D Eur Afac

Drept european al afacerilor
Note de curs (1)
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
1. Repere istorice ale construcţiei europene
1.1. Mișcarea europeană după a doua conflagrație mondială
Ideea unei Europe Unite nu este o creație a sec. XX chiar dacă a luat forme concrete de
manifestare abia în acest veac al extremelor. După Conferința de Pace de la Paris din 1919,
dezideratul unității europene a fost promovat (și) de Societatea Națiunilor (Liga Națiunilor) ca
primă organizație internațională de securitate al cărei obiectiv principal a fost menținerea păcii
mondiale1. Declanșarea celui de-al doilea război mondial a însemnat eșecul scopului principal al
Societății, acela de a împiedica o nouă conflagrație mondială.
Tocmai realitățile devastatoare ale celui de-al doilea război mondial, chestiunea
germană2 și vulnerabilitatea acestei Europe dezintegrate și divizate de conflictul dintre est și vest
au readus în prim-plan ideea unității europene/unificării Europei.
După ce în discursul istoric susținut în 5 martie 1946 la Universitatea Westminster din Fulton,
Missouri, Winston Churchil vorbește pentru prima dată despre Cortina de Fier în
discursul din 19 septembrie 1946 susținut în Aula Universității din Zürich descrie
tragedia Europei și afirmă că „trebuie să construim un fel de Statele Unite ale Europei”3 și
încheie Așa că vă spun vouă: Lăsați Europa să se ridice !”
Primit cu reacții reținute din partea oamenilor politici și a presei – acest discurs a fost mai
tarziu considerat primul moment semnificativ în parcursul istoric spre Uniunea Europeană deși
ideea constituirii unui centru de putere regională și a înființării unor State Unite ale Europei,
după modelul SUA, mai fusese vehiculată anterior.
(- mișcarea pan-europeană din 1923 inițiată de contele austriac Richard Coudenhove-Kalergi promova
ideea unor State Unite ale Europei pentru a contrabalansa Marile Puteri de la acea dată (Marea Britanie, Rusia și
SUA); în lucrarea sa – Paneuropa, Coudenhove-Kalergi a sugerat unificarea Europei după modelul SUA 4;
1
Atunci când Societatea i-a acuzat pe soldații italieni că ținteau corturile medicale ale Crucii Roșii în
timpul celui de-al doilea război mondial, Benito Mussolini a replicat: „Societatea Națiunilor este extrem de eficientă
atunci când ciripesc păsărelele, dar își pierde complet utilitatea atunci când atacă ulii. După o serie de succese și
unele eșecuri din anii 1920, Liga s-a dovedit neputincioasă în fața agresiunii Puterilor Axei din anii 1930.
2
Practic, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, au fost vehiculate „două posibile soluții ale
problemei germane: integrarea RFG în câmpul occidental pentru a o mobiliza în confruntarea cu blocul communist
sau eliminarea pericolului german prin neutralizarea militară și economică a RFG”, a se vedea A.Groza, Uniunea
Europeană. Drept instituțional, Ed. CH Beck, București, 2008, p. 4. O anume „neîncredere față de Germania”
și„diferența de opinie între viziunea anglo-americană și cea franceză referitoare la gestionarea resurselor de cărbune
și oțel ale acesteia; Franța intenționa să câștige controlul asupra rezervelor de carbine din bazinul râului Saar (…) și
să împiedice Germania să se refacă economic mai înainte ca planul de modernizare a Franței să producă rezultate: pe
de altă parte, Statele Unite erau interesate în găsirea unei soluții acceptabile pentru ambele părți și profitabilă pentru
Europa în general”, a se vedea Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. CH Beck, București,
2007, p. 2-3.
3
4
A se vedea I. Eleonora Rusu, G. Gornig, Dreptul Uniunii Europene, ed. 3, Ed. CH Beck, București2009,
p. 4.
- a existat chiar un plan pentru o Federație europeană elaborat în 1930 de Aristide Briand deținător al
premiului Nobel pentru pace neînsușit de vreun guvern și neîncurajat în niciun fel de contextul politic al momentului
marcat de ascensiunea fascismului în Italia și a național-socialismului în Germania și efectele crizei mondiale din
1929-1930;
-nu mai puțin scrierile marilor ganditori și filozofi precum JJ Rousseau sau Immanuel Kant care în opera
Despre pacea eternă din 1795 vorbea despre necesitatea creării unei federații a statelor europene care să aibă o
ordine republicană sub cupola unei constituții comune, federație care ar putea preîntâmpina toate războaiele întrucât
statele democratice au o mai mare disponibilitate pentru pace decât regimurile autocrate; și teoreticieni ai dreptului
au susținut ideea unei „Uniuni a statelor europene”5. )
Sub patronajul lui Winston Churchill, este înfiinţată în mai 1947 Mişcarea pentru
Europa Unită - ostilă organizaţiilor supranaţionale şi favorabilă cooperării interguvernamentale.
De fapt, două concepții s-au confruntat pentru transpunerea în practică a acestor obiective
de unitate europeană • concepția mai moderată care își propunea ca obiectiv realizarea unei
simple cooperări interguvernamentale și • o concepție mai radicală care susținea crearea unei
structuri federale europene6. Nu insistăm acum asupra aspectelor ideologice privind teoriile
vehiculate (federalistă, funcțională)7 pentru realizarea acestui proces de unificare la nivel
european.
Delimitarea între conceptele de cooperare și integrare este, în schimb, binevenită.
Cooperarea este posibilă între toate statele lumii, integrarea este posibilă doar pe plan
regional și între state învecinate.
Cooperarea în forma liberalizării comerțului lasă structurile și enitățile inițiale neatinse și
nu urmărește crearea de noi entități econ sau jur. Dimpotrivă, integrarea este orientată spre
crearea de noi structuri.
În cazul unei cooperări are loc o conlucrare fără aparat instituțional. Integrarea nu se
poate înfăptui prin simpla cooperare a unor state suverane fiind necesară crearea de autorități
centrale cu competență decizională8.
Primele eforturi de constituire a unei cooperări interstatale pe continentul european nu au
pornit însă de la astfel de viziuni teoretice asupra viitorului Europei, ci pe tărâmul mult mai
prozaic al intereselor economice naționale. Planul de reconstrucție a Europei elaborat de
ministrul de externe american George C. Marshall în anul 1947 a obligat statele Europei să
decidă în comun asupra modului de împărțire a mijloacelor financiare, fapt ce a catalizat primele
eforturi de cooperare la nivel european9; pentru administrarea Panului Marshall10 a fost
5
A se vedea I. Eleonora Rusu, G. Gornig, op. cit., p. 4-5.
6
Pentru dezvoltări, a se vedea Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit., 2-3.
7
Cu privire la metodele de transpunere în practică ale proiectului european și concepțiile juridice propuse a
se vedea I. Eleonora Rusu, G. Gornig, op. cit., 5-6.
8
Idem, p. 8-9.
9
Ibidem, p. 10.
10
Planul Marshall (în engleză, The Marshall Plan, cu numele oficial European Recovery Program
(ERP)), a fost primul plan de reconstrucție conceput de către Statele Unite ale Americii și destinat țărilor
europene afectate de al doilea război mondial. El a avut ca scop ajutorul financiar rapid pentru reconstrucția
Europei și asigurarea de aliați pentru Statele Unite ale Americii pe continent. La 5 iunie 1947, într-un discurs
rostit în Aula Universității americane Harvard, secretarul de stat american George Marshall a anunțat lansarea unui
vast program de asistență economică destinat refacerii economiilor europene, cu scopul de a stăvili
extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice.
La 19 iunie 1947, miniștrii de externe ai Franței (Georges Bidault) și Regatului Unit (Ernest Bevin) au
semnat un comunicat prin care au invitat 22 de state europene să trimită reprezentanți la Paris pentru a schița un plan
de reconstrucție europeană. Etichetând Planul Marshall drept „imperialism economic american”, Moscova a interzis
țărilor ei satelite să participe la Conferința de la Paris. Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi condus la
desprinderea de URSS a țărilor din sfera ei de influență și la pierderea avantajelor politice și strategice dobândite
de Kremlin în Europa Centrală și de Est la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Planul Marshall reprezintă
extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman, a se vedea https://ro.wikipedia.org/wiki/Planul_Marshall.
.
2
înființată în 1948 Organizația Europeană pentru Cooperare Economică devenită ulterior –
mai exact în anul 1961 Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare – O.C.E.D. prin
intrarea S.U.A., Canadei, Australiei şi Japoniei.
Confruntarea celor două abordări (unionistă sau federalistă) vehiculate de mișcarea

europeană în cadrul Congresului Europei din mai 1948
(prezidat de Winston Churchill și care a numărat nu mai puțin de 800 delegați11 și unde
- participanţii recomandă crearea unei adunări deliberative europene şi a unui consiliu special
european, care să pregătească integrarea politică şi economică a ţărilor europene
- adoptarea unei Carte a drepturilor omului şi crearea unei Curţi de Justiţie care să asigure
respectarea unei astfel de carte).
a intensificat dialogurile interguvernamentale ceea ce a avut ca prim rezultat înființarea în

ianuarie 1949, prin voința comună a 10 state12, a Consiliului Europei - o structură mai
apropiată de ideile unioniste și dezamăgitoare pentru federaliști13, rolul acestuia manifestându-se
în special în domeniul social și cultural, nu economic14.
În plan militar, un moment important este marcat de înfiinţarea Uniunii Europei Occidentale – U.E.O.
prin semnarea la 17 martie 1948 a Tratatului de la Bruxelles (modificat prin Acordul de la Paris din 23 octombrie
1954 și conţinând clauza angajamentului militar reciproc în caz de agresiune a unui stat membru15) urmată de
constituirea Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord – N.A.T.O. în urma semnării la 4 aprilie 1949 a
Tratatului de la Washington.
În replică, statele socialiste din Europa Centrală şi de Est, sub influenţa politico-economică a U.R.S.S.,
înfiinţează structuri instituţionale similare de cooperare economică – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc –
C.A.E.R. în ianuarie 1949, respectiv de cooperare militară prin semnarea la 14 mai 1955 a Tratatului de la
Varşovia16.
1.2. Înființarea Comunităților europene. Despre «metoda Monnet sau filosofia

Comunităților»17
După cele două conflagrații mondiale, Europa occidentală își pierduse poziția centrală
avută în mod constant în istoria universală iar apariția celor două noi puteri mondiale: SUA și
URSS părea să arunce într-o umbră nemeritată Europa de Vest astfel încât statele vest-europene
aveau nevoie de o cooperare politică și integrare economică care să le reasigure rolul de prim
rang pe scena relațiilor internaționale18. Prima etapă a integrării europene a reprezentat-o
constituirea celor trei Comunităţi prin intermediul cărora statele membre au urmărit de o
11
12
Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia și Suedia.
13
A se vedea Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit., p. 2.
14
Un succes politic semnificativ al amintitei structuri l-a reprezentat adoptarea Convenţiei europene a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3
septembrie 1953.
15
Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia, iar ulterior Spania, Portugalia şi
Grecia.
16
Urmare înlăturării regimurilor comuniste din statele membre şi a căderii zidului Berlinului în anul 1989
amintitele organizaţii internaţionale au devenit istorie, fiind desfiinţate în anul 1991.
17
A se vedea A. Groza, op. cit., p. 3.
18
A se vedea J. Ordner, La voie fédérale, Avenir de l’Europe, Ed. Unicomm, 1999, p. 40 și urm.
3
manieră originală dezvoltarea unor zone de cooperare mai eficientă decât cea permisă de
organizaţiile internaţionale anterior amintite.
Una dintre personalitățile rămase în afara celor două tabere (unionistă vs. federalistă,
subl. ns.), francezul Jean Monnet19, însărcinat de generalul Charles de Gaulle cu revitalizarea
economică a Franței avea o viziune mai pragmatică. Considera că reconstrucția europeană se
poate realiza numai prin renunțarea treptată și în anumite sectoare de activitate economică la
suveranitatea națională și cooperarea strânsă în aceste domenii între state20.
S-a scris destul asupra complexității și volatilității relațiilor dintre fostii aliați. Spațiul nu
ne permite să reamintim decât pe scurt contextul în care Jean Monnet și-a pus ideea în practică:
- debutul a ceea ce va fi numit Războiul rece și îngrijorarea cauzată de popularitatea
partidelor comuniste în Europa de Vest;
- Planul Marshall;
- diferența de opinie între viziunea anglo-americană și cea franceză referitoare la
Germania (la care am făcut deja referire) și mai ales la gestionarea resurselor de
carbune și oțel ale acesteia21.
Jean Monnet l-a abordat pe Robert Schuman, ministrul francez de externe – motivat nu
numai politic dar și personal să găsească soluția reconcilierii (fiind originar din Lorraine,
provincie veșnic în dispută între Franța și Germania) cu ideea înființării unei comunități a
cărbunelui și oțelului gestionată de o autoritate supranațională.
După consultări care au ca rezultat susținerea proiectului de către propriul cabinet,

consultarea Germaniei și a secretarului de stat american
la 9 mai 1950 în Sala orologiului din Quai d′Orsay, sediul Ministerului Afacerilor externe
al Franței, în cadrul unei conferințe de presă, Robert Schuman (ministrul francez de externe) și-a
asumat responsabilitatea politică asupra Declarației Schuman - primul pas în realizarea unei
Europe unite sprijinită pe reconcilierea franco-germană fiind astfel făcut.
Metoda propusă consta într-un proiect pragmatic de creare a unei piețe comune prin
plasarea producției franco-germane de cărbune și oțel sub o Înaltă Autoritate comună întrucât
„Europa nu se va naște dintr-o singură trăsătură de condei sau printr-un proiect unic măreț ci
va putea fi construită doar prin realizări practice prin crearea inițial a unei solidarități de
facto”.
Precizează în discurs și că punerea producției de oțel și cărbune a Germaniei și a Franței
sub o comandă comună va face un război între cele două țări nu numai greu de conceput ci
practic imposibil.
Aceasta ar trebui în același timp să fie capabilă să împiedice întoarcerea abuzurilor de
putere economică și politică a Konzern urilor germane pe care Autoritatea internațională de la
Ruhr încercase încă din 1945 să le demonteze
Declarația Schumann stabilește fundamentele ideologice și juridice ale construcției

comunitare22. Aceasta deoarece Franța propunea așezarea celor două industrii grele sub gestiunea
19
Monnet provenea din regiunea franceză Cognac. După terminarea studiilor, la vârsta de 16 ani, a călătorit
în întreaga lume datorită profesiei sale de distribuitor de coniac şi, ulterior, de bancher. În timpul celor două
războaie mondiale, a ocupat poziţii înalte în domeniul producţiei industriale, în Franţa şi în Regatul Unit .
https://europa.eu/european-union/about-eu/history/eu-pioneers_ro#box_12
20
A se vedea Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit.,p. 2.
21
Idem, p. 2-3.
22
A se vedea C. Blumann, L. Dubois, Droit institutionnel de l’Union européenne, Litec, Paris, 2005, p. 3.
4
unei autorități comune, supranaționale și independente, în cadrul unei organizații deschise și
altor state europene.
Era un cadru care trebuia să le permită europenilor să găsească „soluții comune la

problemele comune”, conform formulei lui Monnet23.
Planul Schuman înseamnă o metodă aparent modestă, dar realistă și eficientă.
Obiectivul imediat a fost pacea durabilă în Europa care presupunea soluționarea
chestiunii germane.
Obiectivul final, de lungă durată, al Declarației Schuman este unul politic.
Potrivit metodei Monnet,
integrarea economică premerge integrării politice
integrarea sectorială anunță integrarea globală24.
Practic, integrarea economică sectorială nu este doar un scop ci o etapă intermediară, un
instrument al integrării politice. Fiecare progres în sensul integrării făcea posibil un alt progres,
integrarea marcându-și evoluția datorită acestui efect sau fenomen de angrenaj. „Unificarea
economică ar constitui baza unei viitoare federații europene” pt care Planul Schuman era doar
„un prim pas”. În realitate, desenul federal al construcției europene a rămas întotdeauna în
filigran în spatele operei economice25
Menit să stingă vechea rivalitate între Franța și Germania, Planul Schuman a trezit
interesul mai multor state europene.
→ Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
La 18 aprilie 1951 este semnat la Paris de către Franţa, R.F.Germania, Belgia, Olanda,
Luxemburg şi Italia Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului,
încheiat pe o perioadă de 50 de ani şi intrând în vigoare la 25 iulie 195226.
Prin prevederile TCECO, au fost create 4 instituții, majoritar supranaționale:
- Înalta Autoritate (alcătuită din 9 persoane independente numite de cele 6 state membre
fondatoare) învestită cu puteri decizionale pentru statele membre și întreprinderile care activau în
cele 2 industrii
- Adunarea parlamentară compusă din delegați ai Parlamentelor naționale, cu competențe
de supraveghere
- Consiliul Special de Miniștri alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui guvern, cu rol
consultativ și anumite puteri de decizie în realizarea obiectivului de a armoniza acțiunile Înaltei
Autorități cu cea a guvernelor naționale
- Curtea de Justiție alcătuită din 9 judecători cu sarcina de a aplica și interpreta dispoz
Tratatului27.
La Luxemburg, sediul instituțiilor CECO s-a născut și s-a dezvoltat astfel un veritabil
spirit european.
Înalta Autoritate cea mai importantă dintre instituții datorită prerogativelor sale
decizionale și forței juridice recunoscute actelor sale față de statele membre și operatorii
economici. Relativa sa independență financiară – rezultată din taxa aplicată întreprinderilor
naționale care activau în domeniul cărbunelui și oțelului (1% asupra producției întreprinderilor)
plus amenzile pe care era îndreptățită să le aplice - a contribuit la acest statut28.
23
A se vedea J. F. Deniau, L’Europe interdite, Ed. Du Seuil, Paris, 1977, p. 48 apud A.Groza, op. cit., p. 3.
24
A se vedea A.Groza, op. cit., p. 5 și notele bibliografice indicate
25
Idem, p. 6 și notele bibliografice indicate.
26
Tratatul privind înfiinţarea C.E.C.O. a ieşit din vigoare la data de 23 iulie 2002.
27
28
A se vedea A.Groza, op. cit., p. 7.
5
TCECO a instituit piața comună a cărbunelui și oțelului prin interzicerea taxelor vamale
de import și a export și a taxelor cu efect echivalent (t.e.e) și a restricțiilor cantitative (r.c.)
asupra acestor produse și a interzis discriminarea între producători sau între consumatori. În fapt,
CECO reprezenta o uniune vamală imperfectă prin eliminarea drepturilor de vamă și a r.c. între
statele membre, fără ca un tarif vamal comun să fie instituit. Principiile sale de funcționare erau
libera circulație a cărbunelui și oțelului și libera concurență29.
Așezarea fundației pentru reconcilierea și cooperarea europeană a reprezentat un pas

semnificativ. Tratatul CECO și sistemul instituit de acesta contribuiau prea puțin la rezolvarea
unei alte probleme presante: integrarea Germaniei de Vest în sistemul de apărare stabilit prin
Tratatul Atlanticului de Nord (NATO)30.
În atmosfera de euforie ce a urmat semnării TCECO,
la inițiativa W Churchil și urmare unei rezoluții a Adunării Consultative a Consiliului
Europei și a planului Pleven (primul-ministru francez Rene Pleven)
la 27 mai 1952, la Paris, statele CECO au semnat
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Apărării care preconiza înființarea unei
structuri supranaționale similare celei înființate prin TCECO precum și a unei Armate Europene
sub autoritatea unui Minister eur al Apărării (!), prevederi care implicau un transfer important de
suveranitate într-un domeniu foarte sensibil.
Adunarea națională franceză (Assemblée nationale) a respins, în august 1954, ratificarea
tratatului,
fiind abandonat și proiectul de Tratat al unei Comunități Politice Europene prezentat
la 10 martie 195331
→ Tratatele de la Roma: Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene și

(CEE) și Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom sau
CEEA)
În mai 1955, guvernul Olandei adresa, în numele Benelux–ului, celorlalte trei state membre
ale CECO un memorandum propunând crearea unei piețe comune generale a celor șase state
member în care ar fi asigurată libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor, a persoanelor și a
serviciilor.
Reuniți la Mesina pentru a examina acest document miniștrii de externe ai celor șase state
vor adopta la
2 iunie 1955 o rezoluție prin care au recunoscut, în numele guvernelor lor, că
- înființarea unei piețe comune europene era obiectivul acțiunii lor în domeniul politicii
economice și
au însărcinat un Comitet de delegați guvernamentali asistați de experți sub președinția
unei personalități politice – fiind desemnat Paul Henri Spaak, om de stat belgian (ministru
externe) cu un studiu prealabil acestui efect. Adoptat la 21 aprilie 1956, raportul acestui Comitet
cunoscut sub numele raportul Spaak a fost prezentat la o nouă conferință a miniștrilor de
externe reunită la Veneția 29 și 30 mai 1956 care propunea crearea unei piețe comune generale și
punerea în comun a industriilor nucleare ale celor 6. Tratatele CEE și Euratom-ului redactate în
câteva luni de muncă susținută a grupurilor de experți reuniți la Castelul de Val Duchesse
29
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord nu a aderat la acest Tratat din cauza relațiilor sale
privilegiate cu statele Commonwealth ului și a convingerii sale nezdruncinate în rolul său de putere mondială.
30
31
In anii următori tot ceea ce ar fi însemnat o acțiune comună în domeniul apărării a fost privit cu
suspiciune. Problema reînarmării Germaniei de vest rezolvată în final prin Acordurile de la Paris din 23 oct 1954
prin care RFG a fost recunoscută ca stat suveran și putea astfel să adere la Tratatul Atlanticului de Nord, idem, p. 5.
6
(aproape de Bruxelles) răspundeau acestui dublu obiectiv32. Astfel Belgia, mai exact orașul
Bruxelles (unde a fost stabilit sediul principal al Comisiei și Consiliului, cu precizarea că,
potrivit tratatelor constitutive, fiecare Comunitate avea propria Comisie și propriul Consiliu) a
devenit „provizoriu” centrul de lucru al Comunităților europene, în concurență permanent cu
Luxemburg-ul (Curtea) și Strasbourg –ul (Parlamentul).
Încheiate pe o perioadă nedeterminată, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene
a Energiei Atomice (C.E.E.A./EUROATOM) având ca scop crearea unei pieţe comune
nucleare, și Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene care îşi propunea un
obiectiv şi mai larg, depăşind graniţele unei solidarităţi economice pur sectoriale şi aspirând la
formarea unei pieţe unice și integrarea europeană, au fost semnate la 25 martie 1957 la Roma,
intrând în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Cele două noi Comunități care se alăturau CECO erau prevăzute cu instituții proprii: câte
o Comisie (și nu Înaltă Autoritate)33, o Adunare parlamentară, un Consiliu de Miniștri și o Curte
de Justiție. Spre deosebire de Tratatul CECO, în schema celor două Tratate de la Roma puterea
decizională aparține Consiliului de Miniștri, iar Comisiei îi revine rolul de inițiator și executant
al măsurilor comunitare34.
Din rațiuni de evitare a unei supraîncărcări birocratice, instituțiile Comunităților au fost
unificate. Astfel, concomitent cu semnarea celor două tratate de la Roma a fost semnată inițial
Convenția privind instituțiile comune mai multor Comunități
prin care se instituia o singură Adunare parlamentară și o singură Curte de Justiție pentru
toate cele 3 Comunități,
pentru ca din 1967 prin Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a
Comunităților Europene sau Tratatul de fuziune (semnat la 8 aprilie 1965 și intrat în vigoare la
1 ianuarie 1967)
cele 3 Comunități să aibă un set unic de instituții, adâncindu-se practic legăturile
funcționale dintre diferitele tratate.
Toate cele 3 organizații au dobândit astfel o singură Comisie, același Consiliu, aceeași
Adunare parlamentară (denumirea de Adunare parlamentară se va menține oficial până la
intrarea în vigoare a AUE în iulie 1987) și o Curte de Justiție unică.
Comunitățile Europene sunt organizații internaționale care, deși constituite după

mecanismele dreptului internațional public, se diferențiază de organizațiile internațional tipice
prin integrarea statelor, acestea dezvoltând în anumite domenii (politica externă) și cooperarea
tradițională, îmbinând astfel elementele de integrare cu cele de cooperare într-o structură
eficientă și originală35. Tratatele lor constitutive – veritabile Constituții ale Comunităților - au
fost aplicate de instituțiile comunitare special create în acest scop, în timp ce executarea
tratatelor internationale rămâne, în mod obișnuit, la latitudinea statelor semnatare36. Având în
prim plan integrarea economică iar la orizont perspectiva politică, Comunitățile au reprezentat
primul nivel al unității europene37 iar extinderea acestora în anii care au urmat mărturisește
desfre faptul că tocmai aceste organizații europene mai puțin întinse geografic au adus în
economia și politica statelor fondatoare și mai târziu și a altor state europene schimbări profunde.
32
A se vedea L. Vogel, op. cit., p. 3.
33
Denumirea de Înaltă Autoritate este înlocuită cu termenul mai modest și mai tehnic de Comisie reflectând
nu doar o schimbare terminologică oarecare ci dorința de a transfera puterea decizională Consiliului de miniștri
instituție interguvernamentală
34
A se vedea pentru dezvoltări Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit.,p. 7.
35
A se vedea A.Groza, op. cit., p. 2.
36
Idem, p. 2 și notele bibliografice indicate.
37
Ibidem, p. 1.
7
1.3. Extinderea Comunităţilor Europene prin aderarea şi a altor state europene a
marcat ultimele decenii ale secolului trecut şi continuă şi astăzi, confirmând, nu fără unele
eşecuri, viabilitatea proiectului european. Procesul negocierilor a cunoscut şi anumite reticenţe
faţă de unele state candidate, iar exemplul Marii Britanii despre care se afirma că ar fi un
adevărat „cal troian“ al S.U.A. în Europa38 (cu care negocierile au fost suspendate în 1963,
pentru a fi reluate în 1967, încheiate în 1970) este elocvent. Începând cu 1 ianuarie 1973, alături
de Marea Britanie devin state membre şi Danemarca şi Irlanda39, peisajul european devenind
astfel, cu referire la ultima ţară, „mai puţin omogen, prin aderarea unui stat cu nivel de trai mai
scăzut decât al celorlalte“40. Au urmat apoi Grecia, începând cu 1 ianuarie 1981, Spania şi
Portugalia din 1 ianuarie 1986, admiterea celor din urmă determinând (datorită supraproducţiei
de legume şi fructe) un dezechilibru economic temporar. Căderea zidului Berlinului şi unificarea
Germaniei a fost unanim acceptat ca un factor de progres politic şi de stabilitate a Europei,
pentru ca începând cu 1 ianuarie 1995 să devină state membre şi Austria, Finlanda şi Suedia41.
Lărgirea Comunităţilor europene prin admiterea de noi membri este şi azi un subiect actual al
politicii externe a statelor europene42; epuizând cronologia „lărgirilor europene“, arătăm că, după
semnarea în 15 aprilie 2003 la Atena a Tratatelor de aderare, începând din 1 mai 2004 au devenit
state-membre încă 10 state (şi anume Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Cipru, Malta,
Lituania, Letonia, Estonia), pentru ca, în fine, la 25 aprilie 2005 la Luxemburg să fie semnat
Tratatul de aderare al României şi Bulgariei, data intrării în vigoare a acestuia fiind 1 ianuarie
2007.
Evoluţia construcţiei comunitare a înregistrat un pas înainte prin semnarea la 17 şi 28
februarie 1986 la Luxemburg şi Haga a Actului unic european intrat în vigoare la 1 iulie 198743
prin care statele membre, propunându-şi drept obiectiv principal realizarea „pieţei interne“44, se
exprimau în sensul integrării economice prin înlăturarea obstacolelor la libera circulaţie a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Actul unic european nu a fost decât o etapă
intermediară şi necesară spre constituirea Uniunii Europene într-un context politic favorabil
(destrămarea U.R.S.S., înlăturarea regimurilor comuniste din blocul estic european, unificarea
germană).
Tratatul privind instituirea Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992 la
Maastricht (intrat apoi în vigoare la 1 noiembrie 1993) a reprezentat un episod reformator în
procesul integrării europene. Uniunea Europeană beneficiază de un aparat instituţional unic,
alcătuit din instituţiile comunitare (Consiliul Comunităţilor Europene devine prin Tratatul de la
Maastricht Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul european, Comisia europeană şi Curtea de
Justiţie) şi Consiliul european cu rol în stabilirea direcţiilor politicii generale ale U.E. Uniunea
Europeană - deşi nu beneficiază (încă) de personalitate juridică, neputându-se angaja în relaţiile
externe decât în plan politic - este construită pe trei piloni: Comunităţile (Comunitatea
Economică Europeană devenind Comunitatea Europeană); a doua structură priveşte Politica
38
A se vedea O. Bibere, Uniunea europeană – Între virtual şi real, Ed. All, Bucureşti, 1999, p. 7, citat după
O. Manolache, op. cit., p.6.
39
Tratatul de aderare al Marii Britanii, Irlandei, Norvegiei şi Danemarcei a fost semnat la data de 22
decembrie 1972 la Bruxelles; Norvegia nu a aderat totuşi la Comunităţi întrucât urmare rezultatului negativ al
referendumului organizat la nivel naţional în 24 septembrie 1972 nu a ratificat tratatul.
40
A se vedea A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 15.
41
Precizăm că nici acum Norvegia nu devine stat membru, ca urmare a votului negativ (al doilea, după cel
din 1972) al referendumului din noiembrie 1994.
42
Pentru detalii cu privire la stadiul negocierilor şi cu alte state, a se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 16, O.
Manolache, op. cit., p. 17.
43
Denumirea de Act unic (subl. ns.) European a fost inspirată de faptul că acesta presupune combinarea a
două categorii de dispoziţii: unele prin care se modifică cele trei tratate constitutive, respectiv altele privind
promovarea unei politici externe comune.
44
Prin art. 14 alin. (2) din Tratatul C.E. piaţa internă era definită drept „un spaţiu fără frontiere interne în
care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor“.
8
externă şi de securitate comună – P.E.S.C., iar a treia Cooperarea în domeniile justiţiei şi al
afacerilor interne – J.A.I.
Modificarea denumirii Tratatatului Comunităţii Economice Europene45 în Tratatul de
Instituire a Comunităţii Europene ilustrează concepţia potrivit căreia Comunitatea nu mai are o
dimensiune exclusiv economică. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht a fost introdusă noţiunea
de „cetăţenie“ a Uniunii Europene, sens în care dispoziţiile art. 17 din T.C.E. arată că „ (...). Este
cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru“ 46. Nu mai puţin,
realizarea Uniunii Economice şi Monetare constituie obiectivul esenţial introdus în cadrul
Tratatului C.E. prin Tratatul de la Maastricht; dacă Uniunea Economică presupune coordonarea
politicilor economice ale statelor membre, Uniunea Monetară implică instituirea unor rate de
schimb ireversibile între monedele naţionale şi trecerea la moneda unică euro.
A urmat Tratatul de la Amsterdam (încheiat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la
1 mai 1999) care, după A.U.E. şi Tratatul de la Maastricht, reprezintă, practic, a treia revizuire
semnificativă a tratatelor comunitare. Fără a ne propune o descriere detaliată a conţinutului
acestuia, se impune să reţinem că prin Tratatul de la Amsterdam o parte din cel de-al treilea pilon
al Uniunii Europene a fost introdusă în cadrul Tratatului C.E. sub Titlul IV „Vizele, azilul,
imigrarea şi alte politici privitoare la libera circulaţie a persoanelor“. Prin semnarea la 26
februarie 2001 a Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare la 1 februarie 2003) statele membre
înţeleg să susţină şi pe viitor reforma instituţională necesară în vederea extinderii Uniunii
Europene spre ţările din Europa Centrală şi de Est47.
În fine, un moment de referinţă în evoluţia procesului comunitar îl constituie Tratatul de
la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007 şi intrat în vigoare la 1 decembrie 2009 prin care şefii
de stat şi de guvern ai statelor membre U.E., din dorinţa de a depăşi starea de aparent blocaj
creată în anul 2005 prin respingerea de către francezi şi olandezi a referendumului privind
Constituţia europeană în anul 2005, şi-au propus să adapteze instituţiile europene şi metodele lor
de lucru, să consolideze legitimitatea democratică a Uniunii şi a valorilor sale funadamentale.
Sub aspectul conţinutului său, Tratatul de la Lisabona a procedat la amendarea tratatelor
existente – Tratatul asupra Uniunii Europene, care îşi va menţine denumirea (fiind numit în
continuare potrivit prevederilor Tratatului de la Lisabona T.U.E.-nou) şi Tratatul asupra
Comunităţii Europene (T.C.E.) care a fost redenumit Tratatul privind funcţionarea U.E.
(T.F.U.E.).
Cum evocarea tuturor modificărilor aduse prin Tratatul de la Lisabona se circumscrie, în
mod tradiţional, obiectului de studiu al unei alte discipline didactice (drept comunitar), ne
limităm a face referire doar la ceea ce se situează în aria de interes a materiei noastre. În
consecinţă, din ansamblul prevederilor modificatoare ale Tratatului de la Lisabona reţinem ca
fiind relevante pentru domeniul analizat dispoziţiile referitoare la: i) dobândirea de către
Uniunea Europeană a personalităţii juridice (art. 48 din T.U.E.-nou); prin recunoaşterea calităţii
de subiect de drept pe scena relaţiilor internaţionale, acţiunea externă a Uniunii Europene nu mai
este limitată doar la angajamente politice, aceasta putând negocia şi încheia acorduri
internaţionale în nume propriu, respectiv dobândi capacitatea de a deveni membru în organizaţii
internaţionale48; ii) reglementarea unor competenţe exclusive ale Uniunii în următoarele
domenii: uniunea vamală, stabilirea regulilor de concurenţă necesare funcţionării pieţei interne,
45
În acelaşi timp, prin Tratatul de la Maastricht, părţile a doua şi a treia din Tratatul C.E.E. au fost
regrupate sub titlul „Politicile Comunităţii“ conţinând dispoziţiile referitoare la cele patru libertăţi fundamentale.
46
Cu privire la prerogativele specifice cetăţeniei europene a se vedea infra, p.
47
Pentru detalii a se vedea I. N. Militaru, Dreptul Uniunii Europene, p. 24 şi urm, respectiv S. Deleanu,
Dreptul comunitar al afacerilor, p. 3, a se vedea http://facultate.regielive.ro.
48
Instituirea, prin art. 9 din T.U.E.-nou, a funcţiei de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri
externe şi politică de securitate (deservită de persoana care deţine şi funcţia de vicepreşedinte al Comisiei Europene)
este expresia preocupării pentru eficientizarea prerogativei de reprezentare a Uniunii în relaţiile cu statele terţe şi cu
organizaţiile internaţionale, prerogativă ce decurge din personalitatea juridică a Uniunii.
9
politica monetară pentru statele membre din zona euro, conservarea resurselor biologice ale
mării în cadrul politicii comune a pescuitului şi politica comercială comună.
2. Dreptul european al afacerilor – noțiune, trăsături, izvoare.
2.1. „Europenizarea”. Ordinea juridică europeană – categorii de norme juridice.
→ Semnificațiile noțiunii de europenizare. Fenomenul europenizării49 poate fi analizat

dintr-o triplă perspectivă:
i) europenizarea ca dezvoltare a unui drept particular la nivel european, dreptul UE ceea
ce implică o deteritorializare a normelor incidente unor domenii determinate şi, concomitent,
(re)construcţia lor transnaţională;
ii) europenizarea ca acţiune a dreptului derivat, a principiilor şi politicilor europene
asupra legislaţiilor naţionale ceea ce ridică problema transformărilor la care este supus dreptul
intern atunci când este expus legislaţiei Uniunii Europene şi, în fine,
iii) europenizarea – concept sinonim cu noţiunea tehnică de armonizare/unificare/tehnica
instrumentului opțional ca metode de realizare a convergenței normelor juridice ale statelor
membre.
Normele care alcătuiesc ordinea juridică a UE pot fi clasificate în două mari categorii:
I. cele care definesc instituțiile Uniunii, competențele acestora, modalitățile de funcționare,

raporturile lor reciproce sau cu statele membre, țările terțe și organizațiile internaționale. Acestea
sunt regulile de drept public european înăuntrul căruia s-ar putea, printr-o transpunere aproximativă
a categoriilor noastre de drept intern, identifica un drept constituțional, un drept administrativ și un
drept internațional public european.
II. normele referitoare la „acțiunea” instituțiilor europene, a statelor membre și a resortisanților

acestora în măsura în care această acțiune interesează stabilirea și funcționarea pieței interne,
elaborarea și aplicarea de politici economice și sociale commune. Acestea sunt, în special regulile
constitutive și de funcționare a Uniunii economice și monetare; cele referitoare la instituirea uniunii
vamale, libera circulație a capitalurilor și a persoanelor, libertatea de a presta servicii, accesul la
munca salariată sau profesiile independente, libera concurență. Desigur, sunt cuprinse normele prin
intermediul cărora se realizează armonizarea (prin directive) a legislațiilor naționale și
instrumentele de unificare (prin regulamente în domenii specifice).
Ar fi inexact a susține că normele celei de a doua categorii formează un drept privat european
prin opoziție cu dreptul public european50. Cum cele mai multe dintre acestea privesc acțiunea
economică și socială a Uniunii și a statelor membre, se poate afirma că, în realitate, vorbim despre
un drept economic și social care depășește frontiera tradițională dintre dreptul public și dreptul
privat. Normele de drept privat european sunt în realitate subordonate acestor politici/obiective ale
Uniunii pentru protecția drepturilor conferite cetățenilor Uniunii.
Acest ansamblu compozit (reunind doua categorie de norme la care am făcut mai sus referire)
poate fi, la rândul său, subdivizat în mai multe categorii:
49
L. Miller, The Emergence of EU Contract Law. Exploring Europeanization, Oxford University Press,
2011, p. 4.
50
A se vedea Louis Vogel, Droit européen des affaires, Dalloz, Paris, 2013, p. 68.
10
- dreptul monetar, fiscal și financiar european care are în special ca obiect politicile
economice, fiscale și monetare și libera circulație a capitalurilor;
- dreptul social european care cuprinde regulile referitoare la libera circulație a lucrătorilor,
coordonarea regimurilor naționale de securitate socială, la politica socială europeană;
- în fine, dreptul european al afacerilor în care putem grupa
i) regulile care consacră stabilirea pieței interne prin intermediul liberei circulații a
mărfurilor, libertății de stabilire și a libertății de a presta servicii și
ii) cele care au ca obiect de a stabili și menține concurența51.
În termeni mai generali, ar fi vorba despre dreptul pieței interne și dreptul european al
concurenței52 ca o consecință a tendinței manifeste de autonomizare și consolidare a acestor
două volete de norme juridice.
Odată însușită această diviziune, putem înțelege că dreptul material al Uniunii nu se rezumă
doar la dreptul european al afacerilor chiar dacă acesta din urmă este alcătuit din norme de drept
material UE.
2.2. Dreptul european al afacerilor – obiect de reglementare și izvoare
Noțiune. Disciplină sau ramură juridică ? Dreptul european al afacerilor (d.e.af.) se

caracterizează printr-un pronunţat caracter pluridisciplinar, fiind un ansamblu eterogen de
norme juridice (de drept comercial, vamal, fiscal) circumscrise domeniului afacerilor pe teritoriul
UE și aplicabile lucrătorilor, persoanelor care desfășoară activități independente, întreprinderilor
precum şi statelor membre.
Apreciem că ne aflăm în prezența doar a unei discipline juridice nu și a unei ramuri de
drept întrucât deși există un obiect de reglementare comun al acestor norme (raporturile
circumscrise domeniului afacerilor pe teritoriul Uniunii la care participă subiectele de drept mai
sus enumerate), metodele utilizate (armonizare – minima/completă, unificare) sunt proprii
dreptului Uniunii, nefiind „specifice” dreptului european al afacerilor.
Trăsături. La nivel doctrinar53, se afirmă că ar constitui trăsături particulare ale

dreptului european al afacerilor următoarele:
- drept suprapus sistemelor de drept naţionale, nesubstituindu-se acestora; conflictul
între normele de drept intern şi normele Uniunii se soluţionează în favoarea aplicării celor din
urmă;
- d. e. af. are dimensiunea unui drept „integrator“, TFUE fiind un tratat-cadru care
presupune existenţa unui drept derivat;
- în fine, nu mai puțin caracterul descentralizat al normelor care îl alcătuiesc, în sensul că
acestea pot fi invocate direct în faţa autorităţilor jurisdicţionale ale statelor-membre.
În realitate, apreciem că acestea sunt trăsături proprii dreptului Uniunii în general,

împrumutate și de dreptul european al afacerilor.
Caracterul eterogen al normelor ce alcătuiesc acest edificiu normativ constituie, în opinia
noastră, particularitatea dreptului european al afacerilor.
51
A se vedea L. Vogel, op. cit., p. 69.
52
Puternica specializare a normelor reglementând domeniul concurenței a permis dezvoltarea unei
discipline distincte – dreptul (european al) concurenței. Chiar dacă în mod tradițional normele referitoare la libera
concurența fac parte din dreptul european al afacerilor, nu vor constitui obiectul nostru de analiză.
53
A se vedea L. şi J. Vogel, Le droit européen des affaires, Dalloz, Paris, 1994, p. 3-6, citat după S.
Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova Lugoj, p. 23.
11
Eterogenitatea izvoarelor dreptului european al afacerilor
→ Aspecte generale privind diversitatea izvoarelor d.e.af.
Care este realitatea normativă a d.e.af. în stadiul său de dezvoltare actual ? În principal,
apreciem că este vorba despre:
- dispozițiile de drept primar din TFUE privind libertățile de circulație și

- acquis-ul comunitar în dreptul contractelor reprezentat de corpul de directive privind
contractele încheiate de consumatori (transpuse în legislațiile naționale) și instrumentele de drept
international privat european care prezintă importanță în materie.
Eterogenitatea și o anume incompletitudine reprezintă, în opinia noastră, trăsătura proprie

dreptului european al afacerilor, fiind vorba despre un melanj al unor
- dispoziții de drept primar TFUE și dispoziții de drept derivat (directivele

consumeriste și regulamentele relevante)
- reguli materiale aplicabile contractelor încheiate de consumatori și
reguli conflictuale privind instanța competentă în litigiile transfrontaliere și legea
aplicabilă obligațiilor contractuale.
O precizare terminologică devine necesară. Deşi utilizarea sintagmei de drept european

