Comportarea planşeelor este optimă în condiţiile în care acestea sunt realizate ca diafragme rigide şi rezistente
pentru forţe aplicate în planul lor.
(3) În cazul structurilor cu pereţi, planşeul trebuie să asigure rezemarea laterală a pereţilor.
(4) În cazul planşeelor de oţel se verifică rolul structural de diafragmă orizontală în acord cu alcătuirea de detaliu a
acestora.
(5) Se stabilesc efectele pe care discontinuităţile create de golurile mari din planşee le produc asupra comportării
clădirii.
Notă:

27
Astfel de goluri sunt, de exemplu, golurile de scară sau cele pentru luminatoare.

(6) Pentru clădirile care au planşee fără rigiditate semnificativă în plan, evaluarea calitativă şi cantitativă la acţiunea
seismică se face utilizând criterii şi procedee specifice (a se vedea anexa D în cazul clădirilor cu pereţi structurali din
zidărie).
5.2.4. Condiţii privind alcătuirea elementelor structurale
(1) Se verifică regulile de alcătuire corectă a structurilor şi a elementelor structurale considerate individual şi a
legăturilor dintre acestea, astfel încât răspunsul seismic aşteptat al clădirii să fie unul favorabil.
(2) Condiţiile de verificare, a căror complexitate depinde de tipul metodologiei de evaluare utilizată, se referă la
alcătuirea corectă a elementelor sau ierarhizarea corectă a rezistenţelor.
(3) Condiţiile de rezistenţă pot fi apreciate doar aproximativ prin mijloacele evaluării calitative, evaluarea riguroasă a
acestora fiind realizată prin calcul.
(4) Se va stabili dacă există o ierarhizare adecvată a rezistenţei elementelor structurale, în măsură să asigure
dezvoltarea unor mecanisme favorabile de disipare a energiei seismice şi dacă zonele critice sunt înzestrate cu suficientă
capacitate de deformare în domeniul postelastic.
(5) Se vor identifica deficienţele de alcătuire care pot favoriza ruperea prematură de tip fragil a unor elemente sau
fenomene de instabilitate.
5.2.5. Condiţii privind infrastructura şi terenul de fundare
(1) Se stabileşte măsura în care, prin alcătuirea sa generală, sistemul fundaţiilor are suficientă rigiditate şi rezistenţă
pentru a îndeplini rolul structural în mod optim.
(2) Se identifică natura terenului de fundare şi eventualele tasări diferenţiate sau deformaţii remanente, produse de
acţiunea cutremurelor sau de alte cauze, precum şi efectele acestora, manifestate sau potenţiale, asupra elementelor
structurii, inclusiv a fundaţiilor.
(3) La examinarea sistemului fundaţiilor (infrastructurii) se vor verifica şi condiţiile de alcătuire prevăzute în NP 112.
(4) Se identifică eventualele efecte ale prezenţei apei subterane deasupra cotei de fundare asupra comportării şi
durabilităţii fundaţiilor şi elementelor structurale adiacente.
(5) Prevederi privind evaluarea sistemului de fundaţii sunt date în capitolul 7.
5.3. Degradarea clădirii

28
(1) Se stabileşte dacă integritatea materialelor din care este realizată structura a fost afectată pe durata de exploatare a
clădirii şi, dacă este cazul, măsura degradărilor. La inspectarea clădirii trebuie să se aibă în vedere că degradările pot fi
ascunse sub finisaje.
(2) Se stabilesc cauzele degradărilor:
(c) cutremure anterioare;
(d) tasare diferenţiată a terenului de fundare;
(e) deformaţii impuse: acţiunea variaţiilor de temperatură, contracţia şi curgerea lentă a betonului;
(f) agenţi de mediu sau agenţi tehnologici, în special apa pură sau încărcată cu substanţe agresive de diferite naturi;
(g) execuţie defectuoasă;
(h) incendii sau explozii;
(i) alte cauze generate de exploatarea clădirii.
(3) Starea elementelor şi materialelor se înregistrează în releveul de degradări detaliat pentru a se stabili efectele
asupra siguranţei de ansamblu a clădirii. Releveul de degradări se realizează sub formă de reprezentări grafice, schiţe
sau fotografii.
(4) În cazul elementelor din beton armat se urmăresc:
(a) calitatea slabă a betonului şi/sau degradarea lui fizică sau chimică;
(b) defectele de execuţie;
(c) existenţa şi gradul de coroziune a armăturilor din oţel;
(d) starea aderenţei între beton şi armături;
(e) deformaţiile remanente semnificative şi fisurile din elementele structurale cu diverse configuraţii şi direcţii.
Notă:
Se urmăresc, în special, fisurile deschise peste 0,5 mm. În cazul pereţilor structurali se vor examina cu prioritate fisurile
înclinate, mai ales cele în "x". În cazul stâlpilor şi grinzilor vor fi urmărite situaţiile cu cedare potenţială cu caracter neductil
şi efectele interacţiunii cu pereţii de compartimentare şi de închidere.

(5) În cazul elementelor din oţel se urmăresc:


(a) rugina, coroziunea sau alte degradări ale oţelului (de exemplu fisuri de oboseală);
(b) deformaţiile remanente rezultate din comportarea postelastică sau din pierderea stabilităţii (flambaj, voalare);
(c) starea elementelor de îmbinare: suduri, şuruburi, nituri.

29
(6) În cazul elementelor din lemn se urmăresc:
(a) degradarea lemnului prin putrezire sau ca efect al acţiunii unor microorganisme;
(b) despicarea lemnului ca urmare a unor suprasolicitări locale;
(c) starea de fixare a cuielor şi a altor elemente de prindere.
(7) Lista condiţiilor de verificare pentru structuri din beton, din oţel sau din zidărie sunt detaliate în anexele codului (B, C
şi D), în funcţie de tipul structurii şi natura materialului structural.
(8) În cazul clădirilor din zidărie, informaţii specifice necesare pentru evaluarea seismică sunt date în anexa D.
(9) În cazul elementelor nestructurale, informaţii specifice necesare pentru evaluarea seismică sunt date în anexa E.
6. Evaluare cantitativă
6.1. Generalităţi
(1) Acest capitol se referă la evaluarea cantitativă a structurilor clădirilor existente. Evaluarea componentelor
nestructurale se face conform prevederilor anexei E.
(2) Prin evaluarea cantitativă se verifică prin calcul dacă clădirile existente satisfac cerinţele fundamentale descrise la
3.1.
(3) Pentru evaluarea cantitativă se vor utiliza metodele generale de calcul indicate în P 100-1 împreună cu prevederile
suplimentare date în P 100-3, specifice procesului de evaluare.
(4) Reprezentarea acţiunii seismice pentru evaluarea structurilor şi componentelor nestructurale se face conform
prevederilor P 100-1 şi anexei A la P 100-3.
(5) Valorile factorilor de comportare, q, se aleg conform P 100-3, după caz, în funcţie de metodologia de evaluare
utilizată. Valorile maxim admise ale factorilor de comportare, q, sunt date în anexele B, C şi D, corespunzătoare
structurilor din diferite materiale.
(6) În cazul clădirilor care nu respectă condiţiile de regularitate prevăzute la 5.2.1.3 şi 5.2.1.4 se utilizează metodologia
de nivel 3 sau, în cazul utilizării metodologiei de nivel 2, se reduc valorile factorilor de comportare, q, faţă de valorile
maxim admise prevăzute de P100-3. Prevederi privind reducerea factorilor de comportare sunt date în P100-1.
(7) Modul de verificare a elementelor structurale este diferit pentru elementele cu comportare ductilă sau neductilă.
(8) Verificarea elementelor ductile se face în termeni de deformaţii sau în termeni de rezistenţă, în funcţie de tipul
metodei de calcul.
(9) Verificarea elementelor neductile se face în termeni de rezistenţă.

30
(10) Valorile medii ale proprietăţilor mecanice ale materialelor din clădire se obţin din documentaţia tehnică de
proiectare originală, rapoartele originale privind calitatea lucrărilor de construire, din încercări in-situ şi din alte surse,
conform prevederilor 4.2.
(11) Pentru evaluarea cantitativă, în cazul modurilor de cedare ductilă a elementelor, valorile de proiectare ale
rezistenţelor materialelor se obţin prin împărţirea valorilor medii ale rezistenţelor determinate conform (10) la factorii de
încredere definiţi la 4.4.
(12) Pentru evaluarea cantitativă, în cazul modurilor de cedare neductilă a elementelor, valorile de proiectare ale
rezistenţelor materialelor se obţin prin împărţirea valorilor medii ale rezistenţelor determinate conform (10) la factorii de
încredere definiţi la 4.4 şi la factorii parţiali de siguranţă ai materialelor.
Notă:
Valorile atribuite factorilor parţiali de siguranţă pentru beton, oţel, zidărie sau alte materiale sunt stabilite prin codurile
de proiectare specifice structurilor realizate din aceste materiale.

(13) Evaluarea cantitativă a structurilor de zidărie se realizează conform prevederilor din anexa D.
(14) Pentru materialele utilizate la realizarea lucrărilor de intervenţie, nou adăugate, se folosesc valorile de proiectare
ale proprietăţilor acestora definite conform P 100-1.
6.1.1. Starea Limită Ultimă
(1) Cerinţele fundamentale ale verificării la Starea Limită Ultimă se stabilesc conform prevederilor capitolului 3.
(2) Acţiunea seismică relevantă pentru verificări la Starea Limită Ultimă se stabileşte în acord cu prevederile capitolului
3 şi anexei A.
(3) Valorile aşteptate ale eforturilor sau deformaţiilor elementelor structurale se determină prin calcul structural, conform
P 100-1, în acord cu prevederile specifice pentru fiecare metodologie de calcul din P 100-3.
(4) Capacitatea de rezistenţă a elementelor structurale se determină conform prevederilor din anexele B, C şi D,
corespunzătoare structurilor realizate din diferite materiale.
(5) Valoarea limită a deplasărilor relative de nivel pentru verificări la Starea Limită Ultimă se alege conform prevederilor
P 100-1.
(6) Capacitatea de deformare a elementelor structurale se determină conform prevederilor din anexele B, C şi D,
corespunzătoare structurilor realizate din diferite materiale.
6.1.2. Starea Limită de Serviciu

31
(1) Cerinţele fundamentale ale verificării la Starea Limită de Serviciu se stabilesc conform prevederilor capitolului 3.
(2) Acţiunea seismică relevantă pentru verificări la Starea Limită de Serviciu se stabileşte în acord cu prevederile
capitolului 3 şi anexei A.
(3) În cazul utilizării metodologiei de nivel 1 nu se fac verificări la Starea Limită de Serviciu. În cazul metodologiei de
nivel 3, valorile aşteptate ale eforturilor şi deformaţiilor se determină prin calcul structural distinct de cel efectuat pentru
Starea Limită Ultimă, utilizând valorile de proiectare ale acţiunii seismice stabilite conform (2).
(4) Verificările la Starea Limită de Serviciu se fac în termeni de deplasare, prin verificări ale deplasărilor relative de nivel
conform prevederilor P 100-1 pentru această stare limită.
(5) Verificările elementelor structurale la Starea Limită de Serviciu se pot face suplimentar şi în termeni de rezistenţă
pentru a se observa dacă structura răspunde neliniar la acţiunea cutremurului de serviciu.
(6) În cazul utilizării metodelor de calcul neliniar, verificările elementelor structurale la Starea Limită de Serviciu se pot
face şi în termeni de rotiri, în acord cu cerinţele fundamentale pentru această stare limită.
(7) La proiectarea lucrărilor de intervenţie parţiale stabilite conform 3.3 (9) nu este necesară verificarea la Starea Limită
de Serviciu.
6.2. Acţiunea seismică şi combinaţiile de încărcări
(1) Reprezentarea acţiunii seismice pentru evaluarea prin calcul a clădirilor existente se face conform prevederilor P
100-1.
(2) Pentru calculul structural la cele două stări limită se foloseşte spectrul de răspuns elastic al acceleraţiilor absolute
sau, după caz, spectrul de proiectare prevăzute de P 100-1, scalate corespunzător în funcţie de intervalele medii de
recurenţă selectate. Modalitatea şi factorii de scalare sunt prevăzuţi în anexa A.
(3) Acţiunea seismică de proiectare se combină cu alte acţiuni permanente şi variabile, conform CR 0.
6.3. Modelarea comportării structurale
(1) Se aplică prevederile P 100-1 privind modelarea comportării structurale.
(2) Modelarea comportării structurale se realizează pe baza informaţiilor obţinute în conformitate cu prevederile
capitolului 4.
(3) Modelul de calcul permite determinarea efectelor acţiunilor în toate elementele structurii pentru toate combinaţiile
relevante de încărcări.
6.4. Metode de calcul
(1) Se aplică prevederile P 100-1 privind metodele de calcul structural.

32
(2) Efectele acţiunii seismice pot fi evaluate prin următoarele metode:
(a) Metoda forţelor laterale statice echivalente;
(b) Metoda de calcul modal cu spectre de răspuns;
(c) Calculul static neliniar;
(d) Calculul dinamic neliniar.
(3) În cazul utilizării metodei forţelor laterale statice echivalente sau a metodei de calcul modal cu spectre de răspuns,
spectrul de proiectare se determină utilizând un factor de comportare q ales în conformitate 6.1 (5) şi (6).
(4) Combinarea efectelor componentelor acţiunii seismice se face pe baza prevederilor din P 100-1.
6.5. Verificări ale elementelor structurale
(1) Verificările elementelor structurale constau în verificarea condiţiei ca cerinţa seismică să fie mai mică, la limită egală
cu capacitatea elementului.
(2) Verificarea se face în termeni de rezistenţă sau deformaţii, în funcţie de tipul metodei de calcul şi modul de cedare a
elementului.
(3) Modul de verificare se indică la 6.6, 6.7 şi 6.8, pentru fiecare din metodologiile prevăzute în cod.
6.6. Metodologia de nivel 1 - evaluare prin calcul
(1) Evaluarea efectelor acţiunii seismice de proiectare (eforturi şi deformaţii) se face considerând structura încărcată cu
forţe laterale statice echivalente (conform P 100-1), utilizând procedee simplificate de calcul pentru determinarea
perioadelor proprii de vibraţie, determinarea eforturilor, distribuţia forţelor între elementele verticale ale structurii etc.
(2) Se fac verificări numai la Starea Limită Ultimă.
(3) Forţa tăietoare de bază, corespunzătoare modului propriu fundamental de vibraţie, pentru fiecare direcţie orizontală
principală considerată în calculul clădirii, se determină conform prevederilor privind metoda forţelor laterale statice
echivalente din P 100-1.
(4) Valorile maxime ale factorilor de comportare, q, sunt date în anexele B, C şi D, corespunzătoare structurilor din
diferite materiale.
(5) Perioada fundamentală de vibraţie a clădirii în direcţia considerată, T1, necesară pentru stabilirea valorii spectrale,
Sd, se poate calcula cu expresia:

33
în care:
H înălţimea clădirii măsurată deasupra cotei teoretice de încastrare (în metri);
kT coeficient care are valorile:
- 0,070 pentru structuri tip cadre din beton armat;
- 0,045 pentru structuri tip pereţi din beton armat şi pereţi din zidărie;
- 0,110 pentru structuri tip cadre necontravântuite din oţel;
- 0,075 pentru structuri tip cadre contravântuite excentric din oţel;
- 0,050 pentru structuri tip cadre contravântuite centric din oţel.
(6) În cazul clădirilor cu structura tip cadre din beton armat cu până la 10 niveluri supraterane, pentru evaluarea
aproximativă a perioadei fundamentale se poate utiliza, alternativ, relaţia:

în care n este numărul de niveluri deasupra cotei teoretice de încastrare.


(7) Valorile medii ale eforturilor unitare normale în elementele verticale ale structurii, produse de încărcările
gravitaţionale, se determină pe baza ariilor aferente de planşeu utilizând valorile factorizate ale acţiunilor gravitaţionale
din combinaţia seismică de proiectare, stabilite conform CR 0.
(8) Pentru elementele verticale amplasate pe perimetrul clădiri se determină şi componenta forţei axiale cauzată de
forţa seismică orizontală. Valoarea acesteia se determină pe baza valorilor estimate ale forţelor tăietoare de la
extremităţile grinzilor adiacente elementului vertical considerat.
(9) Valorile medii ale eforturilor unitare tangenţiale, Vm, în elementele verticale ale structurii, stâlpi sau pereţi, la nivelul
situat imediat deasupra cotei teoretice de încastrare, se determină cu relaţia aproximativă:

34
în care Ac este suma ariilor inimilor pereţilor al căror plan median este paralel cu direcţia în care se face calculul şi
suma ariilor secţiunilor transversale ale stâlpilor cadrelor orientate în direcţia în care se face calculul. În cazul stâlpilor din
oţel se consideră numai aria pereţilor secţiunii al căror plan median este aliniat cu direcţia pentru care se face calculul.
(10) Valorile eforturilor normale unitare din stâlpi şi ale eforturilor unitare tangenţiale medii din elementele structurale
verticale ale clădirii se compară cu valorile admisibile prevăzute pentru structurile din diferite materiale, conform anexelor
B, C sau D.
(11) Estimarea nivelului de siguranţă al elementelor orizontale se face în special prin procedeele evaluării calitative.
Notă:
Dacă, în vederea obţinerii unor informaţii mai complete, se doreşte şi o evaluare prin calcul a grinzilor, se determină
aproximativ capacitatea de rezistenţă a acestora şi se compară cu valorile eforturilor din încărcările verticale stabilite pe
scheme statice simplificate. Comparaţia între aceste valori şi valorile eforturilor capabile evidenţiază dacă aceste
elemente au rezerve şi pentru preluarea unor acţiuni laterale.

(12) Dacă prin aplicarea metodologiei de nivel 1 rezultă necesare lucrări de intervenţie, se va utiliza o metodologie de
nivel superior pentru validarea acestei concluzii. Dacă sunt necesare, măsurile de intervenţie nu se fundamentează
numai pe rezultatele evaluării prin metodologia de nivel 1. Fac excepţie clădirile indicate la 2.3.1 (3).
6.7. Metodologia de nivel 2 - evaluare prin calcul
(1) Se realizează verificări la Starea Limită Ultimă şi Starea Limită de Serviciu.
(2) La Starea Limită Ultimă se verifică capacitatea de rezistenţă a elementelor şi deplasările laterale de nivel.
(3) La Starea Limită de Serviciu se verifică deplasările laterale de nivel.
(4) Pentru calculul structural se utilizează una dintre metodele de calcul static liniar prevăzute de P 100-1 pentru
proiectare:
(a) metoda forţelor seismice statice echivalente;

35
(b) metoda de calcul modal cu spectre de răspuns.
(5) În calculul structural se consideră spectrele de răspuns elastic al acceleraţiilor absolute, cu ordonatele reduse printr-
un factor de comportare, q, care caracterizează structura în ansamblu.
(6) Valorile maxime ale factorului de comportare, q, sunt prevăzute în anexele B, C şi D, corespunzătoare structurilor
din diferite materiale.
(7) Factorii de comportare utilizaţi în calcul pot fi mai mari cu până la 20% faţă de valorile maxime stabilite conform (6),
în cazul clădirilor realizate înainte de 1977 pentru care inginerul evaluator dispune de date suficiente şi credibile privind
detaliile de alcătuire şi redundanţa clădirii şi acestea permit considerarea unor valori superioare celor maxime indicate.
(8) Distribuţia pe verticală a forţelor seismice orizontale, în cazul utilizării metodei forţelor statice echivalente, efectele
torsiunii de ansamblu şi efectele fisurării asupra elementelor cu rigiditate degradabilă prin fisurare se cuantifică conform
prevederilor P 100-1.
(9) Determinarea valorilor deplasărilor la Starea Limită de Ultimă se face în acord cu prevederile P 100-1. Factorul de
amplificare a deplasărilor, c, se stabileşte în acord cu prevederile anexelor B şi C, corespunzătoare structurilor din diferite
materiale.
(10) Determinarea valorilor deplasărilor la Starea Limită de Serviciu se face în acord cu prevederile P 100-1. Factorul
de reducere care ţine seama de intervalul de recurenţă mai redus al acţiunii seismice, v, se stabileşte conform
prevederilor anexelor B şi C, corespunzătoare structurilor din diferite materiale.
(11) Verificarea rezistenţei elementelor se realizează cu relaţia:

unde:
Ed valoarea de proiectare a efortului secţionai în combinaţia seismică de proiectare;
Rd valoarea de proiectare a capacităţii de rezistenţă.
(12) Valoarea de proiectare a capacităţii de rezistenţă, Rd, se determină pe baza prevederilor din anexele B, C şi D,
corespunzătoare structurilor din diferite materiale.

36
(13) Valoarea de proiectare a capacităţii de rezistenţă, Rd, se calculează utilizând valorile de proiectare ale rezistenţelor
materialelor determinate conform 6.1 (11) şi (12).
(14) Prin excepţie de la (6), (7), (9), (10), (12) şi (13), în cazul clădirilor realizate până la intrarea în vigoare a acestui
cod, dacă structura îndeplineşte toate prevederile de conformare generală şi de alcătuire de detaliu date în P 100-1 şi
materialele utilizate la realizarea structurii sunt în acord cu prevederile din P 100-1, în aplicarea metodologiei de nivel 2
se pot considera următoarele prevederi:
(a) se consideră valorile maxime ale factorului de comportare, în funcţie de materialul structural şi tipul structurii,
conform P 100-1;
(b) se consideră valorile de proiectare ale rezistenţelor stabilite conform P 100-1 reduse cu factorul de încredere
determinat conform 4.4;
(c) se determină valorile de proiectare ale capacităţilor de rezistenţă şi valorile admisibile ale deplasărilor relative de
nivel în acord cu prevederile P 100-1.
6.8. Metodologia de nivel 3 - evaluare prin calcul
(1) Calculul structural se realizează pe baza prevederilor P 100-1, cu considerarea prevederilor suplimentare date în
acest capitol, utilizând una dintre următoarele metode de calcul neliniar:
(a) metoda de calcul static neliniar;
(b) metoda de calcul dinamic neliniar.
(2) Metoda de calcul static neliniar este indicată în cazul structurilor la care contribuţia modurilor superioare de vibraţie
la comportarea în regim dinamic este mai puţin importantă. În cazul structurilor la care se aşteaptă amplificări dinamice
majore ale deplasărilor la anumite niveluri se recomandă utilizarea metodei de calcul dinamic neliniar.
(3) Se realizează verificări la Starea Limită Ultimă şi Starea Limită de Serviciu.
(4) La Starea Limită Ultimă se verifică:
(a) deplasările relative de nivel ale structurii;
(b) capacitatea de rezistenţă a elementelor cu cedare neductilă;
(c) capacitatea de deformare a elementelor cu cedare ductilă.
(5) Pentru verificările la Starea Limită Ultimă, deplasările relative de nivel ale structurii, eforturile şi deformaţiile
elementelor structurale corespund cerinţei de deplasare corespunzătoare acţiunii seismice asociate acestei stări limită.
(6) La Starea Limită de Serviciu se verifică deplasările relative de nivel.

37
(7) La Starea Limită de Serviciu se pot verifica şi deformaţiile elementelor structurale, în acord cu cerinţele
fundamentale pentru această stare limită, la decizia expertului.
(8) Pentru verificările la Starea Limită de Serviciu, deplasările relative ale structurii corespund cerinţei de deplasare
corespunzătoare acţiunii seismice asociate acestei stări limită.
(9) Pentru determinarea cerinţei de deplasare ale sistemului SDOF echivalent la Starea Limită de Serviciu şi Starea
Limită Ultimă se utilizează spectre de răspuns neliniar, exprimate în deplasări. La calculul spectrelor de răspuns neliniar
se utilizează modele histeretice de comportare adecvate materialului structural.
Notă:
Întrucât structurile existente pot prezenta deficit de rezistenţă în raport cu cerinţele seismice pentru structuri noi,
mobilizarea unui mecanism de plastificare la cutremurul asociat Stării Limită de Serviciu are probabilitate înaltă.

(10) În calculul static neliniar este recomandată încărcarea structurii până la obţinerea unei deplasări la vârf egale cu
150% din valoarea cerinţei de deplasare corespunzătoare Stării Limită Ultime pentru a identifica eventualele mecanisme
de rupere şi deficienţe structurale.
(11) Valorile rotirilor plastice capabile se determină conform prevederilor din anexele B şi C, corespunzătoare
structurilor din diferite materiale.
(12) Valoarea de proiectare a capacităţii de rezistenţă, Rd, se determină pe baza prevederilor anexelor B, C şi D,
corespunzătoare structurilor din diferite materiale.
(13) Valoarea de proiectare a capacităţii de rezistenţă , Rd, pentru elemente se calculează utilizând valorile de
proiectare ale rezistenţelor materialelor determinate conform 6.1 (11) şi (12).
7. Evaluare a fundaţiilor şi terenului de fundare
7.1. Generalităţi
(1) Acest capitol cuprinde prevederi privind evaluarea seismică a sistemului de fundaţii al clădirii şi a terenului de
fundare.
(2) Evaluarea calitativă şi cantitativă a fundaţiilor trebuie să evidenţieze măsura în care este îndeplinit rolul lor în
ansamblul structural şi situaţiile în care fundaţiile şi, după caz, infrastructura clădirii constituie veriga slabă în traseul
încărcărilor aplicate structurii către terenul de fundare.
(3) Pentru evaluarea seismică a fundaţiilor şi terenului de fundare se vor realiza investigaţii geotehnice ale terenului din
amplasament, prin mijloacelele cercetării geotehnice.

38
(4) Prin excepţie de la prevederile (3), la clădirile din clasele de importanţă şi expunere la cutremur III şi IV, prin decizia
expertului tehnic, se pot utiliza date din documentaţia tehnică iniţială a construcţiei, dacă aceasta conţine date relevante
şi suficiente referitoare la teren, sau investigaţii geotehnice întocmite pentru terenuri din vecinătatea amplasamentului
dacă distanţele până la poziţia acestora nu depăşesc distanţele maxime recomandate prin NP 074.
(5) Prin investigaţiile geotehnice se va stabili măsura în care terenul de fundare este sensibil la acţiuni seismice şi poate
reprezenta factorul decisiv al unei degradări parţiale sau totale a clădirii (teren lichefiabil, teren în pantă, orizonturi
necoezive afânate etc.).
(6) Pentru recomandarea unor lucrări de intervenţie asupra fundaţiilor sau terenului de fundare este necesară
efectuarea de investigaţii geotehnice în amplasament.
(7) Pentru proiectarea lucrărilor de intervenţie este necesară realizarea de investigaţii geotehnice ale terenului în
amplasament.
(8) La evaluarea seismică a sistemului de fundare se verifică îndeplinirea cerinţelor specifice prevăzute de
reglementările tehnice pentru proiectarea fundaţiilor, în concordanţă cu prevederile P100-3.
Indicatorii de îndeplinire a cerinţelor seismice definiţi la capitolul 8 vor ţine seama de ponderea diferitelor categorii de
deficienţe şi a efectului acestora asupra calităţii răspunsului seismic al ansamblului.
7.2. Investigaţii geotehnice
(1) La clădirile din clasele de importanţă şi expunere la cutremur III şi IV, necesitatea şi metodele de investigare
geotehnică necesare pentru stabilirea caracteristicilor terenului sunt stabilite de către expertul tehnic.
(2) La clădirile din clasele de importanţă şi expunere la cutremur I şi II, metodele de investigare geotehnică necesare
pentru stabilirea caracteristicilor terenului sunt stabilite de către expertul tehnic împreună cu un specialist în geotehnică.
(3) Prin excepţie de la (2), la decizia expertului tehnic, în cazul în care pentru terenul din amplasamentul clădirii se
dispune de un studiu geotehnic elaborat ulterior intrării în vigoare a NP 074/2013, acesta poate fi utilizat la evaluarea
seismică a clădirii.
(4) Investigarea terenului de fundare se efectuează cu metode corespunzătoare cercetării geotehnice, cu respectarea
prevederilor normativului NP 074 şi a standardului SR EN 1997-2. Amploarea investigării se stabileşte ţinând seama de
categoria geotehnică a lucrării.
(5) Comportarea la acţiuni seismice a terenului de fundare (lichefiabilitate, stabilitate, deformaţii excesive, reduceri ale
rezistenţei la forfecare etc.) va fi evaluată conform cerinţelor SR EN 1998-5.

39
(6) La construcţii fundate pe piloţi, în vederea stabilirii integrităţii piloţilor se pot efectua încercări nedistructive, de tipul
testelor dinamice. În vederea stabilirii capacităţii portante şi a comportării sub solicitări se pot executa încărcări statice de
probă cu respectarea prevederilor normativului NP 045.
(7) În afara lucrărilor de foraje sau de sondaje deschise, cu prelevare de probe în vederea încercărilor de laborator
geotehnic, se pot utiliza una sau mai multe încercări pe teren, precum:
(a) încercarea de încărcare cu placa;
(b) încercarea de penetrare standard;
(c) încercarea de penetrare cu con sau cu piezocon;
(d) încercarea de penetrare dinamică;
(e) încercarea cu dilatometrul plat.
(8) În vederea determinării parametrilor dinamici ai terenului şi a vitezei de propagare a undelor seismice de forfecare,
vs, se pot utiliza încercări de teren seismice de tip:
(a) downhole;
(b) crosshole;
(c) penetrare cu conul seismic;
(d) dilatometru seismic plat.
Atunci când se urmăreşte determinarea condiţiilor geotehnice la adâncime se vor utiliza încercările de penetrare, după
caz.
7.3. Calculul infrastructurii şi modelul de calcul
(1) Calculul eforturilor şi deformaţiilor în elementele infrastructurii şi calculul tasărilor terenului se face utilizând un model
de calcul adecvat şi o modelare realistă a proprietăţilor de deformare (rigiditate) ale terenului.
(2) În vederea stabilirii modelului de calcul se respectă prevederile documentelor normative P 100-1, NP 112 sau NP
123, după caz, şi ale standardului SR EN 1997-1.
(3) Tipul modelului de calcul este stabilit de către expertul tehnic.
(4) În calculul la acţiunea seismică trebuie considerate valori ale rigidităţii terenului adecvate pentru condiţiile acţiunii de
scurtă durată şi vitezei mari de încărcare generată de cutremur.
(5) Pentru clădirile din clasele de importanţă şi expunere la cutremur I şi II parametrii caracteristici de interacţiune teren
- structură sunt stabiliţi de către un specialist în geotehnică.

40
(6) Se recomandă utilizarea în calcule a mai multor valori ale caracteristicilor de deformaţie ale terenului dintr-un
domeniu posibil şi probabil de variaţie, dată fiind sensibilitatea calculului de interacţiune teren-structură în raport cu
caracteristicile de rigiditate ale modelului.
(7) În calculul seismic al structurii şi infrastructurii, în funcţie de tipul acestora şi de importanţa clădirii, pot fi abordate
următoarele modele:
(a) în cazul clădirilor fără subsol, modelul de calcul se fixează la nivelul marginii superioare a fundaţiilor - calculul
fundaţiilor se face prin izolarea lor şi aplicarea forţelor de legătură cu suprastructura;
(b) în cazul radierelor, modelul recomandat al fundaţiei este de tip placă rezemată pe resoarte caracterizate de
proprietăţile idealizate de deformare a terenului;
(c) în cazul clădirilor cu subsoluri se pot alege mai multe tipuri de modele, cu niveluri de complexitate diferite, ţinându-
se cont sau nu de interacţiunea cu terenul de sub fundaţie şi, eventual, cu terenul din jurul infrastructurii - în cazul
adoptării unor modele simplificate rezultatele vor fi interpretate ţinând seama de limitele modelului.
(8) Verificarea infrastructurii trebuie făcută atât în termenii ce privesc cedarea terenului de fundare cât şi în termenii
cedării elementelor infrastructurii, în urma dezvoltării mecanismului de cedare al suprastructurii.
(9) Capacitatea structurală a sistemului de fundare trebuie verificată. Se vor verifica cu precădere următoarele aspecte:
(a) rigiditatea şi rezistenţa fundaţiilor izolate de mici dimensiuni necesare pentru preluarea forţelor seismice;
(b) stabilitatea fundaţiilor de suprafaţă sub acţiunea forţelor laterale;
(c) capacitatea de rezistenţă la compresiune sau tracţiune a piloţilor pentru preluarea forţelor axiale generate de
acţiunea seismică;
(d) capacitatea portantă laterală a piloţilor pentru preluarea forţelor orizontale generate de acţiunea seismică;
(e) capacitatea structurală a radierului pentru solidarizarea piloţilor.
7.4. Măsuri de intervenţie
(1) În urma evaluării seismice a clădirii pot fi stabilite, după caz, măsuri de intervenţie asupra sistemului fundaţiilor în
ansamblu. Acestea pot fi aplicate fundaţiilor propriu- zise, terenului de fundare sau ambelor.
(2) Intervenţiile asupra sistemului fundaţiilor pot avea ca scop: mărirea capacităţii structurale a fundaţiei sau/şi mărirea
capacităţii portante din punct de vedere geotehnic a fundaţiei.
(3) Pentru construcţiile din clasele de importanţă şi expunere la cutremur I şi II, la stabilirea măsurilor de intervenţie
asupra sistemului fundaţiilor este necesară colaborarea cu un specialist în geotehnică.
8. Concluziile evaluării

41
8.1. Stabilirea clasei de risc seismic
(1) Evaluarea susceptibilităţii de avariere la cutremur şi încadrarea în clasele de risc seismic se face pe baza a trei
categorii de condiţii care fac obiectul investigaţiilor şi analizelor efectuate în cadrul evaluării:
(a) condiţii privind alcătuirea clădirii, referitoare la îndeplinirea regulilor de conformare structurală, de alcătuire a
elementelor structurale şi a regulilor constructive pentru structuri seismice;
(b) condiţii privind degradările structurale produse în trecut de acţiunea seismică şi de alte cauze;
(c) condiţii privind capacitatea seismică a structurii şi componentelor nestructurale, exprimată, după caz, în termeni de
rezistenţă sau deplasare.
(2) Măsura în care cele trei categorii de condiţii sunt îndeplinite este cuantificată prin intermediul a trei indicatori:
(a) gradul de îndeplinire a condiţiilor de alcătuire seismică, R1;
(b) gradul de afectare structurală, R2;
(c) gradul de asigurare seismică, R3, care se determină pentru Starea Limită Ultimă.
(3) Valorile celor trei indicatori se asociază cu o anumită clasă de risc seismic conform 8.1.1, 8.1.2 şi 8.1.3.
(4) Expertul tehnic decide încadrarea clădirii într-o anumită clasă de risc seismic pe baza valorilor celor trei indicatori,
claselor de risc seismic asociate şi a unei analize complexe şi cuprinzătoare a ansamblului condiţiilor de diferite naturi.
(5) Expertul tehnic analizează relevanţa fiecărui indicator pentru evaluarea seismică a clădirii.
(6) Clasa de risc seismic a clădirii este clasa minimă asociată celor trei indicatori R1, R2 şi R3.
(7) Prin excepţie de la (6), atunci când expertul tehnic stabileşte că unul dintre indicatorii R 2 sau R3 are relevanţă
redusă în cazul clădirii evaluate, clasa de risc seismic a clădirii este clasa minimă asociată celorlalţi doi indicatori.
(8) Expertul tehnic identifică elementele vitale pentru siguranţa structurală la seism care prezintă deficienţe majore şi
capacitate insuficientă faţă de cerinţele corespunzătoare stărilor limită selectate.
(9) Expertul tehnic identifică mecanismul de cedare probabil al structurii ca bază pentru evaluarea răspunsului seismic
aşteptat al clădirii şi pentru alegerea potrivită a soluţiei de intervenţie.
(10) Relevanţa gradului de afectare structurală, R2, se stabileşte în funcţie de vârsta clădirii, intensitatea mişcărilor
seismice care au afectat-o în trecut prin comparaţie cu cerinţele seismice corespunzătoare Stării Limită Ultimă şi factorii
naturali şi antropici care au putut cauza degradări ale clădiri în trecut.
(11) Gradul de asigurare seismică, R3, este mai relevant în cazul clădirilor proiectate pe baza unor reglementări tehnice
pentru proiectare la cutremur, al căror răspuns la acţiuni seismice poate fi descris prin modelele curente de calcul cu un
grad de încredere mai mare.

42
(12) În cazul clădirilor vechi, realizate înainte de 1963, identificarea aproximativă a mecanismului de cedare, cu grad de
încredere acceptabil, nu este întotdeauna posibilă. În acest caz, evaluarea corectă a susceptibilităţii de avariere seismică
a clădirii trebuie să se bazeze pe o analiză cuprinzătoare şi pe o judecată inginerească a tuturor condiţiilor de alcătuire şi
a corelaţiei dintre acestea, operaţii care necesită competenţă înaltă şi experienţă deosebită.
8.1.1. Gradul de îndeplinire a condiţiilor de alcătuire seismică
(1) Valoarea gradului de îndeplinire a condiţiilor de alcătuire seismică, R1, se stabileşte pe baza punctajului atribuit
fiecărei categorii de condiţii de alcătuire, din anexa corespunzătoare tipului de material structural, în funcţie de
metodologia de evaluare utilizată.
(2) R1 poate lua valori între 1 şi 100. Valoarea de R1 = 100 corespunde unei clădiri care îndeplineşte integral toate
condiţiile de alcătuire.
(3) Clasa de risc asociată indicatorului R1 se stabileşte astfel:
(a) Clasa de risc seismic RsI, dacă R1 < 30;
(b) Clasa de risc seismic RsII, dacă 30 ≤ R1< 60;
(c) Clasa de risc seismic RsIII, dacă 60 ≤ R1< 90;
(d) Clasa de risc seismic RsIV, dacă 90 ≤ R1 ≤ 100.
8.1.2. Gradul de afectare structurală
(1) Valoarea gradului de afectare structurală, R2, se stabileşte pe baza punctajului atribuit fiecărei categorii de condiţii
privind evaluarea stării de degradare a elementelor structurale dat în lista specifică din anexa corespunzătoare
materialului structural utilizat.
(2) R2 poate lua valori între 1 şi 100. Valoarea de R2 = 100 corespunde unei clădiri neafectate de degradări seismice
sau de altă natură.
(3) Clasa de risc asociată indicatorului R2 se stabileşte astfel:
(a) Clasa de risc seismic RsI, dacă R2 < 50;
(b) Clasa de risc seismic RsII, dacă 50 ≤ R2 < 70;
(c) Clasa de risc seismic RsIII, dacă 70 ≤ R2 < 90;
(d) Clasa de risc seismic RsIV, dacă 90 ≤ R2 ≤ 100.
8.1.3. Gradul de asigurare seismică
(1) Gradul de asigurare seismică, R3, caracterizează capacitatea de rezistenţă şi de ductilitate a structurii, în ansamblu,
capacitatea de rezistenţă şi stabilitatea componentelor nestructurale, în raport cu cerinţele seismice.

43
(2) Valoarea gradului de asigurare seismică, R3, se stabileşte în funcţie de gradul de asigurare determinat pentru
structură şi, după caz, de gradul minim de asigurare stabilit pentru componentele nestructurale.
(3) Modul de calcul pentru gradul de asigurare seismică pentru structură depinde de metodologia de evaluare
cantitativă utilizată.
(4) Gradul de asigurare seismică pentru structură, R3, este minimul dintre valorile determinate distinct pentru fiecare
direcţie orizontală principală ortogonală considerată în evaluarea clădirii.
(5) Clasa de risc asociată indicatorului R3 (exprimat în %) se stabileşte astfel:
(a) Clasa de risc seismic RsI, dacă R3 < 35%;
(b) Clasa de risc seismic RsII, dacă 35% ≤ R3 < 65%;
(c) Clasa de risc seismic RslII, dacă 65% ≤ R3 < 90%;
(d) Clasa de risc seismic RsIV, dacă 90% ≤ R3.
8.1.3.1. Metodologia de nivel 1
(1) Pentru elementele verticale ale structurilor de tip cadru sau cu pereţi structurali, gradul de asigurare seismică, R 3,
pentru structură se stabileşte în termeni de rezistenţă, la nivelul situat imediat deasupra cotei teoretice de încastrare,
astfel:

unde
vm efortul unitar tangenţial mediu calculat conform 6.6 (9);
vadm valoarea de referinţă admisibilă a efortului unitar tangenţial în elementele verticale stabilită conform prevederilor
anexelor B, C şi D pentru elemente din beton armat, oţel şi, respectiv, zidărie.
(2) Pentru structurile din oţel contravântuite, gradul de asigurare seismică R 3 pentru structură se stabileşte în termeni
de rezistenţă, la nivelul situat imediat deasupra cotei teoretice de încastrare, astfel:

44
unde
Σ Fadm suma valorilor de proiectare ale proiecţiilor pe orizontală ale forţelor axiale capabile din diagonalele
contravântuirilor verticale de la nivelul considerat;
Fb forţa tăietoare de bază calculată conform 6.6 (3).
8.1.3.2. Metodologia de nivel 2
(1) Se determină valorile individuale ale indicatorului R3j, pentru fiecare element structural j, astfel:

unde
Edj valoarea de proiectare a efortului în elementul j, din combinaţia seismică de proiectare relevantă, determinată
conform prevederilor 6.7;
Rdj valoarea de proiectare a capacităţii de rezistenţă a elementului j.
(2) Se stabileşte mecanismul structural probabil de disipare a energiei seismice prin identificarea elementelor
structurale cu cedare neductilă, cu precădere a elementelor verticale aflate în această situaţie, şi prin compararea
valorilor de proiectare ale capacităţilor de rezistenţă ale elementelor verticale cu cele ale elementelor orizontale.
Notă:
Aceste informaţii constituie elemente esenţiale în estimarea siguranţei seismice a structurii şi pentru încadrarea
construcţiei într-o anumită clasă de risc seismic.

45
(3) Gradul de asigurare seismică, R3, pentru structură se determină la nivelul situat deasupra cotei teoretice de
încastrare. Gradul de asigurare seismică, R3, pentru structură se determină şi la celelalte niveluri, dacă acestea prezintă
deficit de rigiditate sau rezistenţă comparativ cu nivelul situat deasupra cotei teoretice de încastrare. În acest caz, gradul
de asigurare seismică, R3, pentru structură este egal cu valoarea minimă a valorilor determinate pentru fiecare nivel în
parte.
(4) Gradul de asigurare seismică, R3, pentru structură se determină la fiecare nivel considerat astfel:

unde
VEdi valoarea de proiectare a forţei tăietoare în elementul structural vertical i, rezultată din calculul structural în
combinaţia de încărcare seismică relevantă;
VRdi valoarea de proiectare a forţei tăietoare asociate capacităţii de rezistenţă a elementului structural vertical i de la
nivelul considerat sau, după caz, proiecţia pe orizontală a valorii de proiectare a forţei axiale capabile, în diagonalele
contravântuirilor verticale.
Pentru elementele care se plastifică din încovoiere conform mecanismului de cedare, cu sau fără forţă axială, valoarea
VRdi se consideră egală cu valoarea forţei tăietoare din element asociată plastificării din încovoiere.
Pentru elementele care cedează din forţă tăietoare, valoarea VRdi se consideră egală cu valoarea de proiectare a forţei
tăietoare capabile.
Valoarea VRdi se limitează superior la forţa tăietoare maximă care se poate mobiliza în elementul structural i în situaţia
pierderii echilibrului static, cedării altor elemente structurale sau a terenului de fundare.
(5) Prin excepţie de la prevederile (3), în cazul clădirilor la care cedarea neductilă a unuia sau mai multor elemente
structurale poate conduce la colapsul local sau general al clădirii, gradul de asigurare seismică, R3, al structurii va fi egal
cu indicatorul R3j minim al acestor elemente:

46
unde R3j se calculează conform (1).
(6) În cazul structurilor cu capacitate redusă de redistribuţie a eforturilor între elementele structurale, în calculul gradului
de asigurare seismică, R3, conform (4) se ţine seama de posibilitatea redusă de redistribuire a eforturilor. În acest caz,
valorile VRdj în elementele cu surplus de rezistenţă vor fi limitate în funcţie de posibilităţile reale ca aceste elemente să se
încarce suplimentar prin redistribuirea eforturilor de la elementele cu deficit de rezistenţă şi rigiditate, care pot ceda
prematur.
(7) În cazul verificării stabilităţii de ansamblu a structurii, în ecuaţia (8.3), Rdj este valoarea de proiectare a efectului
acţiunilor cu efect favorabil asupra stabilităţii şi Edj este valoarea de proiectare a efectului acţiunilor cu efect defavorabil
asupra stabilităţii.
8.1.3.3. Metodologia de nivel 3
(1) Gradul de asigurare seismică, R3, se determină în termeni de deplasare, cu expresia:

ds cerinţa de deplasare corespunzătoare acţiunii seismice asociate Stării Limită Ultime;


du deplasarea laterală ultimă a clădirii, valoarea maximă a deplasării absolute care corespunde îndeplinirii cerinţelor
fundamentale ale evaluării seismice la Starea Limită Ultimă, date în cap. 3.1.
Notă:

47
De regulă, du corespunde depăşirii capacităţii de rezistenţă sau de deformare a oricărui element din ansamblul teren-
structură. La evaluarea du se va lua în considerare şi răspunsul componentelor nestructurale a căror cedare poate pune
în pericol siguranţa utilizatorilor.

8.2. Conţinutul raportului de expertiză tehnică


(1) Raportul de expertiză tehnică conţine o sinteză a procesului de evaluare, furnizând informaţiile care fundamentează
decizia de încadrare a construcţiei în clasa de risc seismic.
(2) Se descriu scopul expertizei tehnice, cerinţele seismice şi stările limită selectate pentru evaluarea seismică.
(3) Se enumerează documentele tehnice normative utilizate la efectuarea evaluării seismice.
(4) Se descriu activităţile desfăşurate pentru întocmirea expertizei tehnice cum sunt: vizite la clădirea expertizată,
discuţii cu proprietarii sau utilizatorii clădirii, natura investigaţiilor efectuate.
(5) Se include lista informaţiilor colectate de către expert care au stat la baza evaluării seismice (de exemplu: proiectul
iniţial al clădirii, releveul clădirii, rapoartele precedente de expertiză tehnică, rapoartele de încercări pentru determinarea
proprietăţilor mecanice ale materialelor de construcţie, studiile geotehnice, rapoartele privind măsurarea vibraţiilor in-situ,
mărturiile proprietarilor sau utilizatorilor clădirii).
(6) Se caracterizează amplasamentul prin informaţii generale care să descrie condiţiile seismice ale amplasamentului,
alte surse potenţiale de hazard natural, terenul de fundare, adâncimea de fundare, nivelul hidrostatic al apei subterane
etc.
(7) Se descrie clădirea prin informaţii referitoare la sistemul structural şi la ansamblul elementelor nestructurale. Se vor
face aprecieri globale, calitative, privind capacitatea sistemului structural de a rezista la acţiuni seismice. Se vor include
date istorice referitoare la perioada construirii şi nivelul reglementărilor de proiectare aplicate, dacă sunt relevante pentru
clădirea expertizată. Se vor descrie lucrările de intervenţie efectuate până la data expertizei, după caz.
(8) Se prezintă nivelul de cunoaştere selectat şi metodologia de evaluare.
(9) Se prezintă evaluarea calitativă a gradului de îndeplinire a condiţiilor de alcătuire seismică, R1.
(10) Se prezintă evaluarea calitativă a gradului de afectare structurală, R2.
(11) Se prezintă evaluarea cantitativă a gradului de asigurare seismică, R3.
(12) Se prezintă sinteza evaluării, încadrarea clădirii în clasa de risc seismic, şi concluziile evaluării. Se prezintă
relevanţa fiecărui indicator (R1, R2 sau R3) în evaluarea seismică a structurii, se motivează alegerea clasei de risc pentru
clădire în raport cu clasele de risc asociate indicatorilor R1, R2 şi R3 şi cu alte condiţii specifice clădirii evaluate.

48
(13) Se formulează, după caz, propuneri de intervenţie. Expertul tehnic descrie soluţia de intervenţie de principiu şi
precizează, după caz, elementele structurale sau componentele nestructurale asupra cărora trebuie intervenit. Se includ
note de calcul privind calibrarea de principiu a soluţiei de intervenţie. Complexitatea metodei de calcul utilizată este
stabilită de către expert.
(14) Conţinutul cadru al raportului de expertiză tehnică pentru evaluarea seismică a clădirilor existente este:
1. Date privind expertiza tehnică
1.1. Pagină de titluri şi semnături
1.2. Copie după actul de atestare al expertului tehnic
1.3. Raport sintetic
2. Raport de evaluare
2.1. Scopul expertizei
2.2. Reglementări tehnice
2.3. Activităţi desfăşurate pentru întocmirea expertizei
2.4. Date care au stat la baza expertizei tehnice
2.5. Caracterizarea amplasamentului
2.6. Descrierea clădirii
2.7. Nivelul de cunoaştere
2.8. Metodologia de evaluare
2.9. Gradul de îndeplinire a condiţiilor de alcătuire seismică, R1
2.10. Gradul de afectare structurală, R2
2.11. Gradul de asigurare structurală seismică, R3
2.12. Verificări la Starea Limită de Serviciu
2.13. Sinteza evaluării
2.14. Propuneri de intervenţie
3. Concluzii
Anexe
(15) Raportul de expertiză tehnică poate fi completat şi cu alte informaţii, după caz.

49
(16) Anexele includ informaţii care au stat la baza expertizei tehnice, cum sunt: releveul clădirii, breviarul fotografic,
notele de calcul, rapoartele de încercări sau măsurători, studiul geotehnic, releveul degradărilor structurale sau
nestructurale etc.
(17) Raportul sintetic se întocmeşte conform modelului:

Evaluare seismică

Raport sintetic

50
51
ANEXA A

Hazardul seismic

(1) Prevederile acestei anexe se aplică la evaluarea seismică şi proiectarea lucrărilor de intervenţie a clădirilor,
indiferent de tipul materialelor structurale.
(2) La proiectarea lucrărilor de intervenţie având ca scop încadrarea în clasa de risc seismic R sIII se utilizează valorile
acceleraţiei terenului pentru proiectare având intervalul mediu de recurenţă de 100 de ani, pentru verificări la Starea
Limită Ultimă, şi de 30 de ani, pentru verificări la Starea Limită de Serviciu.
(3) La proiectarea lucrărilor de intervenţie având ca scop încadrarea în clasa de risc seismic RsIV se utilizează valorile
acceleraţiei terenului pentru proiectare având intervalul mediu de recurenţă de 225 de ani, pentru verificări la Starea
Limită Ultimă, şi de 40 de ani, pentru verificări la Starea Limită de Serviciu.
(4) La proiectarea lucrărilor de intervenţie parţiale, având ca scop încadrarea în clasa de risc RsII, se utilizează valorile
acceleraţiei terenului pentru proiectare având intervalul mediu de recurenţă de 40 de ani, pentru verificarea la Starea
Limită Ultimă.
(5) În cazul proiectării lucrărilor de intervenţie pentru cerinţe superioare celor fundamentale se pot utiliza valori ale
acceleraţiei terenului pentru proiectare având intervalul mediu de recurenţă de 475 de ani, pentru verificări la Starea
Limită Ultimă, şi de 100 de ani pentru verificări la Starea Limită de Serviciu.
(6) Valorile de vârf ale acceleraţiei seismice orizontale corespunzătoare intervalelor medii de recurenţă prevăzute la (2),
(3) (4) şi (5) se determină pe baza valorilor ag stabilite conform zonării prevăzută de P 100-1, pentru intervalul mediu de
recurenţă de 225 de ani, prin multiplicare cu factorii de scalare din tabelul A.1.
(7) Pentru determinarea valorilor de vârf ale acceleraţiei seismice verticale, avg, se utilizează valorile acceleraţiilor
orizontale stabilite conform (6) multiplicate cu 0,70.
(8) Valorile spectrului de răspuns elastic al acceleraţiilor absolute pentru componentele orizontale şi verticale ale
mişcării terenului, Se(T) şi Sve(T), şi, după caz, valorile spectrului de proiectare pentru componentele orizontale ale
mişcării terenului Sd(T) se determină conform P 100-1 utilizând valorile acceleraţiei terenului pentru proiectare stabilite
conform (6) şi multiplicând valorile rezultate cu factorul de importanţă şi expunere la cutremur.

52
(9) La proiectarea lucrărilor de intervenţie, pentru verificarea deplasărilor laterale la Starea Limită de Serviciu, factorul
de reducere care ţine seama de intervalul de recurenţă mai redus al acţiunii seismice se alege conform Tabelului A.1,
corespunzător cu intervalul mediu de recurenţă asociat acestei stări limită.
(10) Probabilităţile de depăşire a valorii de vârf a acceleraţiei terenului în 50 de ani corespunzătoare intervalelor medii
de recurenţă prevăzute la (2), (3) şi (5) sunt date în Tabelul A.2.

Tabelul A.1: Factori de scalare pentru determinarea valorilor de vârf ale acceleraţiilor seismice orizontale

ag30/ ag40/ ag100/ ag225/ ag475/


Judeţ
ag225 ag225 ag225 ag225 ag225
Argeş, Bacău, Botoşani, Brăila, Bucureşti, Buzău, Călăraşi, Constanta, 0,40 0,45 0,80 1,00 1,25
Covasna, Dâmboviţa, Dolj, Galaţi, Giurgiu, Gorj, Harghita, Ialomiţa, Iaşi,
Mehedinţi, Neamţ, Olt, Prahova, Suceava, Teleorman, Tulcea, Vâlcea,
Vaslui, Vrancea

Alba, Arad, Bihor, Bistriţa Năsăud, Braşov, Caraş Severin, Cluj, 0,35 0,40 0,80 1,00 1,35
Hunedoara, Maramureş, Mureş, Sălaj, Satu Mare, Sibiu, Timiş

ag30 valoarea de vârf ale acceleraţiei seismice orizontale cu IMR = 30 de ani


ag40 valoarea de vârf ale acceleraţiei seismice orizontale cu IMR = 40 de ani
ag100 valoarea de vârf ale acceleraţiei seismice orizontale cu IMR = 100 de ani
ag225 valoarea de vârf ale acceleraţiei seismice orizontale cu IMR = 225 de ani
ag475 valoarea de vârf ale acceleraţiei seismice orizontale cu IMR = 475 de ani

Tabelul A.2: Intervale medii de recurenţă şi probabilităţi de depăşire

53
Intervalul mediu de recurenţă a valorii de vârf a Probabilitatea de depăşire a valorii de vârf a
acceleraţiei terenului, IMR, (ani) acceleraţiei terenului în 50 de ani

30 80%

40 70%

100 40%

225 20%

475 10%

ANEXA B

Structuri din beton

B.1. Domeniu de aplicare


(11) Această anexă conţine informaţii specifice pentru evaluarea construcţiilor de beton armat, în situaţia în care
acestea se află la data evaluării.
B.2. Identificarea geometriei structurii, a detaliilor de alcătuire şi a materialelor din structura clădirii
B.2.1. Starea elementelor
(1) Se examinează:
(a) condiţia fizică a elementelor de beton armat referitoare la prezenţa degradării betonului prin carbonatare, a
coroziunii betonului şi oţelului produse de diferite cauze;
(b) eventualele degradări ale elementelor de beton armat produse de acţiunea seismică;
(c) eventualele degradări ale elementelor de beton armat produse de alte acţiuni cum sunt, contracţia la uscare a
betonului, tasarea diferenţiată a reazemelor, deformaţiile împiedicate datorate variaţiei de temperatură etc.
B.2.2. Geometria
(1) Se identifică, după caz:
(a) structura clădirii pentru acţiuni verticale şi orizontale, în ambele direcţii principale ale clădiri;

54
(b) modul de descărcare a plăcilor către elementele de reazem;
(c) modul de descărcare a scărilor pe elementele verticale ale structurii;
(d) golurile de dimensiuni importante în planşee (inclusiv golurile de scară) şi pereţi;
(e) dimensiunile secţiunilor transversale ale grinzilor şi stâlpilor;
(f) forma şi dimensiunile pereţilor structurali;
(g) lungimea de rezemare a elementelor orizontale prefabricate;
(h) excentricităţile dintre axele grinzilor şi stâlpilor, dezaxarea stâlpilor pe verticală etc.
B.2.3. Detalii de alcătuire
(1) Datele colectate pot include informaţii privind:
(a) cantitatea de armătură longitudinală în grinzi, stâlpi şi pereţi;
(b) cantitatea de armătură transversală în grinzi, stâlpi, pereţi şi noduri;
(c) cantitatea şi modul de distribuţie a armăturii de confinare în zonele critice ale grinzilor şi stâlpilor şi de la extremităţile
secţiunii pereţilor, în zonele critice ale acestora;
(d) raportul dintre secţiunile armăturilor longitudinale superioare şi inferioare în secţiunile de la extremităţile grinzilor;
(e) acoperirea cu beton a armăturilor longitudinale şi transversale;
(f) lungimile de ancorare şi de înnădire ale armăturilor longitudinale;
(g) forma cârligelor la etrieri şi, eventual, la barele longitudinale.
B.2.4. Materiale
(1) Se determină cel puţin următoarele caracteristici:
(a) rezistenţa betonului la compresiune;
(b) limita de curgere, rezistenţa la rupere şi deformaţia ultimă a oţelului.
B.3. Evaluarea calitativă
B.3.1. Lista de condiţii de alcătuire a structurilor din beton în zone seismice
(1) Pentru evaluarea calitativă referitoare la modul de conformare generală a structurii şi de detaliere a elementelor
structurale se verifică îndeplinirea celor patru categorii de condiţii de alcătuire, prevăzute în tabelele B.1 sau B.2. În
funcţie de situaţia concretă a fiecărei clădiri, expertul tehnic poate considerat motivat şi alte condiţii de alcătuire, pentru
creşterea relevanţei evaluării calitative.
(2) Punctajul atribuit fiecărei categorii de condiţii din tabelul B.1 sau tabelul B.2 este orientativ. În funcţie de situaţia
concretă a fiecărei clădiri, expertul poate redistribui motivat aceste punctaje între cele patru categorii de condiţii (i).. .(iv).

55
(3) Punctajul maxim corespunzător ansamblului celor patru categorii de condiţii, (i)... (iv), în situaţia îndeplinirii lor în
totalitate, este 100. Punctajul total rezultat în urma evaluării calitative reprezintă procentual măsura în care condiţiile de
alcătuire sunt satisfăcute.
(4) Pentru evaluarea criteriilor privind îndeplinirea condiţiilor de alcătuire prevăzute de P 100-1, expertul decide clasa de
ductilitate de referinţă în acord cu valoarea selectată a factorului de comportare pentru evaluarea cantitativă, în funcţie de
alcătuirea structurii şi răspunsul aşteptat la acţiuni seismice severe.
B.3.1.1. Metodologia de nivel 1
(1) Pentru metodologia de nivel 1 se verifică îndeplinirea condiţiilor de alcătuire prevăzute în tabelul B.1.

Tabelul B.1 Condiţii privind alcătuirea seismică - metodologia de nivel 1

Criteriul neîndeplinit
Criterii privind clădirea şi structura principală de rezistenţă Criteriul
la acţiuni seismice îndeplinit Neîndeplinire Neîndeplinire
moderată majoră
(i) Condiţii privind configuraţia structurii Punctaj maxim: 45

Structura are continuitate pe verticală (elementele verticale 45 25 - 44 0 - 24


sunt continue până
la fundaţii)
Structura este redundantă
Structura are la toate nivelurile de deasupra cotei teoretice
de încastrare
caracteristici similare de rezistenţă şi rigiditate
Structura are la toate nivelurile de deasupra cotei teoretice
de încastrare
dimensiuni similare în plan
Clădirea are o distribuţie uniformă a maselor pe verticală, la
toate nivelurile
situate deasupra cotei teoretice de încastrare (diferenţele
între masele de nivel
sunt mai mici de 30 %)
Structura este regulată în plan, efectele de torsiune de
ansamblu sunt moderate
Structura are o infrastructură adecvată şi compatibilă cu
terenul de fundare

56
Dimensiunile elementelor structurale sunt favorabile
dezvoltării unui
mecanism de plastificare cu capacitate optimă de disipare a
energiei seismice
Calitatea betonului şi oţelului este conformă cu prevederile
P100-1

(ii) Condiţii privind interacţiunile structurii Punctaj maxim: 15

Distanţele dintre clădirea evaluată şi clădirile vecine sunt 15 8-14 0-7


suficient de mari
pentru a împiedica degradarea clădirilor ca urmare a
interacţiunii necontrolate
Planşeele intermediare (supantele) au o structură laterală
proprie sau sunt
ancorate adecvat de structura principală
Interacţiunea pereţilor nestructurali cu structura este
controlată, nu cauzează
degradări semnificative ale acestora sau ale elementelor
structurale adiacente
şi nu alterează natura răspunsului structurii în ansamblu
(iii) Condiţii privind alcătuirea elementelor structurale Punctaj maxim: 30

(a) Sistem structural tip cadru 30 20 - 29 0 - 19


Stâlpii au proporţii de elemente lungi (raportul între
înălţimea secţiunii
transversale şi înălţimea liberă a stâlpului este mai mare
decât 3)
Efortul axial mediu normalizat în fiecare stâlp (calculat
utilizând rezistenţa la
compresiune a betonului stabilită conform 6.1, (11)) este
mai mic decât 0,3

57
(b) Sistem structural tip pereţi 30 20 - 29 0 - 19
Grosimea pereţilor de beton armat este mai mare de 150
mm
Pereţii au la capete bulbi sau tălpi cu lăţimi limitate, prin
intersecţia pereţilor
nu se formează secţiuni transversale complicate, cu tălpi
excesive
Efortul axial mediu normalizat în fiecare perete (calculat
utilizând rezistenţa la
compresiune a betonului stabilită conform 6.1, (11)) este
mai mic decât 0,15
(c) Hale parter cu grinzi articulate 30 20 - 29 0 - 19
Secţiunea stâlpilor este constantă pe înălţime
Rezemarea grinzilor pe stâlpi previne căderea grinzilor de
pe reazem la
deplasări orizontale mari ale capetelor superioare ale
stâlpilor
Efortul axial mediu normalizat în fiecare stâlp (calculat
utilizând rezistenţa la
compresiune a betonului stabilită conform 6.1, (11)) este
mai mic decât 0,2
(iv) Condiţii referitoare la planşee Punctaj maxim: 10

Planşeele îndeplinesc rolul de diafragmă orizontală rigidă şi 10 5-9 0-4


rezistentă la
acţiuni în planul lor

B.3.1.2. Metodologiile de nivel 2 şi 3


(1) Pentru metodologiile de nivel 2 şi 3 se verifică îndeplinirea condiţiilor de alcătuire prevăzute în tabelul B.2.
(2) Condiţiile care se referă la rezistenţa elementelor structurale şi modul potenţial de cedare al acestora se vor verifica
după evaluarea capacităţii de rezistenţă a elementelor structurale la diferite solicitări.

Tabelul B.2 Condiţii privind alcătuirea seismică - metodologiile de nivel 2 şi 3

Criteriul neîndeplinit
Criterii privind clădirea şi structura principală de rezistenţă la acţiuni Criteriul
seismice îndeplinit Neîndeplinire Neîndeplinire
moderată majoră

58
(i) Condiţii privind configuraţia structurii Punctaj maxim: 45

Structura are continuitate pe verticală (elementele verticale sunt 45 25 - 44 0 - 24


continue până la fundaţii)
Structura este redundantă
Structura are la toate nivelurile de deasupra cotei teoretice de încastrare
caracteristici similare de rezistenţă şi rigiditate
Structura are la toate nivelurile de deasupra cotei teoretice de încastrare
dimensiuni similare în plan Clădirea are o distribuţie uniformă a maselor
pe verticală, la toate nivelurile situate deasupra cotei teoretice de
încastrare (diferenţele între masele de nivel sunt mai mici de 30 %)
Structura este regulată în plan, efectele de torsiune de ansamblu sunt
moderate
Structura are o infrastructură adecvată şi compatibilă cu terenul de
fundare Calitatea betonului şi oţelului este conformă cu prevederile
P100-1
Dimensiunile elementelor structurale şi armarea acestora permit
dezvoltarea unui mecanism de plastificare cu capacitate optimă de
disipare a energiei seismice
(ii) Condiţii privind interacţiunile structurii Punctaj maxim: 15

Distanţele dintre clădirea evaluată şi clădirile vecine sunt suficient de 15 8-14 0-7
mari pentru a împiedica degradarea clădirilor ca urmare a interacţiunii
necontrolate
Planşeele intermediare (supantele) au o structură laterală proprie sau
sunt ancorate adecvat de structura principală
Interacţiunea pereţilor nestructurali cu structura este controlată, nu
cauzează degradări semnificative ale acestora sau ale elementelor
structurale adiacente şi nu alterează natura răspunsului structurii în
ansamblu
(iii) Condiţii privind alcătuirea elementelor structurale Punctaj maxim: 30

(a) Sistem structural tip cadru 30 20 - 29 0 - 19


Stâlpii au proporţii de elemente lungi (raportul între înălţimea secţiunii
transversale şi înălţimea liberă a stâlpului este mai mare decât 3)
Efortul axial mediu normalizat în fiecare stâlp (calculat utilizând
rezistenţa la compresiune a betonului stabilită conform 6.1, (11)) este
mai mic decât 0,3
Înnădirile şi ancorajele armăturilor respectă condiţiile din P 100-1
Armătura transversală din stâlpi şi grinzi respectă condiţiile de
dispunere prevăzute de P100-1
Armătura longitudinală din stâlpi şi grinzi respectă condiţiile de
dispunere prevăzute de P100-1

59
(b) Sistem structural tip pereţi 30 20 - 29 0 - 19
Grosimea pereţilor este mai mare decât 150 mm
Pereţii au la capete bulbi sau tălpi cu lăţimi limitate, prin intersecţia
pereţilor nu se formează secţiuni transversale complicate, cu tălpi
excesive
Efortul axial mediu normalizat în fiecare perete (calculat utilizând
rezistenţa la compresiune a betonului stabilită conform 6.1, (11)) este
mai mic decât 0,15
Armarea pereţilor respectă condiţiile constructive de dispunere a
armăturii date în P 100-1
Înnădirea şi ancorajul armăturilor respectă condiţiile din P 100-1
Raportul dintre momentul capabil al pereţilor şi momentul rezultat din
calculul structural în combinaţia seismică de proiectare este minim la
baza peretelui, deasupra cotei teoretice de încastrare
(c) Hale parter cu grinzi articulate 30 20 - 29 0 - 19
Secţiunea stâlpilor este constantă pe înălţime
Rezemarea grinzilor pe stâlpi previne căderea grinzilor de pe reazem la
deplasări orizontale mari ale capetelor superioare ale stâlpilor
Efortul axial mediu normalizat în fiecare stâlp (calculat utilizând
rezistenţa la compresiune a betonului stabilită conform 6.1, (11)) este
mai mic decât 0,2
Armarea stâlpilor respectă condiţiile constructive de dispunere a
armăturii date în P100-1
(iv) Condiţii referitoare la planşee Punctaj maxim: 10

Placa planşeelor are grosimea mai mare decât 100 mm şi este realizată 10 5-9 0-4
din beton armat monolit sau din predale prefabricate cu suprabetonare
de minim 80 mm grosime
Armăturile centurilor şi armăturile distribuite în placă respectă condiţiile
date în P100-1 şi în reglementările tehnice conexe
Prin modul de alcătuire şi armare al planşeelor, forţele seismice din
planul planşeului pot fi transmise la elementele structurii verticale
(pereţi, cadre)
Golurile în planşeu sunt bordate adecvat
La hale parter cu grinzi articulate, alcătuirea planşeului permite
îndeplinirea rolului de diafragmă orizontală rigidă şi rezistentă la acţiuni
în planul său

B.3.2. Evaluarea stării de degradare a elementelor structurale


(1) Pentru evaluarea stării de degradare a elementelor structurale se verifică existenţa degradărilor pentru fiecare din
cele şase categorii prevăzute în tabelul B.3. În funcţie de situaţia concretă a fiecărei clădiri, expertul tehnic poate
considera motivat şi alte tipuri de degradări, pentru creşterea relevanţei evaluării calitative.

60
(2) Distribuţia punctajului din tabelul B.3 pe categorii de degradări este orientativă. Expertul tehnic poate redistribui
motivat acest punctaj atunci când consideră că prin aceasta se poate stabili o evaluare mai realistă a efectelor diferitelor
tipuri de degradări asupra siguranţei structurale a clădirii examinate.
(3) Punctajul maxim corespunzător ansamblului celor şase categorii de degradări, (i)... (vi), este 100. Valoarea maximă
de 100 de puncte corespunde unei clădiri neafectate de degradări seismice sau de altă natură.
(4) Dacă starea de degradare constatată afectează semnificativ integritatea elementelor structurale şi a legăturilor
dintre acestea, modelul de calcul se adaptează astfel încât acesta să reprezinte cât mai fidel comportarea aşteptată a
structurii.

Tabelul B.3 Categorii de degradări pentru evaluarea calitativă

Cu degradări
Fără
Categorii de degradări:
degradări
Moderate Majore
(i) Degradări produse de acţiunea cutremurului Punctaj maxim: 50

61
Fisuri înclinate în zonele critice ale grinzilor sau stâlpilor 50 26 - 49 0 - 25
Fisuri înclinate în pereţi
Fisuri normale în grinzi şi stâlpi, cu deschideri mai mari de 0,3 mm
Expulzarea stratului de acoperire cu beton în zonele critice ale elementelor
structurale
Zdrobirea betonului din zonele critice ale stâlpilor, grinzilor sau pereţilor de
beton Flambajul armăturilor longitudinale
Fisuri care se dezvoltă în lungul barelor de armătură în zonele critice ale
elementelor structurale
Fisuri şi deformaţii remanente în zonele critice (zonele plastice) ale stâlpilor,
pereţilor şi grinzilor
Fisuri longitudinale în elementele structurale solicitate la compresiune
Fracturi înclinate sau normale în zonele critice ale elementelor structurale
Deplasări remanente ale elementelor structurale
Abateri de la verticalitate a structurii în ansamblu
Degradări locale cauzate de interacţiunea cu clădiri învecinate
Degradări severe ale componentelor nestructurale care interacţionează cu
structura (fisuri, crăpături, deformaţii excesive)
Fisuri în planşee cauzate de eforturi acţionând în planul lor
Degradări ale fundaţiilor sau terenului de fundare

(ii) Degradări produse de încărcările verticale, altele decât cele seismice, în Punctaj maxim: 15
elementele structurale sau nestructurale
15 8 - 14 0-7

(iii) Degradări produse de încărcarea cu deformaţii (tasarea reazemelor, Punctaj maxim: 8


contracţii, acţiunea temperaturii, curgerea lentă a betonului)
8 5-7 1-4

(iv) Degradări produse de o execuţie defectuoasă (beton segregat, rosturi de Punctaj maxim: 10
lucru incorecte etc.)
10 6-9 1-5

(v) Degradări produse de factori de mediu (îngheţ-dezgheţ, agenţi corozivi Punctaj maxim: 10
chimici sau biologici etc.) asupra betonului sau armăturii de oţel
10 6-9 1-5

(vi) Degradări produse de utilizatori (factori antropici) Punctaj maxim: 7

7 3-6 1-3

B.4. Evaluarea cantitativă

62
B.4.1. Metodologia de nivel 1
B.4.1.1. Factori de comportare
(1) Valorile maxime ale factorilor de comportare pentru aplicarea metodologiei de nivel 1 sunt:
(a) structuri în cadre de beton armat: q=2,5;
(b) structuri cu pereţi de beton armat: q=2,0;
(c) structuri cu schelet de beton armat, în concepţie gravitaţională, cu panouri de umplutură de zidărie: q = 2,0.
(2) Valorile maxime ale factorului q indicate la (1) sunt stabilite pentru structuri care nu respectă decât parţial regulile de
alcătuire a clădirilor amplasate în zone seismice din codul P 100-1 aflat în vigoare.
B.4.1.2. Valori admisibile ale eforturilor unitare medii
(1) Valorile maxim admise ale eforturilor unitare tangenţiale medii în secţiunile elementelor structurale verticale, Vadm,
sunt:
vadm = 1,4 fct, pentru pereţi de beton armat;
vadm = 0,7 fct, pentru stâlpi de beton armat (B.1)
unde fct este valoarea de proiectare a rezistenţei la întindere a betonului stabilită conform 6.1 (12).
(2) Metodologia de nivel 1 se aplică numai pentru clădirile la care valoarea efortului axial mediu de compresiune
normalizat, în fiecare stâlp, calculată considerând valoarea de proiectare a rezistenţei betonului la compresiune stabilită
conform 6.1 (11), este mai mică decât 0,3.
(3) Metodologia de nivel 1 se aplică numai pentru clădirile la care valoarea efortului axial mediu de compresiune
normalizat, în fiecare perete, calculată considerând valoarea de proiectare a rezistenţei betonului la compresiune stabilită
conform 6.1 (11), este mai mică decât 0,15.
B.4.2. Metodologia de nivel 2
B.4.2.1. Factori de comportare
(1) Valorile maxime ale factorilor de comportare pentru aplicarea metodologiei de nivel 2, pentru principalele tipuri de
structuri definite în P 100-1, sunt:
(a) structuri în cadre de beton armat:
- realizate înainte de 1963: q=2,0
- realizate între 1964-1977: q=2,5
- realizate între 1978-1991: q=3,5
- realizate între 1992-2006: q=4,0

63
- realizate după 2006: q=4,5
(b) structuri cu pereţi:
- realizate înainte de 1963: q=2,0
- realizate între 1964-1977: q=2,5
- realizate între 1978-1991: q=3,0
- realizate între 1992-2006:
-- cu pereţi independenţi q=3,5
-- cu pereţi cuplaţi q=4,0
- realizate după 2006 (clasa DCM sau DCH)
-- cu pereţi independenţi q=3,5
-- cu pereţi cuplaţi q=4,5
- realizate după 2006 (clasa DCL) q=2,0
(c) structuri duale:
- realizate între 1978-1991: q=3,5
- realizate între 1992-2006: q=4,0
- realizate după 2006 (clasa DCM sau DCH): q=4,5
- realizate după 2006 (clasa DCL): q=2,0
(d) structuri tip pendul inversat:
- realizate înainte de 1992: q=1,5
- realizate după 1992: q=2,0
(e) structuri parter cu stâlpii în consolă conectaţi la partea superioară prin planşee cu comportare de diafragmă
- realizate înainte de 1992: q=2,5
- realizate după 1992: q=3,0
(f) structuri flexibile la torsiune: q=1,5.
(2) Pentru structurile cu schelet de beton armat, în concepţie gravitaţională cu panouri de umplutură de zidărie, realizate
înainte de 1963, valoarea maximă a factorului de comportare este 2,0.
(3) Pentru clădirile multietajate cu structură neregulată pe verticală având parterul slab şi flexibil valoarea maximă a
factorului de comportare este 2,0.

64
(4) Valorile maxime ale factorului q indicate la (1) sunt stabilite pentru structuri care nu respectă decât parţial regulile de
alcătuire a construcţiilor amplasate în zone seismice din codul P 100-1 aflat în vigoare.
B.4.2.2. Valori de proiectare ale capacităţilor de rezistenţă
(1) Valorile de proiectare ale capacităţilor de rezistenţă şi de deformaţie ale elementelor se determină utilizând valorile
de proiectare ale rezistenţelor materialelor determinate conform 6.1 (11) şi (12).
(2) Valorile de proiectare ale capacităţilor de rezistenţă la încovoiere ale elementelor structurale pentru verificări la
Starea Limită Ultimă se determină pe baza modelelor mecanice specifice tipului de element, considerând valorile de
proiectare ale rezistenţelor stabilite conform (1).
(3) Valorile de proiectare ale capacităţilor de rezistenţă la forţă tăietoare ale elementelor structurale pentru verificări la
Starea Limită Ultimă se calculează pe baza modelelor mecanice specifice tipului de element, conform prevederilor
capitolul specific construcţiilor din beton din P 100-1 şi SR EN 1992-1-1.
(4) Capacităţile de rezistenţă determinate utilizând metode de calcul specifice elementelor structurale aparţinând
construcţiilor noi se vor reduce pentru a ţine seama de deficienţele de realizare a elementelor structurale existente, prin
raport cu cerinţele pentru elementele construcţiilor noi, şi de starea de degradare a acestora.
(5) Prin excepţie de la (4), momentele capabile necesare evaluării eforturilor asociate mecanismului de cedare care pot
conduce la ruperi cu caracter fragil nu se reduc decât în situaţia în care efectul deficienţelor de realizare poate fi
cuantificat pe baza unor prevederi ale documentelor normative aflate în vigoare.
(6) Alternativ prevederii de la (3), valorile de proiectare ale capacităţilor de rezistenţă la forţă tăietoare ale elementelor
structurale pentru verificări la Starea Limită Ultimă se determină conform SR EN 1998-3:2005 A3.3.1, considerând
valorile de proiectare ale rezistenţelor stabilite conform (1) şi factorul de ductilitate μΔ=4.
B.4.2.3. Factorul de amplificare a deplasărilor
(1) Pentru verificarea deplasărilor laterale la Starea Limită Ultimă, factorul de amplificare a deplasărilor, c, se determină
astfel:

65
unde
T1 perioada proprie fundamentală de vibraţie a clădirii;
Ti, Ts valori limită care se aleg conform tabelului B.4.
(2) Pentru verificarea deplasărilor laterale la Starea Limită de Serviciu, factorul de reducere care ţine seama de
intervalul de recurenţă mai redus al acţiunii seismice, v, se determină astfel:

unde
T1 perioada proprie fundamentală de vibraţie a clădirii;
Ti, Ts valori limită care se aleg conform tabelului B.5.

Tabelul B.4 Valori limită Ti şi Ts pentru determinarea valorilor c

66
Perioada de realizare a clădirii

Înainte de 1963 1963-1981 1981-2005

Tc (s) Ti (s) Ts (s) Ti (s) Ts (s) Ti (s) Ts (s)

1,6 0,50 1,30 0,40 1,20 0,25 1,10

1,0 0,40 1,10 0,25 1,00 0,20 0,80

0,7 0,30 0,80 0,20 0,70 0,10 0,60

Tabelul B.5 Valori limită Ti şi Ts pentru determinarea valorilor ν

Perioada de realizare a clădirii

Înainte de 1963 1963-1981 1981-2005

Tc (s) Ti (s) Ts (s) Ti (s) Ts (s) Ti (s) Ts (s)

1,6 0,2 1,2 0 1 -3,0 0,8

1,0 0,2 0,9 0 0,7 -3,0 0,6

0,7 0,1 0,6 0 0,5 -1,0 0,4

(3) Pentru verificarea deplasărilor laterale la Starea Limită Ultimă şi la Starea Limită de Serviciu a clădirilor realizate pe
baza codurilor P 100-1/2006 şi P 100-1/2013, conform sistemului legal de asigurare a calităţii în construcţii, factorul de
amplificare a deplasărilor, c, şi, respectiv, factorul de reducere care ţine seama de intervalul de recurenţă mai redus al
acţiunii seismice, v, se determină conform prevederilor codului de proiectare seismică pe baza căruia a fost proiectată
clădirea.
B.4.3. Metodologia de nivel 3
(1) Valorile de proiectare ale capacităţilor de rezistenţă şi de deformaţie ale elementelor se determină utilizând valorile
de proiectare ale rezistenţelor materialelor determinate conform 6.1 (11) şi (12).

67
(2) Valorile de proiectare ale rotirilor capabile ale elementelor structurale pentru verificări la Starea Limită Ultimă se
determină conform SR EN 1998-3:2005 A 3.2.2 (1)-(6) la care se aplică un factor de reducere egal cu 3/4, considerând
valorile de proiectare ale rezistenţelor stabilite conform (1).
(3) Valorile de proiectare ale capacităţilor de rezistenţă la forţă tăietoare ale elementelor structurale pentru verificări la
Starea Limită Ultimă se determină conform SR EN 1998-3:2005 A3.3.1, considerând valorile de proiectare ale
rezistenţelor stabilite conform (1).
(4) Valorile de proiectare ale capacităţilor de rezistenţă la încovoiere ale elementelor structurale pentru verificări la
Starea Limită Ultimă se determină pe baza modelelor mecanice specifice tipului de element, considerând valorile de
proiectare ale rezistenţelor stabilite conform (1), cu respectarea B.4.2.2 (4) şi (5).
(5) Alternativ prevederii de la (3), valorile de proiectare ale capacităţilor de rezistenţă la forţă tăietoare ale elementelor
structurale pentru verificări la Starea Limită Ultimă se calculează pe baza modelelor mecanice specifice tipului de
element, conform prevederilor din capitolul specific construcţiilor din beton din P 100-1 şi SR EN 19921-1, cu respectarea,
cu respectarea B.4.2.2 (4).

ANEXA C

Structuri din oţel

C.1. Domeniu de aplicare


(1) Această anexă conţine informaţii specifice pentru evaluarea construcţiilor din oţel în situaţia în care acestea se află
la data evaluării.
C.2. Identificarea geometriei structurii, a detaliilor de alcătuire şi a materialelor din structura clădirii
C.2.1. Starea elementelor
(1) Se vor examina cu atenţie următoarele aspecte:
(a) starea fizică generală a oţelului şi a sistemelor de prindere (suduri, şuruburi, nituri);
(b) starea fizică generală a elementelor principale şi secundare care preiau acţiunea seismică;
(c) eventualele degradări ale elementelor structurale produse de alte acţiuni cum ar fi tasarea diferenţiată a reazemelor,
deformaţiile împiedicate datorate variaţiei de temperatură etc.
C.2.2. Geometria

68
(1) Datele colectate trebuie să includă următoarele aspecte:
(a) identificarea sistemelor de preluare a forţelor orizontale (în ambele direcţii);
(b) identificarea diafragmelor orizontale (planşee, contravântuiri orizontale);
(c) forma iniţială a secţiunii transversale şi dimensiunile acesteia;
(d) erori de execuţie şi montaj (excentricităţile dintre axele grinzilor şi stâlpilor, dezaxarea stâlpilor pe verticală,
deformarea elementelor structurale în timpul montajului etc.)
C.2.3. Detalii de alcătuire
(1) Datele colectate trebuie să includă informaţii privind:
(a) dimensiunile secţiunii elementelor care să permită determinarea caracteristicilor geometrice în secţiunile critice ale
elementelor existente;
(b) poziţia şi dimensiunile elementelor constructive (gusee, rigidizări, eclise, contrafişe etc.);
(c) modificări aduse secţiunilor elementelor (găuri, tăieturi, decupări, adăugiri etc.), deteriorări cauzate de exploatarea
defectuoasă (deformaţii din lovire, diminuarea secţiunii prin uzură);
(d) modul de alcătuire şi calitatea îmbinărilor (îmbinări de continuitate, îmbinări dintre diferite elemente), aşa cum sunt
în realitate (lipsă rigidizări, lipsă elemente de prindere, strângerea incompletă a piuliţelor, distanţe neconforme între axele
tijelor respectiv până la marginile pieselor din îmbinare, lipsă contact la îmbinările cu flanşe, organe de asamblare
neconforme, realizarea defectuoasă a cordoanelor de sudură etc.).
C.2.4. Materiale
(1) Datele colectate trebuie să cuprindă valorile limitei de curgere, rezistenţei de rupere, alungirii la rupere.
(2) Pentru prelevarea eşantioanelor de probă se vor alege zonele cu tensiuni reduse.
(3) Pentru determinarea proprietăţilor fizico-mecanice ale elementelor structurale conformate ca zone disipative
încovoiate (zone potenţial plastice) se vor utiliza eşantioane prelevate din inima secţiunii (în cazul secţiunilor din profile
laminate) respectiv din inima şi tălpile secţiunilor (în cazul secţiunilor compuse), cu refacerea ulterioară a capacităţii de
rezistenţă şi de deformare acolo unde este cazul.
(4) Pentru determinarea proprietăţilor fizico-mecanice ale elementelor nedisipative se vor utiliza eşantioane prelevate
din tălpile secţiunii.
(5) Pentru determinarea proprietăţilor fizico-mecanice ale materialelor din zona îmbinărilor se vor preleva probe de
material din eclise, flanşe şi organe de asamblare.

69
(6) Calitatea îmbinărilor cu sudură va fi atestată prin examinare vizuală, măsurători şi încercări nedistructive
(ultrasunete, pulbere magnetică, lichide penetrante etc.).
(7) Calitatea îmbinărilor cu şuruburi se va face prin verificarea strângerii şuruburilor şi determinarea caracteristicilor
fizico-mecanice a materialelor şi organelor de asamblare.
C.3. Evaluarea calitativă
C.3.1. Lista condiţiilor de alcătuire a structurilor din oţel amplasate în zone seismice
(1) Pentru evaluarea calitativă referitoare la modul de conformare generală a structurii şi de detaliere a elementelor
structurale se verifică îndeplinirea celor patru categorii de condiţii de alcătuire, prevăzute în tabelele C.1 sau C.2. În
funcţie de situaţia concretă a fiecărei clădiri, expertul tehnic poate considerat motivat şi alte condiţii de alcătuire, pentru
creşterea relevanţei evaluării calitative.
(2) Punctajul atribuit fiecărei categorii de condiţii din tabelul C.1 sau tabelul C.2 este orientativ. În funcţie de situaţia
concretă a fiecărei clădiri, expertul poate redistribui motivat aceste punctaje între cele patru categorii de condiţii (i).. .(iv).
(3) Punctajul maxim corespunzător ansamblului celor patru categorii de condiţii, (i)...(iv), în situaţia îndeplinirii lor în
totalitate, este 100. Punctajul total rezultat în urma evaluării calitative reprezintă procentual măsura în care condiţiile de
alcătuire sunt satisfăcute.
C.3.1.1. Metodologia de nivel 1
(1) Pentru metodologia de nivel 1, se va verifica lista condiţiilor de alcătuire conform tabelului C.1.

Tabelul C.1 Condiţii privind alcătuirea seismică - metodologia de nivel 1

Criteriul neîndeplinit
Criteriul
Criteriu
îndeplinit Neîndeplinire Neîndeplinire
moderată majoră
(i) Condiţii privind configuraţia structurii Punctaj maxim: 50

70
• Traseul încărcărilor este continuu 50 30 - 49 0 - 29
• Sistemul este redundant (sistemul are suficiente legături pentru a avea
stabilitate laterală şi suficiente zone potenţial plastice)
• Nu există niveluri slabe din punct de vedere al rezistenţei (diferenţele de
rezistenţă laterală între nivelurile succesive sunt mai mici de 20%)
• Nu există niveluri flexibile (diferenţele de de rigiditate laterală între
nivelurile succesive sunt mai mici de 30%)
• Nu există modificări importante ale dimensiunilor în plan ale sistemului
structural de la un nivel la altul
• Nu există discontinuităţi pe verticală (toate elementele verticale sunt
continue până la fundaţie)
• Nu există diferenţe între masele de nivel mai mari de 50 %
• Nu există tendinţa de torsiune în ansamblu
• Legătura dintre infrastructură şi suprastructură are capacitatea de
rezistenţă necesară pentru a asigura transmiterea eforturilor la terenul de
fundare
• Infrastructura (sistemul de fundare) este în măsură să transmită la teren
forţele verticale şi orizontale şi să asigure stabilitatea la răsturnare a
construcţiei

(ii) Condiţii privind interacţiunile structurii Punctaj maxim: 10

• Distanţele până la clădirile vecine depăşesc dimensiunea minimă de 10 5-9 0-4


rost, conform P 100-1
• Planşeele intermediare (supantele) au o structură de susţinere şi
preluare a foţelor orizontale proprie sau sunt ancorate adecvat de
structura principală
• Pereţii nestructurali sunt izolaţi (sau legaţi flexibil) de structură
(iii) Condiţii privind alcătuirea elementelor structurale Punctaj maxim: 30

71
(a) Structuri tip cadre necontravântuite 30 20 - 29 0 - 19
- Grinzi:
• zonele potenţial plastice (de la capetele grinzilor) au secţiuni din clasa 1
de secţiune şi sunt prevăzute cu legături laterale la ambele tălpi
• prinderea grindă-stâlp este de tip rigid, de capacitate totală, putând
transmite la stâlp întregul moment încovoietor dezvoltat la capătul grinzii
- Stâlpi:
• zonele potenţial plastice de la baza stâlpului şi de la capătul superior al
stâlpului aflat la ultimul etaj au secţiuni din clasa 1 de secţiune
• grosimea inimii stâlpului în zona nodului de cadru (eventual suplimentată
cu plăci de dublare) are supleţea suficient de mică (conform P 100-1)
astfel încât este evitată pierderea stabilităţii locale
• în dreptul nodului de cadru stâlpul este prevăzut cu rigidizări de
continuitate la nivelul tălpilor (superioară şi inferioară) grinzilor adiacente
şi/sau a vutelor care asigură continuitatea transmiterii tensiunilor normale
de la o grindă la alta

(b) Structuri cu cadre contravântuite centric 30 20 - 29 0 - 19


• Prinderile grindă-stâlp sunt de tip rigid
• Diagonalele dispuse în "X" au zvelteţea λ

• Diagonalele dispuse în "V" au zvelteţea λ ≤ 2,0 λe


• Grinda de cadru este prevăzută în locul de prindere al diagonalelor în "V"
cu legături laterale la ambele tălpi

72
(c) Structuri cu cadre contravântuite excentric 30 20 - 29 0 - 19
• Prinderile grindă-stâlp sunt de tip rigid
• Bara disipativă are secţiunea încadrată în clasa 1 de secţiuni
• Inima barei disipative nu are prevăzute goluri în ea şi nici nu este întărită
cu plăci de dublare
• La capetele barei disipative, la ambele tălpi sunt prevăzute legături
laterale care împiedică pierderea stabilităţii generale
• La capetele barei disipative sunt prevăzute pe ambele feţe ale inimii
rigidizări transversale; în lungul barei disipative scurte sau intermediare
sunt prevăzute rigidizări transversale intermediare
• Diagonalele au secţiuni încadrate în clasa 1, 2 sau 3 de secţiune.
Zvelteţea lor este

(iv) Condiţii referitoare la planşeu Punctaj maxim: 10

• Prin grosimea plăcii din beton şi dimensiunile reduse ale golurilor sau 10 5-9 0-4
prin existenţa contravântuirilor orizontale, planşeul poate fi considerat
diafragmă orizontală rigidă

C.3.1.2. Metodologiile de nivel 2 şi 3


(1) Pentru metodologiile de nivel 2 şi 3 se va verifica lista condiţiilor referitoare la alcătuirea şi conformarea structurilor
metalice din tabelul C.2.
(2) Condiţiile care se referă la rezistenţa elementelor structurale şi natura cedării potenţiale a acestora se vor verifica
după evaluarea rezistenţei elementelor structurale la diferite solicitări.

Tabelul C.2 Condiţii privind alcătuirea seismică - metodologiile de nivel 2 şi 3

Criteriul neîndeplinit
Criteriul
Criteriu
îndeplinit Neîndeplinire Neîndeplinire
moderată majoră

73
(i) Condiţii privind configuraţia structurii Punctaj maxim: 50

• Conform criteriu (i) din Tabelul C.1 50 30 - 49 0 - 29

(ii) Condiţii privind interacţiunile structurii Punctaj maxim: 10

• Conform criteriu (ii) din Tabelul C.1 10 5-9 0-4

(iii) Condiţii privind alcătuirea elementelor structurale. Punctaj maxim: 30

(a) Structuri tip cadre necontravântuite 30 20 - 29 0 - 19


• Ierarhizarea capacităţilor de rezistenţă ale elementelor structurale
asigură dezvoltarea unui mecanism favorabil de disipare a energiei
seismice, zonele disipative fiind situate la capetele grinzilor în vecinătatea
îmbinării grindă-stâlp - Grinzi:
• zonele potenţial plastice (de la capetele grinzilor) au secţiuni din clasa 1
de secţiune.
• ambele tălpi sunt rezemate lateral împotriva pierderii stabilităţii generale
în zonele potenţial plastice, valoarea forţei ce trebuie preluată de
respectivele reazeme fiind conform P 100-1;
• prinderea grindă-stâlp este de tip rigid, de capacitate totală, putând
transmite la stâlp întregul moment încovoietor dezvoltat la capătul grinzii -
Stâlpi:
• zonele potenţial plastice de la baza stâlpului şi de la capătul superior al
stâlpului aflat la ultimul etaj au secţiuni din clasa 1 de secţiune;
• panourile de inimă ale stâlpilor în zona nodului de cadru (îmbinarea
grindă- stâlp) pot prelua forţa tăietoare corespunzătoare momentelor
plastice capabile ale zonelor disipative ale grinzilor adiacente;
• grosimea inimii stâlpului în zona nodului de cadru (eventual suplimentată
cu plăci de dublare) are supleţea suficient de mică (conform P 100-1)
astfel încât este evitată pierderea stabilităţii locale;
• în dreptul nodului de cadru stâlpul este prevăzut cu rigidizări de
continuitate la nivelul tălpilor (superioară şi inferioară) grinzilor adiacente
care asigură continuitatea transmiterii tensiunilor normale de la o grindă la
alta;
• în zona nodului de cadru tălpile stâlpului sunt legate lateral la nivelul tălpii
superioare a grinzilor adiacente;
• zvelteţea stâlpului, în planul în care grinzile pot forma articulaţii plastice
este limitată la valoarea:

74
(b) Structuri cu cadre contravântuite centric 30 20 - 29 0 - 19
• Ierarhizarea capacităţilor de rezistenţă ale elementelor structurale
asigură dezvoltarea unui mecanism favorabil de disipare a energiei
seismice astfel încât plastificarea diagonalelor întinse să se producă
înainte de formarea articulaţiilor plastice sau de pierderea stabilităţii
generale / locale în grinzi şi stâlpi;
• Prinderile grindă-stâlp sunt de tip rigid
• Diagonalele dispuse în "X" au zvelteţea λ 1,3λ e ≤ λ ≤ 2,0λe
• Diagonalele dispuse în "V" au zvelteţea λ ≤ 2,0λe
• Grinda de cadru este prevăzută în locul de prindere a diagonalelor în "V"
cu legături laterale la ambele tălpi
• Zvelteţea stâlpilor în planul contravântuit este

(c) Structuri cu cadre contravântuite excentric 30 20 - 29 0 - 19


• Ierarhizarea capacităţilor de rezistenţă ale elementelor structurale
asigură dezvoltarea unui mecanism favorabil de disipare a energiei
seismice astfel încât barele disipative amplasate în structură sunt capabile
să disipeze energia prin formarea de mecanisme plastice de forfecare,
încovoiere sau încovoiere însoţită de forfecare;
• Prinderile grindă-stâlp sunt de tip rigid
• Bara disipativă are secţiunea încadrată în clasa 1 de secţiuni;
• Inima barei disipative nu are prevăzute goluri în ea şi nici nu este întărită
cu plăci de dublare
• La capetele barei disipative, la ambele tălpi sunt prevăzute legături
laterale care împiedică pierderea stabilităţii generale (putând prelua o forţă
de compresiune egală cu 0,06 ⋅fy⋅b⋅tf)
• La capetele barei disipative sunt prevăzute pe ambele feţe ale inimii
rigidizări transversale cu grosimea mai mare de 75% din grosimea inimii
dar cel puţin de 10 mm şi cu lăţimea până la marginea tălpii. Rigidizările
intermediare sunt amplasate conform P 100-1;
• Axa diagonalelor se intersectează cu axa barei disipative în dreptul
rigidizării de capăt sau în interiorul lungimii barei disipative;
• Diagonalele au secţiuni încadrate în clasa 1, 2 sau 3 de secţiuni.
• Stâlpii au secţiuni încadrate în clasa 1 de secţiuni în zonele potenţial
plastice. Zvelteţea lor în planul contravântuit este

(iv) Condiţii referitoare la planşeu Punctaj maxim: 10

75
• Placa planşeelor este realizată din beton armat monolit, armăturile 10 6-9 0-5
distribuite în placă asigură rezistenţa necesară la încovoiere şi forţa
tăietoare pentru forţele seismice aplicate în planul planşeului; golurile în
planşeu sunt bordate cu armături suficiente, ancorate adecvat
• Forţele seismice din planul planşeului pot fi transmise la elementele
structurii verticale (grinzi principale şi secundare) prin intermediul
conectorilor în cazul planşeelor din beton sau prin platelajul metalic şi/sau
contravântuirile orizontale în cazul planşeelor metalice;

NOTĂ:
1. Dacă condiţiile concrete de investigare a construcţiei nu permit stabilirea suficient de detaliată a condiţiilor, nivelul de
îndeplinire a acestora se estimează pe baza practicii din perioada realizării clădirii, cu reducerea adecvată a punctajului.
În funcţie de gradul de încredere al datelor astfel stabilite, punctajul se reduce prin înmulţirea cu factori cu valori între 0,50
şi 1,0.

C.3.2. Evaluarea stării de degradare a elementelor structurale


(1) Pentru evaluarea stării de degradare a elementelor structurale se verifică existenţa degradărilor pentru fiecare din
cele cinci categorii prevăzute în tabelul C.3. În funcţie de situaţia concretă a fiecărei clădiri, expertul tehnic poate
considera motivat şi alte tipuri de degradări, pentru creşterea relevanţei evaluării calitative.
(2) Distribuţia punctajului din tabelul C.3 pe categorii de degradări este orientativă. Expertul tehnic poate redistribui
motivat acest punctaj atunci când consideră că prin aceasta se poate stabili o evaluare mai realistă a efectelor diferitelor
tipuri de degradări asupra siguranţei structurale a clădirii examinate.
Notă:
De exemplu, în cazul structurilor care nu au suferit în timpul exploatării nici un eveniment seismic care să producă
incursiuni în domeniul post-elastic în elementele structurale, valoarea coeficientului R2 (de maxim 100 puncte) se
estimează fără a se ţine seama de punctajul pentru degradările produse de acţiunea cutremurului.

(3) Punctajul maxim corespunzător ansamblului celor cinci categorii de degradări, (i)...(vi), este 100. Valoarea maximă
de 100 de puncte corespunde unei clădiri neafectate de degradări seismice sau de altă natură.

76
(4) Dacă starea de degradare constatată afectează semnificativ integritatea elementelor structurale şi a legăturilor
dintre acestea, se va adapta modelul de calcul astfel încât acesta să reprezinte cât mai fidel comportarea probabilă a
structurii.
C.4. Evaluarea cantitativă
C.4.1. Metodologia de nivel 1
C.4.1.1. Factori de comportare
(1) Valorile maxime ale factorilor de comportare q pentru aplicarea metodologiei de nivel 1 sunt:
(a) cadre necontravântuite: q = 2,0;
(b) cadre contravântuite cu diagonale în "X": q = 2,0;
(c) cadre contravântuite cu diagonale în "V": q = 1,5;
(d) cadre contravântuite excentric: q = 2,0;
(e) cadre cu contravântuiri cu flambaj împiedicat: q = 2,0.
(2) Valorile factorului q indicate la (1) sunt valori aproximative stabilite pentru structuri care nu respectă decât parţial
regulile de alcătuire a construcţiilor amplasate în zone seismice.
(3) În cazul în care se dispune de date suficient de sigure privind detaliile de alcătuire şi redundanţă a clădirii şi acestea
permit considerarea unor valori q mai realiste, valorile factorilor de comportare precizaţi anterior se pot majora cu maxim
30% faţă de valorile indicate.
(4) La structurile metalice de tip pendul inversat şi la structurile metalice în cadre necontravântuite cu rigle articulate nu
poate fi aplicată metodologia de nivel 1.

Tabelul C.3 Categorii de degradări pentru evaluarea calitativă

Cu degradări
Fără
Categorii de degradări:
degradări Degradări Degradări
moderate majore
(i) Degradări produse de acţiunea cutremurului Punctaj maxim: 50

77
• Grinzi: deformaţii în domeniul plastic, voalarea pereţilor secţiunii, fisuri 40 21 - 39 0 - 20
şi ruperi parţiale
• Bare disipative (link-uri): deformaţii plastice severe, fisuri şi ruperi
parţiale
• Stâlpi: deformaţii moderate, voalări ale tălpilor, incursiuni în domeniul
plastic (la unii stâlpi)
• Prindere grindă / bare disipative - stâlp: deformaţii pronunţate, ruperi
ale elementelor prinderii cu diminuarea rezistenţei capabile (fără a fi
afectate însă mijloacele de prindere care transmit forţa tăietoare)
• Nodul de cadru: deformaţii pronunţate, voalare, fisuri şi ruperi parţiale
ale sudurilor
• Prinderi de continuitate ale stâlpilor şi grinzilor: incursiuni în domeniul
plastic fără ruperi ale elementelor de continuitate sau ale mijloacelor de
prindere
• Contravântuiri verticale: flambaj, deformaţii plastice, cedarea prinderilor
• Baza stâlpilor: deformaţii plastice ale plăcii de bază, traverselor,
deformaţii plastice / ruperea şuruburilor de prindere în fundaţii
• Diafragme orizontale:
- metalice: deformaţii pronunţate, flambajul unor bare de contravântuire,
ruperea mijloacelor de prindere a barelor de contravântuire şi/sau
panourilor metalice de structura de rezistenţă
- din beton armat: fisurarea sau ruperea planşeelor, distrugerea prinderii
plăcii din beton armat de structură metalică (smulgerea din conectori /
ruperea conectorilor)
(ii) Degradări produse de încărcările verticale Punctaj maxim: 18

• Fisuri şi degradări în plăcile planşeelor 18 10 - 17 0-9


• Pierderea stabilităţii generale a stâlpilor şi grinzilor
• Pierderea stabilităţii locale a elementelor componente ale stâlpilor şi
grinzilor
(iii) Degradări produse de încărcarea cu deformaţii (tasarea reazemelor, Punctaj maxim:7
contracţii, acţiunea temperaturii)
7 4-6 0-3

(iv) Degradări produse de o execuţie defectuoasă (dezaxări ale stâlpilor, Punctaj maxim: 8
contravântuirilor, defecte în îmbinări sudate, defecte în îmbinări cu
şuruburi) sau de intervenţii asupra elementelor structurale (reducerea
secţiunilor elementelor prin decupare, tăiere sau găurire) 8 5-7 0-4

(v) Degradări produse de factori de mediu: agenţi corozivi chimici sau Punctaj maxim: 20
factori biologici asupra: - oţelului (coroziune, exfolieri) - elementelor
îmbinărilor 20 11 - 19 0 - 10

78
(vi) Degradări produse de utilizatori (factori antropici) Punctaj maxim: 7

7 3-6 1-3

C.4.1.2. Valori admisibile ale tensiunilor în cazul aplicării metodologiei de nivel 1


(1) În condiţiile aplicării procedeelor de calcul simplificate descrise la 8.1.3.1, valorile admisibile ale tensiunilor medii în
secţiunile stâlpilor şi contravântuirilor verticale se consideră:
vadm = 0,25 fy, pentru inimile stâlpilor (C.1)
σadm = 0,50 f , pentru diagonalele contravântuirilor (întinse sau comprimate) (C.2)
unde fy este valoarea limitei nominale de curgere a mărcii oţelului în care a fost încadrat materialul pe baza
încercărilor.
Notă:
Valoarea limitei nominale de curgere fy corespunzătoare mărcii oţelului în care se încadrează materialul se obţine pe
baza încercărilor şi a surselor de informare existentă, diminuată prin aplicarea factorului de încredere CF.

C.4.2. Metodologia de nivel 2


C.4.2.1. Factori de comportare
(1) Valorile maxime ale factorului de comportare q pentru aplicarea metodologiei de nivel 2 sunt date în tabelul C.4:

Tabelul C.4 Valori maxime ale factorului de comportare pentru aplicarea metodologiei de nivel 2

Structuri realizate Structuri realizate


Tipuri de structuri
înainte de 19911 după 19921

Structuri parter

cadre necontravântuite parter, cu rigle q=2,0 q=2,0


articulate:
cadre necontravântuite cu o singura q=2,0 q=2,5
deschidere, cu rigle încastrate:

79
cadre necontravântuite cu o mai multe q=3,0 q=3,0
deschideri, cu rigle încastrate:
cadre contravântuite cu diagonale în "X": q=2,5 q=3,0

cadre contravântuite cu diagonale în "V": q=1,5 q=2,0

cadre contravântuite excentric: q=2,0 q=3,0

cadre cu contravântuiri cu flambaj împiedicat: - q=3,0

Structuri etajate

cadre necontravântuite (cu rigle încastrate): q=3,0 q=3,5

cadre contravântuite cu diagonale în "X": q=2,5 q=3,5

cadre contravântuite cu diagonale în "V": q=1,5 q=2,0

cadre contravântuite excentric: q=2,0 q=3,5

cadre cu contravântuiri cu flambaj împiedicat: - q=3,5

Structuri de tip pendul inversat q=1,5 q=2,0

Structuri sensibile la torsiune q=1,5 q=1,5

Structuri cu parter slab şi flexibil q=1,5 q=2,0

Notă:
Valorile maxime ale factorilor de comportare sunt daţi în funcţie de codul de proiectare seismică aflat în vigoare la data
elaborării proiectului clădirii.

(2) Valorile maxime ale factorului q indicate la C.4 sunt valori aproximative stabilite pentru structuri care nu respectă
decât parţial regulile de alcătuire a construcţiilor amplasate în zone seismice din codul P 100-1 aflat în vigoare.
(3) În cazul în care se dispune de date suficient de sigure privind detaliile de alcătuire şi redundanţă a clădirii, expertul
are posibilitatea de mărire a valorilor factorului de comportare q conform prevederilor indicate la 6.7.(7).
C.4.2.2. Valori de proiectare utilizate în cazul aplicării metodologiei de nivel 2

80
(1) Valorile de proiectare a capacităţilor de rezistenţă se calculează pe baza modelelor mecanice specifice tipului de
element, conform prevederilor capitolelor specifice structurilor metalice din P 100-1 şi codurilor specifice structurilor
metalice.
(2) Valorile de proiectare ale capacităţilor de rezistenţă pentru elemente se calculează utilizând valorile de proiectare
ale rezistenţelor materialelor determinate conform 6.1 (10), (11) şi (12).
C.4.2.3. Factorul de amplificare a deplasărilor
(1) Pentru verificările deplasărilor laterale la starea limită ultimă, factorul de amplificare a deplasărilor, c, se determină
conform P 100-1.
C.4.3. Metodologia de nivel 3
(1) În cazul clădirilor cu structură metalică, metodologia de nivel 3 se va aplica numai după ce acestea au fost evaluate
prin metodologia de nivel 2 sau după ce elementele structurii au fost verificate la starea limită ultimă şi starea limită de
serviciu utilizând efectele acţiunii seismice obţinute dintr-un calcul structural utilizând metoda forţelor laterale statice
echivalente.
(2) Valoarea deplasării laterale ultime capabile a structurii, du, se limitează la valoarea corespunzătoare atingerii rotirilor
şi deformaţiilor axiale maxime în elementele structurale conform C.4.3.1.
C.4.3.1. Capacităţi de deformare inelastică în elementele structurale în cazul aplicării metodologiei de nivel 3
(1) Capacitatea de deformare inelastică a elementelor structurale se calculează având în vedere natura solicitării şi
sensibilitatea la pierderea stabilităţii locale a elementului după cum urmează:
(a) Cadre necontravântuite
Rotirea inelastică maximă, θu, a grinzilor şi stâlpilor supuşi la încovoiere, pentru verificări la SLU este exprimată în
funcţie de rotirea de la capătul elementului (considerat cu axa nedeformată) în cazul în care curgerea materialului a
cuprins întreaga secţiune, θy.
Pentru grinzi şi stâlpi, pentru care (NEd/Npl,Rd) ≤ 0,3 , rotirea inelastică este:
θu =8,0 θy, pentru secţiuni clasa 1 (C.3)
θu =3,0 θy, pentru secţiuni clasa 2 (C.4)
unde

81
W pl modulul de rezistenţă plastic
fy limita de curgere nominală a oţelului din element, determinată pe baza valorii medii rezultată în urma încercărilor şi a
surselor de informare existentă, corectată cu factorul de încredere CF
lb, lc lungimea teoretică a grinzii, respectiv a stâlpului
Ib, Ic momentul de inerţie a secţiunii grinzii, respectiv a stâlpului
NEd forţa axială din element
Npl,Rd=Afy/γΜ0 forţa axială capabilă plastică a elementului
γΜ0 coeficient parţial de siguranţă pentru oţel, conform P 100-1
În condiţiile în care prinderea riglă-stâlp are o alcătuire adecvată pentru a evita fenomenele de instabilitate locală şi o
capacitate de rezistenţă suficientă pentru a permite deformarea inelastică a zonei potenţial plastice din grindă, ţinând
seama şi de suprarezistenţa locală a materialului (vezi relaţia (6.1) din P100-1: Rd ≥ 1,1yovRfy), rotirea inelastică maximă,
θu, a prinderilor grindă-stâlp pentru verificările la SLU este:
θu = 0,040 rad (C.7)
(b) Cadre contravântuite centric
Deformaţia inelastică maximă a diagonalei comprimate, Δc,u, pentru verificări la SLU este exprimată în funcţie de
deformaţia axială a acesteia sub forţa de compresiune care produce flambajul, Δc, ca un multiplu al acestei deformaţii:
Δc,u = 6Δc, pentru secţiuni clasa 1 (C.8)
Δc,u = 2Δc pentru secţiuni clasa 2 (C.9)
în care:

82
Nb,Rd=xAfy/yMl capacitatea de rezistenţă la flambaj a barei comprimate;
fy are semnificaţia de la (a);
l lungimea teoretică a diagonalei;
γ
Μl coeficient parţial de siguranţă pentru oţel, conform P 100-1.
Deformaţia inelastică maximă a diagonalei întinse, Δt,u, pentru verificări la SLU este exprimată în funcţie de deformaţia
axială a acesteia sub forţa de întindere care produce curgerea, Δt, ca un multiplu al acestei deformaţii:
Δt,u=9Δt , pentru secţiuni clasa 1 şi clasa 2 (C.11)
în care:

fy are semnificaţia de la (a);


l lungimea teoretică a barei;
γ
Μ0 coeficient parţial de siguranţă pentru oţel, conform P 100-1.
Deformaţia inelastică a grinzilor sau stâlpilor supuşi la întindere, Δt,u, pentru verificări la SLU este exprimată în funcţie
de deformaţia axială produsă de forţa de întindere, Δt, ca un multiplu al acestei deformaţii:
Δt,u = 5,0 Δt pentru secţiuni clasa 1 şi clasa 2 (C.13)

83
în care:

Nt,Rd = Afy forţa capabilă la întindere a barei;


fy are semnificaţia de la (a);
l lungimea teoretică a barei.
Notă:
Prevederile prezentului paragraf nu se aplică structurilor cu cadre contravântuite excentric.

(c) Cadre contravântuite excentric


Rotirea inelastică maximă a barelor disipative, θu, pentru verificări la SLU este:
θu=0,08 rad, pentru bare disipative scurte (C.15)
θu=0,02 rad, pentru bare disipative lungi (C.16)
0,02 rad. < θu < 0,08 rad. pentru bare disipative intermediare (C17) (se determină prin interpolare liniară între valorile
de mai sus). .
(2) În cazul structurilor existente din oţel care respectă cerinţele de conformare (ansamblu, elemente, prinderi) şi
comportare (mecanism de cedare favorabil) prevăzute în P 100-1 se pot adopta valori mai mari ale deplasărilor relative
de nivel cu până la 1/R3 (R3 evaluat conform capitolului 8) în condiţiile în care structura se încadrează în clasa de risc
seismic III.

ANEXA D

Structuri din zidărie

D.1. Domeniu de aplicare

84
(1) Această anexă conţine informaţii specifice pentru evaluarea construcţiilor cu pereţi structurali din zidărie, în situaţia
în care acestea se află la data evaluării.
(2) Prevederile se referă la clădirile cu pereţi structurali din zidărie nearmată şi din zidărie confinată, cu planşee fără
rigiditate semnificativă în plan orizontal şi cu planşee rigide în plan orizontal.
D.2. Informaţii necesare
D.2.1. Informaţii generale privind construcţia
(1) Informaţiile cu caracter general privind clădirile din zidărie se referă la:
(a) data (perioada) execuţiei;
(b) numărul de niveluri;
(c) forma şi dimensiunile în plan;
(d) forma şi dimensiunile în elevaţie;
(e) tipul zidăriei (nearmată, confinată);
(f) natura elementelor pentru zidărie şi modul de zidire (cu mortar, zidărie uscată);
(g) tipul şi materialele planşeelor;
(h) tipul şi materialele acoperişului (şarpantei);
(i) natura terenului de fundare;
(j) tipul şi materialele fundaţiilor;
(k) tipul şi materialele finisajelor şi decoraţiilor exterioare.
(2) Informaţiile menţionate la (1) se colectează din documentele disponibile şi prin examinare vizuală.
D.2.2. Informaţii privind starea fizică a clădirii
(1) Informaţiile privind starea fizică a clădirii se referă la:
(a) degradarea fizică a materialelor structurii:
- degradarea zidăriilor prin: ascensiunea capilară a apei, efecte de îngheţ - dezgheţ, degradarea mortarului;
- degradarea planşeelor din lemn prin: putrezirea lemnului, crăpături în lemn, prezenţa microorganismelor şi a
ciupercilor;
- degradarea elementelor metalice prin: coroziunea tiranţilor, ancorelor, grinzilor de planşeu;
- incendiu.
(b) afectarea structurii din cauze neseismice:
- cedarea terenului de fundare;

85
- efectul împingerilor date de arce, bolţi, cupole;
- deteriorarea planşeelor din încărcări verticale (ruperi locale, deformaţii excesive, vibraţii).
(c) afectarea structurii din acţiuni seismice: identificarea şi descrierea stării de fisurare, prin clasificarea fisurilor pe baza
tipologiei specifice (separare, rotire, lunecare, ieşire din plan) sau prin identificarea deformaţiilor aparente: ieşire din plan
vertical, umflare, deformarea bolţilor etc.
(2) Informaţiile se colectează prin examinare vizuală şi se consemnează în raportul de expertiză.
D.2.3. Informaţii privind geometria
(1) Informaţiile privind geometria clădirilor din zidăriei se referă la:
(a) poziţionarea în plan a pereţilor structurali şi dimensiunile acestora;
(b) continuitatea pe verticală a pereţilor structurali;
(c) poziţionarea şi dimensiunile în plan şi în elevaţie ale golurilor (uşi, ferestre) şi ale zonelor de perete cu grosime
redusă (nişe);
(d) poziţionarea în plan şi în elevaţie a elementelor structurale din zidărie care generează împingeri (arce, bolţi, cupole)
cu stabilirea tipologiei şi a principalelor dimensiuni (formă, grosime), precum şi a elementelor care pot prelua împingerile
(contraforţi, tiranţi);
(e) poziţionarea în plan şi dimensiunile elementelor principale ale planşeelor din lemn sau metalice, grosimea plăcilor
de beton, existenţa planşeelor parţiale sau cu goluri mari;
(f) poziţiile şi dimensiunile elementelor de confinare (stâlpişori şi centuri), ale buiandrugilor şi ale tiranţilor;
(g) dimensiunile şi geometria fundaţiilor.
(2) Pentru toate nivelurile de cunoaştere, informaţiile specifice privind geometria structurilor se vor obţine din
documentele descrise la 4.3 cu următoarele precizări:
(a) examinare vizuală: se recomandă ca rezultatele examinării vizuale să fie prezentate sub formă de piese desenate,
pentru fiecare nivel al clădirii, în care se reprezintă: pereţii cu rezistenţă semnificativă la forţă tăietoare (poziţionarea în
plan, principalele dimensiuni geometrice), elementele de zidărie care generează eforturi de împingere (arce, bolţi,
cupole), direcţiile de rezemare ale planşeelor şi alcătuirea acestora (în zone semnificative, de exemplu în încăperile cu
deschideri mari);
(b) releveul clădirii: se recomandă ca releveul construcţiei să conţină desene cotate complet, pentru fiecare nivel, în
care să fie reprezentate cel puţin: toate elementele din zidărie (atât cele structurale, cât şi cele nestructurale, inclusiv
elementele de confinare, unde acestea există), elementele de zidărie care generează eforturi de împingere (arce, bolţi,

86
cupole), inclusiv descrierea tipologiei acestora (formă şi grosime) şi a umpluturilor peste acestea, detalii ale rezemărilor
tuturor planşeelor.
D.2.4. Detalii constructive
(1) Informaţiile privind detaliile constructive specifice structurilor din zidărie se referă la:
(a) tipul şi calitatea legăturilor între pereţi la colţuri, ramificaţii şi intersecţii;
(b) tipul şi calitatea legăturilor între planşee şi pereţi; existenţa sau lipsa centurilor la nivelul planşeului; existenţa sau
lipsa ancorelor şi tiranţilor;
(c) tipul buiandrugilor;
(d) alcătuirea elementelor structurale care generează împingeri şi a elementelor care pot prelua împingerile (contraforţi,
pilaştri, tiranţi);
(e) existenţa zonelor de zidărie slăbite de nişe, coşuri de fum, şliţuri etc.
(f) detalii privind intervenţiile în timp asupra construcţiei:
- modificarea poziţiei sau dimensiunilor golurilor din pereţii structurali; de exemplu, modificarea deschiderii sau a
înălţimii golurilor, desfiinţarea totală sau parţială a buiandrugilor sau arcelor etc.;
- crearea de goluri noi;
- desfiinţarea de goluri: umpluturi din zidărie sau alte materiale cu sau fără ţesere;
- spargerea şliţurilor orizontale şi verticale pentru instalaţii.
(g) alcătuirea elementelor structurale cu vulnerabilitate ridicată:
- elemente majore de zidărie situate la ultimul nivel (pod sau mansardă), ancorate sau neancorate: frontoane, timpane,
calcane;
- elemente minore de zidărie situate pe faţade (parapete, elemente decorative) sau la nivelul acoperişului (atice, coşuri
de fum şi de ventilaţie).
(h) alcătuirea planşeelor:
- materialele şi identificarea esenţelor (în cazul planşeelor din lemn);
- geometria planşeului (orientarea elementelor principale de planşeu, distanţele între acestea);
- dimensiunile elementelor principale;
- detaliile constructive ale rezemărilor şi prinderilor pe pereţii structurali.
(i) alcătuirea infrastructurii şi fundaţiilor:
- existenţa subsolului, suprafaţa ocupată, tipul subsolului (parţial sau general);

87
- materialele pereţilor subsolului: piatră, zidărie, beton simplu, beton armat;
- alcătuirea planşeului peste subsol: planşeu drept (cu grinzi metalice şi bolţişoare de cărămidă, cu grinzi şi podină din
lemn, din beton armat), bolţi din zidărie;
- adâncimea de fundare;
- materialele din care sunt alcătuite fundaţiile: piatră, zidărie, beton simplu, beton armat, soluţii mixte;
- existenţa hidroizolaţiilor.
(j) condiţiile de teren:
- topografia amplasamentului: teren plan, în pantă, teren inundabil;
- natura terenului de fundare: normal, cu sensibilităţi (sensibil la umezire, cu contracţii şi umflări mari, lichefiabil), agresiv
faţă de materialele de construcţie;
- nivelul apei freatice;
- existenţa reţelelor edilitare (apă sau canalizare) cu pierderi de apă.
(2) Informaţiile de la (1) se obţin conform 4.2, cu următoarele precizări:
(a) inspecţia în teren limitată se face prin examinare vizuală, când este posibil după desfacerea tencuielilor; se
examinează, pentru cel puţin 15% din numărul pereţilor, următoarele elemente:
- caracteristicile zidăriei la suprafaţă şi în profunzime;
- legăturile între pereţii care se intersectează;
- alcătuirea generală a planşeelor şi prinderile acestora de pereţi;
(b) inspecţiile în teren extinse şi cuprinzătoare se fac prin examinare vizuală, pentru fiecare nivel al clădirii, şi constau
în:
- desfacerea tencuielilor (pe suprafeţe suficient de mari, orientativ > 1,0 m2);
- sondaje în zidărie pentru examinarea: caracteristicilor în profunzime ale zidăriei, legăturilor între pereţi la intersecţii,
legăturilor între pereţi şi planşee;
- desfacerea tavanelor sau a pardoselilor pentru examinarea alcătuirii planşeelor;
- decopertarea fundaţiilor (în zonele semnificative, stabilite de expertul tehnic).
(c) inspecţia în teren extinsă se face pentru cel puţin 20% din numărul pereţilor, iar inspecţia în teren cuprinzătoare se
face pentru cel puţin 40% din numărul pereţilor.
D.2.5. Proprietăţile materialelor
(1) Calitatea zidăriei se evaluează în funcţie de:

88
(a) caracteristicile zidăriei:
- tipul şi materialul elementelor pentru zidărie;
- caracteristicile elementelor pentru zidărie: cărămizi formate manual sau presate, uscate sau arse (cu precizarea
gradului de ardere);
- gradul de afectare (din îngheţ-dezgheţ, ascensiunea apei capilare etc.);
- tipul şi calitatea mortarului (tipul liantului şi agregatelor, dozajul liantului);
- gradul de afectare (carbonatare, îngheţ-dezgheţ sau alte acţiuni);
- lungimile de suprapunere şi regularitatea suprapunerii elementelor în rânduri succesive şi a grosimii rosturilor verticale
şi orizontale;
- legăturile (ţeserea) la intersecţiile pereţilor;
- umplerea rosturilor cu mortar: toate rosturile umplute, rosturile verticale neumplute, gradul de umplere, compactitatea
mortarului, zidărie fără mortar.
(b) calitatea execuţiei pereţilor: verticalitate, planeitate.
(c) rezultatele încercărilor nedistructive in-situ (încercări cu prese plate, încercări sonice, endoscopie etc.)
(d) rezultatele analizelor chimice şi ale încercărilor mecanice pe elemente pentru zidărie şi mortare extrase din lucrare.
(2) Încercările pentru determinarea caracteristicilor materialelor se fac conform prevederilor de la 4.2 cu următoarele
precizări:
(a) încercări limitate: se fac prin examinarea vizuală a ţeserii zidăriei şi a elementelor din care aceasta este alcătuită.
Este necesar să se efectueze cel puţin un examen, pentru fiecare tip de zidărie din clădire şi, în toate cazurile, pentru
fiecare nivel al clădirii.
(b) încercări extinse: se va efectua cel puţin o încercare din cele menţionate la punctul (d) de la aliniatul (1) la fiecare
nivel, pentru fiecare tip de material existent în structură (cu aceleaşi elemente şi tip de mortar), în plus faţă de verificările
vizuale de la (a). Încercările nedistructive menţionate la punctul (c) de la aliniatul (1) sunt complementare celor de la
punctul (d) şi nu le pot înlocui pe acestea.
(c) încercări cuprinzătoare: se fac cel puţin trei încercări pentru fiecare tip de material existent în lucrare şi pentru
fiecare nivel al clădirii.
D.3. Evaluarea seismică
D.3.1. Metodologii de evaluare

89
(1) Evaluarea cantitativă a siguranţei seismice a clădirilor din zidărie, în prezenţa încărcărilor verticale (permanente şi
utile), implică două categorii de verificări:
(a) verificarea ansamblului structurii şi a pereţilor structurali pentru acţiunea seismică în planul pereţilor;
(b) verificarea pereţilor pentru acţiunea seismică perpendiculară pe plan.
(2) În acord cu prevederile aliniatului (1), capitolul 2.3.1, metodologia de nivel 1 se aplică următoarelor categorii de
clădiri cu pereţi structurali din zidărie:
(a) clădiri din zidărie confinată, cu regularitate în plan şi în elevaţie, cu planşee din beton armat monolit, având regim
maxim de înălţime P+2E, în zone seismice cu ag ≤ 0,20 g, şi P+4E, în zone seismice cu ag ≤ 0,15 g;
(b) clădiri din zidărie nearmată, cu regularitate în plan şi în elevaţie, cu planşee din beton armat monolit, având regim
maxim de înălţime P+2E, în zone seismice cu ag ≤ 0,15 g
(c) clădiri cu orice fel de structură amplasate în zone seismice cu ag = 0,10 g.
(3) Metodologia de nivel 1 constă în:
(a) evaluare calitativă;
(b) evaluare prin calcul pentru efectul de ansamblu al acţiunii seismice în planul pereţilor;
(c) evaluare prin calcul pentru acţiunea seismică perpendiculară pe planul pereţilor, dacă evaluarea calitativă a
identificat existenţa pereţilor sau a altor elemente majore de zidărie (calcane, timpane, frontoane) care prezintă risc de
prăbuşire, parţială sau totală.
(4) Metodologia de nivel 2 se aplică clădirilor cu pereţi structurali din zidărie cu sau fără planşee rigide şi rezistente la
acţiuni în planul lor.
(5) Metodologia de nivel 2 constă în:
(a) evaluarea calitativă;
(b) evaluarea prin calcul pentru efectele acţiunii seismice în planul pereţilor;
(c) evaluarea prin calcul pentru acţiunea seismică perpendiculară pe planul pereţilor.
(6) Metodologia de nivel 3 poate fi aplicată doar pentru clădiri la care, în urma colectării datelor pentru evaluarea
structurală, nivelul de cunoaştere este KL3.
(7) Metodologia de nivel 3 constă în:
(a) evaluare calitativă;
(b) evaluare prin calcul pentru efectele acţiunii seismice în planul pereţilor;
(c) evaluare prin calcul pentru acţiunea seismică perpendiculară pe planul pereţilor.

90
D.3.2. Evaluarea calitativă
D.3.2.1. Evaluarea calitativă pentru metodologia de nivel 1
(1) Evaluarea calitativă se face ţinând seama de:
(a) alcătuirea clădirii;
(b) degradarea clădirii.
(2) Evaluarea indicatorului R1 ţine seama de regimul de înălţime al clădirii, rigiditatea planşeelor la acţiuni în plan
orizontal şi regularitatea geometrică şi structurală.
(3) Rezultatul evaluării calitative a gradului de îndeplinire a condiţiilor de alcătuire seismică se cuantifică prin indicatorul
R1, unde 0 ≤ R1 ≤ 100. Valori maxime pentru indicatorul Ri sunt date în tabelul D.1a şi D.1b. În funcţie de situaţia concretă
a fiecărei clădiri, expertul adoptă valori pentru indicatorul R1 inferioare celor maxime. Punctajul maxim, corespunzător
clădirilor care respectă condiţiile de alcătuire seismică din reglementările tehnice în vigoare, este 100.
(4) Rezultatul evaluării calitative a gradului de afectare structurală se cuantifică prin indicatorul R 2, unde 0 ≤ R2 ≤ 100,
care se calculează cu relaţia (D.1). Valorile maxime ale punctajelor Ah şi Av sunt date în tabelul D.3. În funcţie de situaţia
concretă a fiecărei clădiri, expertul tehnic adoptă valorile Ah şi Av pentru aprecierea realistă a efectelor diferitelor tipuri de
degradări asupra siguranţei structurale a clădirii examinate. Punctajul maxim, corespunzător clădirilor fără degradări, este
100.

Tabelul D.1a Valori maxime ale indicatorului R1, zidărie nearmată - metodologia de nivel 1

Condiţii de regularitate
Regim de
Rigiditate planşee
înălţime Cu regularitate în Fără regularitate în Fără regularitate în
plan şi în elevaţie plan sau în elevaţie plan şi în elevaţie

≤ P+2E 100 85 70
Rigide
> P+2E 85 70 60

≤ P+2E 75 55 40
Fără rigiditate
semnificativă
> P+2E 55 40 20

91
Tabelul D.1b Valori maxime ale indicatorului R1, zidărie confinată - metodologia de nivel 1

Condiţii de regularitate
Regim de
Rigiditate planşee
înălţime Cu regularitate în Fără regularitate în Fără regularitate în
plan şi în elevaţie plan sau în elevaţie plan şi în elevaţie
Rigide ≤ P+2E 100 100 85

> P+2E 90 85 75

Fără rigiditate ≤ P+2E 85 70 60


semnificativă
> P+2E 70 55 35

Tabelul D.2 Valori maxime Ah, Av - metodologia de nivel 1

Tipul avariilor Elemente verticale (Av) Elemente orizontale (Ah)

Nesemnificative 70 30

Moderate 60 20

Grave 45 15

Foarte grave 25 10

Notă:
Elementele orizontale includ: planşee, bolţi, cupole, şarpante.

(5) Indicatorul R2 se determină cu relaţia:

R2 = Ah + Av (D.1)

92
unde
Av punctajul acordat în funcţie de starea de avariere a elementelor verticale;
Ah punctajul acordat în funcţie de starea de avariere a elementelor orizontale.
(6) Avariile caracteristice în pereţii din zidărie care se iau în considerare sunt:
(a) Fisuri verticale în parapete, buiandrugi şi arce;
(b) Fisuri înclinate în parapete, buiandrugi şi arce;
(c) Fisuri înclinate în şpaleţi;
(d) Zdrobirea zidăriei provocată de concentrarea locală a eforturilor de compresiune, eventual cu expulzarea
materialului;
(e) Fisuri orizontale la extremităţile şpaleţilor;
(f) Avarii la intersecţiile pereţilor, cu tendinţă de desprindere;
(g) Fisuri sau crăpături verticale la legăturile dintre pereţii perpendiculari;
(h) Expulzarea locală a zidăriei din elementele orizontale pe care reazemă planşeele.
(7) Caracterizarea orientativă a severităţii avariilor elementelor structurale verticale, pentru utilizare în tabelul D.2, este
următoarea:
(a) avarii nesemnificative ale pereţilor structurali:
- fisuri orizontale foarte subţiri în rosturile de la bază;
- fisuri diagonale şi desprinderi minore la bază.
(b) avarii nesemnificative ale şpaleţilor între goluri:
- fisuri foarte subţiri sau mortar sfărâmat în rosturile orizontale de la extremităţi;
- fisuri cu traseu discontinuu, foarte subţiri sau mortar sfărâmat în rosturile orizontale şi verticale (fără deplasări);
- fisuri diagonale subţiri în cărămizi în < 5% din asize.
(c) avarii moderate ale pereţilor structurali:
- fisuri orizontale sau mortar desprins la bază şi în apropierea acesteia cu deplasări (< 5÷6 mm) în planul de fisurare;
- fisuri înclinate care pornesc de la bază şi se extind pe câteva rânduri de cărămidă;
- fisuri înclinate în zonele superioare (inclusiv prin cărămizi);
(d) avarii moderate ale şpaleţilor între goluri
- fisuri foarte subţiri sau mortar sfărâmat în rosturile orizontale de la extremităţi şi, uneori, şi în alte rosturi apropiate de
extremităţi;

93
- fisuri orizontale şi sfărâmarea mortarului cu deplasarea în plan în lungul fisurii şi deschiderea rosturilor verticale (< 5÷6
mm); rupere în scară cu < 5% din asize cu crăpături în cărămizi;
- fisuri diagonale (< 5÷6 mm), cele mai multe prin cărămizi, care ajung la colţuri sau în apropierea acestora; la
extremităţi nu se produce zdrobirea zidăriei.
(e) Avarii grave ale pereţilor structurali:
- fisuri în rostul orizontal, la bază, < 10÷12 mm;
- fisuri înclinate extinse pe mai multe asize;
- fisuri înclinate cu deschideri < 10÷12 mm în partea superioară;
(f) Avarii grave ale şpaleţilor dintre goluri:
- fisuri subţiri sau mortar sfărâmat în rosturile orizontale de la extremităţi;
- fisuri subţiri sau mortar sfărâmat şi în alte rosturi orizontale apropiate de extremităţi;
- ieşirea din plan sau deplasări în plan;
- cărămizi zdrobite la colţuri;
- fisuri orizontale şi sfărâmarea mortarului cu deplasarea în plan în lungul fisurii şi deschiderea rosturilor verticale (<
10÷12 mm); rupere în scară cu >5% din asize cu crăpături în cărămizi;
- fisuri diagonale (> 6 mm), majoritatea prin cărămizi; câteva zone zdrobite la colţuri sau deplasări mici în lungul sau
perpendicular pe planul de fisurare.
(g) Avarii foarte grave ale pereţilor structurali:
- degradări care indică un risc de prăbuşire sub încărcări verticale;
- deplasări în scară importante, cu lunecarea unor cărămizi de pe cele pe care erau zidite;
- secţiunea de la baza peretelui a început să se dezintegreze la extremităţi;
- deplasări laterale mari (în unele zone de margine zidăria a început să cadă).
(h) Avarii foarte grave ale şpaleţilor dintre goluri:
- degradări care indică un risc de prăbuşire sub încărcări verticale;
- deplasări semnificative în plan sau perpendicular pe plan;
- zdrobirea extinsă a cărămizilor la colţuri;
- deplasări în scară mari (cu căderea unor cărămizi de pe cele inferioare);
- ruperea verticală a cărămizilor în majoritatea asizelor;
- deplasări laterale mari, în zonele de margine zidăria a început să cadă;

94
- deplasări şi rotiri importante în lungul planurilor de fisurare.
(8) Structura este considerată cu avarii grave dacă este îndeplinită una din următoarele condiţii:
(a) capacitatea de rezistenţă însumată a pereţilor cu avarii grave reprezintă mai mult de 20÷25% din capacitatea de
rezistenţă totală a structurii pe una dintre direcţiile principale de la un etaj;
(b) numărul şpaleţilor cu avarii grave reprezintă mai mult de 20÷25% din numărul total al şpaleţilor pe una dintre
direcţiile principale de la un etaj. ( )
(9) Structura este considerată cu avarii foarte grave dacă este îndeplinită una din următoarele condiţii:
(a) capacitatea de rezistenţă însumată a pereţilor cu avarii foarte grave reprezintă mai mult de 10÷15% din capacitatea
de rezistenţă totală a structurii pe una dintre direcţiile principale de la un etaj;
(b) numărul şpaleţilor cu avarii foarte grave reprezintă mai mult de 10÷15% din numărul total al şpaleţilor pe una dintre
direcţiile principale de la un etaj. ( )
(10) La clădirile cu avarii foarte grave, care necesită intervenţii imediate pentru punerea în siguranţă provizorie a clădirii
şi interzicerea accesului tuturor persoanelor, evaluarea preliminară nu mai este necesară şi se trece direct la evaluarea
calitativă detaliată.
(11) Caracterizarea orientativă a severităţii tipurilor de avarii prezentate în tabelul D.2, pentru elementele structurale
orizontale, este următoarea:
(a) Avarii la planşee cu grinzi din lemn:
- Avarii nesemnificative: fisuri izolate în tavan, paralele cu grinzile;
- Avarii moderate: fisuri numeroase în tavan, paralele cu grinzile, însoţite de fisuri transversale izolate;
- Avarii grave: separarea de perete la reazeme pentru un număr mic de grinzi;
- Avarii foarte grave: separarea majorităţii grinzilor principale de pereţi la reazeme; deplasarea laterală urmată de
căderea unor grinzi de pe reazeme.
(b) Avarii la planşee cu grinzi metalice şi bolţişoare de cărămidă:
- Avarii nesemnificative: fisuri izolate în bolţişoare, paralele cu grinzile;
- Avarii moderate: fisuri numeroase în bolţişoare, paralele cu grinzile, însoţite de fisuri transversale izolate;
- Avarii grave: fisuri cu deschidere peste 1 mm în bolţişoare, paralele cu grinzile şi însoţite de multe fisuri transversale;
- Avarii foarte grave: separarea parţială a grinzilor de zidăria boltişoarelor, zdrobirea zidăriei elementelor verticale în
zonele de reazem ale grinzilor metalice, căderea boltişoarelor.
(c) Avarii la bolţi şi cupole:

95
- Avarii nesemnificative: fisuri vizibile, cu deschidere până la 1 mm, la bolţi sau cupole cu tiranţi;
- Avarii moderate: fisuri vizibile, cu deschidere până la 1 mm, la bolţi sau cupole fără tiranţi;
- Avarii grave: fisuri cu deschidere peste 1 mm, la cheie şi la reazemele pe elementele verticale, la bolţi sau cupole cu
tiranţi;
- Avarii foarte grave: fisuri cu deschidere peste 1 mm, la cheie şi la reazemele pe elementele verticale la bolţi sau
cupole fără tiranţi, fisuri cu deschideri mai mari ale elementelor verticale, la bază şi la reazemul bolţii, eventual cu
zdrobirea zonei comprimate, deformaţii remanente importante ("coborârea" bolţilor sau deplasarea laterală a
reazemelor).
D.3.2.2. Evaluare calitativă pentru metodologiile de nivel 2 şi 3
(1) Evaluarea calitativă se face ţinând seama de:
(a) alcătuirea clădirii;
(b) degradarea clădirii.
(2) Evaluarea calitativă a gradului de îndeplinire a condiţiilor de alcătuire seismică se face prin atribuirea unui punctaj în
raport cu următoarele criterii:
(a) Calitatea sistemului structural:
- criterii de apreciere: eficienţa conlucrării spaţiale a elementelor structurii care depinde de natura şi calitatea legăturilor
între pereţii de pe direcţiile ortogonale şi a legăturilor între pereţi şi planşee; existenţa ariilor de zidărie suficiente şi
aproximativ egale pe cele două direcţii;
- criteriul orientativ pentru punctajul maxim: prevederile CR 6 şi P 100-1.
(b) Calitatea zidăriei:
- criterii de apreciere: calitatea elementelor, omogenitatea ţeserii, regularitatea rosturilor, gradul de umplere cu mortar,
existenţa unor zone slăbite de şliţuri sau nişe etc.;
- criteriul orientativ pentru punctajul maxim: calitatea materialelor şi a execuţiei conform reglementărilor tehnice în
vigoare.
(c) Tipul planşeelor:
- criterii de apreciere: rigiditatea planşeelor în plan orizontal şi eficienţa legăturilor cu pereţii (capacitatea de a asigura
compatibilitatea deformaţiilor pereţilor structurali şi de a împiedica răsturnarea pereţilor pentru forţe seismice
perpendiculare pe plan);

96
- criteriul orientativ pentru punctajul maxim: planşee din beton armat monolit la toate nivelurile de grosime minim 10 cm,
fără goluri mari care le slăbesc semnificativ rezistenţa şi rigiditatea în plan orizontal.
(d) Configuraţia în plan:
- criterii de apreciere: compactitatea şi simetria geometrică şi structurală în plan, exprimate prin raportul între lungimile
laturilor şi prin dimensiunile retragerilor în plan;
- criteriul orientativ pentru punctajul maxim: prevederile P 100-1.
(e) Configuraţia în elevaţie:
- criterii de apreciere: uniformitatea geometrică şi structurală în elevaţie exprimate prin absenţa sau existenţa
retragerilor etajelor succesive, existenţa unor proeminenţe la ultimul nivel, discontinuităţi create de sporirea ariei golurilor
din pereţi la parter sau la un nivel intermediar;
- criteriul orientativ pentru punctajul maxim: prevederile P 100-1
(f) Distanţe între pereţi:
- criterii de apreciere: distanţele între pereţii structurali, pe fiecare dintre direcţiile principale ale clădirii;
- criteriul orientativ pentru punctajul maxim: sistem structural cu pereţi deşi (fagure) definit conform CR 6.
(g) Elemente care dau împingeri laterale:
- criterii de apreciere: existenţa arcelor, bolţilor, cupolelor, şarpantelor, cu sau fără elemente care limitează efectele
împingerilor;
- criteriul orientativ pentru punctajul maxim: lipsa elementelor structurale care dau împingeri (bolţi, şarpante etc.).
(h) Tipul terenului de fundare şi al fundaţiilor:
- criterii de apreciere: natura terenului de fundare (normal sau dificil), capacitatea fundaţiilor de a prelua şi transmite la
teren încărcările verticale, eforturile provenite din tasări diferenţiale şi din acţiunea cutremurului;
- criteriul orientativ pentru punctajul maxim: teren normal de fundare, fundaţii continue din beton armat.
(i) Interacţiuni posibile cu clădirile adiacente:
- criterii de apreciere: riscul de ciocnire cu clădirile alăturate (clădire izolată, clădire cu vecinătăţi pe una sau mai multe
laturi), înălţimile clădirilor vecine, riscul de cădere a unor componente ale clădirilor vecine;
- criteriul orientativ pentru punctajul maxim: clădire izolată.
(j) Elemente nestructurale:
- criterii de apreciere: existenţa unor elemente de zidărie majore (calcane, frontoane, timpane), placaje sau alte
elemente grele care prezintă risc de prăbuşire;

97
- criteriul orientativ pentru punctajul maxim: lipsa acestor elemente sau asigurarea stabilităţii lor conform prevederilor
din P 100-1.
(3) Îndeplinirea criteriilor de la (a) se cuantifică de către expertul tehnic, prin apreciere calitativă, cu următorul punctaj:
(a) criteriul este îndeplinit: 10
(b) neîndeplinire minoră: 8÷10
(c) neîndeplinire moderată: 4÷8
(d) neîndeplinire majoră: 0÷4
(4) Rezultatul evaluării calitative a gradului de îndeplinire a condiţiilor de alcătuire seismică se cuantifică prin indicatorul
R1, unde 0 ≤ R1 ≤ 100, care se calculează ca suma punctelor acordate pentru fiecare criteriu menţionat la (a).

R1 = Σ Pi (D.2)

Punctajul stabilit conform prevederilor de la (3) este orientativ. În funcţie de situaţia concretă a fiecărei clădiri, expertul
poate adopta motivat valori diferite pentru indicatorul Ri. Punctajul maxim, corespunzător clădirilor care respectă condiţiile
de alcătuire seismică din reglementările tehnice în vigoare, este 100.
(5) Rezultatul evaluării calitative a gradului de afectare structurală se cuantifică prin indicatorul R 2, unde 0 ≤ R2 ≤ 100,
care se calculează cu relaţia (D.1). Valorile maxime ale punctajelor Ah şi Av sunt date în tabelul D.3. În funcţie de situaţia
concretă a fiecărei clădiri, expertul tehnic adoptă valorile Ah şi Av pentru aprecierea realistă a efectelor diferitelor tipuri de
degradări asupra siguranţei structurale a clădirii examinate. Punctajul maxim, corespunzător clădirilor fără degradări, este
100.

Tabelul D.3 Valorile maxime Av şi Ah - metodologiile de nivel 2 şi 3

Elemente verticale (Av) Elemente orizontale (Ah)

Categoria avariilor Suprafaţa afectată Suprafaţa afectată

≤ 1/3 1/34÷2/3 > 2/3 ≤ 1/3 1/3÷2/3 > 2/3

Nesemnificative 70 70 70 30 30 30

98
Moderate 65 60 50 25 20 15

Grave 50 45 35 20 15 10

Foarte grave 30 25 15 15 10 5

Notă:
Elementele orizontale includ: planşee, bolţi, cupole, şarpante.

D.3.3. Evaluarea cantitativă


D.3.3.1. Evaluarea seismică pentru efectele acţiunii în planul peretelui
D.3.3.1.1. Calculul structural pentru metodologiile de nivel 1 şi 2
(1) În aplicarea metodologiei de nivel 1, forţa tăietoare de bază corespunzătoare modului propriu fundamental se
determină cu metoda forţelor seismice statice echivalente.
(2) În aplicarea metodologiei 2, calculul structural se realizează cu metoda forţelor seismice statice echivalente sau
metoda de calcul modal cu spectre de răspuns.
(3) Metoda forţelor seismice statice echivalente poate fi utilizată în metodologia de nivel 2, dacă sunt respectate
cumulativ următoarele condiţii:
(a) clădirea satisface condiţiile de regularitate în plan şi în elevaţie, conform P 100-1;
(b) planşeele au aceeaşi cotă superioară pe întregul nivel - pot fi acceptate decalări ale feţei superioare a planşeului
mai mici decât înălţimea centurilor (15÷20cm);
(c) planşeele au suficientă rigiditate în plan orizontal şi sunt suficient de bine legate de pereţi pentru a se putea accepta
că este asigurată distribuţia forţelor de inerţie prin compatibilizarea deformaţiilor laterale;
Notă:
Plinurile orizontale din zidărie (situate sub sau peste goluri de uşi sau ferestre) pot fi introduse în modelul de calcul
numai dacă sunt executate din elemente ţesute cu zidăria alăturată sau sunt prevăzute cu armături de legătură cu
aceasta.

(4) Metoda de calcul modal cu spectre de răspuns poate fi utilizată fără restricţii suplimentare faţă de prevederile
relevante din P100-1.

99
(5) Valorile maxime ale factorilor de comportare, q, sunt:
(a) structuri din zidărie simplă (nearmată): q = 1,5;
(b) structuri din zidărie confinată: q = 2,0;
Notă:
Valorile maxime ale factorului q sunt valori aproximative stabilite pentru structuri care nu respectă decât parţial regulile
de alcătuire a clădirilor amplasate în zone seismice.

(6) În aplicarea metodologiei de nivel 2, pentru clădiri cu pereţi din zidărie confinată, cu planşee rigide în plan orizontal,
care îndeplinesc condiţiile de regularitate în plan şi în elevaţie din P 100-1, valoarea factorului maxim de comportare q
stabilită conform (5) se corectează cu factorii de suprarezistenţă αu/α1 stabiliţi conform P 100-1.
(7) Fracţiunea din amortizarea critică pentru conversia spectrului de răspuns elastic şi a spectrului de proiectare se ia
egală cu 8%.
(8) În cazul planşeelor cu rigiditate nesemnificativă în plan orizontal, pentru calculul la acţiunea seismică în planul
pereţilor, distribuţia forţei seismice de proiectare, Fb, între pereţii structurali se face proporţional cu masa totală aferentă
fiecărui perete structural.
(9) Tipul de model de calcul pentru pereţii cu goluri depinde de rezistenţa şi de rigiditatea la încovoiere a plinurilor
orizontale de zidărie sau a elementelor de beton armat de la nivelul planşeelor. La nivel minimal se pot utiliza următoarele
modele simplificate:
(a) Model de tip cadru - plinuri de zidărie sau elemente de beton armat (grinzi de cuplare) cu rezistenţă şi rigiditate
semnificativă la încovoiere;
(b) Model de tip console legate la nivelul fiecărui planşeu cu bare articulate la capete - plinuri de zidărie sau elemente
de beton armat (grinzi de cuplare) cu rezistenţă şi rigiditate nesemnificativă la încovoiere;
(c) Model de tip console independente - lipsa plinurilor de zidărie şi centurilor din beton armat.
Notă:
Pot fi utilizate şi alte modele de calcul cum sunt modelele cu elemente finite, modelele cu macroelemente etc.
Utilizarea acestor modele este condiţionată de existenţa informaţiilor complete privitoare la caracteristicile de rezistenţă şi
de deformabilitate ale zidăriei.

D.3.3.1.2. Rezistenţa zidăriei pentru acţiunea seismică în planul pereţilor

100
(1) Valoarea de proiectare a capacităţii de rezistenţă la compresiune pentru pereţii solicitaţi la încovoiere cu forţă axială,
fd, se determină cu relaţia:

unde
fm valoarea medie a capacităţii de rezistenţă la compresiune a zidăriei;
CF factorul de încredere.
(2) În lipsa unor date obţinute prin încercări la lucrarea respectivă, valoarea medie a capacităţii de rezistenţă la
compresiune a zidăriei, fm, se poate considera egală cu 1,3fk, unde fk este valoarea caracteristică a rezistenţei la
compresiune a zidăriei stabilită conform CR 6.
(3) Valoarea medie a capacităţii de rezistenţă la forfecare în rost orizontal, fm, se determină cu relaţia:

în care valoarea caracteristică a rezistenţei la forfecare, fvk, se determină cu

unde valorile fvko şi ca au semnificaţiile din codul CR 6.

101
(4) Pentru zidăriile vechi cu cărămizi pline şi cu mortar de var, în lipsa unor date obţinute prin încercări, valoarea
caracteristică a capacităţii de rezistenţă iniţială la forfecare a zidăriei se ia:

(5) Valoarea de proiectare a capacităţii de rezistenţă pentru rupere în scară sub efectul eforturilor principale de
întindere, fta, se determină cu relaţia:

unde fm se determină conform (1) şi γM se alege conform (7).