îşi are rădăcinile istorice în directă legătură cu adoptarea Convenţiei europene a drepturilor
omului (considerată a fi primul text internaţional de factură europeană, termenul fiind folosit cu
referire la Consiliul Europei), procesul integrării - deschis de apariţia Comunităţilor şi, ulterior, a
Uniunii Europene - a permis, după cum deja am văzut, manifestarea caracterului versatil al
termenului. Este astăzi de domeniul evidenţei că dreptul izvorât din amintita convenţie nu mai
poate să îşi însuşească de o manieră exclusivă conceptul de drept european.
Raţiunile pentru care, sub aspect terminologic, referirile noastre (...) sunt făcute la dreptul
european sunt legate, în principal, de implicaţiile juridice ale modificărilor structurale ale
arhitecturii europene aduse prin intrarea în vigoare la 1 decembrie 2009 a Tratatului de la
Lisabona.
Cum Uniunea Europeană a dobândit personalitate juridică, substituindu-se şi succedând
Comunităţii Europene iar structura tripartită a pilonilor consacrată prin Tratatul de la Maastricht
(CE, PESC, JAI) a încetat să mai subziste54, aşa-zisa „dispariţie” a Comunităţii coincide cu
eclipsarea denumirii terminologice de drept comunitar55. Preferinţa noastră terminologică ne
apare ca fiind justificată cu atât mai mult cu cât, potrivit dispoziţiilor art. 6 din T.U.E., Carta
drepturilor fundamentale are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor (sau, în alţi termeni, a
54
Practic, Tratatul de la Lisabona a continuat ceea ce se iniţiase prin Tratatul de la Amsterdam când o parte
din pilonul al III-lea (şi anume vizele, azilul, imigrarea şi cooperarea în materie civilă) a fost trecută sub incidenţa
TCE; în noua formulă structurală consacrată de prevederile modificatoare ale Tratatului de reformă, dispariţia
pilonului al III-lea din TUE este urmată de aducerea întregului său domeniu de cooperare interguvernamentală la
pilonul I, şi implicit, sub incidenţa metodelor de legiferare specifice acestuia. În concret, dispoziţiile referitoare la
cooperarea poliţienească şi a celei judiciare în materie penală au fost alăturate celor deja existente după Amsterdam
în pilonul I (la care am făcut deja referire) şi reunite alcătuiesc Titlul V intitulat Spaţiul de libertate, securitate şi
justiţie din TFUE. Politica externă şi de securitate comună (pilonul al II-lea în concepţia Maastricht) rămâne în
continuare un domeniu reglementat de TUE.
55
J.-S. Berge, Question de vocabulaire: impact de la disparition du terme „Communauté” et ses dérivés
dans les traités sur l’Union européenne sur le droit des contrats, în Revue des contrats (RDC) n° 2, 2008, p. 523 şi
urm.
12
fost introdusă în dreptul primar european), Uniunea aderă la CEDO iar drepturile fundamentale
constituie principii generale ale dreptului Uniunii.
Totuşi, independent de dinamica terminologică şi de reconfigurarea interpretărilor date în
lumina ultimelor modificări aduse tratatelor constitutive, corpul de reguli identificat sub
denumirea de drept comunitar, inclusiv cel incident domeniului contractelor nu au fost supuse
extincţiei56.
→ Acquis-ul comunitar în dreptul contractelor (reprezentat, în principal, de corpul de

directive privind contractele încheiate de consumatori) şi regulamentele de drept internaţional
privat european (Bruxelles I bis şi Roma I) reprezintă realitatea normativă imediată şi tangibilă a
d.e.c. în stadiul său de dezvoltare actual.
• Contribuția directivelor consumeriste.
A. Tehnici particulare de vânzare şi contracte atipice. Prima generaţie a directivelor

privind contractele încheiate de consumatori este privită ca o mixtură a două varietăţi de măsuri:
pe de o parte,
- cele care reglementează metode particulare de marketing şi de vânzare, pe de altă parte

sunt
- cele care reglementează tipuri specifice de contracte.
În prima categorie intră:
- Directiva 85/577/CEE privind protecţia consumatorilor în cazul
contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale şi
- Directiva 97/7/CE privind protecţia consumatorilor cu privire la
contractele la distanţă, iar
în a doua categorie:
- Directiva 90/314/CEE privind
pachetele de servicii pentru călătorii, vacanţe şi circuite şi
- Directiva 94/47/CE privind protecţia dobânditorilor în ceea ce priveşte anumite aspecte
ale contractelor privind
dobândirea dreptului de folosinţă pe durată limitată a bunurilor imobile.
Aceste directive reglementează aspectele referitoare la anumite practici contractuale şi

reflectă interesul legiuitorului european pentru asigurarea transparenţei contractuale şi pentru
stadiul formării contractului, fiind activate
mijloace preventive de protecţie a consimţământului consumatorului prin
intermediul
obligaţiei de informare precontractuală şi al

termenului legal de reflecţie, respectiv al
dreptului de retractare a consimţământului
56
Tocmai din această perspectivă se recomandă a rosti «cu optimism temperat cuvintele care simbolizează
schimbare, dar şi continuitate: „Dreptul comunitar a murit. Trăiască dreptul Uniunii Europene !”», a se vedea
Beatrice Andreşan-Grigoriu, Comentariu pe marginea Tratatului de Reformă, în Tratatele Uniunii Europene.
Versiune oficială consolidată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. XVII. În sensul arătat a se vedea şi G. Soilier,
Quand disparaît la Communauté, reste le droit communautaire, în Les dynamiques du droit européen en début de
siècle. Etudes en l’honneur de Jean-Claude Gautron, Ed. Pédone, 2004, p. 513 şi urm.
13
Se afirmă despre aceste directive că ar fi operat mai mult la «periferia dreptului
contractual», fiind în contrast faţă de generaţia ulterioară de directive care au intrat în substanţa
propriu-zisă a contractului.
B. O intervenţie tot mai susţinută a legiuitorului european. De la reglementarea

unor aspecte privind formarea contractelor la cele privind executarea: clauzele abuzive şi
vânzarea de bunuri de consum.
Se înscriu aici:
clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii,
anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum şi garanţiile conexe.
Formula originală amenajată de legiuitorul UE pentru reprimarea clauzelor abuzive - prin
recursul la criteriile de determinare a caracterului abuziv:
- lipsa de negociere a clauzei,
- dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi
- încălcarea de către profesionist a exigenţei de bună-credinţă)
a fost consolidată de dezvoltările înregistrate la nivel jurisprudenţial prin exercitarea de către
Curtea de la Luxemburg a funcţiei sale interpretative.57
Adoptarea acestor directive reflectă o schimbare autentică de direcţie, trecând dincolo de

acţiunile de până acum situate în zona oarecum marginală a dreptului contractual şi intrând în
„teritorii sacre” ale dreptului contractual intern al statelor membre. Li se vor adăuga
- Directiva 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale
- Directiva 2008/48/CE privind contractul de credit de consum (v. OUG 50/2010 și
„saga” proceselor cu Volksabank, Banca Românească, etc privind comisioanele de
risc).
• Contribuția anumitor instrumente de drept international privat european58. De la

data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, mai exact din 1 mai 1999, Uniunea dispune
de o competenţă pentru adoptarea de măsuri privind cooperarea judiciară în materie civilă cu
incidenţă transfrontalieră59. În contextul transferării domeniului cooperării în materie civilă din
fostul pilon III al UE (instituit prin Tratatul de la Maastricht) în TCE, convenţiile internaţionale
relevante în materie au fost comunitarizate prin transformarea lor în regulamente, ca instrumente
proprii metodelor şi politicii legislative specifice pilonului I60. În consecinţă, transformarea
convenţiilor de drept internaţional privat în instrumente europene61 nu poate fi ignorată.
Mai exact, din corpul de reglementări care alcătuiesc drept internațional privat european,
reținem că sunt (și) izvoare ale dreptului european al afacerilor :
• Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Bruxelles I bis62 care a înlocuit Regulamentul (CE)
nr. 44/2001 - Bruxelles I63 (prin care a fost comunitarizată, practic, Convenţia de la Bruxelles din
57
A se vedea fișele seminar cu privire la jurisprudenta CJUE relevantă.
58
A se vedea fișele de seminar atașate suportului de curs.
59
A se vedea art. 65 din TCE, devenit în prezent art. 81 din TFUE.
60
Doar primul pilon este supranaţional, dreptul unional circumscris pilonilor II şi III este edificat pe
principiile clasice ale dreptului internaţional.
61
Pentru un amplu studiu în materie a se vedea A.-J. Kerhuel, Locul dreptului internaţional privat în
construcţia europeană, în RRDE nr. 6/2012, p. 89-109.
62
Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 a consolidat spațiul de libertate, securitate și justiție prin înlăturarea
procedurii de exequatur și recunoașterea efectului executoriu al hotărârilor străine că Regulamentul (CE) 44/2001 nu
suprimase procedura de exequatur ci doar a făcut-o automată la cerere, pentru dezvoltări a se vedea Șerban-
14
196864) care unifică normele referitoare la conflictele de competenţă în materie civilă şi
comercială şi cuprinde, inter alia, reguli pentru determinarea instanţei competente în cazul
litigiilor izvorâte din contractele transfrontaliere 65 şi
• Regulamentul nr. 593/2008 - Regulamentul Roma I66 care unifică normele ce

reglementează conflictele de legi în materia obligaţiilor contractuale (şi prin care a fost
„comunitarizată” Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale).
Cauzele conexate C-274/16, C-447/16 și C-448/16

flightright GmbH
împotriva
Air Nostrum Líneas Aéreas del Mediterráneo SA (C-274/16)
[cerere de decizie preliminară formulată de Amtsgericht Düsseldorf (Tribunalul Districtual
din Düsseldorf, Germania)]
și
Roland Becker
împotriva
Hainan Airlines Co. Ltd (C-447/16)
și
Mohamed Barkan
Souad Asbai
Assia Barkan
Zakaria Barkan
Nousaiba Barkan
împotriva
Air Nostrum Líneas Aéreas del Mediterráneo SA (C-448/16)
[cereri de decizie preliminară formulate de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție,

Germania)]
Alexandru Stănescu, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, adnotat cu explicații și jurisprudența CJUE. Actualizat la
26 februarie 2015, Ed. Hamangiu, București, 2015
63
Denumirea oficială integrală fiind Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000
privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (JO L 12 din 16
ianuarie 2001, p. 1), modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1791/2006 (JO L 363 din 20 decembrie 2006, p. 1) şi
Regulamentul (CE) nr. 1103/2008 (JO L 304 din 14 noiembrie 2008, p. 80).
64
Convenţia de la Bruxelles privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială din 27 septembrie 1968.
65
În contextul în care Regulamentul (CE) 44/2001 nu suprimase procedura de exequatur ci doar a făcut-o
automată la cerere, este meritul Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 de a fi contribuit la consolidarea spațiului de
libertate, securitate și justiție prin înlăturarea procedurii de exequatur și recunoașterea efectului executoriu al
hotărârilor străine. Pentru dezvoltări, a se vedea Șerban-Alexandru Stănescu, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012,
adnotat cu explicații și jurisprudența CJUE. Actualizat la 26 februarie 2015, Ed. Hamangiu, București, 2015
66
Regulamentul (CE) 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea
aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I), publicat în JO L 177 din 4 iulie 2008, p. 6.
15
„Cereri de decizie preliminară – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 și Regulamentul (UE)
nr. 1215/2012 – Competența privind soluționarea acțiunilor formulate în temeiul
Regulamentului (CE) nr. 261/2004 – Zbor întârziat – Călătorie cu mai multe segmente de
zbor – Noțiunea «materie contractuală» – Prestare de servicii – Loc de executare – Pârât
care are domiciliul într-o țară terță”
A. Cauza C-274/16, Flightright GmbH/Air Nostrum Líneas Aéreas del Mediterráneo SA
Situația de fapt. Pasagerii din această cauză au cumpărat de la de la operatorul de

transport aerian Air Berlin PLC & Co Luftverkehrs KG (denumit în continuare „Air Berlin”) un
bilet pentru o călătorie compusă din două zboruri legate, de la Ibiza (Spania) la Düsseldorf
(Germania), via Palma de Mallorca (Spania).
Primul segment a fost operat de Air Nostrum Líneas Aéreas del Mediterráneo SA
(denumită în continuare „Air Nostrum”). Cel de al doilea segment a fost operat de Air Berlin.
Primul segment al călătoriei a fost întârziat, fapt care a condus la pierderea zborului de legătură
al pasagerilor. Aceștia au ajuns în cele din urmă la Düsseldorf cu o întârziere de treisprezece ore.
Pasagerii au cedat creanța rezultată din această întârziere, în sensul Regulamentului
nr. 261/2004, firmei Flightright GmbH (denumită în continuare „flightright”). Aceasta din urmă
solicită în prezent companiei Air Nostrum o despăgubire în valoare de 500 de euro, precum și
dobânzile aferente.
Procedura națională și întrebarea preliminară. Flightright a formulat acțiunea (după

data de 10 ianuarie 2015) în fața Tribunalului Districtual din Düsseldorf, Germania.
Această instanță are îndoieli cu privire la aspectul dacă are competență internațională
pentru a soluționa litigiul. Mai precis, se întreabă dacă destinația finală, Düsseldorf, constituie
locul de executare în sensul articolului 7 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012, dat
fiind că întârzierea s-a produs în cadrul primului segment al călătoriei, care nici nu a început, nici
nu s-a încheiat în Germania și care a fost operat de un alt transportator aerian decât cel cu care a
fost încheiat contractul de transport.
În aceste condiții, Tribunalul Districtual din Düsseldorf a suspendat judecarea cauzei și a
adresat Curții următoarea întrebare:
„În cazul unui transport aerian de persoane efectuat în două etape, fără o escală notabilă pe
aeroportul de tranzit, atunci când acțiunea se îndreaptă împotriva operatorului efectiv de
transport aerian care a efectuat prima etapă a călătoriei, în timpul căreia s-a produs
neregularitatea, în a doua etapă a călătoriei transportul fiind efectuat de un alt operator de
transport aerian, se consideră, în sensul articolului 7 punctul (1) litera (a) din
[Regulamentul nr. 1215/2012], că locul de executare este locul de sosire din a doua etapă a
călătoriei?”
Raporturi juridice
Pasageri (cedenti)____________Flightright GmbH (cesionar)
TAC (Air Berlin)__________________________TAE (Air Nostrum)
16
Implicații juridice
I. Criterii de competență aplicabile. Natura creanței. Materie contractuală sau delictuală ?
1. Care este natura creanței invocate de pasageri împotriva transportatorului aerian efectiv Air
Nostrum ca urmare a întârzierii produse în cadrul primului segment al călătoriei ? Această
creanță poate fi calificată drept creanță în materie contractuală în sensul Regulamentului (CE) nr.
44/2001 (Regulamentul Bruxelles I) și al Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 (Regulamentul
Bruxelles I bis) ? Dispozițiile cărui regulament sunt aplicabile ?
2. Care sunt regulile potrivit cărora urmează a se stabili instanța care are competența
internațională de soluționare a acțiunii în despăgubire împotriva TAE ? Cesionara creanței a
formulat acțiune în fața instanței germane (Amtsgericht Düsseldorf); în fapt, TAE Air Nostrum a
efectuat doar primul segment al călătoriei (Ibiza – Palma de Mallorca). Care este criteriul de
competență aplicabil pentru a identifica dacă instanța germană poate sau nu soluționa acest
litigiu transfrontalier ?
II. Forul aplicabil acțiunilor formulate împotriva operatorului efectiv de transport aerian
1. Soluția CJUE în hotărârea Rehder (C-204/08) îccp competența internațională de soluționare

a acțiunilor întemeiate pe Regulamentul nr. 261/2004 introduse de un pasager care a încheiat un
contract de transport cu un operator de transport aerian care a fost și TAE-ul care a operat zborul
direct anulat.
2. Soluția din jurisprudența Rehder poate fi extinsă la călătoriile cu mai multe segmente de zbor
?
3. Operatorul contractual de transport aerian (TAC) și operatorul efectiv de transport

aerian: reflectarea locului de executare, a se vedea aprecierile dezvoltate în Concluziile AG
Michal Bobek prezentate la 19 octombrie 2017
Cadrul juridic
a) Regulamentul (CE) nr. 261/200467
- art. 2 lit. (b) – operator de transport aerian
- art. 3 – domeniu de aplicare
Art. 3 alin. (1) prevede că Regulamentul nr. 261/2004 se aplică:

„(a) pasagerilor care pleacă de pe un aeroport situat pe teritoriul unui stat membru în care
se aplică tratatul;
(b) pasagerilor care pleac de pe un aeroport situat într-o ar ter ctre un aeroport situat pe
teritoriul unui stat membru în care se aplic tratatul, exceptând cazurile în care aceștia au
67Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în materie de
compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor și
de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91 (JO 2004, L 46, p. 1, Ediție specială, 07/vol. 12, p. 218)
17
primit indemnizații sau compensații și au beneficiat de asistență în țara terță respectivă, în
cazul în care operatorul de transport aerian al zborului respectiv este un transportator
comunitar“.
Art. 3 alin. (5) prevede că Regulamentul se aplică tuturor operatorilor de transport

aerian care asigură transportul pasagerilor menționați la alineatele (1) și (2) ale aceleiași
dispoziții. Articolul 3 alineatul (5) a doua teză prevede că, „[î]n cazul în care un operator
de transport aerian (TAE, subl. ns) care nu are un contract cu pasagerul își execută
obligațiile în conformitate cu prezentul regulament, atunci se consideră că acesta
acționează astfel în numele persoanei care are un contract cu pasagerul respectiv”.
- art. 6 – asistența în caz de întârziere în funcție de durata întârzierii și de distanța zborului

- art. 7 – compensațiile oferite pasdagerilor
- art. 13 dreptul la reparații
b) Regulamentul (UE) nr. 1215/201268 [Regulamentul Bruxelles I (reformat)]
- art. 66 alin. (1) – Regulamentul se aplică acțiunilor introduse (actelor autentice întocmite sau
înregistrate și tranzacțiilor judiciare încheiate) după 10 ianuarie 2015
Cu privire la instanța competentă: v. criteriile de competență (dispoziții generale, competențe

speciale, competență exclusivă)
- art. 4 alin. (1) – domiciliul pârâtului
„(...)persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție,
indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză”.
- art. 6 alin. (1) - „dacă pârâtul nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, competența
instanțelor este determinată, în fiecare stat membru, de legislația statului membru în cauză
[…]”
- art. 6 alin. (2) - „împotriva unui astfel de pârât, orice persoană, indiferent de naționalitate,
care își are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, poate să invoce în acel stat membru
normele de competență în vigoare acolo […] în aceeași manieră ca și cetățenii statului
membru respectiv”.
- art. 7 pct 1 lit .(a) „în materie contractuală“ instanța de la locul de executare a obligației în
cauză,
- art. 7 pct. 1 lit. (b): locul de executare a obligației este în cazul:
vânzării de mărfuri - ...
/prestării de servicii - „locul dintr-un stat membru unde, în
temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile”.
- art. 7 pct. 2 „în materie delictuală și cvasidelictuală”, instanța „de la locul unde s-a
produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”.
B. Cauza C-448/16, Mohamed Barkan și alții/Air Nostrum L.A.M. SA
68 Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și
executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1). Acest regulament a abrogat Regulamentul
nr. 44/2001.
18
Situația de fapt. Domnul Mohamed Barkan, soția sa și cei trei copii ai lor (denumiți în
continuare „domnul Barkan și alții”) au cumpărat de la operatorul de transport aerian Iberia
Líneas Aéreas de España (denumită în continuare „Iberia”) un bilet pentru o călătorie compusă
din două zboruri legate, din Melilla (Spania) la Frankfurt am Main (Germania) via Madrid
(Spania). Primul segment al călătoriei, de la Melilla la Madrid, a fost operat de Air Nostrum
Líneas Aéreas del Mediterráneo SA (denumită în continuare „Air Nostrum”), în timp ce al doilea
segment, de la Madrid la Frankfurt am Main, a fost operat de Iberia. Plecarea din Melilla spre
Madrid a fost întârziată, iar pasagerii au pierdut zborul de legătură și au ajuns la destinația lor
finală (Frankfurt am Main) cu o întârziere de patru ore.
Procedura națională și întrebările preliminare. Acești pasageri au formulat o acțiune

împotriva companiei Air Nostrum, cu sediul în Spania, fiecare dintre ei solicitând o despăgubire
în valoare de 250 de euro în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul
nr. 261/2004. Domnul Barkan solicită de asemenea rambursarea sumei de 100 de euro, cu
dobânzile aferente, pentru alimentele consumate și pentru apelurile telefonice efectuate pe durata
întârzierii (acțiune denumită în continuare „a doua acțiune – Barkan”). Acțiunea a fost formulată
înainte de 10 ianuarie 2015.
Instanța de prim grad a admis acțiunea. În apel însă, acțiunea a fost respinsă. Instanța de
apel a considerat că instanțele germane nu aveau competență internațională. Potrivit acestei
instanțe, nu a existat un loc de executare pe acest teritoriu, în sensul Regulamentului (CE)
nr. 44/2001. Acțiunea în discuție a avut ca obiect întârzierea segmentului de zbor de la Melilla la
Madrid și, astfel, instanța respectivă a considerat numai aceste două locuri drept locuri de
executare relevante.
Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), sesizată cu recurs, a constatat

că, în prezenta cauză, competența internațională nu putea fi atribuită instanțelor germane decât
dacă locul prestării serviciului în cauză era situat în Germania. Această decizie depinde de
aspectul dacă raportul juridic dintre reclamanții din cauza principală și Air Nostrum poate fi
clasificat drept contractual, în pofida faptului că nu există niciun raport contractual direct între
acești pasageri și Air Nostrum.
În aceste condiții, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a suspendat judecarea

cauzei și a adresat Curții următoarele întrebări:
„1) Articolul 5 punctul 1 litera (a) din [Regulamentul nr. 44/2001] trebuie interpretat în
sensul că noțiunea «materie contractuală» include și o acțiune în despăgubire
formulată în temeiul articolul 7 din [Regulamentul nr. 261/2004] care este introdusă
împotriva unui operator efectiv de transport aerian care nu este parte la contractul
încheiat cu pasagerul respectiv?
2) În măsura în care articolul 5 punctul 1 din [Regulamentul nr. 44/2001] este aplicabil:
În cazul unui transport aerian de persoane pe o rută compusă din două zboruri, fără o
escală notabilă pe aeroportul de tranzit, se consideră că locul de executare, în sensul
articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua teză din [Regulamentul nr. 44/2001], este
destinația finală a pasagerului chiar dacă dreptul la compensație invocat, astfel cum
este prevăzut la articolul 7 din [Regulamentul nr. 261/2004], se întemeiază pe un
incident intervenit în timpul primului segment al călătoriei, iar acțiunea a fost
19
introdusă împotriva transportatorului aerian care a operat primul zbor, dar care nu
este parte la contractul de transport?”
I. Criterii de competență aplicabile. Natura creanței. Materie contractuală sau delictuală ?
1. Care este natura creanței ce constituie obiectul acțiunii în despăgubire formulate de dnul
Barkan șa împotriva transportatorului aerian efectiv Air Nostrum ?
Această creanță poate fi calificată drept creanță în materie contractuală în sensul
Regulamentului (CE) nr. 44/2001 (Regulamentul Bruxelles I) ?
2. Potrivit căror reguli urmează a se stabili instanța care are competența internațională de
soluționare a acțiunii în despăgubire împotriva unui operator efectiv de transport aerian care nu
era operatorul de transport aerian contractual al pasagerilor ?
În fapt, TAE Air Nostrum a efectuat doar primul segment al călătoriei de la Melilla (Spania) la
Madrid (Spania), plecarea din Melilla spre Madrid fiind întârziată. Urmare pierderii zborului de
legătură, pasagerii au ajuns la destinația lor finală (Frankfurt am Main) cu o întârziere de patru
ore. Care este criteriul de competență aplicabil pentru a identifica dacă instanța germană poate
sau nu soluționa acest litigiu transfrontalier ?
II. Forul aplicabil acțiunilor formulate împotriva operatorului efectiv de transport aerian
1. Soluția CJUE în hotărârea Rehder (C-204/08) îccp competența internațională de soluționare

a acțiunilor întemeiate pe Regulamentul nr. 261/2004 introduse de un pasager care a încheiat un
contract de transport cu un operator de transport aerian care a fost și TAE-ul care a operat zborul
direct anulat.
2. Soluția din jurisprudența Rehder poate fi extinsă la călătoriile cu mai multe segmente de zbor
?
3. Operatorul contractual de transport aerian (TAC) și operatorul efectiv de transport
aerian: reflectarea locului de executare, a se vedea aprecierile dezvoltate în Concluziile AG
Michal Bobek prezentate la 19 octombrie 2017
Raporturi juridice
Pasageri (Dnul Mohamed Barkan șa)
TAC (Iberia)__________________________TAE (Air Nostrum)
Cadrul juridic

20
„(a) pasagerilor care pleacă de pe un aeroport situat pe teritoriul unui stat membru în care
se aplică tratatul;
(b) pasagerilor care pleac de pe un aeroport situat într-o țară terță către un aeroport
situat pe teritoriul unui stat membru în care se aplică tratatul, exceptând cazurile în care
aceștia au primit indemnizații sau compensații și au beneficiat de asistență în țara terță
respectivă, în cazul în care operatorul de transport aerian al zborului respectiv este un
transportator comunitar“.

aerian care asigură transportul pasagerilor menționați la alineatele (1) și (2) ale aceleiași
dispoziții. Articolul 3 alineatul (5) a doua teză prevede că, „[î]n cazul în care un operator
de transport aerian (TAE, subl. ns) care nu are un contract cu pasagerul își execută
- art. 7 – compensațiile oferite pasagerilor
b) Regulamentul (CE) nr. 44/200170 (Regulamentul Bruxelles I)
Instanța competentă
Secțiunea 1. Dispoziții generale
- art. 4 alin. (1) - „dacă pârâtul nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, competența
instanțelor este determinată, în fiecare stat membru, de legislația statului membru în cauză
[…]”
Secțiunea 2. Competențe speciale

cauză,
/prestării de servicii - „locul dintr-un stat membru unde,
în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile”
- art. 5 pct. 3 „în materie delictuală și cvasidelictuală”, instanța „de la locul unde s-a
produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”.
70Regulamentul Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în
materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74). Acest regulament a fost abrogat de
Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și
executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1) (Regulamentul Bruxelles I reformat)
21
C. Cauza C-447/16, Roland Becker/Hainan Airlines Co. Ltd
Situația de fapt. Domnul Roland Becker a încheiat un contract de transport aerian cu

compania aeriană Hainan Airlines Co. Ltd (denumită în continuare „Hainan Airlines”) pentru o
călătorie alcătuită din două zboruri legate. Acest operator de transport aerian are sediul în afara
teritoriului Uniunii. Primul segment al călătoriei respective a avut loc din Berlin-Tegel
(Germania) la Bruxelles (Belgia), iar al doilea segment, de la Bruxelles la Beijing (China).
Domnul Becker a efectuat check-inul pentru ambele segmente la Berlin și a primit cărțile de
îmbarcare corespunzătoare. Bagajele sale au fost înregistrate până la Beijing. Primul segment al
călătoriei, operat de Brussels Airlines, s-a desfășurat conform programului. La Bruxelles însă,
domnului Becker i s-a refuzat îmbarcarea pentru al doilea segment, până la Beijing, care era
operat de Hainan Airlines.
Procedura națională și întrebarea preliminară. Domnul Becker solicită, prin

intermediul unei acțiuni formulate în Germania împotriva Hainan Airlines, o despăgubire în
valoare de 600 de euro, în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul
nr. 261/2004, cu dobânzile și cheltuielile de judecată aferente (acțiune denumită în continuare „a
treia acțiune – Becker”). Acțiunea a fost formulată înainte de 10 ianuarie 2015.
Instanța de prim grad a respins acțiunea pentru motivul că instanțele germane nu aveau
competență internațională. Instanța de apel a ajuns la aceeași concluzie. În opinia acesteia din
urmă, nu a existat un loc de executare pe teritoriul național, întrucât primul segment, de la Berlin
la Bruxelles, și al doilea segment, de la Bruxelles la Beijing, constituiau două zboruri distincte în
temeiul Regulamentului nr. 261/2004. Acțiunea în discuție are ca obiect exclusiv segmentul de
călătorie de la Bruxelles la Beijing: s-a considerat, astfel, că locul de executare era Bruxelles.
Instanța menționată a constatat de asemenea că sediul companiei Hainan Airlines nu era situat în
Germania și că, prin urmare, competența internațională a instanțelor germane nu se putea
întemeia pe locul sediului. Întrucât contractul în litigiu avea ca obiect prestarea de servicii,
competența se putea întemeia doar pe articolul 5 punctul 1 litera (a) și pe articolul 5 punctul 1
litera (b) a doua teză din Regulamentul nr. 44/2001.
Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), sesizată cu recurs, a constatat

că împrejurarea dacă instanțele germane au sau nu au competență internațională depinde de
natura raportului juridic dintre domnul Becker și Hainan Airlines. Aceasta depinde și de aspectul
dacă aeroportul Berlin, ca loc de plecare pentru primul zbor, poate fi considerat loc de executare
în sensul Regulamentului nr. 44/2001.
În aceste împrejurări, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a suspendat

judecarea cauzei și a adresat Curții următoarea întrebare:
„În cazul unui transport aerian de persoane pe o rută compusă din două zboruri, fără o
escală notabilă pe aeroportul de tranzit, se consideră că locul de executare, în sensul
articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua teză din [Regulamentul nr. 44/2001], este locul de
plecare pentru primul segment al călătoriei, chiar dacă dreptul la compensație invocat,
astfel cum este prevăzut la articolul 7 din [Regulamentul nr. 261/2004], se întemeiază pe
un incident care a intervenit în timpul celui de al doilea segment al călătoriei, iar acțiunea a
22
fost introdusă împotriva celeilalte părți la contractul de transport, respectiv un operator de
transport aerian care a operat al doilea zbor, dar nu și primul zbor?”
Cum determinăm care este instanța care are competența internațională de a soluționa o acțiune în
despăgubire întemeiată pe Regulamentul nr. 261/2004 introdusă de un pasager împotriva unui
operator de transport aerian care nu are sediul pe teritoriul unui stat-membru ?
Raporturi juridice
Pasager Dnul Roland Becker_______________TAC Hainan Airlines, cu sediul într-o țară-

terță
de la Berlin-Tegel la Beijing via Bruxelles
Primul segment al călătoriei (de la Berli-Tegel la Bruxelles) operat de Brussels Airlines conform
prrogramului de zbor.
Al doilea segment al călătoriei (de la Bruxelles la Beijing) operat de Hainan Airlines care refuză
în Bruxelles îmbarcarea dnului Becker.
Cadrul juridic
„(a) pasagerilor care pleacă de pe un aeroport situat pe teritoriul unui stat membru
în care se aplică tratatul;
(b) pasagerilor care pleacă de pe un aeroport situat într-o țară terță către un aeroport
situat pe teritoriul unui stat membru în care se aplică tratatul, exceptând cazurile în care
aceștia au primit indemnizații sau compensații și au beneficiat de asistență în țara terță
respectivă, în cazul în care operatorul de transport aerian al zborului respectiv este un
transportator comunitar“.

aerian care asigură transportul pasagerilor menționați la alineatele (1) și (2) ale
aceleiași dispoziții.
Articolul 3 alineatul (5) a doua teză prevede că, „[î]n cazul în care un operator de
transport aerian (TAE, subl. ns) care nu are un contract cu pasagerul își execută
23

- art. 7 – compensațiile oferite pasagerilor
b) Regulamentul (CE) nr. 44/200172 (Regulamentul Bruxelles I)
Cu privire la determinarea instanței competente

Secțiunea 1. Dispoziții generale
- art. 4 alin. (1) - „dacă pârâtul nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru,
competența instanțelor este determinată, în fiecare stat membru, de legislația statului
membru în cauză […]”
Secțiunea 2. Competențe speciale

cauză,
/prestării de servicii - „locul dintr-un stat membru unde,
în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile”
- art. 5 pct. 3 „în materie delictuală și cvasidelictuală”, instanța „de la locul unde s-a produs
sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”.
Aplicație practică 1
Starea de fapt
Dna Castagnetta, profesionist cu domiciliul în Spania citește pe Internet anunțul dnei Gamina, profesionist cu
domiciliul în Franța, interesată să achiziționeze păpuși dansatoare de Flamenco. Dna Castagnetta o contactează pe
dna Gamina pentru a-i propune să cumpere colecția sa de 1 000 de piese în valoare de 4 000 de euro.
72Regulamentul Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în
materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74). Acest regulament a fost abrogat de
Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și
executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1) (Regulamentul Bruxelles I reformat)
24
Dna Gamina dorește să vadă păpușile pentru a aprecia valoarea lor înainte de a accepta oferta dnei Castagnetta.
Încântată să obțină modele de o raritate excepțională, dna Gamina acceptă prețul cerut de dna Castagnetta și e de
acord să îi plătească 30% din valoarea acestuia odată cu primirea primelor 500 de păpuși și se angajează să plătească
restul de 70% la primirea celorlalte 500 de exemplare.
Totuși, în timp ce prima parte a contractului este executată fără dificultate, atunci când dna Castagnetta trimite la
data convenită a doua parte a comenzii aceasta i se restituie cu mențiunea «retur la expeditor», dna Gamina
răspunzând că nu are intenția de a plăti a doua parte a comenzii.
Dna Castagnetta vrea să sesizeze instanța pentru a obține plata integrală a păpușilor; ea suspectează că dna Gamina
ar fi primit păpușile care o interesau mai mult, refuzând de a onora partea restantă a contractului.
Cerințe
Ea vă solicită consilierea juridică, dorind să știe ce instanță trebuie să sesizeze și care va fi legea aplicabilă;
Dorește să știe care sunt temeiurile care ar putea justifica cererea sa împotriva dnei Gamina;
În fine, dorește să știe în ce condiții decizia dată va putea fi executată în Spania.
Repere:
Cu privire la legea aplicabilă
Lipsa determinării legii aplicabile  Convenția de la Viena – Executarea contractului
Cu privire la competența instanței
Lipsa determinării instanței  Regulamentul Bruxelles I bis
Cu privire la efectele hotărârii
Executarea în Spania a unei decizii pronunțate în Franța – Creanțe necontestat
Aplicație practică nr. 2
Starea de fapt. Dnul Picpic, cactofil, comandă pe Internet de la societatea Pictout al cărei sediu social este în
Polonia, o specie rară de cactus: Ariocarpus. Acceptând condițiile generale de vânzare printr-un simplu clic, el
plătește comanda sa via Internet. Societatea Pictout se angajează să livreze cactusul la domiciliul francez al dnului
Picpic în două săptămâni.
Atunci când primește coletul, dnul Picpic constată starea deplorabilă a cactusului și dorește să i se restituie suma
deja debitată din contul său.
El consultă condițiile generale ale vânzării și vede că legea poloneză este desemnată drept lege aplicabilă
contractului încheiat cu societatea Pictout.
Vechi licențiat în drept, dnul Picpic își amintește că domiciliul pârâtului desemnează în principal instanța
competentă; îngrijorat, el apelează la vechiul său amic și avocat dnul Bar’o pentru a ști ce instanță trebuie să
sesizeze ?
Acceptând condițiile generale de vânzare desemnând legea poloneză, el îl întreabă care va fi legea aplicabilă în
litigiu.
Repere:
Cu privire la competența instanței

Lipsa determinării instanței competente
 Regulamentul (CE) nr.44/2001 (Reg. Bruxelles I):art. 5 pct. 1 lit. a)/
/Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 (Reg. Bruxelles I bis): art. 7 pct. 1 lit. a)
Verificarea datei la care este formulată acțiunea împotriva societății Pictout de către dnul Picpic
(înainte sau după 10 ianuarie 2015).
Cu privire la legea aplicabilă

Condițiile generale de vânzare (CGV) acceptate de dnul Picpic au valoare contractuală ?
Dreptul intern: legea poloneză desemnată  Convenția de la Viena
25
Dreptul european al afacerilor
Note de curs (2)
LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR
1. Noţiunea de mărfuri. Uniunea vamală. Domeniu de aplicare.

Interzicerea între statele membre a taxelor vamale de import şi de export
Preliminarii. Potrivit dispoziţiilor art. 3 din T.U.E.-nou (ex-art. 2 din T.U.E.), instituirea
pieţei interne şi a unei Uniuni economice şi monetare (a cărei monedă este euro) reprezintă
mijloacele efective de realizare a obiectivelor comunitare în cadrul cărora „dezvoltarea durabilă
a Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o
economie socială de piaţă cu grad ridicat de competitivitate care tinde spre ocuparea deplină a
forţei de muncă şi spre progres social (...), coeziunea economică, socială şi teritorială precum şi
solidaritatea între statele membre“ ocupă un rol esenţial. În accepţiunea consacrată de C.E.J.
(C.J.C.E.), piaţa comună presupune „eliminarea tuturor obstacolelor aduse schimburilor
comerciale intracomunitare în vederea fuzionării pieţelor naţionale într-o piaţă unică ce va
realiza condiţii cât mai apropiate posibil de cele ale unei veritabile pieţe interne“73. Crearea pieţei
comune presupune înlăturarea barierelor comerciale, tehnice, fiscale sau administrative între
statele membre (ceea ce este cunoscut sub denumirea de „integrare negativă“), respectiv
elaborarea regulilor de funcţionare a liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalurilor şi armonizarea reglementărilor naţionale ale statelor membre (fiind vorba despre
aşa-zisa „integrare pozitivă“)74.
Sediu juridic. Libera circulaţie a mărfurilor este reglementată în prezent în Titlul II al