(6) Valoarea de proiectare a capacităţii de rezistenţă pentru ruperea prin lunecare în rost orizontal, f vd, se determină cu
relaţia:

unde fvm se determină conform (3) şi γM se alege conform (7).


(7) Pentru evaluarea seismică a clădirilor existente coeficientul parţial de siguranţă pentru zidărie se ia egal cu:

102
(a) γΜ = 3,0 pentru zidăriile vechi cu cărămizi realizate manual şi mortar de var (orientativ, anterior anului 1900);
(b) γΜ = 2,7 pentru zidăriile vechi cu cărămizi presate şi mortar de var-ciment / ciment-var (orientativ, între anii
1900÷1950);
(c) γΜ = 2,3 pentru zidăriile recente (orientativ, după anul 1950).
D.3.3.1.3. Valoarea admisibilă a efortului unitar mediu pentru metodologia de nivel 1
(1) În cadrul metodologiei de nivel 1, evaluarea preliminară prin calcul constă în determinarea capacităţii de rezistenţă
la forţă tăietoare a clădirii pe baza unor ipoteze simplificatoare şi compararea acesteia cu forţa tăietoare de bază.
(2) Ipotezele pentru evaluarea simplificată a eforturilor unitare de compresiune şi de forfecare în pereţii structurali sunt
următoarele:
(a) legăturile între pereţii de pe cele două direcţii şi între pereţi şi planşee asigură conlucrarea acestora pentru preluarea
încărcărilor verticale şi seismice;
(b) planşeele constituie diafragme rigide în plan orizontal - ultimul planşeu poate fi din lemn dacă sunt respectate
condiţiile din P 100-1;
(c) clădirea are regularitate în plan şi în elevaţie;
(d) distribuţia pereţilor, inclusiv a golurilor, este identică la toate nivelurile (pereţii sunt continui până la fundaţii);
(e) ruperea pereţilor se produce din forţă tăietoare, prin fisurare diagonală din eforturi principale de întindere
(mecanismul de rupere în scară).
Notă:
În cele mai multe cazuri, aceste ipoteze simplificatoare nu sunt satisfăcute de clădirile proiectate înainte de apariţia
reglementărilor tehnice specifice clădirilor din zidărie.

(3) În ipotezele de la (2) efortul unitar mediu de compresiune în pereţii structurali, σ0, se poate calcula simplificat ca
raportul dintre greutatea clădirii, deasupra secţiunii teoretice de încastrare, determinată considerând încărcările
gravitaţionale din combinaţia seismică de proiectare, şi aria totală a secţiunilor orizontale ale pereţilor.
(4) Valoarea admisibilă a efortului unitar tangenţial mediu, vadm, se calculează cu relaţia:

103
unde
τk valoarea de referinţă a capacităţii de rezistenţă la forţă tăietoare a zidăriei care, pentru zidăria cu elemente din argilă
arsă, în lipsa unor date mai precise, se poate considera:
τk = 0,06 N/mm2 pentru zidărie cu mortar de var;
τk = 0,12 N/mm2 pentru zidărie cu mortar de ciment.
Notă:
Valoarea τk se referă la pereţii neavariaţi; în cazul pereţilor avariaţi, expertul tehnic va aprecia nivelul de reducere care
se impune. Orientativ, pentru zidăriile cu avarii moderate valoarea τk se reduce cu 25÷30% iar în cazul avariilor grave cu
50÷60%.
Pentru mortarele var-ciment sau ciment-var se recomandă interpolarea liniară între valorile de mai sus în funcţie de
raportul între cei doi lianţi (ciment/var).

D.3.3.1.4. Capacitatea de rezistenţă a pereţilor structurali pentru forţe în plan pentru metodologia de nivel 2
(1) Valoarea de proiectare a forţei tăietoare asociată cedării prin compresiune excentrică a unui perete de zidărie
nearmată se calculează cu relaţia:

unde

104
λρ = Hp/lw factorul de formă al peretelui de zidărie
Nd forţa axială de proiectare
Hp înălţimea peretelui;
lw lungimea peretelui;
cp coeficient care depinde de condiţiile de fixare la extremităţi ale peretelui:
- cp = 2,0 pentru perete consolă (montant);
- cp = 1,0 pentru perete dublu încastrat la extremităţi (şpalet);
σ0 = Nd/Aw efortul unitar mediu de compresiune corespunzător forţei axiale de proiectare Nd
Aw aria secţiunii transversale (orizontale) a peretelui;
υd = σ0/fd
fd valoarea de proiectare a capacităţii de rezistenţă la compresiune a zidăriei.
(2) Valoarea de proiectare a capacităţii de rezistenţă la forţă tăietoare la rupere prin lunecare în rostul orizontal a unui
perete de zidărie nearmată se determină cu relaţia:

unde
lc lungimea zonei comprimate a secţiunii care ţine seama de efectul alternant al forţei seismice, determinată cu relaţia:

105
lw lungimea peretelui
Md momentul încovoietor de proiectare;
Nd forţa axială de proiectare;
lad lungimea pe care aderenţa este activă, calculată cu relaţia: lad = 2lc - lw
Dacă lad ≤ 0 valoarea de proiectare a forţei tăietoare de rupere se calculează cu relaţia

(3) Valoarea de proiectare a capacităţii de rezistenţă la forţă tăietoare la rupere prin fisurare diagonală se determină cu
relaţia:

unde
b coeficient determinat conform CR6 cu valori 1,0 ≤ b = λp ≤ 1,5;
ftd rezistenţa de proiectare a zidăriei la eforturi principale de întindere.
(4) Valoarea de proiectare a capacităţii de rezistenţă la forţa tăietoare a unui perete de zidărie nearmată se calculează
cu ecuaţia:

106
(5) Valoarea de proiectare a forţei tăietoare asociate capacităţii de rezistenţă a unui perete de zidărie nearmată este
egală cu minimul dintre forţa tăietoare asociată ruperii la compresiune excentrică şi valoarea de proiectare a capacităţii de
rezistenţă la forţă tăietoare:

(6) La determinarea indicatorului R3 valorile VRdi se limitează superior la 1,5 VEdi.


(7) Pereţii cu comportare ductilă satisfac condiţia Vf1 ≤ Vf2. Pereţii cu comportare fragilă satisfac condiţia Vf2 < Vf1.
(8) În cazul pereţilor din zidărie confinată, pentru calculul forţelor tăietoare Vf1 şi Vf2 se va ţine seama de aportul
elementelor de confinare, în conformitate cu prevederile CR6.
D.3.3.1.5. Verificarea prin calcul static neliniar pentru efectele acţiunii seismice în planul pereţilor pentru metodologia de
nivel 3
(1) Modelul de calcul minimal pentru calcul static neliniar implică următoarele schematizări:
(a) şpaleţii (montanţii) sunt caracterizaţi printr-o lege efort-deformaţie de tip "liniar elastic-perfect plastic" pentru care
rezistenţa şi deplasarea (deformaţia) ultimă sunt definite în funcţie de tipul de rupere probabil;
(b) parametrii limită ai legii constitutive, în lipsa unor date mai exacte, se vor lua după cum urmează:
- deplasarea ultimă este egală cu 0,8% din înălţimea peretelui dacă rezistenţa de rupere prin forţă tăietoare a peretelui
(D.11) este mai mare cu cel puţin 30% decât forţa tăietoare asociată rezistenţei de rupere la compresiune excentrică
(D.10);
- deplasarea ultimă este egală cu 0,4% din înălţimea peretelui în celelalte situaţii.
(2) Capacitatea clădirii se defineşte prin deformaţia laterală a ultimului planşeu pentru care s-a produs scăderea forţei
tăietoare capabile cu mai mult de 20% din cauza degradării şi ruperii progresive a unor componente ale structurii.

107
D.3.3.2. Evaluarea seismică pentru efectele acţiunii perpendiculare pe planul peretelui
(1) Evaluarea seismică pentru efectele acţiunii perpendiculare pe planul pereţilor se face în cazul aplicării metodologiilor
de nivel 2 sau 3.
(2) Verificarea pereţilor sub efectul încărcărilor perpendiculare pe planul lor implică:
(a) verificarea echilibrului static (ECH) (cedare prin ieşire din plan sau răsturnare, dacă peretele nu este legat cu
planşeele sau cu pereţii perpendiculari sau dacă aceste legături cedează);
(b) verificarea capacităţii de rezistenţă a zidăriei (STR);
(3) Valoarea individuală ale indicatorului R3j, pentru fiecare element perete verificat j, este minimul valorilor determinate
pentru fiecare verificare efectuată conform (1).
(4) Modelele de calcul pentru identificarea efectelor acţiunii seismice perpendiculare pe planul peretelui se stabilesc,
pentru fiecare mecanism de avariere al panoului de perete, în funcţie de caracteristicile constructive ale clădirii.
(5) Modelul de calcul de complexitate minimală, în funcţie de natura legăturii între perete şi planşee sau pereţii
perpendiculari, este:
(a) perete mărginit sus şi jos de centurile planşeelor din beton armat, cu continuitate completă sau parţială;
(b) perete cu prinderi articulate la nivelul planşeelor (cazul planşeelor cu grinzi metalice sau din lemn, rezemate pe
perete, cu sau fără ancore);
(c) perete nelegat de planşee (zidărie continuă, fără legătură cu planşeul - cazul planşeelor cu grinzi metalice sau din
lemn dispuse paralel cu peretele).
(6) Modelul de calcul se alcătuieşte în funcţie de:
(a) existenţa sau lipsa pereţilor perpendiculari, la ambele extremităţi sau la o singură extremitate;
(b) geometria peretelui: raportul între lungime (distanţa între pereţii perpendiculari) şi înălţime (distanţa între planşee);
(c) eficienţa legăturii cu pereţii perpendiculari: zidărie ţesută sau neţesută, existenţa armăturilor.

ANEXA E

Componente nestructurale

E.1. Generalităţi
E.1.1. Obiectivele evaluării seismice

108
(1) Evaluarea seismică a componentelor nestructurale (CNS) se face conform P 100-1 împreună cu prevederile P 100-
3.
(2) Evaluarea seismică a CNS are ca scop identificarea CNS a căror avariere împiedică îndeplinirea cerinţelor
fundamentale specificate în capitolul 3 şi, după caz, necesită lucrări de intervenţie.
(3) Necesitatea, tipul şi anvergura lucrărilor de intervenţie asupra CNS se stabilesc în funcţie de cerinţele fundamentale
definite în capitolul 3.
E.1.2. CNS supuse evaluării seismice
E.1.2.1. Criterii de stabilire a CNS supuse evaluării seismice
(1) Evaluarea seismică se face pentru CNS a căror avariere seismică poate împiedica îndeplinirea cerinţelor
fundamentale pentru Starea Limită Ultimă şi Starea Limită de Serviciu.
(2) Pentru clădirile aparţinând claselor III şi IV de importanţă la cutremur evaluarea seismică a CNS la Starea Limită
Ultimă şi Starea Limită de Serviciu se face, la nivel minimal, prin procedee calitative.
(3) La Starea Limită Ultimă se vor verifica CNS a căror avariere poate pune în pericol siguranţa vieţii utilizatorilor (SV).
(4) La Starea Limită de Serviciu se vor verifica CNS a căror avariere poate provoca întreruperea funcţionării normale a
clădirii (IF) sau pierderi importante de valori materiale şi culturale (PV).
(5) Severitatea riscurilor pentru CNS este dată, orientativ, în tabelele E.1a şi E.1b, în funcţie de valoarea de proiectare a
acceleraţiei seismice.
(6) Riscul pentru siguranţa vieţii cauzat de căderea parţială sau totală a CNS se diferenţiază în funcţie de poziţia
acestora în clădire:
(a) CNS poziţionate în spaţii care pot adăposti aglomerări de persoane;
(b) CNS poziţionate în căile de evacuare (în interiorul/exteriorul clădirii);
(c) CNS poziţionate în încăperile cu funcţiuni esenţiale;
(d) CNS poziţionate în încăperile cu funcţiuni curente.
(7) CNS a căror avariere conduce la întreruperea funcţionării normale a unei clădiri vor fi stabilite de personalul de
specialitate care deserveşte clădirea.
(8) CNS a căror avariere conduce la pierderi materiale importante se stabilesc de către beneficiari sau specialiştii în
evaluarea valorilor culturale.

Tabelul E.1a. Componente arhitecturale (elemente de construcţie)

109
Starea Limită Starea Limită de
a Ultimă Serviciu
Tipul elementului g

SV IF PV
Pereţi despărţitori din zidărie (pe 0,10 g S (8) S (8) S (8)
căile de acces)
0,15÷0,20 R (R) R (M) R (8)
g
≥ 0,25 g R (R) R (M) R (8)

Pereţi despărţitori uşori (pe căile 0,10 g S (8) S (8) S (8)


de acces)
0,15÷0,20 M (R) M (M) R (8)
g
≥ 0,25 g M (R) R (M) R (8)

Tavane suspendate (pe căile de 0,10 g S (8) S (8) S (8)


acces)
0,15÷0,20 M (R) M (M) M (8)
g
≥ 0,25 g R (R) R (M) R (8)

Corpuri de iluminat suspendate 0,10 g S S S

0,15÷0,20 R S S
g
≥ 0,25 g R M M

Iluminat de siguranţă 0,10 g S S S

0,15÷0,20 M S S
g
≥ 0,25 g R M S

Uşi principale de acces 0,10 g S S S

0,15÷0,20 S S S
g

110
≥ 0,25 g M M M

Scări 0,10 g S S S

0,15÷0,20 R M S
g
≥ 0,25 g R M R

Parapete, cornişe, atice, 0,10 g M M S


ornamente exterioare
0,15÷0,20 R R S
g
≥ 0,25 g R R S

Faţade din sticlă 0,10 g S S S

0,15÷0,20 M M S
g
≥ 0,25 g R M M

Garduri de incintă 0,10 g S S S

0,15÷0,20 S S S
g
≥0,25 g R R M

S - risc scăzut
M - risc moderat
R - risc ridicat

Tabelul E.1b. Instalaţii şi echipamente

Starea Limită Starea Limită de


a Ultimă Serviciu
Tipul elementului g

SV IF PV

111
Generator electric de rezervă 0,10 g S S M

0,15÷0,20 S M R
g
≥ 0,25 g S R R

Transformator electric 0,10 g S S S

0,15÷0,20 S S S
g
≥ 0,25 g M M M

Instalaţii de sprinklere 0,10 g S M M

0,15÷0,20 S M M
g
≥ 0,25 g M R R

Reţele de apă caldă şi rece 0,10 g S S S

0,15÷0,20 M M M
g
≥ 0,25 g M M M

Componentele ascensoarelor (cabluri, 0,10 g S S S


şine, contragreutate)
0,15÷0,20 R M M
g
≥ 0,25 g R M M

Scări rulante 0,10 g S S S

0,15÷0,20 S M S
g
≥ 0,25 g S M S

Boilere şi vase de presiune în locuinţe 0,10 g S S S

0,15÷0,20 M R S
g
≥ 0,25 g M R S

Aparate de condiţionare montate pe 0,10 g S M S

112
acoperiş 0,15÷0,20 S M S
g
≥ 0,25 g M R M

Boilere şi aparate de condiţionare în 0,10 g S S S


încăperi
0,15÷0,20 R M S
g
≥ 0,25 g R M S

Coşuri de fum şi ventilaţie la locuinţe 0,10 g S S S

0,15÷0,20 M M S
g
≥ 0,25 g R M M

S - risc scăzut
M - risc moderat
R - risc ridicat

E.1.2.2. CNS care sunt supuse evaluării seismice


(1) Componentele nestructurale ale clădirilor sunt supuse evaluării seismice în funcţie de:
(a) starea limită în raport cu care se face evaluarea;
(b) intensitatea acţiunii seismice în amplasament.
(2) Evaluarea seismică la Starea Limită de Serviciu se face pentru toate CNS, cu excepţia celor care prezintă risc
seismic redus conform prevederilor P 100-1.
(3) Acceleraţia de proiectare a terenului pentru verificări la Starea Limită de Serviciu se stabileşte în acord cu
prevederile capitolului 3 şi Anexei A.
(4) Pentru Starea Limită Ultimă, evaluarea seismică se face pentru CNS stabilite conform tabelelor E.2a şi E.2b, în
funcţie de valoarea acceleraţiei terenului pentru proiectare.

Tabelul E.2a.

113
ag ≥ ag=0.10
Categoria şi tipul componentelor nestructurale
0.15 g g
A.1. Elemente ataşate anvelopei construcţiei:

- parapete, atice, coşuri de fum şi de ventilaţie, Da Da

- ornamente, firme, reclame, antene de televiziune şi similare, indiferent de modul de


Da Da
prindere de structura principală

A.2. Elemente ale anvelopei

- elemente propriu zise Da Nu

- placaje şi finisaje cu elemente şi prinderi ductile Da Nu

- placaje şi finisaje cu elemente şi prinderi fragile Da Da

- prinderi şi rigidizări ale elementelor anvelopei Da Da

A.3. Elemente de compartimentare, fixe sau amovibile, inclusiv finisaje şi tâmplării înglobate

- pereţi nestructurali interiori din zidărie simplă/panouri de beton greu Da Nu

- pereţi nestructurali uşori (tip gips-carton) Nu Nu

- pereţi nestructurali/închideri către spaţii interioare din sticlă Da Da

A.4 Tavane false

- aplicate direct pe structură Nu Nu

- suspendate Da Nu

A.5 Garduri de incintă Da Nu

Tabelul E.2b.

ag ≥ ag ≤
Categoria şi tipul componentelor nestructurale
0.15 g 0.10 g
B. Instalaţii

B.1 Instalaţii sanitare (alimentare cu apă, evacuarea apelor uzate)

114
- sisteme de conducte pentru stingerea incendiilor Da Nu

- sisteme de conducte sub presiune Da Nu

B.2 Instalaţii electrice/iluminat

- sisteme de cabluri principale Da Nu

- sisteme de iluminat de siguranţă Da Nu

- corpuri de iluminat incluse în tavane suspendate Da Nu

B.4 Instalaţii speciale cu utilaje care operează cu abur sau apă la temperaturi ridicate

- boilere, cazane Da Da

- vase de presiune rezemate pe manta sau aşezate liber Da Da

C. Echipamente electromecanice

- ascensoare şi scări rulante Da Nu

D. Mobilier

- mobilier din unităţi medicale, de cercetare, inclusiv sistemele de computere; mobilier de


Da Nu
birou (rafturi, clasoare, dulapuri)

- mobilier din muzee de interes naţional Da Da

- mobilier şi dotări speciale din construcţii din clasa de importanţă I: (panouri de comandă
ale dispeceratelor din servicii de urgenţă, din unităţi de pompieri, poliţie, centrale Da Da
telefonice, echipamente din staţii de radiodifuziune/televiziune)

- rafturi din oţel din magazine şi din depozite accesibile publicului Da Nu

E.2. Evaluarea seismică a CNS


(1) Evaluarea seismică a CNS se face prin două procedee:
(a) evaluare calitativă;
(b) evaluare cantitativă.

115
(2) Evaluarea calitativă şi evaluarea cantitativă pot fi utilizate împreună sau separat în funcţie de valoarea acceleraţiei
seismice a terenului pe amplasament, de starea limită la care se face verificarea, de vulnerabilitatea seismică a
componentei şi de riscurile care decurg din avarierea seismică a acesteia.
E.2.1. Criterii de evaluare calitativă
(1) Prin evaluarea calitativă se vor stabili:
(a) Alcătuirea şi legăturile CNS cu structura sau cu alte CNS care îi asigură stabilitatea.
(b) Starea de degradare a CNS şi prinderilor în momentul expertizării.
(c) Interacţiunile posibile ale CNS cu structura sau cu alte CNS.
(2) Evaluarea calitativă a CNS implică parcurgerea următoarelor etape:
(a) inventarierea CNS din clădire (se stabileşte categoria şi poziţia în clădire pentru fiecare CNS care face obiectul
evaluării);
(b) evaluarea vulnerabilităţii fiecărei categorii de CNS, în raport cu criteriile de acceptare;
(c) identificarea riscurilor care rezultă din avarierea seismică pentru fiecare categorie de CNS şi pentru fiecare poziţie
identificată (orientativ din tabelele E.1a şi E.1b).
(3) Examinarea calitativă a CNS trebuie să fie efectuată pentru fiecare categorie de CNS din clădire cel puţin pentru
numărul de elemente prevăzut în continuare:
(a) În cazul în care este disponibilă documentaţia tehnică de proiectare, se va examina cel puţin o componentă din
fiecare categorie. Dacă, pentru proba examinată, se constată conformitatea execuţiei cu proiectul, nu sunt necesare
investigaţii suplimentare şi prevederile din proiect pot fi folosite pentru evaluarea CNS. Dacă proba nu este conformă cu
prevederile proiectului se vor examina cel puţin 10% din totalul componentelor similare.
(b) În cazul în care nu este disponibilă documentaţia tehnică de proiectare sau aceasta nu conţine informaţii relevante
şi complete, se vor examina cel puţin trei componente din fiecare categorie. Dacă nu se constată diferenţe între acestea,
caracteristicile respective pot fi considerate reprezentative pentru toate componentele similare din clădire. Dacă există
diferenţe între cele trei componente examinarea se va extinde la cel puţin 20% din totalul componentelor din categoria
respectivă.
E.2.2. Criterii de acceptare pentru evaluarea calitativă
(1) Caracteristicile CNS existente se compară cu cerinţele din tabelul E.3 (informativ) şi cu prevederile P 100-1
referitoare la CNS din clădirile noi.

116
(2) CNS şi prinderile acestora care nu corespund condiţiilor din tabelul E.3 vor fi considerate nesigure, fără a mai fi
necesară evaluarea prin calcul.
(3) Pentru CNS care satisfac condiţiile din tabelul E.3. se va trece la examinarea detaliată a următoarelor aspecte:
(a) starea prinderilor (rupere, deplasare din poziţie, coroziune, fisurarea elementului în care este fixată ancora, etc.);
(b) starea CNS (deplasare din poziţie, coroziune, fisurare).
În cazul în care, din această verificare, rezultă că starea CNS sau a prinderilor acestora în momentul expertizării este
necorespunzătoare, elementele respective se declară nesigure fără a mai fi necesară evaluarea prin calcul.
(4) Verificarea prin calcul a CNS şi a prinderilor acestora nu este necesară dacă acestea corespund prevederilor din P
100-1.
(5) Evaluarea calitativă pot fi efectuată şi pe baza prevederilor unor reglementări specifice recunoscute (standarde
internaţionale, naţionale, norme de produs) care includ măsuri explicite privind protecţia la acţiunea seismică, pentru
următoarele categorii de CNS:
(a) pereţi cortină;
(b) pereţi despărţitori din sticlă;
(c) tavane suspendate;
(d) echipamente de încălzire şi ventilaţii;
(e) sisteme de conducte pentru stingerea incendiilor;
(f) sisteme de conducte pentru substanţe periculoase;
(g) corpuri de iluminat;
(h) pardoseli înălţate;
(i) ascensoare şi scări rulante.

Tabelul E.3 Listă de verificare a riscului seismic al CNS

Tipul elementului Da Nu

Pereţii despărţitori din zidărie sunt armaţi

Pereţii despărţitori uşori (cu schelet) sunt fixaţi peste nivelul tavanului

117
Pereţii despărţitori uşori care suportă mobilier suspendat sunt rigidizaţi sau fixaţi peste
nivelul tavanului

Tavanele suspendate sunt prinse cu elemente diagonale (sârme) şi verticale (montanţi


rigizi)

Panourile decorative ale tavanelor suspendate sunt agăţate cu elemente de siguranţă de


schelet

Tavanele din ipsos aplicate direct pe structură sunt prinse cu elemente de siguranţă

Corpurile de iluminat incluse în tavanul suspendat au elemente proprii de susţinere

Corpurile de iluminat suspendate , independente de tavan au prinderi de siguranţă


împotriva căderii sau balansului excesiv

Corpurile de iluminat de siguranţă sunt protejate împotriva căderii de pe suporţi

Scările metalice din clădirile etajate sunt prevăzute cu reazeme deplasabile care pot
prelua deplasările relative de nivel

Instalaţiile clădirii care traversează căile de acces sunt prinse cu elemente sigure împotriva
căderii

Mobilierul aflat pe căile de acces este ancorat sigur de pereţi

Există suficient spaţiu pe căile de acces pentru a permite trecerea dacă mobilierul
neancorat se răstoarnă

Suprafeţele vitrate sunt prevăzute cu spaţii pentru preluarea deplasărilor laterale

Suprafeţele vitrate de mari dimensiuni, inclusiv vitrinele sunt executate cu geamuri de


siguranţă

Panourile de sticlă deasupra uşilor şi luminatoarele sunt executate cu geam de siguranţă

Parapetele şi aticele sunt armate şi fixate adecvat

Ornamentele şi placajele faţadelor sunt fixate de pereţii suport

Generatorul electric de rezervă este asigurat împotriva deplasării laterale dacă este montat
pe izolatori

Acumulatorii de rezervă sunt fixaţi de rafturi

Rafturile de baterii sunt fixate de planşeu/perete

118
Transformatoarele electrice sunt fixate de planşeu sau de perete

Cablurile electrice pot prelua deplasările relative între punctele fixe

Detectorii de fum şi incendiu sunt asiguraţi împotriva căderii

Componentele sistemului de sprinklere sunt fixate împotriva deplasărilor laterale

Pompele de apă pentru incendiu sunt ancorate

Boilerele şi vasele de presiune sunt ancorate de perete sau de planşeu

Ţevile de gaz sunt fixate lateral

Cabina ascensorului este fixată de şine

Contragreutatea ascensorului este fixată de şine

E.2.3. Evaluarea cantitativă


(1) Evaluarea cantitativă a CNS se face, diferenţiat, în funcţie de gradul de sensibilitate la cele două efecte pe care
mişcarea seismică le are asupra acestora, conform prevederilor P 100-1:
(a) Efectul direct al forţelor de inerţie asociate masei CNS;
(b) Efectul indirect rezultat din deformaţiile impuse CNS prin deplasările laterale relative ale punctelor de prindere sau
de contact cu structura principală.
(2) În ceea ce priveşte efectul direct, se efectuează minimal verificări pentru următoarele categorii de CNS.
(a) Categoria A1: Copertine, balustrade, atice, profile ornamentale, marchize, statui, firme/reclame rezemate în consolă,
antene;
(b) Categoria A2: Elementele structurii proprii a anvelopei - panouri de perete pline sau vitrate, montanţi, rigle,
buiandrugi, centuri şi alte elemente care nu fac parte din structura principală a construcţiei; tâmplăriile înglobate, inclusiv
geamurile/sticla;
(c) Categoria A3: Elemente de compartimentare interioară fixe sau amovibile (inclusiv finisajele şi tâmplăriile înglobate):
grele şi uşoare;
(d) Categoria A4: Tavane suspendate: aplicate direct pe structură şi suspendate;
(e) Categoria A5: Scări;
(f) Categoriile B1-B4: Echipamente, utilaje, conducte şi ţevi;

119
(g) Categoriile C1, C2: Echipamente electromecanice;
(h) Categoriile D1-D3: Mobilier şi alte dotări.
(3) În ceea ce priveşte efectul indirect, se efectuează minimal verificări pentru următoarele categorii de CNS.
(a) Categoria A1: Elemente ataşate anvelopei: finisaje, elemente de protecţie termică sau decoraţiuni din cărămidă,
beton, piatră, materiale ceramice, sticlă sau similare, care au ca suport elementele de închidere, structurale sau
nestructurale (elemente lipite de faţadă sau ancorate de faţadă);
(b) Categoria A2: Elementele structurii proprii a anvelopei - panouri de perete pline sau vitrate, montanţi, rigle,
buiandrugi, centuri şi alte elemente care nu fac parte din structura principală a construcţiei; tâmplăriile înglobate, inclusiv
geamurile/sticla;
(c) Categoria A3: Elemente de compartimentare interioară fixe sau amovibile (inclusiv finisajele şi tâmplăriile înglobate):
grele şi uşoare;
(d) Categoriile B1, B3 şi B4: Conducte şi ţevi.
(4) În funcţie de cerinţele fundamentale ale evaluării, de solicitările beneficiarului şi de decizia expertului se pot efectua
verificări ale CNS suplimentar faţă de situaţiile prevăzute la (2) şi (3).
(5) La evaluarea siguranţei seismice a CNS se va ţine seama de faptul că intensitatea celor două efecte asupra CNS
depinde şi de tipul răspunsului structurii la acţiunea seismică:
(a) Pentru structurile cu răspuns cvasi-elastic, CNS sunt sensibile îndeosebi la efectele directe ale acţiunii seismice
(b) În cazul structurilor cu răspuns neliniar puternic la acţiuni seismice, CNS sunt sensibile îndeosebi la efectele
indirecte ale acţiuni seismice.
(6) Valoarea de vârf a acceleraţiei seismice orizontale a terenului, ag, se alege în conformitate cu cerinţele
fundamentale pentru care se face evaluarea, respectiv intervalul mediu de recurenţă al acţiunii seismice, conform
prevederilor capitolului 3 şi Anexei A.
(7) Valoarea de vârf a acceleraţiei seismice verticale a terenului, agv, se calculează cu relaţia:

120
(8) Efectele acţiunii seismice de proiectare se cumulează cu efectele altor acţiuni conform CR 0.
E.2.3.1. Verificarea prin calcul a CNS pentru efectul direct al acţiunii seismice
(1) Evaluarea seismică a CNS se realizează utilizând metoda forţelor laterale statice echivalente pentru CNS prevăzută
de P 100-1.
(2) Pentru evaluarea seismică a CNS se iau în considerare, după caz, componentele orizontale şi verticale ale mişcării
terenului, conform prevederilor P 100-1.
(3) Pentru evaluarea seismică la Starea Limită de Serviciu, valoarea de proiectare a forţei seismice orizontale se
calculează conform prevederilor P 100-1 pentru componente nestructurale unde coeficienţii de calcul γCNS, βCNS, qCNS şi
Kz se aleg conform prevederilor din P 100-1 pentru componentele nestructurale din clădirile noi.
(4) Pentru evaluarea seismică a CNS la Starea Limită Ultimă valoarea de proiectare a forţei seismice orizontale static
echivalente se va calcula cu relaţia:

FCNS = 4γCNS ag mCNS (E.2)

unde γCNS se alege conform prevederilor P 100-1 pentru componente nestructurale.


(5) Forţele seismice static echivalente se aplică în centrul de greutate al CNS, independent, pe direcţiile principale ale
CNS sau se distribuie proporţional cu masa proprie a CNS.
(6) Condiţia de stabilitate pentru CNS este considerată îndeplinită dacă momentul de răsturnare rezultat din
combinaţiile seismice de proiectare, multiplicat cu factorul 1,5, este mai mic sau egal cu momentul de stabilitate asigurat
de greutatea proprie evaluat ţinând seama de legăturile capabile să preia atât întindere cât şi compresiune. Pentru
calculul momentului de stabilitate efectul favorabil al greutăţii proprii va fi redus cu 15% iar efectul forţelor de frecare va fi
neglijat.
(7) Condiţia de rezistenţă pentru CNS este considerată îndeplinită dacă sunt satisfăcute următoarele condiţii:
(a) eforturile secţionale care se dezvoltă în CNS şi în prinderile acesteia rezultă mai mici sau egale cu eforturile
capabile
(b) în cazul prinderilor cu ancore înglobate în beton sau zidărie, eforturile capabile ale prinderilor sunt cu 30% mai mari
decât eforturile maxime transmise ancorelor de către CNS.
(8) Pentru elementele de legătură (prinderi) care asigură stabilitatea la răsturnare a CNS ataşate anvelopei precum şi a
boilerelor şi vaselor de presiune, condiţia de rezistenţă este:

121
unde
Eanc valoarea eforturilor de proiectare determinate pe baza valorilor de proiectare ale acţiunilor considerând efectele
acţiunii seismice majorate cu 30%
Ranc valoarea eforturilor capabile.
(9) Valorile de proiectare ale rezistenţelor materialelor se determină astfel:
(a) Pentru materiale fragile rezistenţele medii împărţite la coeficientul de siguranţă pentru material şi la factorul de
încredere determinat conform capitolului 4.
(b) Pentru materiale ductile rezistenţele medii împărţite la factorul de încredere determinat în capitolul 4.
(10) Caracterul fragil sau ductil se stabileşte în funcţie de tipul materialului ancorei şi de tipul materialului de care este
fixată ancora.
Notă:
Prinderile cu ancore fixate în zidărie sau în beton vor fi considerate prinderi fragile.

(11) Eforturile capabile ale prinderilor se determină pe baza valorilor de proiectare ale rezistenţelor determinate conform
(9).
E.2.3.2. Verificarea prin calcul a CNS pentru efectul indirect al acţiunii seismice
(1) Valorile de proiectare ale deplasărilor laterale se determină conform prevederilor P 100-1 pentru componente
nestructurale din clădirile noi.
(2) Verificarea CNS la efectul indirect al acţiunii seismice este îndeplinită dacă:
(a) Pentru CNS aşezate vertical (prinse de două planşee succesive), deplasarea relativă a punctelor de prindere, este
mai mică sau egală cu deplasarea admisibilă a CNS
Notă:
Astfel de CNS sunt pereţii despărţitori, faţadele cortină etc.

122
Notă:
Deplasarea admisibilă a CNS se stabileşte prin calcul sau se extrage din fişa tehnică a produsului.

(b) Pentru sistemele de instalaţii ale căror componente nu sunt fixate rigid de structură deplasarea relativă dintre
acestea trebuie sa fie mai mică decât deplasarea care poate fi preluată de elementele de legătură dintre componentele
sistemului.
Notă:
Astfel de sisteme sunt, de exemplu, sistemele rezemate pe izolatori de vibraţii.

E.2.3.3. Alte prevederi privind verificarea prin calcul


(1) În cazuri justificate pot fi folosite şi alte metode, ştiinţific recunoscute, pentru determinarea acceleraţiei seismice a
clădirii la nivelul punctelor de prindere ale CNS (metoda spectrelor de etaj, de exemplu) şi a deplasărilor relative între
punctele de prindere.

ANEXA F
(informativă)

Îndrumător de reabilitare seismică a clădirilor existente

F.1. Introducere
F.1.1. Conţinut şi domeniu de aplicare
Îndrumătorul de reabilitare seismică a clădirilor existente cuprinde prevederi de proiectare a lucrărilor de intervenţie la
construcţii vulnerabile seismic. Lucrările de intervenţie se realizează pe baza proiectului de intervenţie. Proiectului de
intervenţie se fundamentează pe concluziile raportului de expertiză seismică a clădirii, în care se identifică deficienţele
structurale si nestructurale si stabileşte clasa de risc seismic.
Prevederile acestui îndrumător sunt aplicabile structurilor de clădiri din beton armat, oţel, lemn sau zidărie, şi
componentelor nestructurale din aceste construcţii.
Îndrumătorul se referă la elementele de concepţie generală a intervenţiei şi conţine recomandări pentru alegerea
soluţiilor şi tehnicilor de consolidare. Având în vedere varietatea practic nelimitată a condiţiilor seismice, a tipurilor de

123
construcţii şi a tipurilor de deficienţe, îndrumătorul stabileşte în special principiile măsurilor de intervenţie, descriind un
număr limitat de soluţii, cu o aplicabilitate mai largă pe considerente de eficienţă, condiţii de execuţie şi economicitate.
Soluţiile prezentate în îndrumător trebuie considerate ca un set de măsuri minimale, fiind posibilă aplicarea şi a altor
soluţii care să respecte principiile de bază ale proiectării seismice.
Îndrumătorul nu tratează proiectarea de detaliu a lucrărilor de consolidare.
Necesitatea lucrărilor de intervenţie se stabileşte în acord cu prevederile P100- 3, 3.3. Proiectarea lucrărilor de
intervenţie se realizează în acord cu prevederile P100- 3, 3.4.
F.2. Bazele alegerii soluţiilor de intervenţie
F.2.1. Criterii pentru alegerea soluţiilor de intervenţie
Decizia de a interveni şi alegerea strategiei şi a tehnicilor de intervenţie trebuie să se bazeze pe mai multe criterii, care
au în vedere:
(a) Caracterizarea cuprinzătoare a acţiunii seismice pe amplasament. Aceasta include:
- identificarea surselor de hazard seismic;
- identificarea principalelor componente de hazard seismic pentru clădirile investigate, ţinând seama şi de
vulnerabilitatea acestora (amplitudinea şi componenţa de frecvenţe a mişcării terenului);
- sursele induse de hazard (de exemplu, susceptibilitatea la lichefiere a terenului, destabilizarea terenurilor în pantă,
etc.).
(b) Caracterizarea funcţională a clădirii:
- precizarea tipului de clădire, a funcţiunii, a vârstei acesteia;
- perioada de exploatare ulterioară;
- cerinţele arhitecturale de diferite tipuri;
- gradul de ocupare.
(c) Caracterizarea siguranţei clădirii faţă de acţiunile de exploatare, în special a celor seismice
- vulnerabilitatea structurală;
- vulnerabilitatea elementelor nestructurale, a instalaţiilor şi echipamentelor.
Stabilirea vulnerabilităţii construcţiei sub diferite aspecte reprezintă obiectivul operaţiei de evaluare seismică.
(d) Stabilirea nivelurilor de performanţă necesară în funcţie de clasa de importanţă şi expunere la cutremur şi
importanţa construcţiei.
(e) Posibilităţile economice, tehnologice, de resurse de diferite tipuri.

124
(f) Gradul de afectare a funcţiunii construcţiei pe durata executării lucrărilor (de exemplu, prin necesitatea de a evacua
clădirea).
(g) Posibilităţile concrete de execuţie pe amplasament referitoare la amenajarea şantierului, a acceselor pe reţeaua
stradală publică, a spaţiilor necesare montării macaralelor etc.
În cadrul expertizei sau al studiului de fezabilitate, după caz, se analizează două sau mai multe scheme alternative de
intervenţie. Pentru fiecare din acestea, se evaluează reducerea vulnerabilităţii faţă de sursele de hazard seismic pe
amplasament şi se selectează cea mai eficientă soluţie pe baza celor mai importante criterii pentru cazul considerat.
Calculele structurale şi de dimensionare ale elementelor de consolidare se vor face cu respectarea modelelor şi
metodelor din P 100-1 şi a regulilor suplimentare date în P 100-3.
F.2.2. Opţiuni pentru strategia de intervenţie
Alegerea unei strategii de intervenţie corecte este condiţionată de înţelegerea cât mai completă a deficienţelor
individuale ale elementelor structurale şi nestructurale, a efectului combinat al acestora asupra mecanismului comportării
seismice a clădirii, precum şi a deficienţelor de ansamblu privind rezistenţa, deformabilitatea, redundanţa şi regularitatea
structurală.
Măsurile de intervenţie urmăresc să elimine sau să reducă semnificativ deficienţele de diferite naturi ale structurii şi ale
componentelor nestructurale şi, prin aceasta, să se obţină încadrarea clădirii în clasa de risc seismic RsIII sau RsIV în
acord cu prevederile P100-3, 3.3.
Măsurile de intervenţie trebuie să fie corelate cu gradul de afectare (degradare) a materialelor, ca efect al unor
cutremure pe care le-a suportat construcţia, al altor acţiuni de exploatare specifice, al unor tasări diferenţiale ale terenului
sau al unor factori de mediu.
Strategia de intervenţie se poate baza pe:
- reducerea cerinţelor seismice;
- îmbunătăţirea caracteristicilor mecanice ale clădirii;
- măsuri combinate.
Reducerea cerinţelor seismice se realizează prin:
(a) Reducerea cerinţelor de rezistenţă, respectiv, reducerea forţelor seismice de proiectare:
- prin sporirea proprietăţilor de rigiditate ale structurii şi/sau reducerea masei construcţiei, pentru a depărta cât mai mult
perioada T1 a oscilaţiilor proprii în modul fundamental de perioada corespunzătoare amplificării maxime din spectrul de
răspuns în acceleraţii. O asemenea strategie este indicată în cazul amplasamentelor caracterizate de perioade Tc lungi

125
(orientativ, 1,6s) din spectrul de acceleraţie. Practic sporirea rigidităţii structurii se obţine prin mărirea dimensiunilor
elementelor structurale şi, după caz, adăugarea altor elemente structurale.
Notă:
Deşi reducerea perioadelor proprii de oscilaţie pentru domeniul T ≤ Tc al spectrului nu duce la reducerea forţelor de
proiectare, datorită adoptării în mod acoperitor a unei valori constante (de palier) pentru acceleraţia spectrală în acest
domeniu, îndepărtarea de condiţiile de cvasirezonanţă din zona T 1 = Tc reprezintă întotdeauna un obiectiv de urmărit.
Trebuie avut în vedere că degradarea structurii ca urmare a incidenţei unui cutremur sever produce creşterea perioadei
de vibraţie şi poate re-aşeza structura în zona de cvasi-rezonanţă a spectrului de acceleraţii.

- prin reducerea rigidităţii laterale a construcţiei în situaţiile în care se poate obţine o perioadă a oscilaţiilor proprii
superioară perioadei Tc, situând construcţia într-un domeniu în care valorile spectrale ale acceleraţiei scad cu creşterea
perioadei de oscilaţie. Practic aceasta se poate realiza prin izolarea seismică a bazei sau, mai rar, prin tăierea unor
legături structurale. De exemplu prin separarea parapetelor de beton armat de stâlpi. Această strategie este
recomandabilă în special pe amplasamente cu valori Tc mici (orientativ, Tc=0,7 s).
- prin introducerea unor amortizori în sistemul structural, care, prin absorbţia şi disiparea unei părţi semnificative din
energia seismică indusă în structură, limitează eforturile ce revin elementelor structurale.
(b) Reducerea cerinţelor de deplasare:
- prin reducerea perioadei oscilaţiilor proprii ale structurii, respectiv prin sporirea rigidităţii şi/sau reducerea maselor;
- prin introducerea de izolatori seismici la bază.
Îmbunătăţirea caracteristicilor mecanice ale structurii se face prin:
(a) Sporirea rezistenţei elementelor structurale, cu controlul mecanismului de cedare;
(b) Sporirea rigidităţii la forţe laterale;
(c) Sporirea capacităţii de deformare în domeniul postelastic. Măsurile de îmbunătăţire a acestei proprietăţi asigură, de
regulă, şi o comportare histeretică mai stabilă, caracteristică deosebit de importantă pentru un răspuns seismic favorabil.
Notă:
În multe cazuri intervenţia asupra unei caracteristici structurale modifică şi cerinţele seismice. Configuraţia şi
ordonatele spectrelor răspunsului seismic elastic şi inelastic, în acceleraţii şi în deplasări, depind de parametrii structurali
de rezistenţă, rigiditate şi ductilitate.

126
De asemenea, în multe situaţii, intervenţiile efectuate cu scopul îmbunătăţirii unei anumite proprietăţi au efect şi asupra
altor caracteristici structurale. De exemplu, cămăşuirea cu beton armat aplicată in scopul sporirii ductilităţii locale a unui
stâlp, funcţie de modul concret de realizare a armării, poate asigura şi sporirea rezistenţei la forţă tăietoare şi la moment
încovoietor.

F.2.3. Alte strategii posibile


În condiţiile în care lucrările de consolidare impuse de starea construcţiei şi gradul insuficient de asigurare faţă de
acţiunile seismice ar necesita mijloace materiale, umane, financiare excesive sau ar implica întreruperea funcţiunii
construcţiei timp foarte îndelungat, făcând intervenţia neraţională, pot fi avute în vedere şi alte opţiuni. Stabilirea strategiei
celei mai indicate trebuie să fie rezultatul unei analize cost- beneficiu a mai multor soluţii posibile, care să ia in
considerare aspectele precizate la F.2.2.
Analiza ansamblului acestor exigenţe şi condiţiilor materiale disponibile poate conduce şi la alte opţiuni pe lângă
consolidarea construcţiei în ansamblul ei.
Asemenea soluţii pot fi:
- reducerea gradului de ocupare a clădirii;
- scurtarea duratei ulterioare de exploatare a clădirii;
- modificarea funcţiunii clădirii, astfel încât să fie posibilă încadrarea acesteia într-o clasă inferioară de importanţă şi
expunere la cutremur;
- reducerea maselor şi a solicitărilor seismice ale construcţiei prin înlocuirea unor pereţi grei cu pereţi uşori; mutarea
unor utilaje şi echipamente grele de la nivelurile superioare ale clădirii, la subsol sau la parter etc.;
- reducerea numărului de niveluri prin demolarea unui număr de etaje de la partea superioară a clădirii - soluţia poate fi
convenabilă mai ales în condiţiile în care clădirea prezintă retrageri substanţiale la aceste niveluri, cu efecte nefavorabile
de excentricizare a maselor, a caracteristicilor de rezistenţă şi rigiditate de ansamblu;
- desfacerea unor porţiuni de construcţie, de exemplu, elemente de faţadă, cu comportare defavorabilă la acţiuni
seismice sau care prezintă un risc înalt de dislocare şi prăbuşire;
- părăsirea clădirii şi împiedicarea accesului în zona adiacentă clădirii până la punerea în siguranţă a clădirii;
- demolarea clădirii şi construirea unei clădiri noi - soluţia poate fi indicată pentru clădiri existente amplasate pe terenuri
cu valoare ridicată în situaţia în care cheltuielile reabilitării seismice ar fi nejustificat de mari, fără a fi posibile remodelări
semnificative ale spaţiului pentru îmbunătăţirea funcţiunilor.

127
F.2.4. Soluţii pentru corectarea deficienţelor de alcătuire a structurii
F.2.4.1. Identificarea deficienţelor structurale
În afara capacităţilor insuficiente de rezistenţă, rigiditate şi/sau ductilitate, deficienţele pe care le poate prezenta un
sistem structural în ansamblu se referă la neregularităţi şi discontinuităţi pe verticală şi în plan. Acestea reduc gradul de
încredere asupra rezultatelor metodelor de calcul structural curente şi creează importante incertitudini în ceea ce priveşte
îndeplinirea cerinţelor fundamentale ale comportării seismice pentru clădiri.
În cazul clădirilor neregulate, dacă la proiectarea măsurilor de intervenţie neregularităţile nu pot fi eliminate,
proiectantul trebuie să efectueze calculul structural pe modele cât mai fidele comportării structurii şi să ia măsuri
constructive prin care să compenseze controlul mai puţin sigur al răspunsului seismic în asemenea situaţii.
Diferitele tipuri de neregularităţi şi discontinuităţi şi efectele lor potenţiale trebuie să fie evidenţiate în procesul de
evaluare al construcţiei, conform P 100-3. Acestea sunt reprezentate de:
(a) Neregularităţi în elevaţie:
- distribuţii neregulate pe verticală ale rigidităţii la deplasare laterală;
- distribuţii neregulate pe verticală ale capacităţii de rezistenţă;
- modificări semnificative ale gabaritelor clădirii pe verticală, incluzând distribuţii diferite ale maselor;
- discontinuităţi (devieri) în traseul, pe verticală, al încărcărilor către teren.
(b) Neregularităţi în planul construcţiei:
- neregularităţile distribuţiei în plan ale rigidităţii, masei, capacităţii de rezistenţă, care toate produc efecte de torsiune de
ansamblu;
- forme neregulate în plan, în special colţurile intrânde în planul construcţiei, care pot crea concentrări excesive de
eforturi;
- discontinuităţi ale planşeelor, în special prin prevederea de goluri sau întreruperea legăturii pe anumite zone cu
elementele sistemului vertical de rezistenţă la forţe laterale;
- prevederea unor componente structurale (cadre, pereţi) înclinate faţă de axele ortogonale majore ale sistemului
structural.
Alte deficienţe majore pe care le poate prezenta o structură, deficienţe evidenţiate în urma evaluării construcţiei, pot fi
constituite de lipsa de redundanţă a clădirii, instabilitatea potenţială a comportării unor elemente şi îmbinări la încărcări
alternante, ca urmare a alcătuirii defectuoase a elementelor structurale, degradarea materialelor.
F.2.4.2. Tipuri de soluţii pentru remedierea neregularităţilor pe verticală

128
Soluţiile pot avea în vedere modificarea componentelor structurale existente sau adăugarea altora noi pentru a elimina
sau a reduce, cât mai semnificativ, aceste neregularităţi.
O soluţie comună pentru a întări nivelurile slabe, acolo unde se întrerup unii pereţi structurali, este prevederea unor
elemente verticale (pereţi sau panouri contravântuite) chiar în dreptul peretelui superior, sub acesta, dacă o asemenea
intervenţie este acceptabilă funcţional. Alternativ, discontinuitatea de acest gen poate fi eliminată prin consolidarea
stâlpilor de la aceste niveluri.
Intervenţia nu trebuie să creeze efecte negative noi în elementele existente sau dacă astfel de efecte se produc ele
trebuie avute în vedere la proiectarea lucrărilor de intervenţie.
Notă:
De exemplu, dacă se introduce un sistem de contravântuire sau se introduc pereţi pentru sporirea rezistenţei unui etaj
slab, este necesar să se stabilească efectul acestei modificări asupra rigidităţii de ansamblu, de pildă, dacă nu creează
condiţii de creare a unui etaj flexibil la etajul vecin sau dacă nu creează o excentricitate de torsiune semnificativă. De
asemenea, este necesar să se stabilească dacă planşeele situate imediat deasupra şi imediat dedesubtul nivelului la
care se face intervenţia sunt capabile să asigure modificarea distribuţiei şi transferul forţelor tăietoare de nivel. Este
indicat să se continue aceşti pereţi până la teren. Dacă nu, trebuie examinat dacă suporturile verticali ai peretelui pot
prelua momentele de răsturnare aferente peretelui.

În cazul în care nu este posibil să se elimine sau să se reducă substanţial neregularităţile de distribuţie a maselor
(datorate greutăţii unor instalaţii şi utilaje) sau neregularităţile geometrice în elevaţia clădirii (create, de exemplu, de
retrageri) se recomandă aplicarea unor metode avansate de calcul care să estimeze cât mai realist răspunsul seismic şi
să identifice zonele care trebuie întărite.
Modificarea structurii verticale la un anumit nivel antrenează, de regulă, şi intervenţii asupra planşeelor (diafragmelor)
implicate. Asemenea intervenţii pot consta în prevederea unor conectori care să transfere forţele seismice de la planşee
la pereţii nou introduşi, colectori-centuri care să culeagă aceste forţe din masa planşeului şi să le transfere la elementele
verticale etc.
F.2.4.3. Tipuri de soluţii pentru remedierea neregularităţilor în plan
Îmbunătăţirea comportării seismice a structurilor cu efecte de torsiune de ansamblu mari, cauzate de distribuţia
componentelor structurale şi/sau masei în clădire se realizează prin reducerea excentricităţii între centrul maselor şi
centrele de rigiditate şi de rezistenţă.

129
Introducerea unor componente rigide şi rezistente, care să reducă excentricitatea duce la reducerea forţelor şi
deplasărilor din torsiune în acelaşi timp şi la creşterea generală a capacităţii de rezistenţă la forţe laterale (Figura F.2.1).

Figura F.2.1. Introducerea unor componente rigide şi rezistente, care să reducă excentricitatea

În cazul structurilor cu concentrări de eforturi la colţurile intrânde ale planşeelor se pot introduce elemente de armare în
diafragma planşeului, bine ancorate, în măsură să distribuie forţele concentrate pe suprafeţe mai largi. Altă cale de a
întări diafragma este de a prevedea o suprabetonare armată locală, reducând local, acolo unde este posibil, grosimea
pardoselii. Eforturile în diafragmă pot scădea şi prin introducerea unor elemente verticale suplimentare intermediare.

Figura F.2.2. Intervenţie prin realizarea unui rost seismic

130
În cazul în care planşeul prezintă discontinuităţi ca urmare a unor decalaje între nivelurile unor zone vecine, elementele
de la legătura acestora trebuie astfel alcătuite şi armate astfel ca transferul de eforturi între cele două zone să fie posibil.
Efectul defavorabil al unor forme neregulate în plan, cum este cea a structurii reprezentate în Figura F.2.2 la care cele
două "aripi" ale profilului planşeului pot avea tendinţa să vibreze defazat, poate fi diminuat sau chiar eliminat prin "tăierea"
construcţiei prin rosturi seismice. Prevederea rosturilor implică o detaliere foarte atentă structurală şi arhitecturală şi, de
regulă, este mai costisitoare decât consolidarea structurii existente. Din aceste motive o asemenea soluţie devine
acceptabilă dacă se urmăresc modificări substanţiale din alte raţiuni. De exemplu, dacă o clădire industrială s-ar
transforma (şi-ar schimba destinaţia) într-una de locuit.
F.2.4.4. Soluţii pentru corectarea traseului încărcărilor
Prin evaluarea seismică a clădirii se stabileşte traseul încărcărilor verticale şi orizontale, de la aplicarea lor la nivelul
planşeelor până la terenul de fundare şi identifică eventualele întreruperi ale acestui traseu. Acestea pot fi reprezentate,
de exemplu, de absenţa colectorilor din planşee care să transfere încărcările la elementele verticale ale structurii, de
absenţa conectorilor dintre aceste elemente şi planşee, de înnădiri şi ancoraje insuficiente ale armăturilor la structurile de
beton armat, înnădiri prin sudură sau buloane subdimensionate la structurile de oţel, fundaţii mai slabe decât
suprastructura etc.
Corectarea acestor deficienţe se obţine, de regulă, prin lucrări de intervenţie locale asupra tuturor zonelor slabe.

131
O altă soluţie posibilă este introducerea unor subsisteme sau elemente structurale noi, suficient de puternice, pentru a
reduce solicitarea elementelor existente până la un nivel la care aceste deficienţe să fie acceptabile.
Intervenţiile operate trebuie să fie suficient de rezistente, astfel, încât să poată asigura o comportare în domeniul
elastic a îmbinărilor şi planşeelor.
Acest obiectiv se poate obţine prin respectarea condiţiilor de dimensionare date în P 100-1.
F.2.4.5. Tipuri de soluţii pentru corectarea deficitului de rezistenţă, rigiditate şi/sau ductilitate
Deficitul de rezistenţă, rigiditate şi/sau ductilitate se poate elimina sau reduce până la limite acceptabile prin două
categorii de măsuri:
- întărirea individuală a structurilor cu astfel de deficienţe (cămăşuirea secţiunilor elementelor de beton armat,
adăugarea de piese în realizarea secţiunilor compuse ale elementelor din oţel etc.);
- introducerea unor elemente sau subsisteme structurale noi, în măsură să protejeze elementele structurii existente cu
alcătuirea neadecvată.
Aceste tipuri de soluţii de intervenţie sunt prezentate în cadrul îndrumătorului separat pentru construcţiile din beton
armat, oţel şi zidărie.
Soluţiile aplicate pentru reducerea riscului seismic al componentelor nestructurale ale construcţiilor sunt prezentate în
capitolul F.5.
Aplicarea sistemelor pasive de disipare a energiei în vederea sporirii siguranţei construcţiilor la cutremure este
prezentată în capitolul F.7, iar intervenţiile bazate pe izolarea seismică a bazei construcţiilor în capitolul F.8.
F.3. Procedee de intervenţie pentru clădiri cu structura de beton armat
F.3.1. Tipuri de intervenţii
În funcţie de amploarea măsurilor, intervenţiile la clădirile din beton armat, afectate de cutremure puternice sau
vulnerabile din punct de vedere seismic, se împart în trei categorii:
(a) Reparaţiile superficiale care urmăresc să îmbunătăţească aspectul vizual al componentelor afectate. Aceste
reparaţii pot să refacă, astfel, caracteristicile nestructurale ale elementelor afectate, cum este, de exemplu, rolul de
închidere al unor elemente. Aportul lor asupra comportării structurale este neglijabil.
(b) Reparaţiile structurale au drept scop de a reda proprietăţile structurale iniţiale ale acestora.
Notă:
Un exemplu de reparaţie structurală îl constituie injectarea fisurilor din beton sau înlocuirea barelor de armatură rupte.

132
(c) Lucrările de consolidare sunt intervenţiile care implică adăugarea de elemente structurale noi, desfacerea şi
înlocuirea sau întărirea părţilor existente vulnerabile. Această intervenţie are ca scop creşterea performanţelor structurale
(rezistenţă, ductilitate, rigiditate) peste nivelul iniţial.
F.3.2. Reparaţii la structurile de beton armat
Reparaţiile cadrelor şi a pereţilor structurali de beton armat se realizează prin tehnici asemănătoare.
Reparaţiile nestructurale au la bază în principal tehnici constând în acoperirea suprafeţelor vizibile pe care se
marchează degradările elementelor structurale.
Reparaţiile structurale ale elementelor de beton armat constau în injectări ale fisurilor în beton, înlocuirea armăturilor
avariate (rupte, puternic corodate sau cu deformaţii plastice importante), plombarea unor goluri în masa betonului,
acoperirea armăturilor dezvelite cu mortare pentru reparaţii etc.
Pentru injectare se pot utiliza diferite materiale cum sunt: răşinile epoxidice de vâscozitate scăzută si mortarele pe
bază de ciment. Metodele de aplicare diferă funcţie de performantele dorite.
Tehnologia de execuţie a lucrărilor de reparaţie va respecta prevederile şi instrucţiunile tehnice specifice şi nu se
detaliază aici.
F.3.3. Tipuri de consolidare pentru structuri de beton armat
Soluţiile de consolidare a structurilor de beton armat sunt extrem de diverse. Ele se pot clasifica funcţie de scopul
urmărit, rezultând categorii de măsuri de intervenţie prezentate în continuare. Lista de tipuri de soluţii nu este exhaustivă,
putându-se imagina şi altele.
F.3.3.1. Soluţii care urmăresc sporirea rezistenţei
Soluţiile pentru creşterea capacităţii de rezistenţă se grupează în intervenţii asupra elementelor individuale, care nu
schimbă tipul sistemului structural, şi intervenţii care implică modificarea de ansamblu a sistemului structural.
(a) Intervenţiile care nu modifică sistemul structural se realizează prin:
(i) cămăşuirea elementelor structurale cu:
- beton armat, cu bare longitudinale şi etrieri sudaţi sau suprapuşi;
- elemente de oţel (platbande, ţevi rectangulare/cilindrice, corniere cu plăcuţe etc.);
- fâşii din polimeri armaţi cu fibre de diferite tipuri (FRP), cu înfăşurare continuă sau la distanţă;
(ii) umplerea golurilor (de cadru, de ferestre, de uşi);
(iii) dezvoltarea secţiunilor elementelor cu prelungiri (sub formă de tălpi, aripi) de beton armat conectate la elementul de
bază;

133
(iv) măsuri care elimină comportarea fragilă a unor elemente de beton armat;
Notă:
Spre exemplu, transformarea unor elemente de tip scurt, în elemente cu proporţii şi comportare de elemente lungi.
Această modificare de comportare se poate obţine prin tăierea de legături (de exemplu, practicarea unor fante între stâlpi
şi parapetul unei grinzi înalte de faţadă).

(b) Intervenţiile care modifică sistemul structural se realizează prin:


(i) introducerea unor pereţi de beton armat noi, cu înglobarea unor stâlpi ai structurii; prin modul de dispunere al
pereţilor se pot crea nuclee de beton armat;
(ii) introducerea de contravântuiri metalice, cu sau fără ramă de contur, în ochiurile unui cadru de beton armat;
(iii) ataşarea unor contravântuiri la exteriorul clădirii conectate de structura existentă;
(iv) umplerea ochiurilor de cadru cu panouri metalice;
(v) introducerea unor contravântuiri cu diagonale cu flambaj împiedicat;
(vi) introducerea unor contraforturi de beton armat;
(vii) ataşarea adecvată a unei construcţii noi cu rezistenţă substanţială.
F.3.3.2. Intervenţii care urmăresc sporirea ductilităţii elementelor de beton armat
Măsurile de sporire a rezistenţei elementelor la forţă tăietoare prin cămăşuire în diferite sisteme, indicate la (a), (i), duc
şi la creşterea deformabilităţii în domeniul postelastic al acestor elemente.
F.3.3.3. Intervenţii care urmăresc evitarea concentrării deformaţiilor si eforturilor în elementele structurale
Cele mai utilizate sunt:
(i) măsuri care reduc excentricitatea între centrul maselor şi centrele de rigiditate şi de rezistenţă cum sunt introducerea
unor elemente noi de rigiditate şi rezistenţă substanţială sau/şi introducerea unor rosturi seismice verticale prin structură;
(ii) măsuri care sporesc local sau pe mai multe niveluri rigiditatea şi/sau rezistenţa unor elemente structurale verticale şi
orizontale în vederea eliminării unor niveluri flexibile şi/sau slabe.
F.3.3.4. Intervenţii care reduc forţele seismice
Acestea implică:
(i) măsuri care reduc masa construcţiei, cum sunt:
- înlocuirea unor pereţi de compartimentare din materiale grele cu pereţi executaţi din materiale uşoare;
- înlocuirea straturilor grele ale terasei cu straturi din materiale uşoare cu eficienţă superioară;

134
- reducerea încărcării de exploatare la nivelurile superioare ale clădirilor (prin mutarea spaţiilor de depozitare la
nivelurile inferioare, prin scoaterea din clădire a unor rezervoare de apă etc.);
- desfacerea (demolarea) etajelor superioare.
(ii) măsuri de control al răspunsului seismic prin montarea de dispozitive, cum sunt:
- amortizori activi;
- amortizori de acordare a maselor;
- amortizori metalici (histeretici);
- amortizori cu ulei (hidraulici).
(iii) izolarea seismică a bazei.
F.3.4. Consolidarea structurilor în cadre de beton armat
F.3.4.1. Caracterizarea tipului structural
Structurile în cadre constau dintr-un sistem regulat şi complet de stâlpi şi grinzi, legate prin noduri rigide. Comportarea
ca nod rigid a zonei de intersecţie dintre grinzi şi stâlpi este esenţială pentru capacitatea structurii de a prelua încărcările
verticale şi orizontale.
La construcţii mai vechi, proiectate exclusiv pentru rolul de a prelua încărcările verticale, rezolvarea planşeelor cu grinzi
principale şi secundare duce la orientarea cadrelor pe o singură direcţie, pe cealaltă direcţie cadrul fiind alcătuit din stâlpii
structurii şi grinzile secundare care descarcă direct pe stâlpi.
Tipul structural tratat în această secţiune implică absenţa pereţilor despărţitori şi de închidere sau separarea lor de
elementele structurii de beton, astfel încât pereţii din diferite materiale sunt numai elemente purtate şi nu au alt rol
structural în afara preluării încărcărilor orizontale perpendiculare pe planul lor.
Abaterea de la acest tip de alcătuire, în sensul unui contact nemijlocit între structură şi pereţii de umplutură, este
considerată o deficienţă a sistemului care trebuie corectată, fie prin separarea pereţilor de structură, fie prin angajarea
premeditată a pereţilor în structură, ceea ce schimbă încadrarea structurii într-un alt tip structural (vezi F.3.5). În acest din
urmă caz, pereţii de umplutură trebuie concepuţi şi alcătuiţi ca elemente structurale. Puţine construcţii din ţara noastră au
fost consecvent concepute în cadre pure, cu excepţia halelor industriale, depozitelor şi garajelor deschise. Clădirile civile
curente, de locuit şi de birouri, au structura împănată de pereţi de compartimentare. Multe dintre construcţiile vechi au
ajuns să funcţioneze ca structură în cadre pure numai în fazele avansate ale atacului unor cutremure puternice, după
degradarea, practic integrală, a zidăriilor slabe de umplutură.

135
Codul actual de proiectare seismică, P 100-1, face, în această problemă, un compromis. La construcţiile cu cadre
împănate cu pereţi de zidărie nestructurali, aceste elemente trebuie protejate printr-o rigiditate suficientă a structurii de
beton armat în cazul cutremurelor asociate SLS, dar la cutremurul maxim prevăzut de cod (asociat ULS) zidăria se
consideră complet degradată şi structura de beton armat este singura rezistentă la forţele laterale. În consecinţă, cadrul
de beton armat trebuie să fie alcătuit ca structurile pure. În codul de consolidare seismică se adoptă această concepţie.
Planşeele structurilor în cadre sunt realizate din plăci rezemate pe grinzi sau direct pe stâlpi şi pereţi, lucrând pe una
sau două direcţii, în funcţie de configuraţia panourilor şi a reazemelor. Ele pot fi realizate din beton armat turnat în cofraje,
din dale prefabricate subţiri suprabetonate, sau pot fi complet prefabricate. În ultimul caz, în funcţie de realizarea
concretă, planşeele pot funcţiona, integral, sau parţial, ca diafragme orizontale.
F.3.4.2. Răspunsul seismic al structurilor tip cadru de beton armat
În funcţie de comportarea la acţiuni seismice orizontale, în România se disting două categorii de structuri tip cadru de
beton armat. Prima categorie o constituie structurile din clădirile vechi, neproiectate la acţiuni seismice orizontale, iar a
doua, structurile construcţiilor mai recente, care au fost proiectate pe baza unor coduri de proiectare seismică. În ţara
noastră, în a doua categorie intră clădirile realizate după 1978.
Clădirile vechi au structuri extrem de flexibile şi, de multe ori, şi foarte slabe. Stâlpii, cu secţiuni de multe ori
insuficiente, nu sunt mai tari decât grinzile, cadrele fiind de tip stâlpi slabi - grinzi tari. În unele situaţii, secţiunea de beton,
armarea insuficientă şi interacţiunea necontrolată cu elementele nestructurale expun stâlpii la ruperi la forţe tăietoare
înainte de dezvoltarea articulaţiilor plastice. Valoarea mare a forţei de compresiune normalizată şi înnădirile insuficiente
ale armăturilor verticale împiedică dezvoltarea de deformaţii plastice mari din încovoiere. Dacă au mai multe niveluri,
aceste clădiri sunt printre cele mai vulnerabile şi riscul de prăbuşire la acţiuni seismice puternice este mare.
În zonele seismice caracterizate prin valori mici ale acceleraţiilor de proiectare ale terenului, acest tip de construcţii
prezintă un risc mai mic de prăbuşire, mai ales în cazul amplasamentelor cu terenuri tari caracterizate de perioade Tc
reduse ale spectrului de răspuns elastic.
Structurile realizate între 1963 şi 1980 prezintă, de asemenea, o serie de deficienţe, în absenţa unei concepţii
consecvente de impunere a unui mecanism structural de plastificare favorabil. Astfel, şi aceste structuri pot evidenţia
degradări semnificative în urma acţiunii cutremurelor de proiectare.
Clădirile în cadre realizate după 1978 beneficiază de progresul înregistrat în ingineria seismică pe plan naţional şi au o
vulnerabilitate seismică net inferioară celor realizate înainte de 1977.
F.3.4.3. Deficienţe specifice de alcătuire seismică şi tehnici de consolidare

136
În această secţiune sunt descrise principalele tipuri de deficienţe seismice care intervin la structurile în cadre şi se
indică măsurile de intervenţie.
Structurile în cadre existente au un deficit substanţial de rezistenţă prin comparaţie cu capacitatea de rezistenţă
necesară unui răspuns elastic la acţiunea seismică de proiectare. Soluţia de consolidare urmăreşte asigurarea unui
răspuns neliniar potrivit prin impunerea unui mecanism structural de disipare de energie favorabil. Acest mecanism
implică dezvoltarea zonelor plastice la extremităţile grinzilor şi la baza stâlpilor. Soluţia de consolidare trebuie să
sporească, dacă este cazul, rezistenţa laterală, rigiditatea şi capacitatea de deformare plastică ale elementelor structurale
(grinzi, stâlpi, noduri) şi ale ansamblului structurii.
Creşterea performanţelor individuale ale elementelor structurale ale cadrelor de beton armat se realizează prin
cămăşuirea grinzilor, stâlpilor şi nodurilor. Tehnica de cămăşuire a stâlpilor şi a grinzilor existente, în soluţia beton armat,
poate fi aplicată în scopul creşterii rigidităţii, a ductilităţii şi a capacităţii de rezistenţă la forţă tăietoare, cu sau fără
sporirea rezistenţelor la încovoiere. Creşterea rezistenţei la forţă tăietoare şi a capacităţii de deformare postelastică se
poate realiza şi prin cămăşuirea cu alte materiale (oţel, polimeri armaţi cu fibră de carbon sau fibră de sticlă etc.).
În vederea sporirii performanţelor structurii în ansamblu se pot aplica tehnicile indicate la F.3.3.1(b), şi detaliate la
F.3.4.5 care modifică sistemul structural.
Deficienţele pot reprezenta deficienţe de sistem sau deficienţe de alcătuire ale elementelor considerate individual,
după cum urmează:
F.3.4.3.1. Deficienţe de sistem
(a) Rezistenţa de ansamblu
Capacitatea redusă de rezistenţă la acţiuni seismice orizontale este o caracteristică definitorie a structurilor în cadre de
beton armat din clădirile vechi, responsabilă pentru proasta performanţă a sistemului. Multe structuri din fondul existent
nu au fost proiectate la forţe laterale seismice sau au fost proiectate la forţe prea mici.
Este dificil, inclusiv din considerente practice, să se sporească suficient de consistent rezistenţa structurii numai prin
sporirea rezistenţelor individuale ale elementelor structurale.
De cele mai multe ori pentru creşterea capacităţii de rezistenţă la acţiuni seismice orizontale se impune ataşarea unor
panouri contravântuite metalice sau a unor pereţi de beton armat.
Pe lângă măsurile de întărire structurală sau, eventual, în locul acestora, se pot lua măsuri de reducere a cerinţelor
seismice prin introducerea unor amortizori, sau prin reducerea masei construcţiei şi a eforturilor din forţele verticale şi
laterale, reducându-se prin demolare unul sau mai multe niveluri de la partea superioară.

137
(b) Rigiditatea laterală.
Condiţiile mai severe de protejare a elementelor nestructurale impuse de normele de proiectare moderne fac ca
majoritatea structurilor în cadre din fondul existent să prezinte un deficit de rigiditate. În cazul construcţiilor vechi, realizate
înainte de 1978, aceste deficit este foarte ridicat.
Măsurile de remediere ale deficitului de rigiditate sunt similare cu cele utilizate pentru sporirea rezistenţei laterale a
structurii.
(c) Configuraţia structurii.
Configuraţia structurii se referă la condiţiile de alcătuire generală indicate la F.2.4. În general, structurile tip cadru au o
alcătuire ordonată, simetrică, fără excentricităţi. La construcţiile mai vechi intervin de multe ori retrageri la partea
superioară. În unele cazuri la nivelurile unde apar retrageri există rezemări indirecte (rezemări de stâlpi pe grinzi). La
construcţiile antebelice, aceste rezemări indirecte apar şi la nivelurile inferioare.
Soluţiile de remediere a acestor deficienţe constau în întărirea grinzilor de reazem. În unele situaţii se poate realiza
continuarea stâlpilor la nivelurile la care aceştia sunt întrerupţi.
La unele niveluri de înălţime mare prin comparaţie cu restul nivelurilor, în special la parter, stâlpii au rigiditate şi
rezistenţă redusă ceea ce conduce la formarea unui nivel flexibil şi slab ca rezistenţă. Clădirile cu parter flexibil şi slab
sunt deosebit de vulnerabile la acţiunea seismică. Pentru a reduce această vulnerabilitate de la nivelul flexibil şi slab, se
pot introduce pereţi de beton armat, pereţi de zidărie cu rol structural sau panouri contravântuite metalice. Dacă aceste
soluţii nu sunt acceptabile funcţional intervenţia poate consta în întărirea locală substanţială a stâlpilor.
În condiţiile în care masele sunt distribuite neuniform, sau cadrele nu sunt omogene, pot apărea efecte de torsiune
generală. Soluţiile de consolidare implică adăugarea de elemente rigide şi rezistente, pereţi de beton armat sau panouri
contravântuite, pentru echilibrarea de ansamblu a sistemului structural. Eficienţa acestei soluţii este mai bună dacă
elementele rigide sunt introduse pe perimetrul structurii.
În cazul în care în planşee apar goluri mari sau colţuri intrânde, planşeul se completează cu centuri (corzi) de bordare
din beton armat sau oţel.
O altă deficienţă este distribuţia neordonată a pereţilor de umplutură între elementele cadrului, care poate provoca
efecte de torsiune de ansamblu, sau niveluri slabe şi/sau flexibile. Realizarea de pereţi de zidărie deşi în etajele cu
funcţiune rezidenţială şi nedispunerea de astfel de elemente în parterul cu funcţiune comercială conduce la apariţia
structurilor cu parter flexibil şi slab. Pereţii de zidărie din etaje interacţionează cu structura în cadre şi sporesc rigiditatea
şi rezistenţa acesteia. Astfel, deformaţiile plastice generate de o acţiune seismică puternică se concentrează

138
preponderent la nivelul parterului unde stâlpii nu au capacitate de rezistenţă suficientă unui răspuns elastic şi nici
capacitate de deformare neliniară adecvată. Pentru remedierea acestei deficienţe se pot avea în vedere următoarele
măsuri: instalarea de pereţi rigizi şi rezistenţi la parter (din beton armat sau zidărie), instalarea de panouri contravântuite
de oţel la parter, desfiinţarea pereţilor de zidărie din etaje prin înlocuirea lor cu pereţi uşori şi deformabili, slăbirea pereţilor
de zidărie din etaje prin dispunerea de goluri. Expertul trebuie să aibă în vedere că întărirea excesivă a structurii la parter
poate genera efecte negative substanţiale şi ruperi la nivelurile superioare sau în infrastructură. Alternativ, se pot avea în
vedere soluţii de control al răspunsului structural prin realizarea unui nivel de izolare seismică pe înălţimea parterului.
(d) Traseul încărcărilor.
La structurile în cadre nu apar probleme deosebite în transmiterea încărcărilor verticale şi orizontale spre terenul de
fundare.
Puncte slabe ale acestui traseu pot fi constituite de ancorajele şi înnădirile insuficiente ale armăturilor de oţel sau de
absenţa unor armături de suspendare a încărcărilor orizontale în planşeu. Dacă structura prezintă deficienţe sistematice
privind ancorajul armăturilor este necesară remedierea acestei probleme. Totuşi cămăşuirea generalizată nu este o
soluţie practică în cele mai multe situaţii. Se poate opta pentru realizarea unui nou sistem structural, conectat adecvat de
structura existentă.
F.3.4.3.2. Deficienţe de alcătuire a elementelor structurale
La construcţiile vechi, deficienţa majoră a sistemului structural tip cadru spaţial de beton armat este constituită de
alcătuirea neadecvată a elementelor structurale ce o compun. Cerinţele pentru acest tip de construcţie, rezultate din
codurile de proiectare seismică, implică procedee de ierarhizare a capacităţii de rezistenţă care să asigure plastificarea
din încovoiere, în grinzi şi la baza stâlpilor, evitând incursiunile postelastică în diafragmele orizontale şi în fundaţii.
Procedeele de consolidare care urmăresc creşterea ductilităţii structurii sunt dificile şi scumpe şi afectează sever şi
timp îndelungat exploatarea clădirii. Din acest motiv, ele sunt folosite relativ rar, fiind preferate măsurile mai radicale de
modificare a sistemului structural constând în introducerea de pereţi sau contravântuiri rigide şi rezistente. Dacă
introducerea unor asemenea elemente nu protejează suficient elementele structurii existente, cel puţin o parte dintre
acestea trebuie, la rândul lor, să fie consolidate, pentru a face faţă unor incursiuni limitate în domeniul postelastic.
Cele mai frecvente deficienţe din această categorie sunt:
(a) Alcătuirea tip stâlpi slabi - grinzi puternice.
Remediul constă în cămăşuirea stâlpilor cu beton armat.
(b) Rezistenţa insuficientă a stâlpilor la forţă tăietoare.

139
În această situaţie se impune cămăşuirea stâlpilor cu beton armat, piese de oţel, sau FRP.
(c) Alcătuirea incorectă a nodurilor.
Deficienţa se remediază prin cămăşuire cu beton armat, şi, uneori, cu piese metalice, cu o preocupare specială pentru
confinarea miezului de beton al nodului.
(d) Lipsa de ductilitate şi/sau înnădiri prin suprapuneri insuficiente.
Aceste deficienţe se remediază prin aceleaşi măsuri ca în cazul celor de la (b).
(e) Deficienţele de alcătuire a diafragmelor orizontale (planşeelor).
Deficienţele, din punctul de vedere al răspunsului seismic, întâlnite la structurile tip cadru ale clădirilor existente, sunt:
- Rezistenţa insuficientă pentru forţe în planul planşeului, în cazul unor structuri cu distanţe mari între stâlpi şi/sau cu
plăci subţiri. Remediul îl constituie suprabetonarea cu un strat de beton armat, sau aplicarea unor benzi, plăci de oţel,
uneori FRP, pentru a prelua eforturile de întindere.
- Lipsa monolitismului la unele structuri cu planşee prefabricate, cu îmbinări slabe. Solidarizarea elementelor
prefabricate se poate realiza prin turnarea unor suprabetonări suficient de groase (> 60 mm), armate adecvat.
- Lipsa colectorilor şi suspensorilor, care se poate întâlni la unele configuraţii ale cadrelor, mai ales în vecinătatea unor
goluri mari în placa planşeului. În aceste situaţii se completează planşeul cu astfel de elemente realizate din beton armat
sau piese de oţel.
- Lipsa armăturilor pentru preluarea eforturilor din jurul golurilor sau al marginilor neregulate, manifestate prin
deschiderea de fisuri. Deficienţa se repară prin prevederea unor centuri adecvate, ancorate în masa betonului.
(f) Deficienţe ale fundaţiilor.
Acestea fac obiectul capitolului F.3.8.
F.3.4.4. Intervenţii care nu implică modificarea sistemului structural
F.3.4.4.1. Aspecte generale
Creşterea performanţelor structurale ale cadrelor de beton armat se poate obţine şi prin intervenţii care nu schimbă
esenţial caracteristicile structurii iniţiale. Aceste intervenţii se bazează, în principal, pe tehnici de cămăşuire a elementelor
cadrelor, cu beton armat, cu piese de oţel sau cu polimeri armaţi cu fibre de diferite naturi.
Ierarhizarea prin proiectare a rezistenţelor elementelor structurale ale cadrului consolidat trebuie să asigure impunerea
unui mecanism de plastificare de tip stâlpi puternici - grinzi slabe.
La aplicarea acestei tehnici de intervenţie trebuie să se ţină seama de următoarele considerente:

140
(a) Cămăşuirea elementelor cadrelor poate avea efecte diverse. Controlând aceste efecte, în acord cu obiectivele
urmărite, se pot limita şi costurile intervenţiei.
(b) Intervenţiile pot avea ca obiective creşterea rezistenţei elementelor la forţă tăietoare, la moment încovoietor şi/sau
forţă axială, creşterea rigidităţii sau mărirea capacităţii de deformare postelastică.
(c) Deficienţe sistematice de alcătuire a elementelor de beton armat, cu efecte negative asupra performanţei cadrelor
(armare transversală insuficientă, înnădiri incorecte ale armăturilor, noduri slabe etc.) impun, de regulă, intervenţii
generalizate bazate pe tehnici de cămăşuire a elementelor existente. În aceste cazuri, soluţiile localizate, bazate pe
contravântuirea cadrelor sau introducerea de pereţi structurali, nu sunt în măsură să asigure în unele cazuri protecţia
adecvată a elementelor structurii existente.
(d) Soluţia de cămăşuire a elementelor cadrelor nu modifică caracteristicile de comportare iniţiale ale acestor structuri
caracterizată prin solicitarea relativ uniformă şi moderată a cadrelor şi diafragmelor orizontale.
(e) Ca urmare, soluţia de intervenţie prin cămăşuirea elementelor cadrelor duce şi la cerinţe de rezistenţă şi rigiditate
ale infrastructurii şi fundaţiilor sensibil mai mici, comparativ cu tehnicile de intervenţie localizată (prin adaos de pereţi
structurali, cu cadre cu pereţi de umplutură sau contravântuite etc.).
(f) Execuţia cămăşuirii elementelor cadrelor cu beton armat poate afecta în măsură importantă şi elementele
nestructurale ale construcţiei, astfel încât costul şi durata lucrărilor poate fi mai mare comparativ cu alte soluţii.
Indicaţii pentru dimensionarea elementelor de consolidare a elementelor cadrelor de beton armat prin beton armat,
piese de oţel sau FRP se dau în capitolul F.3.9.
F.3.4.4.2. Sporirea rezistenţei la forţă tăietoare
F.3.4.4.2.1. Aspecte generale
Deficitul de rezistenţă la forţă tăietoare se corectează prin adaos de material structural pe suprafaţa laterală a
elementelor, operaţie denumită curent cămăşuire.
Cămăşuielile se pot realiza din beton armat, oţel sau polimeri armaţi cu fibre (FRP).
Cămăşuielile pot avea simultan mai multe efecte. De exemplu, pe lângă sporirea rezistenţei la forţă tăietoare, poate
creşte şi rezistenţa la încovoiere şi deformabilitatea (ductilitatea). Pentru a mobiliza sau a evita aceste efecte trebuie luate
măsuri specifice.
Tehnicile de cămăşuire se aplică cu detalii specifice pentru stâlpi, grinzi, noduri.
F.3.4.4.2.2. Consolidarea prin cămăşuirea cu beton armat
(a) Stâlpi

141
Pentru a fi la fel de eficientă în cele două direcţii, cămăşuirea stâlpilor se face pe toate feţele. Atunci când interesează
numai sporirea rezistenţei la forţă tăietoare, se pot prevedea numai etrieri perimetrali (Figura F.3.1(a)).
Atunci când cămăşuirea nu poate fi executată pe toate cele patru laturi ale stâlpului şi se acceptă un grad diferit de
consolidare pe cele două direcţii, se vor lua măsuri pentru prevenirea desprinderii cămăşii de stâlpul existent. În acest
scop se pot utiliza ancore post-instalate, fixate cu mortar sau răşină epoxidică, în găuri forate în stâlpul existent (Figura
F.3.1 (b)). O altă soluţie constă în montarea ramurii de completare a etrierului în grosimea acoperirii cu beton a laturii
care nu se cămăşuieşte (Figura F.3.1 (c)). Încercările de laborator evidenţiază totuşi o eficacitate limitată a soluţiilor din
Figura F.3.1 (b) şi Figura F.3.1 (c).

Figura F.3.1. Cămăşuirea stâlpilor

Dacă se doreşte să se evite sporirea rezistenţei la încovoiere prin cămăşuire, cămaşa se opreşte la cca. 30 mm de
intradosul grinzii, respectiv faţa planşeului.

142
Dacă stâlpul este "captiv", fiind cuprins între un parapet înalt şi grindă, stâlpul este expus unei ruperi periculoase
specifică elementelor scurte, dacă rezistenţa la forţă tăietoare este insuficientă. Cămăşuirea se va face potrivit uneia
dintre variantele prezentate mai jos.
Dacă stâlpul este adiacent unui parapet de beton armat de grosime mare se recomandă să se execute cămăşuirea
numai pe înălţimea liberă a stâlpului.
Dacă stâlpul este adiacent unui parapet de beton armat de grosime redusă se recomandă executarea unui rost vertical
între cele două elemente şi efectuarea cămăşuirii pe întreaga înălţime a stâlpului (Figura F.3.2).
Alternativ, stâlpul poate fi cămăşuit pe toate laturile, pe întreaga înălţime, fără executarea rosturilor verticale, prin
suprapunerea etrierilor cu bare introduse în găuri forate în elementele adiacente (Figura F.3.3).

Figura F.3.2. Cămăşuirea unui stâlp adiacent unui parapet din beton armat - varianta 1

Figura F.3.3. Cămăşuirea unui stâlp adiacent unui parapet din beton armat - varianta 2

143
Dacă stâlpul este adiacent unui perete nestructural se recomandă desfacerea locală a unui rost vertical între cele două
elemente, care să permită cămăşuirea stâlpului pe întreaga înălţime.
Grosimea cămăşii trebuie să fie ≥ 100 mm în cazul executării din beton turnat în cofraj şi ≥ 60 mm în cazul betonului
torcretat. Clasa de beton va fi ≥ C20/25 şi cel puţin clasa betonului din stâlpul existent.
Armăturile orizontale reprezintă armăturile principale în preluarea forţei tăietoare. Armăturile verticale reprezintă
armături de montaj şi se vor dispune la interiorul etrierilor. Dacă grosimea cămăşii este ≥ 120 mm armarea se va realiza
din câte două planuri de armături.
În cazul utilizării barelor independente, diametrul minim al etrierilor este de 10 mm, iar distanţa maximă intre etrieri este
de 100 mm. Etrierii vor fi detaliaţi astfel încât să se asigure şi o bună confinare a stâlpului existent. Etrierii se vor închide
prin sudare, cu cârlige de tip seismic (de 10d, îndoite la 135°) sau prin suprapunere. Atunci când se prevăd cârlige, se va
alege o grosime a cămăşii care să permită realizarea lor.
În cazul utilizării plaselor sudate, trebuie asigurată o lungime suficientă de suprapunere pentru închiderea plasei pe
una dintre feţele stâlpului.

144
Pentru realizarea aderenţei dintre cele două straturi de beton, faţa stâlpului existent va fi curăţată complet de tencuială
şi asperizată. De regulă, nu este necesară conectarea prin armături a cojii de beton nou de betonul stâlpului existent.
(b) Grinzi
Cămăşuirea se aplică cel puţin pe cele două feţe laterale şi va avea grosimea de min. 100 mm.
Armăturile verticale (etrierii) trebuie ancorate eficient la capete pentru a putea fi active pe toată înălţimea grinzii.
Ancorarea se poate realiza prin unul din procedeele din Figura F.3.4. Ancorarea armăturilor verticale poate face necesară
completarea cămăşii şi pe a treia sau şi pe a patra latură a grinzii.
Diametrul minim al armăturilor transversale din cămaşă este de 12 mm. Distanţa dintre aceste armături trebuie să fie
mai mică de 150 mm.
Armătura din cămaşă trebuie acoperită în întregime de beton sau mortar. Grosimea stratului de acoperire se
dimensionează în funcţie de clasa de expunere a elementului respectiv. Stratul de acoperire trebuie să aibă o grosime
minimă de 25 mm.

Figura F.3.4. Cămăşuirea grinzilor

145
În cazul în care nu se urmăreşte şi sporirea rezistenţei la încovoiere armăturile orizontale sunt simple armături de
montaj.
Dacă cămăşuirile se realizează prin turnare, iar grinda face parte dintr-un planşeu sunt necesare perforări ale plăcii
adiacente grinzii pentru trecerea armăturilor şi turnarea betonului. Dacă golurile de turnare secţionează placa pe mai mult
din jumătatea deschiderii se va analiza dacă este necesară sprijinirea provizorie a plăcii.
(c) Noduri
Cămaşa de beton armat aplicată nodurilor are o eficacitate limitată asupra rezistenţei acestuia la forţă tăietoare, din
cauza poziţiei marginale a armăturilor nodurilor faţă de zona de transfer a forţei tăietoare. Armătura orizontală are si un
efect indirect asupra rezistenţei la forţă tăietoare a nodului prin sporul de rezistenţă al diagonalei comprimate mobilizate
în interiorul nodului, ca rezultat al creşterii armăturii de confinare.
Pe înălţimea nodului trebuie asigurată continuitatea transmiterii eforturilor din armăturile orizontale. Această condiţie se
poate realiza în două moduri:
- direct prin traversarea grinzilor prin găuri perforate;
- indirect prin ancore chimice (aderente) postinstalate în inimile grinzilor.
Cele două sisteme sunt prezentate în Figura F.3.5(a), în elevaţie şi în Figura F.3.5(b), în secţiune orizontală.

Figura F.3.5. Realizarea continuităţii armăturii orizontale în nod

146
147
Etrierii pe înălţimea nodului se realizează din mai multe tronsoane cu forme diferite, funcţie de dimensiunile nodului şi
de diametrul etrierilor, înnădite prin sudură sau prin petrecere.
F.3.4.4.2.3. Consolidarea prin cămăşuire cu piese de oţel
(a) Stâlpi
De principiu, cămaşa trebuie să îmbrace toate laturile stâlpului (Figura F.3.6(a), (b)). Dacă nu există acces pe una
dintre laturile stâlpului şi se acceptă un efect redus al consolidării pe una din direcţii se vor lua măsuri de împiedicare a
desprinderii cămăşii metalice parţiale, bazate pe principiile detaliilor din Figura F.3.1(b).
Cămaşa se poate realiza dintr-un tub continuu realizat din două jumătăţi îmbinate prin sudură după două generatoare
(Figura F.3.6(a) şi (b)) sau din plăcuţe distanţate sudate pe 4 corniere montate în colţurile stâlpilor (Figura F.3.6(c)).
Forma rotundă a tubului (Figura F.3.6(b)) oferă şi avantajele unei confinări eficiente a betonului comprimat şi ale sporirii
performanţelor înnădirilor barelor longitudinale.
Spaţiul dintre cămaşa de oţel şi faţa stâlpului existent trebuie umplut bine cu mortar de ciment sau epoxidic, cel mai
bine prin presiune. Mortarul trebuie să fie caracterizat de contracţii reduse. Dimensiunea spaţiului trebuie stabilită astfel
încât acesta să poate fi umplut cu mortar în bune condiţii, de regulă fiind mai mare de 20 mm. Mortarul trebuie să aibă o
rezistenţă la compresiune mai bună decât rezistenţa betonului din stâlpul existent, dar cel puţin rezistenţa unui beton de
clasa C25/30.

Figura F.3.6. Cămăşuirea stâlpilor cu piese de oţel

148
În cazul cămăşuirii continue, tabla de oţel trebuie să aibă o grosime de cel puţin 5 mm. Dacă se alege o cămaşă cu
secţiune dreptunghiulară, este necesar ca aceasta să fie rotunjită la cele patru colţuri cu o rază egală cu triplul grosimii
tablei. Se recomandă ca părţile componente ale cămăşii să fie fabricate în ateliere specializate, iar la şantier să se
realizeze doar asamblarea.

149
În cazul utilizării cămăşi metalice discontinue cu platbande de oţel, acestea trebuie să aibă o lăţime de min. 100 mm.
Platbandele, situate la un interval de max. 350 mm (măsurat interax), se sudează de profilele cornier de la colţurile
secţiunii.
Dacă stâlpul este adiacent unui perete nestructural se recomandă a crea un rost vertical suficient de larg între cele
două elemente, care să permită efectuarea în bune condiţii a lucrărilor de consolidare (Figura F.3.7).
În cazul în care stâlpul este legat de parapete de beton armat şi trebuie îmbunătăţite condiţiile de solicitare ale acestuia
la forţă tăietoare se poate proceda ca în cazul cămăşuirii cu beton armat (Figura F.3.8).

Figura F.3.7. Cămăşuirea stâlpilor adiacenţi unui parapet cu piese de oţel

Figura F.3.8. Îmbunătăţirea condiţiilor de solicitare la forţe tăietoare pentru un stâlp legat de parapete din beton armat

150
(b) Grinzi
Pentru cămăşuirea cu tablă de oţel a grinzilor se pot utiliza diferite soluţii: cu tablă continuă (Figura F.3.9), cu benzi din
platbande sau etrieri aparenţi din oţel beton (Figura F.3.10).

Figura F.3.9. Cămăşuirea grinzilor cu tablă continuă de oţel

151
Grosimea minimă a tablei va fi 5 mm. În cazul utilizării unei cămăşi discontinue, distanţa maximă între platbande,
măsurată interax, va fi 250 mm.
La cămăşile continue spaţiul dintre tabla de oţel şi elementul de beton armat se va umple cu mortar injectat sub
presiune. În cazul în care este posibil (suprafeţe netede ale grinzilor) elementele de tablă pot fi lipite direct cu răşină
epoxidică.

Figura F.3.10. Cămăşuirea grinzilor cu benzi din platbande sau etrieri de oţel beton aparent

152
(c) Noduri
Cămăşuirea nodurilor în vederea sporirii rezistenţei la forţă tăietoare nu poate fi realizată integral cu piese din tablă
deoarece prezenţa grinzilor nu permite realizarea continuităţii în plan orizontal.
În cazul în care cămăşuirea stâlpilor este executată cu piese metalice, cornierele dispuse pe colţurile stâlpului se
continuă pe verticală perforând placa planşeului, secţiunea continuă de oţel în plan orizontal fiind realizată din bare de
oţel beton care traversează grinzile şi care se sudează de corniere (Figura F.3.11).
În cazul în care diferenţa dintre lăţimile stâlpilor şi grinzilor nu este mare, şi atunci când se urmăreşte în principal
sporirea rezistenţei la compresiune a betonului din nod şi sporirea aportului acestuia la preluarea forţei tăietoare,
consolidarea nodului se realizează prin montarea unor corniere de secţiune mare la colţurile stâlpilor legate cu gulere
metalice puternice (Figura F.3.12), situate imediat deasupra plăcii şi imediat sub grinzi. Cornierele cu rigiditate importantă
la încovoiere exercită în acest caz un efect de confinare la colţurile nodului, între acestea confinarea fiind asigurată de
grinzile care intră în nod.

Figura F.3.11. Cămăşuirea stâlpilor în zona nodurilor

153
Figura F.3.12. Detaliu cămăşuire nod

154
F.3.4.4.2.4. Cămăşuirea cu polimeri armaţi cu fibre (FRP)
(a) Stâlpi
Cămăşuirea cu FRP trebuie aplicată pe întreg perimetrul stâlpilor.
Suprafaţa laterală a stâlpilor trebuie atent pregătită înainte de aplicarea foilor din FRP. Orice neregularitate care poate
duce la degradarea fibrelor trebuie îndepărtată. Colţurile stâlpului trebuie racordate uniform pe înălţime cu o rază de cel
puţin 20 mm.
Stâlpul trebuie înfăşurat strâns cu foile din FRP. Fibrele trebuie dispuse perpendicular pe axul longitudinal al stâlpului.
Fibrele se vor suprapune pe o lungime suficientă astfel încât să se evite cedarea cămăşii în zonele de îmbinare.
Valorile minime ale lungimii de suprapunere sunt date în Tabelul F.3.1 (Figura F.3.13(a)), şi nu vor fi mai mici decât
valorile minime indicate de producător.
Zonele de îmbinare prin suprapunere se vor dispune alternativ pe cele patru feţe ale stâlpului (Figura F.3.13(b)).
Substanţele adezive ce se vor utiliza pentru lipirea foilor de FRP pe suprafaţa de beton trebuie să aibă o rezistenţă
suficientă astfel încât să nu se piardă aderenţa dintre fibre şi stâlp.

Tabelul F.3.1: Lungimea de suprapunere minimă

155
Tipul foii Lungimea de suprapunere (mm)
2
200 g/cm 200

300 g/cm2 250

Figura F.3.13. Aplicarea foilor de FRP

După întărirea adezivului, cămaşa de FRP va fi protejată prin tencuire, placare sau vopsire (împotriva focului sau a
acţiunilor mecanice ce o pot deteriora).
Dacă stâlpul este adiacent unui parapet sau unui perete nestructural, se recomandă executarea unui rost vertical între
cele două elemente care să permită cămăşuirea stâlpului pe întreaga înălţime (Figura F.3.14).

156
Figura F.3.14. Aplicarea foilor de FRP în cazul unui stâlp adiacent unui parapet

Dacă secţiunea stâlpului prezintă o concavitate, este indicat ca aceasta să se completeze realizând o secţiune fără
intrânduri, după care se poate executa cămăşuirea prin înfăşurarea foilor din FRP (Figura F.3.15).

Figura F.3.15. Aplicarea foilor de FRP în cazul unui stâlp care prezintă o concavitate

157
(b) Grinzi
Cămăşuirea continuă cu polimeri armaţi cu fibre poate fi utilizată pentru sporirea capacităţii de rezistenţă la forţă
tăietoare a grinzilor din beton armat de formă dreptunghiulară (independente). Aplicarea FRP se va face astfel încât
direcţia fibrelor să fie orientată pe direcţia forţei tăietoare (normale la axa elementului).
În cazul aplicării cămăşuielii cu benzi FRP situate la distanţe finite, soluţia se poate aplica şi la grinzi de planşeu,
trecând benzile prin goluri practicate în placă. Benzile se vor fixa în betonul plăcii prin ancore specifice FRP sau se vor
petrece pe lungimi de suprapunere suficiente (a se vedea procedura de la stâlpi).
F.3.4.4.3. Sporirea rezistenţei la moment încovoietor
F.3.4.4.3.1. Aspecte generale
Deficitul de rezistenţă la încovoiere se corectează prin sporirea secţiunii (stâlpilor şi grinzilor) prin adaos de beton
armat sau elemente de oţel, care fac corp comun cu elementele structurale existente.
Armăturile sau piesele de oţel trebuie să fie ancorate suficient dincolo de secţiunile de la extremităţile elementelor
pentru a putea fi mobilizate integral în aceste secţiuni.
Tehnicile de cămăşuire capătă detaliere specifică pentru stâlpi şi grinzi.
F.3.4.4.3.2. Consolidarea prin cămăşuire cu beton armat
Detaliile de cămăşuire pentru sporirea rezistenţei la forţă tăietoare sunt în general valabile şi pentru sporirea rezistenţei
la încovoiere, cu completările date la paragrafele următoare.
În general, creşterea rezistenţei la încovoiere atrage şi necesitatea creşterii rezistenţei la forţă tăietoare întrucât valorile
de dimensionare ale forţelor tăietoare sunt cele asociate mecanismului structural de plastificare.

158
Armăturile verticale din stâlpi reprezintă armături de rezistenţă. În situaţia în care armăturile lucrează la compresiune,
ele trebuie asigurate împotriva flambajului. În consecinţă barele longitudinale din cămăşuiri trebuie să respecte regulile
privind prinderile în colţurile etrierilor (agrafelor) specifice stâlpilor din structurile în cadre din zone seismice (Figura
F.3.16). Pentru a putea monta etrierii de prindere a barelor longitudinale intermediare se admite îndepărtarea locală a
acoperirii cu beton a elementelor existente (Figura F.3.16(b)). Dacă numărul barelor intermediare este mare, o parte din
ele pot fi fixate prin agrafe ancorate chimic (prin aderenţă) în elementul de beton existent (Figura F.3.16(c)).

Figura F.3.16. Dispunerea armăturilor transversale

159
Armăturile longitudinale ale stâlpilor trebuie să îndeplinească condiţiile date la F.3.4.3.1 şi vor trece prin placa
planşeului.
În situaţia în care cămăşuirea se opreşte la un anumit nivel, ancorarea armăturilor la extremitate se realizează printr-
unul din procedeele următoare:
- prin ancorarea în betonul turnat în nodul terminal
- prin dispozitive cu plăci şi piuliţe filetate

160
- prin înnădirea cu cupoane de armătură ancorate chimic în grinda existentă; soluţia este acceptabilă în cazul unor
armături de diametru mai mic.
În cazul grinzilor, continuizarea armăturilor în zona de reazem este stânjenită de prezenţa stâlpilor care, de regulă sunt
substanţial mai laţi decât grinzile. Se pot adopta soluţii în care armăturile ocolesc stâlpul prin îndoirea sub unghiuri
suficient de mici pentru a limita tendinţa de îndreptare a armăturii în zona de deviere a acesteia, sau soluţii în care
armăturile se sudează de gulere rigide şi rezistente din piese metalice (corniere cu rigidizări) montate imediat deasupra şi
dedesubtul grinzii. În cazul armăturilor de diametru relativ mic (≤ 14 mm) se pot folosi cupoane de armătură ancorate
chimic în stâlp, înnădite prin petrecere cu armăturile cămăşii din zonele de la extremităţile grinzii.
F.3.4.4.3.3. Consolidarea cu piese de oţel
Sporirea rezistenţei la încovoiere cu ajutorul unor piese de oţel se bazează pe principiile enunţate la F.3.4.4.3.1.
În cazul stâlpilor, sporul de rezistenţă în zona nodurilor se poate realiza numai prin piese de tablă sau din cornier care
pot să treacă pe lângă grinzi, traversând placa planşeului. Măsurile de armare transversală a nodului, indicate la
F.3.4.4.2.3(c) sunt eficiente şi pentru a împiedica flambajul pieselor de oţel.
În cazul grinzilor, continuizarea pieselor de oţel pe reazeme se face cu procedee similare cu cele indicate la F.3.4.4.3.2
pentru armăturile de oţel beton utilizate în cămăşile de beton armat.
F.3.4.4.4. Îmbunătăţirea deformabilităţii (ductilităţii) elementelor structurale
Deficitul de ductilitate al elementelor cadrului, al stâlpilor în special, se corectează prin sporirea secţiunilor şi prin
măsuri de fretare a betonului care să limiteze deformaţia transversală a zonelor comprimate. Acest lucru se realizează
prin cămăşuirea secţiunilor cu beton armat, piese metalice sau FRP.
Detaliile de cămăşuire prezentate în vederea îmbunătăţirii rezistenţei la forţă tăietoare sunt adecvate şi pentru sporirea
ductilităţii secţionale.
F.3.4.5. Intervenţii cu transformarea sistemului structural
F.3.4.5.1. Aspecte generale
Soluţiile de intervenţie care au în vedere transformarea sistemului structural în cadre de beton armat pot utiliza una din
următoarele tehnici principale:
(a) Contravântuirea cadrelor cu elemente din otel;
(b) Introducerea unor pereţi structurali sau nuclee de beton armat;
(c) Umplerea ochiurilor de cadru cu zidărie armată sau cu panouri metalice;
(d) Ataşarea de contraforturi la exteriorul construcţiei;

161
(e) Ataşarea cadrelor existente la construcţii noi, puternice, în care necesitatea de extindere a clădirii permite aceasta.
Transformarea structurii în cadre de beton armat este avantajoasă dacă aplicarea soluţiei conduce la intervenţii
localizate. În general, introducerea unor elemente mult mai rigide şi rezistente faţă de cadrele existente poate determina o
reducere sensibilă a cerinţelor de rezistenţă şi ductilitate în elementele neconsolidate ale cadrului. Astfel este posibil să
se evite o intervenţie generalizată asupra majorităţii elementelor structurale.
Dacă elementele structurale nou introduse nu relaxează suficient cerinţele de rezistenţă şi/sau ductilitate în elementele
neconsolidate, poate apărea necesar să se consolideze, prin cămăşuire, şi o parte din elementele existente.
Introducerea unor elemente noi, rigide şi rezistente, modifică repartizarea încărcărilor laterale între componentele
structurii laterale astfel realizate. Pereţii de beton armat şi panourile de cadru contravântuite urmează să preia o parte
importantă din aceste încercări, pe care trebuie să le transmită la terenul de fundare. Ca urmare, în asemenea situaţii
trebuie luate măsuri de întărire şi dezvoltare a sistemului de fundaţie existent, pentru a face posibilă satisfacerea
cerinţelor la baza structurii.
De asemenea, planşeele trebuie verificate dacă sunt capabile să preia eforturile care le revin după consolidarea
structurii verticale şi dacă nu sunt, trebuie, la rândul lor, să fie consolidate.
F.3.4.5.2. Introducerea de contravântuiri de oţel
F.3.4.5.2.1. Aspecte generale
Transformarea sistemului structural în cadre prin introducerea de contravântuiri metalice oferă următoarele avantaje:
(a) Creşterea substanţială a rezistenţei şi a rigidităţii structurii;
(b) Realizarea mai simplă a golurilor necesare pentru iluminatul natural, circulaţie, în panourile în care se intervine etc.;
(c) Creşterea masei introduse prin ataşarea elementelor metalice de consolidare este mult mai mică, în raport cu alte
soluţii de intervenţie;
(d) Soluţia de consolidare poate fi prefabricată şi astfel durata de execuţie se poate reduce semnificativ.
Dimensionarea elementelor de contravântuire va urmări limitarea deplasărilor laterale până la valori acceptabile pentru
elementele structurii de rezistenţă existente. Se vor folosi modele de calcul complete în care să se ia în considerare
aportul structurii existente şi a celei adăugate.
Stâlpii legaţi cu contravântuirile şi grinzile existente vecine, situate în continuarea panourilor contravântuite, îşi modifică
semnificativ eforturile şi, ca urmare, aceste elemente trebuie analizate în mod special.
Sistemele de contravântuiri metalice pot fi introduse atât la exteriorul, cât şi la interiorul construcţiei. Amplasarea
acestora la exterior permite în general o execuţie mai facilă şi cu costuri mai mici, însă soluţia de consolidare este vizibilă

162
şi poate avea un impact negativ asupra aspectului estetic al faţadelor. În plus elementele metalice sunt direct expuse
agenţilor corozivi din mediul înconjurător şi, în consecinţă, vor necesita lucrări de întreţinere mai frecvente.
În cazul contravântuirilor metalice introduse la interiorul construcţiei, acestea urmează să fie dispuse în lungul cadrelor
existente din beton armat, astfel încât să se asigure o interacţiune optimă între cadrele existente şi contravântuiri, iar
grinzile existente să poată fi utilizate drept elemente de colectare a încărcărilor inerţiale.
În unele situaţii poate fi avantajos ca elementele de contravântuire să fie plasate alături de stâlpii şi grinzile cadrului
existent, soluţie care permite simplificarea legăturii dintre elementele noi şi cele existente şi, în general, o execuţie mai
simplă.
F.3.4.5.2.2. Tipuri de soluţii
Soluţia de contravântuire este caracterizată în principal prin:
- dispoziţia contravântuirilor, care poate fi cu bare cu axele intersectate în noduri, rezultând contravântuiri concentrice
sau cu excentricitate la noduri, rezultând contravântuiri excentrice;
- modul de conectare al contravântuirilor la structura existentă, care poate fi directă sau prin intermediul unei rame
metalice.
(a) Sisteme de contravântuiri concentrice
(i) Dispoziţia barelor
În cazul contravântuirilor concentrice se poate alege una din schemele de dispunere a contravântuirilor din Figura
F.3.17:
- contravântuiri diagonale individuale (Figura F.3.17 (a));
- contravântuiri în X, pe fiecare nivel (Figura F.3.17 (b));
- contravântuiri în V sau Λ, cu sau fără bare de întârziere a flambajului (Figura F.3.17 (c), (d));
- contravântuiri diagonale în X, pe două sau mai multe niveluri (Figura F.3.17 (e) , (f)).

Figura F.3.17. Scheme de dispunere a contravântuirilor

163
(ii) Comportarea la acţiuni seismice

164
Proiectarea contravântuirilor de oţel în vederea consolidării structurilor existente tip cadru de beton armat, se poate
baza pe două concepţii privind impunerea mecanismului structural de disipare de energie. Cele două tipuri de comportare
la acţiuni seismice implică:
- disiparea cu prioritate a energiei în diagonalele întinse ale sistemului de contravântuiri;
- disiparea energiei în elementele verticale ale structurii existente, întărite sau nu, după caz, cu elemente de oţel
suplimentare.
Primul tip de mecanism se caracterizează prin incursiuni postelastice semnificative ale diagonalelor întinse şi flambajul
local al barelor comprimate. Cedarea structurii intervine atunci când deplasările laterale devin excesive şi duc la ruperea
la forţă tăietoare sau la încovoiere a stâlpilor existenţi de beton armat.
Comportarea structurilor astfel concepute este controlată mai puţin sigur prin calculul structural. Capacitatea de
disipare a energiei sub acţiunea ciclică a cutremurelor puternice este limitată de degradarea rapidă a rezistenţei şi
rigidităţii.
Principalele aspecte ale comportării care duc la o asemenea situaţie sunt:
- flambajul repetat al barelor produce un transfer brusc al eforturilor la diagonala întinsă, amplificând, uneori foarte mult,
solicitarea acesteia;
- flambajul repetat al barelor produce o reducere progresivă a buclelor histeretice;
- deformarea elementului comprimat supune prinderile, prin rotirile de la extremităţi, la eforturi mari şi, de asemenea,
când este cazul, poate deteriora pereţii de umplutură;
- diagonalele întinse acumulează deformaţii tot mai mari, de la ciclu la ciclu, sporind şi deplasările laterale deoarece
deformaţiile de întindere nu sunt recuperate la încărcarea în sens invers, ca urmare a flambajului prin compresiune;
- diagonalele întinse nu sunt capabile să revină la forma rectilinie iniţială pe care au pierdut-o prin solicitarea la
compresiune, în special dacă barele au flambat "plastic". Din acest motiv, prin proiectarea adecvată a zvelteţei barelor
trebuie să se impune flambajul elastic al acestora.
- flambajul necontrolat al unor diagonale poate crea la nivel de structură efecte generale de răsucire, greu de identificat
la proiectare.
Ca urmare, utilizarea acestui tip de soluţie este recomandată în zone cu seismicitate redusă, pentru cerinţe de
deplasare limitate, şi numai pe baza unei analize cuprinzătoare a tuturor aspectelor de proiectare.
La dimensionarea elementelor consolidării, se recomandă adoptarea unor valori q ale factorilor de comportare egali cu
2,0, în cazul contravântuirilor în V şi Λ, la care sunt active atât diagonalele întinse, cât şi cele comprimate, şi cu 3,5, în

165
cazul contravântuirilor din diagonale încrucişate, în situaţia în care doar diagonalele întinse sunt considerate elemente
disipative.
Se vor respecta prevederile P 100-1, referitoare la zvelteţea diagonalelor.
Al doilea tip de mecanism implică limitarea deformaţiilor diagonalelor întinse în domeniul elastic, care să permită o
cuplare foarte eficientă a stâlpilor panoului contravântuit, asigurând un braţ de pârghie egal cu distanţa interax între
stâlpi.
Disiparea de energie se realizează prin deformaţia plastică a armăturilor din stâlpul întins, întărit, dacă este cazul, cu
elemente de oţel longitudinale, şi a grinzilor de cadru. Această concepţie decurge din metoda ierarhizării capacităţii lor de
rezistenţă şi soluţia poate fi controlată prin calcul.
Tipul de contravântuire recomandabil este cu diagonale individuale sau încrucişate.
Această soluţie poate fi aplicată ori de câte ori condiţiile constructive o permit şi consumul de oţel este acceptabil.
Se recomandă ca la proiectarea soluţiei de intervenţie dimensionarea elementelor de consolidare să se facă pe baza
unui factor de comportare q = 4,0.
(iii) Soluţii constructive
Soluţiile constructive de consolidare prin contravântuiri de oţel se grupează, din punctul de vedere al modului de
realizare al conectării elementelor de oţel la structura existentă de beton şi al modului în care se transmit eforturile între
sistemul existent şi cel adăugat, în următoarele categorii:
• Soluţii în care diagonalele metalice sunt prinse direct de elementele structurii existente de beton armat.
Legăturile diagonalelor cu grinzile şi stâlpii cadrelor existente se fac prin gusee solidarizate de gulere metalice aplicate
pe capetele de grinzi şi de stâlpi, la nodurile de cadru (Figura F.3.18).

Figura F.3.18. Prinderea contravântuirilor de elementele structurii existente cu gulere metalice

166
În eventualitatea că rezistenţa efectivă a grinzilor şi stâlpilor nu este suficientă, aceste elemente se vor întări prin
elemente de oţel longitudinale continue, adosate şi conectate adecvat de betonul existent. Se poate aplica, la limită,
cămăşuirea în întregime a elementelor de beton armat cu câte un tub metalic.
O variantă a acestei soluţii este plasarea diagonalelor de contravântuire în faţada clădirii, atunci când exigenţele
arhitecturale o permit. În acest caz, piesele de oţel ale contravântuirii se prind de stâlpii şi grinzile cadrelor marginale, cu
buloane pretensionate (Figura F.3.19).
Această soluţie întâmpină o serie de dificultăţi constructive. De exemplu, numărul mic de conectori cu care trebuie
realizată legătura concentrată între structura existentă şi cea adăugată.

Figura F.3.19. Prinderea contravântuirilor de elementele structurii existente cu buloane pretensionate

167
• Soluţii în care cadrului existent i se adosează un cadru complet contravântuit din oţel.
Plasarea cadrului metalic în planul cadrului existent întâmpină dificultăţi de ordin practic, astfel:
- legarea tălpii metalice de intradosul grinzii de beton prin conectori este uneori foarte dificilă datorită distanţelor mici
între barele longitudinale de la partea inferioară a grinzilor;
- continuizarea montantului de oţel pe verticală, adăugat atunci când este necesar, este împiedicată, în zona nodurilor,
de grinzile existente;
- dimensiunile elementelor existente diferă de multe ori de cele din proiect şi variază de la nivel la nivel; în consecinţă,
dimensiunile elementelor metalice trebuie verificate prin măsurători în teren, dacă soluţiile de îmbinare nu admit toleranţe
suficient de mari.
Din acest motiv, poate fi preferabil să se monteze cadrul metalic alături de cel existent. Cele două cadre trebuie
conectate pentru a încărca noul cadru de oţel cu forţă verticală. Dacă stâlpul de beton este prevăzut să facă parte din
talpa verticală întinsă, trebuie verificate înnădirile armăturilor verticale şi, dacă acestea nu sunt suficiente, vor fi luate
măsuri de îmbunătăţire a aderenţei prin cămăşuirea adecvată a zonei de îmbinare.
Câteva detalii de prindere sunt figurate în Figura F.3.20 şi Figura F.3.21.

168
În Figura F.3.20 (a) şi (b) se prezintă soluţii de prindere a profilului dublu T, care conţine talpa orizontală a cadrului de
oţel contravântuit, de grinda cadrului de beton armat existent. Se pot folosi şi alte forme de secţiune, de exemplu secţiuni
tubulare care permit îmbinări avantajoase cu diagonalele.

Figura F.3.20. Detaliu de prindere a unui cadru complet contravântuit de oţel de grinzile structurii existente din beton
armat

169
În Figura F.3.21 se prezintă câteva tipuri de soluţii de prindere a montanţilor verticali ai cadrului contravântuit metalic,
de stâlpii existenţi, trecând pe lângă grinzile existente.
În Figura F.3.22 se prezintă detaliul care poate fi utilizat în cazul în care dimensiunile în plan ale stâlpului sunt
substanţial mai mari decât lăţimea grinzilor. Un astfel de caz se poate întâlni la unele clădiri la care stâlpii faţadelor sunt
ieşiţi în afară pe considerente de aspect.
• Soluţia în care contravântuirile de oţel sunt înrămate într-o ramă metalică, care este conectată indirect prin intermediul
unui strat de mortar armat introdus în spaţiul dintre cadrul de beton armat şi rama metalică (Figura F.3.23).
Panoul metalic este dispus în axul cadrului de beton. Soluţia este aplicabilă în cazul în care forţele laterale nu sunt
excesive. Conectarea se realizează prin două rânduri de conectori, respectiv gujoanele sudate de rama metalică şi
conectorii aderenţi postinstalaţi la intradosul grinzii.
Pentru a evita armăturile din partea inferioară din grinzi, se folosesc conectori de capacităţi mai mici şi mai numeroşi,
care permit o transmitere mai uniformă a eforturilor între rama metalică şi elementele de beton armat.
Aplicarea acestei soluţiei presupune că barele structurii existente, prin alcătuirea lor, sunt în măsură să preia eforturile
ce le revin.
Soluţia permite prefabricarea integrală sau parţială a panoului de contravântuire din oţel întrucât spaţiul intermediar de
mortar permite toleranţe mai mari, astfel încât se poate utiliza acelaşi panou la mai multe niveluri la care apar dimensiuni
uşor diferite ale grinzilor şi stâlpilor.
Pentru calculul şi alcătuirea de detaliu a elementelor contravântuirilor şi a prinderilor de oţel, se vor respecta
prevederile specifice din codul de proiectare seismică P 100-1, cap.6, şi documentele normative conexe.

Figura F.3.21. Detaliu de prindere a unui cadru complet contravântuit de oţel de stâlpii structurii existente din beton armat

170
171
Figura F.3.22. Prinderea profilelor metalice când dimensiunile în plan ale stâlpului sunt substanţial mai mari decât lăţimea
grinzilor

Figura F.3.23. Prinderea unei rame de oţel în ochiul cadrului existent din beton armat

172
(b) Sisteme de contravântuiri excentrice
(i) Dispoziţia barelor
Prinderea excentrică a barelor la noduri duce la formarea unor bare cu lungimi mici, în măsură să disipe în mod
avantajos energia prin deformaţii plastice de forfecare (în realitate, deformaţii plastice pe direcţia eforturilor unitare
principale), şi/sau de încovoiere. Aceste bare se numesc bare disipative (sau linkuri active).
Atunci când sunt utilizate pentru consolidarea structurilor tip cadru de beton armat, contravântuirile excentrice se pot
dispune numai în formă de Y, sau de Y întors (Figura F.3.24). Este esenţial să nu se monteze barele disipative în lungul
grinzilor, sau stâlpilor, astfel ca deformaţiile linkurilor să se poată dezvolta neîngrădit.
Prinderea contravântuirilor excentrice se poate face direct pe elementele structurii de beton existente (Figura F.3.25
(a)) sau prin intermediul unei rame care, la rândul ei, poate fi prinsă direct sau prin intermediul unui strat de mortar armat
(Figura F.3.25 (b)).

Figura F.3.24. Contravântuiri excentrice în formă de Y, sau de Y întors

173
Figura F.3.25. Prinderea contravântuirilor excentrice

174
(ii) Comportarea la acţiuni seismice
În funcţie de proporţii, alcătuirea secţiunii şi implicit, funcţie de raportul între momentul plastic de încovoiere şi forţa
tăietoare de plastificare, barele disipative se clasifică în trei categorii:
- bare disipative (linkuri) scurte;
- bare disipative (linkuri) lungi;
- bare disipative (linkuri) cu lungime medie.
Concepţia de proiectare seismică a structurilor cu contravântuiri excentrice are în vedere ca disiparea energiei induse
de cutremur să se realizeze, în cea mai mare parte, prin deformarea ciclică a linkurilor în domeniul plastic.
Linkurile scurte evidenţiază deformaţii de forfecare, linkurile lungi se plastifică prin deformaţii de încovoiere, iar linkurile
cu lungime medie prezintă o comportare intermediară, cu deformaţii plastice combinate din forfecare şi încovoiere.
Comportarea cea mai avantajoasă o oferă linkurile scurte.
Elementele structurii existente şi ale celei adăugate trebuie să fie astfel conformate încât formarea mecanismului
structural de disipare de energie să se realizeze după plastificarea linkurilor şi a bazei stâlpilor.
În consecinţă, la proiectare capacităţile de rezistenţă ale elementelor structurale vor fi verificate dacă satisfac această
condiţie, iar dacă nu, se vor lua măsuri de întărire a elementelor şi/sau se vor redimensiona linkurile.
(iii) Condiţii constructive
Barele disipative se alcătuiesc astfel încât să fie încadrate în clasa 1 de secţiuni.
Pentru împiedicarea voalării şi obţinerea unor rotiri plastice consistente, barele disipative scurte vor fi prevăzute cu
rigidizări transversale pe toată lungimea lor.
Pentru evitarea voalării plastice a tălpii comprimate, linkurile lungi vor fi prevăzute cu rigidizări la extremităţi (la
reazeme), în zona de formare a articulaţiilor plastice.
La barele disipative cu lungime medie, se prevăd rigidizări, atât la reazeme, cât şi în câmpul acestora.
Pentru împiedicarea voalării tălpii comprimate şi a inimii, rigidizările vor fi sudate pe toată înălţimea inimii şi pe talpă.
Modul de dimensionare a linkurilor, a rigidizărilor şi a distanţelor dintre acestea, se realizează respectând prevederile P
100-1, cap. 6.
(c) Sisteme cu contravântuiri cu flambaj împiedicat (BRB-Buckling Restrained Braces).
Contravântuirile cu flambaj împiedicat reprezintă dispozitive disipative ale energiei induse de cutremur. Dispozitivul
este constituit dintr-un miez realizat dintr-o piesă de oţel moale (platbande individuale, platbande legate în cruce, profil

175
dublu T etc. - Figura F.3.27) îmbrăcat într-un tub de oţel umplut în general cu beton fin (mortar special), care se opune
flambajului miezului de oţel (Figura F.3.26).
Miezul de oţel este învelit într-un material care împiedică aderenţa mortarului la suprafaţa acestuia. Materialul de
separaţie are rolul de a împiedica transmiterea unei părţi din forţa axială din miezul de oţel la cămaşa înconjurătoare.
Diagonalele contravântuirilor BRB prezintă o comportare identică la solicitările de întindere şi de compresiune şi o
comportare histeretică foarte stabilă.
Condiţia practică pentru ca tubul exterior să împiedice flambajul miezului de oţel, este ca rezistenţa la flambaj a tubului
(forţa critică Euler) să fie mai mare decât capacitatea rezistenţei la curgere a miezului, sporită cu 50%. Acest spor
reprezintă un factor de siguranţă.

Figura F.3.26. Contravântuiri cu flambaj împiedicat (BRB)

Figura F.3.27. Secţiuni uzuale la contravântuirile cu flambaj împiedicat (BRB)

176
Cadrele de beton armat contravântuite cu BRB pot fi protejate printr-o dimensionare adecvată a diagonalelor cu
flambaj împiedicat, astfel încât majoritatea elementelor structurale existente să fie solicitate numai în domeniul elastic de
comportare.
Prinderile contravântuirilor de structură trebuie să fie astfel dimensionate încât să poată prelua forţa de curgere a barei
disipative, sporită cu 50%. Diagonalele se prind de plăci sau de gulere metalice ancorate la nodurile cadrului.
Aplicarea la consolidarea structurilor în cadre a contravântuirilor cu flambaj împiedicat aduce o serie de avantaje în
raport cu soluţiile de tip tradiţional, cum sunt:
- modelarea structurii consolidate este simplă şi calculul structural permite un control sigur al comportării la acţiuni
seismice;
- comportarea ciclică la acţiuni seismice este stabilă;
- montarea dispozitivului este simplă.
F.3.4.5.2.3. Măsuri constructive de conectare a contravântuirilor metalice
Se recomandă ca pentru conectarea dintre rama metalică şi cadrul existent de beton armat să se utilizeze conectori cu
aderenţă chimică, mai rar conectori cu expansiune. Nu este recomandată folosirea simultană a mai multe tipuri de
ancore;

177
În cazul conectării directe dintre elementele metalice şi structura existentă de beton armat, paşii tehnologici de execuţie
sunt următorii:
- punerea în poziţie a contravântuirilor metalice pentru a marca poziţia găurilor sau eventual pentru realizarea parţială a
găurilor;
- îndepărtarea elementelor metalice şi realizarea găurilor conform diametrului şi adâncimii din proiect sau din
specificaţiile tehnice;
- curăţarea găurii conform instrucţiunilor date în fişa tehnică de producătorul sistemului de ancorare;
- introducerea substanţei adezive (răşină epoxidică, mortar bicomponent, mortar special pe bază de ciment etc.) şi
ulterior a buloanelor/ancorelor;
- se aşteaptă trecerea intervalului de timp necesar întăririi adezivului;
- montarea şi fixarea contravântuirilor metalice.
Notă:
În multe situaţii, realizarea găurilor în poziţiile dorite este împiedicată de prezenţa armăturilor din elementele existente.
În asemenea cazuri, găurile parţial forate trebuie umplute cu un mortar necontractil, buloanele de ancorare trebuie
repoziţionate şi implicit trebuie realizate noi găuri în flanşele/scaunele elementelor metalice.

În cazul conectării indirecte dintre rama metalică şi elementele cadrului de beton armat, paşii tehnologici de execuţie
constau în:
- îndepărtarea stratului de tencuială şi/sau a pereţilor de compartimentare de la interiorul ochiului de cadru;
- buciardarea elementelor de beton armat adiacente pentru a crea o suprafaţă de contact rugoasă;
- realizarea găurilor conform diametrului şi adâncimii din proiect sau din specificaţiile tehnice;
- curăţarea găurii conform instrucţiunilor date în fişa tehnică a sistemului de ancorare;
- introducerea substanţei adezive (răşină epoxidică, mortar bicomponent, mortar special pe bază de ciment etc.) şi
ulterior a ancorelor;
- sudarea gujoanelor cu cap la exteriorul ramei metalice;
- introducerea ramei metalice;
- introducerea unor armături transversale pentru confinarea stratului de mortar;
- realizarea cofrajului pentru interspaţiul dintre rama metalică şi cadrul existent;
- injectarea cu presiune a unui mortar necontractil.

178
Această tehnologie de execuţie este prezentată schematic în Figura F.3.28.
Diametrul minim al conectorilor post-instalaţi şi al gujoanelor cu cap sudate de rama metalică este de 16 mm. Pasul
maxim dintre conectori/gujoane este de 250 mm.
Adâncimea minimă de înglobare în beton a conectorilor post-instalaţi cu aderenţă chimică este de 8da, iar cea
corespunzătoare conectorilor cu expansiune este de 5da (da - diametrul ancorei).

Figura F.3.28. Tehnologia de execuţie pentru montarea cadrelor contravântuite de oţel

179
180
F.3.4.5.3. Introducerea de pereţi structurali de beton armat
F.3.4.5.3.1. Aspecte generale
Introducerea de pereţi de beton armat în structurile tip cadru de beton armat le înzestrează pe acestea cu proprietăţi de
rezistenţă şi de rigiditate substanţiale, corectând deficitul construcţiilor cu caracteristici insuficiente din aceste puncte de
vedere.
Conlucrarea cadrelor existente cu pereţii structurali de beton armat poate conferi ansamblului o comportare specifică
structurilor duale sau structurilor rigide cu pereţi. Prin aceasta, deplasările relative de nivel scad considerabil şi în
consecinţă se diminuează riscul de degradare, atât al elementelor structurale ale cadrelor din beton armat, cât şi al
elementelor nestructurale.
Printr-o alcătuire judicioasă, pereţii nou introduşi pot înzestra structura şi cu proprietăţi de disipare de energie.
Soluţia introducerii de pereţi structurali poate fi aplicată şi la construcţiile cu parter flexibil şi/sau slab din punctul de
vedere al rezistenţei.
Pereţii structurali de beton armat pot fi plasaţi la exteriorul (Figura F.3.29(a)) sau la interiorul construcţiei (Figura
F.3.29(b)). Funcţie de poziţia aleasă pentru noii pereţi, aceştia pot fi perforaţi de goluri de uşi şi ferestre.

Figura F.3.29. Introducerea de pereţi din beton armat la structurile în cadre de beton armat

181
Realizarea de pereţi structurali la interior prezintă unele dezavantaje legate de întreruperea funcţionalităţii, modificarea
compartimentării interioare şi implicit afectarea funcţiunilor existente. Aceste modificări implică, de regulă, înlocuirea
parţială a instalaţiilor existente, ceea ce sporeşte costurile de execuţie.
Plasarea pereţilor noi la exteriorul clădirii permite un acces mai simplu pentru execuţie şi un cost mai mic. De
asemenea, afectarea funcţiunii clădirii pe durata execuţiei este minimă.
Pe de altă parte, intervenţia este vizibilă, afectează finisajele şi este expusă mediului. De asemenea, modifică
înfăţişarea faţadei şi poate implica închiderea sau reducerea unor goluri de ferestre.

182
Un alt avantaj al soluţiei este că pereţii adosaţi faţadei se pot conecta uşor la elementele cadrului marginal (Figura
F.3.29(a)).
Pereţii nou introduşi pot fi asamblaţi în nuclee. Se pot obţine avantajele pereţilor dispuşi la exterior dacă nucleele se
plasează în curţi de lumină (Figura F.3.29(b)) constituind contraforturi pentru clădirea existentă. Structura nou adăugată
poate fi utilizată pentru adăpostirea unor circulaţii pe verticală, sau pentru extinderea suprafeţei utile de planşeu (Figura
F.3.30). Uneori, o nouă construcţie lipită de construcţia existentă poate să ofere acesteia din urmă suplimentul de
rezistenţă laterală necesară.
Se va asigura o dispunere cât mai uniformă în plan şi monotonă în elevaţie a pereţilor structurali, pentru a evita apariţia
unor efecte semnificative de răsucire generală, pentru a limita eforturile în diafragmele orizontale (planşee) şi pentru a
evita variaţii bruşte ale rigidităţii şi rezistenţei laterale a structurii pe înălţime.
Prin introducerea pereţilor structurali de beton armat, cadrele existente sunt descărcate parţial de eforturile generate de
acţiunile seismice şi, ca atare, cerinţele de rezistenţă ale acestora pot fi reduse până la nivelul capacităţilor lor efective.
Mecanismul de comportare al pereţilor trebuie să fie de tip încovoiere de ansamblu, cu deformaţiile plastice localizate
la baza pereţilor, în armăturile verticale ale stâlpilor existenţi şi în armăturile din elementele nou introduse.
Ierarhizarea capacităţilor de rezistenţă prin proiectare trebuie să asigure mobilizarea capacităţilor de deformare
plastică, cu evitarea ruperilor premature la forţe tăietoare şi lunecarea în zona de conectare.
Dacă în pereţi se prevăd goluri de uşi şi ferestre, zona de deasupra golului poate fi concepută ca grindă de cuplare,
element disipator de energie.
Dacă armătura verticală a stâlpilor este insuficientă sau dacă înnădirile barelor din stâlpi sunt insuficiente, stâlpilor li se
aplică o cămăşuire legată de peretele nou, cu armătura verticală continuizată prin planşee.
Conectarea inimii nou introduse de stâlpul existent, se realizează cu conectori post-instalaţi sau prin petrecerea
armăturilor orizontale, în cazul în care stâlpilor li se aplică o cămăşuire racordată la inima de beton armat. O altă soluţie
este dispunerea inimii peretelui la marginea grinzii, situaţie în care ancorarea barelor orizontale se face prin prelungirea
acestora în cămăşuiala stâlpului existent (a se vedea F.3.4.5.2.2, Figura F.3.31 şi Figura F.3.32).
Se va ţine seamă dacă, după consolidare, forţele de inerţie din planul planşeelor se transmit cu prioritate la pereţii nou
introduşi. Se va asigura transmiterea acestor încărcări la pereţi prin conectori şi colectori suplimentari.
De asemenea, se va verifica dacă armarea centurilor existente este suficientă pentru asigurarea diafragmei pe noua
schemă de lucru sau va trebui întărită.

183
În cazul pereţilor asamblaţi în nuclee, concentrarea de forţe este maximă şi măsurile de conectare şi colectare a
forţelor prin conectori şi tiranţi trebuie sporite adecvat (de exemplu, în cazul nucleelor adosate clădirii, Figura F.3.30).
Datorită concentrării acţiunii seismice, în urma consolidării, în câteva zone structurale, apar sporuri locale importante la
nivelul fundaţiilor. Se va verifica dacă fundaţiile (infrastructura) sunt suficient de puternice pentru a prelua acest spor de
eforturi, sau dacă trebuie consolidate.
De asemenea, se vor verifica presiunile pe teren şi, dacă este cazul, se va dezvolta baza de rezemare. În unele situaţii,
în special în cazul pereţilor şi nucleelor de pe conturul clădirii, forţele orizontale produc momente de răsturnare mari, care,
în absenţa unor lestări suficiente, duc la desprinderea fundaţiilor de pe teren, sau la depăşirea presiunilor de proiectare
pe teren. În aceste situaţii se vor prevedea fundaţii de adâncime, piloţi, barete, ancore pretensionate.
În cazul în care piloţii trebuie plasaţi la interiorul clădirii, se vor prevedea minipiloţi a căror execuţie este realizată de
utilaje cu gabarite care permit introducerea lor în clădiri cu afectarea minimă a structurii existente. Sporirea semnificativă
a eforturilor din sistemul de fundare datorat introducerii pereţilor de consolidare, obligă de multe ori ca soluţia de
consolidare să fie dictată de posibilitatea realizării unor fundaţii adecvate în condiţii acceptabile sub aspectul costurilor şi
al posibilităţilor concrete de execuţie.

Figura F.3.30. Nuclee din beton armat adosate clădirii existente

184
F.3.4.5.3.2. Soluţii constructive
Realizarea pereţilor structurali nou introduşi se poate face utilizând următoarele soluţii constructive:
(a) Realizarea unei inimi de beton armat prin umplerea totală sau parţială la interior a ochiului de cadru (Figura
F.3.31(a)), ancorate adecvat de elementele cadrului;
(b) Realizarea unei inimi de beton armat adosate grinzii existente şi conectarea la cămăşuielile stâlpilor structurii
(Figura F.3.31(b));
(c) Introducerea unor pereţi, prevăzuţi sau nu cu bulbi, în afara şi la distanţă de planurile cadrelor.
Soluţiile (a) şi (b) beneficiază de avantajul că grinzile cadrelor existente pot asigura funcţiunea de colectare a
încărcărilor seismice la pereţii nou introduşi.
În cazul aplicării soluţiilor (a) şi (b), stâlpii şi grinzile existente, din panoul în care se execută noua inimă din beton
armat, fac parte din peretele astfel constituit, dacă se realizează conectarea adecvată prin ancore post-instalate între
elementele existente şi cele nou introduse.

185
Soluţia (a) implică post-instalarea unor ancore de conectare la intradosul grinzii, într-un spaţiu strâmt, ca urmare a
distanţei mici între armăturile longitudinale, operaţie care reclamă o acurateţe deosebită (fig. F.3.4.33a).
Soluţiile (b) şi (c) permit o execuţie mai simplă, cu un consum ceva mai mare de materiale decât soluţia (a). Turnarea
betonului se face prin goluri practicate în placa planşeului, prin care se trec şi armăturile de continuitate şi de traversare a
rostului de lucru. Golurile umplute cu beton constituie şi pene de forfecare pentru preluarea efortului de lunecare dintre
perete şi diafragma orizontală.
O variantă alternativă ce poate reduce simţitor durata de execuţie a lucrărilor de consolidare o reprezintă realizarea
noilor pereţi structurali din panouri prefabricate, conectate adecvat de elementele existente. Panourile prefabricate se vor
realiza astfel încât dimensiunile acestora să permită introducerea şi manipularea lor în spaţiile interioare ale clădirii.

Figura F.3.31. Soluţie constructivă pentru realizarea pereţilor nou introduşi

186
Figura F.3.32. Soluţie constructivă pentru realizarea pereţilor nou introduşi

187
F.3.4.5.3.3. Măsuri constructive pentru realizarea pereţilor noi de beton armat
La proiectarea pereţilor nou introduşi se vor respecta toate prevederile specifice din codurile P 100-1 şi CR 2-1-1.1.
Grosimea inimii peretelui structural introdus va fi cel puţin egală cu 1/4 din latura perpendiculară a stâlpului, dar nu mai
mică de 150 mm.
Pentru pereţii având grosimea inimii mai mare sau egală cu 180 mm este obligatorie armarea ambelor feţe cu plase de
bare legate sau sudate.
Procentul de armare transversală a inimii va fi cel puţin egal cu 0,25%, dar nu mai mare de 0,80%.
Clasa betonului utilizat pentru turnarea pereţilor introduşi va fi cel puţin egală cu clasa betonului din care este realizată
structura existentă, dar nu va fi inferioară clasei C20/25.

188
Eventualele goluri din pereţii structurali introduşi vor fi bordate cu bare de armătură pentru care suma capacităţilor de
rezistenţă este cel puţin egală cu cea a armăturilor întrerupte de gol.
Tehnologia de turnare a betonului trebuie să asigure obţinerea unui beton de bună calitate şi mai ales să evite apariţia
unui rost la partea superioară a peretelui nou introdus.
Pentru pereţii de beton armat realizaţi prin umplerea ochiului de cadru se recomandă utilizarea uneia din următoarele
tehnologii:
- Injectarea cu presiune a betonului pe la partea inferioară a cofrajului. Această metodă necesită prevederea unui
număr suficient de goluri, uniform distribuite la partea superioară a cofrajului, care să permită eliminarea aerului şi să
certifice umplerea completă cu beton a cofrajului.
- Turnarea betonului până la cca. 200 mm sub grinda existentă, urmată de injectarea cu presiune a unui mortar
necontractil în zona de la partea superioară rămasă nebetonată (Figura F.3.33(a)).
- Turnarea betonului prin goluri perforate în placă într-un cofraj prelungit pe lângă grinda existentă de intradosul
acesteia (Figura F.3.33(b)).
Pentru pereţii de beton armat realizaţi prin amplasarea inimii la exteriorul ochiului de cadru, betonul se va turna de la
nivelul superior prin găuri de dimensiuni suficient de mari realizate în placa existentă (Figura F.3.34). În golurile de
turnare se pot concentra armăturile de continuitate, cu secţiune echivalentă barelor verticale curente din inima peretelui.
Golurile prin placă se vor realiza cu dispozitive roto- percutoare. Pentru a evita tăierea armăturilor din placa existentă de
beton armat se interzice utilizarea unor dispozitive de tăiere a betonului
Eventualele goluri întâmplătoare între peretele nou şi intradosul plăcii existente se umplu, după caz, prin matare cu
mortar vâscos sau prin injecţie cu mortar.
Dacă este cazul se vor prevedea popi metalici pentru sprijinirea provizorie plăcii existente.

Figura F.3.33. Tehnologia de execuţie pentru pereţii din beton armat realizaţi în ochiul de cadru

189
Figura F.3.34. Tehnologia de execuţie pentru pereţii din beton armat realizaţi la exteriorul ochiului de cadru

190
Pentru realizarea legăturii între elementele cadrului existent şi pereţii nou introduşi se utilizează conectori. La
realizarea conectării se vor avea în vedere următoarele:
(a) Se utilizează două tipuri de ancore post-instalate: conectori cu expansiune mecanică şi conectori cu aderenţă
chimică. De regulă, la realizarea pereţilor se utilizează numai unul din cele două tipuri de conectori;
(b) Pentru a realiza o conectare sigură şi eficientă trebuie respectate următoarele prevederi:
- Suprafeţele de beton ale elementelor structurale existente şi eventual suprafaţa peretelui de compartimentare folosit
drept cofraj, când inima de beton se ataşează acestuia, vor fi buciardate pentru a crea asperităţi care să permită o
conlucrare cât mai bună între betonul nou şi materialele existente.
- Conectorii trebuie instalaţi în găuri forate în miezul de beton al elementului. Este interzisă amplasarea conectorilor în
zona stratului de beton de acoperire.
- Pentru a împiedica cedarea prin despicare a betonului din zona de conectare trebuie prevăzută o armare transversală
sub forma fie a unei armături spiralate de tip fretă (Figura F.3.35), fie a unor "scăriţe" din plase sudate (Figura F.3.36).

191
- Pasul dintre conectorii post-instalaţi şi distanţele dintre aceştia şi marginile elementelor de beton armat vor fi cel puţin
egale cu valorile prezentate în Figura F.3.37.
- Adâncimea minimă de înglobare în betonul existent este de 5da pentru conectorii cu expansiune şi de 8da pentru
conectorii cu aderenţă chimică.
(c) Pentru a obţine o sporire a conlucrării între betonul nou introdus şi cel existent se pot executa pene de forfecare la
interfaţa celor două straturi prin:
- Tăierea unor bucăţi din stratul de beton de acoperire al elementelor cadrului existent (Figura F.3.38).
- Utilizarea unor piese prefabricate ce se lipesc de elementele structurale existente utilizând substanţe adezive eficiente
(Figura F.3.39).

Figura F.3.35. Armături transversale spiralate (frete) dispuse pentru a împiedica cedarea prin despicare a betonului

Figura F.3.36. Armături transversale sub formă de "scăriţe" din plase sudate dispuse pentru a împiedica cedarea prin
despicare a betonului

192
Figura F.3.37. Pasul dintre conectorii post-instalaţi si distanţele dintre aceştia si marginile elementelor de beton armat

193
Figura F.3.38. Pene de forfecare obţinute prin tăierea unor bucăţi din stratul de acoperire cu beton a armăturilor din
elementul existent

Figura F.3.39. Pene de forfecare obţinute prin utilizarea unor piese prefabricate

194
F.3.5. Lucrări de consolidare a structurilor în cadre de beton armat cu panouri de umplutură din zidărie
F.3.5.1. Particularităţi de alcătuire
Structurile din această categorie constau dintr-un cadru spaţial de beton armat la care pereţii exteriori şi unii (uneori
majoritatea) pereţi interiori sunt realizaţi din blocuri ceramice sau din beton cu diferite compoziţii, care umplu spaţiul dintre
stâlpi şi grinzi, având contact practic continuu pe tot perimetrul. Astfel, pereţii interacţionează cu elementele cadrului
formând un element cu rezistenţă la forţe laterale.
Structura în cadre a fost proiectată, fie numai la încărcări verticale (cazul clădirilor construite înainte de 1965), fie a fost
proiectată şi la forţe laterale cu valori prea mici astfel încât capacitatea de rezistenţă la forţe laterale este insuficientă faţă
de exigenţele impuse de codurile moderne de proiectare seismică.
F.3.5.2. Comportarea la cutremur
Eficacitatea structurală a sistemului cadru - perete de umplutură depinde de dimensiunile şi numărul golurilor, precum
şi de calitatea zidăriei (cu rosturi orizontale şi verticale umplute în totalitate sau numai parţial) şi de contactul perete-
structură pe perimetru, complet sau parţial.
În cazul panourilor pline sau cu goluri mici deformaţia ochiului de cadru este împiedicată şi astfel în planul peretelui se
formează o diagonală comprimată a cărei rigiditate şi rezistenţă depinde de calitatea zidăriei.

195
În cazul unor goluri mari, mecanismul de grindă cu zăbrele nu se poate constitui şi structura tinde să lucreze ca un
cadru, cu noduri rigidizate suplimentar prin prezenţa zidăriei.
Umplerea parţială necontrolată a unora din ochiurile de cadru poate duce la efecte structurale negative:
- crearea condiţiilor de nivel slab, de exemplu la parterul unor construcţii unde sunt amenajate magazine;
- crearea unor efecte de torsiune de ansamblu.
La acţiuni puternice zidăria pereţilor fisurează şi tinde să se zdrobească, pierzând rigiditatea şi prezentând risc de
prăbuşire, în special în afara planului acesteia.
Cadrul de beton armat creează a doua linie de rezistenţă, dar se degradează rapid ca urmare a alcătuirii deficitare.
La acţiuni seismice de intensitate mică şi medie pereţii de cărămidă pot asigura rigiditatea şi rezistenţa laterală pentru
a satisface cerinţele de performanţă necesare.
F.3.5.3 Deficienţe specifice de alcătuire seismică şi tehnici de intervenţie
Sunt prezentate principalele deficienţe ale sistemului împreună cu metodele curente de intervenţie care să
îmbunătăţească răspunsul seismic aşteptat al structurii.
Analiza are în vedere deficienţele referitoare la satisfacerea cerinţelor de performanţă evidenţiate de evaluarea
calitativă şi evaluarea prin calcul.
Metodele de intervenţie pot fi bazate pe una din opţiunile:
(a) Conservarea sistemului structural în care elementele cadrului împreună cu zidăria de umplutură se comportă ca
pereţi neomogeni, cu inima realizată dintr- un material mai puţin rigid şi mai puţin rezistent decât elementele ramei
cadrului, care constituie bulbii şi centurile pereţilor. Sunt necesare măsuri care să asigure interacţiunea structurală cadru
de beton armat - zidărie avută în vedere prin concepţie, incluzând dacă sunt necesari conectori de oţel post- instalaţi.
Sporirea rezistenţei inimii impune de cele mai multe ori la construcţiile multietajate placarea cu mortar armat, pe o parte
sau pe ambele părţi ale peretelui.
(b) Schimbarea sistemului structural prin:
- Introducerea unor pereţi structurali sau elemente de contravântuire. In această situaţie, rigiditatea laterală trebuie să
fie suficiente pentru a proteja pereţii de închidere şi de compartimentare, conform prevederilor codului de proiectare
seismică.
- Eliminarea pereţilor de zidărie şi înlocuirea lor cu pereţi uşori legaţi flexibil de structură sau detaşarea pereţilor de
structură, detaliind adecvat în acest scop legăturile pereţi - structură. Trebuie luate măsuri pentru a evita răsturnarea
pereţilor în afara planului lor. Soluţia trebuie însoţită, atunci când este cazul, de consolidarea structurii de beton armat.

196
Principalele deficienţe structurale specifice tipului structural analizat în această secţiune, împreună cu tehnicile de
intervenţie posibile se grupează după cum urmează:
(a) Deficit de rezistenţă laterală.
(i) În cazul unor dimensiuni insuficiente ale pereţilor şi/sau a unor rezistenţe slabe ale zidăriei sunt indicate cămăşuiri
ale pereţilor cu beton armat sau FRP. Introducerea de pereţi de beton armat sau contravântuiri metalice reprezintă soluţii
de consolidare care modifică sistemul structural iniţial.
(ii) Măsurile indicate la (i) se pot utiliza şi în cazul unor pereţi slabi cu goluri mari. În plus atunci când este posibil se
recomandă umplerea golului.
(iii) În cazul pereţilor cu degradări ale zidăriei, soluţia de reparaţie - consolidare locală este injectarea fisurilor cu mortar
de ciment şi apoi placarea cu FRP sau cu mortar armat.
(b) Deficit de rigiditate.
Acesta se poate remedia prin măsurile indicate la (a).
(c) Deficienţe de configuraţie structurală.
(i) Rigiditatea şi rezistenţa nivelurilor flexibile şi/sau slabe se pot îmbunătăţi prin:
- introducerea la aceste niveluri a unor pereţi de beton armat, de zidărie armată sau a unor contravântuiri de oţel,
- prin cămăşuirea elementelor verticale de la aceste niveluri cu beton armat în vederea sporirii rezistenţei acestora la
forţă axială şi forţă tăietoare.
(ii) Efectele de torsiune generală rezultate din dispunerea neechilibrată a pereţilor de umplutură, parte a structurii
laterale, se diminuează reducând excentricităţile dintre centrul maselor şi centrele de rigiditate sau de rezistenţă prin
introducerea în poziţii adecvate a unor pereţi de cărămidă sau chiar a unor pereţi de beton armat. Atunci când funcţiunea
nu permite introducerea pereţilor plini se pot introduce contravântuiri de oţel.
(d) Deficienţe referitoare la traseul încărcărilor.
Întreruperile sau zonele slabe care apar mai frecvent în traseul încărcărilor către terenul de fundare sunt reprezentate
de lipsa legăturilor care să evite riscul de prăbuşire al pereţilor în afara planului lor şi de absenţa colectorilor din planşeul
care să asigure transferul încărcărilor orizontale la elementele structurii laterale.
Pentru corectarea acestor deficienţe se vor introduce ancore post-instalate la interfaţa pereţi - elementele cadrului şi se
vor monta colectori de beton armat sau din piese de oţel în planşeu.
(e) Deficienţe de alcătuire a elementelor cadrului de beton armat.
(i) Înnădirile insuficiente ale armăturilor longitudinale din stâlpi.