Părții a treia - „Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii“ (art. 28-37 din T.f.U.E.-ex-art. 23-31
din T.C.E.), precedând dispoziţiile incidente liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi
capitalurilor.
Conform art. 28 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-art. 23 alin. (1) din T.C.E.], Uniunea „este
alcătuită dintr-o uniune vamală care cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică
interzicerea între statele membre a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu efect
echivalent precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile acestora cu ţări terţe“.
Introducerea Tarifului vamal comun (T.V.C.) s-a realizat în două etape: în prima fază, tarifele
vamale naţionale au fost apropiate în mod treptat pentru ca ulterior să se instituie T.V.C.
Uniunea vamală a permis Comunităţii promovarea unei politici comerciale comune şi elaborarea
unei legislaţii vamale proprii, respectiv Codul Vamal Comunitar75 .
73
C.J.C.E., 5 mai 1982, cauza 15/81, Rec. 1982, p. 1409.
74
În sensul arătat, a se vedea M. Crăcană, M. Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor,
serviciilor şi capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007.
75
Instituit iniţial prin Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 (cu modificările aduse prin Regulamentul nr. 82/97,
Regulamentul nr. 955/1999, respectiv Regulamentul nr. 2700/2000), noul Cod Vamal Comunitar (Codul Vamal
Modernizat) a fost adoptat prin Regulamentul (CE) nr.450/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului publicat
în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 4 iunie 2008; punerea în aplicare a acestui regulament are loc treptat,
începând cu data de 24 iunie 2009, finalizarea urmând a avea loc cel mai târziu la data de 24 iunie 2013.
26
Domeniu de aplicare (spaţial şi material). Referindu-ne la aria de incidenţă a
dispoziţiilor comunitare care transpun principiul liberei circulaţii a mărfurilor, acestea îşi produc
efectele înăuntrul limitelor teritoriale în care statele-membre îşi exercită suveranitatea.
Se impune precizarea că există totuşi anumite teritorii care, deşi aparţin unor state care
nu au aderat la U.E. (principatul Monaco), sunt integrate teritoriului vamal definit de art. 3 din
Codul Vamal Comunitar precum şi teritorii care, deşi fac parte din teritoriul unor state membre
nu sunt cuprinse în teritoriul vamal comunitar (este cazul regiunilor „de peste mări“ ale
Franţei76).
În ceea ce priveşte comerţul cu mărfuri între statele membre ale UE şi alte ţări terţe,
acesta este reglementat prin acorduri specificie, nu prin prevederile TFUE. Cu titlu
exemplificativ, produsele din Islanda, Liechtenstein şi Norvegia beneficiază de liberă circulaţie
în Uniunea Europeană în conformitate cu art.11 din Acordul SEE, iar produsele industriale din
Turcia beneficiază de liberă circulaţie în Uniunea Europeană potrivit art. 5+7 din Decizia nr.
1/95 a Consiliului de asociere CE – Turcia privind etapa finală a uniunii vamale77
Sub aspect material, potrivit art. 28 din T.f.U.E., sunt avute în vedere schimburile
intracomunitare de mărfuri, reglementări speciale fiind incidente anumitor categorii de mărfuri
(cărbune, oţel, materiale nucleare).
În accepţiunea jurisprudenţială consacrată de Curtea de Justiţie, prin marfă se înţelege

orice bun cu valoare economică transportat peste o frontieră în scopul unei tranzacţii comerciale.
Delimitarea noţiunii a fost ocazionată de reglementarea italiană instituind taxarea la export a
operelor cu valoare artistică, istorică, arheologică sau etnografică; susţinerile statului italian
potrivit cărora:
• bunurile arătate (şi considerate drept „bunuri culturale“) nu ar putea fi asimilate
mărfurilor, iar
• scopul impunerii taxei nu ar consta în colectarea de venituri, ci de a asigura protecţia
„moştenirii artistice“ italiene nu au fost primite, apreciindu-se că nu există niciun motiv pentru
care bunurile respective – trecând o frontieră şi constituind obiectul unor operaţiuni comerciale –
să nu fie considerate drept mărfuri şi să nu se afle sub incidenţa regulilor comunitare
circumscrise principiului liberei circulaţii a mărfurilor78.
Tot pe cale jurisprudenţială, au fost calificate drept mărfuri inclusiv • deşeurile fără
valoare comercială dar care presupun anumite costuri pentru întreprinderi79 precum şi
• materialele audiovizuale80 (nu şi emisiunile sau mesajele publicitare aflate sub incidența
regulilor referitoare la libera circulaţie a serviciilor) sau
• monedele de la data la care nu mai deţin curs legal într-un stat membru (în Thompson
fiind vorba despre monede de aur şi argint ieşite din circulaţie81), în timp ce mijloacelor de plată
76
Aşa-numitele departamente „de peste mări“ ale Franţei sunt insulele din Oceanul Atlantic, Pacific şi
Indian. Potrivit art. 3 alin. (1) din Codul Vamal Modernizat nu fac parte din teritoriul vamal al Comunităţii Noua
Caledonie, Mazotte, Saint-Pierre şi Miquelon, Wallis şi Futuna, Polinezia Franceză şi Teritoriile australe şi
antarctice franceze; în schimb, fac parte din teritoriile cărora li se aplică dispoziţiile art. 28-30, 34-37 TFUE insulele
Guadelupa, insula Martinica din Arhipelagul Antilelor, Guyana franceză şi Insula Réunion (anterior numită Insula
Bourbon şi considerată „Hawai-ul“ francezilor). Dincolo de faptul că reputaţia teritoriilor arătate este legată în mod
obişnuit de caracterul exotic pe care îl au ca destinaţii turistice, acestea îşi conservă dimensiunea pitorească şi în
contextul mai larg al istoriei europene; astfel, este cunoscut faptul că Insula Martinica (unde consumul de parfum
Chanel sau de porţelan Limoges pe cap de locuitor este mai mare chiar decât în Franţa) este desenată pe bancnotele
euro sau faptul că Insula Réunion, fiind zona cea mai estică a Uniunii Europene, este locul unde s-a efectuat prima
plată în moneda euro cu câteva ore înaintea celor făcute de europeni.
77
JO L 35, 13.02.1996, p. 1.
78
C.J.C.E., 10 decembrie 1968, cauza C-7/68 Comisia/Italia, Rec. 1968, p. 423 .
79
C.J.C.E., 9 iulie 1992, cauza C-2/90 Comisia/Belgia, Rec., 4431.
80
C.J.C.E., 30 aprilie 1974, cauza 155/73 Sacchi, Rec. 1974, p. 409.
81
C.J.C.E., 23 noiembrie 1978, cauza 7/78 Regina/E.G.Thompson şa, Rec. 1978, p.2247.
27
aflate în circulaţie într-un stat membru le sunt aplicabile regulile privind libera circulaţie a
capitalurilor82.
Principiul liberei circulaţii se aplică mărfurilor comunitare în sensul consacrat de art. 4

pct. 18 din Codul Vamal Comunitar, şi anume:
a) mărfurilor produse în întregime pe teritoriul vamal al Comunităţii;
b) mărfurilor care intră pe teritoriul vamal al Comunităţii provenind din ţări sau teritorii
care nu fac parte din acest teritoriu şi care au fost puse în liberă circulaţie (aflate în liberă
practică).
În consecinţă, mărfurile care beneficiază de dispoziţiile care transpun principiul
liberei circulaţii cuprinse în art. 28-30 şi 34-37 TFUE sunt nu doar cele care provin dintr-un stat
membru ci şi cele care care provin din ţări sau teritorii din afara Uniunii Europene şi care au fost
puse în liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre. Criteriile ce se cer a fi îndeplinite pentru ca
mărfurile care provin din ţările terţe să fie puse în liberă circulaţie în cadrul UE sunt prevăzute de
art. 29 din T.f.U.E. (ex-art. 24 din T.C.E.):
i) să se fi îndeplinit pentru aceste mărfuri formalităţile de import şi
ii) agentul economic să fi plătit taxele vamale şi taxele cu efect echivalent
nebeneficiind de nicio restituire (totală sau parţială) a acestor impuneri.
c) mărfurilor obţinute sau produse pe teritoriul vamal al Comunităţii fie exclusiv din
mărfurile arătate la lit. b), fie din mărfurile de la lit.a) şi b).
Dacă procesul de fabricare a unei mărfi se desfăşoară pe teritoriul a două sau mai multe
state, marfa este considerată originară din ţara în care a avut loc ultima transformare substanţială
sub aspect economic; la nivel jurisprudenţial, s-a arătat că suntem în prezenţa unei transformări
esenţiale atunci când „produsul dobândeşte o compoziţie şi caracteristici specifice proprii, pe
care nu le poseda iniţial“83 sau dacă „transformarea a făcut posibilă confecţionarea unui produs
nou şi original“84. De regulă, operaţiunile de asamblare nu prezintă relevanţă pentru stabilirea
originii mărfurilor; totuşi, acestea devin semnificative în ipoteza în care efectuarea monoperelor
de asamblare devine stadiul de fabricaţie determinant în cadrul căruia se concretizează, practic,
destinaţia diferitelor elemente componente ale mărfii iar marfa dobândeşte însuşiri calitative
specifice (cu titlu exemplificativ, pot fi reţinute asamblările din domeniul auto)85.
Celelate mărfuri sunt considerate a fi necomunitare, originea lor putând fi:
- nepreferenţială (regula generală) sau
- preferenţială, fie prin i) aşezarea lor în această categorie ca urmare a dispoziţiilor
tratatelor internaţionale încheiate de Comunitate cu state terţe sau grupări de state, fie prin ii)
stabilirea în mod unilateral de către Comunitate a caracterului preferenţial în favoarea unor
state (este cazul statelor mediteraneene care beneficiază de tarife preferinţiale în contextul
politicii specifice a Comunităţii faţă de acestea).
Mărfurile care circulă în Comunitate sunt prezumate a fi mărfuri comunitare, autorităţile

interesate fiind ţinute să dovedească natura necomunitară a mărfurilor.
82
C.J.C.E., 23 februarie 1995, cauzele conexe C-358 şi C-416/93 Bordessa şa, Rec. 1995, p. I-361.
83
C.J.C.E., 26 ianuarie 1977, cauza 49/76 Gesellchaft für Überseehandel, Rec., p. 41.
84
C.J.C.E., 31 ianuarie 1979, cauza 114/78 Yoshida, Rec., p. 151.
85
A se vedea S. Deleanu, Dreptul comunitar al afacerilor, p. 10, http://facultate.regielive.ro.
28
2. Obstacole la libera circulaţie a mărfurilor – consideraţii generale.
Libera circulaţie a mărfurilor poate fi obstrucţionată în diverse moduri. Cea mai

evidentă formă de protecţionism are loc prin intermediul taxelor vamale şi a taxelor cu efect
echivalent taxelor vamale cu scopul de a creşte preţul mărfurilor străine faţă de cel al produselor
interne similare ceea face obiectul dispoziţiilor art. 28-30 din TFUE. Nu mai puţin, un stat poate
încerca să favorizeze mărfurile autohtone faţă de mărfurile importate prin aplicarea în condiţii
discriminatorii a dispoziţiilor privind impozitele interne prin nerespectarea egalităţii de
tratament fiscal între mărfurile importate şi cele autohtone ceea ce constituie obiectul
reglementării art. 110 TFUE.
Continuînd seria obstacolelor la libera circulaţie a mărfurilor, arătăm că un stat poate
căuta să asigure şi să menţină anumite avantaje pentru propriile produse impunând cote sau
măsuri cu efect echivalent asupra importurilor, reducând prin aceasta cantitatea
mărfurilor importate; interzicerea restricţiilor cantitative şi a meerc făcând obiectul
dispoziţiilor art. 34-35 TFUE.
În fine, nu pot fi omise acele acţiuni ale statelor prin care se creează bariere în calea
comerţului; este cazul ajutorului acordat de un stat membru unei anumite industrii ceea ce
poate dezavantaja produsele concurente din alte state membre, acestea fiind raţiunile pentru
care dreptul UE reglementează strict acordarea unui astfel de ajutor de stat prin art. 107-109
TFUE.
3. Interzicerea între statele membre a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale
În lipsa unei definiţii legale, C.J.U.E. (C.J.C.E.) a statuat că taxele cu efect echivalent,
fără a fi taxe vamale în sensul strict al termenului, sunt orice sarcini pecuniare care, indiferent
de mărimea, denumirea sau modul de aplicare, sunt impuse unilateral asupra mărfurilor
naţionale sau străine pentru că ele trec o frontieră.
Pentru înţelegerea semnificaţiilor noţiunii, relevantă este concepţia consacrată de Curtea

de Justiţie prin decizia pronunţată în cauza Social Fonds voor Diamantarbeiders86.
În contextul în care legea belgiană prevedea obligaţia importatorilor belgieni de a vărsa
0,33% din valoarea importurilor de diamante într-un fond social constituit în favoarea
lucrătorilor din industria de prelucrare a diamantelor, importatorul belgian Branchfeld a
invocat faptul că reglementarea naţională contravine dispoziţiilor comunitare; în consecinţă,
instanţa belgiană a dispus înaintarea cererii în vederea pronunţării unei decizii preliminare de
interpretare a Curţii de Justiţie.
Apărarea formulată de statul belgian, fundamentată în principal pe ideea că:
• impunerea acestei contribuţii la fondul social respectiv nu urmăreşte protejarea
industriei sale naţionale de profil, Belgia nedezvoltând o industrie de acest gen,
a fost respinsă de Curte, care a reţinut că:
• destinaţia sumelor astfel obţinute nu prezintă importanţă atâta timp cât
• sarcina pecuniară instituită de legea belgiană, determinând o creştere a preţului mărfii,
devine un obstacol la libera circulaţie a mărfurilor.
Urmând reperele stabilite pe cale jurisprudenţială, taxele cu efect echivalent taxelor

vamale pot fi caracterizate prin următoarele trăsături specifice:
86
C.J.C.E., 1 iulie 1969, cauzele conexate 2-3/69 Social Fonds voor de Diamantarbeiders, Rec. 1969, p.
211.
29
- au caracter pecuniar deosebindu-se astfel de restricţiile cantitative sau de măsurile cu
efect echivalent restricţiilor cantitative87;
- sunt impuse în mod unilateral de către autorităţile statelor membre;
- sunt impuse mărfurilor în considerarea faptului că acestea trec o frontieră. Tot pe
cale jurisprudenţială, s-a reţinut că noţiunea de frontieră trebuie înţeleasă în sensul larg al
termenului, urmând a fi avută în vedere şi frontiera regională (în cazul teritoriilor franceze „de
dincolo de mări“, spre exemplu); prin urmare taxa percepută la intrarea într-o regiune a unui stat
membru a mărfurilor provenite dintr-o altă parte a acestui stat sau a celor importate dintr-un alt
stat membru, respectiv la ieşirea mărfurilor din regiune (intitulată „taxă de chei“ sau „de
debarcader“88) reprezintă un obstacol la fel de grav la libera circulaţie a mărfurilor ca şi o taxă
percepută la frontiera naţională89.
Mai mult, împrejurarea că taxa respectivă nu are un caracter protecţionist, aceasta
aplicându-se inclusiv mărfurilor naţionale importate din alte regiuni ale statului respectiv, nu
prezintă importanţă în calificarea taxei ca fiind una cu efect echivalent. Aceasta este consecinţa
faptului că, prin Tratat, taxele vamale şi cele cu efect echivalent
- sunt interzise chiar dacă nu produc un efect discriminatoriu;
- în fine, taxele cu efect echivalent sunt prohibite indiferent de mărimea, denumirea sau
modul de aplicare al acestora, respectiv indiferent de destinaţia pentru care au fost instituite. În
alţi termeni, nu prezintă importanţă valoarea inferioară a taxei denumirea sau circumstanţele
aplicării acesteia, atâta timp cât obligaţia pecuniară respectivă, antrenând sporirea costului
mărfii, obstaculează libera circulaţie a mărfurilor.
Nu mai puţin, nu este relevant cine este beneficiarul sumelor astfel obţinute sau raţiunea
pentru care a fost instituită taxa; cu titlu ilustrativ, taxa instituită de statul grec asupra
exporturilor de tutun, chiar şi în condiţiile în care resursele colectate erau destinate finanţarii
fondurilor sociale (pensii) pentru angajaţii din sectorul tutunului a fost apreciată drept o taxă cu
efect echivalent întrucât perceperea acesteia, determinată de faptul trecerii frontierei, reprezenta
un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor.
- taxele vamale şi taxele cu efect echivalent – efect, nu scop. În jurisprudenţa sa timpurie,

Curtea a reţinut pentru calificarea unei obligaţii pecuniare drept TEE urmează a se lua în
considerare efectul taxei, nu scopul acesteia oferind astfel o interpretare extensivă a noţiunii de
TEE unei taxe vamale. O astfel de concepţie a fost susţinută nu doar în cauza Diamantarbeiders,
ci şi în jurisprudenţa Arta Italiană90:
Italia a impus o taxă o taxă la exportul operelor cu valoare artistică, istorică,
arheologică şi etnografică. Comisia a introdus acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor în
temeiul ex-art.226 TCE (258 TFUE) susţinând că taxa se află în sfera de aplicare a prevederilor
care interzic taxele vamale şi TEE.
În apărarea formulată, statul italian a invocat, în principal, două urgumente, şi anume
că:
- bunurile respective nu ar putea fi asimilate mărfurilor în sensul avut în vedere de
normele referitoare la uniunea vamală, fiind considerate drept bunuri culturale
- scopul impunerii taxei nu ar consta în colectarea de venituri, ci acela de a asigura
protecţia „moştenirii artistice” italiene, mai exact a patrimoniului artistic, istoric şi arheologic
existent pe teritoriul naţional; în consecinţă, potrivit susţinerilor statului italian, taxa nu ar avea
87
Pentru detalii privind noţiunea şi efectele restricţiilor cantitatitive, respectiv a măsurilor cu efect
echivalent restricţiilor cantitative a se vedea infra, p. 13 şi urm.
88
C.J.C.E., 16 iulie 1992, cauza 163/90, citată după D. M. Şandru, Drept comunitar. Integrarea europeană.
Impactul asupra schimburilor comerciale europene şi mondiale, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007, p. 133.
89
Idem.
90
C.J.C.E., 10 decembrie 1968, cauza 7/68 Comisia/Italia, Rec. 1968, p. 423 .
30
în realitate o natură fiscală, contribuţiile oferite prin intermediul acesteia bugetului fiind, de
altfel, nesemnificative.
Cu referire la la calificarea taxei în litigiu, Curtea, respingând aserţiunile anterior
dezvoltate, a
apreciat că taxa în litigiu grevează asupra preţului obiectelor exportate producând astfel asupra
liberei circulaţii a acestei mărfi acelaşi efect restrictiv ca şi o taxă vamală. În considerentele
hotărârii, se arată în continuare că dispoziţiile care interzic taxele vamale şi TEE nu fac nicio
distincţie în funcţie de scopul urmărit prin perceperea taxelor. Obligaţia pecuniară respectivă,
antrenând în mod implicit sporirea costului mărfii, obstaculează libera circulaţie a aacestei,
efectul fiind similar celui produs de impunerea unei taxe vamale.
Cu titlu exemplificativ, interpretând jurisprudenţa în materie a C.J.C.E., au fost calificate

drept taxe cu efect echivalent taxelor vamale91:
- taxele impuse la frontieră în mod unilateral pentru acoperirea costurilor

administrative antrenate de operaţiunile vamale;
- taxele pretinse pentru efectuarea controalelor tehnice, sanitar-veterinare,
exceptând situaţia în care realizarea acestora este prevăzută de normele comunitare;
- taxele solicitate pentru strângerea datelor statistice.
Nu sunt considerate taxe cu efect echivalent:
- taxele pretinse pentru prestarea unor servicii agenţilor economici (de exemplu,
pentru depozitarea mărfurilor, în măsura în care agentul economic are posibilitatea să ia această
decizie; dacă însă i se impune o taxă obligatorie pentru depozitarea pe durata îndeplinirii
formalităţilor vamale aceasta are natura unei taxe cu efect echivalent92).
Excepţia contraprestaţiei. O apărare obişnuită este aceea că taxa impusă asupra

mărfurilor importate este justificată întrucât ea nu reprezintă decât contravaloarea unui serviciu
pe care autorităţile statului membru l-au oferit importatorului şi că, prin urmare, nu ar trebui
considerată ca fiind o TEE. Deşi, de regulă, Curtea a primit o astfel de justificare, Curtea a
examinat cu atenţie susţinerile statelor în astfel de cazuri şi, în consecinţă, se apreciază că
obligaţia pecuniară pretinsă în schimbul unui serviciu determinat nu poate fi considerată taxă cu
efect echivalent dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:
• prestaţia efectuată reprezintă un avantaj real pentru beneficiarul acesteia; astfel, cu
referire la condiţia arătată este ilustrativ cazul Societăţii italiene de oleoduc transalpin cu privire
la care Curtea de Justiţie a apreciat că taxa percepută la debarcarea petrolului în Italia, tranportat
apoi în Germania şi Austria prin oleoduc reprezintă redevenţa pentru beneficiul procurat prin
utilizarea apei şi a instalaţiilor portuare, servicii asigurate de stat93;
• beneficiul asigurat prin intermediul prestaţiei respective să fie procurat individual
operatorului economic, sens în care C.J.C.E. a statuat că nu constituie un avantaj individual
controlul executat de către Institutul italian de comerţ exterior asupra mărfurilor exportate,
serviciul respectiv vizând în realitate interesele generale ale exportatorilor italieni astfel încât
91
A se vedea L. Dubois, C. Bleumann, Droit matériel de l’Union Européenne, Ed. Montchrestien, Paris,
2001, p. 208; în acelaşi sens, şi D. M. Şandru, op. cit., p. 133.
92
C.J.C.E., 17 mai 1983, cauza 132/82, Comisia/Belgia, Rec., p.1649.
93
C.J.C.E., 16 martie 1983, cauza 266/81, citată după O. Ţinca, Libera circulaţie a mărfurilor în Uniunea
Europeană, în R.D.C. nr. 11/2002, p. 78-79.
31
taxa pretinsă în schimbul controlului nu poate fi reţinută drept o contraprestaţie a unui avantaj
determinat, efectiv şi care să profite în mod individual beneficiarului94;
• contravaloarea taxei să fie proporţională cu serviciul prestat agentului economic.
- taxele solicitate în temeiul unor dispoziţii legale comunitare, cum este cazul taxelor
aferente controalelor pentru verificarea îndeplinirii unor obligaţii instituite prin prevederi legale
comunitare (fitosanitare, veterinare,etc);
Astfel, Curtea a reţinut că o taxă instituită de stat nu intră în sfera de aplicare a interdicţiei
cuprinse în art. 28-30 în situaţia în care este percepută pentru a acoperi costul unui control
obligatoriu cerut de dreptul UE.
Cu titlu exemplificativ, poate fi amintită taxa impusă de autorităţile regionale germane
asupra importului de animale vii a cărei finalitate era ce a acoperi costurile suportate ca urmare a
controalelor efectuate conform Directivei 81/389/CEE.
Luând în considerare că taxa în litigiu este percepută cu ocazia controalelor efectuate în
temeiul unei dispoziţii comunitare (toate statele membre de tranzit şi destinaţie fiind obligate potrivit
Directivei 81/389/CEE să efectueze controale veterinare în momentul introducerii animaelor pe
teritoriul lor), Curtea reiterează că astfel de taxe nu pot fi calificate drept TEE unei taxe vamale
atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- taxele nu depăşesc costul real al controalelor cu ocazia cărora sunt percepute;
- controalele în cauză au un caracter obligatoriu şi uniform pentru toate produsele vizate
din cadrul Comunităţii;
- sunt prevăzute de dispoziţiile dreptului european în interesul general al Uniunii;
- favorizează libera circulaţie a mărfurilor, în special neutralizând obstacolele care pot să
apară ca urmare a măsurilor unilaterale de control95.
- obligaţiile pecuniare care fac parte din sistemul de impozite interne ale unui stat-
membru aplicate potrivit dispoziţiilor art. 110-113 din T.f.U.E. (ex-art. 90-93 din T.C.E.)
4. Interzicerea dispoziţiilor fiscale discriminatorii (art. 110-113 TFUE). Corelaţia

dintre art. 28-30 şi art.110-113 din TFUE
Prin dispoziţiile art. 28-30 tratatul scoate în afara legii obligaţiile pecuniare care,
indiferent de forma juridică pe care o îmbracă, sunt impuse asupra mărfurilor ca urmare a
trecerii unei frontiere. Aplicarea aceste prevederi ar rămâne însă golită de finalitate dacă statul ar
putea prejudicia într-un fel mărfurile străine odată ce acestea se află în interiorul teritoriului său
prin aplicarea unui tratament fiscal discriminatoriu faţă de produsele interne.
Scopul art. 110 TFUE este tocmai de a împiedica o atare conduită din raţiuni ce privesc
asigurarea unei egalităţi de tratament fiscal între mărfurile naţionale şi cele importate.
Dată fiind insuficienta armonizare a reglementărilor fiscale din statele membre,
dispoziţiile art. 110 TFUE urmăresc aşezarea mărfurilor din alte state membre într-o situaţie
fiscală comparabilă cu aceea a mărfurilor indigene. Conform prevederilor articolului anterior
menţionat niciun stat membru nu poate aplica direct sau indirect produselor celorlalte ţări
comunitare impozite interne, de orice natură, superioare celor care se aplică produselor naţionale
similare sau care să protejeze indirect alte produse.
94
C.J.C.E., 26 februarie 1975, cauza 63/74 Cadsky, Rec., p.281.
95
C.J.C.E., 27 septembrie 1988, cauza 18/87, Comisia/Germania, Rec., p. 5247.
32
• ipoteza 1) prev. de art. 110 alin. 1 în statul de import există produse similare. În
interpretarea jurisprudenţială a C.E.J. (C.J.C.E.), sunt considerate similare mărfurile care prezintă
„proprietăţi analoage sau care răspund aceloraşi nevoi ale consumatorilor“96.
A se vedea cauza Comisia c. Italia: guvernul italian a impus taxe mai reduse asupra
petrolului regenerat decât asupra celui obişnuit, politică motivată din raţiuni ecologice. Totuşi,
petrolul regenerat importat nu beneficia de acelaşi avantaj. În apararea sa, Italia a susţinut că nu
ar fi fost posibil să se stabilească dacă petrolul importat era regenerat sau nu, argument respins
de CEJ care a apreciat că aparţinea importatorilor sarcina de a dovedi că petrolul lor se încadra în
categoria relevantă, sub rezerva unor cerinţe probatorii rezonabile, putând fi folosit un certificat
din partea statului de export pentru a identifica natura petrolului.
• ipoteza 2) prev. de art. 110 alin. 2 vizează mărfurile care, fără a fi similare, se află
faţă de produsele naţionale într-un raport de concurenţă, fie şi numai parţială, indirectă sau
potenţială. Practic, instituirea unor sarcini pecuniare de natură să urmărească scopuri pur
protecţioniste contravine politicilor fiscale comunitare. Fără a exclude facultatea recunoscută
statelor-membre de a acorda anumite facilităţi fiscale produselor indigene, Curtea de Justiţie a
statuat că acestea trebuie extinse în aceleaşi condiţii şi la produsele importate97.
Scopul este de a împiedica pragurile diferite de taxare de natură a determina o protecţie
indirectă a mărfurilor naţionale. Astfel, vinul şi berea nu sunt produse similare ca atare dar, în
ciuda acestui fapt, poate exista o anume concurenţă între acestea; este ceea ce economiştii
numesc elasticitate încrucişată a cererii: odată cu creşterea preţului unui produs faţă de preţul
altuia, consumatorii se reorientează spre produsul cu preţul mai redus.
O cauză cunoscută pentru incidenţa art. 110 alin. 2 a fost cea împotriva Regatului Unit
pentru impozitarea discriminatorie a vinului faţă de bere 98. Regatul Unit a impus asupra
anumitor vinuri o acciză care reprezenta aprox. 38% din preţul de vânzare al produsului în
comparaţie cu acciza asupra berii care era 25% din preţul produsului; fiind de notorietate că
Regatul Unit este un producător important de bere şi nu de vin, efectul protecţionist al impunerii
era mai mult decât evident, fiind vizibilă protecţia producţiei naţionale de bere în timp ce vinul
provenit din alte state membre, fiind suprataxat, avea caracterul unui produs de lux nu mai
reprezenta pentru consumator o alternativă reală în raport cu băutura tipică de fabricaţie
naţională
În mod similar, Franţa avea taxe mai mari pentru băuturile alcoolice obţinute din
cereale (whisky, rom, gin şi vodcă) decât pentru cele pe bază de vin sau fructe (cognac,
calvados, armagnac). Franţa producea foarte puţin din prima categorie fiind în schimb un
producător important al celor din a doua categorie99.
Alături de dispoziţiile care prevăd interdicţia taxelor vamale şi a taxelor cu efect

echivalent, prevederile fiscale privind obligativitatea aplicării în condiţii nediscriminatorii a
impozitelor interne sunt, în concepţia legiuitorului comunitar, mijloace distincte de asigurare a
liberei circulaţii a mărfurilor.
Cu referire la corelaţia corectă dintre taxele cu efect echivalent şi obligaţiile fiscale

prevăzute de legislaţia internă a unui stat-membru, este de reţinut că „dispoziţiile referitoare la
taxele cu efect echivalent şi cele referitoare la impozitarea internă discriminatorie nu pot fi
96
C.J.C.E., 27 februarie 1980, cauza 168/78 Comisia/Franţa, Rec. 1980, p. 347.
97
Idem.
98
C.J.C.E., 12 iulie 1983, cauza 170/78 Comisia/Regatul Unit, Rec. 1983, p. 2265.
99
C.J.C.E., 27 februarie 1980, cauza 168/78 Comisia/Franţa, Rec. 1980, p. 347.
33
aplicate împreună, astfel încât în sistemul consacrat de tratat aceeaşi impunere să aparţină celor
două categorii în acelaşi timp“100.
În consecinţă, particularii vor invoca fie dispoziţiile art. 30 din T.f.U.E. (ex-art. 25
din T.C.E.) prin care este instituită interdicţia taxelor vamale la import şi la export şi a taxelor
cu efect echivalent, fie dispoziţiile art. 110 din T.f.U.E. (ex-art. 90 din T.C.E.) prin care, în
considerarea egalităţii de tratament între produsele autohtone şi cele importate, sunt interzise
taxele interne cu caracter protecţionist.
Respectând această linie de gândire, Curtea de Justiţie a apreciat că impozitul care era
reglementat atât cu privire la produsele naţionale, cât şi la cele importate dar care se aplica în
fapt aproape exclusiv acestora din urmă, producţia autohtonă fiind nesemnificativă (fiind vorba
în speţă despre o reglementare fiscală italiană care aplica impozitul producţiei de banane,
volumul importurilor fiind în mod substanţial mai mare decât cel al producţiei autohtone 101) nu
poate fi considerat drept o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale atâta timp cât obligaţia
pecuniară respectivă se înscrie în sistemul general de taxe şi impozite interne ale unui stat-
membru; în acelaşi timp, în măsura în care impozitul a fost prevăzut din raţiuni protecţioniste, de
favorizare indirectă a mărfurilor indigene, perceperea lui contravine dispoziţiilor art. 110 din
T.f.U.E.
Chestiunea delimitării se ridică spre exemplu în situaţia în care statul importator nu

fabrică produsul importat sau cantitatea produsă este nesemnificativă.
A se vedea af. Co-Frutta: Comis a introdus o acţiune împotriva Italiei susţinând că
impozitul pe consum impus de aceasta asupra fructelor era discriminatoriu; Italia producea multe
fructe dar f.puţine bananen care erau importate din Franţa şi a impus asupra bananelor un impozit
pe consum care atingea aproape jumătate din preţul de import, alte fructe nefiind supuse acestui
impozit (art. 110 alin. 2)
În ipoteza în care au fost percepute taxe vamale sau taxe cu efect echivalent, respectiv
taxe interne cu efect discriminatoriu, statul are obligaţia fie să înlăture reglementările legale
interne care sunt în conflict cu cele comunitare, fie să extindă avantajele fiscale acordate
bunurilor indigene la mărfurile importate. În plan fiscal, statul trebuie să restituie sumele
încasate.
În lipsa unor dispoziţii comunitare în domeniu, procedura recuperării taxelor încasate
ilicit este de competenţa statelor membre, restituirea integrală a taxei urmând a avea loc cu
respectarea principiului autonomiei instituţionale şi procedurale a statelor-membre.
Dat fiind efectul direct al dispoziţiilor ce interzic perceperea taxelor cu efect echivalent
sau a impozitelor percepute cu încălcarea art. 110 TFUE, persoanele prejudiciate pot solicita
instanţelor naţionale restituirea taxelor încasate ilegal; se impune să precizăm că obligaţia de
restituire se naște de la data plăţii taxei şi nu de la data la care Curtea de la Luxemburg a reținut
că o reglementare UE trebuie interpretată în sensul că se opune legislației naționale prin care au
fost introduse t.e.e./reglemntări fiscale discriminatorii sau protecționiste.
Bineînţeles, instanţele naţionale sunt ţinute să procedeze la evaluarea corectă a întinderii
prejudiciului, şi în consecinţă, făcând aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, să
respingă sau să limiteze restituirea taxelor în măsura în care au fost incluse de către agenţii
economici în preţurile plătite de către cumpărători. În fine, importatorii prejudiciaţi prin
reducerea volumurilor importurilor pot solicita daune-interese sub condiţia dovedirii faptului că
restrângerea este determinată de taxele percepute în mod ilicit.
100
C.J.C.E., 11 martie 1992, cauza 78/90, citată după D.M.Şandru, op. cit., p. 135.
101
C.J.C.E., 7 mai 1987, cauza 193/85 Co-Frutta, Rec. 1987, p. 2085.
34
Cauza C-377/10
Adrian Băilă
împotriva
Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Craiova
Administrației Fondului pentru Mediu
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de
Tribunalul Dolj (România), prin decizia din 9 iunie 2010, primită de Curte la 26 iulie 2010]
Trimitere preliminară - Lipsa unei legături cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale -
Inadmisibilitate.
Situația de fapt, procedura națională și întrebările preliminare. Dorind să înmatriculeze în România un

autoturism adus din Kuweit (stat în care vehiculul, deși fabricat în Marea Britanie, era înmatriculat), d-
nul A. Băilă a achitat la 2 iunie 2009 taxa de poluare prevăzută de O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea
taxei pe poluare pentru autovehicule. Ulterior, acesta a formulat o acțiune la Tribunalul Dolj, prin care a
solicitat rambursarea sumei plătite în temeiul respectivei taxe, pentru motivul că aceasta din urmă era
incompatibilă cu articolul 110 TFUE .
Tribunalul Dolj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări
preliminare:
„1) Articolul 110 TFUE […] primul paragraf trebuie interpretat în sensul că interzice unui stat
membru să instituie o taxă prezentând caracteristicile taxei de poluare instituită prin OUG
nr. 50/2008 în forma modificată prin OUG nr. 218/2008, datorită faptului că de această taxă
sunt scutite autovehiculele M1 cu norma de poluare Euro 4 și capacitatea cilindrică mai
mică de 2 000 cmc, precum și toate autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4 care se
înmatriculează pentru prima dată în România sau într-un alt stat membru în perioada
15.12.2008-31.12.2009, dar se aplică autovehiculelor de ocazie similare sau concurente
provenite din alte state membre înmatriculate anterior datei de 15.12.2008, dat fiind faptul
că această taxă poate reprezenta un impozit intern asupra bunurilor provenind din alte
state membre discriminatoriu indirect față de impozitarea produselor naționale, protejând
producția națională a autovehiculelor noi?
2) Articolul 110 TFUE […] primul paragraf trebuie interpretat în sensul că interzice unui stat
15.12.2008-31.12.2009, dar se aplică autovehiculelor având alte caracteristici tehnice decât
cele menționate mai sus, înmatriculate în aceeași perioadă în alte state membre, dat fiind
faptul că această taxă poate reprezenta un impozit intern asupra bunurilor provenind din
alte state membre discriminatoriu indirect față de impozitarea produselor naționale,
protejând producția națională a autovehiculelor noi?”
35
Implicații juridice. Cererea pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare formulată de Tribunalul Dolj
este admisibilă ?
Cadrul juridic
Art. 110 TFUE (ex-art. 90 T.C.E.) prevede:
„Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de
orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură
să protejeze indirect alte sectoare de producție.”
Regulamentul de procedură al Curții de Justiție al Uniunii Europene prevede la
Articolul 93. Domeniul de aplicare. Procedura este reglementată de prevederile prezentului titlu:
(a) în cazurile prevăzute la articolul 23 din Statut;
(b) în ceea ce privește trimiterile formulate în temeiul unor acorduri la care Uniunea sau state membre
sunt părți.
Articolul 94. Cuprinsul cererii de decizie preliminară. Pe lângă textul întrebărilor adresate Curții cu titlu
preliminar, cererea de decizie preliminară trebuie să cuprindă:
(a) o expunere sumară a obiectului litigiului, precum și a faptelor pertinente, astfel cum au fost
constatate de instanța de trimitere, sau cel puțin o expunere a circumstanțelor factuale pe care se
întemeiază întrebările;
(b) conținutul dispozițiilor naționale care ar putea fi aplicate în speță și, dacă este cazul, jurisprudența
națională pertinentă;
(c) expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la
interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care
instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal.
Articolul 99. Răspunsul prin ordonanță motivată. Atunci când o întrebare formulată cu titlu preliminar
este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunțat deja, atunci când răspunsul la o astfel de
întrebare poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când răspunsul la întrebarea formulată
cu titlu preliminar nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și
după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.
RECOMANDĂRI CJUE în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare

(2016/C 439/01)
Cu privire la obiectul și întinderea cererii de decizie preliminară
8. Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii,
iar nu la interpretarea normelor dreptului național sau la aspecte de fapt invocate în cadrul litigiului
principal.
9. Curtea nu se poate pronunța asupra cererii de decizie preliminară decât dacă dreptul Uniunii este
aplicabil cauzei principale. În această privință, este indispensabil ca instanța de trimitere să expună toate
elementele pertinente, de fapt și de drept, care o determină să considere că dispozițiile dreptului Uniuni
sunt susceptibile să se aplice în speță.
Soluția CJUE: v. pct. 8, 9 și 11 din Ordonanța Curții din 6 decembrie 2010
36
ORDONANȚA CURȚII (Camera a cincea)
6 decembrie 2010(*)
„Trimitere preliminară – Lipsa unei legături cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale –
Inadmisibilitate”
În cauza C-377/10,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul
articolului 267 TFUE de Tribunalul Dolj (România), prin decizia din 9 iunie 2010, primită de Curte la
26 iulie 2010, în procedura
Adrian Băilă
împotriva
Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Craiova,
Administrației Fondului pentru Mediu,
CURTEA (Camera a cincea),

compusă din domnul J.-J. Kasel, președinte de cameră, domnii M. Ilešič (raportor) și E. Levits,
judecători,
avocat general: doamna E. Sharpston,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Ordonanță
1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 110 TFUE.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Băilă, pe de o parte, și
Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Craiova și Administrația Fondului pentru Mediu,
pe de altă parte, cu privire la o taxă de mediu impusă domnului Băilă cu ocazia înmatriculării unui
vehicul.
3 Respectiva taxă de mediu a fost introdusă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008
pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (denumită în continuare „OUG
nr. 50/2008”), care impune, la articolul 3, o taxă pe poluare pentru „autovehiculele din categoriile
M1-M3 și N1-N3, astfel cum sunt acestea definite în [reglementările privind omologarea de tip]”.
4 Potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 208/2008 pentru stabilirea unor măsuri privind
taxa pe poluare pentru autovehicule (denumită în continuare „OUG nr. 208/2008”),
autovehiculele a căror capacitate cilindrică nu depășește 2 000 cm3și care se înmatriculează
pentru prima dată în România sau în alte state membre ale Uniunii Europene începând cu data de
15 decembrie 2008 se exceptează de la obligația de plată a taxei pe poluare pentru autovehicule,
stabilită potrivit prevederilor OUG nr. 50/2008.
5 OUG nr. 208/2008 a fost ulterior abrogată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 218/2008
privind modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe
poluare pentru autovehicule (denumită în continuare „OUG nr. 218/2008”), această nouă
ordonanță prevăzând că autovehiculele M1 cu norma de poluare Euro 4 a căror capacitate
cilindrică nu depășește 2 000 cmc, precum și toate autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4,
care se înmatriculează pentru prima dată în România sau în alte state membre ale Uniunii
Europene în perioada 15 decembrie 2008-31 decembrie 2009 inclusiv, se exceptează de la
obligația de plată a taxei pe poluare pentru autovehicule stabilită potrivit prevederilor OUG
nr. 50/2008.
6 După ce și-a adus vehiculul în România, domnul Băilă a achitat, la 2 iunie 2009, taxa impusă prin
reglementarea rezumată mai sus. Ulterior, acesta a formulat o acțiune la Tribunalul Dolj, prin care
37
a solicitat rambursarea sumei plătite în temeiul respectivei taxe, pentru motivul că aceasta din
urmă era incompatibilă cu articolul 110 TFUE.
7 În aceste condiții, Tribunalul Dolj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții
următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 110 TFUE […] primul paragraf trebuie interpretat în sensul că interzice unui stat
15.12.2008-31.12.2009, dar se aplică autovehiculelor de ocazie similare sau concurente
provenite din alte state membre înmatriculate anterior datei de 15.12.2008, dat fiind faptul
că această taxă poate reprezenta un impozit intern asupra bunurilor provenind din alte
state membre discriminatoriu indirect față de impozitarea produselor naționale, protejând
producția națională a autovehiculelor noi?
2) Articolul 110 TFUE […] primul paragraf trebuie interpretat în sensul că interzice unui stat
15.12.2008-31.12.2009, dar se aplică autovehiculelor având alte caracteristici tehnice decât
cele menționate mai sus, înmatriculate în aceeași perioadă în alte state membre, dat fiind
faptul că această taxă poate reprezenta un impozit intern asupra bunurilor provenind din
alte state membre discriminatoriu indirect față de impozitarea produselor naționale,
protejând producția națională a autovehiculelor noi?”
Cu privire la admisibilitatea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare
8 Potrivit unei jurisprudențe constante, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un
instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale, cu ajutorul căruia Curtea furnizează
acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru
soluționarea litigiului cu care sunt sesizate (a se vedea în special Hotărârea din 16 iulie 1992,
Meilicke, C-83/91, Rec., p. I-4871, punctul 22, Hotărârea din 5 februarie 2004, Schneider,
C-380/01, Rec., p. I-1389, punctul 20, și Hotărârea din 24 martie 2009, Danske Slagterier,
C-445/06, Rep., p. I-2119, punctul 65).
9 În cadrul acestei cooperări, întrebările preliminare privind dreptul Uniunii beneficiază de o

prezumție de pertinență. Refuzul de a se pronunța asupra unei cereri formulate de o instanță
națională nu poate interveni decât atunci când este evident că interpretarea dreptului Uniunii
solicitată de instanța națională nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii
principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de
elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt
adresate (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 5 decembrie 2006, Cipolla și alții,
C-94/04 și C-202/04, Rec., p. I-11421, punctul 25, precum și Hotărârea din 1 iunie 2010, Blanco
Pérez și Chao Gómez, C-570/07 și C-571/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 36).
10 În speță, din dosar reiese că vehiculul supus taxei în litigiu în acțiunea principală a fost adus de
domnul Băilă în România din Kuweit, stat în care vehiculul respectiv era înmatriculat.
38
11 Or, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 110 TFUE nu este aplicabil decât mărfurilor
importate din celelalte state membre și, dacă este cazul, mărfurilor originare din state terțe care
se află în liberă circulație în statele membre. Respectivul articol este, prin urmare, inaplicabil
produselor importate direct din state terțe (Hotărârea din 10 octombrie 1978, Hansen & Balle,
148/77, Rec., p. 1787, punctul 23, Hotărârea din 9 iunie 1992, Simba și alții, C-228/90-C-234/90,
C-339/90 și C-353/90, Rec., p. I-3713, punctul 14, precum și Hotărârea din 18 decembrie 1997,
Tabouillot, C-284/96, Rec., p. I-7471, punctul 23).
12 Rezultă că articolul 110 TFUE nu este aplicabil într-o situație precum cea din acțiunea principală.
13 Prin urmare, în cazul în care Curtea ar oferi interpretarea articolului 110 TFUE solicitată de
Tribunalul Dolj, această interpretare ar fi lipsită de pertinență pentru soluționarea litigiului aflat
pe rolul acestei instanțe.
14 În aceste condiții, nu există nicio legătură între interpretarea solicitată a dreptului Uniunii și
realitatea sau obiectul acțiunii principale. Se impune, așadar, constatarea, în temeiul articolului 92
alineatul (1) și al articolului 103 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, că prezenta
cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare este în mod vădit inadmisibilă.
Cu privire la cheltuielile de judecată
15 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident
survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la
cheltuielile de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) dispune:
Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Tribunalul Dolj prin decizia din
9 iunie 2010 este în mod vădit inadmisibilă.
Semnături
39
Incompatibilitatea cu dreptul Uniunii (art. 110 TFUE) a reglementărilor
naționale în materia taxelor percepute în România la înmatricularea autovehiculelor (taxa
de primă înmatriculare/taxa pe poluare/taxa pentru emisiile poluante/ timbru de mediu).
Contribuția jurisprudențelor CJUE relevante - hotărârile preliminare Tatu, Nisipeanu, Cîmpean
și Ciocoiu, Budișan
În jurisprudența Tatu (C-402/09)102 Curtea a reținut că:
«Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să

instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în
acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât
descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie
cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie
având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională».
În alți termeni, interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare
dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte
state membre, favorizând produsele naționale (Hotărârea Tatu, citată anterior, punctul 52 și
jurisprudența citată).
Curtea a confirmat în mai multe rânduri această poziție în privința prevederilor OUG
nr. 50/2008 în forma inițială sau după modificările intervenite ulterior103:
Hotărârea Nisipeanu, C-263/10
pct. 24. În ceea ce privește taxele aplicate autovehiculelor, este cert că vehiculele prezente
pe piață într-un stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul articolului 110
TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a
acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie
importate de același tip, cu aceleași caracteristici și cu aceeași uzură. Astfel, vehiculele de
ocazie cumpărate de pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării
și punerii în circulație în acest stat, din alte state membre constituie produse concurente
(Hotărârea Tatu, citată anterior, punctul 55 și jurisprudența citată).
Cu privire la limitarea în timp a efectelor prezentei hotărâri
102
A se vedea fișa de seminar Hotărârea Tatu – contribuție și efecte
103OUG nr. 50/2008 a fost modificată prin OUG nr. 208/2008 pentru stabilirea unor măsuri privind taxa pe poluare
pentru autovehicule. Potrivit acestei ordonanțe de urgență, autovehiculele a căror capacitate cilindrică nu depășește
2000 cm3 și care se înmatriculează pentru prima dată în România sau în alte state membre ale Uniunii Europene
începând cu data de 15 decembrie 2008 erau exceptate de la obligația de plată a taxei pe poluare pentru autovehicule,
stabilită potrivit OUG nr. 50/2008. Aceste dispoziții urmau să rămână în vigoare până la 31 decembrie 2009.
OUG nr. 208/2008 a fost abrogată prin OUG nr. 218/2008 privind modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, care a modificat din nou OUG nr. 50/2008. Această
ordonanță prevede, printre altele, anumite exceptări suplimentare pentru anumite autovehicule înmatriculate pentru
prima dată (indiferent dacă în România sau în alte state membre) între 15 decembrie 2008 și 31 decembrie 2009.
A se vedea și OUG 7/2009 și OUG nr. 117/2009.
40
31 În ipoteza în care hotărârea care urmează a fi pronunțată ar statua că articolul 110 TFUE se
opune perceperii unei taxe precum cea instituită prin reglementarea națională în cauză, guvernul
român a solicitat Curții, cu ocazia ședinței, să limiteze efectele în timp ale hotărârii sale.
32 În conformitate cu o jurisprudență constantă, interpretarea unei norme a dreptului
Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul 267 TFUE
lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum
trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă
că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și
constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite și condițiile
care permit supunerea
litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea în special

Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, Rec., p. 379, punctul 27, Hotărârea din 10
ianuarie 2007, Skov și Bilka, C-402/03, Rep., p. I-199, punctul 50, precum și Hotărârea din 18
ianuarie 2007, Brzeziński, C-313/05, Rep., p. I-513, punctul 55).
33 Prin urmare, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității
juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să limiteze
posibilitatea de a se invoca o dispoziție pe care a interpretat-o. Pentru a putea impune o astfel
de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna-credință a celor
interesați și riscul unor perturbări grave (Hotărârea Skov și Bilka, citată anterior, punctul 51,
precum și Hotărârea din 3 iunie 2010, Kalinchev, C-2/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul
50).
34 În ceea ce privește riscul unor perturbări grave, trebuie amintit că existența unor
consecințe financiare care ar rezulta pentru un stat membru dintr-o hotărâre preliminară nu
justifică, prin ea însăși, limitarea în timp a efectelor acestei hotărâri (Hotărârea din 20
septembrie 2001, Grzelczyk, C-184/99, Rec., p. I-6193, punctul 52, Hotărârea din 15 martie
2005, Bidar, C-209/03, Rec., p. I-2119, punctul 68, și Hotărârea Brzeziński, citată anterior,
punctul 58). Statului membru care solicită o astfel de limitare îi revine obligația de a
prezenta în fața Curții date cifrice care să stabilească riscul unor repercusiuni economice
grave (Hotărârile Brzeziński, punctele 59 și 60, și Kalinchev, punctele 54 și 55, citate anterior).
35 Or, în ceea ce privește repercusiunile economice care pot decurge dintr-o hotărâre prin
care Curtea declară că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel
instituit prin OUG nr. 50/2008, guvernul român s-a limitat în esență la menționarea numărului
mare de cereri de rambursare a taxei percepute, care s-ar ridica la aproximativ 40 000, și să facă
referire la criza economică de care este afectată România.
36 Trebuie să se constate că, în lipsa unor date cifrice mai precise care să permită să se
concluzioneze că economia românească riscă să fie serios afectată de repercusiunile prezentei
hotărâri, condiția privind existența unor perturbări grave nu poate fi considerată stabilită.
37 În aceste condiții, nu este necesar să se verifice îndeplinirea criteriului privind
buna-credință a celor interesați.
38 Din aceste considerații rezultă că nu este necesar să fie limitate în timp efectele prezentei
hotărâri.
Și în Cauzele conexate Cîmpean și Ciocoiu Guvernul român a solicitat Curții pentru

ipoteza în care Curtea ar hotărî că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum
cel aplicabil în cauză limitarea efectelor în timp ale deciziei sale. În speță, dna Câmpean plătise
la 18 ianuarie 2012 taxa de poluare prev. de Legea nr. 9/2012, respectiv dnul Ciocoiu la data de
18 mai 2012. În ambele cauze având ca obiect restituirea taxei ca fiind incompatibilă cu dreptul
Uniunii, se formulează întrebări preliminare de Tribunalul Sibiu în Câmpean, respectiv Curtea de
Apel București în apel după admiterea acțiunii de Tribunalul Teleorman.
41
Regimul fiscal instituit prin Legea nr. 9/2012 și OUG nr. 1/2012. În cele din urmă,
OUG nr. 50/2008 a fost abrogată de Legea nr. 9/2012 din 6 ianuarie 2012 privind taxa pentru
emisiile poluante provenite de la autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17
din 10 ianuarie 2012, denumită în continuare „Legea nr. 9/2012”) care a intrat în vigoare la 13
ianuarie 2012.
Taxa introdusă prin aceeași lege era deopotrivă legată de prima înmatriculare a
autovehiculului pe teritoriul României [art. 4 alin. (1)]. Legea conținea însă în plus
dispoziția de la articolul 4 alineatul (2), potrivit căreia:
„Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de
proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost
achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu
modificările și completările ulterioare [inclusiv cele care rezultă din Legea nr. 343/2006],
sau taxa pe poluare pentru autovehicule [adică taxa stabilită în temeiul OUG nr. 50/2008]
și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor
taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.”
Cu toate acestea, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2012 din 30 ianuarie 2012
pentru suspendarea aplicării unor dispoziții ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile
poluante provenite de la autovehicule, precum și pentru restituirea taxei achitate în conformitate
cu prevederile articolului 4 alineatul (2) din lege (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97
din 31 ianuarie 2012, denumită în continuare „OUG nr. 1/2012”), care a intrat în vigoare la 31
ianuarie 2012, a suspendat aplicarea articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 până la
1 ianuarie 2013. Pe de altă parte, potrivit OUG nr. 1/2012, contribuabilii care au achitat această
taxă în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsă între
data intrării în vigoare a Legii nr. 9/2012 și data intrării în vigoare a OUG nr. 1/2012 au dreptul
la restituirea acesteia.
Practic, deși Legea nr. 9/2012 intrată în vigoare la 13 ianuarie 2012, spre deosebire de
OUG nr. 50/2008 prevedea la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era datorată
începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule
de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă
OUG nr. 1/2012 (în vigoare din 31 ianuarie 2012) a privat articolul 4 alin. (2) de
efectele sale până la 1 ianuarie 2013.
Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor

principale avea, asemenea celui instituit prin OUG nr. 50/2008, un efect descurajator în ceea ce
privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât
România și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare
puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o
asemenea sarcină fiscală.
Mai mult, OUG nr. 1/2012 prevedea nu numai

- suspendarea aplicării articolului 4 alin (2) din Legea nr. 9/2012 începând de la 31 ianuarie
2012, ci și
- restituirea taxei pe poluare percepute în temeiul articolului 4 alin. (2) în perioada cuprinsă
între 13 ianuarie 2012 și 30 ianuarie 2012. În consecință, situația creată retroactiv prin OUG
nr. 1/2012 pentru această perioadă era, la rândul său, caracterizată prin aplicarea unui regim
care avea un efect descurajator...
42
În favoarea limitării în timp a efectelor deciziei Curții, Guvernul român a invocat faptul
că legiuitorul național a acționat cu bună-credință atunci când a înlocuit OUG nr. 50/2008 cu
Legea nr. 9/2012, care avea ca scop să facă taxa pe poluare conformă cu articolul 110 TFUE.
Ori, tocmai am constatat că, prin adoptarea OUG nr. 1/2012, guvernul român a menținut
în fapt un regim fiscal pe care Curtea îl declarase deja incompatibil cu articolul 110 TFUE în
Hotărârea Tatu, Nisipeanu. Prin urmare, se și arată în Ordonanța Curții din 3 februarie 2014, pct.
38 că acest guvern nu poate invoca în mod util finalitatea urmărită de legiuitorulul
național.
În altă ordine de idei, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o limitare în timp a
posibilității de a invoca o dispoziție astfel cum a fost interpretată de Curte nu poate fi admisă
decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată (Hotărârea din 6
martie 2007, Meilicke și alții, C-292/04, Rep., p. I-1835, punctul 36).
Practic, la punctul 33 din ordonanța Câmpean și Ciocoiu, Curtea reiterează interpretarea pe
care o oferise deja în Hotărârile anterioare, Tatu și Nisipeanu. Cum Curtea nu a dispus, în acele
hotărâri, o limitare în timp a efectelor interpretării menționate, și aceasta în pofida faptului că o
astfel de limitare fusese de altfel solicitată de guvernul român în cauza Nisipeanu, o limitare în
timp nu poate fi admisă în cadrul prezentei ordonanțe, care este adoptată în temeiul articolului
99 din Regulamentul de procedură.
Reglementările naționale de stabilire a modalităților de rambursare a

taxelor percepute împotriva dreptului Uniunii. Principiile echivalenței și efectivității.
Hotărârile preliminare în cauzele C-200/14 Câmpean și C-288/14 Ciup
Problematica taxei percepute în România la înmatricularea autovehiculelor este de câțiva
ani o prezență permanentă în jurisprudența Curții. În urma unei serii de hotărâri ale Curții,
această taxă, în diferite forme ale sale, a fost declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii (v.
hotărârile Tatu, Nisipeanu, Manea și o serie de ordonanțe în materie). Acestea nu epuizează însă
tematica menționată, având în vedere că nu mai puțin problematice s-au dovedit a fi și normele
privind restituirea acestei taxe adoptate de autoritățile române (vezi hotărârile Irimie, Nicula,
Târșia).
Aceasta a fost chestiunea ridicată în întrebările preliminare adresate Curții în două cauze,
separat, de două instanțe române (Tribunalul Sibiu și Tribunalul Timiș); deși cele două cauze nu
au fost conexate, Curtea a decis organizarea unei ședințe comune, întrucât întrebările preliminare
se suprapun în mare măsură, vezi concluziile comune ale AG în Cauzele C-200/14 Câmpean și
C-288/14 Ciup.
Instanțele de trimitere au avut îndoieli privind compatibilitatea reglementărilor naționale
privind modalitățile de restituire a taxelor percepute fără a fi datorate (prevăzute art. XV din
OUG nr.8/2014) cu dreptul Uniunii. În concret, cererile de decizie preliminară formulate au
privit interpretarea art. 6 TUE, a principiilor pe care trebuie să le respecte rambursarea taxei de
poluare și taxei pentru emisiile poluante (cu referire la principiul echivalenței și efectivității)
precum și a art. 17,20, 21 alin. 91) și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene (CDFUE).
Considerații teoretice privind obligația de restituire a taxelor percepute cu încălcarea

dreptului Uniunii. Dreptul de a obține rambursarea taxelor percepute de un stat membru cu
încălcarea normelor dreptului Uniunii reprezintă consecința și completarea drepturilor conferite
justițiabililor de dispozițiile dreptului Uniunii care interzic astfel de taxe, după cum au fost
acestea interpretate de Curte. Statele membre sunt, așadar, obligate să ramburseze cu dobândă
impozitele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii.
43
În lipsa unei reglementări a Uniunii în materie de restituire a unor impozite naționale
percepute fără să fi fost datorate, definirea modalităților și a procedurilor de restituire revine în
temeiul principiului autonomiei procedurale stat membru.
Modalitățile procedurale referitoare la acțiunile destinate să asigure protecția drepturilor
conferite justițiabililor de dreptul Uniunii nu trebuie, cu toate acestea, să fie mai puțin favorabile
decât cele aplicabile acțiunilor similare de drept intern (principiul echivalenței) și nici să fie
concepute astfel încât să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor
conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității).
Reglementări speciale privind executarea silită a hotărârilor judecătorești de

restituire a taxei de poluare și taxei pentru emisiile poluante
OUG nr. 8/2014 și Ordinul nr. 365/741 din 19 martie 2014 al ministrului mediului și al
mimistrului finanțelor publice.
Potrivit expunerii de motive a OUG nr. 8/2014, adoptarea acesteia a fost justificată, printre altele,
de „dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor
judecătorești având ca obiect acordarea contravalorii taxei pe poluare pentru autovehicule și a
taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, având în vedere influența negativă
pe care o are executarea silită a titlurilor executorii, în condițiile dreptului comun, atât
asupra bugetului Administrației Fondului pentru Mediu, cât și asupra bugetului general
consolidat, [și] având în atenție necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate
limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate
contravalorile taxei pe poluare pentru autovehicule și taxei pentru emisiile poluante provenite de
la autovehicule. Întrucât lipsa acestor prevederi ar avea drept consecință imposibilitatea
menținerii echilibrelor bugetare și, în mod implicit, atât nerespectarea angajamentelor interne
asumate de Administrația Fondului pentru Mediu, cât și neîndeplinirea obligațiilor, în domeniul
protecției mediului, pe care România le are în calitate de stat membru al Uniunii Europene”.
Articolul XV din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8 din 26 februarie 2014
pentru modificarea și completarea unor acte normative și alte măsuri fiscal-bugetare (Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 28 februarie 2014, denumită în continuare „OUG
nr. 8/2014”) prevede:
„(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea
taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la
autovehicule, dobânzile calculate până la data plății integrale și cheltuielile de judecată,
precum și alte sume stabilite de instanțele judecătorești, devenite executorii până la data de
31 decembrie 2015, se va realiza pe parcursul a 5 ani calendaristici, prin plata în
fiecare an a 20 % din valoarea acestora.
(2) Cererile de restituire ale contribuabililor prevăzuți la alineatul (1) se soluționează,
conform prevederilor [Ordonanței Guvernului nr. 92 din 24 decembrie 2003 privind Codul
de procedură fiscală (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 29 decembrie
2003, denumită în continuare «OG nr. 92/2003»)], cu modificările și completările
ulterioare, în termen de 45 de zile de la înregistrare, iar plata tranșelor anuale se
efectuează conform graficului stabilit de Administrația Fondului pentru Mediu.
(3) Termenul prevăzut la alineatul (1) curge de la data împlinirii termenului prevăzut la
alineatul (2).
(4) În cursul termenului prevăzut la alineatul (1) orice procedură de executare silită se
suspendă de drept.
Normele de punere în aplicare ale OUG nr. 8/2014 au fost stabilite prin Ordinul
Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice și al Ministerului Finanțelor Publice
44
nr. 365/741/2014 (denumit în continuare „Ordinul nr. 365/741/2014”). Anexa nr. 1 la acest ordin
reglementează procedura de restituire a taxei care prevede printre altele că:
- restituirea intervine numai la cererea contribuabilului, la care acesta este obligat să anexeze
printre altele o copie legalizată a hotărârii judecătorești prin care se constată obligația de
restituire (punctele 1-3, 7 și 8),
- cererea de restituire a taxei este examinată în termen de 45 de zile, care constituie o excepție
de la termenul de 30 de zile aplicat în mod normal în situații similare (punctul 5),
- sumele datorate cu titlu de restituire pot fi compensate cu alte obligații fiscale ale persoanei
interesate, dar numai în limita unor tranșe anuale (20 %) stabilite în OUG nr. 8/2014 (punctul
19).
Potrivit art. 3 din ordinul menționat plățile se fac din sumele încasate cu titlu de timbru de
mediu, din bugetul Fondului pentru mediu.
Art. 1-3 din Ordonanța nr. 22 din 30 ianuarie 2002 privind executarea obligațiilor de plată
ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii (denumită în continuare „OG
nr. 22/2002”):
„Articolul 1
(1) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se
achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la
titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu
se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor
de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor
și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate.
Articolul 2
Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza
lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă
demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la
data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de
executare, la cererea creditorului.
Articolul 3
În cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut
la articolul 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de
procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.”
Procedura fiscală este reglementată de OG nr. 92/2003.
Articolul 116 din această ordonanță, intitulat „Compensarea”, prevede la alineatele (1), (2), (4) și
(6):
„(1) Prin compensare se sting creanțele statului sau unităților administrativ-teritoriale
ori subdiviziunilor acestora reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte sume datorate
bugetului general consolidat cu creanțele debitorului reprezentând sume de rambursat, de
restituit sau de plată de la buget, până la concurența celei mai mici sume, când ambele părți
dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor, cu condiția ca
respectivele creanțe să fie administrate de aceeași autoritate publică, inclusiv unitățile
subordonate acesteia.
45
(2) Creanțele fiscale ale debitorului se compensează cu obligații datorate aceluiași
buget, urmând ca din diferența rămasă să fie compensate obligațiile datorate altor bugete,
în mod proporțional, cu respectarea condițiilor prevăzute la alineatul (1).
[…]
(4) Dacă legea nu prevede altfel, compensarea operează de drept la data la care
creanțele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide și exigibile.
[…]
(6) Compensarea se constată de către organul fiscal competent, la cererea debitorului
sau din oficiu. […]”
Articolul 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554 din 2 decembrie 2004
(Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004), cu modificările
ulterioare, intitulat „Obligația executării”, prevede la alineatul (1):
„Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască
sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite
operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul
prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30
de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.”
Analiza conformității cu dreptul Uniunii a dispozițiilor de drept român în

materia rambursării taxelor percepute cu încălcarea art. 110 TFUE
Cu privire la principiul echivalenței. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții,

principiul echivalenței înseamnă că modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să
asigure protecția drepturilor conferite de dreptul Uniunii nu pot fi mai puțin favorabile decât cele
aplicabile acțiunilor similare din dreptul intern.
Prin urmare, cu referire particulară la restituirea unei taxe percepute împotriva dreptului
Uniunii (cum susțin reclamanții din litigiul principal că este taxa pentru emisiile poluante
prevăzută de Legea nr. 9/2012), Curtea reține că respectarea principiului echivalenței presupune
ca statele membre să nu prevadă modalități procedurale mai puțin favorabile pentru cererile de
rambursare a unei taxe care sunt întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii decât cele care
sunt aplicabile acțiunilor similare, din punctul de vedere al obiectului, al cauzei și al elementelor
lor esențiale, întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.
Guvernul român a susținut că modalitățile procedurale privind plata sumelor prevăzute prin
hotărârile judecătorești de restituire a taxei pe poluare și a taxei pentru emisiile poluante sunt
comparabile celor aplicabile acțiunilor similare întemeiate pe încălcarea dreptului intern,
invocând plata eșalonată pe o perioadă de cinci ani a drepturilor bănești datorate salariaților din
administrația publică.
Respectarea principiului echivalenței implică însă
un tratament egal al acțiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii și al celor

«care au un obiect și o cauză asemănătoare» întemeiate
pe dreptul intern
(v. pct. 33 din Concluziile AG),
și nu «echivalența normelor procedurale naționale aplicabile
46
unor litigii de natură diferită sau care aparțin unor ramuri ale dreptului
diferite
(pct. 55 din hotărâre și jurisprudența citată – Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte
Salute, C-61/14, pct. 67, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2015, Târșia, C-69/14, pct. 34).
Pentru a verifica dacă cerințele impuse de principiul echivalenței sunt respectate în cauza
principală, instanța de trimitere ar trebui să verifice dacă acțiunile cărora li se aplică modalitățile
procedurale pe care Guvernul român le consideră analoage celor prevăzute de art. XV din OUG
nr. 8/2014 și de Ordinul nr. 365/741/2014 sunt, din punctul de vedere al cauzei lor, al obiectului
lor, precum și al elementelor lor esențiale, similare cu o acțiune întemeiată pe încălcarea
dreptului Uniunii precum acțiunea principală. Ori, nu aceasta este situația dat fiind faptul că
Guvernul român se referă la acțiuni având ca obiect restituirea drepturilor salariale restante
datorate de administrația publică angajaților săi.
De altfel, Avocatul general a și arătat la pct. 34 din concluzii următoarele:

« Aprecierea conformității cu principiul în discuție a normelor privind restituirea unei taxe
declarate incompatibilă cu dreptul Uniunii (în speță, art. XV din OUG nr. 8/2014 și Ordinul nr.
365/741/2014) impune, așadar, compararea acestora cu normele în vigoare în dreptul național
referitoare la restituirea taxei declarate – de exemplu în urma unui control de constituționalitate
– ca fiind percepute cu încălcarea dreptului național. Astfel, normele naționale privind restituirea
sau plata de către trezoreria statului a obligațiilor de altă natură decât restituirea unei taxe
percepute fără a fi datorată, de exemplu salarii neplătite, sunt în speță total irelevante și nu
determină nici conformitatea, nici neconformitatea cu principiul echivalenței a normelor
referitoare la restituirea unei taxe declarate incompatibilă cu dreptul Uniunii».
Cu privire la principiul efectivității, prin Hotărârea Curții din 30 iunie 2016 în cauza C-
200/14 Silvia Georgiana Câmpean se reține sub par. 57 că
«trebuie să se examineze, în primul rând, dacă un sistem de rambursare a unei taxe

percepute cu încălcarea dreptului Uniunii precum sistemul instituit prin normele prevăzute la
articolul XV din OUG nr. 8/2014 și de Ordinul nr. 365/741/2014 face excesiv de dificilă sau
imposibilă în practică exercitarea drepturilor întemeiate pe ordinea juridică a Uniunii, ținând
seama de locul pe care aceste norme îl ocupă în ansamblul procedurii, de modul în care aceasta
din urmă se derulează și de particularitățile respectivelor norme în fața instanțelor naționale».
Luând în considerare condițiile în care urmează a se restitui taxele încasate cu încălcarea

dreptului Uniunii –
- cu eșalonarea restituirii taxei pe o perioadă de 5 ani
- restituirea având loc la cererea contribuabilului și obligația de a anexa anumite înscrisuri
- cu limitarea valorii resurselor financiare alocate restituirii taxei
- restricțiile cu privire la executarea silită
- termenul de soluționare a cererii de restituire
Curtea reține următoarele
« 61 În aceste împrejurări, trebuie să se considere că un asemenea sistem de rambursare a sumelor

percepute cu încălcarea dreptului Uniunii împreună cu dobânzile aferente, al căror cuantum a fost
constatat printr-o decizie judecătorească executorie, privit în ansamblul său, îl plasează pe
justițiabil într-o situație de incertitudine prelungită cu privire la data la care va obține rambursarea
47
integrală a cuantumului taxei plătite fără a fi datorate, fără a dispune de mijloace care să îi permită
să constrângă autoritatea publică să își execute obligația dacă aceasta nu procedează de bunăvoie la
executare, indiferent dacă din motive legate de lipsa fondurilor sau din alte motive.
62 În consecință, un sistem de rambursare a taxelor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii precum

cel prevăzut la articolul XV din OUG nr. 8/2014 și de Ordinul nr. 365/741/2014 face exercitarea
drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii excesiv de dificilă și nu îndeplinește obligația
care revine statelor membre de a garanta acordarea unui efect deplin unor astfel de drepturi.»
și conchide că
«Principiul efectivității trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de rambursare cu

dobândă a taxelor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii al căror cuantum a fost constatat
prin decizii judecătorești executorii precum sistemul în discuție în litigiul principal, care prevede
o eșalonare pe cinci ani a rambursării acestor taxe și care condiționează executarea unor astfel
de decizii de disponibilitatea fondurilor încasate în temeiul unei alte taxe, fără ca justițiabilul să
dispună de posibilitatea de a constrânge autoritățile publice să își îndeplinească obligațiile dacă
acestea nu și le îndeplinesc de bunăvoie. Instanței de trimitere îi revine sarcina de a verifica
dacă o reglementare precum cea care ar fi aplicabilă în cauza principală în lipsa unui astfel de
sistem de rambursare îndeplinește cerințele principiului efectivității».
48
Note de curs (3)
3. Interzicerea între statele membre a restricţiilor cantitative şi a

măsurilor cu efect echivalent (I)
§1. Preliminarii. În timp ce dispoziţiile art. 30 TFUE (ex-art. 25 TCE) interzic aşa-
numitele obstacole tarifare în calea comerţului intracomunitar (taxele vamale şi taxele cu efect
echivalent), prevederile art. 34-36 TFUE (ex-art.28-30 TCE) fac referire la barierele netarifare:
- art. 34 TFUE interzice restricţiile cantitative la import precum şi orice măsuri cu efect
echivalent;
- art. 35 TFUE conţine o interdicţie similară cu referire la export;
- art. 36 TFUE enumeră cauzele care pot justifica derogări de la regimul liberei circulaţii
(excepţii de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor).
§2. Domeniul de aplicare al prevederilor art. 34-36 TFUE
a) Zona nearmonizată. Dispoziţiile art. 34-36 TFUE nu se aplică atunci când libera
circulaţie a unui produs (mai exact, specificaţiile sale tehnice sau condiţiile de vânzare)
constituie obiectul unor dispoziţii de armonizare cuprinse în legislaţia secundară caz în care
măsurile adoptate de statele membre vor fi evaluate prin raportare la aceasta din urmă. Practic, în
lipsa unor reglementări specifice prin directive sau regulamente UE, prevederile tratatului
funcţionează ca un mecanism de siguranţă care garantează eliminarea oricărui obstacol în calea
comerţului intracomunitar.
b) Schimburile comerciale transfrontaliere/de tranzit. Potrivit formulii de redactare a

art. 34 TFUE, interdicţia se aplică obstacolelor comerţului „între statele membre”. Prin urmare,
măsurile care afectează doar mărfurile comercializate pe plan intern exced domeniului de
aplicare al articolului menţionat, măsurile avute în vedere fiind cele de natură să afecteze, fie şi
indirect sau potenţial, schimburile comerciale transfrontaliere.
Dimensiunea transfrontalieră a schimburilor este de esenţa aplicării prevederilor
art.34 din tratat; situaţia în care statele membre ar adopta măsuri al căror efect ar fi
discriminarea propriilor produse în favoarea importurilor („discriminarea inversă”) nu se află sub
incidenţa aplicării dreptului UE, în concret a dispoziţiilor privind libera circulaţie a mărfurilor.
De altfel, cum statele membre nu au niciun interes în a discrimina mărfurile autohtone, o atare
ipoteză apare rar în practică. Deşi art. 34 TFUE se aplică atunci când un produs intern părăseşte
statul membru dar este importat ulterior (reimport104), nu se aplică atunci când singurul scop al
reimportului este cel de a eluda prevederile de drept intern105.
În fine, cerinţa transfrontalieră este îndeplinită şi în cazul în care produsul doar

tranzitează statul membru în cauză, Curtea precizând că libera circulaţie a mărfurilor implică
existenţa recunoaşterii liberului tranzit al mărfurilor în spaţiul UE106.
104
C.J.C.E., 8 iunie 1971, cauza 78/70 Deutsche Grammophon/Metro, Rec. 1971, p. 487.
105
C.J.C.E., 10 ianuarie 1985, cauza 229/83 Leclerc şi alţii, Rec. 1985, p. 1.
106
C.J.C.E., 15 noiembrie 2005, cauza C-320/03, Comisia/Austria, Rec. 2005, p. I-9871, pct. 65.
49
c) Destinatari. Interdicţia instituită de art. 34-35 TFUE (ex-art. 28-29 TCE) se aplică
măsurilor adoptate de către statele membre, şi nu celor întreprinse de particulari. Alte
prevederi, cum ar fi art. 101-102 TFUE (ex-art. 81-82 TCE) se aplică măsurilor persoanelor
private, mai exact întreprinderilor care încheie acorduri şi recurg la practici concertate care au ca
obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei.
În acest context, Curtea a fost chemată să interpreteze până unde se întinde sensul
noţiunii de „măsuri adoptate de stat”, apreciind că sunt avute în vedere măsurile adoptate de
autorităţile statelor membre precum şi:
- măsurile adoptate de un organism profesional cu atribuţii de reglementare şi
disciplinare în domeniul său profesional conferite prin legislaţia naţională107. Şi
- activităţile entităţilor de drept privat dar care sunt înfiinţate prin lege, finanţate în
principal de guvern sau prin contribuţii obligatorii ale întreprinderilor dintr-un anumit sector de
activitate şi/sau din care sunt numiţi membri de către autorităţile publice sau supravegheate de
acestea pot fi considerate acţiuni ale statului108.
Nu mai puţin, relativ recent, Curtea pare a admite că şi
- declaraţiile publice ale unui funcţionar pot fi imputabile unui stat membu dacă
destinatarii declaraţiilor pot presupune în mod rezonabil că, în contextul dat, reflectă o poziţie
oficială109.
În fine, art. 34 TFUE vizează
- inclusiv măsurile adoptate de instituţiile UE.
Semnificativ este că dispoziţiile art. 34-35 TFUE se pot aplica, invoca împotriva
statului chiar dacă particularii au jucat rolul principal în restrângerea liberei circulaţii a
mărfurilor. Luînd în considerare prevederile art. 4 alin. 3 TUE (art. 10 TCE) – care impun
statelor membre obligaţia privind luarea tuturor măsurilor necesare asigurării respectării
obligaţiilor tratatului - precum şi efectul util al dreptului UE art. 34 TFUE poate fi încălcat şi
prin inactivitatea unui stat membru care nu adoptă măsurile necesare îndepărtării
obstacolelor la libera circulaţie a mărfurilor, acestea putând fi rezultatul acţiunilor unor
persoane fizice.
În cauza C-265/95110 Comisia a introdus o acţiune în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor împotriva guvernului francez pentru încălcarea fostului art. 28 TCE (actualul 34
TFUE) pe motiv că statul
francez nu adoptase măsuri suficiente pentru a împiedica acţiunile fermierilor francezi care
perturbau importurile de produse agricole provenite din alte state membre. În contextul
pasivităţii manifestate faţă de actele de vandalism ale agricultorilor francezi (constând în
distrugerea legumelor şi fructelor originare din alte state membre urmare interceptării
autocamioanele care le transportau), neintervenţia autorităţilor franceze a fost calificată drept o
încălcare a art. 34 TFUE.
d) Inexistenţa unei reguli de minimis. O măsură naţională nu este exclusă din

domeniul de aplicare al interdicţiei prevăzute de art. 34-35 din tratat doar pentru că
obstacolul pe care îl crează ar fi de dimensiuni reduse. O măsură adoptată de un stat membru
este prohibită chiar dacă:
107
C.J.C.E., 18 noiembrie 1989, cauzele conexate 266/87 şi 267/87 R/Royal Pharmaceutical
Society of Great Britain, Rec. 1989, p. 1295.
108
C.J.C.E., 24 noiembrie 1982, cauza C-249/81 Comisia/Irlanda (Buy Irish), Rec. 1982, p. 4005,
C.J.C.E., 5 noiembrie 2002, cauza C-325/00 Comisia/Germania, Rec. 2002, p. I-9977.
109
C.J.C.E., 17 aprilie 2007, cauza C-470/03 AGM-COS.MET, Rep. 2007, p. I-2749.
110
C.J.C.E., 9 decembrie 1997, cauza C-265/95 Comisia/Franţa, Rec. 1997, p. I-6959, pct.31.
50
- are o importanţă economică relativ minoră;
- se aplică doar într-o zonă geografică destul de limitată a teritoriului naţional;
- afectează doar un număr limitat de importuri-exporturi sau de operatori economici.
Anumite reglementări naţionale sunt considerate excluse din domeniul de aplicare al art.
34 TFUE dacă efectul lor restrictiv asupra comerţului între statele membre este prea incert sau
indirect. Totuşi, aceasta nu trebuie privit ca o regulă de minimis.
§3. Restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent - obstacole la import
3.1. Noţiunea de restricţii cantitative şi măsuri cu efect echivalent
→ Restricţiile cantitative au fost definite drept măsurile care implică o restrângere

(interdicţie) totală sau parţială a importurilor, a exporturilor sau a tranzitului de bunuri.
Cu titlu exemplificativ, este cazul măsurilor constând în limitările importului111 după cantitate
sau valoare, adică orice dispoziţie prin care un stat membru instituie cote asupra cantităţilor de
mărfuri care pot fi importate. Pentru o înţelegere adecvată a noţiunii, în literatura juridică de
specialitate se apreciază că, în timp ce taxa cu efect echivalent „este condamnată mai mult în
funcţie de obiectul său decât de efectele pe care le produce“112, restricţiile cantitative (şi
măsurile cu efect echivalent) presupun „un minim de incidenţă restrictivă asupra schimburilor
intracomunitare“113.
Fără a fi reţinută o distincţie clară între restricţiile cantitative (r.c.) şi măsurile cu efect
echivalent restricţiilor cantitative (m.e.e.r.c.), vom constata în cele ce urmează domeniul de
aplicare mai larg al celor din urmă, importanţa practică a distincţiei fiind una limitată în
condiţiile în care dispoziţiile incidente acestora li se aplică în mod similar.
→ Măsurile cu efect echivalent
a)Definiţia Comisiei. În lipsa unei definiţii formulate prin dispoziţiile tratatului,

măsurile cu efect echivalent au constituit obiectul de reglementare al Directivei
70/50/CEE114 - aplicată în perioada de tranziţie a Comunităţii, care prevedea intenţia Comisiei

de a interzice
nu doar măsurile care acordau în mod evident un tratament diferit mărfurilor autohtone
faţă de cele importate discriminându-le pe cele din urmă ci şi
măsurile care se aplicau în mod egal produselor naţionale şi produselor importate.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 şi 3 din directivă, conţinutul m.e.e.r.c. este circumscris
la:
111
C.J.C.E., 12 iulie 1973, cauza 2/73 Geddo, Rec. 1973, p. 865.
112
L. Dubois, C. Bluman, Droit communautaire materiel, Ed. Montchrestien, Paris, 1999, p. 191.
113
L. Dubois, C. Blumann, op. cit., p. 191.
114
Directiva Comisiei din 22 decembrie 1969 în temeiul art. 33 alin. (7) privind eliminarea
măsurilor cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative la import care nu sunt reglementate de alte
dispoziţii adoptate în temeiul Tratatului CEE (70/50/CEE), J.O. L 13 din 19 ianuarie 1970, p. 29.
51
• „(...) măsurile, altele decât cele aplicabile în mod egal produselor naţionale şi
produselor importate, care împiedică importurile care ar fi putut avea loc în absenţa lor,
inclusiv cele care fac importurile mai dificile sau oneroase faţă de desfacerea producţiei
naţionale” [art. 2 alin. (1)], fiind avute în vedere „în special măsurile care supun importul sau
desfacerea produselor importate, în orice stadiu de comercializare, unei condiţii – alta decât o
formalitate – cerute numai pentru produse importate sau unei condiţii diferite şi mai greu de
îndeplinit decât cea cerută pentru produsele naţionale” precum şi „măsurile care favorizează
produsele naţionale sau le acordă acestora o preferinţă” [art. 2 alin. (2)]
precum şi la
• „(...) măsurile care reglementează comercializarea produselor, în special măsurile
privind forma, dimensiunea, greutatea, compoziţia, prezentarea, identificarea, ambalarea
care se aplică în mod egal produselor naţionale şi produselor importate, ale căror efecte
restrictive asupra liberei circulaţii a mărfurilor depăşesc cadrul efectelor proprii normelor
comerciale”.
b) Definiţia jurisprudenţială consacrată de hotărârea pronunţată în cauza

Dassonville115
Starea de fapt şi reglementările naţionale aplicabile. Potrivit Legii belgiene din 18

aprilie 1927 sunt considerate denumiri de origine cele care au fost notificate guvernului belgian
de către guvernele interesate ca fiind astfel adoptate în mod oficial şi definitiv. Dispoziţiile art. 1
din Decretul regal nr. 57 din 2 decembrie 1934 interziceau, sub sancţiunea unei pedepse penale,
importul distilatelor purtând o denumire de origine (adoptată în mod legal de guvernul
belgian) dacă aceste mărfuri nu erau însoţite de un document oficial care să ateste dreptul
de a utiliza denumirea respectivă. Denumirea de origine „Scotch whisky” a fost adoptată în
condiţiile legii de guvernul belgian.
În 1970, comerciantul Gustave Dassonville, stabilit în Franţa şi fiul său Benoît
Dassonville care administra în Belgia o sucursală a societăţii tatălui său, au importat în această
ţară Scotch whisky marca Johnnie Walker şi Vat 69 achiziţionat de Dassonville senior de la
importatorii-distribuitori francezi ai acelor mărci. În vederea comercializării produselor în
Belgia, produsele au fost etichetate indicându-se o menţiune manuscrisă a numărului şi datei
permisului de circulaţie francez din registrul permiselor de liberă trecere. Potrivit legii franceze,
acest permis de circulaţie este documentul oficial care trebuie să însoţească un produs ce poartă o
denumire de origine; practic, Franţa nu impune un certificat de origine pentru Scotch whisky.
Deşi produsele au fost importate în Belgia în temeiul documentelor franceze cerute şi vămuite ca
mărfuri comunitare, autorităţile belgiene au apreciat că cei doi Dassonville au încălcat legea
belgiană (art. 1 şi 4 din decretul mai sus menţionat) nefiind în posesia unui certificat de origine
eliberat de autorităţile britanice.
În procedura declanşată de statul belgian pentru tragerea la răspundere penală, societăţile
pe acţiuni Fourcroy şi Breuval din Bruxelles s-au constituit parte civilă, solicitând repararea
prejudiciului pe care l-ar fi suferit datorită importului ilegal. Cele două societăţi sunt importatori-
distribuitori exclusivi de whisky în Belgia, unul pentru marca Vat 69, celălalt pentru marca
Johnnie Walker; ele susţin că sunt îndreptăţite să se opună importurilor efectuate în condiţii
ilegale de terţi în Belgia privind marca a căror distribuţie este asigurată de aceştia. Învinuiţii
aveau obligaţia fie de a importa whisky direct din Regatul Unit, fie de a solicita documentele
oficiale de la furnizorii francezi sau de la autorităţile britanice înainte de a introduce produs în
Belgia.
115
C.J.C.E., 11 iulie 1974, cauza 8/74 Dassonville, Rec. 1974, p.837.
52
Soluţia. Cu prilejul soluţionării cererii adresate de instanţa naţională belgiană (Tribunal
de première instance de Bruxelles) pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare privind
interpretarea articolelor interzicând restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent,
Curtea a reţinut următoarele:
„4. Din dosar şi din dezbateri reiese că un comerciant care doreşte să importe în Belgia
Scotch whisky aflat deja în liberă circulaţie în Franţa nu poate să îşi procure un astfel de
certificat decât cu mare dificultate, spre deosebire de importatorul care importă în mod direct
din statul producător”.
şi a formulat definiţia măsurii cu efect echivalent în paragraful următor:
„5. Orice reglementare comercială a statelor membre care poate împiedica comerţul
intracomunitar, în mod direct sau indirect, efectiv sau potenţial, trebuie considerată o
măsură cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative.
6. În absenţa instituirii unui regim comunitar care să garanteze consumatorilor

autenticitatea denumirii de origine a unui produs, în cazul în care un stat membru ia măsuri
pentru a preveni practici neloiale în această privinţă, trebuie să respecte totuşi condiţia ca
aceste măsuri să fie rezonabile şi ca mijloacele de probă solicitate să nu aibă ca efect
împiedicarea comerţului între statele membre şi să fie, în consecinţă, accesibile tuturor
resortisanţilor.
7. Chiar fără a trebui să cerceteze dacă asemenea măsuri intră sau nu sub incidenţa art.
36, acestea nu pot, în niciun caz, în temeiul principiului enunţat în a doua teză a acestui articol,
să constituie un mijloc de discriminare arbitrară sau o restricţie deghizată în comerţul dintre
statele membre.
8. Acesta poate fi cazul formalităţilor cerute de un stat membru pentru justificarea

originii unui produs pe care doar importatorii direcţi sunt, practic, în măsură să le
îndeplinească, fără a se confrunta cu dificultăţi serioase.
(...)”.
Astfel, pronunţându-se asupra primei întrebări adresate de Tribunal de premiere instance

din Bruxelles, Curtea hotărăşte:
„1) Solicitarea de către un stat membru a unui certificat de autenticitate care este
mai dificil de obţinut de importatorii unui produs autentic care a fost pus în liberă
circulaţie în mod legal într-un alt stat membru decât de importatorii aceluiaşi produs
provenind direct din ţara de origine, constituie o măsură cu efect echivalent cu cel al unei
restricţii cantitative incompatibile cu tratatul.
(...) ”.
Definiţia enunţată de Curte (paragraful 5 din hotărâre) va fi confirmată şi de
jurisprudenţa de mai târziu. De esenţa unei m.e.e.r.c. este efectul restrictiv creat de
reglementarea naţională asupra comerţului intracomunitar – reglementarea putând constitui,
în mod direct sau indirect, efectiv sau potenţial un obstacol în calea schimburilor comerciale
intracomunitare. În alţi termeni, nu caracterul discriminatoriu al unei măsuri reprezintă
elementul determinant pentru a face aplicabil art. 34 TFUE. Măsurile interzise sunt nu doar
53
măsurile naţionale care discriminează mărfurile importate ci şi măsurile care, deşi se aplică în
mod egal şi mărfurilor autohtone şi celor importate, restricţionează importurile.
Formula Dassonville a fost aplicată nu doar reglementărilor comerciale; au fost calificate
drept m.e.e.r.c. şi reglementările circumscrise condiţiilor referitoare la producţia sau fabricaţia
mărfurilor, cum ar fi normele privind cerinţe de ordin tehnic
54
Note de curs (4)

măsurilor cu efect echivalent (II)
3.2. Categorii de măsuri cu efect echivalent
A. Măsurile discriminatorii (sau norme aplicabile distinctiv, în funcţie de ţara de

origine a mărfii)
Sunt bariere tipice în calea comerţului şi constau în normele interne (sau practici ale
statelor membre) care dau expresie unui tratament diferenţiat al mărfurilor în funcţie de ţara de
origine, afectând importurile în favoarea produselor naţionale. Astfel, prevederile art. 2 din
Directiva 70/50/CEE aveau în vedere
• măsurile care împiedică importurile sau le fac mai dificile sau oneroase faţă de
desfacerea producţiei naţionale;
• măsurile care supun importurile unei condiţii cerute doar pentru mărfurile importate sau
unei condiţii diferite şi mai greu de îndeplinit decât cea prevăzută pentru produsele naţionale
precum şi
• măsurile care favorizează produsele naţionale sau le acordă acestora o preferinţă.
Cu titlu exemplificativ, raportându-ne la jurisprudenţa circumscrisă aplicării art. 34-35

TFUE, pot fi reţinute următoarele categorii:
→ măsuri care fac importurile mai dificile sau mai costisitoare
Este cazul măsurilor naţionale prin care se instituie obligativitatea îndeplinirii anumitor
formalităţi în vederea efectuării operaţiunilor de import, şi anume:
- dispoziţii naţionale prin care se impune obligaţia de a obţine o licenţă de import; Curtea
a statuat că astfel de obligaţii încalcă art. 34 TFUE chiar şi în cazurile în care licenţele sunt
eliberate automat iar statul membru în cauză nu intenţionează să îşi rezerve dreptul de a retrage o
licenţă116;
- efectuarea de controale veterinare, sanitare sau de alt tip117, excepţie făcând situaţia în
care obligativitatea acestora decurge din reglementări UE; astfel de inspecţii pot îngreuna
importurile sau creşte costul importurilor ca urmare a întârzierilor inerente presupuse de
activitatea de control şi a costurilor suplimentare suportate de comerciant. Odată cu crearea pieţei
interne, la 1 ianuarie 1993, controalele recurente de frontieră la transferul mărfurilor au încetat.
În prezent, statele membre pot efectua controale la frontieră doar dacă acestea constituie o
componentă a unui sistem general similar de control la nivel naţional şi/sau au rol de verificări la
faţa locului. Totuşi, dacă aceste controale, indiferent de locul unde se desfăşoară, sunt
echivalente cu un control sistematic al produselor importate, vor fi considerate m.e.e.r.c118.
116
C.J.C.E, 15 martie 2007, cauza C-54/05 Comisia/Finlanda, Rep. 2007, p. I-2473, pct. 31, respectiv
C.J.C.E, 30 iulie 1971, cauzele conexate 51-54/71 International Fruit Company şi alţii, Rec. 1971, p. 1107.
117
C.J.C.E., 8 iulie 1975, cauza 4/75, Rewe Zentralfinanz, Rec. 1975, p. 843.
118
C.J.C.E., 15 aprilie 1997, cauza C-272/95 Deutsches Milch-Kontor, Rec. 1997, p. I-1905.
55
C.J.C.E., 12 iunie 1986, cauza C-50/85 Bernhard Schloh v. Auto contrôle technique
SPRL
Starea de fapt. Reclamantul din procesul principal, dl. Schloh, a cumpărat un automobil
nou din Germania şi a obţinut un certificat de conformitate cu tipurile de maşini agreate în
Belgia.Ulterior dl. Schloh a prezentat maşina societăţii de control, pentru a se verifica, înaintea
înmatriculării – aşa cum impunea legislaţia belgiană – dacă starea vehiculului corespunde
normelor de securitate şi întreţinere. Vehiculul a fost înmatriculat 2 zile mai târziu, dl. Schloh
plătind o primă redevenţă de 500 franci belgieni (FB).
După o săptămână, printr-o scrisoare, societatea de control l-a invitat pe dl. Schloh să
prezinte maşina pentru un nou control tehnic cerut de lege. Al doilea control viza obţinerea de la
reclamant a unei declaraţii scrise din care să rezulte că utilizarea maşinii îi permite ca, pentru o
perioadă de patru ani, să fie dispensat de un control tehnic anual. Deşi a refuzat iniţial să se
supună celui de-al doilea control, care i se părea abuziv, totuşi, pentru a obţine un document
intitulat certificat de vizită - obligatoriu pentru orice vehicul înmatriculat în Belgia, s-a prezentat
cu automobilul la control şi a plătit altă redevenţă de 500 FB.
După o corespondenţă sterilă cu ministerul belgian al comunicaţiilor, dl. Schloh a cerut în
justiţie restituirea ambelor sume plătite societăţii de control.
Soluţia. Asupra cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare de interpretare a

dispoziţiilor tratatului adresată de instanţa belgiană (Justice de paix de Schaerbeek),
„Asupra primului control tehnic