197
Înnădirile prin petrecerea armăturilor îşi îmbunătăţesc performanţa dacă se aplică cămăşuiri locale cu beton armat,
piese de oţel sau FRP, ca urmare a sporirii efectului de confinare exercitat de cămăşuiri.
(ii) Rezistenţa insuficientă a stâlpilor, grinzilor şi nodurilor.
Aceste deficienţe se corectează prin cămăşuire realizată după caz din beton armat, piese metalice sau FRP, conform
detaliilor prezentate la F.3.4.4.
(f) Rosturi slăbite neumplute între peretele de ceramică şi rama de beton armat.
Acest defect se remediază prin curăţarea rostului şi/sau desfacerea asizelor periferice şi refacerea acestora şi
injectarea sau matarea spaţiilor goale cu mortar.
(g) Deficienţe ale diafragmelor orizontale.
Acestea constau în armări insuficiente ale diafragmelor pentru preluarea eforturilor de încovoiere şi forţă tăietoare şi a
eforturilor din zona golurilor cu dimensiuni mari, precum şi în absenţa conectorilor.
Remedierile specifice sunt descrise în cap. F.3.7.
(h) Fundaţii cu suprafeţe de rezemare insuficientă şi/sau cu deficit de rezistenţă.
Consolidarea fundaţiilor se realizează prin măsurile descrise la cap F.3.8.
F.3.6. Consolidarea structurilor cu pereţi de beton armat
F.3.6.1. Caracterizarea tipului structural
Elemente structurale cu rezistenţă şi rigiditate consistente, pereţii de beton armat sunt introduşi în structurile de clădiri
în special atunci când configuraţia şi regimul de înălţime ale clădirii fac necesară realizarea unei structuri laterale
puternice.
Funcţie de modul în care se realizează preluarea încărcărilor verticale şi orizontale la structurile cu pereţi, se disting
două categorii de construcţii cu pereţi de beton armat:
- Construcţii cu pereţi structurali deşi, în care sistemul pereţilor este cel care preia majoritatea încărcărilor gravitaţionale
şi practic în întregime pe cele orizontale. Structura este completată, eventual, numai local, cu stâlpi şi grinzi.
- Construcţii cu pereţi rari, în care sistemul pereţilor, eventual asamblaţi în nuclee, este asociat cu cadre din stâlpi şi
grinzi din beton armat, legate prin noduri rigide. Deoarece cele două sisteme conlucrează în preluarea forţelor laterale şi
ambele preiau încărcările verticale aferente, acest tip de structură este denumit dual.
Prima categorie este utilizată cu prioritate la clădiri rezidenţiale, la care fixitatea poziţiei pereţilor nu constituie un
inconvenient (blocuri de locuinţe, hoteluri, cămine) şi la care pereţii din beton armat sunt plasaţi la limita camerelor şi a
coridoarelor. Uneori, şi pereţii exteriori, prevăzuţi cu golurile de ferestre sau uşi (spre balcoane), sunt realizaţi tot ca

198
elemente structurale. Limita acestui sistem o constituie structurile tubulare, cu rigiditatea şi rezistenţa laterală concentrată
pe perimetrul clădirii, utilizate la construcţii foarte înalte.
Structura poate fi realizată din beton armat monolit, dar se pretează şi la o prefabricare avansată sub formă de
"panouri mari".
A doua categorie este aplicată la clădirile caracterizate de flexibilitate funcţională, la care pereţii sunt plasaţi în poziţiile
în care nu deranjează funcţiunea clădirii (la limita dintre celulele funcţionale, în jurul caselor de scară şi a lifturilor etc.).
Eficacitatea sistemelor structurale cu pereţi depinde esenţial de realizarea funcţiunii planşeelor ca diafragme rigide şi
rezistente. Acest rol este îndeplinit, de regulă, la construcţiile mai recente din beton armat monolit, dar nu este îndeplinit
întotdeauna la structurile cu planşee prefabricate, inclusiv cele din panouri mari, datorită, în special, legăturilor inadecvate
dintre panouri.
Tipurile de fundaţii ale construcţiilor cu pereţi variază destul de mult, de la fundaţiile independente pentru pereţi, de
suprafaţă sau de adâncime, până la sistemele de infrastructură de tip cutie rigidă şi rezistentă, alcătuite din radier, pereţii
de contur şi de la interior ai subsolurilor, împreună cu planşeele acestora.
Până nu de mult, în practica proiectării seismice din ţara noastră sistemul fundaţiilor şi cel al infrastructurii nu erau
alcătuite şi calculate în concordanţă cu principiul, astăzi general acceptat, al ierarhizării capacităţii de rezistenţă asociat
mecanismului structural de disipare de energie dorit. Într-o situaţie nefavorabilă din acest punct de vedere se află
fundaţiile construcţiilor de tip dual, cu concentrări mari de eforturi la baza pereţilor structurali, relativ depărtaţi unul de
altul.
F.3.6.2. Răspunsul seismic al structurilor cu pereţi de beton armat
În deformarea sub încărcări crescătoare, primele elemente care fisurează şi sunt solicitate dincolo de pragul de
curgere sunt grinzile şi plăcile care cuplează pereţii. Plastificarea grinzilor produce o reducere semnificativă de rigiditate a
structurii. Dacă rezistenţa transversală este necorelată adecvat cu rezistenţa la încovoiere, intervine plastificarea prin
forfecare şi degradarea pronunţată a rezistenţei, mai ales dacă detalierea armăturii transversale este incorectă. În final se
pierde efectul de cuplare şi pereţii ajung să lucreze pe schema de consolă verticală.
În funcţie de modul de realizare al infrastructurii şi fundaţiilor şi de relaţia între rezistenţa infrastructurii şi a pereţilor,
"veriga slabă" a ansamblului structural poate fi sistemul pereţilor sau elementele bazei acestuia.
Dacă consumul de energie se realizează cu prioritate în pereţi, sunt posibile două tipuri de comportare. Primul constă
în dezvoltarea unei zone de plastificare prin încovoiere la baza pereţilor. Dacă zonele de deformare plastică sunt alcătuite
corect, deformaţiile de încovoiere nu produc degradări de rezistenţă, decât la deplasări mari.

199
Al doilea tip de comportare implică fisurarea şi curgerea produsă de forfecare. Acest mod de comportare este
indezirabil pentru că este asociat cu o degradare rapidă a rigidităţii şi rezistenţei pereţilor.
Dacă cerinţele de deplasare sunt mici, ceea ce se întâmplă în anumite zone seismice, sistemele care prezintă
plastificarea armăturilor transversale pot oferi o comportare seismică acceptabilă.
În condiţiile unei rezemări pe teren limitate, poate apărea rotirea pe teren. În general benefică, pentru că reduce
răspunsul infrastructurii, rotirea pe teren măreşte însă deplasările laterale. Funcţie de dezvoltarea fundaţiilor, rotirea pe
teren a pereţilor poate fi un fenomen izolat, unul secvenţial, sau unul de proporţii mai mari. În aceste condiţii intervin
transferuri de forţe între pereţi.
În cazul construcţiilor cu subsoluri şi infrastructuri mai puternice, cuplul format de forţele de reţinere apărute la nivelul
radierului şi planşeelor subsolurilor poate fi mai puternic decât momentul dezvoltat pe teren şi rotirea bazei este mai puţin
însemnată.
Este de subliniat că în practica proiectării dinainte de 1980, problema proiectării infrastructurilor la forţe laterale era
ignorată. Din acest motiv, există multe situaţii în care, la construcţii realizate anterior, intervin rotiri pe teren importante
sau elementele infrastructurii prezintă riscul unor ruperi premature.
F.3.6.3. Deficienţe specifice de alcătuire seismică şi tehnici de reabilitare
În această secţiune sunt identificate tipurile de deficienţe seismice care intervin la structurile cu pereţi şi se indică
tipurile de intervenţie.
Deficienţele se referă la condiţiile de alcătuire de ansamblu şi de detaliu precizate în P 100-3 şi se stabilesc prin
evaluare calitativă şi evaluare prin calcul.
Deficienţele seismice ale unei construcţiei sunt identificate în urma expertizei şi sunt consemnate în raportul de
expertiză.
Lucrările de consolidare urmăresc impunerea unui mecanism structural de disipare de energie favorabil.
În cazul structurilor cu pereţi de beton armat, acest mecanism implică dezvoltarea zonelor plastice în grinzile de
cuplare şi la baza pereţilor. Funcţie de dezvoltarea fundaţiilor şi de posibilităţile concrete de intervenţie asupra acestora,
se poate avea în vedere şi un răspuns seismic care să implice şi rotirea pe teren.
Deficienţele structurilor cu pereţi pot reprezenta deficienţe de sistem (la nivel de ansamblu) sau deficienţe de alcătuire
ale elementelor structurale considerate separat.
Aceste deficienţe sunt grupate astfel:
- deficienţe de sistem;

200
- deficienţe de alcătuire a elementelor structurale.
F.3.6.3.1. Deficienţe de sistem
Cele mai semnificative aspecte de deficienţe de sistem sunt:
(a) Rezistenţă insuficientă la forţe laterale.
Acest tip de deficienţă poate apărea la multe construcţii de tip dual.
Sporirea rezistenţei laterale a structurii în ansamblu se poate realiza prin măsuri cum sunt:
- introducerea unor pereţi suplimentari, cu sporirea corespunzătoare a capacităţii fundaţiilor;
- consolidarea pereţilor existenţi şi a grinzilor de cuplare;
- izolarea seismică a bazei construcţiei.
(b) Rigiditatea laterală insuficientă.
O asemenea deficienţă poate apărea, de asemenea, la structuri cu pereţi dispuşi la distanţe mari.
Remedierea acestei deficienţe se realizează, ca şi în cazul deficienţelor de rezistenţă, prin:
- introducerea de pereţi suplimentari;
- mărirea secţiunilor pereţilor existenţi şi a altor elemente structurale ale construcţiei.
Sporul de rigiditate trebuie să fie suficient pentru ca cerinţele seismice să nu depăşească capacitatea de deformaţie
(ductilitatea) a elementelor care nu se consolidează. În caz contrar, trebuie aplicate măsuri specifice pentru creşterea
proprietăţilor de deformare ale acestora.
(c) Configuraţia structurală neregulată.
Din acest punct de vedere, intervin următoarele tipuri de deficienţe:
(i) Pereţi discontinui pe verticală;
De exemplu, pereţii întrerupţi la un anumit nivel, unde aceştia reazemă pe stâlpi, sau decalarea planurilor pereţilor pe
verticală.
Măsuri posibile:
- introducerea de pereţi suplimentari, eventual completarea peretelui la nivelul unde intervine discontinuitatea;
- întărirea stâlpilor de sub pereţii întrerupţi.
De multe ori, aceste măsuri trebuie însoţite de măsuri de îmbunătăţire a legăturii elementelor verticale ale structurii cu
diafragma orizontală (planşeul).
(ii) Niveluri slabe sau flexibile;
Măsurile de intervenţie au în vedere, în acest caz, mărirea rezistenţei sau/şi a rigidităţii laterale a nivelului slab.

201
(iii) Colţuri intrânde sau goluri mari în planşeu;
Se poate completa total, sau parţial, suprafaţa planşeului, dacă este posibil, sau se prevăd armături de centură,
adecvat ancorate, pentru bordarea golurilor sau a zonelor intrânde.
(iv) Dispoziţii de pereţi la care centrul de rigiditate sau centrul de rezistenţă, sunt puternic excentrice faţă de centrul
maselor.
În această situaţie, intervenţia structurală va urmări corectarea acestei deficienţe prin introducerea unor pereţi de
echilibrare.
(d) Traseu întrerupt al încărcărilor către terenul de fundare.
În construcţiile existente, cu precădere în cele vechi, pot apărea numeroase tipuri de situaţii în care este afectată
continuitatea fluxului de încărcări către baza construcţiei. De exemplu, absenţa elementelor care asigură colectarea
încărcărilor din planşee, a elementelor de conectare între planşee şi pereţi.
În asemenea situaţii, se introduc, în planşeu şi la interfaţa pereţilor cu planşeele, centuri şi elemente noi de conectare,
realizate cu diferite tehnici.
În aceeaşi categorie de deficienţe intră ancorajele şi înnădirile de armături insuficiente, care se corectează prin
cămăşuiri cu beton armat, piese de oţel sau FRP.
F.3.6.3.2. Deficienţe de alcătuire a elementelor structurale
Cele mai semnificative aspecte de alcătuire deficitară sunt:
(a) Insuficientă rezistenţă la încovoiere a pereţilor.
Deficitul individual de rezistenţă la încovoiere al pereţilor se remediază, în general, prin cămăşuiri din beton armat (mai
rar cu piese de oţel sau polimeri armaţi), cu armături verticale continue.
(b) Insuficientă rezistenţă la forţă tăietoare a pereţilor.
Remediul obişnuit este cămăşuirea cu beton armat monolit, plăci de oţel, sau polimeri armaţi cu fibre, a inimii pereţilor.
În anumite situaţii se poate reduce cerinţa de solicitare la forţă tăietoare a pereţilor cu suprarezistenţă excesivă la
încovoiere, fragmentând pereţii prin şliţuri verticale adecvat poziţionate.
(c) Rezistenţă insuficientă a grinzilor de cuplare la moment încovoietor şi/sau la forţă tăietoare.
Tehnica curentă de sporire a rezistenţei este cămăşuirea cu diverse materiale, după caz, beton armat, polimeri armaţi
cu fibre, sau piese metalice. În cazul unor grinzi de cuplare grav degradate în urma cutremurului, o soluţie raţională este
demolarea şi returnarea lor cu armări îmbunătăţite.
(d) Insuficientă capacitate de deformare a pereţilor.

202
Căile de remediere sunt dezvoltarea secţiunilor, în special la capetele pereţilor, prin cămăşuirea bulbilor şi, în general,
a zonelor de la extremităţile secţiunilor.
(e) Deficienţele de alcătuire a planşeelor - diafragmă.
La proiectarea marii majorităţi a construcţiilor existente, proiectarea planşeelor a avut în vedere exclusiv preluarea
încărcărilor verticale, nu şi rolul de diafragme orizontale. Ca urmare, planşeele pot evidenţia deficienţe din acest punct de
vedere, cum sunt:
(i) Absenţa unor centuri, suficient dezvoltate, de bordare a marginilor planşeelor sau a golurilor de dimensiuni mari; în
asemenea cazuri se completează planşeele existente cu elemente realizate din beton armat, piese de oţel, sau fâşii din
FRP, capabile să preia eforturile de întindere aferente.
(ii) Legături slabe la interfaţa planşeu-perete, incapabile să transfere lunecările care apar la limita dintre aceste
elemente; sporul de capacitate necesar acestor legături se realizează cu ancore de diverse tipuri, piese din cornier etc.
(iii) Lipsa unor legături eficiente ale planşeelor din elemente prefabricate, care să asigure comportarea acestor planşee
ca diafragme; în această situaţie, soluţia optimă de consolidare o constituie turnarea peste elementele prefabricate a unui
strat de beton suficient de gros (funcţie de deschiderea planşeului), armat adecvat.
Soluţiile de consolidare ale planşeelor sunt prezentate la F.3.7.
(f) Capacitatea de rezistenţă insuficientă a fundaţiilor sau a terenului de fundare.
Şi în cazul fundaţiilor, proiectarea, în practica de dinainte de 1980, nu avea în vedere alcătuirea acestei părţi a
construcţiilor în acord cu acţiunea asociată mecanismului de plastificare a structurii. Ca urmare, multe fundaţii de clădiri
vechi, indiferent de modul de realizare, prezintă importante deficienţe sub aspectul rezistenţei şi rigidităţii.
Problema reabilitării fundaţiilor este tratată în capitolul F.3.8.
F.3.6.4. Soluţii de consolidare a pereţilor, ca elemente structurale individuale
F.3.6.4.1. Aspecte generale
Consolidarea pereţilor de beton armat se face pentru sporirea:
- rezistenţei la încovoiere;
- rezistenţei la forţă tăietoare;
- deformabilităţii (ductilităţii);
- rigidităţii;
- performanţelor zonelor de înnădire ale armăturilor.

203
Un tip de intervenţie poate avea efecte multiple. De exemplu, măsurile de sporire a rezistenţei la forţă tăietoare pot
creşte şi capacitatea de deformaţie.
Consolidarea pereţilor din beton armat individuali se obţine în mod obişnuit prin cămăşuirea pereţilor cu beton armat,
piese de oţel sau polimeri armaţi cu fibre. Uneori când este posibil din punct de vedere funcţional, sporirea rezistenţei se
poate obţine prin umplerea unor goluri de uşi şi ferestre.
La alegerea soluţiei de cămăşuire se vor avea în vedere avantajele şi inconvenientele fiecăreia din cele trei tipuri de
materiale folosite. Sintetic acestea sunt următoarele:
(a) Tehnologia cămăşuirii cu beton armat prezintă avantajele unui cost redus şi a unei aderenţe bune la elementul
existent, fără măsuri speciale de conectare. Inconvenientele sunt majorarea uneori substanţială a dimensiunilor, cu
reducerea spaţiului liber, şi masa adăugată relativ mare. De asemenea, această tehnologie întâmpină dificultăţi serioase
pentru consolidarea pereţilor de rost.
(b) Tehnologia cămăşuirii cu piese de oţel nu modifică semnificativ dimensiunile elementelor structurale, adaugă o
masă sensibil mai mică decât cămăşuirea cu beton armat şi se realizează într-un timp mai redus decât aceasta.
Inconvenientele soluţiei sunt necesitatea protecţiei la foc, costurile superioare ale materialelor şi de manoperei şi
necesitatea unor măsuri pentru realizarea aderenţei la betonul existent.
(c) Tehnologia cămăşuirii cu FRP nu duce practic la modificarea secţiunilor şi a masei iniţiale ale elementelor şi se
realizează în timp foarte scurt, cu afectarea minimă a funcţiunii. Printre cele mai importante inconveniente sunt
necesitatea protecţiei la foc, costul mai ridicat decât în cazul celorlalte două tehnologii şi tehnicitatea necesară punerii în
operă.
F.3.6.4.2. Creşterea rezistenţei la încovoiere a pereţilor
Creşterea capacităţii de rezistenţă la încovoiere a pereţilor se realizează prin introducerea unor elemente noi de beton
armat sau de oţel, în special la extremităţile acestora.
În această situaţie este necesară realizarea continuităţii pe verticală a elementelor nou introduse pe înălţimea necesară
(Figura F.3.40 (a) şi (b)), ceea ce presupune spargerea locală a elementelor orizontale (plăci şi/sau grinzi) întâlnite pe
înălţimea peretelui. Se pot aplica şi soluţii în care grinzile, dacă există, să fie ocolite, spargerea acestora fiind evitată.
Detaliile de consolidare recomandate sunt cele din Figura F.3.41, Figura F.3.42 şi Figura F.3.43. Consolidarea se
poate realiza prin:
(a) prin adăugarea sau mărirea unor bulbi din beton armat (Figura F.3.41);
(b) prin adăugarea unor elemente din oţel:

204
- Corniere la colţuri rigidizate orizontal cu benzi din oţel (Figura F.3.42);
- Plăci metalice (Figura F.3.43).
Pentru realizarea conlucrării dintre piesele metalice şi betonul pereţilor existenţi trebuie luate măsuri de aseptizare a
suprafeţelor de beton în contact cu plăcile de oţel şi trebuie aplicate soluţii de injectare care să asigure umplerea spaţiilor
dintre elemente. Când aceste măsuri nu sunt suficient de sigure se vor prevedea conectori.
În situaţiile în care sporirea rezistenţei la încovoiere duce la creşterea forţei tăietoare de proiectare peste capacitatea
elementelor, vor fi necesare şi măsuri de sporire rezistenţei lor la forţa tăietoare (Figura F.3.43).

Figura F.3.40. Creşterea capacităţii de rezistenţă la încovoiere a pereţilor prin introducerea unor elemente noi din beton
armat sau oţel

205
206
207
Figura F.3.41. Detalii de consolidare - cămăşi din beton armat

Figura F.3.42. Detalii de consolidare - corniere şi benzi din oţel

208
Figura F.3.43. Detalii de consolidare - plăci metalice

F.3.6.4.3. Creşterea deformabilităţii (creşterea ductilităţii)

209
Creşterea capacităţii de deformare (creşterea ductilităţii) se face prin confinarea zonelor de capăt ale pereţilor,
introducând cămăşi de beton armat, oţel sau polimeri armaţi cu fibre (FRP).
Dacă se intenţionează ca aceste intervenţii să nu producă şi sporirea rezistenţei la încovoiere şi, implicit, a forţei
tăietoare de proiectare (asociate) se va întrerupe continuitatea pe verticală a cămăşii în dreptul planşeelor. În acest sens
se vor prevederea rosturi de cca. 50 mm între extremităţile cămăşii şi planşeele învecinate. Exemple de rezolvare a
detaliilor se dau în Figura F.3.44(a), în cazul cămăşuirii cu beton armat şi în Figura F.3.44(b), pentru cămăşuirea cu piese
de oţel.
În cazul pereţilor fără bulbi la extremităţi, detaliile de consolidare a zonelor de capăt pot fi rezolvate ca în Figura
F.3.45.
În cazul utilizării cămăşilor de FRP, detaliile de principiu sunt similare celor care utilizează piese de oţel.

Figura F.3.44. Creşterea ductilităţii fără a se spori rezistenţa la încovoiere

Figura F.3.45. Consolidarea zonelor de capăt la pereţii fără bulbi

210
F.3.6.4.4. Creşterea rezistentei la forţă tăietoare
Creşterea capacităţii la forţă tăietoare se face prin consolidarea inimii pereţilor. Se pot utiliza cămăşi din beton armat,
oţel sau FRP.
Pentru a se evita sporirea capacităţii la încovoiere şi a forţei tăietoare de proiectare este necesar ca elementele nou
introduse să nu aibă continuitate pe înălţime. Acestea se vor întrerupe la nivelul planşeelor. Se recomandă prevederea
unui rost de 50 mm la partea superioară şi inferioară.
Cămăşile din beton armat, oţel sau FRP se pot aplica funcţie de necesarul de rezistenţă sau de constrângerile
tehnologice şi arhitecturale, pe una sau pe ambele feţe ale peretelui existent.
Indiferent de soluţia aleasă pentru cămăşuire, elementele nou introduse trebuie ancorate adecvat în zonele de capăt
ale pereţilor.
Detaliile de cămăşuire a inimii pereţilor cu beton armat pot fi rezolvate ca în Figura F.3.46(a) şi (b). Cămaşa se poate
arma cu o singură plasă de armătură amplasată în planul median.

211
Figura F.3.46. Consolidarea inimii peretelui cu cămăşi din beton armat

Cămăşuirea cu elemente de oţel se poate face prin dispunerea pe una sau ambele feţe ale peretelui a unor benzi de
oţel în direcţie orizontală (Figura F.3.47) sau a unor panouri continue de tablă din oţel.
În cazul utilizării polimerilor armaţi cu fibre detaliile pot fi rezolvate ca în Figura F.3.48(a),(b),(c) şi Figura F.3.49 pentru
pereţi şi grinzi de cuplare. Înainte de aplicarea FRP este esenţială respectarea condiţiilor tehnologice privind curăţirea,
netezirea suprafeţelor şi rotunjirea colţurilor.
Orientarea fibrelor va fi unidirecţională (paralelă cu direcţia de acţiune a forţei tăietoare) (Figura F.3.49). Este esenţială,
de asemenea, asigurarea unei ancorări adecvate a FRP, prin petrecerea după capătul peretelui sau grinzii, după caz, şi
prin prevederea conectorilor specifici FRP realizaţi tot cu fibre, răsfiraţi în evantai (Figura F.3.50).

212
Dimensionarea fâşiilor sau plăcilor va asigura o rezistenţă în exces faţă de valoarea forţei tăietoare asociate
mecanismului de plastificare, pentru a asigura dezvoltarea deformaţiilor plastice de încovoiere.
Întrucât rezistenţa FRP este limitată de capacitatea de aderenţă, este inutilă sporirea numărului de straturi peste cel
asociat capacităţii de aderenţă.

Figura F.3.47. Consolidarea inimii peretelui cu benzi din tablă de oţel

Figura F.3.48. Consolidare folosind polimeri armaţi cu fibre

213
Figura F.3.49. Consolidarea pereţilor şi a riglelor de cuplare folosind polimeri armaţi cu fibre

214
Figura F.3.50. Ancorarea polimerilor armaţi cu fibre

215
F.3.6.4.5. Sporirea capacităţii de cuplare a pereţilor structurali
Cuplarea pereţilor poate fi îmbunătăţită prin consolidarea grinzilor de cuplare existente sau prin introducerea unor
grinzi de cuplare noi.
Consolidarea grinzilor de cuplare poate fi făcută pentru sporirea capacităţii de rezistenţă la încovoiere, a capacităţii de
rezistenţă la forţă tăietoare şi/sau pentru sporirea deformabilităţii. Detaliile de consolidare a grinzilor de cuplare existente
pot fi rezolvate ca în Figura F.3.51 sau Figura F.3.52.
Soluţia uzuală este ataşarea unei grinzi de cuplare la cea existentă şi conectarea prin ancore cu aderenţă a celor două
elemente. Această soluţie face necesară îngroşarea locală a pereţilor pentru a asigura o ancorare adecvată a armăturilor
din grindă. Dezvoltarea pereţilor implică, de asemenea, necesitatea unor măsuri de conectare a elementelor noi de cele
existente.
Betonarea elementelor noi se poate face prin goluri practicate în placa planşeului.
Detaliile de consolidare prin aplicarea FRP sunt date la F.3.6.4.4.
Introducerea de grinzi de cuplare noi este recomandată în cazul structurilor cu pereţi cu planşee dală. În Figura F.3.53
este dat un exemplu de consolidare prin introducerea unei grinzi de cuplare la intradosul plăcii.

216
Figura F.3.51. Detalii de consolidare pentru grinzi de cuplare existente - varianta 1

Figura F.3.52. Detalii de consolidare pentru grinzi de cuplare existente - varianta 2

217
Figura F.3.53. Introducerea unei grinzi de cuplare la intradosul plăcii

218
F.3.6.5. Soluţii de consolidare cu modificarea structurii în ansamblu
Din această categorie fac parte soluţii care constau din adăugarea de pereţi structurali, contravântuiri metalice sau
ataşarea unor pereţi-contrafort sau cadre la exteriorul construcţiei.
Soluţiile sunt similare celor prezentate la cap. F.3.4.3 şi nu se mai detaliază aici.
F.3.7. Intervenţii asupra planşeelor
F.3.7.1. Probleme generale
Intervenţiile asupra planşeelor construcţiilor existente prezentate în această secţiune au în vedere numai rolul lor de
diafragme orizontale, rigide şi rezistente, pentru încărcări aplicate în planul lor.
Intervenţiile determinate de rezistenţa insuficientă a planşeelor faţă de încărcările verticale aplicate normal pe planşee
impun măsuri specifice, care nu fac obiectul prezentului ghid.
Eforturile secţionale în diafragmele orizontale ale clădirilor se determină pe modele de calcul specifice proporţiilor
acestor elemente, respectiv pe modele de grinzi pereţi, sau grinzi cu zăbrele rezemate pe componentele structurii
verticale a clădirii.

219
Eforturile secţionale se stabilesc potrivit celor mai defavorabile (acoperitoare) scheme de încărcare, în care acţiunile
seismice de proiectare corespund mecanismului de plastificare (de disipare de energie) al structurii.
În funcţie de deficienţele de alcătuire ale planşeelor intervenţiile care au în vedere funcţia de diafragme orizontale, pot
avea unul sau mai multe din următoarele obiective:
- creşterea rezistenţei la forţă tăietoare;
- creşterea rezistenţei la încovoiere;
- creşterea rezistenţei la lunecare a zonelor de conectare între elementele structurii verticale şi planşee, prin care se
asigură transferul forţelor masice de la planşeu la structura care preia forţele laterale;
- realizarea unor elemente capabile să colecteze încărcările masice aplicate în grosimea planşeului şi transportul lor
către elementele structurii verticale sau pentru suspendarea lor în zona comprimată a diafragmei, atunci când aceste
încărcări produc întinderi perpendiculare pe axul grinzii perete orizontale;
- creşterea rezistenţei diafragmei în zonele cu slăbiri locale (în special în vecinătatea golurilor de dimensiuni medii şi
mari).
Măsurile de consolidare ale planşeelor pot deveni necesare mai ales dacă prin soluţiile de consolidare ale structurii
verticale, de exemplu, prin introducerea unor pereţi structurali puternici, la distanţe relativ mari, deschiderile planşeelor ca
grinzi orizontale cresc în raport cu situaţia anterioară intervenţiei.
Îmbunătăţirea condiţiilor de solicitare ale planşeelor se poate obţine şi prin reducerea deschiderii lor pe schema de
grindă orizontală prin introducerea unor elemente structurale verticale suplimentare sau prin întărirea celor existente.
F.3.7.2. Soluţii de sporire a rezistenţei la forţă tăietoare
În cazul în care rezistenţa la forţă tăietoare în planul planşeului este insuficientă se poate aplica una din următoarele
soluţii:
- suplimentarea grosimii diafragmei orizontale printr-un strat de beton armat monolit turnat deasupra planşeului existent
(suprabetonare);
- reducerea valorii eforturilor de forfecare prin introducerea unor elemente verticale suplimentare (pereţi de beton armat,
contravântuiri) care reduc deschiderea diafragmei pentru forţele inerţiale aplicate în planul planşeului.
Soluţia suprabetonării reprezintă soluţia obişnuită. Aplicarea acestei tehnici obligă la realizarea unor legături adecvate
cu elementele structurii verticale, de regulă prin conectori post-instalaţi (Figura F.3.54) şi a conlucrării dintre stratul nou
turnat şi stratul de bază de beton.

220
Figura F.3.54. Realizarea unei legături adecvate între elementele verticale şi suprabetonare

Câteva soluţii de realizare a aderenţei dintre cele două straturi de beton armat sunt prezentate în Figura F.3.55.
În cazul din Figura F.3.55 (a), conlucrarea este realizată prin intermediul unui strat de pietriş lipit cu adeziv epoxidic de
placa planşeului existent. În Figura F.3.55 (b), conectarea celor două straturi se realizează prin ancore post-instalate, cu
capăt expandabil sau cu aderenţă chimică. În Figura F.3.55 (c), se prezintă o soluţie care se poate aplica în cazul unor
planşee prefabricate alcătuite din fâşii cu goluri. Prin spargerea bolţii de deasupra unor goluri şi umplerea acestora odată
cu turnarea suprabetonării se realizează pene care preiau tendinţa de lunecare între cele două straturi de beton. O altă
soluţie este prezentată în Figura F.3.55 (d) în care conlucrarea între suprabetonare şi placa existentă se realizează prin
corniere fixate cu bolţuri de placa planşeului existent.

Figura F.3.55. Realizarea aderenţei între placa existentă şi suprabetonare

221
Suplimentarea grosimii planşeelor prin suprabetonare duce la mărirea greutăţii permanente a construcţiei şi implicit a
forţei seismice. În consecinţă la verificarea elementelor structurale, inclusiv a fundaţiilor se va ţine seama de acest spor
de încărcare.
Prin reducerea deschiderii diafragmelor ca urmare a introducerii unor elemente structurale suplimentare (pereţi,
contravântuiri) se pot evita sau reduce măsurile de consolidare a planşeelor.
Asemenea situaţii apar de regulă de la sine, când structura verticală trebuie întărită ca urmare a unei rezistenţe sau a
unei rigidităţi laterale insuficiente.
F.3.7.3. Soluţii de sporire a rezistenţei la încovoiere
Deficitul de rezistenţă la încovoiere în plan orizontal (în planul diafragmei) se poate elimina prin creşterea rezistenţei
centurilor de pe conturul planşeului.
Soluţiile care pot fi aplicate în acest scop sunt următoarele:
- demolarea marginii plăcii planşeului şi returnarea zonei desfăcute după ce în prealabil s-au montat armăturile centurii
(Figura F.3.56);
- montarea unor armături de centură continue în lungul marginii diafragmei, în grosimea suprabetonării, atunci când
planşeul se suprabetonează (Figura F.3.54);
- introducerea unor elemente de oţel (platbande, corniere) în lungul marginilor planşeelor conectate adecvat de placă
(Figura F.3.57);

222
- prin reducerea eforturilor de încovoiere în planul planşeului prin diminuarea deschiderilor acestuia ca urmare a
introducerii unor elemente verticale suplimentare.
În cazul realizării centurii într-o fâşie de planşeu desfăcută şi returnată (Figura F.3.56), trebuie luate măsuri pentru
susţinerea provizorie a planşeului pe durata lucrărilor şi pentru a asigura continuitatea neîntreruptă a armăturilor de
centură în dreptul eventualelor obstacole (traversarea unor grinzi, pereţi etc.).
De asemenea, atunci când legătura cu reazemul plăcii este subdimensionată, cu ocazia executării centurii trebuie
îmbunătăţită şi conectarea dintre planşeu şi elementele verticale.

Figura F.3.56. Instalarea armăturilor din centuri prin demolarea marginii plăcii

Centurile de pe perimetrul planşeului se pot realiza şi cu profile şi platbande de oţel, dispuse, după caz, la partea
superioară sau la partea inferioară a plăcii (Figura F.3.57). În al doilea caz trebuie luate măsuri pentru traversarea
grinzilor orientate perpendicular pe centură, de exemplu, prin traversarea acestor elemente cu bare de oţel beton de
secţiune echivalentă, solidarizate de elementele centurii.
Centurile metalice se prind de diafragma de beton armat prin conectori post- instalaţi cu aderenţă chimică sau cu
expansiune mecanică.
Soluţiile indicate pentru realizarea centurilor cu armături în suprabetonare sau elemente de oţel, se pot aplica şi pentru
realizarea colectorilor şi suspensorilor diafragmelor.

223
Figura F.3.57. Introducerea unor elemente din oţel în lungul marginilor planşeului

F.3.7.4. Sporirea capacităţii de transmitere a forţelor de lunecare între placă şi elementele structurii verticale
Soluţiile pentru sporirea legăturii între planşeu şi elementele structurii verticale, pereţi structurali şi/sau grinzi de cadru
au în vedere preluarea forţelor de lunecare prin forfecarea unor elemente metalice sau prin frecare echivalentă.

Figura F.3.58. Soluţii pentru sporirea legăturii între planşeu şi elementele verticale ale structurii

224
Elementele care contribuie la preluarea forţelor transmise de la placă la pereţi sau grinzi pot fi armături de oţel-beton
montate în suprabetonare, care traversează elementul de reazem prin goluri perforate, umplute ulterior cu mortar
epoxidic (Figura F.3.58(a)) sau conectori care transmit aceste forţe de la placă la piesele de oţel de legătură şi de la
acestea la grinzi sau pereţi (Figura F.3.58(b)).
F.3.7.5. Soluţii de sporire a rezistenţei în jurul golurilor
În situaţiile în care diafragmele orizontale prezintă un deficit de rezistenţă în jurul golurilor sau al unor discontinuităţi în
plan (de exemplu, la colţuri intrânde) se poate spori rezistenţa planşeelor prin următoarele categorii de măsuri:
- realizarea unor bordaje metalice ale golurilor prin care se distribuie eforturile în corpul planşeului;
- realizarea unor bordaje cu bare de oţel beton plasate la marginea golurilor în suprabetonarea plăcii existente;
- reducerea sau chiar eliminarea concentrărilor de eforturi din jurul golurilor prin umplerea parţială sau totală a golului,
atunci când funcţiunea clădirii o permite.
Bordajele din profile sau platbande de oţel vor fi fixate cu conectori post- instalaţi de placa planşeului existent şi
prelungite dincolo de marginea golului, cu lungimi de ancorare suficiente pentru a transmite în corpul planşeului eforturile
aferente armăturilor întrerupte prin dispunerea golului (Figura F.3.59).
Bordajele realizate cu bare din oţel-beton dispuse în suprabetonare se alcătuiesc similar cu centurile, tiranţii şi
colectorii dispuşi în suprabetonare, aşa cum s- a arătat la paragraful F.3.7.3. Armăturile de bordare vor fi ancorate
adecvat dincolo de marginea golurilor (Figura F.3.60).

225
Figura F.3.59. Fixarea elementelor de oţel nou introduse de placa planşeului existent

Figura F.3.60. Ancorarea adecvată a armăturilor de bordare

226
F.3.7.6. Introducerea colectorilor noi
Introducerea colectorilor noi este necesară de multe ori atunci când structura a fost întărită prin introducerea unor
pereţi sau contravântuiri şi forţele orizontale dezvoltate în planşeu trebuie adunate şi transmise la aceste elemente
suplimentare care urmează să preia majoritatea solicitărilor generate de forţele seismice.
Pentru a îndeplini acest rol, funcţie de configuraţia structurii şi a poziţiei elementelor rigide şi rezistente în plan,
colectorii trebuie dezvoltaţi într-una sau mai multe deschideri, astfel încât să realizeze transferul forţelor de întindere din
corpul planşeului.
Colectorii pot fi realizaţi din piese de oţel sau din beton armat.
Colectorii din beton armat, în eventualitatea că nu se aplică o suprabetonare, se dispun de regulă la intradosul
planşeului. Colectorii din oţel pot fi plasaţi la partea superioară.
Atunci când se utilizează colectori din piese de oţel, pentru îmbunătăţirea aderenţei la interfaţa beton-oţel, se
recomandă sablarea suprafeţei piesei de oţel şi aplicarea unui strat de răşină epoxidică.

227
Pentru prinderea piesei de oţel de placa de beton se folosesc ancore dispuse în găuri forate, umplute cu adeziv sau
răşină epoxidică.
În cazul colectorilor de oţel poate interveni o incompatibilitate între deformaţiile colectorilor şi cele ale plăcii de beton,
mai ales la conectorii lungi.
Pe măsură ce în colector se acumulează eforturi până la legătura cu noul perete, în aceeaşi măsură sporeşte şi
alungirea acestuia. În aceste condiţii tija conectorului poate fi solicitată până la rupere de placa pe care sprijină
conectorul. Cedarea unui conector produce suprasolicitarea conectorului adiacent. Pentru a evita asemenea efecte pot fi
luate următoarele măsuri:
- secţiunile plăcilor colectori să fie proporţionale cu eforturile, astfel încât deformaţiile specifice să fie relativ uniforme;
- secţiunile plăcilor să fie suficiente pentru a limita alungirile la cca. 20-30 mm;
- găurile din placa de oţel prin care se introduc ancorele să fie suficient de largi pentru a evita rezemarea tijelor de
marginea găurii (Figura F.3.61);
- transferul de încărcare între colector şi placa planşeului să se realizeze prin frecare prin intermediul unor şaibe
elastice care să asigure dezvoltarea unor eforturi de compresiune între colector şi placa planşeului.
În cazul în care colectorii sunt realizaţi ca elemente de beton armat, trebuie luate măsuri pentru asigurarea conlucrării
între betoanele de vârste diferite şi pentru realizarea unei bune betonări (Figura F.3.62).
Lungimea colectorului depinde în principal de rezistenţa plăcii planşeului; cu cât acesta este mai slab armată, lungimea
necesară a colectorului va fi mai mare.
Dacă colectorul intersectează grinzile planşeului, acestea trebuie perforate, apoi în găurile realizate se montează bare
orizontale de oţel care se vor înnădi corespunzător cu armăturile colectorului. Golurile practicate în grinzi şi plăci, vor
evita pe cât posibil, tăierea armăturilor existente.
Colectorii pot fi plasaţi şi adosaţi la grinzile planşeului existent (Figura F.3.63).

Figura F.3.61. Montarea conectorilor chimici utilizaţi pentru ancorarea colectorului din oţel

228
Figura F.3.62. Asigurarea conlucrării între betoanele de vârste diferite

229
Figura F.3.63. Colectori adosaţi la grinzile planşeului existent

F.3.8. Tehnici de consolidare a fundaţiilor


F.3.8.1. Aspecte generale
Consolidarea fundaţiilor reprezintă o parte integrantă a strategiei de intervenţie asupra structurii în ansamblu.
Deficienţele sistemului fundaţiilor sunt identificate în procesul de evaluare.
Asemenea deficienţe sunt:
- rezistenţa insuficientă a elementelor sistemului de fundare la încovoiere si forţă tăietoare;
- rigiditate insuficientă;
- baza de rezemare insuficientă şi ca urmare, presiuni excesive pe talpa de fundare si pericol potenţial de rotiri
remanente mari sau chiar risc de răsturnare.

230
Măsurile de consolidare ale sistemului de fundare trebuie să fie în concordanţă cu impunerea mecanismului de disipare
de energie structurii consolidate.
În cazurile obişnuite sistemul fundaţiilor se alcătuieşte astfel încât să nu constituie sediul unor deformaţii plastice
semnificative.
În anumite situaţii, unele structuri rigide pot fi proiectate astfel încât absorbţia energiei seismice să se realizeze în bună
parte prin rotirile ciclice alternante pe teren.
Problematica specifică materializării acestui concept prin proiectare nu constituie obiectul prezentului ghid.
Măsurile de consolidare a fundaţiilor şi/sau infrastructurii trebuie astfel concepute încât să minimizeze redistribuţia
eforturilor din încărcările gravitaţionale în sistemul existent.
De asemenea, este necesar ca fundaţiile ataşate să nu slăbească semnificativ fundaţiile existente, nici în timpul
construcţiei, nici pe termen lung.
În calculul fundaţiilor consolidate se va ţine seama de rigiditatea diferită a terenului de sub fundaţiile noi şi vechi, având
în vedere consolidarea în timp a terenului de sub construcţia existentă.
F.3.8.2. Aspecte specifice ale lucrărilor de consolidare
Lucrările de consolidare ale fundaţiilor întâmpină dificultăţi specifice de execuţie, de regulă mai mari decât în cazul
consolidării altor elemente structurale. Reducerea acestor dificultăţi poate conduce în unele situaţii chiar la modificarea
soluţiei de consolidare de ansamblu a suprastructurii.
Accesul pentru executarea lucrărilor de consolidare a fundaţiilor este dificil.
Astfel, măsurile aplicate fundaţiilor de suprafaţă necesită lucrări de decopertare, executate de regulă cu metode
manuale sau utilaje de mici dimensiuni.
Execuţia unor lucrări de fundaţii de adâncime, atunci când cele existente nu sunt satisfăcătoare, este restricţionată de
faptul că acestea trebuie realizate din interiorul clădirii. Înălţimea de nivel şi dimensiunile golurilor de acces limitează
gabaritul instalaţiei de săpat şi eficacitatea acestuia. De regulă se pot utiliza minipiloţi care pot fi executaţi de instalaţii cu
înălţimi relativ mici de 2,6 - 3,5 m.
Considerente de limitare a zgomotului şi a vibraţiilor într-o clădire existentă impun, la rândul lor, soluţii de fundare la
adâncime cu minipiloţi întrucât forarea piloţilor de dimensiuni mari produce, în general, vibraţii şi zgomote inacceptabile.
La efectuarea lucrărilor de intervenţie la fundaţii trebuie avut în vedere că sub clădire este posibil să existe reţele de
instalaţii de diferite categorii. În consecinţă, pentru a nu deteriora aceste instalaţii, săparea sub fundaţiile existente trebuie
realizată cu atenţie, adesea prin mijloace manuale.

231
Execuţia lucrărilor de consolidare a fundaţiilor poate face necesară desfacerea unor instalaţii în subsolurile utilizate ca
spaţii tehnice.
F.3.8.3. Tipuri de intervenţie asupra fundaţiilor unei construcţii existente
F.3.8.3.1. Aspecte generale
Elementele de fundaţii adăugate la sistemul existent de fundaţii al clădirilor sunt clasificate de regulă în fundaţii de
suprafaţă (directe), care pot fi fundaţii izolate sub elementele verticale portante, grinzi de fundare şi radiere, respectiv
fundaţii de adâncime, în general minipiloţi, şi dacă condiţiile permit, piloţi foraţi.
La executarea săpăturilor se vor adopta soluţiile potrivite, funcţie de natura terenului, coeziv sau necoeziv, şi
adâncimea şi tipul excavaţiei: cu taluz sau verticală cu sau fără structură de sprijinire. De asemenea, funcţie de condiţii,
turnarea betonului se poate realiza cu sau fără cofraj, recuperabil sau nu.
Se identifică mai multe tipuri de intervenţii asupra sistemului de fundaţii:
(a) Suplimentarea fundaţiilor existente, în situaţia în care elementele verticale sunt cămăşuite. Acest caz intervine în
general în soluţiile de intervenţii care implică consolidarea pereţilor. Suplimentarea fundaţiilor se poate face prin fundaţii
de suprafaţă adăugate, sau în cazuri mai rare, prin fundaţii de adâncime.
(b) Dezvoltarea fundaţiilor de suprafaţă existente, atunci când acestea sunt deficitare din punctul de vedere al
transmiterii eforturilor de compresiune la teren. Deficienţele se pot referi la suprafaţa de rezemare insuficientă sau la
rezistenţa insuficientă a fundaţiilor.
(c) Suplimentarea fundaţiilor de adâncime existente, în condiţiile indicate la (a).
(d) Dezvoltarea fundaţiilor de adâncime.
În secţiunile F.3.8.3.2, F.3.8.3.3 şi F.3.8.3.4 se dau indicaţii cu caracter orientativ pentru realizarea acestor lucrări.
F.3.8.3.2. Suplimentarea fundaţiilor de suprafaţă
Sub cămăşuielile pereţilor, de regulă, trebuie suplimentate şi fundaţiile (Figura F.3.64). Pentru angajarea solidară a
celor două fundaţii se montează ancore în găuri forate în fundaţia existentă.
La dimensionarea suprafeţei fundaţiei suplimentare trebuie evaluată distribuţia forţei axiale totale la cele două
suprafeţe de rezemare. Este recomandabil, în acest scop, să se ţină seama de diferenţa de rigiditate între terenul de sub
fundaţia existentă, consolidat în timp, şi cel situat sub fundaţia nouă.

Figura F.3.64. Suplimentarea fundaţiei în urma cămăşuirii peretelui

232
Nivelul inferior al fundaţiei noi trebuie corelat cu cel al fundaţiei existente astfel încât aceasta din urmă să nu fie
supraîncărcată sau subminată, similar condiţiilor întâlnite la fundaţiile de rost.
La nivel de principiu, se întâlnesc următoarele situaţii posibile:
(a) Nivelul fundaţiei noi trebuie coborât sub talpa fundaţiei existente.
Se prevăd elemente de sub-fundare, continue sau la distanţe discrete, suficient de apropiate însă. În absenţa acestora,
în timpul execuţiei, fundaţia existentă va fi expusă unei rotiri periculoase, mai ales în cazul terenurilor necoezive (Figura
F.3.65).
Execuţia se realizează în ploturi alternative, conform tehnologiei de "subzidire".
Situaţii similare apar şi atunci când fundaţiile sunt la acelaşi nivel, dar este necesară spargerea marginii fundaţiei
existente pentru a lega armătura din fundaţiile existente cu armătura fundaţiei adăugate. În aceste cazuri, temporar
capacitatea fundaţiei este redusă şi apar excentricităţi de aplicare a încărcării. Se impune realizarea verificărilor necesare
şi, eventual, dispunerea unor măsuri de sprijinire.

233
Figura F.3.65. Nivelul fundaţiei noi trebuie coborât sub talpa fundaţiei existente

(b) Talpa fundaţiei noi nu trebuie să fie la aceeaşi adâncime cu fundaţia existentă.
În această situaţie, fundaţia nouă supraîncarcă excentric fundaţia existentă. Soluţia comună este coborârea fundaţiei
noi la nivelul fundaţiei existente (Figura F.3.66).

Figura F.3.66. Nivelul fundaţiei noi nu trebuie să fie la aceeaşi adâncime cu fundaţia existente

234
(c) Suplimentarea fundaţiilor de suprafaţă prin ataşarea unei fundaţii de adâncime.
Această situaţie se poate întâlni, de exemplu, atunci când pereţii unei încăperi (sau a unei curţi de lumină) sunt
cămăşuiţi cu beton armat în intenţia realizării unui nucleu care să concentreze o bună parte a rezistenţei laterale a clădirii.
Forţele mari de compresiune şi de întindere care trebuie transmise la teren la baza nucleului impun introducerea de
minipiloţi sau, dacă este posibil, de piloţi foraţi (Figura F.3.67).
La proiectarea acestui sistem de fundare compozit se vor adopta scheme de calcul acoperitoare (implicând, de
exemplu, mai multe ipoteze posibile referitoare la valorile relative ale rigidităţii celor două sisteme de fundare şi la
repartizarea încărcărilor verticale şi laterale la teren).

Figura F.3.67. Suplimentarea fundaţiilor de suprafaţă prin ataşarea unei fundaţii de adâncime

235
F.3.8.3.3. Dezvoltarea (consolidarea) fundaţiilor de suprafaţă existente

236
Dezvoltarea fundaţiilor de suprafaţă (fundaţii izolate, grinzi de fundaţie) cu baza de rezemare insuficientă urmăreşte
sporirea capacitaţii de preluare a compresiunii şi/sau întinderii la interfaţa cu terenul şi creşterea rezistenţei elementelor
fundaţiilor.
Procedeele folosite pentru sporirea capacitaţii de a prelua compresiune sunt:
- dezvoltarea bazei de rezemare;
- înlocuirea fundaţiilor (atunci când sunt prea mici şi executate din materiale prea slabe) cu fundaţii lărgite din beton
armat;
- introducerea de minipiloţi sau piloţi foraţi, ataşaţi fundaţiilor existente;
- legarea fundaţiilor izolate printr-un sistem de grinzi de fundare.
În situaţiile în care trebuie evitată desprinderea fundaţiei de pe teren şi preluarea unor forţe de întindere pe suprafaţa
de rezemare pe teren a acesteia se prevăd piloţi sau tiranţi ancoraţi adecvat în teren.
Cele mai comune tehnici de consolidare a fundaţiilor, cu caracter orientativ, la nivel de principiu, sunt:
(a) Dezvoltarea bazei de rezemare.
Dezvoltarea bazei de rezemare se poate obţine prin ataşarea unor volume de beton la marginea fundaţiei existente
conectate adecvat de aceasta (Figura F.3.68).
Prin introducerea unor armături suplimentare se poate spori, până la nivelul necesar, momentul capabil al fundaţiei.
Pentru sporirea rezistenţei la forţă tăietoare este necesară şi sporirea secţiunii fundaţiei, fie prin suprabetonare, atunci
când este posibil, sau prin sub-betonare.

Figura F.3.68. Dezvoltarea bazei de rezemare

237
(b) Sporirea capacităţii de a transmite compresiuni sau întinderi la teren prin ataşarea unor minipiloţi.
Capacitatea de a transmite compresiuni sau întinderi la teren a unei reţele de grinzi de fundaţii se poate spori, prin
ataşarea unor minipiloţi conectaţi de grinzi (Figura F.3.69).
Transmiterea compresiunilor se realizează corespunzător raportului dintre rigidităţile terenului de sub şi din jurul
minipiloţilor, respectiv al terenului de sub grinzile de fundare.

238
Tendinţa de ridicare a fundaţiei este împiedicată de piloţi.
Alcătuirea capului piloţilor şi armăturilor de încovoiere suplimentare trebuie astfel realizate încât să se poată asigura
echilibrul eforturilor din elementele fundaţiilor.

Figura F.3.69. Sporirea capacităţii de a transmite compresiuni sau întinderi la teren prin ataşarea unui sistem de
minipiloţi

239
240
(c) Introducerea unor pereţi suplimentari la subsol.
În cazul construcţiilor cu pereţi structurali cu subsol, capacitatea de rezistenţă a fundaţiilor şi suprafaţa de rezemare pe
teren se pot spori substanţial prin introducerea unor pereţi suplimentari la subsol, conectaţi adecvat de pereţii existenţi,
planşee şi radier. La limită se pot obţine condiţiile de comportare ale unei infrastructuri de tip cutie rigidă şi rezistentă
(Figura F.3.70).

Figura F.3.70. Introducerea unor pereţi suplimentari la subsol

F.3.8.3.4. Dezvoltarea sistemului de fundare la adâncime


Consolidarea fundaţiilor de adâncime urmăreşte sporirea capacităţii de a transmite compresiuni şi/sau întinderi la
teren, sporirea rezistenţei laterale a acestora sau/şi îmbunătăţirea, în general, a alcătuirii deficitare a elementelor şi
legăturilor în interiorul sistemului de fundare.
Procedeele de consolidare curente constau în:
- suplimentarea fundaţiilor de adâncime (minipiloţi, eventual piloţi foraţi, pentru sporirea capacităţii de a transmite
compresiuni şi întinderi la baza structurii);
- dezvoltarea (dacă este necesar, cu spargerea parţială prealabilă) a grinzilor şi dalelor groase de la capătul piloţilor,
pentru îmbunătăţirea alcătuirii acestor elemente.

241
Se adaugă la nevoie armături/piese metalice care să asigure ancorarea adecvată a armăturilor întinse din piloţi,
precum şi armături de încovoiere la partea superioară a zonei de la capul piloţilor, poziţionate de regulă într-un strat
substanţial de suprabetonare conectat adecvat cu elementul existent.
Câteva tehnici de intervenţie de tip curent, indicate orientativ, la nivel de principiu, sunt prezentate în continuare:
(a) Suplimentarea numărului de piloţi.
Suplimentarea numărului de piloţi, poate rezolva deficitul de capacitate la compresiune sau/şi cel de întindere, la
contactul cu terenul, dar şi deficitul de rezistenţă al piloţilor existenţi la forţe laterale.
Soluţia este expusă în Figura F.3.71 pentru fundaţia unui perete structural.
Funcţie de gabaritele disponibile şi mărimea forţelor, se pot adăuga piloţi foraţi sau minipiloţi.
Dacă este necesară mărirea secţiunii dalei groase (radierului) din capul piloţilor se poate aplica un strat de
suprabetonare conectat de fundaţia existentă.
Capetele piloţilor existenţi şi noi se conectează între ele. Dacă este necesar să se obţină o simplificare a execuţiei,
fundaţia existentă se poate demola parţial, zonele desfăcute urmând să fie betonate odată cu turnarea capetelor piloţilor
noi.
Dimensionarea piloţilor şi a zonei de beton armat de la capătul piloţilor se va face pe modele în măsură să stabilească
distribuţia forţelor la cele două serii de piloţi.
(b) Suplimentarea capacităţii unui pilot izolat.
Figura F.3.72 exemplifică suplimentarea capacităţii insuficiente a unui pilot izolat, pe care descarcă un stâlp puternic
solicitat (ex.: un stâlp sub un perete întrerupt).
Soluţia implică introducerea unui guler de beton armat puternic în jurul pilotului existent în care se ancorează armătura
minipiloţilor noi, dar şi mustăţile cămăşuielii stâlpului.
Se impune ca distanţele dintre piloţi să fie suficient de mari pentru a limita efectul de grup.

Figura F.3.71. Suplimentarea numărului de piloţi

242
Figura F.3.72. Suplimentarea capacităţii unui pilot izolat

243
(c) Îmbunătăţirea alcătuirii dalei groase din capul piloţilor (Figura F.3.73).

244
Aceasta are drept scop crearea condiţiilor pentru a transmite eforturile de întindere generate de momentul de
răsturnare de la baza elementelor verticale la teren. Forţele de ridicare au fost ignorate de multe ori în proiectarea iniţială,
fie datorită forţelor laterale de proiectare insuficiente, fie pentru că reacţiunile de la bază nu erau asociate dezvoltării
mecanismului de plastificare la încovoiere.
Deficienţele întâlnite sunt ancorarea şi înnădirea prea scurtă a mustăţilor din piloţi şi stâlpi şi lipsa armăturii de la partea
superioară a dalei din capul piloţilor.
Soluţia de remediere implică un strat de suprabetonare suficient de gros cu armătura ancorată adecvat în goluri forate
în dala groasă existentă. Prin mărirea secţiunii de beton din capul piloţilor se măreşte implicit şi lungimea de ancorare a
mustăţilor din stâlpi.
Datorită proporţiilor elementului de beton armat din capul piloţilor, dimensionarea acestuia se poate face pe modele de
tip grindă cu zăbrele.

Figura F.3.73. Îmbunătăţirea alcătuirii dalei groase din capul piloţilor

245
F.3.8.3.5. Măsuri de consolidare a terenului de fundare
F.3.8.3.5.1. Aspecte generale
Obiectivul consolidării terenului îl constituie mărirea capacităţii de rezistenţă la nivelul tălpii fundaţiei prin îmbunătăţirea
caracteristicilor încărcare-deformaţie ale terenului de fundare.
În anumite situaţii consolidarea terenului de fundare reprezintă o soluţie mai raţională şi mai economică decât
consolidarea individuală a unui număr mare de fundaţii.
Tehnologiile de consolidare a terenului implică injectarea de substanţe care pot avea două tipuri de efecte:
compactarea (îndesarea) terenului sau impermeabilizarea acestuia.
F.3.8.3.5.2. Injectarea terenului pentru compactarea acestuia
Injectarea unui mortar special la o presiune foarte înaltă comprimă particulele într-un pachet dens şi sporeşte astfel
capacitatea portantă a terenului.

246
Această tehnică este eficientă pentru o gamă mai largă de soluri, decât alte metode. Este indicată la argile, unele tipuri
de nisipuri, având o eficacitate mai mică la nisipuri şi pietrişuri rugoase curate, precum şi la terenuri cu plasticitate
limitată.
Mortarul este realizat din nisip, ciment şi apă. Pentru a stabili raportul între volumul de mortar şi sporul de densitate se
fac teste prealabile într-o zonă adiacentă.
Injectarea se face în etape, după o schemă reticulară, cu staţiile situate între 1,5 şi 4,0 m. Cel mai obişnuit procedeu
este cel cu injectarea iniţială a stratului celui mai profund, continuând operaţiile prin retragere spre suprafaţa.
În cazul fundaţiilor de suprafaţă, zona injectată se întinde de la talpa fundaţiei până la un strat dens şi rigid aflat mai la
adâncime.
În cazul fundaţiilor de adâncime, injectarea are scopul măririi frecării dintre piloţi şi terenul înconjurător.
F.3.8.3.5.3. Injectarea terenului în vederea impermeabilizării
Această tehnologie constă în injectarea unei substanţe chimice (mortare de ciment, mortare speciale etc.) în spaţiile
dintre particulele de teren, fără a le deplasa din poziţie. Rezultatul este creşterea rezistenţei la forfecare şi a capacităţii
portante.
Metoda se pretează solurilor nisipoase cu cantităţi reduse de particule fine. Structura şi mărimea golurilor din teren
condiţionează tipul de mortar folosit.
Injectarea se face în etape, după o schemă reticulară. Nivelul de solidificare realizat se verifică exhumând bucăţi de
sol, preparând carote şi încercând epruvetele la compresiune.
În cazul fundaţiilor de suprafaţă se urmăreşte realizarea unei mase solidificate de sol nisipos, sub amprenta fundaţiei,
între talpa acesteia până la stratul dens.
În cazul fundaţiilor de adâncime se urmăreşte crearea unei zone de nisip solidificat în jurul piloţilor. Zona injectată se
întinde de la fundul grinzii din capul piloţilor până la stratul dens.
F.3.8.3.5.4. Reducerea riscului de alunecare a terenului
Construcţiile pot fi expuse riscului de pierdere a stabilităţii, nu doar din cauza cedării terenului de sub fundaţie, dar şi
din cauza unor efecte globale ale acţiunii seismice asupra terenului, cum sunt lichefierea terenului, ruperea faliilor sau
alunecărilor de teren. Aceste accidente afectează stabilitatea generală a ansamblului structural şi pot duce la prăbuşirea
construcţiei.
Dintre aceste surse colaterale de hazard seismic, se prezintă în continuare, la nivel conceptual, doar măsurile uzuale
care urmăresc reducerea (evitarea) efectelor alunecărilor de teren provocate de acţiunea seismică.

247
În funcţie de poziţia clădirii faţă de planul potenţial de lunecare se pot manifesta mai multe tipuri de efecte:
- În Figura F.3.74(a), alunecarea are ca efect deplasarea pământului de sub clădire producând prăbuşirea acesteia.
Remediul poate fi realizarea unui pinten masiv de pământ la piciorul pantei.
- În Figura F.3.74(b), alunecarea afectează un volum mare de pământ, deplasarea în lungul acesteia fiind mult mai
mare decât cea de la baza clădirii. Fisurile deschise sub clădiri afectează puternic integritatea clădirii. Remediul poate fi
realizarea unei structuri puternice de sprijinire ancorată adecvat în masivul de teren stabil. Sistemele speciale de
ancorare în pământ pot fi eficiente şi în cazul scenariului din Figura F.3.74(a).
- În Figura F.3.74(c), alunecarea masivului de pământ din amonte, conduce la "curgerea" terenului peste clădire şi la
avarierea semnificativă a acesteia. Soluţiile uzuale constau în stabilizarea pantei fie adoptând soluţia prezentată în Figura
F.3.74(b), fie realizând un zid de sprijin care să protejeze clădirea.

Figura F.3.74. Reducerea efectelor alunecărilor de teren

248
F.3.9. Recomandări de proiectare pentru lucrările de consolidare a elementelor structurale de beton armat
F.3.9.1. Aspecte generale
Prezenta anexă conţine recomandări de proiectare pentru elemente structurale de beton armat consolidate prin
cămăşuire cu beton armat (F.3.9.2), polimeri armaţi cu fibre - FRP (F.3.9.3) sau piese de oţel (F.3.9.4).

249
La evaluarea capacităţii de rezistenţă şi de deformaţie a elementelor de beton armat consolidate, caracteristicile
mecanice ale secţiunilor elementelor existente se determină conform P 100-3, anexa B.
Caracteristicile mecanice ale zonelor adăugate de beton armat se stabilesc pe baza documentelor normative pentru
proiectare în vigoare.
F.3.9.2. Recomandări de proiectare a elementelor consolidate prin cămăşuire cu beton armat
F.3.9.2.1. Aspecte generale
Cămăşuirea cu beton armat se aplică elementelor structurale de beton armat (stâlpi, grinzi, pereţi) pentru:
- creşterea rezistenţei la încovoiere şi/sau forţă tăietoare;
- creşterea capacităţii de a prelua forţa axială de compresiune (în special la stâlpi);
- sporirea capacităţii de deformaţie;
- îmbunătăţirea rezistenţei înnădirilor armăturilor de oţel.
Grosimea cămăşii de beton trebuie să permită dispunerea adecvată a armăturilor longitudinale şi transversale.
Dacă se urmăreşte sporirea rezistenţei la încovoiere, armăturile longitudinale trebuie prelungite dincolo de secţiunile de
la extremităţile deschiderii libere (lumina) cu lungimile de ancorare necesare.
Dacă se doreşte doar creşterea rezistenţei la forţă tăietoare şi a capacităţii de deformaţie, atunci cămaşa de beton
armat (atât betonul, cât şi armătura) se opreşte la o distanţă de cel puţin 20 mm de marginea nodului.
F.3.9.2.2. Recomandări de calcul
La evaluarea capacităţii de rezistenţă şi a capacităţii de deformaţie, elementul consolidat poate fi considerat ca monolit.
Dacă suprafaţa elementului existent este asperizată se poate conta pe conlucrarea completă a betonului nou cu cel
vechi, fără a fi necesare măsuri de conectare suplimentare.
Forţa axială se poate considera aplicată uniform elementului compozit astfel realizat.
Calculul rezistenţei la încovoiere se face considerând aportul armăturilor longitudinale din elementul existent şi din
cămaşa de beton adăugată.
Se vor utiliza (a) valorile medii ale betonului şi armăturii existente, obţinute din încercări in-situ sau din alte surse,
împărţite la factorii de încredere corespunzători nivelului de cunoaştere atins şi la factorii parţiali de siguranţă, şi (b)
valorile de proiectare ale rezistenţelor betonului şi oţelului din cămaşă.
Calculul rezistenţei la forţă tăietoare se face considerând în mod acoperitor numai armăturile transversale ale cămăşii.
Rezistenţa betonului din elementul existent se obţine împărţind rezistenţele medii la factorul de încredere şi la factorul
parţial de siguranţă al betonului.

250
Valorile rezistenţei oţelului şi betonului din cămaşă sunt valorile de proiectare.
Valoarea rezistenţei la forţă tăietoare a elementului consolidat utilizată în verificările de rezistenţă, V *R, este 0,9 din
valoarea VR calculată pe baza rezistenţelor materialelor, determinate ca mai sus.
V*R = 0,9 VR
Rotirile ultime de încovoiere utilizate în verificări se pot lua egale cu valorile rotirilor ultime calculate pentru elementul
considerat monolit. Se va considera deformabilitatea oţelului cu ductilitatea minimă din secţiune.
Etrierii nodului grindă-stâlp dispuşi în cămaşă vor fi dimensionaţi la forţa tăietoare asociată capacităţii grinzilor
consolidate. Ancorajul armăturilor din stâlpi şi grinzi în interiorul nodului vor satisface regulile pentru noduri din
construcţiile de beton armat noi.
Capacitatea de rezistenţă a elementelor de beton armat consolidate va corespunde mecanismului structural de
disipare de energie proiectat.
F.3.9.3. Recomandări de proiectare a elementelor de beton armat consolidate prin cămăşuire cu FRP
F.3.9.3.1. Aspecte generale
Cămăşuirea elementelor de beton armat cu polimeri armaţi cu fibre (de carbon, sticlă, aramidă) se face pentru:
- sporirea rezistenţei la forţă tăietoare a stâlpilor, grinzilor şi pereţilor, prin aplicarea FRP cu fibrele orientate
perpendicular pe axul elementului (paralel cu armăturile de forţă tăietoare);
- sporirea capacităţii de deformaţie în domeniul plastic (ductilitate) în zonele plastice potenţiale (critice) ale elementelor
structurale, cu fibrele orientate în lungul perimetrului secţiunii transversale;
- îmbunătăţirea performanţelor înnădirilor armăturilor prin creşterea confinării aplicate zonei de înnădire, de asemenea
prin FRP cu fibrele orientate în lungul perimetrului secţiunii transversale.
Asocierea fibrelor orientate unidirecţional cu matricea polimerică produce un material cu proprietăţi liniar elastice.
Caracteristicile materialului rezultat, rezistenţa la întindere ff şi modulul de elasticitate Ef, sunt date de relaţiile:

ƒf = kƒ fƒib şi

Eƒ = kƒ Eƒib

unde:
ƒƒib, Eƒib rezistenţa şi modulul de elasticitate al fibrelor;

251
kƒ proporţia volumului de fibre în volumul FRP (între 40 - 65%).
Cămăşile cu FRP trebuie astfel proiectate încât să nu se atingă rezistenţa materialului înainte de dezvoltarea
deformaţiilor plastice de încovoiere ale elementului de beton armat.
F.3.9.3.2. Calculul la forţă tăietoare
În vederea sporirii rezistenţei la forţă tăietoare se poate aplica o cămăşuire pe toate laturile sau parţială, pe trei sau
două laturi (de exemplu, la grinzi, laturile paralele cu direcţia forţei tăietoare).
Consolidarea poate fi făcută cu o cămaşă continuă pe zona care trebuie întărită sau cu benzi şi fâşii dispuse la anumite
distanţe interax.
Rezistenţa la forţă tăietoare a elementului consolidat este dată de suma contribuţiei elementului de beton armat
existent, calculată considerând rezistenţa betonului conform F.3.9.2.2, şi a contribuţiei FRP, determinate pe baza
prevederilor date în continuare pentru secţiuni dreptunghiulare şi circulare.
În cazul secţiunilor dreptunghiulare, forţa tăietoare preluată de FRP se determină cu expresia:

în care:
εfd valoarea de proiectare a deformaţiei specifice efective a FRP;
bw dimensiunea secţiunii perpendicular pe direcţia forţei tăietoare;
d înălţimea efectivă a secţiunii;
Pƒ coeficientul de armare cu FRP.
Valoarea de proiectare a deformaţiei specifice efective a FRP se determină cu relaţia:

252
în care:
εfk valoarea caracteristică a deformaţiei specifice efective a FRP;
εf valoarea medie a deformaţiei specifice efective a FRP;
γf factorul parţial de siguranţă.
Valoarea medie a deformaţiei specifice efective a FRP se determină cu relaţiile:
- în cazul elementelor înfăşurate complet, la care cedarea cămăşii se atinge prin ruperea în secţiune înclinată:

în care:
fcm rezistenţa medie la compresiune a betonului (MPa);
Ef modulul de elasticitate al FRP în lungul fibrelor (GPa);
εfu deformaţia ultimă de rupere a FRP.
- în cazul elementelor cămăşuite pe 2 sau 3 laturi (cu o cămaşă în formă de U, aplicată de multe ori la grinzi, la care nu
se străpunge şi placa):

253
Notă:
În relaţia (F.3.4) primul termen corespunde unei cedări prin pierderea aderenţei (dezlipirea) cămăşii FRP de beton, iar
cel de-al doilea, care coincide cu expresia (F.3.3), unei cedări prin ruperea în secţiune înclinată.

Coeficientul de armare cu FRP se determină cu relaţiile:


- pentru cămaşa completă, respectiv înfăşurată continuu şi aderentă pe toată suprafaţa laterală a elementului:

în care tf este grosimea FRP;


- pentru armarea cu benzi de fibre cu lăţimea bf , dispuse la distanţa sf interax (Figura F.3.75):

Figura F.3.75. Notaţii pentru armarea cu benzi de fibre

254
Când înfăşurarea completă a secţiunii nu este posibilă, se recomandă ancorarea capetelor fâşiilor FRP în beton prin
ancore mecanice sau prin ancoraje specifice în evantai din FRP, fixate de piesa de beton.
În cazul secţiunilor circulare (de diametru D) înfăşurate cu FRP forţa tăietoare preluată de acestea se stabileşte cu
relaţia:

în care:
Ac aria secţiunii de beton;
Pf coeficientul de armare cu FRP, ρf = 4tf/D.
F.3.9.3.3. Efectul de confinare al FRP
Sporirea capacităţii de deformare se obţine prin confinarea betonului prin cămăşuirea elementului cu FRP în zonele
potenţial plastice (critice).
Caracteristicile de deformare inelastică ale zonelor cămăşuite cu FRP se vor determina pe baza valorilor
caracteristicilor de deformare ale betonului confinat aşa cum se arată în continuare.

255
Figura F.3.76. Caracteristicile de deformare ale betonului confinat prin cămăşuire cu FRP

Valoarea maximă a efortului unitar de compresiune în betonul confinat, ƒcc, se determină cu relaţia:

în care:
ƒc rezistenţa specifică atinsă la efortul unitar maxim al betonului neconfinat, conform SR EN 1992-1-1;

256
ƒl presiunea maximă acceptată în cămaşa FRP.
Valoarea maximă a deformaţiei specifice a betonului confinat, εcc, se determină cu relaţia:

în care:
εc2 deformaţia specifică atinsă la efortul unitar maxim al betonului neconfinat, conform SR EN 1992-1-1.
Modulul de deformaţie secant în stadiul ultim, Esec,u, se calculează cu:

în care:
Ecm modulul de elasticitate al betonului neconfinat;
εfd deformaţie specifică acceptată în cămaşa FRP, calculată cu relaţia:

εfd = min (0,004; 0,50 εfu,k )

în care εfu,k este valoarea caracteristică a deformaţiei specifice ultime a foii FRP;
β factor calculat cu relaţia:

257
Valoarea deformaţiei specifice în stadiul ultim, εcu, se determină cu relaţia:

în care εcc = ƒcd/εcc


Valoarea rezistenţei în stadiul ultim, ƒcu, se determină cu relaţia:

Valoarea presiunii transversale de confinare, ƒe, se calculează cu relaţia:

258
în care:
ke coeficient de eficienţă a confinării;
ρj coeficient volumetric de armare cu FRP;
Ef modulul de elasticitate al FRP;
Coeficientul de eficienţă a confinării, ke, se determină astfel:
- pentru secţiuni circulare:

- pentru secţiuni dreptunghiulare:

unde r este raza de racordare la colţurile secţiunii, r ≥ 25 mm.