(...)
12 … Controalele tehnice constituie formalităţi care fac mai dificilă sau mai oneroasă
înmatricularea vehiculelor importate şi îmbracă, în consecinţă, caracterul de m.e.e.r.c.
13. Totuşi, art. 36 poate justifica asemenea formalităţi, pentru raţiuni ce ţin de
protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor, din moment ce se stabileşte, pe de o parte, că acest
control tehnic este necesar pentru a atinge obiectivul vizat şi, pe de altă parte, că nu constituie
nici o discriminare arbitrară, şi nicio restricţie deghizată în comerţul dintre statele membre.
14. În privinţa primei condiţii, se cuvine să recunoaştem că un control tehnic impus
înaintea înmatriculării unui vehicul importat – chiar dotat cu un certificat de conformitate cu
tipurile de vehicule agreate în statul membru de import – poate fi privit ca necesar pentru
protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor atunci când vehiculul în cauză a fost anterior pus
în circulaţie. Într-adevăr, controlul tehnic este util în acest caz pentru a se verifica dacă
vehiculul nu a fost accidentat şi dacă se găseşte în stare bună de întreţinere. În schimb, această
justificare dispare atunci când controlul poartă asupra unui vehicul importat, prevăzut cu un
certificat de conformitate şi care nu a fost pus în circulaţie înaintea înmatriculării în statul
membru de import.
15. În privinţa celei de-a doua condiţii, trebuie subliniat că acest control nu poate fi
justificat de art. 36, dacă se stabileşte că nu este impus şi pentru vehiculele de origine naţională
prezentate în aceleaşi condiţii la înmatriculare. O asemenea situaţie ar arăta că măsura litigioasă
nu este inspirată în mod real de grija de a proteja sănătatea şi viaţa persoanelor, ci reprezintă de
fapt o discriminare arbitrară în comerţul dintre statele membre. Este atribuţia jurisdicţiei
naţionale să verifice dacă tratamentul nediscriminatoriu este asigurat în fapt.
16. Trebuie să se răspundă instanţei naţionale că art. 30 trebuie interpretat în sensul că
reprezintă o m.e.e.r.c. o măsură naţională subordonează înmatricularea unui vehicul
importat dotat cu un certificat de conformitate cu tipurile de vehicule agreate în statul
56
membru de import unui control tehnic. Această măsură este totuşi justificată de art. 36 în
măsura în care poartă asupra vehiculelor puse în circulaţie înainte de această înmatriculare sau se
aplică fără distincţie în raport de originea naţională sau importată a vehiculelor în chestiune.
Asupra celui de-al doilea control tehnic
18 … O reglementare naţională nu beneficiază de derogarea prevăzută de art. 36 atunci

când obiectivul vizat poate fi atins de o manieră la fel de eficace prin măsuri mai puţin
restrictive pentru comerţul intracomunitar.
19. (…) în consecinţă, art. 36 nu justifică un control tehnic ce vizează obţinerea de la
deţinătorul vehiculului importat a unei declaraţii scrise care să ateste că utilizarea acestui
vehicul permite exceptarea de la controlul anual. Într-adevăr, scopul urmărit poate fi atins
prin simpla exigenţă a acestei declaraţii scrise din partea deţinătorului, în absenţa oricărei
prezentări a vehiculului la organismul însărcinat cu inspecţia automobilelor”.
→ măsuri de promovare sau favorizare a produselor autohtone
• Practici de promovare a achiziţionării produselor naţionale, C.J.C.E., 24

noiembrie 1982, cauza 249/81 Comisia/Irlanda (Buy Irish)
Starea de fapt. În ianuarie 1978, Guvernul irlandez a iniţiat un program de promovare a

mărfurilor irlandeze, obiectivul declarat de ministrul irlandez al industriilor fiind acela de a
obţine transferul a 3% din cheltuielile consumatorilor dinspre importuri către produsele
naţionale. În consecinţă, au fost adoptate următoarele măsuri:
- înfiinţarea unui serviciu informativ prin care consumatorilor li se indica ce produse
erau fabricate în Irlanda şi de unde puteau fi procurate (serviciul Shoplink);
- facilităţi de expunere pentru mărfurile irlandeze;
- încurajarea folosirii etichetei purtând menţiunea „garantat irlandez” pentru
produsele fabricate în Irlanda, reclamaţiile privind produsele etichetate astfel fiind
supuse unor reguli specifice şi
- organizarea de către Irish Goods Council (Consiliul irlandez pentru mărfuri) a unei
campanii publicitare în favoarea cumpărării de produse irlandeze. Irish Goods
Council era o companie privată condusă de un Comitet director ai cărui membri erau
numiţi de un ministru delegat de guvern, activităţile acesteia fiind finanţate de guvern
şi sectorul industrial privat în proporţie de 6 la 1.
Primele două măsuri au fost abandonate, dar ultimele două au continuat şi după expirarea
perioadei de 3 ani prevăzută pentru desfăşurarea campaniei.
Comisia a introdus acţiune împotriva Irlandei susţinând că respectiva campanie este o

m.e.e.r.c.
Apărarea Guvernului irlandez a fost construită, în principal, în jurul a două argumente:
• interdicţia m.e.e.r.c. nu se aplică decât actelor care au un efect obligatoriu şi care emană
de la o autoritate publică;
• respectiva campanie nu a produs efecte restrictive în privinţa importurilor, procentul de
mărfuri irlandeze vândute pe piaţa irlandeză raportat la totalul mărfurilor vândute pe piaţă
scăzând de la 49,2% în 1977 la 43,4% în 1980.
Soluţia. Curtea a constatat următoarele:
57
15 (...) guvernul irlandez este cel care numeşte membrii consiliului de conducere al Irish
Goods Council, îi acordă subvenţii guvernamentale care acoperă majoritatea cheltuielilor şi
stabileşte obiectivele şi principiile generale ale campaniei pentru promovarea vânzării şi
cumpărării de produse irlandeze pusă în aplicare de aceasta. În consecinţă, guvernul irlandez nu
se poate prevala de faptul că o societate de drept privat a desfăşurat campania pentru a eluda
responsabilitatea ce i-ar putea reveni în temeiul dispoziţiilor tratatului.
(...)
23. În primul rând, se impune a se constata că această campanie nu poate fi asimilată
unei acţiuni de publicitate întreprinsă de întreprinderi private sau publice sau a unui grup
de întreprinderi în scopul de a promova cumpărarea mărfurilor pe care le produc.
Campania reflectă (...) intenţia deliberată a guvernului irlandez de a înlocui pe piaţa
irlandeză produsele importate cu produsele naţionale şi de a restrânge astfel importurile
provenind din alte state membre.
(...)
25. Deşi activităţile continuate, şi anume campania publicitară şi utilizarea etichetei
„garantat irlandez”, nu au avut ca efect o contribuţie semnificativă la cucerirea pieţei irlandeze
de către produsele naţionale, nu poate fi negat faptul că aceste două activităţi, indiferent de
eficacitatea lor, fac parte dintr-un program guvernamental care are ca obiect înlocuirea
produselor importate cu produse naţionale şi care poate afecta volumul comerţului
intracomunitar.
26. Într-adevăr, campania de publicitate pentru promovarea vânzării şi cumpărării de
produse irlandeze nu poate fi separată nici de originea sa în cadrul programului guvernamental,
nici de legătura sa cu introducerea etichetei „garantat irlandez” şi organizarea unui sistem special
pentru examinarea reclamaţiilor privind produsele marcate cu această etichetă. Organizarea
acestui sistem de soluţionare a reclamaţiilor privind produsele irlandeze confirmă efectiv nivelul
de organizare a campaniei „Cumpăraţi mărfuri irlandeze” şi caracterul discriminatoriu al
acesteia.
Procedând la o interpretare extensivă a semnificaţiilor atribuite noţiunii de m.e.e.r.c.,

Curtea reţine în continuare:
„27. În aceste împrejurări, cele două activităţi în cauză ajung să instituie o practică
naţională, introdusă de guvernul irlandez şi pusă în aplicare cu sprijinul acestuia, al cărei
efect potenţial asupra importurilor este comparabil cu cel care rezultă din măsurile
guvernamentale cu caracter obligatoriu.
28. O astfel de practică nu face excepţie de la interdicţiile prevăzute la art. 30 din
tratat (în prezent, art. 36 TFUE, subl. ns.) prin simplul fapt că nu se bazează pe decizii cu
caracter obligatoriu pentru întreprinderi. Chiar şi acele actele ale guvernului unui stat
membru care sunt lipsite de forţa de constrângere pot fi susceptibile să influenţeze
comportamentul comercianţilor şi al consumatorilor pe teritoriul acestui stat şi să aibă
astfel ca efect periclitarea scopurilor Comunităţii (...).
29. Acesta este cazul atunci când, ca şi în speţă, o astfel de practică restrictivă constă în
punerea în aplicare a unui program definit de guvern care afectează ansamblul economiei
naţionale şi care urmăreşte să restrângă comerţul intracomunitar prin promovarea cumpărării
produselor naţionale, prin intermediul unei campanii publicitare la scară naţională şi prin
organizarea unor proceduri speciale aplicabile numai produselor naţionale şi când ansamblul
acestor activităţi este imputabil guvernului şi se desfăşoară în mod organizat pe întreg teritoriul
naţional.
58
30. Rezultă de aici că Irlanda a încălcat obligaţiile care îi revin în temeiul tratatului prin
organizarea unei campanii de promovare a vânzării şi cumpărării produselor irlandeze pe
teritoriul său”.
• Norme aplicabile achiziţiilor publice de natură a favoriza produsele naţionale,

C.J.C.E, 22 septembrie 1988, cauza 45/87 Comisia/Irlanda (Dundalk Water Supply)
Starea de fapt. În contextul promovării unui program de îmbunătăţire a reţelei urbane de

aprovizionare cu apă, Consiliul local din Dundalk a organizat o licitaţie publică în vederea
atribuirii unui contract privind construirea unei canalizări de transportare a apei către sursa de
epurare şi apoi în reţeaua de furnizare a apei potabile în oraş. O clauză din caietul de sarcini
pretindea ca ofertele participanţilor să aibă în vedere utilizarea anumitor conducte care erau
conforme cu un standard irlandez. Consiliul a refuzat luarea în considerare a ofertei unei
întreprinderi spaniole, aceasta având în vedere folosirea unui sistem de conducte care, deşi nu era
certificat de autorităţile irlandeze ca fiind conform cu standardul irlandez pretins, era totuşi
compatibil cu standardele internaţionale echivalente. Compania spaniolă a informat Comisia care
a introdus acţiune împotriva Irlandei.
Soluţia. Curtea a reţinut că:
„19. (...) inserarea unei astfel de clauze (...) într-un anunţ de licitaţie poate avea drept
consecinţă faptul că operatorii economici care produc sau utilizează materiale echivalente celor a
căror conformitate cu normele irlandeze a fost certificată se abţin să răspundă licitaţiei.
20. În plus, reiese (...) că o singură întreprindere a fost agreată de Institutul irlandez de
cercetare şi standardizare pentru a putea aplica marca standardului irlandez pe ţevile de tipul
cerut pentru lucrările în cauză. Această întreprindere are sediul în Irlanda. Includerea clauzei în
caietul de sarcini a avut astfel ca rezultat să rezerve furnizarea conductelor de canalizare necesar
pentru lucrările organizate de municipalitatea din Dundalk în exclusivitate fabricanţilor
irlandezi.”
B. Măsurile nediscriminatorii (sau norme aplicabile fără distincţie mărfurilor

naţionale şi mărfurilor importate)
Există reglementări naţionale care, deşi nu discriminează produsele în funcţie de ţara de

origine - fiind aplicabile în mod egal produselor naţionale şi importate, sunt de natură să aibă
ca efect restrângerea comerţului.
Conform prevederile art. 3 din Directiva 70/50/CEE erau astfel interzise „măsurile care
reglementează comercializarea produselor, în special măsurile privind forma, dimensiunea,
greutatea, compoziţia, prezentarea, identificarea, ambalarea care se aplică în mod egal produselor
naţionale şi produselor importate, ale căror efecte restrictive asupra liberei circulaţii a mărfurilor
depăşeşsc cadrul efectelor proprii normelor comerciale”. Definiţia formulată ulterior în
jurisprudenţa Dassonville a confirmat că interdicţia instituită de art. 34 TFUE operează şi cu
privire la normele aplicabile fără distincţie. Curtea a considerat că de esenţa unei m.e.e.r.c. este
efectul său (constând în obstrucţionarea, în mod direct sau indirect, în mod efectiv sau potenţial,
schimburilor comerciale intracomunitare); prin urmare, în mod implicit se recunoştea că sunt
interzise, sub rezerva producerii unui efect restrictiv asupra circulaţiei mărfurilor, nu doar
măsurile aplicabile distinctiv ci şi cele aplicate în mod nediferenţiat produselor naţionale şi celor
importate.
→ Normele tehnice
59
• Principiul recunoaşterii reciproce - C.J.C.E., 20 februarie 1979, cauza 120/78,
Rewe-Zentral AG (Cassis de Dijon)
Starea de fapt. Societatea pe acţiuni Rewe-Zentral AG cu sediul în Köln care intenţiona

să importe în R.F.Germania lichiorul Cassis de Dijon, originar din Franţa a solicitat autorităţii
germane competente (Administraţia federală a monopolului alcoolului) autorizaţia de import
necesară introducerii pe piaţă a băuturii franceze. Legea germană impunea un conţinut minim de
alcool pentru comercializarea produselor alcoolice în Germania; în cazul lichiorurilor de fructe,
cum este Cassis de Dijon, concentraţia minim admisă în vederea comercializării era de 25%, în
timp ce conţinutul în alcool al produsului respectiv, comercializat liber ca atare în Franţa se situa
între 15% şi 20%. Urmare refuzului autorităţii germane, reclamanta a susţinut că reglementarea
germană reprezenta o m.e.e.r.c. întrucât, stabilind un conţinut minim de alcool în vederea
comercializării în condiţii legale, împiedica valorificarea pe piaţa germană a unor produse
alcoolice cunoscute, originare din alte state membre.
Soluţia. Asupra cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată de instanţa

germană (Hessisches Finanzgericht),
8. întrucât în absenţa unei reglementări comune a producţiei şi a comercializării

alcoolului - unei propuneri de regulament prezentată de Comisie Consiliului la 7 decembrie
1976(JO C 309, p.2) nu i s-a dat curs până în prezent de către acesta din urmă - le revine statelor
membre să reglementeze, fiecare pe teritoriul său, toate problemele care privesc producţia şi
comercializarea alcoolului şi băuturilor spirtoase;
întrucât obstacolele în calea circulaţiei intracomunitare care rezultă din disparităţile

între legislaţiile naţionale privind comercializarea produselor respective este necesar să fie
acceptate în măsura în care aceste prevederi pot fi recunoscute ca necesare pentru respectarea
cerinţelor imperative legate, în special, de eficienţa controalelor fiscale, de protecţia
sănătăţii publice, de corectitudinea tranzacţiilor comerciale şi de protecţia consumatorilor;
9. întrucât Guvernul Republicii Federale Germania, intervenind în procedură, a adus

diverse argumente care, în opinia acestuia, justifică aplicarea dispoziţiilor referitoare la
conţinutul minim de alcool din băuturile spirtoase, făcând consideraţii legate, pe de o parte, de
protecţia sănătăţii publice şi, pe de altă parte, de protecţia consumatorilor faţă de practicile
comerciale neloiale;
10. întrucât, în ceea ce priveşte protecţia sănătăţii publice, guvernul german afirmă că
stabilirea conţinuturilor minime de alcool prin legislaţia naţională are rolul de a evita
înmulţirea exagerată a băuturilor spirtoase pe piaţa naţională, în special a băuturilor spirtoase
cu conţinut moderat de alcool, astfel de produse putând, în opinia sa, să inducă mai uşor
dependenţa decât băuturile cu tărie alcoolică mai ridicată;
11. întrucât astfel de considerente nu sunt hotărâtoare, de vreme ce consumatorul poate

să-şi procure de pe piaţă o gamă foarte variată de produse slabsau mediu alcoolizate şi întrucât,
în afară de aceasta, o mare parte a băuturilor alcoolizate cu un conţinut ridicat de alcool, liber
comercializate pe piaţa germană, este consumată în mod curent subformă diluată;
60
12. întrucât guvernul german susţine, de asemenea, că stabilirea unei limite inferioare a
tăriei alcoolice pentru anumite lichioruri este menită să protejeze consumatorul împotriva
practicilor neloiale ale producătorilor sau ale distribuitorilor de băuturi spirtoase;
întrucât această argumentaţie se bazează pe considerentul că scăderea concentraţiei

alcoolice asigură un avantaj concurenţial faţă de băuturile cu tărie alcoolică mai ridicată, dat
fiind că alcoolul constituie elementul cel mai costisitor din compoziţia băuturilor, din cauza
sarcinii fiscale considerabile la care este supus;
întrucât, în afară de aceasta, în opinia guvernului german, faptul de a admite libera

circulaţie a produselor alcoolizate atunci când acestea corespund, din punctul de vedere al
conţinutului de alcool, normelor ţării de producţie, are ca efect să impună în Comunitate, ca
standard comun, conţinutul de alcool cel mai scăzut admis în oricare dintre statele membre şi
chiar să facă inoperante toate prevederile în materie, din moment ce reglementarea din mai multe
state membre nu cunoaşte nicio limită inferioară de acest fel;
13. întrucât, după cum a subliniat Comisia, stabilirea unor valori limită în ceea ce
priveşte conţinutul de alcool al băuturilor poate servi la standardizarea produselor
comercializate şi a denumirilor lor, în interesul unei mai mari transparenţe a tranzacţiilor
comerciale şi a ofertelor către public;
întrucât, din acest motiv, nu se poate cu toate acestea merge până la a considera stabilirea
imperativă a unei concentraţii alcoolice minime ca o garanţie esenţială a corectitudinii
tranzacţiilor comerciale, în timp ce este uşor să se asigure o informare convenabilă a
cumpărătorului impunând ca pe ambalajul produselor să figureze o menţiune a originii şi a tăriei
alcoolice;
14. întrucât din cele de mai sus rezultă că prevederile privind conţinutul minim de
alcool al băuturilor spirtoase nu urmăresc un scop de interes general care să primeze faţă
de cerinţele liberei circulaţii a mărfurilor, care constituie una dintre regulile fundamentale ale
Comunităţii;
întrucât efectul practic al prevederilor de acest fel constă în principal în a asigura un

avantaj băuturilor spirtoase cu un conţinut ridicat de alcool, îndepărtând de pe piaţa
naţională produsele din alte state membre care nu corespund acestei specificaţii;
întrucât rezultă astfel că cerinţa unilaterală, impusă prin reglementările unui stat membru,
a unui conţinut minim de alcool pentru comercializarea băuturilor spirtoase constituie un
obstacol în calea schimburilor, incompatibil cu dispoziţiile articolului 30 din tratat;
întrucât nu există niciun motiv valabil pentru a împiedica ca băuturile alcoolizate, cu

condiţia ca acestea să fie legal produse şi comercializate într-unul din statele membre, să fie
introduse în orice alt stat membru; valorificarea acestor produse nu poate face obiectul unei
interdicţii legale privind comercializarea băuturilor cu un conţinut de alcool inferior limitei
stabilite prin reglementarea naţională;”
şi, în consecinţă, pronunţându-se asupra întrebărilor preliminare adresate de instanţa de

trimitere, prin ordonanţa din din 28 aprilie 1978,
61
Curtea hotărăşte:
„Noţiunea de «măsuri cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative la import»

prevăzută la articolul 30 din Tratatul CEE, este necesar să fie înţeleasă în sensul că
stabilirea, prin legislaţia unui stat membru, a unui conţinut minim de alcool pentru
băuturile spirtoase alimentare, intră de asemenea sub incidenţa interdicţiei prevăzute de
această dispoziţie, atunci când este vorba despre importul băuturilor alcoolizate legal
produse şi comercializate într-un alt stat membru.”
Importanţa juridică a hotărârii Cassis de Dijon. Raţionamentele exprimate în

hotărârea Cassis de Dijon au reiterat concepţia consacrată de formula Dassonville şi, mai mult,
au dat expresie unor reguli cu valoare de principiu pentru jurisprudenţa ulterioară. Astfel, Cassis
de Dijon:
• a reafirmat şi chiar dezvoltat jurisprudenţa Dassonville, în sensul că interdicţia

prevăzută de art. 34 TFUE priveşte şi normele naţionale aplicabile în mod egal produselor
naţionale şi celor importate dar care au ca efect restrângerea comerţului între statele membre;
• a formulat principiul recunoaşterii reciproce (pct. 14 par. 4 din hotărâre)
Obstacolele tehnice în calea liberei circulaţii a mărfurilor sunt foarte răspândite şi au

reprezentat o autentică pepinieră de m.e.e.r.c.; ele survin atunci când atunci când statele membre
aplică norme naţionale prin care sunt instituite cerinţe pe care trebuie să le satisfacă produsele
naţionale (referitoare la denumirea, forma, dimensiunea, greutatea, compoziţia, etichetarea şi
amabalarea) şi la produsele provenite din alte state membre.
Practic, pe piaţa internă sunt nevoite să coexiste diferite reglementări tehnice naţionale.
Conform principiului recunoaşterii reciproce, indiferent de diferenţele de reglementare sub
aspect tehnic, statele membre de destinaţie nu pot interzice vânzarea pe propriile teritorii a
produselor care nu fac obiectul armonizării la nivelul uniunii şi care sunt comercializate în mod
legal în alt stat membru chiar dacă acestea au fost produse în conformitate cu norme tehnice şi
de calitate diferite de cele care trebuiesc respectate de produsele interne.
În alţi termeni, principiul recunoaşterii reciproce în domeniul nearmonizat se
concretizează în exprimarea unei reguli şi a unei excepţii:
- regula generală – în ciuda existenţei unor norme tehnice naţionale în statul de
destinaţie, produsele fabricate sau comercializate în mod legal în alt stat membru beneficiază de
un drept fundamental de liberă circulaţie garantat de tratat;
- excepţia prin care produsele fabricate sau comercializate în mod legal în alt stat membru
nu beneficiază de acest drept dacă statul membru de destinaţie demonstrează că impunerea
propriilor norme tehnice are loc în temeiul motivelor prevăzute de art. 36 sau a cerinţelor
imperative statuate prin jurisprudenţa curţii sub condiţia respectării principiului
proporţionalităţii.
• în fine, hotărârea admite că statele membre pot adopta măsuri care restrâng comerţul
intracomunitar sub condiţia ca acestea să fie justificate de „cerinţe imperative” (pct.8 par. 2),
cum ar fi: protecţia consumatorilor, eficienţa controalelor fiscale, corectitudinea tranzacţiilor
comerciale.
62
Note de curs (5)

măsurilor cu efect echivalent (III)
→ Reglementările privind modalităţile de vânzare (aranjamentele de

comercializare)
• Contribuţia jurisprudenţei Keck şi Mithouard. Excedată de tendinţa comercianţilor

de a invoca dispoziţiile fostului art. 28 TCE (art. 34 TFUE) pentru a ataca orice reglementări
naţionale care introduceau varii condiţionări în circulaţia mărfurilor de import, Curtea Europeană
de Justiţie a apreciat că se impun anumite limite ale incidenţei prevederilor menţionate. Practic,
generoasele semnificaţii atribuite noţiunii de m.e.e.r.c. după Dassonville şi Cassis de Dijon au
fost ajustate printr-o abordare mai rafinată exprimată în jurisprudenţa Keck şi Mithouard.
C.J.C.E., 24 noiembrie 1993, cauzele conexate C-267 şi C-268/91 Keck şi Mithouard
Starea de fapt. Keck şi Mithouard, doi manageri de supermarket din Franţa au vândut
1264 de sticle de bere Picon si 544 kg cafea Sati Rouge la preţuri inferioare celor de achiziţie.
Conform legislaţiei franceze vânzarea în pierdere constituia infracţiune dar numai dacă era
săvârşită de către comercianţi nu şi de către producătorii mărfurilor. În cadrul celor două
proceduri penale declanţate împotriva d-nilor Keck şi Mithouard, Tribunalul de primă instanţă
din Strasbourg a adresat în temeiul art. 177 din Tratatul CEE două întrebări preliminare privind
interpretarea dispoziţiilor referitoare la concurenţa şi libera circulaţie în cadrul Comunităţii. K.şi
M. au susţinut în apărarea lor că o interdicţie generală a revânzării în pierdere cum este cea
instituită prin legea franceză este incompatibilă cu principiul liberei circulaţii a mărfurilor,
persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor precum şi cu principiul liberei concurenţe.
Soluţia. Curtea Europeană de Justiţie a reţinut următoarele:
„(...)
12. Se impune să constatăm că o legislaţie naţională care interzice în mod general
revânzarea în pierdere nu are ca obiect reglementarea schimburilor de mărfuri între statele
membre.
13. Este adevărat că o astfel de legislaţie este susceptibilă să restrângă volumul

vânzărilor şi, în consecinţă, volumul de vânzări al produselor provenind din alte state membre,
în măsura în care îi lipseşte pe agenţii economici de o metodă de promovare a vânzărilor. Ar
trebui, totuşi, să ne întrebăm dacă această eventualitate este de ajuns pentru a califica legislaţia
în cauză ca fiind o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative la import.
14. Având în vedere faptul că operatorii economici invocă din ce în ce mai mult art. 30
din Tratat (în prezent, art. 34 TFUE, subl.ns.) pentru a contesta orice fel de reglementări care au
ca efect limitarea libertăţii lor comerciale, chiar dacă acestea nu vizează produsele provenind din
alte state membre, Curtea apreciază ca fiind necesar să reexamineze şi să clarifice jurisprudenţa
sa în această materie.
63
15. Trebuie să amintim că (...), în conformitate cu jurisprudenţa Cassis de Dijon (...)
constituie măsuri cu efect echivalent, interzise de art. 30, obstacolele în calea liberei circulaţii
a mărfurilor care rezultă, în absenţa armonizării legislaţiilor, din aplicarea la mărfuri
provenind din alte state membre, în care sunt fabricate şi comercializate în mod egal, a unor
norme privind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste mărfuri (cum ar fi cele
referitoare la denumire, formă, dimensiuni, greutate, compoziţie, prezentare, etichetare,
ambalare), chiar dacă normele respective se aplică fără distincţie tuturor produselor, atât
timp cât această aplicare nu poate fi justificată printr-un obiectiv de interes general, de natură
să prevaleze asupra cerinţelor liberei circulaţii a mărfurilor.
16. În schimb, trebuie să considerăm că, spre deosebire de ceea ce s-a reţinut pânăîn
prezent, aplicarea la produse provenind din alte state membre a dispoziţiilor naţionale care
limitează sau interzic anumite modalităţi de vânzare nu este susceptibilă să împiedice direct
sau indirect, în mod real sau potenţial, comerţul între statele membre în sensul jurisprudenţei
Dassonville (...), cu condiţia ca aceste prevederi să se aplice tuturor agenţilor economici
care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul naţional şi cu condiţia ca ele să afecteze în acelaşi
fel, în fapt şi în drept, comercializarea produselor naţionale şi a celor provenind din alte
state membre.
17. Într-adevăr, odată ce aceste condiţii sunt îndeplinire, aplicarea reglementărilor de

acest tip în cazul vânzării produselor provenind dintr-un alt stat membru şi conforme cu regulile
emise de statul respectiv, nu este de natură să împiedice accesul acestora pe piaţă sau să îl
restrângă într-o măsură mai mare decât în cazul produselor naţionale. Prin urmare, aceste
reglementări sunt excluse din sfera de aplicare a art. 30 din tratat.
18. În concluzie, urmează se se răspundă instanţei naţionale că art. 30 din Tratatul CEE
trebuie interpretat în sensul că nu se aplică legislaţiei unui stat membru care interzice în mod
general revânzarea în pierdere”.
Deşi reţine că interdicţia prevăzută în legislaţia franceză ar fi de natură să limiteze

volumul general al vânzărilor şi, implicit, pe cel al vânzărilor de produse dintr-un alt stat
membru, Curtea a dezvoltat distincţia dintre:
• măsurile privind conţinutul/caracteristicile produselor (referitoare la condiţiile

cerute mărfurilor sub aspectul denumirii, formei, dimensiunii, greutăţii, compoziţiei, prezentării,
etichetării, ambalării) sau, în alţi termeni, reglementările care privesc în mod efectiv marfa (pct.
15 din hotărâre).
Acestea sunt norme impuse importatorului pe lângă prevederile existente în statul de

provenienţă şi reprezintă m.e.e.r.c., fiind susceptibile prin însăşi natura lor să împiedice
accesul pe piaţă al mărfurilor importate. Astfel, potrivit raţionamentului exprimat în
Cassis de Dijon ele sunt interzise de art. 34 TFUE (ex-art. 28 TCE), fiind cunoscute în
doctrină şi sub denumirea de norme cu dublă povară119. Statul A instituie norme privind
conţinutul mărfurilor. Acestea sunt prevăzute a se aplica şi mărfurilor importate din statul
B, chiar dacă aceste mărfuri îndeplinesc deja prevederile din statul B. Conform regulilor
statornicite în Cassis, statul A este împiedicat să îşi impună normele în astfel de situaţii
întrucât nu va putea să împiedice comercializarea pe teritoriul său a produselor
confecţionate cu respectarea legislaţiei din ţara de origine.
119
A se vedea S. Weatherill, P. Beaumont, EU Law, ed. A 3-a, Penguin, 1999, p. 608.
64
• măsurile privind modalităţile de vânzare prin care se impun restricţii sau se interzic
anumite aranjamente de comercializare. Acestea, în măsura în care:
- se aplică tuturor comercianţilor care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul

statului respectiv şi
- afectează în acelaşi mod, de jure et de facto, comercializarea produselor
naţionale şi a celor importate (pct. 16 din hotărâre)
ceea ce înseamnă că impun o sarcină egală tuturor celor care doresc să comercializeze
mărfuri pe un anumit teritoriu (fiind norme cu povară egală) nu se află sub incidenţa
dispoziţiilor din tratat ce interzic m.e.e.r.c. (pct. 17 din hotărâre). Scopul acestor reglementări
fiind acela de a supune desfacerea produselor, indiferent de ţara lor de origine, unor condiţii ce
privesc modul lor de comercializare şi nu de a împiedica sau îngreuna accesul pe piaţă al
produselor importate faţă de cele naţionale, acestea nu pot fi calificate m.e.e.r.c.
• Exemplificări. Modalităţi de vânzare statice şi dinamice. Regula statuată de Curte

care, de altfel, a dat naştere unor ample dezbateri în mediile juridice (numai în primul an de la
publicarea hotărârii, anii 1993-1994, au apărut aproape 100 de articole şi studii) a fost aplicată şi
în cauza Hünermund120 ocazionată de normele prin care un organism profesional („camera
profesională” a farmaciştilor) instituise o restricţie privind modul de efectuare a publicităţii.
Astfel, se interzicea farmaciştilor de a face reclamă produselor parafarmaceutice pe care
erau autorizaţi să le vândă în afara farmaciilor, de exemplu la radio, în cinematografe sau la
televiziune. S-a reţinut că măsura era aplicabilă fără a face distincţie atât produselor germane cât
şi celor din alte state membre. În acelaşi timp, nu făcea mai greu accesul pe piaţă al produselor
străine şi nici nu făcea mai dificilă comercializarea lor.
În categoria măsurilor privind modalităţile de vânzare se înscriu reglementările privind

condiţiile şi metodele de vânzare, momentul sau locul de vânzare a mărfurilor, respectiv
restricţiile privind persoanele care pot comercializa anumite mărfuri. În consecinţă,
promovându-se soluţia şi regulile degajate din Keck şi Mithouard, s-a reţinut că nu se află sub
sfera de aplicare a dispoziţiilor ce interzic m.e.e.r.c. ci reprezintă aranjamente de comercializare:
dispoziţiile naţionale care impuneau închiderea obligatorie a staţiilor de benzină în anumite
intervale de timp121, prevederile italiene privind închiderea magazinelor de tip outlet în zilele de
duminică şi sărbătorile legale122 sau cele prin care statul grec rezerva vânzarea laptelui fabricat
special pentru copii în favoarea exclusivă a farmaciilor123.
La nivel doctrinar, se face distincţia între modalităţile de vânzare statice, şi anume:
normele referitoare la orarele magazinelor sau tipul de spaţii în care pot fi vândute anumite
mărfuri şi modalităţile de vânzare dinamice care au în vedere modurile în care un producător
alege să comercializeze un anumit produs, prin intermediul unei anumite forme de publicitate,
oferte gratuite şi altele asemenea124.
120
C.J.C.E., 15 decembrie 1993, cauza C-292/92 Hünermund şi alţii, Rec. 1993, p. I-6787.
121
C.J.C.E., 2 iunie 1994, cauzele conexate C-401 şi C-402/92 Tankstation’t Heukske şi J.B.E. Boermans,
Rec. 1994, p. I-2199.
122
C.J.C.E., 2 iunie 1994, cauzele conexate C-69 şi C-258/93 Punto Casa şi PPV, Rec. 1994, p. I-2355.
123
C.J.C.E., 29 iunie 1995, cauza 391/92, Comisia/Grecia, Rec. 1995, p. I-1621.
124
A se vedea Paul Craig, Gráinne de Búrca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi
doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 855.
65
→ Restricţiile privind publicitatea. Tendinţele jurisprudenţei după Keck şi
Mithouard. Cu referire la excluderea anumitor reguli privind modalităţile de vânzare din sfera
de aplicare a art. 34 TFUE s-au formulat unele obiecţii ceea ce nu era tocmai întâmplător
întrucât, înainte de Keck şi Mithouard, Curtea însăşi se pronunţase în sensul că măsurile
naţionale conţinând restricţii privind publicitatea se află sub incidenţa dispoziţiilor care interzic
m.e.e.r.c. Este cazul jurisprudenţei Oosthoek prilejuită de interzicerea oferirii de cadouri gratuite
promoţionale. Curtea reţinuse că „legislaţia care restricţionează sau interzice anumite forme de
publicitate şi anumite mijloace de promovare a vânzărilor, chiar dacă nu afectează în mod direct
importurile, poate conduce la restrângerea volumului acestora deoarece afectează oportunităţile
de comercializare a produselor importate”125.
În schimb, după cum am arătat anterior, după Keck şi Mithouard, Curtea şi-a schimbat
optica, considerând anumite restricţii privind publicitatea drept modalităţi de vânzare în cauze
precum Hünermund şi Leclerc-Siplec126. Într-o jurisprudenţă mai recentă, Schmidt, după ce se
afirmă că interdicţia vânzărilor la domiciliu prevăzută pentru anumite produse este o modalitate
de vânzare care, potrivit regulilor statuate de Keck şi Mithouard se sustrage, în principiu,
aplicării art. 34 TFUE din tratat, Curtea apreciază necesar ca instanţa naţională să verifice dacă
aplicarea dispoziţiilor naţionale este de natură a împiedica accesul pe piaţă al produselor
provenind din alte state membre.
• C.J.C.E., 23 februarie 2006, cauza C-441/04 A-Punkt Schmuckhandels GmbH

Starea de fapt. Legislaţia austriacă interzicea vânzarea sau acceptarea comenzilor de
cumpărare la domiciliul persoanelor fizice în cazul anumitor mărfuri, fiind avute în vedere şi
bijuteriile. D-na C. Schmidt, un comerciant german care se ocupă cu desfăşurarea comerţului
ambulant de bijuterii pe teritoriul Uniunii Europene, a organizat o „petrecere a bijuteriilor” la
domciliul unei terţe persoane în Klagenfurt – Austria, în cadrul căreia au fost expuse şi vândute
bijuterii. A-Punkt, un comerciant concurent, a acţionat-o în instanţă pentru a obţine o ordonanţă
preşedinţială prin care să obţină încetarea organizării de către d-na Schmidt a unor astfel de
petreceri în viitor. Pârâta a susţinut că interdicţia austriacă încalcă dispoziţiile care interzic
m.e.e.r.c., subliniind faptul că vânzarea la domiciliu a bijuteriilor din argint este permisă în alte
state membre, precum în Germania, Italia sau în Regatul Unit.
Soluţia. Curtea a apreciat că, în principiu, interdicţia austriacă nu încalcă
prevederile tratatului deoarece vânzările directe la domiciliul unei persoanelor constituie
un aranjament de comercializare, fiind aplicabil raţionamentul din Keck şi Mithouard, sub
rezerva îndeplinirii condiţiilor cerute potrivit pct. 15 şi 16 din hotărâre.
Cu referire la prima condiţie, se constată că „restricţia austriacă a vânzării la domiciliu
se aplică tuturor operatorilor economici care exercită activităţi pe teritoriul austriac, indiferent
de naţionalitatea lor, prin urmare se apreciază că această condiţie este îndeplinită”(pct. 18 din
hotărâre).
Cu referire la a doua condiţie care impune ca reglementarea să afecteze în mod egal
bunurile, indiferent de ţara lor de origine, se constată că „elementele de care dispune Curtea nu îi
permit să determine cu certitudine dacă interdicţia naţională de vânzare la domiciliu împiedică
accesul pe piaţă al produselor provenind din alte state membre”(pct. 25), considerând că este
„în sarcina instanţei naţionale de trimitere de a face verificările necesare în sensul arătat şi, dacă
este cazul (adică s-ar reţine că norma se află sub incidenţa dispoziţiilor care interzic m.e.e.r.c.,
subl. ns.), de a constata că măsura ar putea avea un caracter justificat de un obiectiv de interes
general (precum protecţia consumatorilor) şi ar fi proporţională cu obiectivul urmărit (pct. 30)”.
125
C.J.C.E., 15 decembrie 1982, cauza C-286/81 Oosthoek , Rec. 1982, p. I-4575, pct. 15.
126
C.J.C.E., 9 februarie 1995, cauza C-412/93 Leclerc-Siplec, Rec. 1995, p. I-179.
66
Concluziile avocaţilor generali şi soluţii post-Keck au nuanţat simplitatea distincţiei
dintre normele referitoare la caracteristicile produselor şi normele privind modalităţile de
vânzare şi au formulat comentarii mai rafinate asupra implicaţiilor acestei distincţii.
a) Astfel, norme care aparent se încadrează în categoria măsurilor privind modalităţile de

vânzare au fost considerate de Curte ca fiind norme referitoare la produse. Este cazul anumitor
reguli referitoare la comercializare dar cu privire la care se constată că afectează condiţiile
pe care trebuie să le îndeplinească mărfurile, ilustrativă fiind cauza Familiapress.
• C.J.C.E., 26 iunie 1997, cauza C-368/95 Familiapress

Starea de fapt. Potrivit reglementărilor austriece în materie de concurenţă neloială
vânzarea de publicaţii ce conţineau concursuri cu premii era interzisă. Editorul german HVB
difuza în Austria o revistă cu jocuri de cuvinte încrucişate care oferea premii cititorilor ce
dezlegau rebusurile. Familiapress, editorul unui ziar austriac, a încercat să-l împiedice pe HVB
de a mai difuza pe teritoriul Austriei revista pe care o edita acesta.
Soluţia. Curtea a reţinut că „deşi legislaţia naţională respectivă priveşte o metodă de
promovare a vânzărilor, în speţă aceasta poartă chiar asupra conţinutului însuşi al
produsului atâta timp cât concursurile în cauză fac parte integrantă din revista în care apar. În
consecinţă, legislaţia naţională în cauză, prin modul său de aplicare la împrejurările de fapt ale
speţei, nu are ca obiect o modalitate de vânzare în sensul hotărârii Keck şi Mithouard” (pct. 11
din hotărâre). În continuare, se arată că „din moment ce impune operatorilor economici cu sediul
în alte state membre să modifice conţinutul revistei, interdicţia în cauză periclitează accesul
produselor respective pe piaţa statului membru importator şi, în consecinţă, împiedică libera
circulaţie a mărfurilor” (pct. 12), reţinându-se că ne aflăm în pretzenţa unei m.e.e.r.c.
b) S-a remarcat că există norme privind modalităţi de vânzare care, deşi se aplică în
mod egal tuturor comercianţilor, pot avea un impact diferit, în sensul că împiedică sau fac
mai dificil accesul produselor de import pe piaţa unui stat membru. Dacă „în Keck,
împiedicarea sau restrângerea accesului pe piaţă părea să fie pur şi simplu consecinţa unei norme
naţionale care se aplica diferenţiat comercianţilor naţionali şi importatorilor (...) recent, CEJ şi-a
modificat subtil poziţia, acordând un loc mai important accesului pe piaţă”127. În Gourmet
International Products, Curtea s-a pronunţat în sensul că modalităţile de vânzare sunt scoase de
sub incidenţa dispoziţiilor care interzic m.e.e.r.c. doar dacă nu împiedică accesul pe piaţă al
produselor importate sau dacă nu afectează vânzarea produselor din alte state membre mai mult
decât cea a mărfurilor naţionale.
• C.J.C.E., 8 martie 2001, cauza C-405/98, Gourmet Internaţional Products

Starea de fapt. În Suedia, Ombudsmanul consumatorilor a acţionat în instanţă compania
Gourmet pentru a obţine un ordin judecătoresc prin care să o împiedice de a mai efectua
publicitate la alcool în reviste. Legislaţia suedeză interzicea publicitatea la alcool pe posturile de
radio şi televiziune, precum şi publicitatea la spirtoase, vinuri şi bere tare (peste 3,5% alcool)
prin publicaţii, cu excepţia celor distribuite în punctele de vânzare. Interdicţia publicităţii nu se
aplica publicaţiilor destinate comercianţilor (cum ar fi patronii de restaurante). Gourmet publica
o revistă ce conţinea reclame la produse alcoolice; dintre abonaţi, 90% erau comercianţi, iar 10%
particulari. Gourmet a susţinut că interdicţia publicităţii avea un efect mai mare asupra mărfurilor
importate decât asupra celor de origine suedeză, fiind contrară dispoziţiilor din tratat ce interzic
m.e.e.r.c.
127
A se vedea Paul Craig, Gráinne de Búrca, op. cit., p. 864.
67
Soluţia. Curtea apreciază că, „fiind vorba despre produse ca băuturi alcoolice, al căror
consum este legat de practici sociale tradiţionale, ca şi de tradiţii şi uzanţe locale, o interdicţie a
oricărei publicităţi destinate consumatorilor prin intermediul anunţurilor în presă, la radio şi
la televiziune, prin expedierea directă de materiale nesolicitate sau prin afişare stradală, este de
natură să restrângă mai mult accesul pe piaţă al produselor provenind din alte state
membre faţă de cel al produselor naţionale, cu care consumatorii sunt mai bine familiarizaţi în
mod spontan” (pct. 21 din hotărâre). Se reţine, în continuare, că o interdicţie – practic,
cvasitotală - a publicităţii precum cea din speţă se impune a fi „considerată ca afectând mai
puternic comercializarea produselor provenind din alte state membre, decât a produselor
naţionale şi constituind, în consecinţă, un obstacol în calea comerţului dintre statele membre
care intră în sfera de aplicare a articolului 30 din tratat ”( art. 28 din TCE, în prezent art. 34
TFUE, subl. ns).
68
Note de curs (6)
4. Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor
4.1. Categorii. Domeniu de aplicare
Obstacolele la libera circulaţie a mărfurilor nu sunt a priori ilicite, prin urmare, dacă
raţiunile pentru care au fost instituite sunt justificate de un interes general, nu pot fi tratate ca
fiind M.E.E.R.C. Într-o enumerare limitativă şi de strictă interpretare, dispoziţiile art. 36 din
T.f.U.E. (ex-art. 30 din T.C.E.) redau motivele care pot legitima derogări de la principiul liberei
circulaţii a mărfurilor, arătându-se că „dispoziţiile art. 34-35 nu se opun interdicţiilor sau
restricţiilor la import, export sau de tranzit justificate pe motive de morală publică, de ordine
publică, de siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a animalelor sau
de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare
artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale“.
În interpretarea acestor prevederi, devin semnificative următoarele aspecte, şi anume:

- domeniul de aplicare al limitărilor principiului, în sensul că motivele prevăzute de art.
36 din T.f.U.E. pot fi invocate doar cu referire la obstacole netarifare (restricţii cantitative şi
măsuri cu efect echivalent), nu şi în cazul celor tarifare (taxe vamale la export sau import,
respectiv taxe cu efect echivalent acestora);
- natura specifică a motivelor enumerate, în sensul că acestea nu au caracter economic;
- cu referire la înţelesul noţiunilor enumerate în cuprinsul art. 36, fiecare stat membru
stabileşte, în funcţie de criterii valorice proprii, întinderea semnificaţiilor pe care înţelege să le
atribuie acestora; în consecinţă, fiecare legiuitor naţional va determina sensul conferit noţiunii de
morală publică sau standardele prin raportare la care apreciază că protecţia sănătăţii persoanelor,
a mediului înconjurător, etc. sunt asigurate.
Derogărilor justificate de motivele menţionate în cuprinsul art. 36 din T.f.U.E. (ex-art. 30

din T.C.E.) şi cunoscute în literatura juridică de specialitate sub denumirea de excepţii legale, li
se adaugă categoria celor consacrate de practica C.J.C.E. denumite excepţii jurisprudenţiale.
În timp ce excepţiile legale pot fi invocate în cazul unor restricţii cantitative la export sau la
import, respectiv al unor măsuri cu efect echivalent), excepţiile jurisprudenţiale sunt recunoscute
doar în cazul restricţiilor cantitative la import. Cum o privire comparativă asupra celor două
categorii de excepţii implică în mod necesar o analiză de sine-stătătoare a fiecăreia, ne limităm
doar la enunţarea, cu titlu preliminar, a acestei distincţii, urmând ca asupra elementelor de
diferenţă, respectiv
asupra raportului dintre excepţiile legale şi cele jurisprudenţiale să revenim după examinarea
acestora128.
4.2. Excepţiile legale
128
A se vedea infra, p.
69
Odată delimitată sfera de aplicare a excepţiilor legale, pot fi reţinute, cu titlu
exemplificativ, următoarele situaţii în care, la nivel jurisprudenţial, în temeiul art. 30 din T.C.E.
(devenit în prezent art. 36 din T.f.U.E.), limitările aduse principiului liberei circulaţii a mărfurilor
au fost recunoscute ca fiind justificate:
- măsura prin care Marea Britanie, pentru motive de ordine publică, a instituit interdicţia
de a exporta monede bătute în acest stat-membru (dar a căror distrugere, în ciuda faptului că nu
mai au curs legal, este în acelaşi timp interzisă în acest stat-membru129), restricţia fiind justificată
de protecţia dreptului de a bate monedă care, în mod tradiţional, se circumscrie prerogativelor de
care dispune un stat în apărarea intereselor sale;
- interzicerea importului de materiale pornografice printr-o reglementare britanică a fost

apreciată drept justificată130 din perspectiva motivului referitor la morala publică, în timp ce
- securitatea publică a reprezentat raţiunea invocată de Irlanda pentru a justifica legislaţia

prin care importatorii de produse petroliere erau obligaţi de a se aproviziona parţial (în concret,
în proporţie de 35%) de la rafinăriile de stat, la preţurile fixate de guvernul irlandez; deşi este
evident că reglementarea naţională respectivă determina restrângerea importului de produse
petroliere, afectând astfel interesele economice ale furnizorilor petrolieri din alte state-membre,
Curtea a apreciat că „întreruperea aprovizionării cu produse petroliere şi riscurile pe care o astfel
de măsură le-ar putea antrena pentru economia naţională, pentru instituţiile cu rol vital în
funcţionarea statului şi, nu în ultimul rând, pentru populaţia acestui stat“ justifică primirea
excepţiei respective.
C.J.C.E., 10 iulie 1984, cauza C-72/83, Campus Oil Ltd.
„(...) 34. (...) trebuie să constatăm că produsele petroliere, datorită importanţei lor
excepţionale ca sursă de energie în cadrul economiei moderne, sunt fundamentale pentru
existenţa unui stat, din moment ce funcţionarea nu numai a economiei sale, ci mai ales aceea a
instituţiilor şi a serviciilor publice esenţiale şi chiar supravieţuirea populaţiei sale depind de
acestea. O întrerupere a aprovizionării cu produse petroliere şi riscurile care rezultă de aici
pentru existenţa unui stat pot, prin urmare, să afecteze grav siguranţa sa publică, a cărei protecţie
o permite art. 36.
35. Într-adevăr, după cum în mod constant a constatat Curtea (...) art. 36 urmăreşte să
protejeze interese care nu sunt de natură economică. Într-adevăr, un stat membru nu poate fi
autorizat să se sustragă efectelor măsurilor prevăzute de Tratat sub pretextul dificultăţilor
economice ocazionate de eliminarea barierelor în calea comerţului intracomunitar. Totuşi,
ţinând cont de amploarea consecinţelor pe care le poate avea o întrerupere a aprovizionării
cu produse petroliere pentru existenţa unui stat, trebuie să apreciem că scopul de a asigura
oricând o aprovizionare minimală cu produse petroliere depăşeşte considerentele de natură
pur economică şi poate deci să constituie un obiectiv care intră în noţiunea de siguranţă
publică.
36. Trebuie adăugat că prezintă importanţă, în sensul art. 36, faptul că reglementarea în
cauză este justificată prin circumstanţe obiective care răspund cerinţelor siguranţei publice. (...)
37. După cum a constatat Curtea (...), art. 36, ca excepţie de la un principiu fundamental
din Tratat, trebuie să fie interpretat astfel încât să nu îşi extindă efectele dincolo de ceea ce este
necesar pentru protecţia intereselor pe care urmăreşte să le garanteze, iar măsurile adoptate pe
baza acestui articol nu trebuie să creeze obstacole în calea importurilor, disproporţionate
129
C.J.C.E., 23 noiembrie 1978, C. 7/78.
130
C.J.C.E., 14 decembrie 1979, C. 34/79. Invocarea art. 36 din T.f.U.E. (ex-art. 30 din T.C.E.) ar fi lipsită
însă de eficienţă juridică în cazul în care statul membru respectiv nu ar institui dispoziţii naţionale similare prin care
să interzică fabricarea şi distribuirea pe teritoriul său a aceluiaşi gen de produse.
70
faţă de obiectivele respective. Măsurile adoptate pe baza art. 36 nu pot deci să fie justificate
decât dacă sunt de natură să răspundă interesului protejat de acest articol şi dacă nu aduc atingere
mai mult decât este necesar schimburilor comerciale intracomunitare”.
- protecţia vieţii şi a sănătăţii persoanelor a fost motivul care a legitimat adoptarea

reglementării olandeze instituind obligaţia înregistrării obligatorii a oricărui medicament ce
urmează a fi comercializat pe teritoriul acestui stat-membru, indiferent dacă provine din import
sau este un produs indigen sau a legii britanice prin care s-a dispus interdicţia medicilor
farmacişti de a înlocui un medicament cu un altul cu efect similar (prescripţiile medicale fiind în
mod necesar legate de persoana pacientului) sau, în fine, a reglementării franceze prin care
comercializarea anumitor produse (lentile de contact) a fost în mod exclusiv recunoscută doar
unei anumite categorii profesionale (respectiv opticienilor) în considerarea faptului că vânzarea
acestora implică şi obligaţia de a furniza cumpărătorilor informaţii specifice utilizării produselor
respective131;
- cu referire la motivul constând în protecţia sănătăţii animalelor, pe aceeaşi identitate

de raţiune, C.J.C.E. a apreciat că dispoziţiile legale germane care, în ipoteza achiziţionării din
import a produselor furajere, reglementează obligaţia obţinerii unei autorizaţii veterinare
eliberate de autoritatea competentă erau justificate în temeiul art. 30 din Tratat (din T.C.E. subl.
ns.)132;
- protecţia unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau
arheologică a legitimat instituirea acelor reglementări conţinând interdicţia la export a obiectelor
de artă şi a celor cu valoare istorică de interes naţional133; dincolo de recunoaşterea acestei
excepţii, în aceeaşi materie au fost adoptate Regulamentul nr. 3911/92/CEE privind exporturile
de bunuri culturale şi Directiva 93/7/CE privind repatrierea bunurilor culturale care au părăsit
ilegal teritoriul unui stat membru;
- referindu-ne la „protecţia proprietăţii industriale şi comerciale“134, excepţiile de la
principiul liberei circulaţii a mărfurilor sunt recunoscute în măsura în care sunt justificate de
protecţia „obiectului specific“ al dreptului de proprietate intelectuală sau industrială respectiv.
Astfel, pentru titularul unui brevet „obiectul specific“ al dreptului constă în prerogativa
exclusivă de a utiliza o invenţie în vederea fabricării şi a primei puneri în circulaţie a produselor
industriale (fie în mod direct, fie prin acordarea unei licenţe terţilor) precum şi de a se opune
contrafacerii; odată pus produsul în vânzare sau comercializat cu consimţământul titularului
dreptului, se depăşesc, practic, limitele „obiectului specific“ al dreptului său, funcţionând în
materie regula „epuizării“ dreptului potrivit căreia monopolul recunoscut prin lege titularului
dreptului se consumă prin primul act de comercializare a produsului 135 şi, în consecinţă, „actele
secundare de comercializare (şi nu de producţie, până la până la prima punere în vânzare) vor
expune produsul principiului liberei circulaţii“136.
131
În sensul arătat, a se vedea G. Druesne, Droit de l’ Union Européenne et politiques communautaires, ed.
a 6-a, P.U.F., Paris, 2001, p. 97-98.
132
C.J.C.E, 27 martie 1985, C. 73/84.
133
A se vedea decizia Comisiei din 7 noiembrie 1987, afacerea Lebon, citată după S. Deleanu, op. cit., p.
84.
134
Dincolo de formula terminologică folosită în textul comunitar, precizăm că urmează a fi avute în
vedere, practic, toate drepturile de proprietate intelectuală (dreptul de autor, mărcile, brevetele, desenele şi modelele
industriale, indicaţiile geografice).
135
Se impune să precizăm că regula amintită operează nu numai în situaţia în care prima valorificare a
produsului este realizată de însuşi titularul dreptului, ci şi în cazul în care aceasta are loc din iniţiativa unui terţ
abilitat.
136
A se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 72-73.
71
Practic, în situaţia în care un produs a fost pus deja în circulaţie pe teritoriul unui
stat membru fie de către titularul dreptului, fie de către un terţ cu consimţământul său,
acesta (titularul dreptului) nu se va mai putea opune importului produsului respectiv într-un
alt stat membru137.
În schimb, dacă dreptul de proprietate intelectuală sau industrială este încă ocrotit
ca efect al unei reglementări naţionale pe teritoriul unui stat-membru opoziţia titularului
dreptului la importul produsului obţinut în alt stat membru este legitim. Această soluţie nu
este decât consecinţa faptului că întinderea protecţiei dreptului este de „competenţa“ legislativă
a fiecărui stat-membru, ceea ce permite ca protecţia drepturilor de proprietate intelectuală să
suporte un tratament diferit, sub aspectul condiţiilor de aplicare, în legislaţiile naţionale. În
sensul arătat, în litigiul ocazionat de exportul din Danemarca în Germania a suporturilor
materiale pe care era înregistrată opera lui Cliff Richard, C.J.C.E. a recunoscut autorului dreptul
de a se opune comercializării casetelor şi discurilor sale pe teritoriul statului german întrucât,
chiar dacă potrivit legii daneze dreptul de autor nu mai era protejat, în Germania dreptul de autor
beneficia de o durată de protecţie mai lungă.
Dincolo de faptul că sfera de aplicare a excepţiilor consacrate de prevederile art. 36 din

Tratat nu poate fi, printr-o interpretare extensivă, lărgită în afara celor expres prevăzute de norma
comunitară amintită, se impune să precizăm că derogările respective nu trebuie să permită
discriminări arbitrare sau restricţii deghizate în comerţul intracomunitar; introducerea unor
interdicţii sau restricţii în mod exclusiv asupra mărfurilor importate în favoarea, din considerente
pur protecţioniste, a mărfurilor indigene similare ar însemna o deturnare a raţiunilor şi scopurilor
pentru care au fost recunoscute excepţiile reglementate de art. 36 din T.f.U.E.
4.3. Excepţiile jurisprudenţiale
Hotărârea pronunţată de C.J.C.E. (C.E.J.) în afacerea Cassis de Dijon şi-a extins

semnificaţiile şi dincolo de conceptualizarea noţiunii de măsuri cu efect echivalent restricţiilor
cantitative; astfel, s-a reţinut că derogările de la libera circulaţie a mărfurilor pot avea un caracter
justificat şi prin raportare la alte motive în afara celor reglementate de ex-art. 30 din T.C.E. (art.
36 din T.f.U.E.), cum ar fi cele privind: eficacitatea controalelor fiscale, protecţia sănătăţii
publice, corectitudinea tranzacţiilor comerciale şi protecţia consumatorilor.
Ulterior, jurisprudenţa CJUE (CJCE) a lărgit şi mai mult cercul acestor exigenţe
imperative, fiind invocate şi:
- protecţia producţiei cinematografice (cu referire la o reglementare franceză care
instituia obligativitatea rulării timp de 1 an a filmelor în sălile de cinema pentru ca abia ulterior
să poate fi vândute pe videocasete)138;
- protecţia mediului înconjurător (motiv invocat pentru a justifica legea daneză prin care
s-a instituit în sarcina producătorilor de bere şi de băuturi răcoritoare obligaţia de a asigura un
sistem de recuperare a ambalajelor)139;
137
În materia exploatării dreptului de marcă, regula epuizării dreptului suportă o limitare, în sensul că, în
situaţia în care un terţ comercializează produsul în condiţii de natură să creeze confuzii asupra originii acestuia,
titularului dreptului i se recunoaşte prerogativa de a acţiona împotriva terţului chiar dacă produsul era deja pus în
circulaţie pe teritoriul unui stat-membru. În sensul arătat, la nivel jurisprudenţial, s-a reţinut că epuizarea dreptului
nu are loc în caz de alterare a produsului, apreciindu-se că ne aflăm în prezenţa alterării produsului şi atunci când
punerea în vânzare a acestuia s-a făcut în „condiţii obiectiv incompatibile cu imaginea recunoscută a produsului“, a
se vedea afacerea Christian Dior, C.J.C.E., 4 noiembrie 1997, exemplu preluat după A. Fuerea, idem, p. 74.
138
C.J.C.E., 11 iulie 1985, C. 60 şi 61/84.
139
C.J.C.E., 20 septembrie 1988, C. 302/86.
72
- protecţia libertăţii de expresie şi a pluralismului în domeniul presei (care a legitimat
interdicţia cuprinsă în reglementarea austriacă de a include în conţinutul publicaţiilor jocuri prin
care cititorilor li s-ar oferi premii în bani)140;
- protecţia drepturilor fundamentale, reprezentativă fiind soluţia pronunţată în cauza
Schmidberger ale cărei implicaţii le vom reda în cele ce urmează.
• C.J.C.E., 12 iunie 2003, cauza C-112/00, E. Schmidberger
Starea de fapt. Autorităţile autriece au permis unui grup ecologist (asociaţia Transitforum
Austria Tirol) să organizeze pe autostrada Brenner o demonstraţie împotriva poluării Alpilor
datorită traficului greu pe autostradă. Efectul a fost închiderea autostrăzii pentru aproape 30 de
ore, autostrada fiind principala rută de tranzit între Germania şi Italia. Reclamantul Schmidberger
- o societate de transport cu sediul în Germania al cărei principal obiect de activitate îl constituie
transportul de bunuri (lemn) din Germania în Italia a introdus acţiune solicitând daune din partea
autorităţilor autriece; în principal, s-a invocat că închiderea autostrăzii reprezintă o restrangere a
liberei circulaţii a mărfurilor. Instanţa naţională austriacă a formulat cerere de pronunţare a unei
hotărâri preliminare de interpretare a dispoziţiilor din tratat ce interzic m.e.e.r.c. şi a celor
privind excepţiile de la libera circulaţie a mărfurilor. Curtea a examinat dacă restricţia de la
libera circulaţie a mărfurilor permisă de guvernul austriac era justificată de protecţia libertăţii de
exprimare şi a libertăţii de întrunire consacrate de art. 10 şi 11 CEDO.
Soluţia. Curtea a reţinut următoarele:
„82. (...) trebuie să verificăm dacă restricţiile impuse comerţului intracomunitar sunt
proporţionale cu scopul legitim urmărit, şi anume (...) protecţia drepturilor fundamentale.
(...)
86. (...) nu s-a contestat faptul că, în cadrul demonstraţiei, cetăţenii şi-au exercitat
drepturile fundamentale, manifestând în mod public o opinie pe care o consideră importantă în
viaţa comunităţii; de asemenea, nu s-a contestat faptul că această demonstraţie publică nu avea
ca scop restrângerea schimburilor de mărfuri de un anumit tip sau de o anumită origine (...)
87. (...) trebuie să amintim că, în speţă, autorităţile competente luaseră diferite măsuri
administrative în vederea limitării pe cât posibil a perturbării circulaţiei rutiere (...)
88. În plus, nu s-a contestat faptul că acţiunea izolată despre care este vorba nu a dat
naştere unui climat general de insecuritate care să aibă un efect disuasiv asupra fluxului de
schimburi comerciale intracomunitare în ansamblu (...)
89. În fine, (...) autorităţile naţionale competente erau îndreptăţite să aprecieze că o
interdicţie absolută a demonstraţiei ar fi constituit o ingerinţă inacceptabilă asupra
drepturilor fundamentale ale demonstranţilor de a se asocia şi de a-şi exprima în mod paşnic
opinia în public.
(...)
93. În consecinţă, autorităţile naţionale, ţinând cont de puterea de apreciere care trebuie
să le fie recunoscută în materie, au putut aprecia în mod rezonabil că obiectivul legitim urmărit
de respectiva demonstraţie nu putea fi atins în cazul de faţă prin măsuri mai puţin restrictive
asupra comerţului intracomunitar”.
140
C.J.C.E., 26 iunie 1997, C. 368/95. În condiţiile în care cei tentaţi să ofere premii substanţiale cititorilor
ar fi fost patronii grupurilor de presă ocupând poziţii de top în clasamentele economice în detrimentull micilor
editori, Curtea a apreciat că instituirea interdicţiei este una justificată, reţinând că primează, în speţă, conţinutul
publicaţiilor, şi nu mijloacele de promovare a vânzării acestora.
73
Jurisprudenţa Schmidberger aduce în discuţie conflictul dintre două principii – protecţia
liberei circulaţii a mărfurilor, respectiv protecţia drepturilor fundamentale (în speţă, libertatea de
asociere şi de întrunire), mai exact modul soluţionării acestuia în contextul în care valoarea lor
constitutională este una egală. Practic, este primul caz în care restrângerea unei libertăţi
fundamentale este justificată de necesitatea protecţiei unor drepturi fundamentale. După ce a
reiterat că drepturile fundamentale ale omului sunt parte integrantă a principiilor dreptului
Uniunii şi s-a referit la art. 6 (2) din TUE141, Curtea a apreciat că protecţia drepturilor
fundamentale este „un interes legitim, care, în principiu, justifică o restricţionare a obligaţiilor
impuse de dreptul comunitar, chiar şi în cazul unei libertăţi fundamentale precum libera
circulaţie a bunurilor”. Se impune a se reţine că excepţiile trebuie interpretate restrictiv; dacă un
stat membru are posibilitatea de a alege între mai multe măsuri pentru atingerea aceluiaşi scop
trebuie să aleagă mijloacele care restrâng cel mai puţin libertăţile fundamentale. În altă ordine de
idei, hotărârea este relevantă pentru că, implicit, se acceptă supremaţia provenind dintr-un alt
izvor de drept în raport cu dreptul Uniunii Europene.
În mod similar motivelor de interes general reglementate de art. 36 din T.f.U.E., şi

valorile în temeiul cărora jurisprudenţa Curţii de Justiţie a admis limitări ale principiului liberei
circulaţii a mărfurilor au o dimensiune extraeconomică, natură despre care putem afirma că
reprezintă o trăsătură comună a excepţiilor legale şi jurisprudenţiale.
În acelaşi timp, între valorile a căror protecţie este asigurată prin dispoziţiile comunitare
şi cele a căror consacrare a fost făcută pe cale jurisprudenţială există determinări reciproce;
astfel, protecţia vieţii animalelor şi conservarea plantelor concură la protecţia mediului
înconjurător, aceasta din urmă contribuind la protecţia vieţii şi sănătăţii persoanelor; nu mai
puţin protecţia consumatorilor implică şi protecţia drepturilor de proprietate intelectuală,
enumerarea rămânând deschisă şi altor corelaţii similare.
În altă ordine de idei, sub aspectul elementelor de diferenţiere142, în timp ce motivele care
justifică excepţiile legale sunt limitativ prevăzute de art. 36 din Tratat şi de strictă interpretare,
sfera excepţiilor jurisprudenţiale se află într-o continuă proliferare.
Odată conturată fizionomia excepţiilor, se impune să analizăm în continuare în ce condiții

derogările de la libera circulaţie a mărfurilor pot fi instituite în mod legitim.
4.4. Condiţii necesare pentru invocarea excepţiilor legale şi jurisprudenţiale
În literatura juridică de specialitate143, sunt admise în mod constant următoarele condiţii

de invocare a excepţiilor de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor:
- inexistenţa în domeniul respectiv a unor reglementări comunitare de armonizare a

legislaţiilor statelor-membre care să aibă acelaşi obiect cu măsura derogatorie instituită de un
stat-membru; cu referire la semnificaţiile acestei condiţionări, se impune să subliniem că
motivele enumerate de art. 36 din Tratat nu mai pot fi invocate drept temei al derogării de la
libera circulaţie în prezenţa unor directive comunitare de armonizare în materie, recunoscându-li-
se practic un caracter provizoriu;
- măsura naţională respectivă să fie adoptată din necesitatea de a proteja un interes
general şi să fie în mod obiectiv necesară pentru ocrotirea acestui interes; analizând consecinţele
141
Potrivit dispotiţiilor citate „Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale(…)”.
142
A se vedea şi domeniul de aplicare relativ diferit al excepţiilor legale faţă de cel al excepţiilor
jurisprudenţiale, criteriu de departajare la care am făcut anterior referire, supra, p.
143
A se vedea S. Deleanu, op. cit., p. 88-90, A. Fuerea, op. cit., p. 62.
74
juridice antrenate de aplicarea acestei condiţii, la nivel doctrinar, într-o formulare plastică, s-a
arătat că „măsura trebuie să asigure protecţia interesului general peste tot unde acesta trebuie să
existe“ ;
- derogarea respectivă să nu aibă un caracter discriminatoriu, măsura respectivă urmând
a fi aplicată atât în cazul mărfurilor importate sau exportate cât şi a celor autohtone.
75
Note de curs (7)
LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALURILOR ŞI A PLĂŢILOR
5.1. Evoluţia reglementărilor în materie
Dincolo de semnificaţiile economice pozitive ale uniunii economice şi monetare144,

realizarea acesteia a cunoscut o evoluţie relativ lentă dată fiind importanţa rolului tradiţional al
statelor în materia înfăptuirii politicilor monetare naţionale.
În formula consacrată de T.C.E.E., dispoziţiile incidente capitalurilor erau cuprinse în
art. 67-73 din Capitolul 4. Capitalurile din Titlul III. Libera circulaţie a persoanelor, serviciilor
şi capitalurilor al Părţii a doua. Fundamentele Comunităţii, plăţile fiind reglementate de art.
106 din Capitolul 2. Balanţa de plăţi din Titlul II. Politica economică al Părţii a treia. Politica
Comunităţii.
Prevederile art. 67 din T.C.E.E. instituiau eliminarea treptată în relaţiile dintre statele
membre a
- restricţiilor impuse circulaţiei capitalurilor aparţinând rezidenţilor acestora precum şi a
- tratamentului discriminatoriu în funcţie de
• cetăţenie sau naţionalitate,
• reşedinţa sau sediul social al persoanelor
• locul în care era efectuat plasamentul de capital,
cu precizarea că înlăturarea progresivă a obstacolelor la care am făcut referire urma să
aibă loc numai „în măsura necesară bunei funcţionări a pieţei comune“. Condiţionarea
enunţată a permis interpretarea jurisprudenţială ocazionată de afacerea Casati potrivit căreia,
spre deosebire de dispoziţiile aplicabile liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor,
cele incidente mişcărilor de capitaluri au un efect direct limitat, art. 67 din T.C.E.E. „nefiind
redactat în termeni imperativi“145.
Dispoziţiile art. 106 din T.C.E.E. reglementau angajamentul statelor membre de a
autoriza „efectuarea plăţilor aferente schimburilor de mărfuri, de servicii şi de capitaluri
precum şi transferurile de capital şi salarii (...) în măsura în care circulaţia mărfurilor, a
serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor este liberalizată între statele membre“. Spre
deosebire de art. 67 din T.C.E.E., aceste prevederi au efect direct, aşa cum, de altfel, prin
hotărârea pronunţată în afacerea Luisi et Carbone - a cărei notorietate se datorează, în special,
consacrării distincţiei dintre deplasările de capital şi plăţile curente146- s-a şi reţinut.
144
În procesul de realizare a Uniunii Economice şi Monetare (U.E.M.) sunt semnificative trei episoade: i)
cel în cadrul căruia, până la data de 31 decembrie 1993, a avut loc desăvârşirea liberalizării deplasărilor de capital,
ii) cel circumscris scopului de a asigura, începând cu data de 1 ianuarie 1994, convergenţa politicilor economice şi,
în fine, iii) înfiinţarea Băncii Centrale Europene la data de 1 iunie 1998 şi introducerea monedei europene unice
„euro“ de la 1 ianuarie 1999.
145
C.J.C.E., 11 noiembrie, C-203/80, exemplu preluat după F. C. Stoica, Dreptul Uniunii Europene •
Libertăţile fundamentale, Ed. Universitară, Bucureşti, 2009, p. 190. Cu referire la aceeaşi hotărâre, a se vedea şi
opinia potrivit căreia concepţia statuată de C.J.C.E. a fost în sensul că dispoziţiile art. 67 T.C.E.E. nu aveau efect
direct, în L-D. Chiţoiu (Ghimbaş), Liberalizarea serviciilor bancare în construcţia Uniunii Europene (I), în
R.R.D.A. nr. 5/2010, p. 99. În acelaşi sens, a se vedea şi S. Deleanu, op. cit., p. 173.
146
A se vedea infra, p.
76
Liberalizarea capitalurilor s-a produs treptat, constituind, astfel, obiectul unor
reglementări comunitare succesive, fiind vorba despre:
- Prima Directivă din 11 martie 1960 privind liberalizarea investiţiilor directe147,

completată şi modificată prin a doua Directivă a Consiliului nr. 63/21 din 18 decembrie 1962148;
- Directiva nr. 86/566 din 17 noiembrie 1986149 prin care au fost liberalizate creditele pe
termen lung legate de operaţiunile privind achiziţionarea titlurilor care nu erau negociate la
bursă şi,
în fine, dat fiind caracterul incomplet al liberalizării permise de directivele arătate, în

scopul unei liberalizări complete a fost adoptată
- Directiva nr. 88/361 din 24 iunie 1988150 care a înlăturat restricţiile privind circulaţia
capitalului151 între resortisanţii statelor membre, transferurile de capital urmând a fi efectuate în
aceleaşi condiţii ale ratei de schimb precum cele aplicate plăţilor curente; totuşi, dispoziţiile art.
6 din directiva anterior menţionată recunosc anumitor state membre (fiind vorba despre Spania,
Portugalia, Grecia şi Irlanda) opţiunea de a putea institui, cu titlu temporar (şi anume până la data
de 31 decembrie 1992), anumite măsuri restrictive asupra circulaţiei capitalurilor.
Libera circulaţie a capitalurilor a fost desăvârşită prin dispoziţiile Tratatului de la

Maastricht, dobândind recunoaştere nu numai în relaţiile dintre statele-membre ci şi în
relaţiile cu statele-terţe (fiind calificată o liberalizare erga omnes152). În consecinţă, începând
cu data de 1 ianuarie 1994, sunt interzise, potrivit art. 56 (1) din T.C.E. „toate restricţiile privind
circulaţia capitalurilor între statele membre precum şi între statele membre şi ţările terţe“.
Spre deosebire de T.C.E.E.153, în ansamblul normativ al T.C.E. dispoziţiile incidente

capitalurilor şi plăţilor suportă o abordare comună, regăsindu-se în Capitolul 4. Capitalurile şi
plăţile din Titlul III. Libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor al Părţii a
treia. Politicile Comunităţii.
Mai mult, regimul unitar al deplasărilor de capitaluri şi al plăţilor se extinde şi asupra

forţei juridice identice ale dispoziţiilor aplicabile acestora; astfel, spre deosebire de
prevederile art. 67 din T.C.E.E., cele conţinute de art. 56 (1) din T.C.E. incidente circulaţiei
capitalurilor au efect direct, fiind eliminată, practic, diferenţierea consacrată de T.C.E.E. între
cele două categorii de prevederi - aplicabile capitalurilor, respectiv plăţilor - sub aspectul
valorii lor juridice (diferenţiere la care am făcut anterior referire).
În altă ordine de idei, în condiţiile în care la data adoptării Tratatului de la Maastricht era
deja în vigoare Directiva nr. 88/361 de liberalizare completă a mişcărilor de capital, doctrina
juridică subliniază caracterul semnificativ al faptului că, începând cu 1 ianuarie 1994, libera
circulaţie a capitalurilor se întemeiază pe dispoziţiile de directă aplicabilitate ale
147
A se vedea J.O. L nr. 43 din 12 aprilie 1960.
148
A se vedea J. O. L nr. 49 din 22 ianuarie 1963.
149
A se vedea J.O. L nr. din 24 iunie 1986.
150
A se vedea J.O. L nr. 178 din 8 iulie 1988.
151
Directiva menţionată cuprinde un nomenclator al deplasărilor de capital, acestea fiind redate într-o
formulă relativ sistematizată pe categorii de operaţiuni.
152
A se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 83.
153
Cu privire la modul distinct de reglementare a capitalurilor faţă de plăţi, mai exact al situării diferite în
cadrul prevederilor T.C.E.E. a dispoziţiilor aplicabile capitalurilor, respectiv plăţilor, a se vedea supra, p. 22.
77
Tratatului, şi nu pe o legislaţie secundară, arătând că „progresul Uniunii Economice şi
Monetare cu greu ar fi putut fi conceput, dacă mişcările monetare între Statele Membre nu s-ar
fi sprijinit pe aceeaşi bază legală ca şi celelalte elemente fundamentale ale acelei Uniuni“154.
În fine, în prezent, sediul juridic al materiei îl reprezintă dispoziţiile art. 63-66 din
T.f.U.E. (alcătuind Capitolul 4. Capitalurile şi plăţile din Titlul IV. Libera circulaţie a
persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor al Părţii a treia. Politicile şi acţiunile interne ale
Uniunii), art. 75, 143-144 şi art. 215 din T.f.U.E. (poziţionarea lor individuală în cadrul
dispoziţiilor T.f.U.E. urmând a fi indicată cu prilejul analizei conţinutului acestora).
5.2. Domeniul de aplicare a liberei circulaţii a capitalurilor, respectiv a plăţilor
Distincţia dintre deplasările de capital şi plăţile curente, consacrată la nivel

jurisprudenţial prin hotărârea pronunţată de C.J.C.E. în afacerea Luisi si Carbone155 este
necesară în vederea stabilirii corecte a domeniului de aplicare a liberei circulaţii a capitalului,
respectiv a liberei circulaţii a plăţilor.
În timp ce deplasările de capitaluri sunt acele operaţiuni financiare având ca obiect

plasarea sau investirea unor resurse băneşti, plăţile sunt remuneraţiile datorate în schimbul
efectuării unor prestaţii. Se reţine astfel că „transferul fizic de bancnote nu poate fi deci
clasificat ca o deplasare de capital atunci când transferul în cauză corespunde unei obligaţii de
plată rezultând dintr-o tranzacţie implicând circulaţia mărfurilor şi serviciilor“ astfel încât
„transferurile în legătură cu turismul ori cu călătoriile în scopuri în scopuri de comerţ,
educaţie ori tratament medical constituie plăţi şi nu o deplasare a capitalului chiar dacă ele
sunt efectuate prin intermediul transferului fizic de bancnote“156.
În consecinţă, nu se circumscrie unei deplasări de capital transferul bancar realizat ca

urmare a unei tranzacţii desfăşurate în domeniul schimburilor de mărfuri sau prestării de servicii.
Constituie deplasări de capitaluri următoarele operaţiuni:

- investiţiile imobiliare;
- investiţiile efectuate în scopul constituirii sau extinderii activităţii unei societăţi (sau,
în alţi termeni, investiţiile legate de libertatea de stabilire);
- operaţiunile privind achiziţionarea titlurilor de valoare;
- plasamentele financiare pe termen lung (constituirea unor depozite bancare în
străinătate);
- transferurile de capital în interes personal (donaţii, succesiuni, transferul economiilor
dintr-un stat în altul).
Distincţia dintre mişcările de capital şi plăţile curente nu este întotdeauna facilă; pentru a
epuiza sfera exemplificării, arătăm că plata primelor de asigurare a răspunderii civile are
valoarea unei plăţi curente, spre deosebire de plata primelor de asigurare de viaţă ce reprezintă
circulaţia unui capital.
Beneficiarii libertăţilor analizate sunt nu numai cetăţenii statelor membre ale Uniunii
Europene, ci şi cetăţenii aparţinând unor state terţe care au reşedinţa pe teritoriul unui stat
membru.
154
A se vedea J. A. Usher, The Law of Money and Financial Services in the European Community, ed. a II-
a, Oxford University Press, 2002, p. 24, citat după L.-D. Chiţoiu (Ghimbav), op. cit., p. 101.
155
C.J.C.E., 31 ianuarie 1984, C-286/82 şi C-26/83.
156
Idem. A se vedea şi C.J.C.E., 23 februarie 1995, C-358 şi 416/93.
78
Cu titlu ilustrativ, pot fi reţinute drept obstacole la libera circulaţie a capitalului obligaţia
de a înscrie o ipotecă în evidenţele de carte funciară exclusiv în moneda naţională a unui stat-
membru (v. C-464/98 Westdeutsche Landesbank Girozentrale c. Stefan şi Republica Austria),
refuzul de a acorda beneficiul unei exonerări fiscale pentru dividendele pe acţiuni plătite de către
o societate ce are sediul pe teritoriul unui alt stat-membru (v. C-35/98 Staatssecretaris van
Financiën c. Verkooijen) sau măsurile adoptate de un stat membru susceptibile să descurajeze
persoanele rezidente pe teritoriul său să obţină împrumuturi sau să realizeze investiţii în alte state
membre.
5.3. Corelaţia dintre libera circulaţie a capitalurilor, respectiv a plăţilor

şi celelalte libertăţi de circulaţie
Dincolo de domeniul de aplicare diferit al libertăţilor de circulaţie, realizarea efectivă a

acestora face vizibilă legătura dintre regulile de funcţionare ce le guvernează, în sensul că
libertatea de stabilire sau libertatea de prestare a serviciilor ar fi golite de conţinut în absenţa
desfăşurării libere a unor anumite deplasări de capitaluri.
Astfel, în literatura juridică de specialitate s-a subliniat că „libertatea de stabilire
postulează157 dreptul investitorului comunitar de a avea părţi sociale într-o societate înfiinţată în
alt stat de membru sau de a crea o filială. Tot astfel, libertatea de prestare a
serviciilor în sectoarele sensibile, ca cel bancar sau al asigurărilor, presupune liberalizarea

mişcărilor pe termen scurt şi a transferurilor în executarea unor contracte de asigurare“158.
În acelaşi timp, luând în considerare faptul că plăţile reprezintă contraprestaţii datorate în
cadrul unor tranzacţii ce implică schimburi de mărfuri sau prestarea unor servicii, este evident că
libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şi a serviciilor implică şi existenţa unei libertăţi
derivate - cea a plăţilor.
5.4. Excepţii de la libera circulaţie a capitalurilor şi a plăţilor
Potrivit dispoziţiilor art. 65 din T.f.U.E. (ex-art. 58 din T.C.E.) libera circulaţie a
capitalurilor, respectiv a plăţilor nu poate aduce atingere dreptului recunoscut al statelor-
membre:
→ de a aplica dispoziţiile fiscale care instituie o distincţie între contribuabilii care nu se

găsesc în aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte reşedinţa lor sau locul unde capitalurile lor au fost
investite [art. 65 alin. (1) lit. (a) T.f.U.E.];
→ de a adopta măsurile necesare

• în vederea descurajării fraudei fiscale sau
• cerute de supravegherea prudenţială a instituţiilor financiare sau
a institui proceduri speciale de declarare a circulaţiei capitalurilor

• în scopuri de informare administrativă sau statistică ori
157
Se impune totuşi să precizăm că nu întotdeauna libertatea de stabilire implică şi deplasarea unui capital,
este cazul în care activitatea de stabilire este însoţită de contractarea unui credit de la o bancă de pe teritoriul acelui
stat-membru.
158
A se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 81.
79
a adopta măsuri justificate de motive de
• ordine publică sau siguranţă publică [art. 65 alin. (1) lit. (b) T.f.U.E.]159;
→ de a institui acele măsuri restrictive la circulaţia capitalurilor ce decurg din

aplicarea de restricţii privind dreptul de stabilire [art. 65 alin. (2) T.f.U.E.].
Potrivit art. 65 alin. (3) T.f.U.E. măsurile şi procedurile prevăzute la alin. (1) şi (2) nu
trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restrângere disimulată a liberei
circulaţii a capitalurilor şi a plăţilor.
5.5. Clauze de salvgardare
→ Potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-art. 57 alin. (1) din T.C.E.], în
raporturile cu ţările terţe, au fost menţinute restricţiile în vigoare la data de 31 decembrie
1993 (dată până la care am arătat deja că au fost liberalizate în mod
complet deplasările de capital) şi adoptate cu privire la circulaţia capitalurilor având ca destinaţie

ţări terţe sau provenind din ţări terţe, care privesc „investiţii directe, inclusiv investiţiile
imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe
pieţele de capital“.
În temeiul art. 64 alin. (2) din T.f.U.E. [ex-art. 57 alin. (1) din T.C.E.], Consiliul, după
consultarea Parlamentului european, poate adopta măsuri care reprezintă un regres în
dreptul Uniunii în ceea ce priveşte liberalizarea capitalurilor având ca destinaţie sau
provenind din ţări terţe.
→ În situaţia în care, în împrejurări excepţionale, circulaţia capitalurilor din şi înspre

ţări terţe provoacă sau ameninţă să provoace dificultăţi grave în funcţionarea uniunii
economice şi monetare, în temeiul dispoziţiilor art. 66 din T.f.U.E. (ex-art. 59 din T.C.E),
Consiliul, la propunerea Comisiei şi după consultarea Băncii Centrale Europene,
poate adopta în raporturile cu ţările terţe măsuri de salvgardare pentru o perioadă de
până la 6 luni, dacă acestea măsuri sunt strict necesare.
→ O altă derogare este cea permisă de art. 75 din T.f.U.E.160 (ex-art. 60 din T.C.E.)
potrivit căruia, în scopul realizării obiectivelor constând în crearea unui spaţiu de libertate,
securitate şi justiţie, în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea terorismului şi a
activităţilor conexe,
Parlamentul European şi Consiliul, pot adopta, pe cale de regulamente,
măsuri administrative privind circulaţia capitalurilor şi plăţile, şi anume
„îngheţarea fondurilor, a activelor financiare sau a beneficiilor economice
care aparţin unor • persoane fizice sau juridice,
• grupuri sau entităţi fără caracter statal,
sunt în proprietatea acestora sau sunt deţinute de acestea“ (subl.ns.).
159
A se vedea şi legislaţia derivată adoptată în materia prevenirii şi spălării banilor, şi anume Directiva nr.
91/308 din 10 iunie 1991 (J.O. L nr. 166 din 28 iunie 1991) şi Directiva nr. 2001/ 97 din 4 decembrie 2001 (J.O. L
344 din 28 decembrie 2001).
160
Art. 75 se regăseşte în Cap. 1. Dispoziţii generale din Titlul V. Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie
al Părţii a treia. Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii.
80
→ Alte măsuri de salvgardare sunt cele ce pot fi adoptate, în condiţiile art. 144 din T.f.
U.E. (ex-art. 120 din T.C.E.) de către statele care nu au aderat la moneda unică. Astfel,
161
• în cazul apariţiei unei crize neprevăzute în balanţa de plăţi şi

• sub condiţia neacordării de către Consiliu a măsurilor de asistenţă reciprocă
recomandate de Comisie sau a insuficienţei acestor măsuri,
aceste state pot adopta, cu titlu provizoriu, măsurile restrictive necesare, măsuri care
trebuie să provoace perturbări minime în funcţionarea pieţei comune şi să nu depăşească limita
absolut necesară pentru remedierea dificultăţilor în considerarea cărora au fost instituite.
→ În fine, o altă clauză de salvgardare este cea permisă de art. 215 din T.f.U.E.162 (ex-art.
301 din T.C.E.); astfel,
• în situaţia în care o decizie adoptată în contextul politicii externe şi de securitate

comună prevede întreruperea sau restrângerea totală sau parţială a relaţiilor economice şi
financiare cu ţări terţe,
Consiliul, la propunerea comună a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri

externe şi politica de securitate şi a Comisiei,
poate adopta măsurile restrictive necesare.
5.6. Constituirea Uniunii Economice şi Monetare (UEM)
→ Primele iniţiative
• 1969, raportul Werner, adoptarea Rezoluţiei Consiliului cu privire la realizarea UEM