Coeficientul volumetric de armare cu FRP, ρj, se determină astfel:
- pentru secţiuni circulare (cu diametrul D):

259
unde tj este grosimea totală a straturilor FRP;
- pentru secţiuni dreptunghiulare (Figura F.3.77):

Figura F.3.77. Secţiune dreptunghiulară confinată prin cămăşuire cu FRP

260
În cazul în care confinarea se realizează prin benzi (fâşii) de FRP dispuse la o distanţă interax, sf, presiunea
transversală de confinare calculată cu relaţia (F.3.13) se reduce suplimentar cu factorul:

F.3.9.3.4. Strângerea zonelor de înnădire


Lunecarea relativă a barelor înnădite insuficient prin suprapunere se poate preveni prin aplicarea unei presiuni laterale,
σι, exercitate de FRP.
Pentru secţiuni circulare cu diametrul D, grosimea necesară a FRP se determină cu:

în care:
σsw efortul unitar de strângere exercitat de etrieri la o deformaţie specifică de 0,001,

261
σι efortul unitar de strângere ce trebuie aplicat zonei de înnădire de lungime Ls,

în care:
As aria unei bare longitudinale înnădite;
ƒyL rezistenţa de curgere a armăturii longitudinale de oţel egală cu valoarea medie obţinută din teste in-situ şi alte surse
suplimentare de informare;
p perimetrul secţiunii transversale a stâlpului, măsurat la axul armăturilor longitudinale;
n numărul de bare înnădite în lungul perimetrului p;
dbL diametrul barei celei mai groase din înnădire;
c acoperirea cu beton a armăturii longitudinale.
Pentru secţiuni rectangulare, grosimea necesară a FRP se determină cu relaţia (F.3.18) în care diametrul D se
înlocuieşte cu lăţimea secţiunii, bw, şi efortul unitar de strângere, σl, se calculează cu relaţia:

262
în care:
As,c armătura longitudinală situată în zona confinată a secţiunii (haşurată în Figura F.3.77).
În cazul secţiunilor dreptunghiulare alungite (hw ≥1,5 bw) sau/şi cu dimensiunea minimă > 600 mm se vor prevedea
ancorări intermediare ale cămăşii din FRP de miezul de beton. În acest caz aria ancorelor se adaugă la aria cămăşii
calculată cu grosimea determinată din relaţia (F.3.18) în care distanţa D se înlocuieşte cu distanţa dintre punctele de
prindere ale cămăşii.
F.3.9.4. Recomandări de proiectare a elementelor de beton armat consolidate cu piese de oţel
F.3.9.4.1. Aspecte generale
Cămăşuirea elementelor de beton armat cu piese din oţel urmăreşte:
- sporirea rezistenţei la forţă tăietoare a elementelor structurilor tip cadru sau a celor cu pereţi de beton armat;
- sporirea capacităţii de deformaţie în zonele plastice ale elementelor structurale prin efectul de confinare al betonului
comprimat;
- îmbunătăţirea comportării îmbinărilor armăturilor cu lungimi de suprapunere insuficiente, obţinută, de asemenea, prin
efectul de strângere (confinare) a zonei de înnădire.
Rolul cămăşilor de oţel este similar cu cel obţinut prin cămăşuire cu FRP. Spre deosebire de acestea, oţelul este un
material izotrop, astfel încât conferă pe lângă efectele indicate mai sus şi rigiditate şi rezistenţă în direcţie longitudinală.
Creşterea rezistenţei la încovoiere se poate obţine mai simplu la structurile cu pereţi, la care continuitatea pe verticală
a elementelor de oţel ataşate pereţilor nu este împiedicată de prezenta grinzilor.
În cazul cadrelor, continuitatea pe verticală a elementelor de oţel ataşate stâlpului poate fi asigurată doar în zonele
colţurilor stâlpului. Întrucât comportarea histeretică a pieselor de oţel longitudinale pe zona nodului este nesatisfăcătoare
(prin manifestarea flambajului pieselor de oţel comprimate) creşterea rezistenţei la încovoiere prin cămăşi metalice nu

263
este totdeauna recomandabilă. Din acest motiv, de regulă, elementele longitudinale ale cămăşilor de oţel se opresc la o
distanţă de 15-20 mm de marginea grinzii. În acest fel, cămăşile de oţel pot spori doar rezistenţa la forţă tăietoare şi
confinarea, nu şi rezistenţa la încovoiere.
Prin această măsură se evită şi creşterea nedorită a forţei tăietoare de dimensionare (asociată rezistenţei la
încovoiere), atunci când cămăşuirea se aplică pentru obiectivele enumerate mai sus.
Cămăşile discontinue din oţel aplicate stâlpilor, realizate în varianta cu corniere dispuse la colţurile secţiunii solidarizate
cu plăcuţe transversale pot asigura un efect iniţial de confinare al betonului prin preîncălzirea plăcuţelor înainte de
sudarea lor de corniere.
F.3.9.4.2. Calculul la forţă tăietoare
La seism, comportarea la forţă tăietoare a unui element de beton armat consolidat cu cămaşă de oţel este una
favorabilă, atâta timp cât degradarea betonului este limitată. Această condiţie este realizată dacă cămaşa metalică nu
este solicitată dincolo de pragul elastic.
În această situaţie rezistenţa elementului consolidat la forţă tăietoare este dată de rezistenţa elementului de beton
armat la care se adăugă contribuţia cămăşii de oţel.
Se recomandă ca la dimensionarea cămăşii de oţel să se conteze doar pe 50% din valoarea de proiectare a rezistenţei
de curgere a oţelului cămăşii (rezistenţa caracteristică împărţită la factorul parţial de siguranţă).
Adoptând ipoteza indicată mai sus, relaţia pentru evaluarea rezistenţei suplimentare, Vjs, furnizate de cămaşa metalică
este:

în care:
tj grosimea benzii (plăcuţei) de oţel;
b lăţimea benzii de oţel;
s distanta interax a benzilor de oţel în lungul elementului;
d înălţimea utilă a secţiunii transversale a elementului din beton armat;

264
ƒyj,d valoarea de proiectare a rezistenţei de curgere a oţelului benzilor de oţel.
În cazul prevederii unei plăci continue în lungul elementului, raportul b/s = 1.
F.3.9.4.3. Efectul de confinare al cămăşii metalice
Efectul de confinare exercitat de cămăşile metalice asupra betonului se poate echivala cu efectul de confinare datorat
etrierilor în elementele de beton armat.
Se poate folosi modelul dat în P 100-3 sau SR EN 1992-1, în care:
- cămaşa exterioară continuă în cazul cămăşii complete sau realizată din plăcuţe dispuse la distanţe discrete se
echivalează cu etrierii perimetrali;
- ancorele intermediare se echivalează cu etrierii intermediari.
Notă:
În absenţa ancorelor, cămaşa metalică, continuă sau nu, exercită un efect de confinare numai la colţuri, pentru că, din
cauza grosimii mici, cămaşa nu are rigiditate la încovoiere şi se deformează.
Pentru a realiza o confinare eficientă în cazul stâlpilor cu secţiune dreptunghiulară cu dimensiuni relativ mari (≥ 450
mm), cămaşa trebuie prinsă intermediar cu ancore (Figura F.3.78).

Figura F.3.78. Confinarea secţiunii cu cămaşă metalică ancorată corespunzător

265
Relaţiile de dimensionare ale elementelor cămăşii metalice pe criterii de confinare sunt cele date în codurile de
proiectare pentru construcţii noi şi nu se detaliază aici.
F.3.9.4.4. Proiectarea zonelor de înnădire ale armăturilor longitudinale
Când se dispun cămăşi de oţel cu intenţia de a se îmbunătăţi comportarea zonelor de înnădire prin suprapunere ale
armăturilor longitudinale, eficienţa acestora este asigurată fără verificarea prin calcul, dacă sunt îndeplinite condiţiile:
- lungimea cămăşii va fi cu cel puţin 50% mai mare decât lungimea de suprapunere;
- cămaşa va avea grosimea de cel puţin 5 mm;
- cămaşa va fi strânsă de miezul de beton al elementului prin cel puţin două rânduri de ancore montate pe fiecare
latură, perpendicular pe direcţia de aplicare a încărcării;
- în cazul zonei de înnădire a armăturilor de la baza stâlpilor, cele două rânduri de bolţuri se montează, unul la
extremitatea zonei de înnădire, al doilea, la o treime a acestei zone de baza stâlpului (Figura F.3.79).

266
Figura F.3.79. Cămăşuirea bazei stâlpului

F.4. Procedee de intervenţie pentru clădiri cu structuri de oţel


F.4.1. Principii de bază
Îmbunătăţirea performanţelor structurilor din oţel existente poate fi realizată aplicând unul sau mai multe din principiile
următoare:
(a) Îndepărtarea sau diminuarea neregularităţilor în plan şi elevaţie a structurilor. Structurile existente pot conţine una
sau mai multe tipuri de neregularităţi structurale (de exemplu: rigidităţi deferite al nivelurilor, rigidităţi la torsiune care pot
varia de la un nivel la altul) care conduc la performanţe structurale slabe.
(b) Mărirea rigidităţii de ansamblu a structurii cu scopul de a diminua deplasările laterale care pot genera incursiuni în
domeniul inelastic, cu depăşirea rotirilor plastice admisibile ale zonelor şi barelor potenţiale plastice. Mărirea rigidităţii
poate duce, însă, la mărirea efectului acţiunii seismice asupra elementelor structurii.

267
(c) Mărirea ductilităţii elementelor şi a ansamblului structural în vederea micşorării efectelor acţiunii seismice prin
disiparea acesteia, prin incursiuni în domeniul inelastic a zonelor şi barelor potenţial plastice.
(d) Reducerea masei structurii are ca efect micşorarea acţiunii seismice, a deplasărilor laterale şi implicit a deteriorărilor
provocate de acestea. Exemple de reducere a masei construcţiei pot fi: înlocuirea închiderilor şi a pereţilor despărţitori cu
greutate mare, cu sisteme uşoare (sticlă, gips carton, panouri tristrat), demolarea unuia sau mai multor etaje.
(e) Introducerea de izolatori şi amortizori seismici care au rolul de a diminua acţiunea seismică ce se aplică structurii.
F.4.2. Tipuri de intervenţie
Intervenţiile asupra construcţiilor cu structura din oţel sunt necesare când acestea nu mai îndeplinesc exigenţele de
rezistenţă şi stabilitate, când prezintă zone cu incursiuni în domeniul elasto-plastic, când apar zone cu pierderi de
stabilitate locală sau generală.
Intervenţiile se grupează conform capitolului F.1 în consolidări, reparaţii, remodelare şi reabilitare.
F.4.3. Reparaţii
F.4.3.1. Aspecte generale
Reparaţiile sunt intervenţii care se aplică elementelor care şi-au pierdut o parte din performanţe prin apariţia unor
defecte, cu scopul obţinerii nivelului anterior de performanţe ale respectivelor elemente.
Reparaţiile sunt funcţie de natura solicitării din bare sau îmbinări cât şi de natura defectului depistat.
La alegerea soluţiei de intervenţie se vor avea în vedere următoarele:
- stabilirea cauzei care a produs defectul;
- descărcarea parţială de eforturi a elementului înainte de a se face intervenţia (îndepărtarea încărcărilor variabile şi
cvasipermanente, introducerea de reazeme intermediare active);
- menţinerea neschimbata a poziţiei centrului de greutate şi a axei barei;
- stabilirea proprietăţilor fizico-mecanice şi sudabilităţii oţelului.
F.4.3.2. Mijloace generale de reparare
Repararea elementelor din oţel şi a prinderilor acestora se poate efectua prin sudare sau cu şuruburi.
F.4.3.2.1. Reparaţii prin utilizarea sudurii
Condiţia necesară pentru utilizarea acestei metode este sudabilitatea oţelului. Este necesar să se cunoască
următoarele aspecte referitoare la:
(a) Proprietăţile materialului.

268
Acestea pot fi determinate prin verificarea următoarelor caracteristici ale metalului de bază şi sudurii: compoziţia
chimică, caracteristicile mecanice, tendinţa de fisurare la cald şi la rece. Pentru interpretarea datelor obţinute despre
compoziţia chimică este necesar să se determine valoarea carbonului echivalent, care se compară cu valorile limită până
la care sudarea se poate executa fără precauţii speciale.
În ceea ce priveşte numărul de teste necesare pentru determinarea proprietăţilor materialului, dacă marca oţelului este
cunoscută din documentaţia de execuţie, nu sunt necesare teste; dacă documentaţia nu este disponibilă, este necesară
încercarea a cel puţin unei probe din fiecare element structural şi a cel puţin unei îmbinări sudate.
(b) Soluţiile constructive adoptate.
Acestea trebuie concepute ţinând seama de posibilităţile de acces, având în vedere că elementele care necesită
reparaţii sunt deja montate:
- se interzic detalii de sudare ale unor piese în poziţii imposibil de realizat sau sub unghiuri în care sudura nu se poate
executa de calitate: sudurile în relief pot fi realizate cu unghiuri cuprinse între 60° şi 120°; pentru unghiuri mai mici de 60°
sudurile în relief se pot înlocui cu suduri în adâncime cu pătrundere parţială;
- se va ţine seama că elementele cu grosime mare se deformează mai puţin, însă valorile tensiunilor reziduale vor fi mai
mari;
- se vor evita detaliile de execuţie complicate sau în cazul în care acest lucru nu este posibil acestea vor fi însoţite de
indicaţii suficiente cu privire la ordinea în care se vor efectua operaţiunile necesare executării lor şi tehnologia care
trebuie folosită;
- dacă elementele structurale sunt chesonate sau dacă este vorba de un recipient se va indica şi verifica etanşeitatea
sudurilor.
(c) Concepţia îmbinărilor sudate.
Aceasta trebuie să nu favorizeze apariţia fenomenelor de fragilizare, ruperi prin oboseală şi destrămare lamelară:
- se recomandă înlocuirea sudurilor în relief cu suduri în adâncime, mai ales atunci când piesele care se îmbină au
grosimi mari, prin aceasta evitându-se şi fenomenul de desprindere lamelară;
- la elaborarea detaliilor de reparare prin sudare se va evita întâlnirea mai multor cordoane de sudură, care conduc la
apariţia de noduri termice şi induc în element concentrări de tensiuni.
F.4.3.2.2. Repararea îmbinărilor cu şuruburi
Îmbinările cu şuruburi reprezintă o alternativă la sudură, beneficiind de avantajul unei tehnologii relativ simple de
execuţie şi de posibilitatea execuţiei îmbinărilor pe timp friguros. Deteriorările acestor tipuri de prinderi constau în ruperea

269
sau slăbirea tijelor sau în cedarea materialului la presiune pe pereţii găurii. Atât în cazul niturilor cât şi în cazul şuruburilor
obişnuite, soluţia de reabilitare constă de obicei în înlocuirea elementelor defecte cu şuruburi noi şi în înlocuirea porţiunii
de material deteriorată prin presiune pe pereţii găurii.
Şuruburile de înaltă rezistenţă pretensionate parţial se folosesc la îmbinările elementelor cadrelor parter sau etajate cu
sau fără contravântuiri verticale. Deteriorările întâlnite în cazul acestui tip de îmbinare sunt slăbirea strângerii şuruburilor
sau desfacerea totală a acestora. Soluţia de reparare, în aceste cazuri, constă de obicei în înlocuirea şuruburilor de înaltă
rezistenţă slăbite sau lipsă cu şuruburi având aceleaşi caracteristici tehnice cu cele iniţiale.
F.4.3.3. Procedee generale de reparare a elementelor
F.4.3.3.1. Repararea fisurilor prin sudare
Reparaţiile realizate prin sudură refac fie îmbinările dintre elemente, fie continuitatea materialului fisurat.
Defectul cel mai des întâlnit al îmbinărilor sudate este fisurarea cordonului de sudură în lungul său, fisura dezvoltându-
se în limitele cordonului de sudură sau cel mult până în Z.I.T (zona influenţată termic).
Procedeul indicat de remediere al acestui defect constă în îndepărtarea prin crăiţuire a cordonului de sudură fisurat şi
refacerea sudurii prin aplicarea unui procedeu de sudare corespunzător. Excavarea obţinută prin crăiţuire nu trebuie să
depăşească 10 mm pe fiecare parte a sudurii.
Consolidarea îmbinărilor cu sudură se realizează în funcţie de posibilităţi prin mărirea grosimii sau lungimii
cordoanelor. Aplicarea straturilor suplimentare de sudură se va face numai după curăţarea la luciu metalic a sudurii
existente. Când această soluţie nu poate fi utilizată, se poate accepta efectuarea de suduri frontale şi contând pe
conlucrarea acestora cu sudurile laterale.
Pentru repararea fisurilor din material prin sudare electrică manuală se utilizează următorul procedeu:
- se practică cu burghiul, la extremităţile fisurii, câte o gaură în vederea stopării extinderii acesteia;
- se prelucrează marginile fisurii prin crăiţuire;
- se sudează fisura în adâncime, pe plăcuţa suport sau cu resudarea rădăcinii;
- se polizează cordonul de sudură.
În Figura F.4.1 sunt arătate dimensiunile minime recomandate pentru execuţia acestui tip de reparaţii.
Se recomandă ca în cazul fisurilor pătrunse reparate prin sudură manuală să se aplice eclise sau rigidizări pe direcţia
efortului principal transmis de componenta fisurată.

Figura F.4.1. Dimensiuni recomandate pentru reparaţia prin sudură

270
F.4.3.3.2. Înlocuirea materialului degradat
Metoda este utilizată în cazul în care unele bare, elemente de dimensiuni reduse, sau porţiuni din elemente structurale
au fost avariate car urmare a pierderii stabilităţii locale sau generale.
Reparaţia constă în înlocuirea porţiunii degradate a elementului cu material nou având aceleaşi proprietăţi fizico-
mecanice ca şi cel iniţial. Din punct de vedere tehnic, înlocuirea propriu-zisă a barei sau refacerea secţiunilor scoase din
lucru este simplă, prinderea noului element sau părţi de element realizându-se prin sudură sau cu şuruburi.
Piesele necesare înlocuirii porţiunilor avariate trebuie să fie executate după relevee de mare precizie.
Se va ţine seama că elementele care trebuie înlocuite integral sau parţial se află de obicei sub efort. Dacă tăierea
porţiunii avariate se face fără o descărcare temporară şi fără asigurarea stabilităţii structurii pe tot timpul reparaţiilor,
eforturile existente în aceasta se vor redistribui brusc în alte elemente, cu consecinţe imprevizibile.
Din acest motiv este de preferat ca, oricând este posibil, să se apeleze la alte metode de intervenţie în care să se
păstreze pe poziţie zona degradată.
F.4.3.3.3. Eclisarea
Prin această metodă de reparare se urmăreşte refacerea continuităţii între două părţi ale aceluiaşi element, a căror
legătură a fost întreruptă total sau parţial, ca urmare a apariţiei unei fisuri sau rupturi. Eclisarea constă în aplicarea, peste

271
zona degradată (ruptă), a unor platbande având secţiunea mai mare cu = 25% faţă de cea a elementului întrerupt.
Prinderea ecliselor se poate realiza cu sudură sau cu şuruburi.
Eclisarea se poate utiliza în două moduri: ca metodă în sine de reparare a fisurilor şi rupturilor şi ca măsură de
siguranţă a reparaţiilor executate fie prin sudură electrică manuală, fie prin înlocuire de material.
Eclisarea ca metodă de reparare este indicată numai atunci când utilizarea sudurii electrice manuale nu este posibilă
(de exemplu la secţiuni compuse din platbande nituite sau oţeluri nesudabile) întrucât prezintă dezavantajul devierii
eforturilor pe lungimea eclisei.
Pentru eliminarea excentricităţilor locale, eclisele se dispun astfel încât axa lor să coincidă cu axa elementului. În cazul
în care această condiţie nu poate fi respectată, la dimensionare trebuie luate în considerare eforturile suplimentare
rezultate.
În cazul eclisarii barelor comprimate, pentru eclise se vor avea în vedere următoarele reguli:
- dacă barele nu sunt prelucrate pentru transmiterea efortului prin contact direct, eclisele trebuie să fie capabile să
transmită efortul din dreptul îmbinării, inclusiv momentele provenite din excentricităţile existente, date de imperfecţiunile
iniţiale şi de deformaţiile de ordinul doi;
- în cazul în care elementele sunt pregătite pentru transmiterea efortului de compresiune prin contact direct, eclisele
trebuie să fie proiectate astfel încât să asigure continuitatea rigidităţii elementului faţă de ambele axe ale secţiunii şi
concomitent să asigure transmiterea eforturilor de întindere provenite din momente.
Un tip de eclisare întâlnit mai rar utilizat este eclisarea elementelor rupte complet. Aplicarea ecliselor în acest caz se
face numai după readucerea elementelor la lungimea iniţială, prin intermediul unor dispozitive de strâns care se desfac
după executarea reparaţiei. Această măsură este obligatorie pentru a asigura intrarea în lucru a elementului după
aplicarea ecliselor.
Eclisarea ca măsură de siguranţă respectă aceleaşi reguli de dimensionare şi dispunere a ecliselor, aplicarea acestora
realizându-se în funcţie de axul de simetrie a reparaţiei efectuate prin sudură (Figura F.4.2).

Figura F.4.2. Eclisarea de siguranţă

272
F.4.3.3.4. Îndreptarea elementelor deformate
Metoda se aplică elementelor care au suferit deformaţii permanente (în domeniul plastic) din cauze diverse, precum
procedee de sudare greşite, transport sau depozitare necorespunzătoare, montaj defectuos, loviri accidentale, acţiuni
voite de utilizare a elementelor structurale drept reazeme pentru ridicarea sau tragerea unor greutăţi, etc.
Modalităţile prin care se poate interveni în aceste situaţii sunt îndreptarea la rece şi la cald, prin spănuire sau presare,
ambele procedee având dezavantajul că introduc în element tensiuni remanente. Din acest motiv este mult mai
convenabil ca elementul să fie lăsat deformat de câte ori acest lucru este posibil, sau în caz contrar să se repare prin
metoda înlocuirii de material.
O situaţie în care se poate renunţa la îndreptarea elementului este reprezentată de barele solicitate la întindere. Dacă
elementul deformat este comprimat, efectele de ordinul II pot deveni periculoase, astfel încât este recomandată
remedierea deformaţiei. Barele comprimate care-şi pot pierde stabilitatea nu trebuie îndreptate, ci înlocuite.
Presarea este un procedeu mecanic de îndreptare la rece sau la cald a deformaţiilor prin utilizarea unor dispozitive,
capabile să forţeze elementul să revină la forma iniţială. Îndreptarea la rece este admisă numai în cazul pieselor cu

273
deformaţii sau grosimi mici. În celelalte cazuri se recomandâ încălzirea uniformă a întregului element, urmată de
îndreptarea prin presare.
Încălzirea cu flacăra de oxigaz se utilizează pentru remedierea deformaţiilor specifice mai mici de 20 mm/m. La răcire,
partea încălzită se va contracta mai mult şi ca urmare se vor produce deformaţii de sens contrar.
F.4.3.4. Repararea elementelor structurale din oţel
F.4.3.4.1. Repararea stâlpilor
F.4.3.4.1.1. Repararea plăcilor de bază deformate
Deformarea plastică a plăcii de bază apare de obicei la baze de stâlpi fără rigidizări. Etapele reparării sunt:
- se fixează calaje sub placa de baza;
- se îndepărtează betonul de subturnare deteriorat aflat sub aceasta;
- se curăţă suprafeţele prin suflare cu aer cald şi apă sub presiune;
- sub placa de bază se injectează beton de subturnare preparat cu ciment expansiv;
- se consolidează placa de bază deformată prin sudarea unor rigidizări verticale;
- se strâng şuruburile de ancoraj.
F.4.3.4.1.2. Repararea şuruburilor de ancoraj rupte/deformate plastic
În cazul în care cedarea s-a produs în buloanele de ancoraj este obligatorie înlocuirea acestora.
Pentru remedierea defectului sunt recomandate două soluţii, care se aplică în funcţie de condiţiile existente.
Prima soluţie este aceea de înlocuire a şuruburilor de ancoraj cu unele noi fixate cu răşini sintetice în betonul existent,
iar cea de-a doua constă în înlocuirea părţii deteriorate din şuruburi.
(a) Şuruburi de ancoraj noi, fixate cu răşini sintetice.
Aplicarea acestei soluţii este posibilă doar în cazul în care fundaţia are dimensiuni în plan suficiente, pentru
amplasarea corectă a noilor şuruburi de ancoraj, se vor asigura distanţele necesare între axele şuruburilor şi marginea
fundaţiei, astfel încât să nu interfereze cu betonul din jurul şuruburilor existente, care ar putea fi fisurat ca urmare a
preluării forţelor de ancoraj.
Etapele de executare ale reparaţiei sunt:
- se fixează şuruburile de ancoraj noi prin intermediul răşinilor sintetice introduse în găuri forate în betonul fundaţiei;
- se sudează în adâncime, cu sudură în JAV câte o placă de bază nouă, găurită, pe ambele părţi ale plăcii de bază
existente;
- noua placă de bază se întăreşte cu rigidizări verticale dispuse în funcţie de geometria rezemării;

274
- se îndepărtează betonul de subturnare deteriorat de sub placa de bază existentă;
- se injectează beton de sub turnare preparat cu ciment expansiv sub placa de bază consolidată.
(b) Reconstituirea şuruburilor de ancoraj existente.
Soluţia constă în îndepărtarea părţii plastificate sau rupte ale şurubului de ancoraj existent şi înlocuirea acesteia cu o
zonă nouă, identică din punctul de vedere al caracteristicilor secţiunii şi materialului cu cea existentă.
Etapele de execuţiei sunt:
- După realizarea sprijinirilor necesare, betonul fundaţiei se ciopleşte cu dalta în jurul şuruburilor de ancoraj până se
ajunge la = 40 mm sub zona deteriorată a fiecărui şurub, pe o suprafaţă în plan suficientă pentru execuţia corectă a
sudurilor;
- Se taie şuruburile existente cu cel puţin 20 mm sub zona afectata(rupte sau deformaţie plastică);
- Se execută în atelier zonele noi de şuruburi cu lungimea necesară;
- Acestea vor fi fixate în capul şuruburilor existente prin sudură în adâncime, polizată;
- Se verifică îmbinarea sudată cu ultrasunete şi lichide penetrante;
- Se toarnă sub placa de bază beton de subturnare preparat cu ciment expansiv;
- Pentru siguranţă se poate îngloba toată baza stâlpului în beton armat. Legătura dintre suprabetonare bazei stâlpului şi
fundaţia existentă se face prin intermediul ancorelor chimice.
F.4.3.4.1.3. Repararea stâlpilor
Ruperea unui stâlp poate să apară sub acţiunea forţelor orizontale provenite din seism, ca urmare a unei loviri
accidentale sau ca urmare a coroziunii.
(a) Reparare prin sudare.
Aplicarea acestei soluţii este condiţionată de rămânerea porţiunii rupte pe poziţia iniţială. Avantajele soluţiei constau în
viteza de execuţie a reparaţiei şi în faptul că sprijinirile nu sunt necesare.
Soluţia de reparare a unui stâlp rupt prin sudare şi rigidizare (Figura F.4.3 şi Figura F.4.4) constă în:
- Sudarea pe tălpile secţiunii a minimum două rigidizări verticale. Dimensiunile şi poziţionarea acestora trebuie să
respecte regulile descrise la pct. F.4.3.3.3 pentru eclisele secţiunilor. Rigidizarea secţiunii rupte înainte de sudare permite
susţinerea stâlpului până la realizarea sudurii.
- Prelucrarea prin crăiţuire a marginilor rupte ale stâlpului şi execuţia unei suduri în adâncime pătrunsă, pe plăcuţă
suport sau resudată. Sudura se polizează după execuţie. Rigidizările sunt lăsate pe poziţie, pentru a lucra ca eclise
ajutătoare.

275
Figura F.4.3. Repararea prin sudare şi eclisare a stâlpilor cu inimă plină

Figura F.4.4. Repararea prin sudare şi eclisare a stâlpilor chesonaţi

276
(b) Reparare prin înlocuirea zonelor degradate.
Această soluţie de remediere prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje, faţă de soluţia prezentată anterior.
Dezavantajul principal constă în aceea că soluţia este mai greu de aplicat şi mai costisitoare. Pentru aplicarea acestei
soluţii este necesar să se execute o sprijinire provizorie, cu stâlpi capabili să preia eforturile celor existenţi. Din această
cauză, atât materialele, cât şi manopera necesară conduc la ridicarea costului intervenţiei.
Avantajul principal constă în aceea că soluţia de reparare prin înlocuirea zonei afectate prezintă o siguranţă mai mare,
fiind recomandată în special în cazul stâlpilor solicitaţi puternic.
Pentru stâlpii cu inimă plină, soluţia de reparare (Figura F.4.5) constă în:
- Se confecţionează şi se amplasează stâlpii de sprijinire provizorie (eventual cu fundaţii proprii), capabili să preia şi să
transmită forţele verticale şi orizontale care acţionează asupra stâlpului deteriorat.

277
- Zona de stâlp deteriorată se îndepărtează prin tăiere cu flacăra oxiacetilenică. Marginile tăieturii se prelucrează prin
polizare, dându-li-se forma necesară executării sudurii în adâncime.
- Pentru înlocuirea porţiunii de stâlp ruptă se fabrică un element nou similar cu cel iniţial.
- Se amplasează la poziţie elementul nou şi se execută sudura în adâncime, resudată şi polizată, precum şi sudurile în
relief dintre tălpi şi inimă.

Figura F.4.5. Refacerea stâlpilor cu secţiune dublu T

O soluţie pentru înlocuirea porţiunilor deteriorate ale stâlpilor cu secţiune chesonată este prezentată în Figura F.4.6.
Soluţia este recomandată în cazul rupturilor cauzate de seism, motiv pentru care se recomandă ca porţiunea nouă să fie
executată cu grosime mai mare faţă de cea iniţială. Elementul nou poate fi fabricat cu sau fără rigidizări transversale.

278
Sudurile se execută pe plăcuţe suport, din cauza imposibilităţii accesului în interiorul chesonului, iar ca măsură
suplimentară se recomandă injectarea sub presiune a betonului în interiorul stâlpilor, pe la partea inferioară a acestuia.

Figura F.4.6. Refacerea stâlpilor chesonaţi fisuraţi în urma seismului.

279
F.4.3.4.1.4. Repararea stâlpilor cu pereţi voalaţi
Soluţiile de reparare a stâlpilor cu pereţi voalaţi constau fie în rigidizarea lor pe porţiunea afectată, fie în înlocuirea
zonei afectate. Soluţiile de înlocuire a zonelor afectate sunt similare cu cele descrise la repararea stâlpilor rupţi, astfel că
în continuare se vor descrie numai soluţiile de remediere prin rigidizare. Soluţiile de reparaţii diferă în funcţie de secţiunea
stâlpului şi de gravitatea defectului.
(a) Pentru stâlpii cu secţiune dublu T (Figura F.4.7), soluţia recomandată constă în:
- Introducerea unei rigidizări orizontale pe inima stâlpului în dreptul deformaţiei maxime. În cazul unor deformaţii
accentuate se recomanda introducerea câte unei rigidizări în dreptul fiecărui punct de inflexiune al barei deformate.
- Prelucrarea marginilor tălpilor deformate astfel încât să permită aşezarea unei eclise verticale.
- Confecţionarea şi sudarea în relief a câte unei eclise paralele cu inima de ambele părţi ale stâlpului, peste zona
deformată. Se recomandă ca grosimea acestor eclise să fie mai mare decât grosimea inimii stâlpului. Lungimea eclisei va
depăşi cu cel puţin 500 mm zona afectata. Se recomanda amplasarea eclisei pe toata lungimea stâlpului.

Figura F.4.7. Repararea stâlpilor voalaţi

280
(b) În cazul stâlpilor chesonaţi, soluţiile de reparare depind de mărimea deformaţiilor produse prin voalare şi de
eforturile pe care stâlpul trebuie să le transmită.
În cazul în care secţiunea stâlpului este o ţeava rectangulară soluţia este cea din Figura F.4.8 şi constă în:
- Îndreptarea la cald a peretelui voalat (unde este posibil);
- Confecţionarea şi sudarea unor eclise executate dintr-un material similar cu cel al stâlpului, cu dimensiunile alese
astfel încât să depăşească zona voalată cu minimum 200 mm pe contur şi grosimea mai mare decât cea a peretelui.

281
Figura F.4.8. Soluţie de reparaţie recomandată în cazul pereţilor voalaţi

O variantă a soluţiei anterioare, aplicabilă în cazul în care stâlpul trebuie să transmită eforturi mari, constă în aplicarea
peste zona voalată a unei eclise de rigidizare verticala. Grosimea eclisei este mai mare decât grosimea peretelui voalat.
F.4.3.4.2. Repararea grinzilor cu inima plină
F.4.3.4.2.1. Repararea grinzilor fisurate
Dacă fisura este extinsă atât în inima cât şi într-una din tălpile grinzii, repararea se poate face printr-una din
următoarele metode:
- sudarea fisurii, urmată de eclisare;
- înlocuirea materialului afectat.
(a) Reparare prin sudarea fisurii urmată de eclisare.
Soluţia de reparare recomandata pentru grinzile fisurate foloseşte ca metodă de reparare sudura. La elaborarea
detaliului s-a procedat astfel încât să se evite intersectarea cordoanelor de sudură pe trei direcţii.
Pentru aceasta, după ce se execută gaura de stopare a fisurii din inimă (singura care poate progresa), se îndepărtează
sudura dintre talpă şi inimă, pe o zonă ceva mai extinsă, astfel încât să se formeze o gaură cu margini prelucrate (Figura
F.4.9(a)).

282
Apoi, se prelucrează marginile fisurii inimii, prin crăiţuire, astfel încât să se poată realiza sudarea ei în V. Sudura se
polizează pe ambele părţi, după care se eclisează inima, prin aplicarea pe o singură parte a acesteia a unei eclise cu
aceeaşi grosime ca a inimii, sudată pe trei laturi cu sudură de colţ. Dimensiunile în plan ale eclisei trebuie să depăşească
cu cca 100 mm pe contur dimensiunile fisurii (Figura F.4.9(b))
Apoi, se sudează în adâncime fisura de pe talpă, care se execută pe plăcuţă suport, după prelucrarea marginilor fisurii,
după care se polizează în vederea aplicării eclisei (Figura F.4.9(c)).
Eclisarea tălpii se realizează prin sudarea cu sudură de colţ a unei eclise cu aria cel puţin egală cu aria tălpii grinzii,
având o lungime totală cel puţin egală cu lăţimea tălpii (Figura F.4.9(d)).

Figura F.4.9. Repararea grinzilor fisurate prin metoda sudării şi eclisării de siguranţă

283
F.4.3.4.2.2. Repararea grinzilor cu talpa voalată
În cazul tălpilor comprimate este posibilă apariţia fenomenului de pierderea stabilităţii locale, fapt ce reduce capacitatea
de rezistenţă a grinzii în secţiunile afectate.
Pentru repararea grinzilor aflate în această situaţie se pot aplica mai multe soluţii, în funcţie de gradul în care s-a
produs voalarea.
În cazul în care deformaţia tălpii este mică este suficientă introducerea a două perechi de rigidizări verticale, sudate la
marginile zonei voalate de talpă şi a doua eclise verticale pe talpa voalată.
Dacă talpa este puternic deformată, după aplicarea rigidizărilor la marginile zonei deformate, talpa se poate bloca între
două eclise laterale sudate de rigidizări şi de tălpile grinzii. În cazul în care este necesar, se poate consolida grinda la
încovoiere, prin adăugarea unui subansamblu format din talpă şi inimă, care va fi sudat în prelungirea inimii grinzii, pe
zona afectată de voalarea tălpii.
Repararea grinzilor prin aceste procedee poate să genereze creşterea capacităţii de rezistenţă la încovoiere şi mutarea
articulaţiei plastice către câmpul grinzii sau în stâlp. De aceea, metoda se va aplica numai în condiţiile verificării
mecanismului de cedare după reparaţii.
F.4.3.4.2.3. Repararea grinzilor cu inima voalată
Repararea grinzilor cu inimă voalată se poate realiza fie numai prin rigidizarea inimii voalate, fie prin rigidizare şi
placare laterală a zonei afectate.
(a) Repararea inimii voalate prin rigidizare.
Îmbunătăţirea comportării la voalare a inimilor grinzilor se poate realiza prin soluţii diferite în funcţie de caracterul
permanent sau temporar al deformaţiilor produse.
Dacă deformaţiile inimilor sunt temporare, cea mai simplă soluţie constă în adăugarea unor rigidizări suplimentare,
care pot fi transversale scurte sau longitudinale şi transversale scurte. O soluţie de reparare posibilă, aplicabilă mai ales
dacă inimile grinzilor sunt rigidizate numai transversal, constă în adăugarea unor nervuri de rigidizare diagonale (Figura
F.4.10).
Se recomandă legarea prin gusee a acestor diagonale atât de tălpi, cât şi de rigidizările transversale.

Figura F.4.10. Soluţie de reparare cu rigidizări diagonale a inimilor voalate

284
O variantă a acestei soluţii pentru situaţia în care deformaţiile inimilor grinzilor sunt permanente constă în utilizarea
rigidizărilor diagonale, necesare pentru consolidarea inimii, drept pârghii pentru aparatul de îndreptare al inimii (Figura
F.4.11).
După aducerea inimii în poziţia nedeformată, rigidizările se prind de aceasta cu sudură.

Figura F.4.11. Detalii de îndreptare a deformaţiilor permanente ale inimii

285
O altă soluţie (Figura F.4.12(a)), constă în aplicarea prin sudare a mai multor rigidizări dispuse pe ambele părţi ale
zonei voalate a inimii. Rigidizările se decupează după forma voalată a inimii, astfel încât să poată fi sudate atât de tălpile
grinzii, cât şi de inima voalată, împiedicând astfel dezvoltarea deformaţiilor.
(b) Repararea inimii voalate prin rigidizare şi placare laterală.
Soluţia (Figura F.4.12(b)) reprezintă o variantă a celei precedente. Pe lângă rigidizările inimii secţiunea este întărită
prin aplicarea unor eclise laterale, cu aceeaşi grosime ca a inimii, sudate pe rigidizări şi pe tălpile grinzii. În acest fel,
secţiunea devine chesonată, comportându-se mai bine în cazul eforturilor de torsiune, rigidizările sunt asigurate împotriva
voalării, iar forţele tăietoare din grindă se vor transmite prin eclise. Etapele realizării consolidării sunt următoarele: se
sudează rigidizările centrale, eclisele laterale se sudează de tălpile grinzii şi de rigidizările centrale, apoi se introduc şi se
sudează de la centru către exterior restul rigidizărilor.

Figura F.4.12. Soluţie de reparare a inimilor voalate

286
F.4.3.4.2.4. Repararea grinzilor cu talpa şi inima voalate
(a) Reparare prin placare laterală.
Soluţia de reparare reprezentată în Figura F.4.13, utilizează metodele eclisării şi adăugării de material, iar realizarea ei
se efectuează prin parcurgerea următoarelor etape:
- se prelucrează prin polizare marginile tălpii în zona deformată pentru a uşura aplicarea ecliselor;
- pe ambele părţi ale tălpii grinzii se sudează câte o eclisă cu grosime mai mare decât a inimii voalate;
- la extremităţile zonei afectate se amplasează câte o nouă rigidizare verticală, sudată atât de inima şi tălpile grinzii, cât
şi de eclise;
- dacă deformaţiile tălpii sunt importante, se consolidează secţiunea grinzii prin sudarea sub aceasta a unui element
care să contribuie la mărirea capacităţii de rezistenţă la încovoiere.

Figura F.4.13. Soluţie de reparare prin placare laterală

287
Repararea grinzilor prin acest procedeu poate să genereze creşterea capacităţii de rezistenţă la încovoiere şi mutarea
articulaţiei plastice către câmpul grinzii sau în stâlp. De aceea, metoda se va aplica numai în condiţiile verificării
mecanismului de cedare după reparaţii.
(b) Reparare prin înlocuirea zonei afectate.
Utilizarea acestei soluţii prezintă dezavantajul că înaintea aplicării sale grinda trebuie scoasă de sub efort prin
realizarea de sprijiniri provizorii, ceea ce conduce la creşterea costului intervenţiei. Cu toate acestea, soluţia este
recomandată atunci când deformaţiile produse prin voalare au valori foarte mari şi aplicarea soluţiei anterioare nu este
posibilă.
Soluţia de înlocuire a zonei afectate a grinzilor se aplică astfel:
- grinda se descarcă prin sprijiniri aplicate de ambele părţi ale zonei defecte;
- se marchează liniile de tăiere de jur împrejurul zonei voalate;
- la intersecţia liniilor se execută cu burghiul găuri de stopare cu diametrul de minim 20 mm;
- se taie şi se îndepărtează zona avariată;

288
- se prelucrează marginile tăiate prin polizare şi se aplică plăcuţe suport pe tot conturul ce urmează a fi sudat;
- se execută în atelier un subansamblu sudat, alcătuit din talpă şi inimă, cu aceleaşi dimensiuni şi din acelaşi material
ca şi porţiunea îndepărtată;
- se amplasează acesta la poziţie şi se sudează pe contur cu sudură în adâncime, executată în straturi succesive,
funcţie de grosimea elementelor;
- pentru grinzi solicitate dinamic, sudura de joantare se polizează.
F.4.3.4.3. Repararea nodurilor de cadru
Defectele curent întâlnite la nodurile de cadru sunt arătate în Figura F.4.14, adică:
- fisuri în sudura dintre talpa grinzii şi stâlp (Figura F.4.14(a));
- fisuri în ZIT în talpa grinzii, de obicei la baza decupajului inimii grinzii în rigidizarea orizontală a stâlpului, în afara
acestuia (în cazul stâlpilor cu secţiune chesonată) (Figura F.4.14(a));
- fisuri care afectează atât talpa cât şi inima grinzii (Figura F.4.14(b));
- voalarea inimii nodului de cadru (Figura F.4.14(c)).

Figura F.4.14. Defecte ale nodurilor de cadru

F.4.3.4.3.2. Repararea nodului cu fisuri pătrunse în talpa şi inima grinzii

289
Soluţiile de reparare se aleg în funcţie de dimensiunea fisurii, de gradul de distrugere al tălpii, de apariţia sau nu a
fenomenului de voalare etc.
(a) Reparare prin înlocuirea zonei afectate.
Soluţia constă în înlocuirea unei porţiuni relativ reduse din grindă, ceea ce implică costuri mai mici la materialele
utilizate. În schimb, înaintea aplicării soluţiei, grinda trebuie scoasă de sub efort prin realizarea de sprijiniri provizorii.
Execuţia soluţiei cuprinde următoarele etape (Figura F.4.15):
- Se marchează liniile de tăiere împrejurul zonei afectate şi la intersecţia lor se execută cu burghiul găuri de stopare cu
diametrul minim de 20 mm;
- Se taie şi se îndepărtează zona avariată, după care marginile se prelucrează prin polizare;
- Pe tot conturul ce urmează a fi sudat se aplică plăcuţe suport pentru sudură;
- Se execută în atelier un subansamblu sudat, alcătuit din talpă şi inimă, cu aceleaşi dimensiuni şi din acelaşi material
ca şi porţiunea îndepărtată;
- Se amplasează la poziţie subansamblul şi se sudează pe contur cu sudură în adâncime executată în straturi
succesive, funcţie de grosimea elementelor. Inima subansamblului se sudează de talpa stâlpului cu sudură în relief.

Figura F.4.15. Etapele de realizare a soluţiei de reparare prin înlocuirea zonei afectate

(b) Reparare prin înlocuirea ramurii stâlpului.

290
Soluţia este recomandată numai în cazul în care ramura stâlpului este foarte afectată şi nu poate fi reparată prin
înlocuire parţială sau eclisare. Execuţia soluţiei cuprinde următoarele etape (Figura F.4.16):
- Se execută sprijiniri pentru grindă;
- Se îndepărtează platelajul metalic, sau placa de beton armat pe o lungime de cel puţin 0,2/;
- Se suflă sudurile grinzii de pe stâlp prin procedeul arc-aer sau se desfac şuruburile, după caz;
- Se taie prin procedee mecanice grinda la distanta de ≅ 0,21 de faţa stâlpului;
- Se execută în atelier zona de grinda ce urmează a fi înlocuită;
- Se aşază la poziţie şi se refac sudurile de prindere de stâlp;
- Se reface prinderea de grindă.

Figura F.4.16. Soluţie de reparare a nodului prin înlocuirea în întregime a ramurii

(c) Repararea nodului prin eclisare.


În cazul în care ramura stâlpului este numai fisurată şi nu a suferit deformaţii plastice, repararea acesteia se poate
realiza numai prin sudarea fisurilor şi aplicarea unor eclise peste zonele reparate (Figura F.4.17). Eclisele trebuie să
depăşească zona avariată cu minim 300 mm de fiecare parte.

Figura F.4.17. Reparare prin sudură şi eclisare

291
F.4.3.4.3.3. Repararea nodului de cadru cu inima voalată
Soluţiile de reparare constau fie în rigidizarea nodurilor, fie în înlocuirea zonei afectate similar celor prezentate la pct.
F.4.3.4.1.4. O soluţie de prevenire/consolidare a nodului constă în aplicarea pe inima nodului a unor rigidizări diagonale
(Figura F.4.18).

Figura F.4.18. Rigidizarea nodurilor de cadru împotriva voalării

292
F.4.3.4.4. Repararea contravântuirilor
F.4.3.4.4.1. Repararea barelor
Defectele sau avariile întâlnite în mod uzual la barele contravântuirii, în care eforturile sunt predominant axiale, sunt fie
pierderea stabilităţii generale a barelor solicitate la compresiune, fie plastificarea secţiunilor barelor întinse (Error!
Reference source not found.).
De asemenea, independent de starea de eforturi din barele contravântuirilor, pot fi constatate ocazional defecte
produse acestora în timpul montajului sau exploatării. Acestea sunt îndoiri pronunţate, în unghi, ale barelor, cauzate de
loviri accidentale sau de folosirea lor ca reazem pentru ridicarea unor greutăţi, sau lipsa unor bare din ansamblul
structural al contravântuirii provocată prin tăierea acestora pentru trecerea unor utilaje sau conducte amplasate ulterior
proiectării.
În cazul barelor flambate, nu este permisă îndreptarea la rece sau la cald, pe de o parte din cauza eforturilor
remanente introduse în secţiuni şi pe de altă parte din cauză că nu se poate reveni la forma iniţială a barei. Barele întinse
cu secţiuni plastificate, apar la elementele slăbite prin fabricaţie, montaj sau din solicitări seismice majore.
Întotdeauna barele ce şi-au pierdut stabilitatea generală sau a avut incursiuni în domeniul elasto - plastic trebuie
înlocuite.

293
Mărirea capacităţii de rezistenta a barelor comprimate ale contravântuirilor se poate realiza prin micşorarea lungimi de
flambaj introducând o bară suplimentară.
F.4.3.4.4.2. Repararea prinderilor barelor la noduri
În cazul în care şuruburile de prindere sunt rupte sau lipsesc, soluţia de intervenţie constă în înlocuirea acestora cu
şuruburi noi, strânse corespunzător. În cazul în care defectul s-a produs sub încărcări care au fost considerate la
proiectare este necesară fie mărirea diametrelor şuruburilor, dacă distanţele dintre ele permit acest lucru, fie în caz
contrar, întărirea prinderii cu sudură.
În cazul ruperii guseului, soluţia de reparare constă în înlocuirea acestuia cu unul nou, realizat dintr-un material cu
caracteristici superioare. Dacă defectul constă în ruperea sudurii, acestea se repara prin crăiţuire şi resudare. Ca măsură
suplimentară de siguranţă se poate întări guseul prin aplicarea pe ambele părţi ale guseului a câte unei rigidizări sudate,
perpendicular pe sudură. Guseele voalate se consolidează prin aplicarea unor rigidizări capabile să asigure rigiditatea
laterala a acestuia.
F.4.4. Consolidări
F.4.4.1. Aspecte generale
Consolidările sunt intervenţii care se aplică elementelor, prinderilor acestora şi structurilor de rezistenţă, care necesită
sporirea capacităţii de rezistenţă, cerute în general de condiţii noi, de exploatare mai severe decât cele avute în vedere la
proiectarea şi executarea structurii, dar şi din motive de întreţinere defectuoasă care au condus la pierderi de material
(ex. ruginire).
Tipul de reparaţie este funcţie de natura solicitării din bare sau îmbinări sau de natura defectului depistat.
La alegerea soluţiei de intervenţie se vor avea în vedere următoarele:
- stabilirea cauzei care a produs defectul;
- descărcarea parţială de eforturi a elementului înainte de a se face intervenţia (îndepărtarea încărcărilor variabile şi
cvasipermanente, introducerea de reazeme intermediare active);
- menţinerea poziţiei centrului de greutate şi a axialităţii barei;
- stabilirea proprietăţilor fizico-mecanice şi sudabilităţii oţelului (materialului de bază).
F.4.4.2. Mijloace de consolidare a elementelor
Consolidarea elementelor din oţel şi a prinderilor acestora se poate efectua prin sudare (a se vedea F.4.3.2.1) sau
prinderea cu şuruburi (a se vedea F.4.3.2.2), potrivit celor prezentate la F.4.3.2.
F.4.4.3. Metode de consolidare a elementelor

294
F.4.4.3.1. Consolidarea secţiunilor prin adăugare de material
Metoda constă în adăugarea de platbande, profile sau subansamble aplicate pe toată lungimea sau pe o porţiune a
elementului care trebuie consolidat.
Mărirea secţiunii prin adăugarea de material este o metodă simplă, care poate fi aplicată majorităţii elementelor
structurale, însă din considerente economice este recomandabilă doar dacă este necesară aplicarea pe porţiuni
restrânse, la un număr redus de elemente.
La aplicarea metodei trebuie respectate anumite condiţii tehnice generale:
(a) Distribuirea materialului adăugat secţiunii originare se face în funcţie de natura şi mărimea eforturilor, astfel încât
elementul consolidat să se comporte optim sub încărcările aferente, atât din punct de vedere al tensiunilor, cât şi al
stabilităţii generale şi locale:
- la elementele încovoiate, materialul se adaugă la tălpi pentru a creşte momentul de inerţie al secţiunii;
- la elementele comprimate, materialul trebuie adăugat cât mai departe de centrul de greutate, astfel încât să se
mărească raza de inerţie a secţiunii consolidate;
- în cazul secţiunilor supuse la forţă tăietoare mare, materialul se orientează în direcţia acesteia.
(b) Materialul adăugat se dispune în mod simetric faţă de secţiunea existentă pentru a se evita apariţia eforturilor
suplimentare datorate excentricităţilor.
(c) Între materialul adăugat şi cel existent trebuie asigurată o conlucrare perfectă prin utilizarea sudurii sau şuruburilor.
Prinderea cu sudură este preferabilă, întrucât nu micşorează secţiunea elementului.
(d) Distribuirea materialului nu trebuie să creeze variaţii bruşte de secţiune sau o schimbare a raportului de rigidităţi
între elementele componentele ale structurii.
(e) La confecţionarea şi punerea în operă a materialului de adaos, se respectă aceleaşi reguli ca şi pentru construcţiile
noi. Elementele de adaos trebuie ca să fie confecţionate în ateliere, în strânsă concordanţă cu releveele efectuate la faţa
locului, astfel încât să se obţină un contact perfect al pieselor de adaos pe conturul elementelor existente.
(f) Înainte de aplicarea pieselor de adaos, este obligatorie curăţarea suprafeţelor pana la luciu metalic, în special a
elementelor existente, care sunt acoperite cu straturi succesive de vopsea sau pot fi corodate.
(g) După consolidarea elementelor prin această metodă trebuie să fie refăcută protecţia anticorozivă.
Dimensionarea secţiunii de material adăugat capătă forme specifice, după cum secţiunea consolidată urmează să
lucreze în funcţie de domeniul elastic sau plastic. Pentru elementele consolidate sub sarcină şi la care se urmăreşte ca
secţiunea consolidată să lucrează în domeniul elastic, se vor lua masuri ca elementul structural la care se intervine să fie

295
descărcat de sarcinile pe care le suportă într-o măsură cât mai mare posibilă, astfel încât materialul adăugat să preia o
fracţiune cât mai mare din încărcările aferente elementului.
F.4.4.3.1.1. Consolidarea stâlpilor
Dacă este depăşită capacitatea de rezistenţă a stâlpilor, metoda utilizată de regulă, este mărirea secţiunii acestora prin
adăugare de material. De obicei această soluţie se aplică stâlpilor aflaţi sub sarcină, din cauza dificultăţilor de a realiza
descărcarea lor. Pentru utilizarea eficientă a materialului de consolidare este recomandabila descărcarea parţială a
acestora, prin îndepărtarea unor încărcări de exploatare.
Sudurile aplicate la marginile tălpilor profilelor dublu T schimbă distribuţia tensiunilor remanente de la extremităţile
tălpilor din compresiune în întindere, sporind capacitate portantă superioară a secţiunii comprimate a stâlpului astfel
consolidat.
În Figura F.4.19 sunt arătate soluţii de consolidare prin adaos de material a stâlpilor din profile laminate. Aceste soluţii
se pot utiliza şi pentru consolidarea stâlpilor realizaţi din table tăiate cu flacără şi sudate.
Tehnologia de sudare trebuie să asigure păstrarea parametrilor de siguranţă pe timpul consolidării. Din acest motiv se
interzice realizarea sudurilor transversale pe talpa stâlpului fără sprijinire, deoarece prin încălzire la temperatura de
sudare capacitatea portantă a tălpii respective se diminuează semnificativ.

Figura F.4.19. Soluţii pentru consolidarea stâlpilor realizaţi din laminate

În cazul stâlpilor cu tălpi voalate se poate utiliza soluţia de consolidare care constă în aplicarea pe tălpi a unor table
sudate în relief (fig. F.4.36), aplicate simetric pe toate tălpile. Consolidarea trebuie aplicată de la baza stâlpului până cel

296
puţin la 500 mm deasupra defectului, după care secţiunea tablelor de consolidare se va micşora treptat astfel încât să se
realizeze o trecere lina de la secţiunea consolidată la secţiunea iniţială.

Figura F.4.20. Soluţie pentru consolidarea tălpilor

F.4.4.3.1.2. Consolidarea grinzilor cu zăbrele


Defectele grinzilor cu zăbrele constau, de regulă, în deformaţii plastice ale barelor, produse în timpul montajului,
mişcării seismice sau în corodarea elementelor componente şi îmbinărilor. Comportarea fermelor poate fi influenţata de
încărcarea suplimentară prin agăţarea de acestea a unor echipamente tehnologice, care nu au fost considerate la
proiectare.
Consolidarea barelor fermelor trebuie realizată după descărcarea acestora în cea mai mare măsură posibilă, pentru a
da posibilitatea materialului de adaos să preia o parte mai mare din efortul total aferent barei.

297
Alegerea soluţiei de consolidare în cazul fermelor trebuie să se facă diferenţiat în funcţie de efortul existent în bara
asupra căreia se intervine.
(a) Consolidarea barelor întinse
Consolidarea barelor întinse trebuie să se realizeze pe întreaga lungime a acestora prevăzând lungimea necesară de
sudura pentru a transmite la nod efortul din secţiunile de adaos.
Soluţia de consolidare pentru tălpile întinse ale fermelor consta în aplicarea simetrică faţă de inima tălpii a unor profile
laminate (Figura F.4.21).

Figura F.4.21. Soluţii de consolidare pentru talpa întinsă a grinzilor cu zăbrele

Consolidarea acestor secţiuni se poate realiza prin ataşarea prin sudură în relief a unor bare cu secţiune pătrată ori
circulară sau a unor platbande.
În cazul în care diagonalele sau montanţii sunt apropiaţi de talpa grinzii, încât nu este posibilă aplicarea uneia dintre
soluţiile descrise, se poate ataşa la partea inferioară liberă a tălpii, o platbandă sudată. Dezavantajul faţă de folosirea
profilelor este, în acest caz, imposibilitatea menţinerii axei neutre a tălpii la poziţia iniţială sau cât mai aproape de
aceasta.
Pentru diagonalele întinse, executate de regulă, din câte două corniere, soluţiile prezentate nu permit sudarea profilelor
de adaos de gusee, astfel încât este recomandabilă rezolvarea din Figura F.4.22, care permite echilibrarea secţiunii,

298
astfel încât poziţia axei neutre să rămână neschimbată. Platbandele adăugate se pot introduce în "furculiţă" pe guseu şi
suda, transmiţându-şi direct eforturile la acesta.

Figura F.4.22. Soluţie de consolidare a diagonalelor întinse

(b) Consolidarea barelor comprimate


În cazul barelor comprimate cedarea poate intervenii prin pierderea stabilităţii generale. Consolidarea se aplică în zona
centrală a barei pe cca. 75% din lungimea sa, urmărindu-se ca, prin modul de amplasare a noilor elemente în secţiune,
să se mărească raza de giraţie a secţiunii, fără modificarea poziţiei axei neutre.
În cazul tălpilor comprimate ale grinzilor cu zăbrele, soluţiile de consolidare recomandate sunt arătate în Figura F.4.23,
iar în cazul diagonalelor şi montanţilor comprimaţi în Figura F.4.24.

Figura F.4.23. Soluţii pentru consolidarea tălpilor comprimate

299
Figura F.4.24. Soluţii pentru consolidarea diagonalelor şi montanţilor comprimaţi

(c) Consolidarea prinderilor la noduri


Necesitatea consolidării prinderilor la noduri apare, de obicei, la barele întinse consolidate. Soluţia constă în completări
ale guseelor din nodurile adiacente barei şi sudarea barei de acestea.
F.4.4.3.2. Schimbarea schemei statice (de lucru) a elementelor
Prin schimbarea schemei statice se urmăreşte redistribuirea favorabile a eforturilor în elementele structurale existente.
Aplicarea metodei poate consta în schimbarea gradului de nedeterminare al structurilor existente, prin transformarea
celor static determinate în structuri static nedeterminate sau prin mărirea gradului de nedeterminare a structurilor static
nedeterminate prin introducerea unor reazeme suplimentare, crearea de legături suplimentare, (de exemplu introducerea
unor bare noi în structurile triangulate).

300
Având în vedere că acest tip de consolidare se execută asupra elementelor aflate sub sarcină, la execuţia metodei
trebuie respectate câteva condiţii care să-i asigure calitatea şi eficienţa:
- Structura sau elementul structural supuse schimbării schemei statice trebuie să fie descărcate în cea mai mare
măsură posibilă, pentru ca elementele nou introduse să se încarce într-o măsură cât mai mare;
- Calculul static se efectuează în două etape: în etapa 1, pe schema initiala se calculează eforturile în elementele
existente din încărcările aplicate la momentul interventiei, iar în etapa a II-a, pe schema statică modificate se calculează,
pe de o parte, suplimentul de efort în barele existente, iar pe de altă parte, efortul din barele noi, ambele provenind din
încărcările suplimentare celor existente în momentul aplicării consolidării;
- Detaliile constructive trebuie să corespundă schemei statice nou adoptate;
- Prin schimbarea schemei statice nu trebuie să fie induse în nici un element structural, în nici o fază a procesului de
consolidare, tensiuni pe care acestea să nu le poată prelua;
- Se vor luate toate masurile pentru împiedicarea pierderii stabilităţii în timpul consolidării sau al exploatării.
Consolidarea elementelor prin modificarea schemei statice se pretează grinzilor indiferent de alcătuire.
Procedeele uzuale de consolidare a grinzilor cu secţiune dublu T prin modificarea schemei statice sunt:
- introducerea unor reazeme suplimentare în deschiderile grinzilor;
- tasarea controlată a reazemelor, pentru uniformizarea eforturilor;
- transformarea grinzilor simplu rezemate în grinzi continui;
- introducerea unor tiranţi nepretensionaţi în schema statică a elementelor;
- introducerea unor tiranţi pretensionaţi în schema statică a elementelor.
F.4.4.3.2.1. Introducerea de reazeme suplimentare în deschiderile grinzilor
Metoda constă în utilizarea unor contrafise sau stâlpi, amplasaţi sub grinda care trebuie consolidată astfel încât să-i
micşoreze acesteia deschiderea de calcul.
Prin micsorarea deschiderii de calcul, eforturile în elementul astfel consolidat se reduce substantial astfel încât pot fi
preluate de element fără alte intervenţii. Un alt avantaj constă în mărirea gradului de nedeterminare al grinzilor, ceea ce
oferă rezerve superioare de rezistenţă în cazul solicitării acestora în domeniul elasto - plastic.
F.4.4.3.2.2. Transformarea grinzilor simplu rezemate în grinzi continue
Prin aplicarea acestei metode se obţine atât micşorarea eforturilor din câmpul grinzilor cât şi mărirea rezervelor de
rezistenţă consecinţă a creşterii gradului de nedeterminare statică al acestor grinzi.

301
Pentru realizarea continuităţii grinzilor cu inimă plină se pot utiliza eclise aplicate secţiunilor de reazem. Pentru grinzile
cu zăbrele este necesară pe lângă eclisarea tălpii superioare şi introducerea unor bare pentru asigurarea continuităţii
tălpii inferioare. Procedeul implică verificarea completă a grinzolor în noua schemă statică şi, după caz, consolidarea
barelor sau nodurilor.
F.4.4.3.2.3. Introducerea unor tiranţi nepretensionaţi pe deschiderea grinzilor
Micşorarea eforturilor în grinzile existente prin introducerea unor tiranţi se poate realiza prin transformarea grinzilor în
grinzi cu macaz. Prin introducerea tiranţilor se schimbă în sens favorabil şi schema statică a elementului la care se
intervine, prin creşterea gradului de nedeterminare.
În cazul grinzilor cu zăbrele, schimbarea schemei statice în grindă cu macaz introduce în toate barele grinzii existente
un efort de compresiune, astfel încât barele solicitate la întindere se descarcă, în funcţie de valorile iniţiale ale eforturilor
existente. Dacă barele initial întinse ale grinzii se transformă în bare comprimate este obligatorie asigurarea lor împotriva
pierderii stabilităţii generale. De aceea, pe cât posibil tirantul va fi astfel dimensionat încât să nu modifice sensul
eforturilor din barele grinzii cu zăbrele.
La aplicarea acestei metode se va actiona impotriva tendinţei macazului de a-şi pierde stabilitatea în sens
perpendicular axului său, prin contravântuiri verticale amplasate în dreptul montanţilor grinzii macaz.
F.4.4.3.2.4. Suplimentarea barelor din alcătuirea grinzilor cu zăbrele
Sistemele cu zăbrele sunt des întâlnite în alcătuirea elementelor clădirilor, în special sub formă de ferme, contravântuiri
orizontale şi verticale. Metoda de consolidare prin suplimentarea barelor se poate realiza în două moduri:
- suplimentarea barelor se realizează păstrând gabaritul iniţial al grinzii;
- grinda se consolidează prin mărirea înălţimii sale, realizată prin adăugarea unor tălpi noi şi prelungirea sistemului de
zăbrele până la acestea.
F.4.4.3.3. Consolidarea elementelor metalice cu beton
Metoda de consolidare constă în umplerea cu beton sau înglobarea în beton a elementelor verticale sau uşor înclinate,
aplicându-se în special stâlpilor.
Prin aplicarea metodei se obţine mărirea capacităţii de rezistenţă şi rigidităţii elementului consolidat.
Cămăşuirea stâlpilor metalici se realizează prin îmbrăcarea acestora în beton armat.
Dacă între metal şi beton se realizează conlucrarea prin intermediul conectorilor, atunci sistemul constructiv devine de
tip B.A.R. În cazul în care consolidarea stâlpului se realizează sub sarcină, secţiunea elementului consolidat va prelua
doar incarcarile care intervin după intrarea în lucru a betonului, adică încărcări suplimentare celor existente în momentul

302
consolidării. Un dezavantaj al metodei îl reprezintă greutatea foarte mare adusă de beton ceea ce conduce la creşterea
acţiunii seismice.
Dacă grosimea stratului de beton armat este mică în raport cu secţiunea stâlpului se poate conta numai pe
îmbunătăţirea comportării la stabilitate locala a elementelor componente a secţiuni stâlpului.
Consolidarea prin umplerea cu beton a elementelor metalice se foloseşte numai pentru secţiuni închise, pentru secţiuni
alcătuite din elemente depărtate la care solidarizarea ramurilor este făcută cu plăcuţe sau zabrele şi pentru secţiuni
"Cruce de Malta".

Figura F.4.25. Protejarea şi consolidarea stâlpilor metalici

F.4.4.3.4. Îmbunătăţirea comportării elementelor la pierderea stabilităţii generale


Metoda constă fie în prevederea de legături care reduc lungimile de flambaj ale elementelor, fie prin modificarea
secţiunii elementelor comprimate, încovoiate sau comprimate şi încovoiate.
Metoda se utilizează numai dacă sunt îndeplinite două condiţii: pe de o parte elementele care şi-au pierdut stabilitatea
trebuie să fie solicitate în domeniul elastic, iar pe de altă parte, prevederea de legături sau modificarea secţiunilor trebuie
să se realizeze după descărcarea elementului afectat de pierderea stabilităţii şi revenirea lui la poziţia iniţială. Dacă
elementele au fost deformate în domeniul plastic, acestea se înlocuiesc.
F.4.4.3.5. Îmbunătăţirea comportării elementelor la pierderea stabilităţii locale prin rigidizarea pereţilor sectiunilor

303
Metoda este utilizată pentru îmbunătăţirea comportării la stabilitate locală a pereţilor elementelor metalice.
Dacă stabilitatea generală este asigurată, atunci voalarea nu este periculoasă, însă afectează capacitatea de
rezistenţă a elementului. Pentru consolidarea acestor elemente se rigidizează pereţii voalaţi.
Dacă după descărcare se constată că deformaţia nu este permanentă, tablele voalate se pot consolida fie prin
prevederea unor rigidizări care reprezintă reazeme pentru tabla respectivă, fie prin adăugare de material în zona centrală
a panoului de tablă.
Dacă deformaţia este permanentă, se va aplica refacerea geometriei elementelor deformate în domeniul plastic prin
prevederea de rigidizării.
Aceasta constă în îndreptarea deformaţiilor pereţilor prin intermediul unor rigidizări diagonale prevăzute cu şuruburi
sau cu bride în care se introduc pene. După îndreptarea pereţilor rigidizările diagonale se sudează pe perete pe întreaga
lungime, devenind astfel reazem pentru acesta şi prevenind o voalare ulterioară.
F.4.4.4. Metode de consolidare a ansamblurilor structurale
Structurile clădirilor necesită consolidări în următoarele situaţii:
- au apărut avarii în urma unui seism;
- s-au schimbat condiţiile de solicitare avute în vedere la proiectare;
- construcţia nu îndeplineşte condiţiile de exploatare.
F.4.4.4.1. Consolidarea structurilor avariate din încărcări seismice
F.4.4.4.1.1. Avarii frecvente
Avariile frecvente sunt:
(a) Ruperea îmbinărilor grindă - stâlp realizate cu sudură;
(b) Ruperea îmbinărilor de continuitate a grinzilor de cadru realizate cu eclise şi şuruburi de înaltă rezistenţă;
(c) Pierderea stabilităţii locale a tălpilor şi/sau a inimii grinzilor în vecinătatea îmbinării grindă - stâlp;
(d) Pierderea stabilităţii locale a elementelor componente ale secţiunii stâlpilor în vecinătatea prinderii în infrastructură a
acestora;
(e) Pierderea stabilităţii locale a inimii nodului de cadru;
(f) Pierderea stabilităţii generale a diagonalelor contravântuirilor verticale;
(g) Ruperea diagonalelor întinse ale contravântuirilor verticale şi/sau a prinderii acestora de cadru;
(h) Pierderea stabilităţii generale a grinzilor cadrelor;
(i) Deformarea remanentă a structurii.

304
F.4.4.4.1.2. Soluţii de consolidare
Pentru avariile enumerate mai sus sunt propuse următoarele soluţii de consolidare:
(a) Refacerea continuităţii îmbinării grindă - stâlp şi mărirea capacităţii de rezistenţă a acesteia se realizează prin
prevederea unei vute la talpa inferioară a grinzii şi a unor rigidizări verticale amplasate în lungul grinzii la talpa superioară
(Figura F.4.26). Se vor prevedea rigidizări transversale pe stâlp, sudate în adâncime de tălpi, la nivelul vutei. De
asemenea, se vor prevedea rigidizări transversale pe stâlp, în zona nodului de cadru, mărindu-se rigiditatea acestuia.

Figura F.4.26. Fisuri în îmbinarea grindă - stâlp

305
(b) Îmbinările de continuitate a grinzilor, amplasate în zonele potenţial plastice, realizate cu eclise şi şuruburi se
consolidează prin:
- Înlocuirea ecliselor şi a şuruburilor de prindere.

306
- Îndepărtarea zonelor cu deformaţii plastice şi înlocuirea acestora cu elemente noi care au caracteristici mecanice
superioare, astfel încât fenomenul să nu se mai repete.
- Adăugarea la partea inferioară a unei secţiuni "T" (cu talpa în jos) pe o lungime care să depăşească îmbinarea
deteriorată cu cel puţin jumătate din înălţimea grinzii. Eclisele existente se vor suda de grindă cu cordoane de sudură în
relief. Se va mări capacitatea de rezistenţă a stâlpului funcţie de noua capacitate plastică de rezistenţă a grinzii
consolidate pe înălţimea etajelor adiacente grinzii consolidate. Consolidarea stâlpului se face prin mărirea secţiunii tălpilor
prin adaos de material sudat (Figura F.4.27).

Figura F.4.27. Sisteme de consolidare a stâlpilor de la etajul superior/inferior îmbinării consolidate

307
308
(c) Zonele de grindă care sunt afectate de pierderea stabilităţii locale a tălpilor şi/sau inimii vor fi consolidate.
(d) Zonele voalate din vecinătatea prinderii stâlpilor în infrastructură se vor consolida conform principiilor prezentate în
Figura F.4.7 şi Figura F.4.8.
(e) Nodurile de cadru care au inima voalată se consolidează prin prevederea a două plăci de dublare a inimii, sudate de
tălpile stâlpului, care să depăşească înălţimea nodului sus şi jos pe o distanţă egală cu cel puţin lăţimea tălpii stâlpului
(Figura F.4.28).

Figura F.4.28. Consolidarea nodului de cadru prin plăci de dublare a inimii

309
310
(f) Diagonalele contravântuirilor verticale care şi-au pierdut stabilitatea generală prezentând deformaţii remanente
precum şi diagonalele care prezintă fisuri / ruperi se consolidează prin înlocuirea acestora cu altele care au o capacitate
de rezistenţă mai mare. Prinderile vor fi redimensionate la noua capacitate de rezistenţă a diagonalei.
(g) Grinzile cadrelor care şi-au pierdut stabilitatea generală în zona îmbinării grindă - stâlp (talpa inferioară fiind
comprimată) se consolidează prin transformarea secţiunii dublu T a grinzii într-o secţiune cheson, prin sudarea a două
inimi laterale şi o talpă inferioară suplimentară, care să depăşească cu cel puţin hgrindă/2 zona afectată. Lungimea efectivă
a consolidării va fi stabilită astfel încât cordoanele de sudura a inimilor suplimentare de talpa inferioară a grinzii existente
nedeformată să aibă capacitatea de rezistenţă necesară transmiterii forţei tăietoare. Se va mări capacitatea de rezistenţă
a stâlpului funcţie de noua capacitate plastică de rezistenţă a grinzii consolidate pe înălţimea etajului inferior şi superior
faţă de grinda consolidată. Consolidarea stâlpului se face prin mărirea secţiunii tălpilor prin adaos de material sudat.

Figura F.4.29. Consolidarea grinzilor ce şi-au pierdut stabilitatea generală

311
312
(h) Structurile cu elemente care au avut incursiuni în domeniul elasto - plastic în urma acţiunii seismice prezintă o
deformaţie remanentă. Consolidarea acestor structuri nu îşi propune anularea acestei deformaţii, ci mărirea ductilităţii şi a
capacităţii de rezistenţă a elementelor în această poziţie deformată a structurii. Se recomandă ca starea de eforturi şi
deformaţii în elementele structurale să se calculeze pe structura deformată.
F.4.4.4.2. Măsuri de intervenţie asupra structurilor
(a) Introducerea de elemente structurale noi pentru mărirea ductilităţii de ansamblu a structurii şi a rigidităţii locale:
- Contravântuiri verticale pe toată înălţimea structurii, dispuse în plan astfel încât să fie evitată nesimetria geometrică şi
torsiunea de ansamblu a structurii. Este eficient ca aceste contravântuiri să fie amplasate pe axele perimetrale ale
construcţiei.
- Panouri de forfecare metalice amplasate perimetral nodurilor de circulaţie pe verticală.
- Elementele structurale existente (grinzi şi stâlpi) care vor face parte din noile subansambluri de preluare a forţelor
seismice vor fi recalculate în conformitate cu starea de eforturi corespunzătoare noii scheme statice. De regulă apare
necesitatea măririi capacităţii de rezistenţă a stâlpilor la eforturi axiale.
(b) Asigurarea conlucrării spaţiale a cadrelor prin planşee. Planşeele trebuie să aibă rigiditatea şi capacitatea de
rezistenţă în planul lor pentru a asigura efectul de diafragmă rigidă şi rezistentă la nivelul fiecărui etaj. Prin mărirea
grosimii planşeului (suprabetonarea) se poate obţine sporirea rezistenţei la forţă tăietoare în planul planşeului şi
micşorarea perioadei proprii de vibraţii pentru asigurarea confortului ocupanţilor.
F.5. Procedee de intervenţie pentru clădiri cu structura din zidărie
F.5.1. Obiect şi domeniu de aplicare
Obiectul prezentului capitol este stabilirea principiilor generale pentru proiectarea lucrărilor de intervenţie pentru
reducerea riscului seismic al construcţiilor din zidărie existente.
Lucrările de intervenţie, prevăzute în acest capitol se aplică următoarelor categorii de clădiri existente din zidărie:
- clădiri care au suferit avarii cu diferite niveluri de severitate din acţiunea cutremurului;
- clădiri care nu satisfac nivelurile de performanţă corespunzătoare obiectivelor de performanţă stabilite de
investitor/utilizator.
F.5.2. Tipul lucrărilor de intervenţie
Lucrările de intervenţie asupra clădirilor din zidărie se grupează în două categorii, conceptual diferite:
(a) lucrări de reparaţie;
(b) lucrări de consolidare.

313
În funcţie de amploare şi de complexitate, lucrările de consolidare se clasifică după cum urmează:
(a) consolidare individuală, care implică intervenţii asupra unui număr redus de elemente structurale care au avarii
grave şi foarte grave sau care au capacitate de rezistenţă insuficientă în raport cu nivelul de performanţă propus;
(b) consolidare de ansamblu a structurii care implică intervenţii asupra unui număr mare/totalitatea elementelor
structurale şi poate fi făcută cu menţinerea sistemului structural existent sau cu modificarea sistemului structural existent.
F.5.3. Lucrări de reparaţie
Lucrările de reparaţii au ca scop principal refacerea continuităţii aparente a zidăriei. Alegerea unuia dintre procedeele
prezentate în continuare se face de către expert în funcţie de:
- tipul zidăriei (elemente/mortare/ţesere);
- starea de degradare din cauze seismice şi/sau neseismice;
- disponibilitatea procedeelor tehnologice.
Lucrările de reparaţie prezentate în continuare preced, după caz, toate categoriile de lucrări de consolidare.
F.5.3.1. Refacerea mortarului din rosturi
Refacerea mortarului din rosturi este recomandată în cazul în care mortarul este degradat din acţiunea unor factori de
mediu (precipitaţii cu sau fără îngheţ/dezgheţ, agenţi agresivi din atmosferă etc.) şi de asemenea, în cazul mortarelor
foarte slabe (mortare de argilă sau mortare cu dozaj de var mic - orientativ mai mic decât 1:5). Înlocuirea mortarului are
ca rezultat sporirea rezistenţei la compresiune a zidăriei în cazul pereţilor de grosimi moderate (până la două cărămizi).
Pentru grosimi mai mari, sporul de rezistenţă care rezultă nu mai este semnificativ deoarece adâncimea zonei în care se
poate interveni este limitată. Operaţia implică scoaterea mortarului existent din rosturi pe o adâncime de 60÷80 mm şi
înlocuirea acestuia cu un mortar cu proprietăţi mecanice superioare. Orientativ, rezistenţa mortarului de înlocuire va fi
minimum M5 (5 N/mm2) şi va fi de tip ciment - var pentru asigurarea unei comportări mai puţin fragile decât cea a
mortarelor care conţin numai ciment. În toate cazurile rezistenţa mortarului nou trebuie să fie inferioară rezistenţei
cărămizilor existente pentru a se evita concentrarea eforturilor şi ruperea zidăriei prin cedarea cărămizilor în zona de
parament unde s-a introdus mortarul nou.
Compoziţia mortarului, în volum, în ordinea descrescătoare a rezistenţei, poate fi aleasă dintre următoarele:
- 1 parte ciment Portland: 1 parte pastă de var: 6 părţi nisip;
- 1 parte ciment Portland: 2 părţi pastă de var: 9 părţi nisip;
- 1 parte ciment Portland: 4 părţi pastă de var: 15 părţi nisip.

314
Dacă în rosturi se introduc bare rotunde/platbande din oţel sau din polimeri armaţi cu fibre (FRP) se poate obţine şi
creşterea rezistenţei peretelui la forţă tăietoare. În cazul utilizării FRP acestea au forma unor fâşii plate cu grosime de 1,0
÷ 2,0 mm şi lăţimi între 4,0:6,0 mm.
F.5.3.2. Reţeserea zidăriei
Reţeserea/rezidirea zonelor cu fisuri/crăpături constă în înlocuirea elementelor pentru zidărie care prezintă fisuri cu
deschideri mari/crăpături sau care sunt rupte/zdrobite. Reţeserea se face utilizând elemente pentru zidărie şi mortar cu
proprietăţi cât mai apropiate de cele din zidăria originară din punct de vedere al formei, al dimensiunilor şi al proprietăţilor
mecanice de rezistenţă şi de deformabilitate (Figura F.5.1). Se obţine astfel refacerea continuităţii zidăriei pe traseul
fisurii/crăpăturii. Reţeserea elementelor se face prin legături/ştrepi atât în planul peretelui cât şi perpendicular pe acesta
în cazul pereţilor cu grosime mare (de exemplu în cazul zidurilor din monumentele istorice). În unele cazuri în rosturile
orizontale pot fi introduse şi bare din oţel.

Figura F.5.1. Înlocuirea cărămizilor rupte

315
În mod analog trebuie făcută reţeserea zidăriei în cazul în care prin proiectul de intervenţie se prevede închiderea unor
goluri existente sau umplerea nişelor din zidăria pereţilor. Este necesar ca eventualele goluri închise fără ţeserea zidăriei
să fie desfăcute şi umplutura să fie refăcută cu legături corespunzătoare.
Pentru asigurarea conlucrării cu elementele existente sunt necesare şi măsuri pentru punerea sub efort a elementelor
nou introduse. În principal se recomandă:
- sprijinirea provizorie a planşeelor atunci când se desface zidăria existentă;
- transmiterea progresivă a eforturilor prin pene de lemn;
- utilizarea straturilor subţiri de mortar pentru evitarea contracţiei şi a deformaţiilor verticale diferenţiate.

Figura F.5.2. Umplerea golurilor în pereţi cu beton

F.5.3.3. Injectarea fisurilor/crăpăturilor


Scopul injectării fisurilor este "refacerea continuităţii aparente a zidăriei". Totodată injectarea permite umplerea
golurilor/fisurilor existente provocate de cauze neseismice (fenomene fizice sau chimice). Deşi în mod curent se vorbeşte

316
despre "refacerea integrităţii iniţiale" a zidăriei, procedeul nu poate fi aplicat pentru toate categoriile de fisuri şi ca atare
trebuie avut în vedere că integritatea iniţială nu poate fi complet refăcută. Ca atare procedeul trebuie încadrat în categoria
"reparaţii" şi nu în grupa procedeelor de "consolidare" aşa cum este considerat de multe ori. Menţionăm şi faptul că
această intervenţie nu poate corecta degradarea rezistenţei şi a rigidităţii zidăriei care rezultă din parcurgerea mai multor
cicluri de deformaţii inelastice la cutremurele puternice.
În cazul lucrărilor de consolidare de toate categoriile, injectarea fisurilor este o etapă premergătoare, obligatorie chiar
în cazul în care aportul zidăriei existente este neglijat pentru evaluarea capacităţii clădirii după intervenţie.
F.5.3.3.1. Injectarea cu amestecuri pe bază de ciment
Procedeul de injectare a amestecurilor pe bază de ciment se aplică diferenţiat pentru principalele tipuri de fisuri care
pot să apară în pereţii din zidărie nearmată (ZNA) din cauze seismice sau neseismice.
Indicaţii privind folosirea injecţiilor, preluate din reglementările din SUA, California, sunt date în continuare.

Figura F.5.3. Fisuri caracteristice în pereţi zidărie care se repară prin injectare

317
Pentru fiecare categorie de fisură dintre cele menţionate în Figura F.5.3 sunt stabilite condiţiile de reparare prin
injectare şi, după caz, unele măsuri suplimentare apreciate ca folositoare:
- Fisurile 1 şi 5 pot fi reparate prin injectare. În plus, se recomandă:
• verificarea condiţiilor de rezemare pentru planşeele care descarcă pe zidurile perpendiculare (la colţuri) care ar putea
fi afectate prin deplasarea acestora;

318
• prevederea unor legături pentru preluarea forţei tăietoare adusă de planşee (dacă aceste legături nu există sau sunt
avariate).
- Fisura 2 poate fi reparată prin injectare. Dacă peste golul de uşă/fereastră există un buiandrug de oţel sau de lemn
injectarea trebuie făcută de pe ambele feţe pentru a se asigura pătrunderea completă a mortarului.
- Fisurile 3, 4 şi 6 sunt în general închise sub efectul încărcărilor verticale. Prin injectare pot fi legate fragmentele de
cărămidă şi pot fi umplute numai rosturile verticale longitudinale interioare.
- Fisura 7 nu poate fi reparată prin injectare. Arcele sunt, de regulă executate cu îngrijire astfel încât nu există rosturi
neumplute sau goluri interioare. Arcele în care cărămizile sunt rupte sau deplasate trebuie rezidite.
- Fisura 8 nu poate fi reparată prin injectare. Această fisură este, de regulă, înclinată şi a rezultat din forfecarea
cărămizilor; refacerea reazemului implică rezidirea locală după eliminarea cărămizilor crăpate/rupte.
- Fisura 9, poate fi reparată prin injectare dacă deschiderea nu depăşeşte 18÷20 mm (~3/4"). Reparaţia se poate
executa în următoarele condiţii:
• zonele cu fisuri analoage cu 8 se repară aşa cum s-a arătat mai sus;
• dacă fisurile sunt într-un şpalet care face parte dintr-un perete solicitat în planul său de forţe seismice, rosturile
orizontale pe care s-a produs lunecarea se desfac pe o adâncime de 35÷40 mm, pe ambele feţe şi vor fi reumplute cu
mortar;
• este necesar ca structura să fie reevaluată având în vedere suprasolicitările datorate fisurilor din forţă tăietoare care s-
au produs în şpaleţi.
- Fisurile 10 pot fi reparate prin injectare. Aceste fisuri sunt datorate unor cauze neseismice (de regulă, cedării
fundaţiilor) iar intervenţiile se fac numai după identificarea cauzelor.
Prin injectarea fisurilor cu amestecuri pe bază de ciment se asigură sporirea rezistenţei zidăriei la compresiune şi la
forfecare şi a rigidităţii pereţilor avariaţi până la valori apropiate de cele iniţiale, sau chiar peste acestea:
- circa 80% din rezistenţa iniţială la compresiune;
- între 0,8÷1,1 din rigiditatea peretelui în plan şi 0,8÷1,4 din rezistenţa peretelui în plan.
Pentru injectare se utilizează mortare speciale, în acord cu specificaţiile producătorilor şi agrementul tehnic.
F.5.3.3.2. Injectarea cu amestecuri pe bază de răşini epoxidice
Injectarea fisurilor cu amestecuri pe bază de răşini epoxidice are ca efect sporirea de 2÷4 ori a rezistenţei la forţe
laterale în planul peretelui dar creşteri mult mai mici (10÷20%) ale rigidităţii.

319
Răşinile epoxidice expansive îşi măresc volumul de până la patru ori pe parcursul perioadei de întărire de şapte zile.
Comportarea acestui produs este de tip ductil ceea ce îmbunătăţeşte răspunsul seismic al pereţilor din zidărie nearmată.
Utilizarea răşinilor expansive este eficientă, în raport cu alte tehnici de reabilitare în special în cazul zidăriilor vechi, cu
mortare slabe sau deteriorate.
Pentru adoptarea soluţiei de injectare a zidăriei cu răşini epoxidice se recomandă să se ţină seama de următoarele
caracteristici:
(a) Avantaje:
- grosimi foarte subţiri;
- lipsa de contracţie;
- rezistenţă ridicată (100 N/mm2);
- domeniul larg de folosire;
- uşurinţă de punere în operă;
- poate umple fisuri microscopice;
- întărire rapidă;
- aderenţa foarte bună la zidărie;
- rezistenţă la coroziune.
(b) Dezavantaje:
- cost ridicat;
- deformaţie curgere vâscoasă ridicată, mai ales la răşinile pure;
- substanţe inflamabile, pierd rezistenţa la temperaturi ridicate;
- comportare fragilă;
- rezistenţă moderată când este folosită în combinaţie cu materiale inerte;
- modul de elasticitate scăzut (Er ≅ 1/10 Ec);
- necesită manoperă specializată.
Injectarea nu poate fi realizată pentru toate tipurile de fisuri. Eficienţa procedeului depinde de mai mulţi factori dintre
care cei mai importanţi sunt:
- alcătuirea zidăriei;
- compoziţia amestecului care se injectează (compatibilitatea acestuia cu zidăria existentă din punct de vedere fizico-
chimic şi al proprietăţilor mecanice - rezistenţa şi aderenţa);

320
- tehnologia de execuţie: numărul şi dispunerea găurilor de injectare, presiunea şi viteza de injectare;
- eficienţa controlului de calitate asupra materialelor şi a tehnologiei de execuţie.
De regulă, în fisuri cu deschiderea mai mică de 2 mm se injectează răşină epoxidică iar pentru deschideri mai mari se
injectează amestecuri pe bază de ciment.
În condiţii de laborator s-a realizat şi injectarea cu amestecuri pe bază de ciment a unor fisuri cu deschideri chiar sub 1
mm dar, în mod curent, procedeul utilizat nu este aplicabil pe scară largă în şantiere.
Injectarea se face de către operatori specializaţi, conform indicaţiilor producătorilor, fişelor tehnice şi agrementelor.
Principalele etape ale operaţiei de injectare sunt următoarele:
- forarea golurilor cu diametre 30÷50 mm la distanţe de 300÷500 mm; se recomandă ca găurile să fie înclinate faţă de
corpul zidăriei;
- montarea tuburilor de injectare cu diametrul de circa 20 mm şi lungime de circa 100 mm;
- închiderea fisurilor şi a spaţiilor din jurul tuburilor de injectare (se foloseşte, de regulă, pastă de ipsos);
- curăţarea cu apă a fisurilor şi a golurilor prin introducerea apei în tuburi de jos în sus;
- injectarea amestecului cu o presiune între 0,1÷0,5 MPa în funcţie de starea şi de tipul zidăriei, succesiv în fiecare tub
începând cu cel situat la partea inferioară;
- operaţia se repetă, cu un amestec mai fin, pentru fisurile cu deschideri mici (eventual cu răşină epoxidică).
Injectarea zidăriilor mixte alcătuite din două straturi exterioare de cărămizi sau blocuri de piatră şi un strat interior din
cloţuri/moloz (întâlnite, în special, la monumentele istorice) se va face cu deosebită grijă pentru a se evita căderea
pereţilor exteriori sub presiunea mortarului injectat.
Eficienţa injectării cu amestecuri pe bază de ciment a fost verificată experimental. Încercările au arătat că injectarea
fisurilor cu mortar (grout) de ciment are următoarele efecte:
- asigură refacerea rezistenţei zidăriei de calitate curentă;
- sporeşte rezistenţa zidăriei de calitate slabă;
- în cele mai multe cazuri nu influenţează rigiditatea zidăriei.
Din acest motiv injectarea trebuie considerată numai ca o operaţie pregătitoare pentru alte tipuri de intervenţii (placarea
cu tencuieli/betoane armate sau cu FRP).
F.5.3.3.3. Injecţii armate

321
Injecţiile însoţite de introducerea unor elemente metalice (platbande, bare rotunde), denumite în mod curent în practica
din România injecţii armate, sporesc rezistenţa la întindere şi forfecare în zonele importante pentru realizarea conlucrării
spaţiale a pereţilor de pe direcţiile principale ale clădirii (colţuri, ramificaţii, intersecţii).
Efectul injecţiilor armate este bazat pe confinarea laterală a zidăriei datorată barelor metalice. Intervenţia poate fi
asociată cu placarea cu beton armat pe ambele feţe ale peretelui în scopul de a îmbunătăţi confinarea laterală şi de a
mări secţiunea rezistentă. În felul acesta, sporesc:
- aderenţa între straturile zidăriei;
- rezistenţa la forfecare a zidăriei;
- ductilitatea zidăriei.
Intervenţia presupune o zidărie cu proprietăţi mecanice bune; în caz contrar se recomandă o consolidare prealabilă.

Figura F.5.4. Injecţii armate la colţuri, ramificaţii şi intersecţii

În practica curentă din România repararea zidăriilor prin injectarea fisurilor se face în următoarele condiţii:
- fisurile mici (cu deschideri < 2 mm) nu se pot injecta sau injectarea lor implică, în general, materiale, dispozitive şi
utilaje care nu se găsesc în dotarea curentă;
- fisurile mari (cu deschideri între 2÷10 mm) pot fi injectate cu procedee manuale sau mecanice;
- pentru fisurile foarte mari (cu deschideri > 10 mm) injectarea nu este eficientă.
F.5.3.4. Alte procedee

322
F.5.3.4.1. Plombarea cu beton a crăpăturilor din zidărie
Eliminarea cărămizilor rupte şi înlocuirea lor cu beton este o soluţie mai uşor de executat decât reţeserea cu cărămidă.
Desfacerea zidăriei deteriorate se face cu grijă pentru a nu se afecta zonele adiacente. Feţele cărămizilor care vor veni
în contact cu betonul de umplutură se curăţă de resturile de mortar prin frecare energică cu peria de sârmă. Înainte de
turnarea betonului pe aceste feţe se aplică un strat de lapte de ciment cu adaos de aracet sau de răşini epoxidice pentru
facilitarea aderenţei. Betonul turnat va avea rezistenţă comparabilă cu a cărămizilor înlocuite (orientativ clasa C8/10) şi o
lucrabilitate adecvată pentru a pătrunde în spaţiile dintre cărămizi.
Introducerea plaselor de armare cu bare ancorate în rosturile zidăriei existente contribuie şi la preluarea eforturilor din
contracţie din beton. Şi în această soluţie se recomandă ca la partea superioara a plombei să se introducă un strat de
mortar cu ciment, cu contracţie compensată.

Figura F.5.5. Plombarea cu beton a crăpăturilor din zidărie

F.5.3.4.2. Montarea scoabelor în zonele cu crăpături/fracturi extinse


Procedeul a fost folosit în România după cutremurul din 1977 dar nu este întâlnit în literatura de specialitate din alte
ţări. Scoabele se montează pe traseul fisurii (după injectare) în goluri forate în zidăria neafectată. Câmpul de scoabe se

323
acoperă apoi cu tencuială cu mortar de ciment. Folosirea "coaserii" fisurii cu scoabe fără injectare/matare prealabilă cu
mortar de ciment are o eficienţă îndoielnică şi nu este recomandabilă.

Figura F.5.6. Repararea fisurilor prin "coasere" cu scoabe

F.5.3.4.3. Placarea locală, pe traseul fisurii/crăpăturii, cu tencuială armată


Procedeul se aplică pentru repararea elementelor de zidărie în cazul existenţei unor fisuri cu deschideri mici sau
moderate. Este aplicat de asemenea pe plinurile orizontale de zidărie în cazul în care se urmăreşte sporirea capacităţii de
rezistenţă la forfecare (în special şpaleţii şi buiandrugii de zidărie).

Figura F.5.7. Placarea locală, pe traseul fisurii, cu tencuiala armată

324
F.5.3.4.4. Repararea panourilor de zidărie de umplutură
Panourile de umplutură din zidărie pot fi afectate atât de acţiunea seismică perpendiculară pe plan peretelui cât şi de
acţiune seismică în planul peretelui.
F.5.3.4.4.1. Repararea deteriorărilor cauzate de acţiunea seismică în planul peretelui
Deteriorarea panourilor de zidărie înrămate în cadre de beton armat sau din oţel se datorează incompatibilităţii între
deformaţiile impuse de structură şi capacitatea de deformare laterală a zidăriei.

325
Desprinderea mortarului pe conturul panoului şi zdrobirea izolată la colţuri este o deteriorare nesemnificativă care se
poate remedia prin injectarea fisurilor şi refacerea rostului de mortar aşa cum se arată la F.5.3.1.
Deteriorarea moderată constă în zdrobirea mortarului şi producerea fisurilor sau crăpăturilor în element, uneori cu
desprinderea feţei exterioare la elementele cu goluri. Pentru remedierea acestor degradări se iau următoarele măsuri:
- se înlătură elementele deteriorate şi se înlocuiesc cu elemente de aceleaşi dimensiuni (pentru a se asigura ţeserea);
- se injectează fisurile formate pe perimetrul panoului;
- se aplică un strat de FRP pe zona afectată (eventual).
Deteriorarea gravă constă în zdrobirea completă a elementelor din zona colţului, care se manifestă prin expulzarea
feţelor laterale la elementele cu goluri, precum şi fisurarea la 45o şi/sau lunecarea în rostul orizontal. În acest caz, dacă
aportul peretelui de zidărie la rigiditatea şi rezistenţa de ansamblu a clădirii la acţiuni seismice orizontale nu este necesar,
se recomandă ca măsură de intervenţie înlocuirea peretelui din cărămidă cu un perete uşor, cu schelet din lemn sau
metalic, montat astfel încât să nu fie afectat de deformaţiile impuse de structură. Dacă aportul peretelui de umplutură la
rezistenţa şi rigiditatea clădirii la acţiuni seismice orizontale este necesar, se iau măsuri pentru sporirea rezistenţei sale la
deformaţiile impuse de structură:
- În cazul panourilor executate cu elemente cu ruperi fragile (cărămizi, blocuri ceramice cu pereţi subţiri, blocuri din
BCA) se procedează la refacerea peretelui cu cărămizi pline sau cu procent redus de goluri şi, eventual, la consolidarea
structurii de beton pentru a prelua diferenţa de greutate. La refacerea panoului se recomandă şi armarea acestuia în
rosturile orizontale.
- Placarea peretelui cu tencuieli armate cu oţel sau FRP.
În toate cazurile se va verifica rigiditatea panoului consolidat astfel încât să nu se producă deteriorarea stâlpilor
cadrului prin interacţiunea cu acesta.
F.5.3.4.4.2. Repararea deteriorărilor cauzate de acţiunea seismică perpendiculară pe planul peretelui
Panourile de umplutură amplasate în cadre de beton sau de oţel sunt expuse riscului de fisurare, rupere sau răsturnare
sub acţiunea forţei seismice care acţionează perpendicular pe planul peretelui. În cele mai multe cazuri acţiunea seismică
perpendiculară pe planul peretelui se produce simultan cu acţiunea în planul peretelui ceea ce dă naştere unei stări de
eforturi care, practic, nu poate fi evaluată analitic.
Deteriorarea moderată este caracterizată prin zdrobirea mortarului şi ieşirea acestuia din rosturi în unul sau mai multe
rosturi orizontale (la bază, la mijlocul înălţimii, sub grindă) şi uneori fisuri foarte fine în "X" în zona centrală a panoului

326
(Figura F.5.8(a)). Pentru remediere se recomandă refacerea mortarului în rosturile orizontale şi placarea peretelui cu
beton/mortar/FRP.
Deteriorarea arătată în Figura F.5.8(b) este considerată gravă. Aceasta constă în fisurare diagonală extinsă (din colţ în
colţ) completată cu zdrobirea mortarului în rosturile orizontale de la bază, de la mijlocul înălţimii şi de sub grindă. Panoul
prezintă deplanare vizibilă.
În acest caz remedierea constă în desfacerea şi refacerea zidăriei cu eventuale măsuri de asigurare a stabilităţii
împotriva răsturnării.

Figura F.5.8. Deteriorarea panourilor de umplutură sub efectul combinat al acţiunii seismice

În cazul pereţilor de umplutură alcătuiţi dintr-un singur strat trebuie luate măsuri pentru împiedicarea deplasării
perpendicular pe planul lor. În acest scop se montează la partea superioară, pe fiecare faţă a peretelui, corniere fixate de
grinda de beton (cu ancore mecanice sau chimice) sau sudate de grinzile cadrelor metalice.
Cutremurele recente au arătat că, în cazul pereţilor alcătuiţi din două straturi de cărămizi cu gol de aer la interior,
stratul exterior are riscul cel mai ridicat de răsturnare dacă nu sunt prevăzute legături transversale sau acestea sunt
insuficiente. O astfel de avariere este posibilă la multe clădiri interbelice din România la care panourile exterioare de
închidere sunt de acest tip (zidăria "americană"). O soluţie acceptabilă pentru asigurarea stabilităţii este în această
situaţie placarea stratului exterior cu plase ancorate la nivelul planşeului şi refacerea tencuielii. Montarea în pereţii

327
existenţi a ancorelor de legătură prevăzute de standardul SR EN 845-1 pentru acest tip de alcătuire este deosebit de
dificilă şi implică durate lungi de execuţie.
În cazul panourilor care nu sunt în contact nemijlocit cu cadrul este necesară asigurarea împotriva răsturnării prin
profile metalice dispuse de fiecare parte a peretelui şi fixate de cadru (de exemplu, prin ancore chimice/mecanice - în
cazul cadrelor din beton armat sau prin sudură - în cazul cadrelor din oţel) aşa cum se procedează cu pereţii
nestructurali.
F.5.3.4.5. Repararea intervenţiilor necontrolate asupra pereţilor din zidărie
În multe clădiri se constată că rezistenţa pereţilor din zidărie, structurali şi/sau nestructurali, a fost slăbită prin
practicarea de goluri şi/sau şliţuri pentru trecerea instalaţiilor. În aceste cazuri se recomandă ca măsurile de intervenţie
stipulate în proiecte să se refere şi la remedierea acestor defecte.
În cazul în care, în urma verificărilor prin calcul rezultă că rezistenţa secţiunii reduse este insuficientă se procedează la
consolidarea locală prin plombarea golurilor sau şliţurilor cu beton, umplerea nişelor cu zidărie ţesută sau cu beton,
înlocuirea zidăriei degradate, placarea cu tencuială armată a zonei slăbite sau a întregului perete, consolidarea cu
procedee specifice a elementelor din beton armat.
În cazul buiandrugilor sau arcelor din zidărie perforate pentru trecerea instalaţiilor se modifică instalaţia (schimbarea
traseului şi/sau a punctelor de traversare) şi apoi se reface elementul deteriorat sau se consolidează elementul pentru
compensarea reducerii de rezistenţă. Aceleaşi măsuri se aplică şi în cazul în care instalaţiile perforează elementele
planşeelor.
F.5.4. Lucrări de consolidare
F.5.4.1. Consolidarea individuală a elementelor structurale
F.5.4.1.1. Consolidarea zidăriei prin placare cu materiale cu proprietăţi superioare
Consolidarea pereţilor structurali din zidărie pentru sporirea rezistenţei se face, de regulă, prin cămăşuirea peretelui, pe
una sau pe ambele feţe, cu tencuiala armată cu plasă din oţel sau grile polimerice armate cu fibre.
Cămăşuirea se poate aplica şi parţial, numai pe unele părţi ale peretelui pentru remedierea unor deficienţe locale, de
exemplu, dacă se constată rezistenţa insuficientă la forţă tăietoare a unora dintre şpaleţii între uşi/ferestre.
F.5.4.1.1.1. Cămăşuirea cu beton/mortar armat cu plase legate/sudate din oţel beton
Cămăşuirea se aplică pe una sau pe ambele feţe după pregătirea corespunzătoare a zidăriei asupra căreia se
intervine.
Pregătirea suprafeţei zidăriei constă în:

328
- desfacerea tencuielilor şi curăţarea cărămizilor de resturile de mortar (curăţare "la roşu");
- desfacerea rosturilor de mortar pe o adâncime de circa 10÷15 mm;
- injectarea fisurilor cu pastă/mortar de ciment sau cu răşini epoxidice;
- curăţarea suprafeţei de resturi de praf şi umezirea cărămizilor prin spălare cu jet de apă sub presiune;
- aplicarea unui strat subţire de mortar (tinci) pentru amorsarea tencuielii;
- aplicarea unui prim strat de mortar cu grosimea de circa 10÷15 mm;
- montarea armăturii şi fixarea acesteia de ancorele montate în găuri forate în perete (circa 4÷6 ancore/m2, cu diametre
∅6÷∅8 pe fiecare faţă);
- aplicarea celui de al doilea strat de mortar în grosime de circa 15÷20 mm astfel încât grosimea totală a placării să fie
de minimum 30 mm.
Pentru tencuieli se utilizează, de regulă, mortare de ciment cu rezistenţa la compresiune de cca. 20-30 MPa. Se
recomandă utilizarea plaselor de oţel legate, realizate din bare cu ductilitate adecvată. Plasele sudate realizate bare de
oţel ecruisat nu sunt recomandate.
Cămăşuirea cu beton se face cu grosimi mai mari care pot ajunge la 75÷100 mm în cazul turnării în cofraje şi la 50÷60
mm în cazul aplicării prin torcretare.
Eficienţa conlucrării între cămaşă şi zidăria existentă depinde de aderenţa mortarului sau betonului la suprafaţa zidăriei
şi de condiţiile de ancorare a plaselor. Încercările experimentale efectuate pe zidării cămăşuite cu tencuieli armate cu
grosimea de circa 30 mm au arătat că, în cazul unui număr insuficient de ancore (în medie, mai puţin de 6 ancore/m 2 de
perete), cedarea s-a produs prin desprinderea stratului de placare. Încercările experimentale au arătat că în cazul
cămăşuirii pe ambele feţe rezistenţa la forţă tăietoare a pereţilor a fost sporită semnificativ. Efectele cămăşuirii sunt însă
diferite în funcţie de geometria elementului. Pentru pereţi cu raport înălţime/lungime mai mare decât 1, mecanismul de
cedare se poate modifica: în loc de cedare prin forfecare, elementele placate pot ceda prin încovoiere. Modul de cedare
al pereţilor placaţi se controlează prin calculul de proiectare.
Cămăşuirea are un efect mai important asupra pereţilor cu zidărie de proastă calitate (de exemplu pentru zidăriile cu
rezistenţă la forfecare de circa 0,05 N/mm2) pentru care sporul de rezistenţă este foarte important, între 300÷400%, în
timp ce pentru pereţii din zidărie de bună calitate sporul care se obţine este numai de circa 30%.

Figura F.5.9. Detalii de cămăşuire a zidăriei cu tencuieli armate/beton armat utilizate în România

329
330
Pentru creşterea capacităţii de rezistenţă la încovoiere a peretelui armăturile din cămaşă trebuie să aibă continuitate la
toate nivelurile şi să fie ancorate la fundaţie. Continuitatea armăturilor de la un nivel la altul se realizează prin traversarea
planşeelor cu bare independente dispuse la distanţe interax de 50÷60 cm care se suprapun pe lungimi de cel puţin 50
diametre cu barele din cămaşă. Aria barelor independente este cel puţin egală cu aria armăturilor verticale din cămaşă
dispuse pe zona aferentă.
Calculul rezistenţei pereţilor placaţi cu tencuială armată, cu grosimea ≤ 50 mm, se face considerând că rezistenţa
iniţială a peretelui creşte proporţional cu raportul dintre rigiditatea peretelui placat (Rzid, cămăşuit) şi rigiditatea peretelui
existent (Rzid, existent).
Rigiditatea laterală a peretelui placat se determină prin însumarea rigidităţii peretelui de zidărie şi a rigidităţii straturilor
de placare:

Rzid, cămăşuit = Rzid,existent + Rcămaşă

Dacă rezistenţa de proiectare la forfecare a peretelui existent este Vcap,existent, rezistenţa de proiectare la forfecare a
peretelui placat cu tencuială armată, Vcap,cămăşuit, este:

Pentru cazul pereţilor placaţi cu beton armat, valoarea de proiectare a capacităţii de rezistenţă la forţa tăietoare
asigurată de armătura peretelui placat se determină cu relaţia:

331
unde:
Ash aria totală a armăturilor orizontale intersectate de o fisură la 45°;
Asv aria totală a armăturilor verticale intersectate de o fisură la 45°;
ƒyd rezistenţa de proiectare a oţelului din straturile de placare.
Contribuţia betonului la preluarea forţei tăietoare prin preluarea eforturilor principale de compresiune în lungul
diagonalelor comprimate se determină cu relaţiile de calcul specifice pereţilor de beton.
F.5.4.1.1.2. Cămăşuirea cu produse din polimeri armaţi cu fibre (FRP)
Cămăşuirea se realizează cu plase, benzi sau bare din fibre de sticlă sau de carbon înglobate într-o matrice realizată
din răşină epoxidică sau din mortar. Utilizarea produselor pentru cămăşuire se face în acord cu fişa de produs,
agrementul tehnic şi indicaţiile producătorului.
Cămăşuirea cu benzi aşezate numai pe o singură direcţie se foloseşte dacă este necesară sporirea rezistenţei
peretelui la acţiunea perpendiculară pe plan pe direcţia respectivă (numai benzi verticale sau orizontale sau reţea de
benzi).
Cămăşuirea se realizează numai după pregătirea corespunzătoare a pereţilor existenţi. Pereţii se curăţă de resturile de
finisaje (tencuială) prin frecare cu peria de sârmă fără a fi necesare metode mai puternice (sablare, de exemplu).
Placarea zidăriilor cu FRP are următoarele efecte principale:
- sporirea rezistenţei pereţilor la forţele seismice în plan şi perpendiculare pe plan; sporirea rezistenţei la forfecare
depinde de eficienţa legăturii dintre panoul de zidărie şi fibre;
- sporirea capacităţii de deformare a zidăriei.
Efectele cămăşuirii pereţilor de zidărie cu FRP pot să fie diferite, în funcţie de modul de aplicare pe ansamblul
peretelui. În cazul în care cămăşuirea se aplică pe şpaleţi ductili (care cedează din compresiune excentrică), fără a fi
legată cu plinurile orizontale de zidărie, capacitatea de rezistenţă şi modul de rupere nu se modifică, dar scade
degradarea ciclică. Dacă placarea leagă şpaletul de plinurile orizontale de zidărie (parapet şi buiandrug), capacitatea de
rezistenţă la compresiune excentrică sporeşte ceea ce poate modifica modul de rupere, favorizând ruperea fragilă prin
forţă tăietoare.
Rezistenţa la acţiunea seismică perpendiculară pe planul peretelui se poate îmbunătăţii prin cămăşuirea peretelui pe
ambele feţe.

332
Eficienţa cămăşuirii pereţilor cu FRP depinde de asigurarea conlucrării cu zidăria existentă şi condiţiile de ancorare a
plaselor/benzilor la capete. În general ancorarea plaselor de FRP este dificilă deoarece acestea nu pot fi îndoite la unghi
drept pe pereţii transversali. În aceste condiţii ancorarea trebuie să se realizeze cu dispozitive speciale capabile să
transmită eforturile ridicate din fibre la masa zidăriei. De exemplu, se poate folosi un profil "U" din FRP montat într-un şanţ
creat prin frezare în zidărie. Ţesătura de FRP se suprapune peste profilul "U" iar legătura dintre acesta şi zidărie se
realizează cu răşini compatibile cu matricea armăturii.

Figura F.5.10. Ancorarea ţesăturii FRP la capete.

Dacă prin cămăşuire se urmăreşte creşterea capacităţii de rezistenţă la încovoiere perpendicular pe plan este necesar
ca plasa/banda sau barele să fie ancorate corespunzător în planşeu. Şi în acest caz sunt necesare detalii speciale din
cauza dificultăţilor de a realiza îndoirea la unghi drept fără a se asigura o anumită rază de curbură. În cazul în care
placarea urmăreşte sporirea rezistenţei peretelui pentru acţiunea seismică în plan este necesar să se asigure
continuitatea placării de la un nivel la altul şi la bază, prin legare cu fundaţiile.
Rezultate similare se obţin şi prin placarea zidăriei cu grile polimerice.
F.5.4.1.2. Consolidarea locală a plinurilor orizontale de zidărie de peste goluri
Consolidarea plinurilor orizontale de zidărie de peste goluri (uşi/ferestre) se realizează pentru:

333
(a) Sporirea rezistenţei la încovoiere, prin introducerea imediat deasupra golului a unor profile laminate asociate cu
zidăria şi ancorate în pereţii alăturaţi;
(b) Sporirea rezistenţei la forţă tăietoare prin placare cu tencuială armată cu plase de oţel sau cu alte materiale cu
rezistenţă ridicată la întindere;

Figura F.5.11. Placarea parţială pentru consolidarea buiandrugilor şi a şpaleţilor între ferestre

(c) Sporirea simultană a rezistenţei la încovoiere şi la forţă tăietoare prin următoarele elemente:
- instalarea unui buiandrug metalic peste gol, prins în zidărie cu şuruburi/ancore sau înglobat în beton; buiandrugul
plasat peste arc elimină încărcarea verticală a acestuia;
- realizarea unei centuri din oţel sau beton armat;
- injecţii armate în zidărie şi placare cu tencuială armată.
F.5.4.1.3. Consolidarea zidăriei cu centuri şi stâlpişori din beton armat
Consolidarea zidăriei prin introducerea de centuri şi stâlpişori din beton armat aduce următoarele avantaje:
- crearea unei stări de eforturi multiaxiale prin introducerea unei forţe de compresiune în direcţie perpendiculară pe
sarcina aplicată;

334
- sporeşte capacitatea de rezistenţă în domeniul elastic;
- sporeşte capacitatea portantă ultimă la compresiune excentrică;
- sporeşte ductilitatea la rupere.
Totodată introducerea centurilor şi stâlpişorilor din beton armat contribuie la asigurarea conlucrării pereţilor de pe cele
două direcţii ale clădirii pentru preluarea forţelor date de cutremur.
La alegerea acestei soluţii trebuie să se ţină seama şi de următoarele implicaţii:
- prin creşterea capacităţii de rezistenţă la compresiune excentrică sporeşte forţa tăietoare asociată astfel încât pot fi
necesare şi măsuri pentru sporirea capacităţii de rezistenţă la forţă tăietoare, pentru evitarea ruperilor fragile;
- sunt necesare intervenţii la fundaţii pentru ancorarea armăturilor sau pentru asigurarea capacităţii de rezistenţă
corespunzătoare sporului de moment capabil ultim obţinut prin confinare.
Din punct de vedere al execuţiei, soluţia este relativ dificilă deoarece pentru introducerea stâlpişorilor este necesar să
se spargă un volum important de zidărie; spargerea trebuie efectuată cu grijă pentru a nu se afecta zidăria adiacentă
ceea ce implică o cantitate mare de manoperă.
În cazul pereţilor de grosime < 30 cm stâlpişorii şi centurile se execută pe întreaga grosime a peretelui. În situaţiile în
care nu există condiţii speciale din punct de vedere al funcţiunilor şi al aspectului, stâlpişorul poate fi turnat la faţa zidăriei
(Figura F.5.12(a)), dar trebuie luate măsuri speciale pentru asigurarea conlucrării. În pereţii de zidărie groşi, stâlpişorii
şi centurile, pot fi turnaţi în şanţuri săpate numai pe o parte din grosimea peretelui (Figura F.5.12(b)).

Figura F.5.12. Posibilităţi de introducere a stâlpişorilor în pereţii de zidărie

335
O altă variantă este amplasarea unor lamele din beton armat la colţuri, intersecţii şi ramificaţii legate între ele cu centuri
din beton armat. Grosimea lamelelor poate varia între 12 şi 15 cm, fiind determinată în primul rând de necesitatea turnării
corecte a betonului. Pentru asigurarea conlucrării cu peretele se prevăd ancore de legătură între lamele care străpung
zidul iar suprafeţele de contact se pregătesc aşa cum s-a arătat în cazul cămăşuirii cu beton armat. Aplicarea acestui
procedeu implică intervenţii corespunzătoare la nivelul fundaţiilor.

Figura F.5.13. Consolidarea zidăriei cu stâlpi lamelari

336
F.5.4.1.4. Consolidarea pereţilor cu profile metalice aparente
Consolidarea pereţilor cu profile metalice aparente poate fi aplicată în încăperile sau în spaţiile în care această
rezolvare este acceptabilă din punct de vedere funcţional şi al aspectului (de exemplu în spaţii de producţie sau de
depozitare). Montarea profilelor la exterior implică asigurarea unei protecţii anticorozive eficiente şi lucrări de întreţinere în
timp.
Această soluţie de interveţie poate fi utilizată pentru pereţi cu înălţime mare (orientativ cu raport h/t ≥ 20) care nu pot
prelua în siguranţă acţiunea seismică perpendiculară pe planul peretelui. Distanţele între profile şi dimensiunile acestora
se stabilesc, de regulă, prin calcul în funcţie de dimensiunile peretelui şi de acceleraţia seismică de proiectare. Profilele

337
se aplică, ori de câte ori este posibil pe ambele feţe ale peretelui şi se solidarizează cu buloane. Montarea pro filelor se
face după îndepărtarea tencuielii şi asigurarea unei suprafeţe plane care să permită contactul între perete şi profil pe
toată lungimea acestuia.

Figura F.5.14. Consolidarea pereţilor cu profile metalice

F.5.4.1.5. Consolidarea elementelor nestructurale majore de zidărie ale faţadelor


Calcanele şi frontoanele înalte prezintă risc de răsturnare sub efectul acţiunii seismice perpendiculare pe plan.
Reducerea riscului seismic al acestor elemente se poate obţine pe una din următoarele căi:
(a) Modificarea formei acoperişului astfel încât să se reducă înălţimea calcanelor şi frontoanelor.
(b) Refacerea calcanelor şi frontoanelor cu zidărie consolidată cu stâlpişori;
(c) Refacerea calcanelor şi frontoanelor cu soluţii moderne din materiale uşoare;

338
(d) Ancorarea calcanelor şi frontoanelor de şarpanta existentă. Această soluţie este cea mai des folosită dar implică,
aproape în toate cazurile, consolidarea şarpantei existente iar uneori şi consolidarea zidăriei (de exemplu, prin
cămăşuire). Consolidarea şarpantei poate necesita şi introducerea unor elemente suplimentare ca reazeme suplimentare
pentru zidărie. De asemenea, se vor lua măsuri pentru ancorarea zidăriei de elementele şarpantei (de exemplu, ancore
metalice prevăzute cu placă de ancorare). Măsurile pentru consolidarea şarpantei depind de alcătuirea acesteia şi de
starea de conservare în care se află.
F.5.4.2. Intervenţii de consolidare de ansamblu fără modificarea alcătuirii structurale existente
F.5.4.2.1. Realizarea conlucrării subansamblurilor structurale verticale şi orizontale
Conlucrarea spaţială a clădirii se realizează prin:
- conlucrarea pereţilor de pe direcţiile principale ale clădirii, ceea ce implică existenţa unor legături sigure între aceştia
la colţuri, ramificaţii şi intersecţii;
- conlucrarea pereţilor de pe direcţiile principale cu planşeele intermediare şi cu structura acoperişului ceea ce implică
existenţa unor legături capabile să transmită forţele tăietoare produse de acţiunea seismică de la planşee la pereţii
structurali.
În condiţiile în care prin măsuri adecvate se realizează aceste legături se poate efectua un calcul de ansamblu al
clădiri, de exemplu cu modele plane care introduc şi efectul torsiunii de ansamblu.
Asigurarea legăturilor pereţilor în plan şi pe verticală elimină sau reduce la minimum efectele acţiunii seismice
perpendiculare pe planul peretelui solicitarea dominantă rămânând compresiunea excentrică cu forţă tăietoare în planul
pereţilor
F.5.4.2.1.1. Asigurarea conlucrării între pereţi
Această categorie de lucrări este necesară în cazurile în care legăturile între pereţi, la colţuri, ramificaţii şi intersecţii
lipsesc sau sunt insuficiente pentru a asigura transmiterea forţei de lunecare verticală corespunzătoare comportării ca
secţiune compusă (cu forma în plan I, L, T).
Situaţia menţionată mai sus poate proveni din:
- deficienţe de execuţie: de exemplu, ziduri neţesute ca urmare a folosirii elementelor pentru zidărie cu înălţimi diferite
în pereţii respectivi;
- intervenţii ulterioare: de exemplu, pereţi structurali adăugaţi fără ţesere cu cei existenţi.
În continuare sunt prezentate unele lucrări pentru realizarea conlucrării între pereţii de pe direcţiile principale ale
structurii:

339
(a) Inserţia barelor/platbandelor în rosturile zidăriei
Pentru realizarea/refacerea/consolidarea legăturilor se utilizează de regulă următoarele procedee:
- inserţia de bare de oţel rotund în găuri forate înclinat în zidărie şi umplute ulterior cu mortar (injecţii armate, a se vedea
F.5.3.3.3);
- inserţia de bare de oţel rotund/platbande în rosturile de aşezare ale elementelor;
- inserţia profilelor metalice la colţuri, ramificaţii şi intersecţii.

Figura F.5.15. Legarea pereţilor perpendiculari la colţuri şi intersecţii

340
(b) Introducerea tiranţilor orizontali
Introducerea tiranţilor metalici are ca rezultat, în primul rând, asigurarea stabilităţii pereţilor structurali sub efectul
acţiunii seismice perpendiculare pe plan, în cazurile în care aceştia nu sunt legaţi eficient cu pereţi transversali sau la
nivelul planşeelor. Totodată introducerea tiranţilor îmbunătăţeşte conlucrarea pereţilor cu cei ortogonali asigurând astfel
formarea unor profile compuse (cu secţiune I, L sau T) care au rezistenţă şi rigiditate sporite pentru acţiunea seismică în
planul lor.
Tiranţii se montează la nivelul planşeelor intermediare şi la nivelul ultimului planşeu în dreptul colţurilor, ramificaţiilor şi
intersecţiilor de ziduri. La extremităţi tiranţii se fixează cu plăci sau profile. Întinderea tiranţilor se face prin strângerea
piuliţelor la capete sau, în cazul unor tiranţi mai lungi cu dispozitive de întindere cu şuruburi inverse.
La proiectarea tiranţilor se stabilesc diametrul şi calitatea oţelului din tirant, forma şi dimensiunile piesei de ancoraj.
Deoarece eforturilor de întindere din tirant le corespund eforturi de compresiune locală importante asupra zidăriei este
necesar să se verifice starea zidăriei din zona în care se montează plăcile de ancorare. Dacă se constată deficienţe de
alcătuire (ţesere, de exemplu) sau existenţa unor materiale slabe (de exemplu mortar cu liant puţin/cu argilă) este
necesar ca înainte de montarea tirantului să se facă o reparaţie/consolidare locală a zidăriei (refacerea mortarului din
rosturi, înlocuirea cărămizilor rupte, injecţii etc.). Dimensiunile piesei de ancoraj se stabilesc în funcţie de capacitatea de
rezistenţă la compresiune locală şi la forfecare a zidăriei, în zona de ancorare. Grosimea plăcii de ancoraj sau tipul
profilului laminat se stabilesc astfel încât aceasta să poată asigura transmiterea eforturilor de la tirant la zidărie prin
presiuni distribuite cât mai uniform. Se va evita deformarea excesivă a piesei de ancoraj ca urmare a reacţiunii cauzate
de întinderea tirantului.
Dimensionarea tiranţilor se face astfel încât aceştia să aibă rezistenţa necesară pentru a împiedica răsturnarea
pereţilor de zidărie datorită acţiunii seismice perpendiculară pe planul acestora.
Forţa seismică perpendiculară pe planul peretelui se determină conform P 100-1, cap. 10, cu parametrii de calcul Pcns
şi qcNS, stabiliţi conform P 100-3.
Dimensiunile piesei de ancorare se stabilesc în funcţie de rezistenţa zidăriei pe "zona angajată" de efectul tirantului,
definită ca în Figura F.5.16.

Figura F.5.16. Zona de zidărie angajată pentru preluarea eforturilor din tirant

341
Se consideră că zona de zidărie angajată pentru preluarea eforturilor din tirant depăşeşte laturile l 1 şi l2 ale plăcii de
ancorare cu jumătate din grosimea peretelui (0,5 tZ) de fiecare parte, astfel încât avem: L1 = l1 + tz şi L2 = l2 + tz.
Verificarea zidăriei la compresiune locală sub placa de ancorare se face considerând capacitatea de rezistenţă a
zidăriei la compresiune locală.
În cazurile în care tirantul/tiranţii se montează în câmpul peretelui (la o distanţă mai mare de 2 tz de un perete
transversal suficient de rezistent pentru a prelua compresiunile), zona de zidărie angajată pentru preluarea eforturilor
tiranţilor se verifică la străpungere (forfecare pe conturul zonei angajate).
(c) Inserţia stâlpişorilor din beton armat la intersecţia pereţilor
Introducerea stâlpişorilor şi centurilor din beton armat pentru confinarea zidăriei contribuie şi la realizarea unor legături
eficiente între pereţii de pe cele două direcţii ale clădirii. Soluţia este indicată mai ales în cazurile în care pereţii sunt
executaţi în etape diferite, fără ţesere şi cu cărămizi cu dimensiuni diferite.

342
F.5.4.2.1.2. Asigurarea legăturii între pereţi şi planşee sau şarpantă
Lucrările pentru legarea pereţilor de planşee sunt necesare, în primul rând, în cazul clădirilor cu planşee alcătuite din
elemente care descarcă pe o singură direcţie (cu grinzi din lemn sau metalice) astfel încât pereţii paraleli cu grinzile
rămân, de regulă, fără legături laterale pe mai multe niveluri, fiind expuşi astfel unui risc ridicat de răsturnare.
Legarea pereţilor de planşeele cu grinzi din lemn sau profile din oţel se face, de regulă, prin ancore metalice fixate la
exteriorul peretelui şi de mai multe grinzi ale planşeului.
În toate situaţiile în care se procedează la consolidarea planşeelor pentru sporirea rezistenţei şi a rigidităţii în plan
orizontal se introduc în pereţii existenţi ancore capabile să preia forţele tăietoare corespunzătoare conlucrării spaţiale a
pereţilor (inclusiv cele rezultate din efectul de răsucire de ansamblu a clădirii).
În unele cazuri pentru a nu modifica aspectul exterior al clădirii (în special în cazul monumentelor istorice) piesele de
ancorare se montează în interiorul peretelui (Figura F.5.17(b)). Această soluţie se poate adopta numai dacă grosimea
zidului este mai mare sau cel puţin egală cu ½ cărămizi. Se desface zidăria existentă pe zona aferentă, se montează
piesa de ancorare şi apoi paramentul zidăriei se reface cu cărămizile originare.

Figura F.5.17. Legarea pereţilor cu planşeul cu ancore

343
În afara centurilor din beton armat, pentru sporirea rigidităţii perpendiculare pe plan a pereţilor cu deformabilitate mare
(orientativ cu distanţe între pereţii transversali ≥ 2h) se pot folosi centuri metalice amplasate la mijlocul înălţimii nivelului
realizate din platbande sau profile laminate montate pe ambele feţe ale peretelui şi legate între ele prin conectori care
traversează peretele. Această soluţie poate fi folosită şi pentru bordarea golurilor de uşi şi ferestre. În cazul pereţilor de
contur se evită montarea profilului exterior şi centura se realizează numai cu un profil aşezat la interior şi fixat în zidărie
cu ancore. Se preferă ancore blocate la exterior asemănător capetelor de tirant care sunt mai sigure decât ancorele fixate
prin aderenţă.
Forţele de calcul pentru dimensionarea legăturilor dintre planşeele fără rigiditate (în particular planşeele din lemn) şi
pereţii structurali trebuie să fie mai mari cu circa 20÷25% decât forţele rezultate din calculul static cu forţe seismice
echivalente.
Costurile acestei dimensionări suplimentare sunt reduse în comparaţie cu costurile reparării degradărilor care sunt
evitate/limitate prin aceste măsuri.
F.5.4.2.1.3. Creşterea rigidităţii în plan orizontal a planşeelor
Consolidarea planşeelor cu rigiditate nesemnificativă în plan orizontal are ca scop:
(i) sporirea rigidităţii şi a rezistenţei planşeului în plan orizontal pentru a putea realiza:
- conlucrarea tuturor pereţilor de pe direcţiile principale ale clădirii pentru preluarea forţelor seismice, inclusiv a celor
rezultate din efectele de torsiune, chiar în lipsa unor legături directe, prin ţesere, între aceştia;
- compatibilizarea/egalizarea deplasărilor elementelor structurale verticale la nivelul planşeului respectiv;
- transferul forţelor seismice între elementele verticale astfel încât forţele aferente elementelor care au cedat să poată fi
preluate de elementele care au încă rezerve de rezistenţă.
(ii) asigurarea legăturilor necesare între pereţii structurali şi planşee pentru realizarea conlucrării spaţiale.
Sporirea rigidităţii planşeelor impune totodată verificarea de ansamblu a structurii clădirii pentru a ţine seama de
efectele distribuţiei forţelor laterale care rezultă din compatibilizarea deplasărilor de nivel. În particular, este necesară
verificarea siguranţei pereţilor de contur, mai ales în clădirile cu neregularităţi semnificative în plan.
În funcţie de soluţia constructivă a planşeelor, se pot adopta următoarele soluţii de consolidare:
(a) Planşee din lemn

344
La adoptarea soluţiilor de intervenţie asupra planşeelor din lemn se va urmări, pe cât posibil, păstrarea acestora.
Înlocuirea planşeelor din lemn cu planşee din beton armat aduce un spor important de încărcare permanentă. Soluţiile
pentru sporirea rigidităţii în plan orizontal sunt următoarele:
(i) Consolidarea prin suprabetonare
Consolidarea planşeelor din lemn prin suprabetonare armată conduce la creşterea rigidităţii şi rezistenţei planşeului la
încărcări orizontale şi verticale şi îmbunătăţirea conlucrării cu pereţii structurii.
Dacă prin proiectare se doreşte ca betonul să preia eforturile de compresiune iar lemnul grinzilor originale şă preia
eforturile de întindere atunci, pentru asigurarea conlucrării între cele două componente, este necesară prevederea unor
conectori capabili să preia eforturile de lunecare.
Suprabetonarea se armează cu plase de oţel, legate sau sudate. Se dispune cel puţin aria de armătură necesară
controlului fisurării din deformaţii împiedicate, orientativ 5φ6/m pentru o suprabetonare de grosime 6 cm. Pentru legarea
suprabetonării de pereţii de contur se folosesc ancore montate în zidărie. Betonul se toarnă pe un strat impermeabil
(folie) pentru a se evita pierderea apei şi umezirea scândurilor.
Dintre intervenţiile propuse în acest paragraf, suprabetonarea planşeelor de lemn este puternic invazivă dar conduce la
asigurarea în mod optim a rolului de diafragmă al planşeului prin creşterea semnificativă a rigidităţii şi rezistenţei şi
îmbunătăţirea comportării spaţiale a structurii.
(ii) Consolidare cu platbande metalice
Sporirea rigidităţii planşeelor din grinzi şi podină de lemn se poate obţine şi prin aplicarea unor platbande de oţel fixate
cu cuie/şuruburi de elementele podinei (scânduri/dulapi), la faţa superioară a acestora. În acest fel se blochează în parte
deplasările diferite ale componentelor planşeului în timpul mişcării seismice. În prealabil este necesar să se verifice
legătura dintre podină şi grinzi; dacă prinderile respective sunt insuficiente se va suplimenta numărul cuielor sau se vor
introduce şuruburi capabile să preia lunecările în plan orizontal.
(iii) Consolidarea cu tiranţi metalici dispuşi la intrados
Creşterea rezistenţei şi rigidităţii planşeelor în plan orizontal se poate obţine şi prin crearea unei grinzi cu zăbrele
având diagonale din metalice dispuse în "X", la intradosul planşeului. Tiranţii, de regulă bare din oţel rotund, se fixează de
grinzile planşeului, la partea inferioară, cu piese metalice (platbande sau profile) şi cu şuruburi. Elementele comprimate
sunt grinzile planşeului existent. Această tehnică de consolidare este puţin invazidă dar eficienţa ei sub aspectul rigidităţii
planşeului în plan orizontal este mai redusă.

345
Figura F.5.18. Consolidarea planşeelor din grinzi şi podină de lemn cu tiranţi de oţel

(iv) Consolidarea prin adăugarea de dulapi/panouri din lemn la una sau la ambele feţe
Sporirea rigidităţii şi rezistenţei planşeului în plan orizontal se realizează prin adăugarea de scânduri sau dulapi din
lemn, la una sau la ambele feţe ale grinzilor planşeului. Experienţele au arătat că efectul cel mai important se obţine prin
fixarea scândurilor sau dulapilor înclinat faţă de direcţia grinzilor (de regulă la 45°), deoarece în acest fel se creează un
sistem de zăbrelire cu deformabilitate redusă. În funcţie de necesităţi, se poate decide aplicarea a două straturi de
scânduri sau dulapi, cu al doilea strat având elementele aplicate perpendicular pe direcţia celor din primul strat. Aplicarea
a două straturi de scânduri sau dulapi măreşte rigiditatea planşeului şi valoarea forţei tăietoare capabile astfel încât, în
cele mai multe cazuri se poate conta pe conlucrarea spaţială completă a pereţilor de pe cele două direcţii. Secţiunea

346
compusă are şi rigiditate mai mare în plan vertical şi din acest motiv procedeul poate fi aplicat şi în cazul planşeelor cu
flexibilitate ridicată (mai ales atunci când se manifestă vibraţii supărătoare din încărcările de exploatare).
Sporirea rigidităţii planşeelor se poate face şi prin fixarea pe grinzi a panourilor din lemn de tip OSB. Se utilizează
panouri de grosime mare (22 mm).
În comparaţie cu soluţiile de suprabetonare/înlocuire cu planşeu de beton armat monolit, placarea cu lemn a grinzilor
are avantajul unui spor de greutate redus şi al unei intervenţii simple, cu durată relativ mică de execuţie.
(b) Planşee din profile metalice laminate şi bolţişoare de cărămidă:
Creşterea rigidităţii şi rezistenţei acestor planşee se poate realiza prin:
- legarea profilelor cu platbande sau bare rotunde din oţel sudate la talpa inferioară (pentru clădirile din secolul XIX se
recomandă verificarea sudabilităţii oţelului din grinzi);
- introducerea tiranţilor transversali pentru a evita ruperile locale ale bolţişoarelor;
- introducerea tiranţilor longitudinali pentru a prelua eforturile de întindere din încovoierea diafragmei orizontale;
- legarea diafragmei de pereţii de zidărie prin ancore montate în găuri forate;
- ancorarea suplimentară a pereţilor cu profile (corniere) de margine (în cazul planşeelor cu deschideri mari);
- eliminarea umpluturii (de regulă, moloz/cloţuri) de sub pardoseală sau înlocuirea acesteia cu materiale mai uşoare.

Figura F.5.19. Consolidarea planşeelor cu grinzi metalice şi bolţişoare de cărămidă (după FEMA 547)

347
În unele cazuri se poate realiza sporirea rigidităţii în plan orizontal prin turnarea unei plăci din beton armat monolit cu
grosimea de 5÷6 cm peste stratul de umplutură; soluţia este posibilă numai dacă profilele pot prelua încărcarea
suplimentară şi, evident sporeşte greutatea supusă acţiunii seismice. Legătura între stratul de beton şi grinzile metalice
se asigură prin conectori sudaţi. Legătura dintre stratul de suprabetonare şi pereţii de zidărie se realizează cu ancore
înglobate în perete ca în Figura F.5.21.

Figura F.5.20. Legarea planşeului cu pereţii

348
Figura F.5.21. Suprabetonarea planşeelor cu grinzi metalice şi bolţişoare de cărămidă

(c) Planşee din elemente prefabricate din beton armat fără suprabetonare

349
Pentru planşeele din elemente prefabricate de tip "fâşie" cu bucle sau cu bare de legătură la extremităţi, fără
suprabetonare armată se adaugă o suprabetonare cu grosime ≥ 60 mm armată cu plasă de oţel beton cu aria ≥ 250
mm2/m. Dacă planşeul are numai şapă nearmată aceasta se îndepărtează (pentru a evita supraîncărcarea) şi se adaugă
şapa armată menţionată.
Realizarea conlucrării dintre prefabricatele existente şi stratul de suprabetonare este favorizată dacă se montează
conectori între acestea.
F.5.4.2.1.4. Eliminarea/preluarea împingerilor orizontale
Pentru reducerea împingerilor orizontale date de arce, bolţi sau de unele tipuri de şarpante soluţia cea mai des folosită
este introducerea tiranţilor metalici la nivelul reazemelor. Dimensionarea tiranţilor se face astfel încât aceştia să preia
împingerile diminuând semnificativ transmiterea acestora la zidăriile de sprijin. La montarea tiranţilor se poate introduce şi
un efort de preîntindere. Calculul trebuie să ţină seama de caracteristicile de deformaţie ale zidăriei şi ale tirantului, de
efortul iniţial de preîntindere, precum şi de condiţiile în care se realizează ancorarea tirantului în zidărie. Arcele şi bolţile
avariate se repară prin injectare sau prin placare la extrados cu tencuieli armate cu plase din oţel sau din polimeri armaţi
cu fibre.
În cazul şarpantelor, creşterea capacităţii de preluare a împingerilor orizontale se poate face şi prin introducerea unui
sistem de centuri din beton armat în zona de rezemare a şarpantei. Centurile se ancorează în zidul existent cu ancore din
oţel dimensionate la întindere şi la forfecare. Şarpanta se leagă cu piese metalice şi ancore de centura de beton armat.
Alternativ, pentru preluarea împingerilor se dispun contraforţi din zidărie sau pereţi interiori suplimentari pentru
consolidarea pereţilor. Eficienţa contraforţilor depinde de rezistenţa legăturilor dintre zidăria acestora şi zidăria existentă.
Legăturile se realizează prin ţesere (operaţie mai dificilă) sau prin turnarea unui stâlpişor de beton armat. În ambele
cazuri se prevăd şi ancore metalice. Este necesar ca fundaţia contrafortului să fie legată cu fundaţia peretelui existent şi
dimensionată pentru întreaga forţă orizontală (care include şi forţa aferentă masei peretelui).
În cazul şarpantelor, intervenţia poate consta şi în modificarea schemei statice a şarpantei prin introducerea unor
elemente suplimentare din lemn sau din oţel, recomandabil la nivelul tălpilor inferioare, destinate să preia împingerile.

Figura F.5.22. Centură la nivelul de rezemare a şarpantei

350
F.5.4.2.2. Consolidarea fundaţiilor
Procedeele de consolidare a fundaţiilor sunt următoarele:
(a) Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de solicitare a terenului de fundare:
- lărgirea fundaţiilor prin cămăşuire cu beton armat;
- subzidirea fundaţiilor existente, pentru atingerea adâncimii de îngheţ sau a straturilor cu rezistenţă suficientă;
- introducerea micropiloţilor.

351
Figura F.5.23. Fundaţie pentru stratul de placare

(b) Pentru creşterea capacităţii de rezistenţă a fundaţiei:


- injectarea mortarului în fundaţiile de zidărie din piatră fără mortar;
- armarea în rosturi a fundaţiilor din zidărie nearmată;
- cămăşirea cu beton armat.
F.5.4.3. Consolidarea de ansamblu cu modificarea alcătuirii structurale existente
F.5.4.3.1. Reducerea excentricităţii centrului de rigiditate faţă de centrul de masă

352
Această categorie de lucrări este necesară în cazul structurilor cu planşee rigide în plan orizontal dacă dispunerea
pereţilor cu rigiditate mare este nesimetrică, sau a devenit nesimetrică prin intervenţii în timpul exploatării (prin
suprimarea totală sau parţială a unor pereţi), astfel încât rezultă efecte de răsucire de ansamblu importante.
Pentru remedierea acestei deficienţe se adaugă pereţi structurali cu rigiditate suficientă pentru a se reduce torsiunea
de ansamblu. Pentru sporirea eficienţei acestei intervenţii se recomandă:
- introducerea pereţilor noi în poziţii cât mai depărtate de centrul de rigiditate al planşeului;
- examinarea posibilităţilor de creştere a rigidităţii pereţilor de contur prin închiderea unor goluri; soluţia este
recomandată în special în cazul în care golurile au fost create prin intervenţii ulterioare.
În cazurile în care măsurile preconizate mai sus nu pot fi realizate din diferite considerente, expertul va examina, printr-
o metodă de calcul spaţial, care ia în considerare toate neregularităţilor structurale, starea de eforturi din structură şi va
stabili soluţiile necesare de consolidare locală a elementelor. Consolidarea locală are în vedere sporirea rigidităţii,
rezistenţei şi a ductilităţii.
Lucrările constau, de regulă, în:
- adăugarea unor elemente structurale noi (pereţi, stâlpi din zidărie) având caracteristicile geometrice şi poziţiile stabilite
în funcţie de categoria deficienţelor pe care trebuie să le corecteze;
- închiderea unor goluri în pereţii interiori sau în cei de faţadă.
În cazul clădirilor cu planşee rigide care au forme complexe în plan, cu concavităţi importante, astfel încât acţiunea
seismică poate genera efecte de torsiune majore se poate opta şi pentru separarea clădirii în tronsoane independente.
Pentru aceasta se realizează separarea completă a pereţilor şi planşeelor. Se introduc pereţi structurali pentru
echilibrarea structurală a fiecărui tronson sub aspectul rezistenţei şi rigidităţii la acţiui seismice orizontale. Se realizează
elemente de reazem pentru planşee în zona de separare.
F.5.4.3.2. Asigurarea continuităţii traseului forţelor verticale şi seismice până la fundaţii
Această categorie de lucrări este necesară în cazurile în care:
- unii pereţi structurali sau stâlpi nu sunt continui de la fundaţii până la partea lor superioară;
- legătura între planşeu şi unii pereţi este întreruptă pe lungimi mari (de exemplu, golul scării lângă perete);
- centurile perimetrale nu sunt continue (de exemplu, lipseşte centura de la nivelul planşeului la casa scării).
Pentru corectarea acestor deficienţe se pot lua următoarele măsuri:
- se adaugă pereţi structurali sau stâlpi, pentru eliminarea discontinuităţilor;

353
- se adăugă elemente verticale noi, eventual numai stâlpi, pentru preluarea directă a forţelor verticale în cazul
planşeelor cu rezemări de ordin superior;
- se completează sistemul de centuri.
În cazurile în care măsurile preconizate nu pot fi realizate din diferite considerente, este necesar ca expertul să
examineze traseele "deviate" pe care se scurg forţele, pentru a identifica punctele slabe susceptibile de
avariere/deteriorare prematură şi a stabili soluţiile necesare de consolidare locală.
F.6. Procedee de intervenţie pentru componentele nestructurale din clădiri (CNS)
F.6.1. Obiect şi domeniu de aplicare
Ansamblul lucrărilor şi procedurilor de intervenţie folosite pentru reducerea riscului seismic al CNS va fi denumit
generic în cele ce urmează reabilitare seismică a CNS.
Diferitele categorii de lucrări de intervenţie prezentate în acest capitol au ca scop general aducerea CNS din clădirile
existente cât mai aproape de nivelul de asigurare preconizat pentru CNS din clădirile noi. Este evident că, din cauza
diversităţii practic nelimitate a CNS şi, în particular, a condiţiilor în care acestea sunt ataşate de elementele de construcţie
structurale şi/sau nestructurale procedeele de reducere a riscului seismic date în continuare nu pot decât să rămână la
nivelul principiilor şi al recomandărilor generale şi nu pot fi aplicate în toate situaţiile fără o analiză inginerească
prealabilă. În cele mai multe cazuri, în special în cazul echipamentelor şi mobilierului, dar şi în cazul altor categorii de
CNS (pereţi despărţitori uşori, de exemplu) măsurile de asigurare la acţiunea seismică a CNS trebuie să fie stabilite de
producător pe baza studiilor şi experimentelor proprii. Acestea trebuie să se refere la definirea regimului seismic în care
produsele respective pot fi utilizate (prin studiile de calificare seismică) şi la condiţiile de prindere de elementele de
construcţie.
Lucrările de intervenţie pentru reabilitare seismică prezentate în acest capitol se aplică tuturor CNS din clădiri definite
în P 100-1, dacă acestea nu satisfac cerinţele fundamentale pentru Starea Limită Ultimă şi Starea Limită de Serviciu.
Pentru componentele care prezintă risc seismic redus, prevăzute în P 100-1, lucrările de reabilitare se execută numai
în situaţiile în care s-a produs deteriorarea componentei şi/sau a prinderilor respective astfel încât aceasta prezintă
pericol pentru siguranţa vieţii sau nu îşi mai poate îndeplini funcţiunea în clădire.
F.6.2. Categorii de lucrări de intervenţie şi criterii pentru alegerea acestora
În funcţie de tipul şi de severitatea deficienţelor constatate sau de starea de afectare suferită la un cutremur, se poate
alege una dintre următoarele soluţii de reabilitare seismică a CNS:
(a) Eliminare, înlocuire sau modificare;

354
(b) Limitare deplasări (răsturnare/deplasare laterală);
(c) Reparare;
(d) Consolidare.
Alegerea soluţiei tehnice de reabilitare seismică a CNS dintre cele enumerate mai sus se face având în vedere
următoarele criterii de decizie:
- starea de afectare a integrităţii fizice a CNS, provocată de cauze seismice şi/sau neseismice, aşa cum aceasta se
constată în momentul inventarierii;
- vulnerabilitatea seismică a CNS la acţiunea cutremurului;
- importanţa CNS în clădire;
- complexitatea tehnică sau tehnologică şi durata de realizare a lucrărilor de reabilitare;
- influenţele posibile ale lucrărilor (soluţiei) de reabilitare asupra rezistenţei şi stabilităţii clădirii;
- considerente economice.
F.6.2.1. Eliminare, înlocuire sau modificare
Eliminarea CNS vulnerabile seismic este o soluţie radicală şi, de multe ori, avantajoasă din punct de vedere tehnic
şi/sau economic. Pentru adoptarea acestui procedeu este necesară o analiză prealabilă complexă care să stabilească în
ce măsură componentele respective sunt sau nu esenţiale pentru funcţionarea clădirii sau dacă sunt sau nu definitorii
pentru aspectul clădirii.
În categoria CNS vulnerabile seismic care pot fi eliminate sunt elementele cu dimensiuni mari adăugate pe faţadă sau
pe acoperişul clădirilor (antene, panouri publicitare, firme). Operaţiile de eliminare a acestor CNS nu au influenţă asupra
funcţionalităţii clădirii. Prin amplasarea lor, aceste CNS reprezintă un risc foarte ridicat pentru siguranţa vieţii persoanelor
din exteriorul clădirii, mai ales în cazurile în care prinderile respective sau elementele de construcţie de care sunt prinse,
nu au capacitatea de rezistenţă necesară.
Înlocuirea CNS vulnerabile implică eliminarea completă a acestora (inclusiv a prinderilor de structură) şi înlocuirea lor
cu elemente noi, care îndeplinesc aceleaşi funcţiuni în clădire. Înlocuirea CNS implică şi realizarea unui sistem nou de
prinderi cu structura precum şi refacerea izolaţiilor, finisajelor şi uneori, a instalaţiilor.
Reducerea riscului seismic al CNS prin înlocuirea celor vulnerabile este posibilă numai dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
- înlocuirea componentei nu afectează inacceptabil funcţiunile sau aspectul clădirii;
- eliminarea şi înlocuirea componentei nu afectează rezistenţa şi stabilitatea altor CNS din clădire;

355
- există posibilitatea realizării unor prinderi sigure de structura clădirii sau de altă CNS, cu rigiditate şi rezistenţă
corespunzătoare.
Prin înlocuirea CNS se pot realiza următoarele modificări favorabile ale răspunsului seismic:
(a) Înlocuirea permite reducerea masei CNS şi, în consecinţă, reducerea efectelor seismice în prinderi şi în elementele
adiacente. Astfel de lucrări sunt, de exemplu:
- înlocuirea pereţilor de compartimentare din zidărie cu pereţi din gips carton;
- înlocuirea tavanelor grele din ipsos cu tavane din elemente uşoare;
- înlocuirea coşurilor de fum sau ventilaţie din zidărie de cărămidă cu coşuri din oţel;
- înlocuirea placajelor grele de pe faţade (piatră, cărămidă) cu elemente similare din materiale uşoare;
(b) Înlocuirea placajelor şi a învelitorilor realizate din elemente cu dimensiuni mici, ale căror prinderi nu pot fi controlate,
cu elemente cu dimensiuni mai mari, ale căror prinderi pot fi asigurate corespunzător;
(c) Modificarea favorabilă a caracteristicilor răspunsului dinamic al CNS, prin:
- limitarea numărului de grade de libertate dinamică;
- înlocuirea sau modificarea sistemului de prindere, eliminând prinderile cu mod de cedare fragil;
- schimbarea materialului din care este alcătuită componenta (de exemplu, înlocuirea, la sistemele de conducte, a
racordurilor rigide cu racorduri flexibile, capabile să preia deplasările relative între acestea);
(d) Eliminarea riscului ruperilor fragile ale CNS sau ale prinderilor de structură:
- înlocuirea sticlei vitrinelor sau faţadelor cortină cu sticlă securizată;
- aplicarea unei pelicule de siguranţă pe sticla faţadelor sau vitrinelor;
- eliminarea sau înlocuirea prinderilor cu ancore insuficient înglobate în zidărie sau beton şi refacerea lor cu prinderi
conform reglementărilor tehnice în vigoare;
(e) Eliminarea sau reducerea interacţiunilor nefavorabile între CNS şi structura clădirii;
F.6.2.2. Limitarea deplasărilor sau a deformaţiilor
Reducerea riscului seismic al CNS prin măsuri care au ca scop limitarea deplasărilor sau a deformaţiilor se utilizează
pentru componentele nestructurale care necesită, în principal, asigurare faţă de efectul direct al acţiunii seismice. Acest
efect se manifestă prin:
(a) Răsturnare sau deplasare laterală în cazul componentelor rigide.

356
Acest tip de răspuns seismic este caracteristic pentru utilajele şi echipamentele din sistemele de instalaţii ale clădirilor
şi pentru obiectele de mobilier. Limitarea deplasărilor sau a deformaţiilor CNS se realizează prin legarea acestora cu
structura sau cu o altă CNS sau prin suplimentarea legăturilor existente.
Stabilirea sistemului de prindere se face în funcţie de tipul deplasărilor care trebuie împiedicate (răsturnare, deplasare
laterală) şi poziţia şi capacitatea de rezistenţă a elementelor în care se pot fixa piesele de prindere. La proiectarea
prinderilor mecanice pentru reabilitarea seismică a CNS se respectă prevederile pentru prinderile CNS din clădirile noi,
date în P 100-1. Prinderile suplimentare pentru reabilitarea CNS nu trebuie să împiedice deplasările datorate unor cauze
neseismice (de exemplu, deplasări cauzate de variaţiile de temperatură pentru elementele componente sau ataşate
faţadelor). Prinderile în clădiri existente se pot face cu ancore din oţel post instalate.
(b) Deformaţii cu amplitudini mari în cazul componentelor flexibile sau al celor suspendate.
Componentele flexibile ale instalaţiilor (ţevi de diametru mic şi mediu, cabluri electrice), corpuri de iluminat suspendate,
unele obiecte de mobilier suspendate, oscilează puternic in timpul cutremurului. Acest tip de răspuns poate cauza
ruperea sau ciocnirea ţevilor sau cablurilor, lovirea obiectelor aflate în vecinătate sau rănirea persoanelor aflate în
vecinătate.
Limitarea deformaţiilor se poate face prin:
- introducerea unor legături suplimentare cu structura (reducerea lungimii libere, între prinderi, în cazul conductelor,
împiedicarea oscilaţiilor laterale în cazul CNS suspendate);
- înlocuirea legăturilor flexibile (prin fire sau cabluri) cu legături rigide (profile laminate);
- asocierea ţevilor sau conductelor în "pachete" pentru sporirea rigidităţii.
În cazul CNS care sunt susceptibile de a fi afectate şi de efectul indirect al cutremurului, detalierea prinderilor
suplimentare va ţine seama de acest efect. Prinderile pereţilor nestructurali din zidărie sau beton, prevăzute pentru a
asigura stabilitatea la acţiunea seismică perpendiculară pe perete, nu trebuie să împiedice posibilitatea de deplasare a
peretelui în planul său sau să conducă la formarea stâlpilor scurţi. Reducerea riscului seismic al CNS prin introducerea
unor legături suplimentare cu structura nu elimină necesitatea evaluării rezistenţei componentei pentru forţa seismică de
proiectare şi, dacă rezultă necesar, reabilitarea acesteia prin reparare sau consolidare.
F.6.2.3. Lucrări de reparaţii
În cazul unor CNS care au fost afectate de cutremur sau din alte cauze sau care au defecte iniţiale minore, care
afectează în principal aspectul şi funcţiunile acestora, dar care nu prezintă risc pentru siguranţa vieţii, reabilitarea

357
seismică se poate realiza prin lucrări de reparaţie. Lucrările de reparaţie se fac fără demontarea CNS şi constau, de
regulă, în:
- înlocuirea unor părţi ale CNS (de exemplu, înlocuirea geamurilor sparte sau înlocuirea garniturilor de la faţadele
cortină);
- refacerea izolaţiilor termice, acustice şi a etanşeităţii anvelopei clădirii;
- refacerea finisajelor (de exemplu, refacerea tencuielilor la pereţii nestructurali din zidărie, înlocuirea benzilor de
legătură şi a tapetului la pereţii din plăci de ipsos, completarea pe suprafeţe limitate a placajelor ceramice interioare şi
exterioare etc.);
- reparaţii minore ale zidăriilor nestructurale prin injecţii sau prin refacerea sau completarea mortarului din rosturi;
- înlocuirea unui număr redus de prinderi (de exemplu, firele de ancorare ale tavanelor suspendate, ale conductelor şi
canalelor, unele prinderi afectate de coroziune la elementele nestructurale de pe faţade, unele fire care au fost tăiate la
montarea instalaţiilor);
- remedierea locală a unor conducte, în special la prinderi şi la îmbinări unde se constată pierderi de fluid;
- alte lucrări similare, a căror realizare nu este necesară/prioritară pentru utilizarea în siguranţă a clădirii.
F.6.2.4. Lucrări de consolidare
Lucrările de consolidare pentru reabilitarea seismică a CNS constau în adăugarea unor elemente suplimentare cu rolul
de a spori rezistenţa şi rigiditatea componentei. La proiectarea lucrărilor de consolidare se urmăreşte:
- amplasarea elementelor suplimentare astfel încât să existe un traseu direct al eforturilor de la acestea la structura
clădirii;
- eliminarea alcătuirilor care pot produce interacţiuni defavorabile între elementele de consolidare şi structură sau o altă
CNS;
- alegerea materialelor şi dimensionarea elementelor de consolidare şi a prinderilor acestora de structură pentru
obţinerea unei comportări ductile;
- realizarea conlucrării între CNS care se consolidează şi materialul/elementul de consolidare, de exemplu, aderenţa
dintre zidărie şi elementele de placare (tencuiala, ţesătura de fibre polimerice - FRP).
F.6.3. Procedee specifice de intervenţie pentru diferite categorii de CNS
F.6.3.1. Procedee specifice de intervenţie pentru componentele arhitecturale
F.6.3.1.1. Elemente ataşate pe faţade

358
Reabilitarea seismică a tuturor tipurilor de componente adăugate anvelopei clădirii, se realizează prin adăugarea unor
legături. Aceste legături se proiectează în acord cu cerinţele reabilitării seismice stabilite conform P100-3.
În cazul decoraţiilor şi finisajelor grele se recomandă înlocuirea acestora cu materiale uşoare (beton uşor, metal,
materiale plastice).
F.6.3.1.1.1. Parapete şi atice din zidărie
În cazul parapetelor şi aticelor din zidărie sau beton consolidarea se poate realiza prin cămăşuire cu tencuială armată
sau beton armat, contravântuire cu contrafişe rigide orientate în plan perpendicular pe planul elementului, realizarea unui
sistem de centuri şi stâlpişori de beton armat. În toate situaţiile se iau măsuri pentru asigurarea conlucrării cu parapetul
sau aticul şi pentru prinderea eficientă de elementele structurii.
O măsură eficientă constă în reducerea înălţimii elementelor, în limitele permise de cerinţa de siguranţă în exploatare
în cazul parapetelor sau aticelor din zonele accesibile publicului. Alternativ, parapetele şi aticele din zidărie pot fi înlocuite
cu parapete metalice.
Placajele din piatră sau cărămidă, dacă există, se consolidează prin legături suplimentare dimensionate pentru a
prelua forţele normale pe plan şi deplasările relative de nivel ale stratului suport. Această operaţie implică însă
desfacerea şi refacerea placajelor. Cornişele şi alte elemente decorative din piatră cu dimensiuni reduse se ancorează de
peretele pe care sunt aplicate cu platbande metalice dacă eliminarea sau înlocuirea lor nu este posibilă din considerente
legate de identitatea clădirii (Figura F.6.1).