în etape; ca urmare a problemelor economice ale SUA monedele europene au început să oscileze
şi s-a impus necesitatea urgentă de a le împiedica să se îndepărteze prea mult unele de altele,
ceea ce a constituit catalizatorul
• introducerii „şarpelui monetar” care a stabilit principiul că diferenţa dintre ratele de
schimb a două state membre nu ar trebui să fie mai mare de 2,25%; presiunile economice
asupra anumitor state membre au dus la îndepărtarea de „şarpe” astfel că până în anul 1977 doar
jumătate din cele zece state membre au rămas în limitele acestuia;
• în 1978, din dorinţa de a susţine stabilitatea monetară se instituie Sistemul Monetar
European (SME) printr-o Rezoluţie a Consiliului European; apăruse o nemulţumire crescândă
faţă de ratele de schimb fluctuante percepute ca având un impact negativ asupra investiţiilor
transfrontaliere; mai mult, circulaţia monedelor străine avea un efect destabilizator asupra
monedelor europene
• SME a instituit Mecanismul Ratei de Schimb (MRS) şi
Unitatea Monetară Europeană (ECU)
Rata ECU era determinată pe baza unui coş al monedelor statelor membre, MRS
funcţiona prin fixarea pentru fiecare stat participant a unei rate de schimb faţă de ECU; odată ce
valoarea fiecărei monede era stabilită în raport cu ECU era posibilă determinarea valorii oricărei
monede naţionale în raport cu toate celelalte monede naţionale;
161
Art. 144 este cuprins în Cap. 5. Dispoziţii tranzitorii din Titlul VIII. Politica economică şi monetară al
Părţii a treia. Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii.
162
Art. 215 este articolul unic aparţinând Titlului IV. Măsurile restrictive din Partea a cincea. Acţiunea
externă a Uniunii.
81
• funcţionarea normală a MRS a fost destabilizată de crizele monetare din anii 1992-
1993, lira italiană şi lira sterlină au fost suspendate din MRS iar unele monede rămase în MRS s-
au devalorizat.
→ Etapele constituirii UEM.
1. Primul episod semnificativ - cel în cadrul căruia până la data de 31 decembrie1993 a

avut loc desăvârşirea liberalizării deplasărilor de capital;
2. Tratatul privind Uniunea Europeană a consolidat demersurile efectuate în scopul UEM

si a prevăzut că a doua etapă trebuie să înceapă la data de 1 ianuarie 1994, scopul principal
urmărit fiind
• convergenţa politicilor economice; potrivit art. 99 TCE (în prezent, art. 120 TFUE)
statele membre îşi consideră politicile economice ca fiind o chestiune de interes comun şi le
coordonează în cadrul Consiliului; pe baza rapoartelor Comisiei, se intenţionează monitorizarea
de către Consiliu a evoluţiei economice din fiecare stat şi emiterea de recomandări;
• art. 104 TCE (actualul 126 TFUE) prezintă o importanţă deosebită: statele membre au
obligaţia ca în a doua etapă să depună eforturi pentru a evita deficitele bugetare excesive;
comisia supraveghează evoluţia situaţiei bugetare naţionale înaintează raport Consiliului care
face recomandări
• înfiinţarea Institutului Monetar European (IME) predecesorul Băncii Centrale
Europene (BCE); statele membre trebuiau să asigure independenţa bancilor lor centrale şi
erau instruite să trateze politicile ratelor de schimb ca o chestiune de interes comun.
3. Conform TUE, a treia etapă trebuia să înceapă cel târziu la 1 ianuarie 1999, fiind
prevăzute criterii detaliate referitoare la tranziţia de la etapa 2→3 in art. 121 TCE (devenit
ulterior art.140 TFUE). Comisia şi IME trebuiau să raporteze Consiliului asupra progresului
înregistrat de state în direcţia realizării UEM, mai exact să informeze asupra măsurii în care
statele membre au conferit autonomie băncilor lor centrale şi, mai important, dacă fuseseră
îndeplinite
• criteriile de convergenţă - îndeplinirea acestor criterii163 reprezintă o condiţie

prealabilă pentru ca un stat să adopte moneda unică, fiind enunţate în art. 121 TCE (actualul
art.140 TFUE):
- realizarea unui grad înalt de stabilitate a preţurilor;
- caracterul solid al poziţiei financiare a guvernului; aceasta se defineşte prin
evitarea unui deficit bugetar excesiv: un deficit bugetar anual de mai puţin de 3% din
PIB şi un cuantum total al datoriei publice de nu mai mult de 60% din PIB;
- respectarea limitelor normale de fluctuaţie prevăzute de MRS din Sistemul
Monetar European timp de cel puţin doi ani şi fără devalorizarea monedei în raport cu
cea a altui stat membru;
- caracterul durabil al convergenţei atinse de statul membru astfel cum se reflectă
acesta în nivelul ratelor dobânzilor pe termen lung.
Consiliul trebuia să decidă cel târziu până la 31 decembrie 1996 dacă majoritatea statelor
membre îndeplineau condiţiile cerute pentru adoptarea unei monede unice şi dacă era potrivit
pentru Comunitate să intre în a 3 etapă, respectiv să stabilească începutul acesteia.
163
Statele care nu îndeplinesc criteriile sunt numite „state membre care fac obiectul unei derogări”, poziţia
lor fiind reevaluată cel puţin o dată la doi ani pentru a stabili dacă îndeplinesc condiţiile.
82
Consecinţele juridice ale trecerii la etapa 3:
- sub aspect instituţional, înfiinţarea Băncii Centrale Europene la 1 iunie 1998;
- sub aspect monetar, introducerea monedei europene unice euro la 1 ianuarie
1999;
- sub aspectul obligaţiilor statelor în materie de politică economică – aspecte fiscale,
bugetare – obligaţia de a evita deficitele publice excesive.
Decizia oficială a Consiliului întrunit la nivelul şefilor de stat şi de guvern în sensul că

statele candidate, cu excepţia Greciei, au îndeplinit criteriile de convergenţă a fost luată la
2 mai 1998; astfel a treia etapă a UEM a început efectiv la 1 ianuarie 1999.
‼ Regatul Unit a negociat un Protocol de opt-out, anexat la TUE a cărui semnificaţie este
aceea că acest stat nu este obligat să treacă la a treia etapă a UEM chiar dacă îndeplineşte
criteriile de convergenţă.
Euro este moneda oficială a 17 din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene.
Aceste state, cunoscute colectiv ca „Zona euro”, sunt Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda,
Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia,
Slovenia și Spania.
Euro mai este folosit cu acordul comunității în Monaco, San Marino și Vatican,
iar trei alte state — Andorra, Kosovo (nerecunoscut ca stat de către România și Republica
Moldova) și Muntenegru — utilizează moneda europeană fără să aibă acordul UE. Estimările
arată că moneda euro este folosită zilnic de aproximativ 327 de milioane de europeni.
Numele euro a fost adoptat oficial la 16 decembrie 1995, iar moneda însăși a intrat pe
piețele internaționale la 1 ianuarie 1999, înlocuind așa-numita unitate monetară europeană
(ECU), iar apoi, la 1 ianuarie 2002, a fost introdusă în circulație înlocuind în cele din urmă
monedele naționale din Zona euro.
→ Pledoaria împotriva UEM164
• argumentul potrivit căruia statele membre nu erau pregătite pentru UEM din moment ce
nu puteau îndeplini criteriile de convergenţă decât printr-o contabilitate creativă după cum au
afirmat 155 profesori universitari germani în Financial Times în 9 februarie 1998;
• argument politic: moneda unică reprezenta un pas major către un superstat european165
ori o monedă naţională este considerată ca o parte a ideii însăşi de naţionalitate afirmându-se că
dezonorarea unei monede naţionale este o alternativă mai puţin rea decât decesul acesteia166;
• argument economic: moneda unică ar duce la o varietate de consecinţe nedorite:
preţurile ar creşte din moment ce agenţii economici ar profita de transformarea monedelor
naţionale în euro pentru a creşte preţurile înainte de acomodarea consumatorilor cu noii bani167.
Se poate concluziona că euro a avut parte de o introducere dificilă în lumea pieţelor

monedelor şi a scăzut considerabil în raport cu alte monede, lira sterlină şi dolarul; deşi în ultima
vreme a părut a se reface, rămâne problematică legătura dintre politica monetară şi politica
economică. CE deţine un control mult mai mare asupra politicii monetare - întruchipată de euro
şi de BCE - decât asupra politicii economice în general; dacă ţările au deficite bugetare pe
termen lung aceasta va determina pieţele monetare să desconsidere euro.
164
Pentru dezvoltări a se vedea Paul Craig, Gráinne de Búrca şi notele bibliografice indicate, op. cit., p. 917
şi urm.
165
A se vedea J Redwood, The Single European Currency, Tecla, 1995, p. 11-12.
166
A se vedea C. Johnson, In with the Euro, Out whit the Pound, Penguin, 1996, p. 87.
167
A se vedea J Redwood, op. cit., p. 22.
83
Note de curs (8)
LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR ŞI SERVICIILOR
1. Preliminarii. Delimitări conceptuale
Deşi libera circulaţie a lucrătorilor şi libertatea de stabilire168 sunt reglementate în

T.f.U.E. în mod distinct de libera circulaţie a serviciilor169, literatura juridică ne-a obişnuit ca
studiul semnificaţiilor teoretice şi al implicaţiilor practice ale acestora să suporte, în mod
tradiţional, o abordare comună.
Dincolo de legătura generală care le uneşte urmare a faptului că ambele reprezintă
instrumente specifice ale realizării aceloraşi obiective economice ale stabilirii pieţei unice, dintr-
o perspectivă relativ particulară conexiunile se manifestă prin aceea că
• sfera beneficiarilor acestor libertăţi este aceeaşi,
• principiul egalităţii de tratament este comun ambelor domenii şi, nu mai puţin, şi printr-
o
• aplicare comună fie şi numai parţială a unor reglementări.
În altă ordine de idei, libera circulaţie a serviciilor ar fi lipsită de orice suport în absenţa
recunoaşterii în favoarea operatorilor economici a libertăţii de stabilire după cum şi prerogativele
acesteia din urmă servesc la furnizarea dincolo de frontiere a serviciilor.
Mai mult, la nivel doctrinar170 se afirmă existenţa aşa-zisei „libertăţi profesionale“ care
beneficiază atât în drepturile naţionale cât şi în dreptul comunitar de statutul unui drept
fundamental al persoanei; în acelaşi timp, se apreciază că, în concepţia tratatelor constitutive
libertatea profesională apare nu atât ca un drept al persoanei cât ca un „instrument al mobilităţii
actorilor economici“171, conţinutul acesteia având o dimensiune trinitară, în sensul că există în
realitate trei libertăţi: libertatea de circulaţie a lucrătorilor salariaţi, libertatea de stabilire şi
libertatea de prestare a serviciilor.
Potrivit art. 49 alin. (2) din T.f.U.E. [ex-art. 43 alin. (2) din T.C.E.], libertatea de
stabilire reprezintă dreptul recunoscut resortisanţilor statelor-membre de a accede la activităţile
independente precum şi la constituirea şi gestionarea întreprinderilor. Interpretând prevederile
art. 56 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-art. 49 alin. (1) din T.C.E.], libertatea de a presta servicii
(L.P.S.) reprezintă dreptul de a furniza servicii persoanelor fizice şi juridice cu sediul pe
teritoriul altor state-membre.
Libertatea profesională, în oricare din formele sale de exteriorizare, se manifestă în

prezent ca un concept distinct de dreptul de liberă circulaţie şi şedere constând în facultatea
recunoscută oricărui cetăţean al unui stat-membru de a se deplasa şi a se stabili liber pe teritoriul
comunitar independent de exercitarea unei activităţi profesionale.
168
A se vedea Cap. 1 „Lucrătorii“, respectiv Cap. 2 „Dreptul de stabilire“ din Titlul IV „Libera circulaţie a
persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor“.
169
A se vedea Cap. 3 „Serviciile“.
170
A se vedea L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Ed. Montchrestien, Paris,
2006, p. 77-79.
171
A se vedea, L. Dubouis, C. Blumann, op. cit., p. 77.
84
În consecinţă, respectând premisele conturate, vom prezenta în continuare aspectele
privind accesul resortisanţilor statelor-membre pe teritoriul comunitar, respectiv
problematica libertăţii de stabilire şi a libertăţii de prestare a serviciilor; investigaţia va surprinde
coordonatele comune ale acestor libertăţi fără a eluda elementele specifice a căror cunoaştere
face posibilă individualizarea conceptuală a regimurilor aplicabile acestora.
2. Beneficiarii „libertăţilor profesionale“
2.1. Lucrătorii. Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-art. 39 alin. (1) din
T.C.E.], „libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii“; invocarea articolului
mai sus menţionat este condiţionată de existenţa a două cerinţe: persoana fizică să aibă cetăţenia
unui stat-membru şi să desfăşoare o activitate economică.
Noţiunea de „lucrător salariat“ este interpretată în sens extensiv; în mod tradiţional, în
accepţiunea jurisprudenţială consacrată în afacerea Lawrie-Blum, este avută în vedere persoana
care desfăşoară o activitate sub conducerea şi în beneficiul unei alte persoane în schimbul unei
remuneraţii172. Activitatea executată trebuie să fie reală şi efectivă, şi nu pur marginală sau
accesorie, neprezentând importanţă durata muncii, aceasta fiind exercitată pe timp parţial sau
dacă, potrivit jurisprudenţei Levin, drepturile băneşti astfel procurate sunt inferioare salariului
considerat în statul de primire ca fiind necesar minimei subzistenţe173, sens în care, în afacerea
Kempf, s-a reţinut că beneficiază de libera circulaţie şi profesorul de muzică care susţine 12 ore
de curs săptămânal174.
Activitatea trebuie să aibă în mod necesar o valoare economică, fiind realizată în
schimbul unei remuneraţii; jurisprudenţial, în afacerea Steymann s-a admis chiar că poate fi
calificată ca atare şi activitatea desfăşurată în cadrul unei comunităţi religioase dacă este
retribuită prin contribuţia membrilor săi175. Mai mult, în sensul jurisprudenţei Antonissen,
activitatea poate să fie chiar şi potenţială, în sensul că resortisanţilor care se află în căutarea unui
loc de muncă li se recunoaşte dreptul de a invoca dispoziţiile privind libera circulaţie, cu
precizarea că statul de primire poate să limiteze perioada la un termen rezonabil176.
2.2. Persoanele care desfăşoară activităţi independente. Uzând fie de prevederile art.
49 (ex-art. 43), fie de cele ale art. 56 din T.f.U.E. (ex-art. 49 din T.C.E.), persoanelor care
desfăşoară activităţi independente li se recunoaşte dreptul de a opta între libertatea de stabilire şi
libertatea de a presta servicii.
Spre deosebire de libertatea de stabilire care implică o legătură continuă cu teritoriul
unui stat membru, prestarea de servicii are un caracter ocazional, presupunând, de regulă, că
prestatorul de servicii, care se află stabilit pe teritoriul unui stat membru, se deplasează în
vederea furnizării de servicii pe teritoriul unui alt stat membru. Cum în cuprinsul studiului
nostru, vom proceda la dezvoltări ulterioare privind formele sub care se prezintă libertatea de
stabilire (cu titlu principal, respectiv cu titlu secundar), respectiv libertatea de a presta servicii
(activă, respectiv pasivă) ne limităm acum doar la redarea, cu titlu enunţiativ, a categoriei
persoanelor care desfăşoară activităţi independente în cadrul enumerării beneficiarilor.
172
C.J.C.E., 3 iulie 1986, C-56/85.
173
C.J.C.E., 23 martie 1982, C-53/81.
174
C.J.C.E., 3 iunie 1986, C-139/85.
175
C.J.C.E., 5 octombrie 1988, C. 196/87.
176
C.J.C.E., 26 februarie 1991, C-292/89. În speţă este vorba despre un termen de 6 luni, dar chiar şi după
împlinirea acestuia resortisanţilor statelor-membre li se recunoaşte dreptul de a rămâne în continuare dacă fac
dovada că se află în căutarea unui loc de muncă şi că prezintă şanse reale de a fi angajaţi.
85
Totuşi, cu titlu preliminar, se impune următoarea precizare; deşi, în principiu, regulile
incidente dreptului de stabilire, respectiv liberei prestări de servicii, pot fi invocate de persoanele
care deţin cetăţenia unui stat membru şi care desfăşoară o activitate economică, potrivit art. 56
alin. (2) din T.f.U.E. [ex-art. 49 alin. (2) din T.C.E.], Parlamentul European şi Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot extinde beneficiul dispoziţiilor
aplicabile serviciilor la prestatorii care sunt resortisanţi ai unui stat terţ şi care sunt stabiliţi în
cadrul Uniunii.
2.3. Destinatarii serviciilor. De regulă, persoana care prestează un serviciu se

deplasează în statul beneficiarului prestaţiei, prestatorul fiind cel activ, de unde şi denumirea
terminologică de L.P.S. activă; nu este exclus însă ca destinatarul serviciului (clientul) să fie cel
care migrează încheind contractul în statul-membru pe teritoriul căruia s-a stabilit prestatorul -
L.P.S. pasivă.
Nu prezintă importanţă dacă persoana este destinatara unui serviciu în cadrul desfăşurării
activităţii sale profesionale (sens în care s-a reţinut că beneficiază de prevederile comunitare
turiştii sau persoanele care se deplasează în alt stat-membru în scopul primirii unor îngrijiri
medicale177) şi nici faptul că plata serviciului prestat este efectuată de o altă persoană decât
beneficiarul acestuia (este cazul serviciilor prestate de societăţile care transmiteau programe
televizate prin cablu în favoarea societăţilor din alte state-membre care le emiteau, plata acestora
fiind făcută de abonaţi)178.
2.4. Membrii de familie ai lucrătorilor salariaţi, ai persoanelor care desfăşoară activităţi

independente sau ai destinatarilor serviciilor. Raţiunile care justifică recunoaşterea liberei
circulaţii şi în favoarea acestei categorii derivă din protecţia legitimă a dreptului fundamental al
oricărei persoane la respectarea unei vieţi familiale normale, drept consacrat de prevederile art. 8
din Convenţia europeană a drepturilor omului, în alte condiţii interesul persoanelor de a se
deplasa în interiorul Comunităţii pentru desfăşurarea unei activităţi salariate sau independente
riscând să fie compromis.
Instituirea liberei circulaţii şi în favoarea membrilor de familie a constituit, iniţial,
obiectul dispoziţiilor art. 10 din Regulamentul nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968
privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii179, respectiv al art. 1 din Directiva nr.
73/148/CEE a Consiliului din 21 mai 1973 privind eliminarea restricţiilor de circulaţie şi şedere
în cadrul Comunităţii pentru resortisanţii statelor membre în materie de stabilire şi de prestare de
servicii (abrogată)180. În prezent, indiferent dacă este vorba despre persoane care au sau nu
cetăţenia unui stat-membru, potrivit prevederilor art. 2 din Directiva nr. 2004/38/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi
şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora [!!! A
se vedea dispoziţiile instrumentului de transpunere în dreptul intern român a Directivei
cetăţeniei, OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor
membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei
Elveţiene, republicată (M. Of. nr. 774 din 2 noiembrie 2011)], sfera persoanelor vizate este
destul de largă, fiind vorba despre:
- soţul cetăţeanului Uniunii;
177
C.J.C.E., 2 februarie 1989, C-186/87.
178
C.J.C.E., 26 aprilie 1988, C-352/85.
179
A se vedea J.O. L 257 din 19 octombrie 1968.
180
A se vedea J.O. L 172 din 28 iunie 1973.
86
- partenerul cu care cetăţeanul Uniunii181 a contractat un parteneriat înregistrat în
condiţiile legislaţiei naţionale a unui stat membru, dacă, „potrivit legislaţiei statului membru
gazdă, parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei şi în
conformitate cu condiţiile prevăzute de legislaţia relevantă a statului membru gazdă“;
- descendenţii direcţi ai în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreţinerea
cetăţeanului Uniunii precum şi descendenţii direcţi ai soţului sau ai partenerului;
- ascendenţii direcţi care se află în întreţinerea acestuia, respectiv cei ai soţului sau ai
partenerului;
- orice alţi membri de familie care, în ţara de provenienţă • se află în întreţinerea sau •
sunt membri ai gospodăriei cetăţeanului Uniunii care beneficiază de dreptul de şedere cu titlu
principal sau dacă • din motive grave de sănătate este necesară în mod imperativ îngrijirea
personală a membrului familiei de către cetăţeanul Uniunii şi, în fine,
- partenerul de fapt, adică cel cu care cetăţeanul Uniunii are o relaţie durabilă, atestată
corespunzător [art. 3 alin. (2) lit. a) şi b) din directiva anterior menţionată].
Dreptul membrilor de familie a fost calificat ca fiind un drept derivat, şi nu unul propriu,
acesta decurgând din dreptul persoanei care desfăşoară o activitate economică pe teritoriul unui
stat membru sau care este destinatara unui serviciu182.
Totuşi, potrivit art. 12 alin. (1), respectiv 13 alin. (1) din Directiva nr. 2004/38/CE,
decesul sau plecarea cetăţeanului Uniunii, respectiv divorţul, anularea căsătoriei sau încetarea
parteneriatului înregistrat nu afectează dreptul de şedere al membrilor săi de familie - cetăţeni ai
unui stat membru.
Nu mai puţin, decesul cetăţeanului Uniunii nu antrenează pierderea dreptului de şedere al
membrilor săi de familie care nu au cetăţenia unui stat membru dacă aceştia au avut reşedinţa în
statul membru gazdă în calitate de membri de familie timp de cel puţin 1 an înainte de decesul
cetăţeanului Uniunii [art. 12 alin. (2)].
Divorţul, anularea căsătoriei sau încetarea parteneriatului înregistrat nu afectează dreptul

de şedere al membrilor de familie ai unui cetăţean al uniunii care nu sunt resortisanţi ai unui stat
membru în cazurile în care:
- înainte de iniţierea formalităţilor de divorţ, de anulare a căsătoriei sau de încetare a

parteneriatului înregistrat, căsătoria sau parteneriatul înregistrat a durat cel puţin 3 ani, din care
cel puţin 1 an în statul membru gazdă;
- prin acordul soţilor sau al partenerilor ori prin hotărâre judecătorească, copiii
cetăţeanului Uniunii au fost încredinţaţi soţului sau partenerului care nu este cetăţean al unui stat
membru;
- acest lucru este justificat de situaţii deosebit de dificile, precum faptul de a fi fost
victima violenţei în familie în perioada în care căsătoria sau parteneriatul înregistrat era încă în
vigoare;
- prin acordul soţilor sau al partenerilor ori prin hotărâre judecătorească, soţul sau
partenerul care nu are cetăţenia unui stat membru are dreptul de vizitare a copilului minor, sub
condiţia ca instanţa judecătorească să fi hotărât că vizitele trebuie să aibă loc în statul membru
gazdă atât timp cât sunt necesare [art. 13 alin. (2)].
Înainte de a dobândi dreptul de şedere permanentă, dreptul de şedere al persoanelor
interesate rămâne supus obligaţiei ca aceştia să poată dovedi că desfăşoară o activitate salariată
sau independentă sau că au suficiente resurse pentru ei înşişi şi pentru membrii familiilor lor
181
Potrivit art. 2 pct. 1. din directivă prin „cetăţean al Uniunii“ se înţelege orice persoană având cetăţenia
unui stat membru.
182
C.J.C.E., 13 februarie 1985, C-267/83 citată după S. Deleanu, op. cit., p. 107.
87
astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă
în timpul perioadei de şedere şi că deţin o asigurare medicală completă, valabilă în statul
membru gazdă ori că sunt membri ai unei familii constituite deja în statul membru gazdă de către
o persoană care satisface aceste cerinţe.
Cu privire la membrii de familie mai sus menţionaţi, dispoziţiile art. 12 alin. (2) şi art. 13
alin. (2) din directivă prevăd în mod expres că aceştia, în situaţiile anterior descrise, îşi menţin
dreptul de şedere exclusiv cu titlu personal.
2.5. Persoanele juridice183. Potrivit dispoziţiilor art. 54 din T.F.U.E. (ex-art. 48 din
T.C.E.) „societăţile constituite în conformitate cu legislaţia unui stat-membru şi având sediul
social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii
sunt asimilate, în aplicarea prezentei subsecţiuni (privind dreptul de stabilire, subl. ns.),
persoanelor fizice resortisante ale statelor membre“. Criteriile obiective - al încorporării,
respectiv al locului situării sediului principal, au fost preferate – se poate observa – criteriului
subiectiv al controlului.
În continuare, dispoziţiile aceluiaşi articol arată că „prin societăţi se înţeleg societăţile
constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile
cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop
lucrativ“. Prin urmare, urmează a fi avută în vedere semnificaţia comunitară a termenului, şi nu
cea instituită potrivit dispoziţiilor de drept intern ale statelor-membre.
În mod similar, şi condiţia referitoare la existenţa unui scop lucrativ nu trebuie
interpretată restrictiv, limitându-se la profitul procurat operatorilor economici (ceea ce ar elimina
G.I.E., de exemplu) ci presupune desfăşurarea unei activităţi economice în schimbul unei plăţi184.
Nu lipsit de importanţă este şi faptul că, în materia libertăţii de stabilire şi de prestare a
serviciilor, dispoziţiile anterior citate au în vedere societăţile ca entităţi învestite cu personalitate
juridică; din perspectiva reglementărilor concurenţiale, interesează însă conceptul de
întreprindere ca formă de desfăşurare a unor activităţi economice, noţiunea având conotaţii
economice, interesând mai puţin aspectul juridic185.
Conform prevederilor art. 62 din T.f.U.E. (ex-art. 55 din T.C.E.), dispoziţiile art. 51-54
din T.f.U.E. (ex-art. 45-48 din T.C.E.) sunt aplicabile şi în materia libertăţii de a presta servicii.
Sintetizând, condiţiile cerute persoanelor juridice în calitate de beneficiari ai libertăţii de
stabilire şi ai liberei prestări a serviciilor sunt:
- să fie constituite în conformitate cu legislaţia în materie a unui stat-membru;
- să aibă sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a
activităţii în cadrul Uniunii;
- să urmărească îndeplinirea unui scop lucrativ.
183
Vom avea în vedere în acest stadiu aspectele generale privind statutul acestei categorii de beneficiari,
urmând ca aspectele specifice să fie analizate în cadrul regimului aplicabil libertăţii de stabilire, respectiv libertăţii
de a presta servicii.
184
C.J.C.E., 17 iunie 1997, C-70/95 citată după S. Deleanu, op. cit., p. 111.
185
A se vedea M.N.Costin, M. Boroşteanu, Fuziunea ca tehnică juridică de realizare a concentrării de
întreprinderi, în R.D.C. nr. 9/2005, p. 15.
88
Note de curs (9)
3. Libera circulaţie a persoanelor. Aspecte introductive
3.1. Evoluţia reglementărilor în materie. Iniţial, libera circulaţie a persoanelor era

recunoscută prin Tratat ca un drept al resortisantului unui stat-membru în vederea desfăşurării
unei activităţi salariate sau independente pe teritoriul unui alt stat-membru; dreptul de intrare şi
de sejur al persoanelor care urmau a desfăşura o activitate economică era recunoscut implicit prin
efectul dispoziţiilor art. 39, 43 şi 48 din T.C.E. (devenite în prezent art. 45, 49 şi 54 din T.f.U.E.)
şi nu putea exista în afara exercitării unei activităţi salariate, a dreptului de stabilire sau a
prestării de servicii.
Accesul efectiv al persoanelor pe teritoriul statelor-membre a fost reglementat în vederea
desfăşurării unor activităţi economice; astfel,
- pentru lucrătorii salariaţi şi membrii familiilor acestora erau incidente Regulamentul
(CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor în
cadrul Comunităţii186 şi Directiva 68/360/CEE a Consiliului din 15 octombrie 1968 privind
desfiinţarea restricţiilor de circulaţie şi şedere în cadrul comunităţii pentru lucrătorii din statele
membre şi familiile acestora187, iar
- pentru persoanele care desfăşoară activităţi independente, destinatarii serviciilor şi
membrii de familie ai acestora se aplicau Directiva 64/220/CEE a Consiliului din 25 februarie
1964, înlocuită ulterior de Directiva 73/148/CEE a Consiliului din 21 mai 1973 privind
eliminarea restricţiilor de circulaţie şi şedere în cadrul Comunităţii pentru resortisanţii statelor
membre în materie de stabilire şi de prestare de servicii188.
Dreptul de intrare este condiţionat doar de prezentarea unei cărţi de identitate sau a unui
paşaport valabil; în cazul în care membrii de familie nu au cetăţenia unui stat-membru, aceştia
trebuie să obţină viza de intrare pe teritoriul statului respectiv, statele membre fiind obligate să
acorde toate facilităţile în scopul obţinerii vizelor.
Dreptul de sejur prelungeşte, în mod natural, dreptul precedent (de intrare, subl. ns.)189,
fiind recunoscut prin obţinerea documentului de şedere (numit carte de şedere). Pentru
persoanele salariate, prestatoare sau beneficiare de servicii a căror activitate se desfăşoară pe o
durată ce nu depăşeşte 3 luni statul de primire nu eliberează carte de şedere; lucrătorilor angajaţi
pe o perioadă de 3-12 luni li se eliberează un document temporar de şedere a cărui valabilitate
poate fi limitată la durata contractului de muncă, în timp ce persoanelor care prestează servicii şi
beneficiarilor acestora li se eliberează un document de şedere dacă durata serviciilor este mai
mare de 3 luni.
Pentru lucrătorii salariaţi care şi-au încetat activitatea profesională şi membrii lor de
familie au fost incidente prevederile Regulamentului (CEE) nr. 1251/70 al Comisiei din 29 iunie
1970 privind dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost
angajaţi în acel stat190, în timp ce pentru nesalariaţi şi membrii de familie ai acestora se aplicau
dispoziţiile Directivei 75/34/CEE a Consiliului din 17 decembrie 1974 privind dreptul
186
A se vedea J. O. L 257 din 19 octombrie 1968, modificat ultima dată prin Regulamentul (CEE) nr.
2434/92 al Consiliului din 27 iulie 1992 (J.O. L 245 din 26 august 1992).
187
A se vedea J.O. L 257 din 19 octombrie 1968.
188
189
A. Fuerea, op. cit., p. 133.
190
89
resortisanţilor unui stat membru de a rămâne pe teritoriul altui stat membru după ce au desfăşurat
o activitate independentă în acesta din urmă191.
După intrarea în vigoare în 1987 a Actului Unic European (prin care a fost declarat
obiectivul realizării unui spaţiu european fără frontiere interne), evoluţia semnificaţiilor
conceptuale a liberei circulaţii a persoanelor a fost anticipată de adoptarea la 28 iunie 1990
a trei directive a căror finalitate a fost extinderea dreptului de intrare şi de sejur în
favoarea
• studenţilor prin Directiva 90/336/CEE înlocuită ulterior de Directiva 93/96/CEE a

Consiliului din 29 octombrie 1993 privind dreptul de şedere al persoanelor aflate la studii192;
• pensionarilor prin Directiva 90/365/CEE a Consiliului din 28 iunie 1990 privind dreptul
de şedere a persoanelor salariate şi nesalariate care şi-au încetat activitatea profesională193
precum şi
• resortisanţilor comunitari care nu beneficiază de dreptul la liberă circulaţie în temeiul
altor reglementări comunitare prin Directiva 90/364/CEE a Consiliului din 28 iunie 1990
privind dreptul de şedere194.
Este semnificativ că dreptul de intrare şi de sejur este recunoscut beneficiarilor acestor

directive independent de exercitarea unei activităţi profesionale, ceea ce evidenţiază „o erodare
graduală a legăturii dintre activitatea economică şi libera circulaţie, cât şi o schimbare de
percepţie, de la a privi migranţii mai curând ca factori de producţie, la a-i considera ca indivizi
având drepturi în raport cu statul gazdă“195. Din conţinutul reglementărilor rezultă însă
preocuparea pentru existenţa resurselor de care dispun persoanele avute în vedere; astfel,
- în cazul persoanelor care şi-au încetat activitatea profesională precum şi a celor care nu
se bucură de dreptul de şedere în temeiul altor dispoziţii comunitare, resursele trebuie să fie
superioare nivelului celor care asigură în statul de primire acordarea asistenţei sociale;
- cu referire la studenţi, este suficientă prezentarea unei declaraţii prin care autorităţile
statului de primire sunt asigurate că dispune de veniturile necesare, fără a recurge la asistenţa
socială a statului de primire (de regulă, este suficientă declaraţia de susţinere materială din partea
părinţilor).
Tuturor acestor categorii de persoane li se mai impune şi îndeplinirea condiţiei referitoare
la deţinerea unei asigurări de sănătate pentru riscurile ce ar putea surveni în statul în care
urmează să aibă loc formarea profesională, respectiv să se stabilească.
Nu putem să nu observăm caracterul relativ neunitar al prevederilor legale în materie196;
astfel, în timp ce
- lucrătorii salariaţi şi independenţi se pot deplasa liber în scopul desfăşurării unei
activităţi profesionale fără să facă dovada veniturilor de care dispun, beneficiind în statul de
primire de avantajele fiscale şi sociale recunoscute naţionalilor acestuia,
- pensionarii şi persoanele aflate sub incidenţa dispoziţiilor Directivei nr. 90/364
beneficiază de dreptul de intrare şi de sejur într-un stat-membru fără a putea invoca însă în
materia asistenţei sociale şi a regimului fiscal aplicabil egalitatea de tratament urmare a faptului
că li se impune să deţină resurse băneşte suficiente;
191
A se vedea J.O. L 14 din 20 ianuarie 1975.
192
A se vedea J.O. L 317 din 18 decembrie 1993.
193
A se vedea J.O. L 180 din 13 iulie 1990.
194
Idem.
195
A se vedea C. Barnard, The Substantive Law of the European Union: The Four Freedoms, ed. a II-a,
Oxford University Press, 2007, p. 250.
196
În sensul arătat, a se vedea şi S. Deleanu, op. cit., p. 153.
90
- în fine, studenţilor care au cetăţenia unui stat-membru li se recunoaşte dreptul de a intra
şi de a se stabili pe teritoriul unui alt stat-membru în vederea continuării studiilor, dar nu pot
beneficia, potrivit art. 3 din Directiva nr. 93/96, de bursele acordate de statul de primire.
După consacrarea prin Tratatul de la Maastricht a cetăţeniei U.E.197, semnificaţiile

liberei circulaţii a persoanelor au depăşit graniţele tradiţionale în care recunoaşterea
acesteia era strâns legată de exercitarea unei activităţi economice. Astfel, potrivit
dispoziţiilor art. 21 din T.f.U.E (ex-art.18 din T.C.E.) „orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a
circula şi a se stabili în mod liber pe teritoriul statelor-membre“; cetăţenia europeană implică,
potrivit prevederilor art. 20-24 din T.f.U.E.(ex-art.18-21 din T.C.E.), recunoaşterea următoarelor
prerogative:
- dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor-membre;

- dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul european precum şi la alegerile locale
din statul-membru în care îşi are reşedinţa în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui
stat;
- dreptul de a beneficia, pe teritoriul unei ţări-terţe în care statul membru al cărui
resortisant este nu este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi
consulare ale oricărui stat-membru în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat;
- dreptul de a înainta petiţii Parlamentului european, de a se adresa Ombudsmanului
European precum şi dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative ale
Uniunii în oricare dintre limbile tratatelor şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă.
Mai mult, Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29

aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru
cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr.
1612768 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 75/34/CEE,
75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE (cunoscută şi sub denumirea de „Directiva
cetăţeniei“ şi având ca termen de transpunere data de 30 aprilie 2006) a consolidat dreptul de
liberă circulaţie a cetăţenilor Uniunii, reglementând dreptul de ieşire şi intrare pe teritoriile
statelor membre, dreptul de şedere pentru o perioadă de cel mult trei luni, respectiv pentru o
perioadă mai mare de trei luni precum şi condiţiile în care se obţine dreptul de şedere
permanentă.
În fine, directiva conţine şi dispoziţii referitoare la restrângerea dreptului de intrare şi
dreptului de şedere pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică şi de
garantare a protecţiei împotriva expulzării nejustificate a cetăţenilor Uniunii.
3.2. Conţinutul liberei circulaţii a persoanelor. În considerarea faptului că, în prezent,

libera circulaţie a persoanelor nu mai este condiţionată de desfăşurarea pe teritoriul unui stat
membru a unei activităţi economice, la nivel doctrinar, se apreciază că exteriorizarea conţinutului
acesteia se poate prezenta în una din următoarele forme198:
a) dreptul de liberă circulaţie şi dreptul de şedere pe teritoriul celorlalte state membre;

b) accesul liber la activităţi salariate;
197
Potrivit dispoziţiilor art. 17 din T.C.E. „se instituie o cetăţenie a Uniunii. Este cetăţean al Uniunii orice
persoană care are cetăţenia unui stat membru“. Ulterior, prin Tratatul de la Amsterdam s-a evidenţiat că „cetăţenia
Uniunii completează, nu înlocuieşte cetăţenia statelor membre“.
198
A se vedea N. Diaconu, Cadrul juridic privind realizarea liberei circulaţii a serviciilor şi lucrătorilor în
Uniunea Europeană, în R.R.D.C. nr. 5/2009, p. 56.
91
c) libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru care presupune accesul la
activităţile nesalariate, la înfiinţarea şi gestionarea întreprinderilor.
4. Dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre
!!! A se vedea dispoziţiile corespunzătoare din instrumentul de transpunere în dreptul

intern român a Directivei cetăţeniei - OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul
României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi a
cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene, republicată (M. Of. nr. 774 din 2 noiembrie 2011)199
4.1. Dreptul de ieşire şi de intrare. Potrivit art. 4 din Directiva 2004/38/CE, tuturor
cetăţenilor Uniunii care deţin cărţi de identitate sau paşapoarte valabile precum şi membrilor
familiei acestora care nu au cetăţenia unui stat membru şi care deţin paşapoarte valabile li se
recunoaşte dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru,
neputându-li-se pretinde vize de ieşire sau alte formalităţi echivalente.
În mod corelativ, dispoziţiile art. 5 din directivă consacră dreptul de intrare pe teritoriul
statelor membre al cetăţenilor Uniunii care deţin cărţi de identitate sau paşapoarte valabile
precum şi a membrilor familiei acestora care nu au cetăţenia unui stat membru şi care deţin
paşapoarte valabile. Cetăţenilor Uniunii nu le pot fi impuse vize de intrare şi nici alte formalităţi
echivalente. Membrilor de familie care nu au cetăţenia unui stat membru li se poate cere, potrivit
art. 5 alin. (2) să posede o viză de intrare.
În cazul în care un cetăţean al Uniunii sau un membru al familiei acestuia care nu este
resortisant al unui stat membru nu posedă documentele de călătorie necesare sau, după caz, viza
necesară, statul membru în cauză este ţinut de obligaţia de a oferi acestor persoane toate
mijloacele rezonabile pentru a le permite să obţină, într-un termen rezonabil, documentele
necesare sau pentru a confirma ori dovedi prin alte mijloace că beneficiază de dreptul de liberă
circulaţie şi şedere.
Statul membru poate cere persoanei în cauză să-şi raporteze prezenţa pe teritoriul său
într-un termen rezonabil şi nediscriminatoriu. Nerespectarea acestei obligaţii poate face
persoana pasibilă de sancţiuni nediscriminatorii şi proporţionale. În afacerea Messner, s-a
reţinut că obligaţia impusă de legislaţia italiană lucrătorilor şi prestatorilor de servicii de a
raporta prezenţa lor pe teritoriul Italiei în termen de 3 zile sancţionată cu trei luni de închisoare
sau cu amendă de 400 000 de lire italiene apare ca fiind excesiv de restrictivă, perioada scurtă de
timp de 3 zile fiind nejustificată iar sancţiunile prevăzute pentru neîndeplinirea acesteia având un
caracter disproporţionat200.
4.2. Dreptul de şedere pentru o perioadă de cel mult trei luni. Cetăţenii Uniunii au
dreptul de şedere pe teritoriul altui stat o perioadă de cel mult trei luni fără nici o altă condiţie
sau formalitate în afara cerinţei de a deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil.
În mod similar, acest drept este recunoscut şi membrilor de familie care deţin un paşaport
valabil, care nu au cetăţenia unui stat membru şi care îl însoţesc pe cetăţeanul Uniunii ori se
alătură acestuia.
4.3. Dreptul de şedere pentru o perioadă mai mare de trei luni. Conform art. 7 alin.
(1) din directivă, toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat membru pentru
o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:
199
A se vedea infra,p. (secţiunea 5).
200
A se vedea C.J.C.E., C-265/88 citată după T. Ştefan, B. Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2007, p. 390-391.
92
a) sunt salariaţi sau desfăşoară activităţi independente în statul membru gazdă sau
b) dispun de suficiente resurse pentru ei şi pentru membrii familiilor lor astfel încât să nu
devină o sarcină pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în cursul şederii şi
deţin o asigurare medicală completă în statul membru gazdă sau
c) - sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată sau finanţată de către statul
membru gazdă pe baza legislaţiei sau practicilor sale administrative, cu scopul principal de a
urma studii, inclusiv de formare profesională şi
- deţin o asigurare medicală completă în statul membru gazdă şi asigură autoritatea
naţională competentă, printr-o declaraţie sau o altă procedură echivalentă la propria alegere, că
posedă suficiente resurse pentru ei înşişi pentru membrii de familie astfel încât să nu devină o
povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de
şedere sau
d) sunt membri de familie care însoţesc ori se alătură unui cetăţean al Uniunii care
îndeplineşte el însuşi condiţiile menţionate la lit. a), b) sau c).
Dreptul de şedere se extinde şi asupra membrilor de familie care nu au cetăţenia unui stat
membru în cazul în care însoţesc ori se alătură cetăţeanului Uniunii în statul membru gazdă cu
condiţia ca cetăţeanul Uniunii să îndeplinească criteriile menţionate anterior.
Un cetăţean al Uniunii care nu mai desfăşoară o activitate salariată sau o activitate

independentă îşi menţine statutul de lucrător sau de persoană care desfăşoară o activitate
independentă în următoarele condiţii:
a) se află în incapacitate temporară de muncă, ca rezultat al unei boli sau al unui

accident;
b) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a fost
angajat pe o perioadă de peste un an şi s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru
la serviciul competent de ocupare a forţei de muncă;
c) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a
îndeplinit un contract de muncă pe termen limitat, cu durata de sub un an sau după
ce a devenit şomer în mod involuntar în timpul primelor douăsprezece luni şi s-a
înregistrat ca persoană care caută de lucru la serviciul competent de ocupare a forţei
de muncă. În acest caz, statutul de lucrător se menţine pentru o perioadă de cel puţin
şase luni;
d) începe un stagiu de formare profesională. Cu excepţia cazului în care se află în şomaj
involuntar, menţinerea statutului de lucrător presupune ca pregătirea să aibă legătură
cu activitatea profesională anterioară.
Pentru perioadele de şedere ce depăşesc trei luni, statul membru gazdă poate impune
cetăţenilor Uniunii să se înregistreze la autorităţile competente. Termenul pentru înregistrare este
de cel puţin trei luni de la data sosirii, eliberându-se un certificat de înregistrare care conţine
numele şi adresa persoanei înregistrate precum şi data înregistrării. Nerespectarea cerinţei de
înregistrare de către persoana respectivă o poate expune pe aceasta sancţiunilor instituite de
legislaţia statului membru gazdă, cu condiţia ca acestea să fie nediscriminatorii şi proporţionale.
Pentru membrii de familie ai unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai unui stat
membru, statele membre eliberează un document intitulat „Permis de şedere de membru de
familie al unui cetăţean al Uniunii“. Termenul pentru prezentarea cererii de acordare a
permisului de şedere este de cel puţin trei luni de la data sosirii, documentul fiind eliberat în
termen de cel mult şase luni de la data prezentării cererii.
93
Permisul de şedere este valabil timp de cinci ani de la data eliberării sau pe perioada
prevăzută de şedere a cetăţeanului Uniunii, în cazul în care această perioadă este mai mică de
cinci ani. Valabilitatea permisului de şedere nu este afectată de absenţe temporare care nu
depăşesc şase luni pe an sau de absenţe de durată mai mare în vederea îndeplinirii serviciului
militar obligatoriu ori de o absenţă de cel mult douăsprezece luni consecutive determinată de
motive importante precum sarcina şi naşterea, boli grave, studiile sau formarea profesională ori
detaşarea în alt stat membru sau într-o ţară terţă.
4.4. Dreptul de şedere permanentă. Conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din directivă,
cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală pe teritoriul statului membru gazdă în
cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani dobândesc dreptul de şedere permanentă pe
teritoriul acestuia. Regula se extinde şi asupra membrilor de familie care nu au cetăţenia unui
stat membru şi care şi-au avut reşedinţa legală împreună cu cetăţeanul Uniunii în statul membru
gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.
Continuitatea şederii nu este afectată de
• absenţe temporare care nu depăşesc un total de şase luni pe an sau de
• absenţe de durată mai lungă în vederea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu ori de
• o absenţă de cel mult douăsprezece luni consecutive determinată de motive importante
precum sarcina şi naşterea, boli grave, studiile sau formarea profesională ori detaşarea în alt stat
membru sau într-o ţară terţă.
Dreptul de şedere permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe din statul
membru gazdă pe o perioadă care depăşeşte doi ani consecutivi.
De la regula generală privind dobândirea dreptului de şedere permanentă, pentru

persoanele salariate sau care desfăşoară activităţi independente care şi-au încetat activiatea
precum şi pentru membrii familiilor lor au fost instituite anumite derogări.
În consecinţă, dreptul de şedere permanentă în statul membru gazdă se acordă
înaintea încheierii unei perioade neîntrerupte de şedere de cinci ani în cazurile în care:
a) salariatul sau persoana care defăşoară o activitate independentă, în momentul la care