Figura F.6.1. Ancorarea elementelor decorative din piatră

359
În cazul CNS montate în consolă în raport cu planul faţadei (de exemplu, panouri publicitare) se limitează oscilaţiile
verticale prin introducerea unor contrafişe rigide (nu se folosesc cabluri pentru susţinerea panourilor montate în consolă).
Prinderile se fac numai de elemente structurale care au rezistenţă şi rigiditate suficiente. Se recomandă folosirea oţelului
inoxidabil sau profilelor zincate pentru toate piesele şi prinderile pentru a se evita reducerea secţiunilor prin coroziune.
F.6.3.1.1.2. Coşuri de fum sau de ventilaţie din zidărie
Coşurile de fum sau de ventilaţie din zidărie prezintă risc ridicat de cădere chiar în cazul cutremurelor de intensitate
moderată. Se pot adopta următoarele măsuri de intervenţie:
- demolarea parţială a coşului, până la limita la care se asigură tirajul normal;
- demolarea totală a coşului şi refacerea acestuia conform reglementărilor tehnice în vigoare;
- cămăşuirea coşului cu tencuială armată cu plasă de oţel;
- ancorarea coşului de şarpanta existentă cu platbande (coliere) şi contrafişe metalice, protejate împotriva coroziunii.
În toate cazurile se recomandă desfacerea mortarului alterat şi rostuirea cu mortar preparat cu ciment rezistent la
acţiunea sulfatică.
F.6.3.1.1.3. Placaje grele aderente şi ancorate.
Căderea placajelor constituie un risc important pentru siguranţa vieţii persoanelor. Sunt expuse în principal persoanele
din exteriorul clădirii dar, în unele situaţii, şi cele din interior (căderea placajelor din spaţiile interioare, de exemplu din
atriumuri).

360
Placajele groase şi grele - din piatră masivă de exemplu - pot fi avariate şi prin efectul direct al acceleraţiei seismice de
etaj. În acest caz forţa seismică poate conduce la desprinderea elementului de placare de stratul suport prin ruperea
aderenţei. Sub efectul cutremurelor de intensitate medie sau chiar redusă, placajele pot fisura sau se pot desprinde
parţial de stratul suport ceea ce sporeşte vulnerabilitatea acestora la cutremurele ulterioare. În plus, în aceste situaţii
apele pluviale pot pătrunde în spatele placajului şi se infiltrează în elementele anvelopei. În perioadele cu temperaturi
negative, apa pătrunsă în spatele placajului îngheaţă şi poate accentua desprinderea de stratul suport şi căderea
placajului chiar fără producerea unui cutremur.
Placajele pot fi prinse de elementul suport de cărămidă sau de beton numai printr-un strat de mortar de ciment,
eventual cu un adaos pentru sporirea aderenţei. Placajele aderente sunt vulnerabile în special la deformaţiile impuse
stratului suport.
Pentru reducerea riscului de cădere se pot lua următoarele măsuri:
- modificarea structurii principale a clădirii pentru sporirea rigidităţii - această intervenţie se face numai atunci când este
necesară consolidarea clădirii în ansamblu;
- desfacerea placajului şi refacerea lui fără a mai fi aderent la elementele anvelopei - cu schelet propriu sau cu prinderi
mecanice care permit preluarea deplasărilor relative de nivel;
- înlocuirea placajului rigid şi greu cu un material uşor care poate prelua deformaţii unghiulare mai mari.
În multe cazuri placajele din tencuială acoperă elemente de susţinere metalice afectate puternic de coroziune.
Remedierea constă în acest caz în înlocuirea elementelor degradate şi refacerea finisajelor cu prinderi corespunzătoare.
Elementele metalice noi trebuie să fie protejate anticoroziv.
F.6.3.1.1.4. Pereţi nestructurali exteriori grei din zidărie sau beton
Lucrările de intervenţie asupra pereţilor nestructurali exteriori grei (din zidărie sau din beton) trebuie să aibă în vedere
atât peretele propriu zis cât şi placajele şi tâmplăriile înglobate.
În cazul panourile de beton mari deteriorarea se manifestă, în principal, prin:
- afectarea parţială sau totală a rosturilor dintre panouri (expulzarea mortarului, a garniturilor sau a masticului) sau
zdrobirea locală a betonului;
- deformarea, smulgerea sau ruperea pieselor de legătură cu structura;
- deformarea sau chiar ruperea panourilor prefabricate.
Măsurile de remediere pot fi următoarele:

361
- intervenţie asupra structurii pentru micşorarea deplasărilor relative de nivel; în general această soluţie nu poate fi
justificată dacă elementele structurale nu prezintă defecţiuni importante;
- modificarea prinderilor panourilor pentru a prelua deplasările relative de nivel;
- remedierea/înlocuirea prinderilor existente dacă acestea au fost avariate.
Alternativ, panourile mari de beton poate fi înlocuite definitiv cu panouri metalice uşoare.
În cazul panourilor nestructurale din zidărie cele mai importante deficienţe care trebuie remediate se referă la
interacţiunea cu structurile în cadre de beton. Astfel sunt necesare:
(a) Reducerea interacţiuni necontrolate între structură şi panourile de zidărie.
Panourile parapet din zidărie prinse între stâlpi, modifică schema geometrică şi statică a cadrului de beton, poate
conduce la apariţia de stâlpi scurţi sau poate schimba schimbă modul de cedare a stâlpilor. Soluţia de intervenţie în acest
caz este demontarea panourilor şi refacerea lor cu rosturi între zidărie şi stâlp. Se iau măsuri pentru împiedicarea
răsturnării panourilor cauzată de acţiunea seismică perpendiculară pe planul lor.
(b) Asigurarea legăturilor (agrafe, ancore) între straturi, în cazul panourilor multistrat cu gol interior.
În cazul panourilor multistrat, lipsa legăturilor dintre straturi poate conduce la desprinderea completă şi căderea unuia
dintre straturi. Acest mod de cedare pune în pericol siguranţa utilizatorilor. În cazul în care prin evaluarea seismică se
constată lipsa legăturilor între straturi, lucrările de intervenţie pot fi:
- desfacerea pereţilor şi refacerea lor cu legături conform prevederilor din reglementările tehnice referitoare la clădirile
noi;
- solidarizarea celor două straturi cu piese metalice introduse în rosturile orizontale ale zidăriei şi blocate la faţa zidului.
F.6.3.1.1.5. Faţade cortină
În cazul faţadelor cortină, lucrările de reabilitare seismică au ca scop principal să se asigure preluarea deplasării
relative de nivel a structurii sub acţiunea cutremurului cu intensitatea corespunzătoare cerinţei fundamentale care trebuie
atinse după intervenţie.
Măsurile care se adoptă depind de deficienţele care generează vulnerabilitatea faţadei:
(a) În cazul în care nu există spaţiu suficient între panourile de sticlă şi scheletul metalic al faţadei este necesară
modificarea dimensiunilor panourilor de sticlă pentru ca acestea să se poată deplasa liber în rama existentă şi/sau
înlocuirea garniturilor şi/sau a masticurilor de etanşare. Dacă se recurge la demontarea şi modificarea dimensiunilor
panourilor se recomandă şi rotunjirea colţurilor acestora, soluţie care şi-a dovedit eficienţa în încercările de laborator.

362
(b) Dacă structura proprie a faţadei cortină nu poate prelua deplasarea relativă de nivel a structurii principale se poate
adopta una dintre următoarele soluţii:
- Se modifică prinderile sau alcătuirea structurii proprii a cortinei, ceea ce implică demontarea şi remontarea faţadei;
soluţia poate fi aplicată în condiţii acceptabile numai în situaţia în care activitatea în clădire este oprită pentru reparaţii sau
consolidări cu caracter de ansamblu pe o durată mai lungă (face parte dintr-un program complex de reabilitare seismică);
- Pe faţadă se montează elemente de construcţie care pot prelua fragmentele de sticlă care cad de la înălţime;
dispozitivele pentru reţinerea cioburilor se realizează, dacă această soluţie este acceptabilă pentru plastica faţadelor, ca:
• elemente adăugate peretelui cortină;
• elemente care fac parte din structura principală (de regulă, la primul sau al doilea nivel peste parter);
- Sticla obişnuită se înlocuieşte cu sticlă "securizată";
- Pe sticlă se aplică o peliculă transparentă/translucidă care nu permite căderea fragmentelor de sticlă nici chiar pentru
valori mari ale driftului
Măsuri similare pot fi aplicate şi pentru alte suprafeţe vitrate: vitrine, ferestre de mari dimensiuni, etc. Astfel în cazul în
care se constată că s-a produs spargerea geamurilor şi eventual deformarea ramelor este necesară modificarea
ferestrelor/uşilor şi a modului de prindere a acestora în elementul de închidere (panou prefabricat, panou de zidărie de
umplutură). La proiectarea intervenţiei se va urmări asigurarea spaţiilor libere în jurul sticlei necesare pentru preluarea
deplasărilor relative de nivel cu aceleaşi condiţii ca si în cazul clădirilor noi.
F.6.3.1.2. Pereţi nestructurali interiori
Pentru reabilitarea seismică a pereţilor despărţitori din zidărie de cărămidă, din beton normal sau din BCA (blocuri sau
fâşii) se pot adopta, după caz, următoarele măsuri:
(a) Fixare la partea superioară pentru a se evita răsturnarea/ruperea sub efectul forţei seismice normale pe planul
peretelui. Fixarea se poate realiza cu profile metalice de tip cornier amplasate la intradosul plăcii, în lungul peretelui. Între
perete şi planşeu se lasă un spaţiu liber pentru a permite deformaţiile verticale ale planşeului (inclusiv cele din curgerea
lentă a betonului). În acest scop corni erele de fixare se prevăd cu găuri ovale. Corni erele (75 x 75 x 6 mm, orientativ) se
prind de planşeu cu buloane de ancoraj (orientativ φ10/50cm). Profilul cornier se dimensionează prin calcul.
Pereţii de compartimentare care nu sunt executaţi pe toată înălţimea etajului se asigură împotriva răsturnării prin
legături cu pereţii perpendiculari (dacă există), rigidizarea cu contraforţi de zidărie, realizarea de centuri de beton armat la
partea superioară prinse de elementele structurale adiacente sau adăugarea unei structuri locale de contravântuire a

363
peretelui din lemn sau metal. Aceşti pereţi nu pot fi fixaţi de tavanul suspendat, dacă există. În cazul structurilor în cadre
de beton armat, centurile nu vor fi legate cu stâlpii.
(b) Înlocuirea cu pereţi uşori, tip gips-carton, cu schelet din lemn sau metalic, legaţi cu structura clădirii astfel încât să
poată prelua deplasările laterale impuse.
Montarea pereţilor noi se face asigurând spaţii laterale libere cu dimensiune suficientă pentru a prelua deplasările
relative de nivel ale clădirii. Aceste spaţii se umplu cu materiale permanent plastice pentru asigurarea etanşeităţii, izolării
fonice şi a protecţiei la foc.
(c) Cămăşuirea pe ambele feţe cu tencuieli armate cu oţel beton, cu fibre sau cu grile polimerice, dacă din calcule
rezultă că nu au capacitatea de rezistenţă necesară.
Soluţia prezintă dezavantajul sporirii greutăţii proprii a peretelui în cazul tencuielilor armate cu bare din oţel. Dacă
peretele este cămăşuit cu ţesătură din polimeri armaţi cu fibre (FRP) nu este necesară îngroşarea tencuielii.
Cămăşuirea se face numai în condiţiile în care zidăria nu a suferit deformaţii sau deplasări importante (ieşirea din plan
sau deschiderea excesivă a rosturilor). Pereţii nestructurali puternic degradaţi se înlocuiesc.
Măsurile de reabilitare seismică a pereţilor de compartimentare se aplică cu prioritate pereţilor aflaţi pe căile de
evacuare şi celor din încăperile care adăpostesc funcţiuni care nu pot fi întrerupte. De asemenea, în muzee sau în
laboratoare se consolidează cu prioritate pereţii de compartimentare care, prin cădere integrală sau parţială, ar putea
distruge exponatele sau aparatura.
F.6.3.1.3. Tavane suspendate şi corpuri de iluminat
Măsurile de reabilitare seismică a tavanelor suspendate au ca scop:
- limitarea oscilaţiilor laterale şi a deplasărilor în plan vertical;
- creşterea rigidităţii scheletului în plan orizontal;
- împiedicarea căderii panourilor din rame.
Pentru limitarea oscilaţiilor tavanului în timpul cutremurului soluţia recomandată este introducerea în nodurile
scheletului a legăturilor diagonale pe patru direcţii în spaţiu (la circa 45o faţă de planul tavanului) şi a unei bare verticale
rigide pentru preluarea deformaţiilor tavanului în plan vertical. Punctele de fixare vor fi amplasate la circa 3.00÷3.50 m
interax pe ambele direcţii. Firele înclinate vor fi fixate de planşeul superior cu ancore post-instalate.

Figura F.6.2. Măsuri pentru limitarea oscilaţiilor tavanelor suspendate

364
Pentru asigurarea rigidităţii tavanului în plan orizontal, se recomandă solidarizarea la intersecţii a riglelor principale ale
scheletului cu cele secundare, prin sudură sau cu şuruburi autofiletante. O altă posibilitate de fixare a tavanelor
suspendate este sudarea scheletului de piesele de închidere (cornierele) montate pe perete. Scheletul se va suda pe

365
două laturi ortogonale, extremităţile opuse fiind proiectate pentru a permite deplasări libere de cel puţin 20 mm. În nici un
caz sudurile nu se vor face pe trei sau patru laturi. Dacă scheletul este suficient de rigid, montarea cornierelor de
închidere şi sudarea riglelor de margine de acestea poate fi, în unele cazuri, o soluţie mai avantajoasă decât montarea
legăturilor înclinate şi a montanţilor rigizi.
Pentru evitarea căderii plăcilor de tavan de pe schelet se recomandă folosirea agrafelor şi clemelor metalice.
În cazul în care tavanele suspendate au suprafeţe mari (orientativ, mai mari decât 250 m 2) sau au cote diferite de
montare, se recomandă fragmentarea acestora cu rosturi. Operaţia de fragmentare implică modificarea locală a
scheletului tavanului şi montarea unor legături suplimentare. Această soluţie trebuie avută în vedere în special în
încăperile care trebuie să rămână operaţionale după cutremur şi în încăperile cu aglomerări de persoane.
Pentru corpurile de iluminat incluse în tavanele suspendate se vor crea spaţii libere pe contur iar sistemul de susţinere
va fi modificat pentru a fi independent de cel al tavanului. Pentru a împiedica deplasările laterale pe cele două direcţii se
montează patru sârme, câte una la fiecare colţ al lămpii, înclinate la circa 45 o faţă de planul tavanului. Sârmele se
ancorează de planşeu cu ancore mecanice sau chimice.

Figura F.6.3. Fixarea separată a corpurilor de iluminat

366
În timpul cutremurului corpurile de iluminat independente pot avea oscilaţii cu amplitudini importante care pot provoca
ciocnirea cu alte obiecte aflate în vecinătate sau chiar căderea lor. Ca măsură de intervenţie se vor elimina toate
obiectele aflate în zona oscilaţiilor probabile iar sistemul de suspendare va fi modificat, prin adăugarea unor legături
laterale, pentru a limita amplitudinea oscilaţiilor laterale şi riscul de cădere a lămpilor.

367
Figura F.6.4. Protecţia corpurilor de iluminat suspendate

F.6.3.2. Procedee specifice de intervenţie pentru instalaţii, utilaje şi echipamente


F.6.3.2.1. Sistemele de conducte
Sistemele de conducte, care asigură transportul fluidelor (lichide/gaze) se reabilitează prin:
(a) Repararea avariilor locale.
Se practică în special în cazul îmbinărilor care au suferit deformaţii datorită cărora şi-au pierdut etanşeitatea (se
produce scurgerea lichidului, pierderea aburului). Implică desfacerea îmbinărilor şi refacerea etanşărilor.

368
(b) Separarea de tavanul suspendat - în special în cazul sistemelor de conducte pentru stingerea incendiilor
(sprinklere).
(c) Modificarea sau refacerea legăturilor existente, prevederea unor legături suplimentare pentru limitarea deplasărilor
laterale.

Figura F.6.5. Legături laterale pentru conducte suspendate

Stabilirea distanţelor între prinderi şi dimensionarea prinderilor se poate face prin calcul astfel încât să fie satisfăcute
cerinţele de siguranţă prevăzute pentru sistemele de conducte noi.
În absenţa unor reglementări tehnice specifice mai restrictive, dimensiunile minime ale canalelor şi conductelor,
începând de la care este necesară prevederea dispozitivelor de blocare a deplasărilor, sunt:

369
- canale dreptunghiulare cu suprafaţa mai mare de 0,55 m2;
- canale circulare cu diametrul mai mare de 70 cm (circa 0,40 m2);
- ţevi cu diametrul mai mare de circa 6,5 cm.
În cazul ţevilor pentru gaze medicale, petrol, aer comprimat etc. se vor prevedea dispozitive de blocare a deplasărilor
în funcţie de reglementările tehnice specifice.
Distanţele maxime de amplasare a dispozitivelor de prindere laterale (transversale) sunt:
• 9,00 m interax şi la fiecare modificare de direcţie şi la capătul traseului pentru canale;
• 12,0 m, pentru ţevi.
Distanţele maxime de amplasare a dispozitivelor de prindere longitudinale sunt:
• 18,0 m, pentru canale;
• 24,0 m, pentru ţevi.
În cazul canalelor suspendate la mai puţin de 30 cm sub elementele structurii la care banda de susţinere este prinsă de
partea superioară a canalului nu sunt necesare prinderi (transversale/longitudinale).

Figura F.6.6. Fixarea transversală a conductelor

370
Prinderile verticale şi cele înclinate se pot realiza atât cu elemente flexibile (cabluri) cât şi cu contrafişe rigide (profile
laminate) sau cu o combinaţie a acestora (de exemplu, bare verticale rigide şi cabluri înclinate).
În cazul conductelor cu trasee frânte este necesar ca fiecare tronson drept să fie prevăzut cu prinderi
transversale/longitudinale (în raport cu axa sa). Pentru tronsoanele scurte se prevăd legături transversale numai la
extremităţi iar pentru cele mai lungi se verifică prin calcul necesitatea unor legături intermediare. Fiecare tronson drept
trebuie să aibă cel puţin o legătură longitudinală. Legăturile amplasate la schimbările de direcţie pot fi considerate că
funcţionează pe ambele direcţii (de exemplu transversal pentru unul dintre tronsoane şi longitudinal pentru tronsonul
perpendicular).
La dimensionarea prinderilor transversale şi longitudinale este necesar să se ţină seama de forţele care sunt generate
de dilatarea/contracţia conductelor provocate de variaţiile de temperatură ale fluidelor transportate.
Dispozitivele omologate pentru împiedicarea deplasărilor laterale ale componentelor/sistemelor suspendate trebuie să
respecte cerinţele reglementărilor tehnice.
(d) Adaptarea prinderilor în cazul conductelor care traversează rosturile între tronsoane adiacente prin:
- eliminarea prinderilor fixe la limita rostului;
- modificarea instalaţiei astfel încât traversarea să se facă numai la subsol (unde deplasările relative sunt
nesemnificative);
- introducerea racordurilor flexibile la fiecare traversare în elevaţie.
În cazul ţevilor sau conductelor cu diametre mici, orientativ sub 200 mm, care în clădirile existente sunt susţinute numai
cu prinderi verticale flexibile (sârme), se poate realiza prin executarea unor măsuri constructive similare celor prevăzute
pentru ţevile noi (conform P 100-1).
F.6.3.2.2. Utilaje şi echipamente aferente instalaţiilor
Principalele cauze de deteriorare la cutremur a utilajelor şi echipamentelor mecanice şi electrice aferente instalaţiilor
sunt răsturnarea, deplasarea laterală sau ruperea suporţilor. În afara deteriorării utilajului sau echipamentului, modificarea
poziţiei conduce în cele mai multe cazuri şi la afectarea sistemelor de conducte care sunt legate de acestea (ruperea
racordurilor).
În cazul utilajelor şi echipamentelor care sunt montate pe planşee fără a fi prinse cu buloane, reducerea riscului de
deplasare se obţine prin fixarea utilajului sau echipamentului de planşeu sau de un perete suficient de rezistent. Dacă
planşeul are grosime mică care nu permite instalarea unor ancore suficient de rezistente, se poate turna un postament
din beton pe care se aşază ulterior utilajul sau echipamentul.

371
Fixarea se realizează cu buloane de ancoraj pentru beton (în cazul planşeelor) sau pentru zidărie (în cazul pereţilor din
zidărie).
Detaliile de fixare depind de alcătuirea utilajului sau echipamentului sau de sistemul de rezemare preconizat de
producătorul respectiv.

Figura F.6.7. Fixarea boilerelor şi rezervoarelor

O categorie importantă de echipamente pentru instalaţii, care prezintă risc seismic ridicat sunt boilerele alimentate cu
gaz. Răsturnarea boilerelor neasigurate poate conduce la ruperea conductei de alimentare cu gaz şi la declanşarea
ulterioară a incendiului. Aceste echipamente se fixează prin coliere de prindere în pereţi structurali (din zidărie sau din
beton) sau nestructurali (din gips carton, de exemplu). În cazul fixării boilerelor mari, orientativ peste 300 litri, de pereţi
nestructurali din gips carton este necesară consultarea prealabilă a furnizorului peretelui, sau verificarea tehnică a
acestuia (verificarea rezistenţei peretelui şi a prinderilor).

372
În cazul utilajelor montate pe izolatori de vibraţii se pot produce deplasări laterale excesiv de mari şi chiar căderea de
pe postament. Pentru limitarea deplasărilor laterale se prevăd piese speciale care menţin posibilitatea de mişcare pe
verticală (este prevăzut un spaţiu liber faţă de utilaj). În cazul echipamentelor cu înălţime mare în raport cu baza, este
necesar să se verifice şi stabilitatea la răsturnare şi capacitatea prinderilor nou introduse de a prelua eforturile de
întindere care rezultă. O altă posibilitate este înlocuirea izolatorilor de vibraţie existenţi cu izolatori de concepţie avansată
care asigură şi limitarea deplasărilor laterale în cazul cutremurului. Se recomandă utilizarea unor piese flexibile de
legătură cu sistemele de conducte sau cu alte utilaje şi echipamente.
Pentru a se asigura funcţionarea sistemelor de rezervă de alimentare cu energie electrică, rafturile pentru acumulatori
vor fi asigurate împotriva răsturnării sau deplasărilor laterale prin elemente de contravântuire şi prinderi rigide de planşeu
(cu buloane de ancoraj) (Figura F.6.8). Între acumulatori şi între acumulatori şi ramă se introduce un strat deformabil,
elastic, pentru evitarea producerii şocurilor în timpul cutremurului. Rezistenţa rafturilor se verifică prin calcul.
Cu sisteme similare se asigură şi stabilitatea rezervoarelor de combustibil.

Figura F.6.8. Asigurarea bateriilor de acumulatori

373
F.6.3.2.3. Instalaţii interioare de transport
În cazul ascensoarelor şi scărilor rulante, lucrările de intervenţie au ca scop eliminarea surselor posibile de accidente şi
urmăresc satisfacerea în cât mai mare măsură a prevederilor P 100-1 pentru echipamentele din clădiri noi.
Pentru ascensoare, documentaţia de intervenţie trebuie să aibă în vedere, în principal, următoarele măsuri:
- prevederea unor piese pentru limitarea deplasărilor cabinei şi a contragreutăţii pentru a se evita ieşirea acestora de pe
şinele de ghidare şi/sau ciocnirea între ele;
- prevederea unor piese pentru limitarea deplasării cablurilor;
- asigurarea utilajelor şi echipamentelor aferente împotriva deplasării/răsturnării.
Pentru scări rulante, documentaţia de intervenţie trebuie să aibă în vedere, în principal, următoarele măsuri:
- verificarea reazemelor şi eventual modificarea lor dacă nu au lungimea necesară;

374
- prevederea unor piese de limitare a deplasărilor pentru a împiedica, astfel, căderea scărilor de pe reazeme.
Pentru cazul în care unele componente ale ascensoarelor sau scărilor rulante nu satisfac cerinţele din P 100-1,
acestea vor fi modificate pe baza documentaţiei elaborate de furnizor sau de un proiectant de specialitate.
F.6.3.2.4. Mobilier şi alte bunuri
Mobilierul profesional se asigură împotriva răsturnării, deplasărilor laterale şi decuplării de sistemele de alimentare
conform prevederilor producătorului şi folosind dispozitivele speciale furnizate de acesta. Nu în toate cazurile mobilierul
profesional este dotat cu sisteme proprii de asigurare împotriva deplasării sau răsturnării în timpul cutremurului. Protecţia
mobilierului profesional din clădirile din clasa de importanţă I reprezintă o condiţie a asigurării funcţionării neîntrerupte a
acestora.
Mobilierul de birou şi sistemele de computere se asigură, împotriva răsturnării sau deplasărilor laterale cu măsuri
simple.
În clădirile cu aglomerări de persoane se recomandă eliminarea tuturor pieselor de mobilier dispuse pe căile de
evacuare, chiar dacă acestea sunt prinse de pereţi şi/sau de planşeu. Se au în vedere şi piesele de mobilier care prin
deplasare sau răsturnare pot împiedica deschiderea completă a uşilor pe căile de evacuare. Prevederea urmăreşte
eliminarea oricăror surse de creare a panicii prin blocarea căilor de evacuare din clădire.
Pentru obiectele de mobilier limitarea deplasărilor şi împiedicarea răsturnării se poate realiza prin ancorarea de
planşeu sau de perete utilizând ancore post-instalate (mecanice sau chimice) şi piese de fixare speciale, în acord cu
specificaţiile producătorului.
Fixarea obiectelor grele de perete se face numai dacă acesta are capacitatea de a prelua forţa laterală aferentă. Nu se
acceptă fixarea mobilierului în pereţii fără rezistenţă suficientă. În această situaţie fixarea mobilierului se face numai după
consolidarea locală a pereţilor. Ori de câte ori este posibil se recomandă prinderea atât de planşeu cât şi de perete.
Ancorarea se face cu bride sau alte tipuri de piese metalice (corniere, de exemplu).
Obiectele aşezate pe mese şi rafturi trebuie asigurate împotriva căderii în cazul unui cutremur dacă prin aceasta se
pune în pericol siguranţa utilizatorilor sau a mediului sau se întrerupe funcţionarea normală a construcţiei pentru clădirile
din clasa I de importanţă şi expunere la cutremur. Se evidenţiază mărfurile de volum mare aşezate pe rafturile centrelor
comerciale, în special a celor aşezate la înălţime, care prin cădere pun în pericol siguranţa utilizatorilor şi blochează căile
de evacuare, substanţele periculoase, medicamentele aşezate în rafturi sau pe mesele de lucru în spitale, laboratoare
sau centre de cercetare, tehnica de calcul în cazul administraţiilor publice centrale sau locale cu rol în intervenţia post
cutremur.

375
Obiectele aşezate pe rafturi pot fi protejate împotriva căderii/răsturnării prin aplicarea unor benzi orizontale de plastic
sau a unor şipci din lemn. Măsura este obligatorie dacă pe raft sunt depozitate substanţe toxice sau inflamabile.
Calculatoarele sau monitoarele se ancorează de masa de lucru sau pereţi.
F.6.3.2.5. Exponate din muzee
Măsurile de reducere a riscului seismic al mobilierului şi obiectelor din muzee au în vedere şi protejarea patrimoniului
cultural, artistic şi istoric. Pierderile care ar putea fi înregistrate în acest domeniu sunt practic irecuperabile şi nu pot fi
cuantificate ca valori materiale. Valorile culturale, artistice şi istorice din clădire se asigură cu ajutorul investitorului sau
personalului de specialitate. Pentru protecţia acestora se utilizează dispozitive de protecţie conform fişelor de produs,
agrementului tehnic şi indicaţiilor producătorului.
F.7. Reabilitarea seismică a clădirilor folosind sisteme de disipare a energiei
F.7.1. Introducere
Prevederile prezentului capitol se referă la reabilitarea seismică a clădirilor folosind sisteme pasive de disipare
energiei. Sistemele pasive de disipare a energiei considerate în acest capitol sunt alcătuite din elemente de tip vâscos
(de ex.: amortizori cu fluid vâscos).
Controlul deplasărilor laterale ale unei clădiri se poate face prin mărirea rigidităţii structurii sau ca prin creşterea
amortizării vâscoase. Creşterea amortizării se poate obţine prin introducerea de amortizori cu fluid vâscos în structura de
rezistenţă a clădirii (amortizorii transformă energia cinetică dată de forţele exterioare căldură).
Sistemele de disipare a energiei seismice prin amortizare vâscoasă sunt adecvate pentru structuri relativ flexibile.
Pretabilitatea structurilor flexibile la echiparea cu sisteme de amortizori cu fluid vâscos rezultă din faptul că amortizarea
vâscoasă este proporţională cu viteza relativă între capetele amortizorilor, viteză relativă ce creşte odată cu creşterea
flexibilităţii structurii. Amortizorii cu fluid vâscos se pot introduce diagonal în ochiurile de cadru ale structurii de rezistenţă,
sau în contravântuiri de tip chevron.
Sporirea fracţiunii din amortizarea critică reduce amplitudinea răspunsului structural şi este eficientă pentru evitarea
fenomenului de rezonanţă (determinată de apropierea dintre perioada de vibraţie a structurii şi perioada predominantă de
mişcare a terenului în timpul cutremurelor puternice.
În proiectarea sistemelor de disipare a energiei vor fi considerate condiţiile de mediu ce includ vântul, efectul
îmbătrânirii, curgerea lentă, oboseala, umezeala, temperatura mediului interior şi cea a mediului exterior.
F.7.2. Cerinţe generale

376
Modelul structural de calcul al clădirii reabilitate seismic conţine distribuţia în plan şi pe verticală a elementelor de
disipare a energiei.
Elementele de disipare a energiei trebuie să fie capabile să susţină viteze mai mari decât cele maxime calculate pentru
cutremurul de proiectare în conformitate cu următoarele criterii:
(a) Dacă într-o direcţie principală, la orice nivel al clădirii, sunt prevăzute patru sau mai multe elemente de disipare a
energiei, cu minimum două elemente amplasate de o parte şi de alta a centrului de rigiditate al nivelului în direcţia
considerată, toate elementele de disipare a energiei vor fi capabile să susţină forţa asociată cu o viteză sporită cu 30%
faţă de viteza de proiectare a elementului de disipare a energiei;
(b) Dacă într-o direcţie principală, la orice nivel al clădirii sunt prevăzute mai puţin de patru elemente de disipare a
energiei, sau sunt prevăzute mai puţin de două elemente amplasate de o parte şi de alta a centrului de rigiditate al
nivelului în direcţia considerată, toate elementele de disipare a energiei vor fi capabile să susţină forţa asociată cu o
viteză dublă faţă de viteza de proiectare a elementului de disipare a energiei.
Factorii de comportare q pentru clădirile reabilitate seismic folosind elemente de disipare a energiei seismice se vor lua
conform prevederilor din P 100-1 şi P 100-3, considerând tipologia structurală a clădirii neechipate cu elemente de
disipare a energiei.
Fracţiunea de amortizare critică adiţională indusă de elementele de disipare a energiei se limitează superior la 30%
pentru modul fundamental de vibraţie al clădirii. Valori mai mari ale fracţiunii de amortizare critică nu mai sunt eficiente din
punct de vedere tehnic si economic pentru reducerea răspunsului seismic al clădirii.
F.7.3. Modelarea elementelor de disipare a energiei
Elementele de disipare a energiei dependente de viteză (de tip vâscos) introduse în elementele structurale vor fi
modelate folosind modelul Maxwell în care componenta vâscoasă (amortizorul) este legată în serie cu componenta
elastică (resortul).
Forţele ce se produc în elementele de disipare a energiei de tip vâscos, dependente de viteza relativă pe direcţie
axială între cele două capete ale elementelor, se calculează cu relaţia:

377
unde:
F forţa de amortizare;
v viteza relativă pe direcţie axială între capetele elementului de disipare a energiei;
C constanta de amortizare;
α constanta exponenţială care, pentru aplicaţii seismice uzuale, are valori cuprinse între 0,3 şi 1,0. Pentru cazul α=1 se
consideră o amortizare liniară (element disipativ liniar), în timp ce pentru α≠1 se consideră o amortizare neliniară
(element disipativ neliniar).
Atunci când elementele de disipare a energiei sunt folosite în paralel cu elemente de izolare a bazei pentru modelare
se foloseşte modelul Kelvin în care componenta vâscoasă (amortizorul) este legată în paralel cu componenta elastică
(resortul).
F.7.4. Spectrul de răspuns elastic pentru diferite fracţiuni din amortizarea critică
Spectrul de răspuns elastic pentru o altă fracţiune din amortizarea critică, £ef, diferită de cea convenţională, ξ0 = 5%, se
poate obţine prin utilizarea următoarei relaţii de conversie a ordonatelor spectrale:

unde:
Se(T)ξ0 = 5% spectrul de răspuns elastic pentru componentele acceleraţiei terenului în amplasament corespunzător
fracţiunii din amortizarea critică convenţională, ξ0=5%;
Se(T)ξef spectrul de răspuns elastic pentru componentele acceleraţiei terenului în amplasament corespunzător unei alte
fracţiuni din amortizarea critică, ξef ≠ ξ0=5%;
η factorul de corecţie ce ţine cont de amortizare, determinat cu relaţia:

378
În cazul proiectării soluţiilor de reabilitare seismică a clădirilor care utilizează sisteme de disipare a energiei, fracţiunea
din amortizarea critică, ξef, este determinată cu relaţia:

unde:
ξs fracţiunea din amortizarea critică adiţională (suplimentară), exprimată în procente, ce cuantifică amortizarea
vâscoasă provenită din utilizarea elementelor vâscoase de disipare a energiei, calculată cu relaţia:

unde:
Es energia maximă de deformaţie elastică a sistemului structural într- un ciclu de mişcare;
Ed energia disipată într-un ciclu de mişcare prin amortizare vâscoasă provenită din utilizarea elementelor vâscoase de
disipare a energiei, Figura F.7.1;

379
ξ0 fracţiunea din amortizarea critică pentru structura neechipată cu sisteme de disipare a energiei, considerată 5%.

Figura F.7.1. Energia disipată prin amortizare vâscoasă într-un ciclu de mişcare, Ed şi energia maximă de deformaţie
elastică, Es

F.7.5. Cerinţe suplimentare


Prin proiectare se va demonstra că introducerea sistemelor de disipare a energiei nu conduce la formarea unui
mecanism de cedare defavorabil pentru clădirile reabilitate seismic.
Calculul structural al clădirii reabilitate seismic va ţine cont de eventualele modificări în relaţiile forţă-viteză-deplasare
produse de variaţiile temperaturii ambientale şi de ridicarea temperaturii elementelor de disipare a energiei în timpul
cutremurului.
Prin proiectare se va asigura spaţiul de acces pentru inspecţia şi eventuala înlocuire a elementelor de disipare a
energiei.

380
Pentru clădirile reabilitate seismic cu elemente de disipare a energiei este necesară verificarea proiectului de către
specialişti cu experienţă în analiza seismică, în teoria şi aplicaţiile metodelor de disipare a energiei. In procesul de
revizuire al proiectului se vor considera următoarele aspecte:
- Proiectarea preliminară, inclusiv dimensionarea elementelor de disipare a energiei;
- Testarea prototipurilor conform instrucţiunilor de mai jos;
- Proiectul final al clădirii reabilitate şi notele de calcul.
Proiectantul va stabili un program de mentenanţă şi de testare a elementelor de disipare a energiei în vederea
asigurării unui răspuns performant al acestora pe durata de serviciu proiectată. Prin programul de testare se va lua în
considerare fenomenul de oboseală a elementelor de disipare a energiei şi/sau a componentelor acestora. Oboseala se
poate manifesta la un număr redus de cicluri, în cazul acţiunii cutremurului, sau la un număr mare de cicluri, în cazul
acţiunii vântului.
Testele vor fi efectuate pentru a:
- confirma caracteristicile de amortizare şi relaţiile forţă-viteză-deplasare a elementelor de disipare a energiei folosite în
proiectare;
- demonstra robusteţea elementelor la excitaţii seismice extreme.
Proiectantul va stipula criterii de acceptanţă explicite pentru valorile caracteristicilor de amortizare obţinute din teste.
Aceste criterii vor reflecta valorile considerate in proiectare, vor ţine cont de variaţiile posibile ale proprietăţilor de material
şi vor furniza valori limită ale răspunsului în afara cărora elementele de disipare a energiei vor fi considerate
necorespunzătoare.
Testele se vor realiza pe prototipuri ale elementelor de disipare a energiei. Procedurile de fabricaţie şi procedurile de
control ale calităţii folosite în fabricarea prototipurilor vor fi identice cu cele folosite în fabricarea elementelor de disipare a
energiei.
Testarea prototipurilor se va face pentru fiecare tip de element de disipare a energiei şi pentru un număr minim de
două elemente în mărime naturală din fiecare tip. Un tip de element de disipare a energiei este definit de forţa vâscoasă
maximă capabilă, de constanta de amortizare, de exponentul vitezei şi de deplasarea pe direcţie axială maximă capabilă
între capetele elementului de disipare a energiei. Prototipurile testate nu vor fi folosite în procesul de construcţie fără
aprobarea scrisă a proiectantului.
Relaţia forţă-deplasare-timp pentru fiecare ciclu de testare va fi achiziţionată digital şi va fi înregistrată electronic.
Secvenţele de testare ale prototipurilor cuprind următoarele:

381
- Fiecare element testat va fi încărcat cu un număr de cicluri egal cu cel aşteptat pe durata de serviciu a clădirii din
acţiunea vântului luată cu valoarea de calcul, dar nu mai puţin de 2000 de cicluri complete de încărcare-descărcare la
amplitudini ale deplasării aşteptate din acţiunea vântului cu valoare de calcul; frecvenţa de încărcare va fi egală cu
inversul perioadei fundamentale a clădirii reabilitate, ƒ1;
- Fiecare element testat va fi încărcat cu 20 de cicluri complete de încărcare- descărcare la amplitudini ale deplasării
aşteptate în timpul cutremurului de proiectare; frecvenţa de încărcare va fi egală cu inversul perioadei fundamentale a
clădirii reabilitate, ƒ1.
Dacă relaţia forţă-deplasare a elementelor de disipare a energiei se modifică cu mai mult de 15% atunci când frecvenţa
de testare ƒ1 se modifică de la 0,5 ƒ1 la 2,0 ƒ1, testele de mai sus se vor efectua la frecvenţe egale cu 0,5 ƒ1, ƒ1 şi 2,0 ƒ1.
Performanţa prototipurilor testate conform celor specificate mai sus este considerată satisfăcătoare dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii:
- Pentru fiecare test efectuat, forţa maximă pentru un prototip şi pentru orice ciclu, nu diferă cu mai mult de 15% faţă de
forţa maximă calculată ca medie din toate ciclurile de testare ale prototipului;
Notă:
Limita de 15% poate fi crescută cu acordul proiectantului dacă se demonstrează prin calcul că aceasta nu are un efect
defavorabil asupra răspunsului clădirii reabilitate seismic.

- Pentru fiecare test efectuat, aria buclei de histerezis, Ed, pentru un prototip şi pentru orice ciclu, nu diferă cu mai mult
de 15% faţă de aria buclei de histerezis calculată ca medie din toate ciclurile de testare ale prototipului.
Notă:
Limita de 15% poate fi crescută cu acordul proiectantului dacă se demonstrează prin calcul că aceasta nu are un efect
defavorabil asupra răspunsului clădirii reabilitate seismic.

- Sunt îndeplinite criteriile de acceptanţă conform celor stabilite mai sus.


F.8. Reabilitarea seismică a clădirilor prin izolarea seismică a bazei
Prevederile date în acest capitol sunt întocmite la nivel de principii şi măsuri generale.
F.8.1. Aspecte generale. Domeniu de aplicare
Izolarea seismică reprezintă o metodă de îmbunătăţire a performanţelor seismice ale construcţiilor existente, prin
reducerea cerinţelor seismice ale elementelor acestora. În acest scop se interpun, de regulă, între baza structurii şi

382
fundaţie dispozitive de izolare cu rigiditate laterală mică. Se obţine o perioadă fundamentală de vibraţie mult mai mare
decât perioada construcţiei cu baza fixă şi decât a componentelor dominante ale mişcării terenului. Sistemul de izolare se
deformează numai în modul fundamental şi nu transmite structurii energia asociată modurilor superioare ale mişcării
terenului.
Deformarea ansamblului izolatori-structură este reprezentată schematic în Figura F.8.1.

Figura F.8.1. Deformarea ansamblului izolatori-structură

Izolarea seismică prezintă importante avantaje în raport cu metodele tradiţionale de consolidare, cum sunt:
- controlul răspunsului seismic al clădirii cu un grad înalt de încredere;
- obţinerea unui nivel de performanţă (siguranţă) superior;
- reducerea cerinţelor seismice ale structurii (forţe şi deplasări relative de nivel);
- reducerea cerinţelor seismice ale componentelor ne structurale, şi ale elementelor adăpostite în clădiri de toate
tipurile.
Izolarea bazei este o metodă de intervenţie mai scumpă decât metodele de consolidare de tip curent. Evaluată pe
termen lung, ţinând seama şi de intervenţiile necesare post seism, metoda poate fi în multe situaţii preferabilă.
Se recomandă mai cu seamă la construcţiile de patrimoniu, în intenţia de a reduce cât mai mult măsurile de intervenţie
asupra suprastructurii care să afecteze elementele de valoare istorică ale clădirii sau la construcţiile foarte importante,
care trebuie să rămână funcţionale după atacul unor cutremure puternice.

383
De asemenea este indicat să se aplice izolarea bazei la construcţii din materiale neductile, dificil de consolidat prin alte
procedee, cum sunt construcţiile din zidărie nearmată.
Rezultatele intervenţiei prin izolarea bazei pot fi îmbunătăţite prin asocierea acesteia cu introducerea de amortizori care
suprimă eventualele efecte de rezonanţă şi reduc durata oscilaţiei. Această măsură se recomandă în special în cazul
zonelor seismice cu perioade caracteristice înalte.
F.8.2. Cerinţe fundamentale
Cerinţele fundamentale ale proiectării măsurilor de intervenţie prin izolarea bazei clădirilor sunt cele specificate în
P100-3. De regulă, atunci când se aplică izolarea bazei, cerinţele fundamentale ale proiectării sunt similare celor pentru
clădiri noi din aceiaşi clasă de importanţă expunere la cutremur. Atunci când se utilizează izolarea seismică pentru
construcţii importante, sistemul structural se dimensionează şi pentru a se asigura stabilitatea locală şi generală la
deplasările laterale produse de cutremurul maxim credibil din amplasament (MCE) (Starea Limită de Prevenire a
Prăbuşirii - CPLS). Acest cutremur corespunde unui interval mediu de recurenţă de 1000 ani. Parametrii acţiunii seismice
de proiectare corespunzătoare acestui interval mediu de recurenţă se determină prin studii de hazard.
Condiţiile de mai sus se consideră satisfăcute dacă:
(a) În cazul SLS, construcţia nu va fi degradată, comportându-se esenţial elastic. În termeni de deplasare aceasta
înseamnă limitarea deplasărilor relative de nivel la 0,3%.
(b) În cazul ULS, se acceptă incursiuni moderate în domeniul inelastic de deformaţie, valoarea indicelui de ductilitate la
deplasare se limitează superior la 2. Valorile deplasărilor relative de nivel se limitează la 1,0%.
(c) În cazul CPLS, sistemul izolant trebuie să suporte deplasările impuse de MCE, fără a pierde capacitatea de a
suporta încărcarea verticală a construcţiei. Poate fi necesară înlocuirea izolatorilor după cutremur, dar capacitatea
structurii care susţine izolatorii nu trebuie depăşită.
Structura existentă vulnerabilă seismic, eventual degradată, trebuie reparată şi întărită minimal, dacă este cazul, pentru
a suporta deplasările relative indicate la (a), (b) şi/sau (c).
F.8.3. Oportunitatea introducerii izolatorilor seismici
Oportunitatea izolării bazei se evaluează pe baza criteriilor următoare:
(a) Criterii structurale:
(i) Flexibilitatea (rigiditatea) structurii existente.
Izolarea seismică a bazei construcţiilor este mai eficientă când perioada fundamentală a clădirii izolate poate fi mărită
cu cca 2,0 secunde dincolo de perioada corespunzătoare răspunsului maxim (perioada Tc a spectrului de răspuns elastic

384
al acceleraţiilor absolute). De ceea, izolarea bazei produce rezultate mai bune în cazul construcţiile rigide. Construcţiile
flexibile, cu perioada fundamentală a oscilaţiilor proprii peste 1,5 - 2,0 sec, se pretează mai puţin pentru izolarea bazei.
(ii) Rezistenţa structurii existente.
Dacă în urma izolării bazei, cerinţele seismice depăşesc capacitatea de rezistenţă a unor elemente ale structurii
existente este necesară şi consolidarea elementelor structurii. Dacă intervenţiile necesare sunt limitate la câteva
elemente slabe, iar măsurile de consolidare nu sunt excesive, soluţia izolării seismice rămâne acceptabilă. În caz contrar,
soluţia de izolare a bazei urmată de măsuri de intervenţie extinse în suprastructură poate să nu fie viabilă economic.
(b) Criterii constructive:
(i) Distanţa faţă de clădirile existente.
Deplasările laterale ale sistemului izolat se consumă în cea mai mare parte la nivelul planului de izolare ceea ce
necesită existenţa unui spaţiu perimetral liber. Dacă acest spaţiu perimetral nu poate fi asigurat, soluţia nu poate fi
aplicată. Este necesar un spaţiu pentru execuţia excavării şi a incintei.
(ii) Existenţa subsolului.
Izolatorii au o înălţime relativ importantă la care se adaugă înălţimea structurii (de regulă grinzi rigide sau placă groasă)
necesară pentru repartizarea încărcărilor. Astfel, montarea izolatorilor necesită un anumit spaţiu.
Dacă clădirea dispune de subsol, aceştia pot fi montaţi la acest nivel, consumând o parte însemnată din spaţiul util al
acestuia. În caz contrar sunt necesare excavaţii suplimentare pentru a plasa izolatorii, fundaţiile acestora şi structura de
distribuţie a încărcărilor de deasupra acestora.
(iii) Accesul pentru execuţia şi întreţinerea izolatorilor.
La proiectarea sistemului de izolare trebuie asigurat acces permanent pentru montarea şi întreţinerea ulterioară a
izolatorilor.
F.8.4. Probleme specifice de proiectare
Informaţiile din această secţiune se referă la situaţia în care planul în care se montează izolatorii se află în apropierea
bazei structurii.
Imediat deasupra izolatorilor se realizează o structură rigidă şi rezistentă capabilă să transmită încărcările verticale şi
laterale la izolatori, evitând supraîncărcarea vreunui dispozitiv de izolare. Sub interfaţa de izolare se realizează o
structură rigidă şi rezistentă, capabilă să transfere forţele laterale de la dispozitivele izolatoarelor la teren. Cele două
structuri de transfer pot fi alcătuite din elementele structurii existente, consolidate sau nu, după caz, sau pot fi nou
realizate.

385
Pentru a limita eforturile cauzate de excentricitatea dintre punctele de aplicaţie a forţelor de compresiune de la cele
două feţe ale izolatorilor şi pentru a împiedica apariţia unor tendinţe de instabilitate, dimensiunile şi proporţiile izolatorilor
(raportul între înălţime şi diametrul secţiunii orizontale) vor fi stabilite adecvat.
Transmiterea încărcărilor de la clădirea existentă la noile reazeme reprezintă o problemă esenţială a proiectării
măsurilor de intervenţie cu izolarea bazei.
Aceste probleme de proiectare esenţiale implică conceperea unor detalii potrivite pentru:
- modificarea traiectoriei forţelor verticale şi sprijinirea adecvată a construcţiei existente;
- tăierea stâlpilor sau pereţilor la bază;
- executarea unor fundaţii noi;
- executarea unei structuri orizontale de transfer deasupra izolatorilor;
- instalarea izolatorilor;
- transferarea încărcării verticale la izolatori fără deplasări care să degradeze suprastructura.
O problemă specială de proiectare o reprezintă preluarea eventualelor forţe de întindere de la interfaţa izolatorilor cu
structura.
Izolatorii cu cauciuc natural sunt prea puţin rigizi şi prea puţin rezistenţi la eforturi de întindere pentru a putea conta că
pot prelua asemenea forţe.
De asemenea, izolatorii cu miez de plumb sunt creditaţi cu o capacitate limitată de a prelua întinderea.
Ca urmare, proiectarea izolatorilor şi a structurilor de beton ataşate acestora trebuie să urmărească minimizarea sau
chiar anularea forţelor de întindere din izolatori, prin angajarea spaţială a elementelor de deasupra lor sau chiar prin
mărirea greutăţii acestora.
Datorită faptului că fiecărui tip de izolator îi corespund soluţii diferite pentru detaliile de execuţie, cunoaşterea
caracteristicilor izolatorilor este esenţială şi din acest motiv alegerea tipului de izolator şi a furnizorului trebuie făcută încă
din primele faze de proiectare.
Pentru ca sistemul de izolare să fie eficient, elementele construcţiei nu trebuie să intersecteze planul de izolare.
Scările de intrare trebuie să lucreze în consolă sau trebuie să fie rezemate pe suporţi alunecători, iar instalaţiile trebuie
să aibă legături flexibile.
Pe perimetrul clădirii trebuie creat un spaţiu liber, acoperit cu grătare sau plăci, astfel detaliate încât să se nu pătrundă
în spaţiul respectiv pe durata cutremurelor şi să nu se afecteze deplasarea liberă pe orizontală a izolatorilor.

386
Se recomandă elementele de compartimentări şi alte elemente de arhitectură să fie realizate din plăci de gips-carton şi
astfel detaliate încât să urmărească deplasările SLS fără a necesita reparaţii. Unele elemente pot fi selectate pentru a fi
sacrificate şi înlocuite.
Puţurile de lift necesită o soluţie specială. Soluţia cea mai potrivită constă în suspendarea cajelor de lift de structura de
deasupra interfeţei de izolare, asigurând un spaţiu liber suficient de jur împrejurul lor, sub planul de izolare.
F.8.5. Metodologia de proiectare şi calcul a intervenţiei bazate pe izolare seismică
F.8.5.1. Aspecte generale
Calculul structurilor existente la care se aplică izolarea bazei se efectuează conform prevederilor date în P 100-1,
împreună cu completările date în continuare.
Dimensionarea sistemului de izolare urmăreşte controlul acceleraţiilor transmise structurii, limitarea deplasărilor impuse
izolatorilor sau să realizeze o acordare cât mai favorabilă a celor două categorii de cerinţe.
F.8.5.2. Etapele proceselor de proiectare
Procesul de proiectare este constituit din următoarele etape principale
(i) Stabilirea concepţiei de intervenţiei;
(ii) Selectarea iniţială a izolatorilor;
(iii) Calculul structural preliminar;
(iv) Determinarea cerinţelor seismice;
(v) Dimensionarea preliminară a izolatorilor;
(vi) Calculul structural detaliat;
(vii) Stabilirea parametrilor de detaliu ai izolatorilor şi amortizorilor;
(viii) Verificarea răspunsului seismic al construcţiei consolidate prin calcul dinamic inelastic recomandat în anumite
situaţii.
F.8.5.3. Selectarea iniţială a izolatorilor
Rezultatele calculului sunt influenţate semnificativ de valorile parametrilor care descriu proprietăţile izolatorilor (a
materialelor din care sunt realizate acestea). Ca urmare, trebuie considerate mai multe ipoteze privind aceste proprietăţi,
pe baza informaţiilor oferite de furnizor privind variabilitatea acestor caracteristici, cu factori cum sunt modul de fabricaţie,
natura şi intensitatea încercării, gradul de uzură, vârsta. Alegerea sistemului de izolare include şi alegerea dimensiunilor
iniţiale şi a proporţiilor izolatorilor (raportul dintre înălţimea şi dimensiunea bazei) şi a dispunerii izolatorilor în planul

387
construcţiei. Raportul între mărimea încărcării verticale şi rezistenţa la compresiune a izolatorilor constituie criteriul
principal pentru dimensionarea izolatorilor.
Dispunerea finală a izolatorilor rezultă în urma unui proces de optimizare care urmăreşte limitarea excentricităţilor la
nivelul sistemului de izolare, a excentricităţii dintre acesta şi suprastructură şi evitarea dezvoltării eforturilor de întindere în
izolatori.
F.8.5.4. Construirea modelului de calcul
Modelul de calcul se întocmeşte pe baza prevederilor date în P 100-1. Dacă sunt îndeplinite condiţiile date în din P
100-1, se pot adopta modele şi procedee de calcul simplificate.
Pentru dimensionarea preliminară a izolatorilor se poate aplica modelul simplificat definit de caracteristicile următoare:
(a) Sistemul alcătuit din ansamblul izolatorilor şi suprastructura clădirii se echivalează cu un sistem cu un grad de
libertate, caracterizat de rigiditatea secantă şi factorul de amortizare echivalente răspunsului neliniar al izolatorilor;
(b) Factorul de amortizare vâscoasă echivalentă amortizării histeretice a sistemelor cu izolatori cu cauciuc, plumb sau
cu frecare, caracterizate de comportare biliniară se poate determina cu relaţia:

în care:
ξh amortizarea vâscoasă echivalentă;
Fy forţa de curgere a sistemului izolator;
Fmax forţa maximă impusă sistemului de izolare;
dmax deplasarea maximă impusă sistemului;
dy deplasarea la curgere.
Modelul se bazează pe ipoteza că suprastructura este rigidă, acceptabilă dacă sistemul izolat are o perioadă efectivă
cel puţin de 3 ori mai mare decât perioada fundamentală a structurii fixate la bază.
F.8.5.5. Evaluarea cerinţelor seismice

388
Cerinţele seismice se cuantifica prin spectrele răspunsului seismic, în cazul utilizării calculului structural prin metoda de
calcul modal cu spectre de răspuns sau prin accelerograme specifice amplasamentului în cazul utilizării calculului dinamic
liniar sau neliniar.
Spectrele răspunsului elastic de acceleraţie Se(T) se stabilesc conform P 100-1. Se determină spectre specifice stărilor
limită SLS şi ULS. Asigurarea diferită pentru clădirile aparţinând diferitelor clase de importanţă se face prin multiplicarea
ordonatelor spectrului cu factorul γI,e. Spectrele corespunzătoare diferitelor valori ale factorului de amortizare se obţin prin
utilizarea factorului de corecţie η, dat în P 100-1.
În vederea efectuării calculului dinamic se selectează cel puţin 3 accelerograme compatibile cu spectrul de proiectare.
Spectrele de deplasare se obţin din spectrele de acceleraţie pe baza procedeului dat în P 100-1, utilizând relaţia:

în care:
Sd deplasarea pseudo-spectrale;
Sa acceleraţia spectrală;
ω pulsaţia sistemului.
F.8.5.6. Dimensionarea preliminară a izolatorilor
Pentru dimensionarea preliminară a sistemului de izolatori se aplică procedee de calcul bazate pe utilizarea spectrelor
bipartite ale răspunsului seismic şi a curbei forţă-deplasare laterală a structurii izolate, construite pentru un sistem cu un
grad de libertate echivalent. Metoda este denumită în mod curent metoda spectrului capacităţii.
Spectrele bipartite ale răspunsului seismic se obţin reprezentând într-un sistem de coordonate Sa - Sd valorile spectrale
ale acceleraţiei şi deplasării. Se obţine familia de spectre, fiecare corespunzând unei anumite valori a factorului de
amortizare, ξh. Variabila, perioada de oscilaţie a sistemului cu un grad de libertate a modelului simplificat (a se vedea
F.8.5.4), este reprezentată de drepte care trec prin originea sistemului de axe, având diferite înclinări.
Se alege preliminar o valoare a factorului de amortizare. O valoare iniţială potrivită este 20%.
Stabilirea cerinţelor pentru sistemul de izolare ales implică efectuarea următoarelor operaţii:

389
(i) construirea curbei forţă-deplasare pentru sistemul izolat şi suprapunerea acesteia peste familia de spectre bipartite;
(ii) evaluarea în primă aproximaţie a cerinţelor seismice corespunzător punctului aflat la intersecţia curbei capacităţii cu
spectrul pentru valoarea iniţială a factorului de amortizare, ξ = 20%;
(iii) corectarea aproximaţiei iniţiale a factorului ξh > pe baza relaţiei (F.8.1), în care dmax şi Fmax corespund coordonatelor
punctului de intersecţie determinat în etapa (ii).
Operaţiile (ii) şi (iii) se repetă până când diferenţa dintre valorile ξh din două iteraţii succesive se înscriu în limitele de
toleranţă admise.
Punctul de intersecţie al curbei capacităţii cu curba spectrală corespunzătoare factorului ξ h astfel obţinut, determină
valorile cerinţelor seismice de forţă şi deplasare.

Figura F.8.2. Curbă spectrală

Procedeul se aplică în acelaşi mod pentru SLS şi ULS.

390
Forţa seismică transmisă suprastructurii se distribuie la nivelul etajelor pe baza relaţiei dată în cap. 11 din P 100-1 şi se
determină într-o estimare preliminară eforturile în elementele acesteia.
Se controlează eficacitatea intervenţiei prin izolarea bazei, prin verificarea îndeplinirii unor obiective asociate
răspunsului la întrebări cum sunt:
(i) Se îndeplinesc condiţiile structurale pentru SLS?
(ii) Izolatorii pot urmări cerinţele de deplasare la ULS fără să se rupă, iar deplasările laterale ale acestora se pot înscrie
în spaţiul rezervat pe conturul clădirii?
(iii) Sistemul de izolare reduce suficient de mult acceleraţia transmisă suprastructurii?
(iv) Suprastructura, aşa cum este realizată, poate prelua eforturile în domeniul elastic?
(v) Dacă răspunsul la (iv) este negativ, incursiunile în domeniul inelastic sunt suficient de mici pentru a nu depăşi
capacitatea de deformare a elementelor existente şi dacă nu, care este amploarea măsurilor necesare de consolidare ale
suprastructurii.
Dacă răspunsul la întrebări nu este satisfăcător se va reconsidera aranjamentul iniţial izolatorilor şi procesul de
proiectare preliminară se repetă.
F.8.5.7. Calculul detaliat al structurii
Calculul detaliat al structurii se realizează cu modelele şi metodele prevăzute în cap. 11 din P 100-1.
În cazul construcţiilor regulate se admite utilizarea modelelor condensate, care echivalează structura cu o consolă cu
mase concentrate la nivelul planşeelor, cu proprietăţi echivalente de deformare şi de rezistenţă la fiecare nivel.
Modelul condensat al structurii se obţine prin calculul static neliniar (biografic) al acesteia, care permite stabilirea
relaţiei forţă laterală - deplasare la fiecare nivel.
Pentru sistemele de izolare cu comportare inelastică, dispozitivele izolatoare vor fi modelate utilizând rigiditatea
secantă pentru nivelul de deplasare aşteptat. Calculul implică iteraţia până la obţinerea convergenţei. Modelul va
cuprinde şi amortizori, necesari în multe din cazuri.
În cazul în care centrele de rigiditate şi de rezistenţă ale sistemului de izolare ale suprastructurii nu sunt aliniate în
interiorul unei distanţe de 5% din dimensiunea clădirii perpendiculare pe direcţia atacului seismic, sau/şi dacă structura
situată deasupra planului de izolare nu satisface criteriile date în cap. 11 din P 100-1, pentru aplicarea metodei
simplificate de calcul, trebuie utilizate modele şi metode complete, în măsură să evidenţieze mai riguros efectele de
torsiune generală.
F.8.5.8. Proiectarea de detaliu a măsurilor de intervenţie

391
În această etapă vor fi detaliate toate aspectele de realizare a sistemului de izolare şi cele referitoare la eventualele
măsuri necesare de consolidare a structurii iniţiale.
Se va acorda o atenţie particulară efectelor rezultate din deplasarea izolatorilor, inclusiv efectele de ordinul 2.
În această fază se stabilesc toate datele privind caracteristicile izolatorilor şi amortizorilor pe baza specificaţiilor
furnizorilor selectaţi.
Obiective majore ale acestei faze le constituie:
- proiectarea sistemului de sub planul de izolare rigid şi rezistent care transmite încărcările la terenul de fundare;
- proiectarea sistemului de rezemare al structurii situat deasupra planului de izolare, care să asigure rolul de diafragmă
orizontală în distribuirea forţelor orizontale şi în acelaşi timp, să transmită încărcările verticale izolatorilor;
- realizarea spaţiului necesar în jurul perimetrului clădirii care să permită deplasările laterale seismice ale izolatorilor;
- realizarea unor legături adecvate, flexibile pentru instalaţiile şi conductele clădirii, care să nu fie afectate de deplasările
laterale ale izolatorilor.
Este indicat ca performanţele izolatorilor să fie verificate prin teste.
Proiectul măsurilor de intervenţie va fi însoţit de un proiect de tehnologie care va preciza succesiunea operaţiilor şi va
detalia modul de execuţie al fiecăruia.
Probleme speciale pe care trebuie să le rezolve acest proiect sunt asigurarea accesului pentru montarea izolatorilor şi
realizarea transferului încărcărilor verticale al clădirii la sistemul izolatorilor.

ANEXA G

Comentarii

În această anexă se regăsesc comentarii asupra prevederilor părţii normative a codului P100-3. Se reia structura de
titluri a codului şi anexelor A, B, C, D şi E, cu particula "G." adăugată fiecărui titlu. Se introduc comentarii la unele
paragrafe. Numărul paragrafului comentat este reţinut la începutul fiecărui comentariu.
G.1. Generalităţi
G.1.1. Obiect şi domeniu de aplicare
(4) P100-3 este cod subsecvent codului P100-1. Principiile privind proiectarea seismică a clădirilor noi se vor utiliza
principii de referinţă la evaluarea seismică a clădirilor existente.

392
(7) Pentru evaluarea seismică a construcţiilor cu funcţiuni speciale (de exemplu, platforme maritime, poduri, baraje,
diguri, coşuri de fum, rezervoare, silozuri, turnuri de răcire şi altele asemenea) pot fi utilizate parţial, cu caracter
informativ, unele prevederi ale codului P100-3 în condiţiile în care acestea nu contravin prevederilor documentelor
normative specifice.
(9) Pentru evaluarea riscului seismic pentru populaţii sau grupuri de clădiri se vor utiliza proceduri specifice de evaluare
rapidă care să asigure caracterul unitar al evaluării seismice pentru toate clădirile. Clasificarea clădirilor din punct de
vedere al susceptibilităţii de avariere la acţiuni seismice se face pe baza evaluării seismice unitare utilizând aceleaşi
proceduri de evaluare şi având în vedere cerinţe fundamentale identice. Evaluare seismică pe baza codurilor de evaluare
aflate în vigoare în diferite perioade nu poate fi utilizată pentru ierarhizarea clădirilor din punct de vedere al susceptibilităţii
de avariere la acţiuni seismice.
(11) Anexele normative ale P100-3 (A, B, C, D şi E) se referă la clădirile cu structura realizată din beton, oţel sau
zidărie. Pentru evaluarea seismică a clădirilor cu structura din alte materiale se pot utiliza prevederile normative din
capitolele 1-8 din P100-3 împreună cu reglementările tehnice specifice pentru proiectare.
(12) Aceste clădiri au, de regulă, susceptibilitatea cea mai ridicată de avariere la acţiuni seismice severe şi trebuie
prioritizate în cadrul programelor de punere în siguranţă a fondului construit.
(13) Expertizarea tehnică a clădirilor nu necesită întotdeauna evaluarea seismică. În cazul în care evaluarea seismică
nu este necesară, nu se aplică prevederile P100-3. Dacă asupra unei clădiri existente se execută lucrări de construcţie,
evaluarea seismică trebuie făcută în cazul în care, prin lucrările executate, se schimbă semnificativ rigiditatea, rezistenţa
sau capacitatea de deformare sub acţiuni seismice sau când se modifică semnificativ masa clădirii. Orientativ,
schimbarea masei unei clădirii cu 1-2% nu necesită evaluare seismică de ansamblu. Această observaţie nu este valabilă
în cazul construcţiilor vechi, elaborate înainte de 1963, care sunt deosebit de vulnerabile la acţiunea seismică.
La data elaborării acestei ediţii a P100-3, este în vigoare reglementarea tehnică "Îndrumător privind cazuri particulare
de expertizare tehnică a clădirilor pentru cerinţa fundamentală "rezistenţa mecanică şi stabilitate" - indicativ C254/2017"
în care se descriu unele cazuri particulare şi se formulează recomandări privind domeniul de aplicare şi conţinutul cadru
al rapoartelor de expertiză în aceste situaţii.
(18) Expertul tehnic şi proiectantul soluţiilor de intervenţie pot propune lucrări de intervenţie care depăşesc cerinţele
minimale date în acest cod pentru reducerea susceptibilităţii de avariere a clădirii la acţiunea seismică. Depăşirea acestor
condiţii minimale nu poate fi imputată expertului sau proiectantului dacă ea serveşte creşterii siguranţei clădirii.

393
(22) Pentru ierarhizarea clădirilor din punct de vedere al susceptibilităţii de avariere la acţiuni seismice severe sunt
necesare metodologii unitare de evaluare, simplificate, care pot fi aplicate rapid pentru un număr mare de clădiri. P100-3
nu prevede astfel de metodologii.
(23) Concluziile expertizelor tehnice sunt valabile atâta timp cât documentele tehnice normative relevante nu s-au
schimbat, îndeosebi sub aspectul cerinţelor fundamentale ale evaluării seismice, dacă clădirea nu a suferit degradări
semnificative, schimbări de funcţiune sau intervenţii structurale şi nestructurale de la data elaborării expertizei.
G.2. Evaluare seismică
G.2.1. Generalităţi
(1) Prin susceptibilitatea avarierii seismice se înţelege predispunerea deosebită a unei clădiri existente la avariere în
urma unei acţiuni seismice severe din cauza unor caracteristici constructive favorizante. Acţiunea seismică se stabileşte
în acord cu cerinţele fundamentale ale evaluării seismice.
(3) Beneficiarul expertizei comunică expertului tehnic motivele efectuării expertizei. Expertul tehnic stabileşte scopul
expertizei conform solicitărilor beneficiarului, în raport cu prevederile legale şi normative în vioare.
(6) În general, la clădiri existente expertul trebuie să stabilească natura structurală sau nestructurală a unor elemente
de construcţie. Elementele structurale alcătuiesc structura clădirii care este evaluată seismic. Elementele nestructurale
trebuie verificate în măsura în care, prin avarierea sau pierderea stabilităţii acestora, se pune în pericol siguranţa
utilizatorilor sau împiedică funcţionarea construcţiei în raport cu cerinţele fundamentale ale evaluării.
(7) Încadrarea clădirii într-o clasă de risc seismic şi stabilirea necesităţii lucrărilor de intervenţie sunt obligatorii în cazul
unei evaluări seismice conform P100-3. Descrierea tipului şi anvergurii lucrărilor de intervenţie se face atunci când este
necesară conform scopului expertizei.
(8) Expertul tehnic şi beneficiarul au dreptul de stabili nivelul de asigurare al clădirii după realizarea lucrărilor de
intervenţie dar sunt obligaţi să respecte nivelul minim de asigurare conform prevederilor capitolului 3.3.
(9) În acord cu scopul expertizei, expertul tehnic stabileşte tipul şi anvergura releveelor şi măsurătorilor in situ şi de
laborator necesare pentru a menţine un echilibru volumul informaţiilor colectate despre clădire şi acurateţea expertizei
tehnice. De multe ori, din raţiuni funcţionale, nu sunt posibile relevări şi măsurători complete ale clădirii. De aceea, în
cazul realizării lucrărilor de intervenţie recomandate prin expertiză, expertiza tehnică se poate completa, detalia şi
definitiva la încheierea lucrărilor de decopertare a elementelor structurale. Această situaţie poate influenţa volumul,
costurile şi durata lucrărilor de reabilitare seismică a clădirii. Modificarea costurilor şi duratei lucrărilor de intervenţie ca

394
urmare a unor informaţii colectate pe perioada lucrărilor de intervenţie, care nu erau observabile la data elaborării
expertizei, nu poate fi imputabilă expertului tehnic.
(10) Expertizarea documentaţiei tehnice de proiectare urmăreşte să stabilească susceptibilitatea avarierii la acţiuni
seismice a clădirii proiectate, conform acestei documentaţii. Această expertiză poate conţine, după caz, recomandări
privind îmbunătăţirea documentaţiei tehnice de proiectare.
G.2.2. Operaţiile care compun procesul de evaluare
(4) Metodologiile de nivel superior utilizează instrumente de evaluare mai avansate şi au un grad de încredere mai
ridicat. Dacă la evaluarea unei clădiri se utilizează două sau trei metodologii de evaluare, concluziile evaluării ar trebui să
se bazeze pe rezultatele obţinute utilizând metodologia de calcul cea mai complexă. Dacă două sau trei metodologii de
evaluare conduc la rezultate contradictorii, rezultatele obţinute prin metodologia cea mai complexă prezintă gradul cel mai
înalt de încredere.
(6) Ambele tipuri de evaluări sunt relevante în stabilirea susceptibilităţii de avariere seismică.
(9) Sistemul de fundare este parte a sistemului structural al clădirii. Prevederile cap. 7 privesc operaţiile şi competenţele
care sunt specifice sistemului de fundare.
(11) Evaluarea componentelor nestructurale ale clădirilor este importantă în stabilirea susceptibilităţii de avariere
seismică a clădirii şi trebuie făcută de către expertul tehnic care evaluează clădirea în ansamblu.
G.2.3. Metodologii de evaluare
(2) Alegerea metodologiei de evaluare este în sarcina expertului tehnic, cu condiţionările date în acest capitol. Pentru a
creşte gradul de încredere a evaluării seismice este recomandabilă utilizarea metodologiei de nivel 3. Totuşi, utilizarea
metodologiilor de nivel superior este tributară colectării unui volum ridicat de informaţii relevante privind structura
analizată. În lipsa informaţiilor necesare, aplicarea metodologiilor de nivel superior nu este justificată şi nici recomandată.
Metodologia de nivel 2 şi metodologia de nivel 1 nu conduc la rezultate credibile în cazul structurilor cu neregularitate
puternică, în plan sau în elevaţie, care răspund neliniar la acţiunea cutremurului de proiectare.
G.2.3.1. Metodologia de nivel 1
(1) Metodologia de nivel 1 este o metodologie de calcul simplificată care nu necesită efectuarea unui calcul structural
de ansamblu. Se verifică numai elementele structurale verticale (stâlpi, pereţi sau contravântuiri) în secţiunea învecinată
cotei teoretice de încastrare. Valorile eforturilor capabile se stabilesc simplificat. Metoda este simplă şi poate fi aplicată
chiar în condiţiile unui deficit major de informaţii privind structura clădirii. Totuşi, acurateţea rezultatelor este limitată. Se
recomandă ca această metodă să fie aplicată cu precădere în cazul clădirilor fără un sistem structural clar care se

395
pretează unor modelări avansate pentru calcul structural. De asemenea, metodologia de nivel 1 poate fi aplicată în zone
cu seismicitate redusă pentru orice tip de clădire.
(2) Expertul tehni