şi-a încetat activitatea, a împlinit vârsta prevăzută de legislaţia statului membru respectiv în
vederea pensionării pentru limită de vârstă ori
lucrătorul care şi-a încetat activitatea salariată ca urmare a pensionării anticipate a lucrat
în statul membru respectiv cel puţin în cursul ultimelor douăsprezece luni precedente şi şi-a avut
reşedinţa pe teritoriul acestuia pe o perioadă neîntreruptă mai mare de trei ani.
În cazul în care legislaţia statului membru gazdă nu acordă dreptul la pensie pentru limită
de vârstă anumitor categorii de persoane care desfăşoară activităţi independente, se consideră că
este îndeplinită condiţia de vârstă de îndată ce beneficiarul a împlinit vârsta de 60 de ani.
b) salariatul sau persoana care desfăşoară o activitate independentă şi care a avut

reşedinţa în statul membru gazdă timp de cel puţin doi ani şi-a încetat activitatea din cauza unei
incapacităţi permanente de muncă.
În cazul în care această incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al unei
boli profesionale care îndreptăţeşte persoana respectivă la o prestaţie plătită integral sau parţial
de o instituţie publică a statului membru gazdă, nu este necesară îndeplinirea niciunei condiţii
privind durata şederii.
c) salariatul sau persoana care desfăşoară o activitate independentă şi care, după trei
ani de muncă şi şedere neîntreruptă pe teritoriul statului membru gazdă, desfăşoară o activitate
94
salariată şi independentă pe teritoriul unui alt stat membru, dar îşi păstrează reşedinţa pe
teritoriul statului membru gazdă unde se întoarce, de obicei, în fiecare zi sau cel puţin o dată pe
săptămână.
În vederea dobândirii dreptului de şedere permanentă în condiţiile descrise la lit. a) şi b),

perioadele de muncă desfăşurate pe teritoriul statului membru unde lucrează persoana în cauză se
consideră petrecute pe teritoriul statului membru gazdă. Perioadele de şomaj involuntar,
înregistrate corespunzător de serviciul de ocupare a forţei de muncă competent, perioadele în
care persoana a încetat munca din motive independente de voinţa sa precum şi absenţele de la
lucru şi încetarea activităţii din cauza unei boli sau a unui accident se consideră perioade de
muncă.
Statele membre eliberează cetăţenilor Uniunii care au drept de şedere permanentă, după
verificarea duratei şederii, un document care atestă şederea permanentă la data depunerii cererii,
iar membrilor de familie neresortisanţi ai unui stat membru un permis de şedere permanentă.
5. Regimul aplicabil cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene sau ale
Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene precum şi a
membrilor de familie ai acestora în ceea ce priveşte exercitarea dreptului la liberă
circulaţie, de rezidenţă şi de rezidenţă permanentă pe teritoriul României.
Prin dispoziţiile O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a
cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor
Confederaţiei Elveţiene, republicată201 (numită în continuare ordonanţa) au fost transpuse în
dreptul intern prevederile Directivei cetăţeniei, fiind reglementate condiţiile de exercitare a
dreptului la liberă circulaţie, de rezidenţă şi de rezidenţă permanentă pe teritoriul României
precum şi limitele exercitării acestor drepturi din raţiuni de ordine publică, securitate naţională
sau sănătate publică pentru următoarele categorii de persoane:
- cetăţenii Uniunii Europene202 şi ai statelor membre ale Spaţiului Economic European
şi membrii de familie203 ai acestora, care îi însoţesc sau li se alătură precum şi
- cetăţenii Confederaţiei Elveţiene şi membrii acestora de familie, care îi însoţesc sau li
se alătură.
Făcând aplicarea principiului general al nediscriminării pe criteriul cetăţeniei consacrat
de art. 18 T.f.U.E. (ex-art. 12 T.C.E.) şi reafirmat sub pct. 20 din preambulul Directivei,
dispoziţiile art. 3 alin. (1) din ordonanţă prevăd că cetăţenii Uniunii Europene şi membrii
acestora de familie care îşi exercită dreptul de rezidenţă pe teritoriul României beneficiază de
egalitate de tratament cu cetăţenii români în domeniul de aplicare a tratatelor Uniunii Europene,
sub rezerva prevederilor acestor tratate şi a dispoziţiilor adoptate în aplicarea lor.
Persoanele aflate în întreţinere precum şi partenerul204 beneficiază de drepturile
membrilor de familie ai cetăţeanului Uniunii Europene privind intrarea şi rezidenţa pe teritoriul
României în condiţiile stabilite de ordonanţă.
201
A se vedea M. Of. nr. 774 din 2 noiembrie 2011.
202
Potrivit art. 2 alin. (1) pct. 1 din ordonanţă cetăţean al Uniunii Europene este orice persoană care are
cetăţenia unuia dintre statele membre ale Uniunii Europene, altul decât România.
203
În continuare, prin pct. 3 al aceluiaşi text legal se arată că prin membru de familie se înţelege: a) soţul
sau soţia; b) descendenţii în linie directă, indiferent de cetăţenie, care nu au împlinit vârsta de 21 de ani sau care se
află în întreţinerea cetăţeanului Uniunii Europene, precum şi cei ai soţului/soţiei; c) ascendenţii în linie directă,
indiferent de cetăţenie, care se află în întreţinerea cetăţeanului Uniunii Europene precum şi cei ai soţului/soţiei.
204
Potrivit art. 2 alin. (1) pct. 6 din actul normativ indicat prin persoană aflată în întreţinere se înţelege
orice alt membru de familie, indiferent de cetăţenie, care nu se încadrează în definiţia prevăzută la pct. 3 şi care, în
ţara de origine ori de provenienţă, se află în întreţinerea sau gospodăreşte împreună cu cetăţeanul Uniunii Europene
95
5.1. Dreptul de intrare şi de ieşire pe/de pe teritoriul României a cetăţenilor Uniunii
Europene şi a mebrilor de familie ai acestora. Potrivit art. 5 din ordonanţă se recunoaşte
tuturor cetăţenilor Uniunii Europene dreptul de a intra pe teritoriul României cu condiţia
prezentării documentului naţional de identitate, a paşaportului sau a unui document eliberat în
condiţiile ordonanţei.
Membrii de familie care nu sunt cetăţeni ai Uniunii Europene pot intra pe teritoriul
României în temeiul unui paşaport valabil şi a vizei de intrare, exceptând cazurile în care
obligativitatea obţinerii vizei a fost desfiinţată în condiţiile legii. Prin derogare de la regula
menţionată, membrul de familie care nu este cetăţean al Uniunii Europene este scutit de
obligativitatea obţinerii unei vize de intrare sub rezerva îndeplinirii în mod cumulativ a
următoarelor condiţii:
- însoţeşte un cetăţean al Uniunii Europene sau se alătură unui cetăţean al Uniunii
Europene care îşi exercită dreptul de rezidenţă pe teritoriul României;
- deţine un document valabil, care atestă rezidenţa pe teritoriul unui alt stat membru în
calitate de membru de familie al cetăţeanului Uniunii Europene pe care îl însoţeşte
sau căruia i se alătură pe teritoriul României.
Refuzul intrării pe teritoriul statului român poate avea loc doar în situaţiile limitativ
enumerate de art. 6 alin. (1) din ordonanţă, şi anume dacă cetăţenii Uniunii Europene şi membrii
acestora de familie:
a) nu prezintă documentele corespunzătoare prevăzute la art. 5 şi nu fac dovada, prin
orice alt mijloc, că beneficiază de dreptul la libera circulaţie şi rezidenţă pe teritoriul României;
legiuitorul a reglementat însă obligaţia de a acorda o perioadă de timp rezonabilă în care
persoana să dovedească îndeplinirea condiţiilor de intrare, organele poliţiei de frontieră fiind
ţinute să asigure tot sprijinul necesar pentru clarificarea situaţiei persoanei în cauză.
b) au fost declaraţi indezirabili, în condiţiile legii, sau dacă împotriva acestora a fost
dispusă măsura interzicerii intrării pe teritoriul României în condiţiile prevăzute de ordonanţă;
c) există indicii temeinice că persoana în cauză constituie o ameninţare reală şi prezentă
la ordinea publică, securitatea naţională sau sănătatea publică.
Refuzul permiterii intrării pe teritoriul României se comunică de către organele poliţiei de
frontieră de îndată, în scris, cu indicarea motivelor care au justificat luarea măsurii respective;
împotriva refuzului se poate face acţiune la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază
teritorială se află sediul organului emitent al actului administrativ contestat, cererea urmând a se
judeca de urgenţă şi cu precădere, în camera de consiliu, cu citarea părţilor, hotărârea pronunţată
fiind definitivă şi irevocabilă. Introducerea acţiunii în contencios administrativ împotriva
refuzului permiterii intrării pe teritoriul României nu suspendă executarea măsurii [art. 6 alin.
(4)].
În mod corelativ, art. 7 din ordonanţă prevede dreptul cetăţenilor Uniunii Europene
precum şi al membrilor familiilor lor de a părăsi teritoriul României pe baza prezentării
documentelor prevăzute la art. 5 precum şi situaţiile în care este refuzată permiterea ieşirii din
ţară, şi anume dacă persoanele avute în vedere:
a) sunt învinuite sau inculpate într-o cauză penală şi a fost dispusă instituirea unei măsuri
preventive în condiţiile Codului de procedură penală;
b) au fost condamnate şi au de executat o pedeapsă privativă de libertate.
ori se află în situaţia în care, din motive medicale grave, este necesară asistenţa personală a acestuia. În fine, la pct. 7
se prevede că partener este persoana care convieţuieşte cu cetăţeanul Uniunii Europene, dacă parteneriatul este
înregistrat conform legii din statul membru de origine ori de provenienţă sau, în cazul în care parteneriatul nu este
înregistrat, relaţia de convieţuire poate fi dovedită.
96
Împotriva refuzului permiterii ieşirii de pe teritoriul României se poate face acţiune la
instanţa de contencios administrativ competentă cu respectarea aceleiaşi proceduri prevăzute de
art. 6 alin.(4) din ordonanţă.
5.2. Condiţiile de exercitare a dreptului de rezidenţă pe teritoriul României de către

cetăţenii Uniunii Europene precum şi de membrii familiilor acestora.
Dreptul de rezidenţă pentru o perioadă de cel mult 3 luni. Cetăţenii Uniunii care intră
pe teritoriul României beneficiază de dreptul de rezidenţă pentru o perioadă de cel mult trei luni
fără nici o altă condiţie sau formalitate în afara cerinţei de a deţine o carte de identitate valabilă
sau un paşaport valabil. În mod similar, acest drept este recunoscut şi membrilor de familie care
deţin un paşaport valabil, care nu au cetăţenia unui stat membru şi care îl însoţesc pe cetăţeanul
Uniunii ori se alătură acestuia.
Prin excepţie de la regula mai sus menţionată, potrivit art. 11 alin. (2) din ordonanţă
cetăţenii UE care intră pe teritoriul României şi sunt în căutarea unui loc de muncă beneficiază
de drept de rezidenţă pentru o perioadă de până la 6 luni de la data intrării fără îndeplinirea
vreunei condiţii suplimentare.
Dreptul de rezidenţă pentru o perioadă mai mare de 3 luni. Conform art. 12 alin. (1)
din ordonanţă, toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul României pentru o perioadă
mai mare de trei luni în cazurile în care:
a) au statutul de lucrător;
b) dispun de mijloace de întreţinere pentru ei şi pentru membrii familiilor lor, de regulă
cel puţin la nivelul venitului minim garantat în România şi deţin o asigurare medicală;
c) - sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată în condiţiile legii, cu
scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională şi
- deţin o asigurare de sănătate şi asigură autoritatea naţională competentă, printr-o
declaraţie pe proprie răspundere sau o altă procedură echivalentă la propria alegere, că posedă
suficiente resurse pentru ei înşişi pentru membrii de familie, de regulă cel puţin la nivelul
venitului minim garantat în România;
d) sunt membri de familie care însoţesc ori se alătură unui cetăţean al Uniunii care
îndeplineşte el însuşi condiţiile menţionate la lit. a), b) sau c) sau ai unui cetăţean român cu
domiciliul ori reşedinţa în România.
Dreptul de rezidenţă se extinde şi asupra membrilor de familie care nu au cetăţenia unui

stat membru în cazul în care însoţesc ori se alătură cetăţeanului Uniunii în statul membru gazdă
cu condiţia ca cetăţeanul Uniunii să îndeplinească criteriile menţionate anterior.
În principiu, dreptul de rezidenţă are o durată determinată de perioada în care titularul

îndeplineşte condiţiile de exercitare a acestuia. Totuşi, prin derogare de la această regulă, sunt
stabilite condiţiile de menţinere a dreptului de rezidenţă în cazul în care cetăţenii UE nu
mai desfăşoară o activitate salariată sau independentă.
Un cetăţean al Uniunii care nu mai desfăşoară o activitate salariată sau o activitate
independentă îşi menţine dreptul de rezidenţă şi statutul de lucrător în următoarele condiţii:
e) se află în incapacitate temporară de muncă, ca rezultat al unei boli sau al unui

accident;
f) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a fost
angajat pe o perioadă de peste un an şi s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru
97
la serviciul competent de ocupare a forţei de muncă; rezidentul aflat în situaţia arătată
îşi păstreazădreptul de rezidenţă şi statutul de lucrător pe perioada în care este şomer;
g) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a avut un
contract de muncă cu o durată determinată mai mică de un an sau după ce a avut
statutul de lucrător pentru o perioadă de cel mult 12 luni şi s-a înregistrat ca persoană
care caută de lucru la serviciul competent de ocupare a forţei de muncă. În acest caz,
statutul de lucrător se menţine pentru o perioadă de 6 luni de la data la care devine
şomer;
h) începe un stagiu de formare profesională. Cu excepţia cazului în care se află în
şomaj involuntar, menţinerea statutului de lucrător presupune ca pregătirea să aibă
legătură cu domeniul în care şi-a desfăşurat anterior activitatea profesională.
Pentru perioadele de şedere ce depăşesc trei luni, cetăţenii Uniunii vor depune, în termen
de trei luni de la data sosirii, la formaţiunile teritoriale competente ale Oficiului Român pentru
Imigrări cerere în vederea luării în evidenţă şi eliberării certificatului de înregistrare care
conţine numele şi adresa persoanei înregistrate precum şi data înregistrării, valabilitatea acestuia
fiind de 5 ani de la data emiterii (la solicitarea cetăţeanului UE poate fi emis pentru o perioadă
mai mică de 5 ani dar nu mai puţin de un an)
Pentru membrii de familie ai unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai unui stat
membru, se eliberează un document intitulat „carte de rezidenţă pentru membrul de familie al
unui cetăţean al Uniunii Europene“. Termenul pentru prezentarea cererii de acordare este de
trei luni de la data sosirii, documentul fiind eliberat în termen de cel mult 30 de zile de la data
prezentării cererii. Cartea de rezidenţă este valabilă timp de 5 ani de la data eliberării dar nu mai
mare decât perioada prevăzută de şedere a cetăţeanului Uniunii al cărui membru de familie este.
Valabilitatea acesteia nu este afectată de • absenţe temporare de pe teritoriul României
care nu depăşesc şase luni în decurs de un an sau de • absenţe de durată mai mare în vederea
îndeplinirii serviciului militar obligatoriu ori de o • absenţă de cel mult douăsprezece luni
consecutive determinată de motive întemeiate precum sarcina şi naşterea, boli grave, studiile sau
formarea profesională ori detaşarea în alt stat membru sau într-o ţară terţă.
Dreptul de rezidenţă permanentă. Conform dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din ordonanţă,
cetăţenii Uniunii care au avut o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o
perioadă de cel puţin de 5 ani beneficiază de dreptul de rezidenţă permanentă. Regula se
extinde şi asupra membrilor de familie care nu au cetăţenia unui stat membru şi care şi-au avut
reşedinţa legală împreună cu cetăţeanul Uniunii pe teritoriul României pentru o perioadă de cel
puţin 5 ani.
Continuitatea şederii nu este afectată de
• absenţe temporare care nu depăşesc un total de şase luni pe an sau de
• absenţe de durată mai lungă în vederea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu ori de
• o absenţă de cel mult douăsprezece luni consecutive determinată de motive întemeiate
precum sarcina şi naşterea, boli grave, studiile sau formarea profesională ori detaşarea în alt stat
membru sau într-o ţară terţă.
Dreptul de rezidenţă permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe de pe

teritoriul României pentru o perioadă care depăşeşte doi ani consecutivi.
De la regula generală privind dobândirea dreptului de rezidenţă permanentă, pentru

persoanele salariate sau care desfăşoară activităţi independente care şi-au încetat activitatea
precum şi pentru membrii familiilor lor au fost instituite anumite derogări, în sensul
recunoaşterii dreptului anterior îndeplinirii perioadei continue de 5 ani de şedere.
98
În consecinţă, dreptul de rezidenţă permanentă se acordă înaintea încheierii unei
perioade neîntrerupte de şedere de cinci ani în cazurile în care:
a) salariatul sau persoana care defăşoară o activitate independentă, în momentul la care

şi-a încetat activitatea, a împlinit vârsta prevăzută de legislaţia naţională în vederea
pensionării pentru limită de vârstă ori
lucrătorul care şi-a încetat activitatea salariată ca urmare a pensionării anticipate a fost
angajat în România cel puţin în cursul ultimelor douăsprezece luni precedente şi şi-a avut
reşedinţa pe teritoriul României pe o perioadă neîntreruptă mai mare de 3 ani.
Pentru rezidenţii care desfăşoară profesii liberale condiţia referitoare la vârsta de
pensionare se consideră îndeplinită de îndată ce beneficiarul a împlinit vârsta de 60 de ani, dacă
legea nu prevede altfel.
b) salariatul sau persoana care desfăşoară o activitate independentă care a avut reşedinţa
pe teritoriul României pentru o perioadă mai mare de 2 ani şi-a încetat activitatea din cauza
pierderii totale sau a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă.
În cazul în care această incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al unei
boli profesionale nu este necesară îndeplinirea niciunei condiţii privind durata şederii.
c) salariatul sau persoana care desfăşoară o activitate independentă şi care, după 3 ani de
rezidenţă pe teritoriul României, desfăşoară o activitate salariată şi independentă pe teritoriul
unui alt stat membru, dar îşi păstrează reşedinţa pe teritoriul ţării noastre unde se întoarce, de
obicei, în fiecare zi sau cel puţin o dată pe săptămână.
În vederea dobândirii dreptului de rezidenţă permanentă în condiţiile descrise la lit. a) şi

b), perioadele de muncă desfăşurate pe teritoriul statului membru unde lucrează persoana în
cauză se consideră petrecute pe teritoriul României. Perioadele de şomaj involuntar, înregistrate
corespunzător de serviciul de ocupare a forţei de muncă competent, perioadele în care persoana a
încetat munca din motive independente de voinţa sa precum şi absenţele de la lucru şi încetarea
activităţii din cauza unei boli sau a unui accident se consideră perioade de muncă.
Cu titlu de noutate faţă de prevederile directivei, dispoziţiile art. 21 alin. (8) din
ordonanţă recunosc cetăţenilor UE care fac dovada că au efectuat investiţii de minimum
1.000.000 de euro sau au creat peste 100 de locuri de muncă cu normă întreagă dreptul de a
li se putea acorda rezidenţa permanentă fără îndeplinirea condiţiilor privind durata şederii.
Cetăţenilor Uniunii care au drept de rezidenţă permanentă pe teritoriul României li se

eliberează, după verificarea duratei şederii, de către formaţiunile teritoriale ale Oficiului Român
pentru Imigrări cartea de rezidenţă permanentă care atestă şederea permanentă la data depunerii
cererii, iar membrilor de familie neresortisanţi ai unui stat membru cartea de rezidenţă
permanentă pentru membrii de familie care nu sunt cetăţeni ai Uniunii Europene.
99
Note de curs (10)
5. Libera circulaţie a lucrătorilor
5.1. Conţinut. Potrivit dispoziţiilor art. 45 din T.f.U.E., libera circulaţie a lucrătorilor
implică „eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre,
în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă“.
Prerogativele decurgând din regula de principiu sunt:

- dreptul de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
- dreptul de a se deplasa liber pe teritoriul statelor-membre în scopul angajării;
- dreptul de şedere într-un stat-membru în scopul desfăşurării unei activităţi salariate
potrivit dispoziţiilor legale aplicabile lucrătorilor naţionali în materia încheierii, executării şi
încetării raporturilor juridice de muncă;
- dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat-membru după ce au ocupat un loc de muncă
pe teritoriul acestuia, în condiţiile stabilite de Comisie prin măsuri de aplicare.
Acestor prerogative recunoscute de art. 45 alin. (3) din T.f.U.E. li se adaugă şi drepturile
reglementate de legislaţia secundară, şi anume dreptul de intrare pe teritoriul statului membru
gazdă, dreptul de şedere şi condiţiile în care se menţine acesta după pierderea locului de muncă,
dreptul de a fi însoţit de membrii de familie.
Potrivit dispoziţiilor art. 46 din T.f.U.E. (ex-art. 40 din T.C.E.), Parlamentul European şi
Consiliul, după consultarea Comitetului Economic şi Social, adoptă prin directive şi
regulamente, măsurile necesare în scopul liberei circulaţii a lucrătorilor, sens în care amintim
Regulamentul nr. 1612/68/C.E.E., respectiv Directiva nr. 68/360/C.E.E. din 15 octombrie 1968
(în prezent abrogată prin Directiva 2004/38/CE).
Conform prevederilor art. 3 din Regulament, nu sunt aplicabile reglementările şi
practicile statelor membre care fie limitează sau subordonează unor condiţii, care nu sunt
prevăzute pentru lucrătorii naţionali, cererea şi oferta privind locul de muncă, accesul la acestea
şi exercitarea de către străini, fie au ca scop sau efect principal sau exclusiv împiedicarea
resortisanţilor altor state-membre să ocupe locuri de muncă deşi măsurile respective sunt
aplicabile fără deosebire de naţionalitate.
Altfel spus, principiul egalităţii de tratament interzice nu numai discriminarea manifestă

ci şi restricţia deghizată de natură să determine aceleaşi efecte. În consecinţă, lucrătorii salariaţi
au dreptul de a se angaja şi de a exercita o activitate salariată pe teritoriul unui stat-membru în
aceleaşi condiţii cu cele prevăzute pentru naţionalii săi (cu privire la remunerare, criterii de
avansare, durata şi încetarea contractului de muncă), beneficiind în statul de primire de
avantajele sociale şi fiscale recunoscute cetăţenilor acestuia.
Nu lipsit de importanţă este faptul că principiul egalităţii de tratament operează nu numai

cu privire la lucrători, ci şi pentru angajatori, putând fi invocat în scopul de a angaja într-un stat-
membru în care s-a stabilit lucrători care sunt naţionali ai altui stat-membru205.
Invocarea liberei circulaţii a lucrătorilor este subordonată condiţiei referitoare la
205
A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 248.
100
i) deţinerea cetăţeniei unui stat-membru (recunoscându-li-se statelor prerogativa
stabilirii condiţiilor de acordare a a cetăţeniei), respectiv
ii) desfăşurarea unei activităţi salariate, indiferent dacă salariul obţinut este inferior
veniturilor apreciate ca fiind necesare pentru subzistenţă în statul de primire.
Deşi în mod obişnuit dispoziţiile art. 45 din T.f.U.E. sunt invocate în situaţia în care un
lucrător desfăşoară o activitate salariată pe teritoriul unui alt stat membru decât cel al cărui
resortisant este, aplicarea acestora nu este exclusă atunci când o persoană desfăşoară o activitate
salariată într-o ţară terţă, cu condiţia ca raportul juridic de muncă să aibă o legătură relevantă din
perspectiva dreptului comunitar cu sistemul juridic al unui stat membru206.
Dispoziţiile art. 45 din T.f.U.E. au efect direct, putând fi invocate atât în raporturile cu
autorităţile naţionale ale statelor membre cât şi cu angajatorul. Deşi, de regulă, persoanele
interesate invocă prevederile art. 45 împotriva statului de primire, nu este exclusă invocarea
acestora şi împotriva statului de origine, dacă nu este vorba despre o situaţie juridică pur internă.
A fost cazul afacerii Morson207 care reprezintă o exemplificare a aşa-numitei
„discriminări inverse“, adică a situaţiei în care într-un stat membru proprii cetăţeni sunt cei care
au o situaţie mai puţin favorabilă decât cei aparţinând altor state membre, situaţie care excede
aplicării dreptului comunitar şi reprezentând „o situaţie pur internă“. În speţă, Elestina Morson şi
Sewradjie Jhanjan, cetăţeni surinamezi, dorind să se stabilească pe teritoriul Olandei unde
domiciliau fiul şi fiica lor, cetăţeni olandezi, au invocat dreptul recunoscut lucrătorilor de a fi
însoţiţi de membrii lor de familie. Curtea a reţinut însă că, atâta timp cât lucrătorul comunitar nu
se deplasează pe teritoriul unui alt stat membru nu se pune problema recunoaşterii dreptului
acestuia de a fi însoţit de membrii săi de familie şi, în consecinţă, dispoziţiile incidente liberei
circulaţii a lucrătorilor, în lipsa elementului transfrontalier, nu sunt incidente.
5.2. Domeniul de aplicare al principiului egalităţii de tratament în materia liberei

circulaţii a lucrătorilor
a) Interzicerea tratamentului discriminatoriu la încadrarea în muncă. Libera

circulaţie a lucrătorilor presupune ca resortisanţii statelor membre să beneficieze la angajarea în
muncă de aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute pentru naţionalii statului de primire, fiind
interzise măsurile discriminatorii în funcţie de cetăţenie, naţionalitate sau domiciliu.
Cerinţa potrivit căreia resortisanţii altor state-membre trebuie să domicilieze pe teritoriul
statului de primire pentru a fi manageri de întreprindere a fost calificată drept o discriminare
indirectă bazată pe naţionalitate, urmare a faptului că nerezidenţii sunt în mod obişnuit străini208.
În mod similar, aspiranţii la ocuparea unui loc de muncă nu pot fi obligaţi să facă la
angajare proba competenţei lingvistice exclusiv prin intermediul unei diplome emise într-o
anume provincie a unui stat-membru; în fine, nu este permis ca într-un contract colectiv de
muncă să se includă o clauză care să prevadă promovarea pe baza vechimii în muncă fără luarea
în considerare şi a perioadei anterioare de angajare comparabile realizate în serviciul public al
unui alt stat-membru. O atare clauză nu poate fi justificată nici prin argumente întemeiate pe
caracteristicile specifice angajării în serviciul public şi (...) nici prin dorinţa de a se recompensa
loialitatea angajaţilor209.
206
Pentru detalii privind criteriile în funcţie de care se poate afirma existenţa unei legături relevante cu
sistemul de drept al unui stat membru a se vedea A. I. Duşcă, A.-L. Turculeanu, Drept comunitar al afacerilor.
Caiet de seminar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 50-51.
207
C.J.C.E., 27 octombrie 1982, C-35 şi 36/1982.
208
C.J.C.E., 2 mai 1998, C. 350/96 citată după O. Manolache, idem, p. 249.
209
A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 251.
101
În afacerea Bosman210, Curtea de Justiţie a reţinut incompatibilitatea faţă de dispoziţiile
art. 39 din T.C.E. (devenit în prezent art. 45 din T.f.U.E.) a regulilor stabilite de asociaţiile
sportive (mai exact de U.E.F.A.) conform cărora un fotbalist profesionist cetăţean al unui stat
membru nu putea, la expirarea contractului cu un club sportiv, să se transfere la un alt club dintr-
un alt stat membru dacă acesta din urmă nu plătea primului o taxă de transfer. În speţă,
fotbalistul Jean-Marc Bosman a fost împiedicat să se transfere de la clubul R.F.C. Liège din
Belgia la Clubul Dunkerque din Franţa întrucât taxa de transfer oferită de acesta din urmă a fost
apreciat ca fiind inadecvată de către clubul belgian la care urma să-i expire contractul.
Curtea a reţinut că regulile respective reprezintă restricţii nejustificate care se opun liberei
circulaţii a lucrătorilor, aceeaşi interpretare fiind adoptată şi cu privire la regulile potrivit cărora
în cadrul meciurilor din competiţiile sportive organizate de UEFA (Liga Campionilor, Cupa
Cupelor şi Cupa UEFA) cluburile de fotbal nu pot alinia în teren decât un număr limitat de
fotbalişti ce sunt resortisanţi ai unui alt stat membru. În schimb, asociaţilor sportive li se
recunoaşte dreptul de a impune condiţii referitoare la cetăţenia jucătorilor în cazul competiţiilor
desfăşurate între echipele naţionale ale diferitelor ţări.
b) Avantajele fiscale. Aplicarea principiului egalităţii de tratament implică şi extinderea

asupra resortisanţilor aparţinând unor alte state membre a aceloraşi avantaje fiscale recunoscute
lucrătorilor naţionali. În sensul arătat, Curtea a reţinut că nerestituirea unor sume plătite cu titlu
de avans impozit ca urmare a deplasării angajatului dintr-o ţară membră în alta reprezintă o
măsură discriminatorie interzisă de Tratat211.
c) Avantajele sociale. Noţiunea de avantaje sociale a fost definită în afacerea Even

ocazionată de o reglementare belgiană care, stabilind vârsta de pensionare de 65 de ani, prevedea
posibilitatea acordării dreptului la pensie şi începând cu vârsta de 60 de ani, cu aplicarea unor
reduceri pentru fiecare an; aceste reduceri nu operau dacă beneficiarul era cetăţean belgian care a
luptat în al doilea război mondial alături de forţele aliate care beneficia de o pensie de
invaliditate acordată de o naţiune aliată. Cetăţeanul francez Gilbert Even primea, în calitate de
veteran de război, o pensie de invaliditate din partea statului francez şi, în considerarea calităţii
sale de lucrător în Belgia pensia acordată înainte de împlinirea vârstei de 65 de ani, fără
reducerea sumei.
Sesizată de instanţa naţională belgiană cu o cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare de interpretare a unor articole din Regulamentul nr. 1408/71 privind aplicarea
regimurilor de securitate socială, Curtea a apreciat că atribuirea pensiei fără reduceri pentru
invalizii de război nu se circumscrie domeniului de aplicare al regulamentului menţionat şi nu
reprezintă un avantaj social în sensul Regulamentului nr. 1612/68, avantajele sociale fiind „acele
avantaje care, indiferent dacă sunt sau nu legate de un contract de muncă, sunt acordate
lucrătorilor naţionali datorită statutului obiectiv de lucrători ori în virtutea rezidenţei pe
teritoriul naţional şi a căror extindere pentru lucrătorii, cetăţeni ai altor state membre, este
menită să faciliteze mobilitatea lor în cadrul Comunităţii“212.
Reprezintă însă un avantaj social alocaţia de creştere a copilului şi, în consecinţă, în
afacerea Martínez Sala s-a reţinut că principiul egalităţii de tratament se opune condiţiei
210
C.J.C.E., 15 decembrie 1995, C-415/1993 citată după J. Boulois, R.-M. Chevallier, D. Fasquelle, M.
Blanquet, Les grands arrêts de la jurisprudence communautaire. Tome 2 Droit communautaire des affaires •
Marché intérieur • Politiques communautaires, 5e edition, Dalloz, Paris, 2002, p. 136 şi urm.
211
C.J.C.E., 8 mai 1990, C-175/88 citată după G. Fabian, Drept instituţional comunitar, ed. a III-a revăzută
şi adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Ed. Sfera Juridică şi Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 467.
212
C.J.C.E., 31 mai 1979, C-207/78, citată după T. Ştefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit., p. 404-405.
102
stabilite de un stat membru ca resortisanţii altor state membre să prezinte pentru a beneficia de
acordarea acesteia o autorizaţie de şedere sau un permis de şedere213.
d) Accesul la formele de pregătire profesională. Interzicerea discriminării în ceea ce

priveşte accesul la pregătirea profesională implică respectarea unor criterii egale de şanse pentru
resortisanţii altor state membre şi membrii de familie ai acestora ca şi pentru proprii cetăţeni.
Astfel, potrivit art. 12 din Regulamentul nr. 1612/68, „copiii unui cetăţean al unui stat
membru vor fi admişi în sistemul educaţional al acelui stat, la cursuri profesionale sau de
ucenicie în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat, dacă aceşti copii locuiesc pe teritoriul
său“. În consecinţă, în afacerea Casagrande refuzul autorităţilor germane de a acorda o bursă
şcolară fiului unui lucrător italian care a frecventat cursurile de învăţământ gimnazial în
München a fost apreciat ca fiind contrar dreptului comunitar.
6. Libertatea de stabilire
6.1. Delimitări conceptuale. Potrivit prevederilor art. 49 alin. (2) şi art. 54 din T.f.U.E.
[ex-art. 43 alin. (2) şi art. 48 din T.C.E.] libertatea de stabilire reprezintă dreptul de a accede la
desfăşurarea de activităţi independente, respectiv de a continua exercitarea lor precum şi dreptul
de a constitui şi a administra întreprinderi în aceleaşi condiţii ca şi pentru naţionalii statului de
primire; în înţelesul consacrat de dispoziţiile art. 54 din Tratat, dispoziţiile amintite sunt
aplicabile societăţilor constituite în conformitate cu legea unui stat-membru care au sediul social,
administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii, fiind avute
în vedere „societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale,
inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia
celor fără scop lucrativ“.
Libertatea de stabilire – oferind resortisanţilor comunitari facultatea de a participa într-un
mod stabil şi continuu la viaţa economică pe teritoriul altui stat-membru decât statul de origine –
devine astfel un instrument juridic de asigurare a funcţionării efective a principiului libertăţii
comerţului în spaţiul economic european.
Dreptul de stabilire comportă două forme:

• stabilirea cu titlu principal constând în începerea unei activităţi independente pe
teritoriul unui stat-membru sau în continuarea activităţii prin transferul sediului de pe teritoriul
unui stat pe teritoriul altuia cu menţinerea personalităţii juridice;
• stabilirea cu titlu secundar care presupune extinderea activităţii pe teritoriul altor state
decât statul de origine prin înfiinţarea de filiale, sucursale, agenţii sau reprezentanţe, extindere
care se realizează fără mutarea sediului într-un alt stat spre deosebire de stabilirea primară care
implică în mod esenţial această operaţiune214.
Jurisprudenţa C.J.C.E. a semnalat însă dificultăţi în privinţa aplicării efective a

dreptului de stabilire principală ca urmare a diversităţii soluţiilor legislative naţionale în
ceea ce priveşte criteriile de stabilire a naţionalităţii unei societăţi comerciale, şi implicit a
determinării lui lex societatis.
Astfel, apartenenţa juridică la un anumit stat a subiectelor colective de drept este stabilită
fie prin raportare la
213
C.J.C.E., 12 mai 1998, C-85/96.
214
B. Berke, J. Fazekas, G. Gado, M. Kiraly, A. Kisfaludy, P. Miskolci Bodnar, Europai tarsasagi jog,
KJK-Kerszov, Jogi es Uzleti Kiadp Kft., Budapesta, 2000, p. 26-28, citaţi după L. Imre, Dreptul de liberă stabilire a
societăţilor comerciale în dreptul comunitar – Evoluţie şi tendinţe, Partea I, în R.D.C. nr. 11/1997, p. 159-160.
103
• criterii obiective – respectiv al locului situării sediului real (consacrat în dreptul
continental şi potrivit căruia societatea va dobândi naţionalitatea statului pe teritoriul căruia se
află sediul principal) sau al locului înregistrării (sistemul încorporaţiunii fiind adoptat de dreptul
anglo-saxon), fie prin raportare la
• criteriul subiectiv sau al controlului, potrivit căreia naţionalitatea subiectului colectiv de
drept este dată de naţionalitatea sau cetăţenia asociaţilor, a persoane fizice sau juridice care deţin
acţiuni sau părţi sociale în număr suficient pentru a avea controlul asupra activităţii societăţii.
În consecinţă, dacă o societate îşi mută sediul de pe teritoriul unui stat-membru care a
adoptat pentru determinarea naţionalităţii societăţii, respectiv pentru stabilirea lui lex societatis,
teoria încorporaţiunii pe teritoriul unui alt stat-membru care se foloseşte în acest scop de teoria
sediului real, va fi obligată ca, în prealabil, să procedeze la dizolvarea în statul de origine şi
ulterior să se înfiinţeze pe teritoriul statului de primire potrivit regulilor de constituire consacrate
de acesta din urmă; astfel, este exlusă operaţiunea de transfer al sediului concomitent cu
menţinerea personalităţii juridice ceea ce înseamnă că doar dacă ambele state ar consacra teoria
încorporaţiunii (înmatriculării) ar fi posibil transferul sediului dintr-un stat-membru în altul cu
păstrarea personalităţii juridice.
Interpretarea dispoziţiilor art. 43 din T.C.E. (devenit art. 49 din T.f.U.E.), în sensul că
acestea nu conferă unei societăţi constituite în conformitate cu legea unui stat-membru şi având
acolo sediul statutar dreptul de a-şi transfera sediul într-un alt stat-membru cu menţinerea în
primul stat a personalităţii juridice, a fost consacrată prin hotărârea pronunţată de C.J.C.E. în
afacerea Daily Mail215, care, deşi a fost calificată drept „un pas înapoi în materia unei protecţii
riguroase a dreptului de stabilire“216, reprezintă un precedent judiciar semnificativ în materie.
În speţă, societatea engleză Daily Mail a intenţionat să-şi transfere sediul social şi centrul
de afaceri din Marea Britanie în Olanda fără să se dizolve şi să se lichideze în prealabil în statul
de origine (Marea Britanie) pentru a beneficia astfel de anumite avantaje fiscale (scutirea de
impozite). Potrivit reglementărilor fiscale britanice, doar societăţile cu reşedinţa fiscală pe
teritoriul Marii Britanii sunt supuse impozitelor stabilite de legea engleză, reşedinţa fiscală fiind
locul unde se situează centrul de gestiune şi de conducere al afacerilor societăţii. În condiţiile
arătate, autorităţile fiscale britanice, prevalându-se de regula din dreptul comercial englez
potrivit căreia în cazul în care o societate doreşte să-şi transfere sediul într-un alt stat va trebui, în
prealabil, să se dizolve în statul de origine şi să se lichideze plătindu-şi datoriile către toţi
creditorii, a susţinut că scopul mutării sediului este în realitate eludarea dispoziţiilor fiscale
engleze şi evitarea plăţii impozitelor. S-a argumentat, în continuare, că dacă operaţiunea de
mutare a sediului ar fi permisă fără o dizolvare prealabilă urmată de plata datoriilor către fisc ar
echivala cu frauda la lege ceea ce nu poate fi admisibil ca efect al invocării art. 43 şi 48 din
T.C.E. (în prezent art. 49 şi 54 din T.f.U.E. subl.ns.)217.
Prin hotărârea pronunţată, C.J.C.E. a statuat că diferenţele existente în legislaţiile
naţionale nu pot fi armonizate în temeiul articolelor mai sus menţionate din Tratat, rămânând la
latitudinea statelor-membre stabilirea condiţiilor în care se pot înfiinţa, funcţiona şi înceta
societăţile comerciale, soluţionarea conflictelor de legi putând avea loc prin adoptarea unor
măsuri de uniformizare (prin încheierea unor acorduri între statele-membre, fie prin armonizarea
regulilor în cadrul C.E.). Dispoziţiile art. 49 şi 54 din T.f.U.E. pot fi invocate în scopul asigurării
egalităţii de tratament dintre societăţile având naţionalitatea unui stat-membru şi filialele,
sucursalele, agenţiile şi reprezentantele constituite pe teritoriul acestui stat de o societate cu
sediul într-un alt stat membru.
215
C.J.C.E., 27 septembrie 1998, C-81/87.
216
D. M. Şandru, op. cit., p. 164.
217
Pentru detalii, a se vedea L. Imre, op. cit., p. 160-161.
104
6.2. Conţinutul dreptului de stabilire. Se exteriorizează prin recunoaşterea dreptului
unei societăţi de a înfiinţa filiale, sucursale, agenţii sau reprezentanţe pe teritoriul unui alt stat-
membru al căror regim de constituire, funcţionare şi încetare să nu fie discriminatoriu faţă de cel
aplicabil societăţilor statului de primire. În acelaşi timp, nici statul de origine nu trebuie să
împiedice o societate constituită în conformitate cu legislaţia sa în a exercita activităţi pe
teritoriul altor state-membre prin intermediul unei filiale, sucursale, agenţii sau reprezentanţe,
fiind vorba, într-o atare ipoteză, de aşa-zisa „discriminare la ieşire“.
Sunt interzise, în scopul asigurării egalităţii de tratament, nu numai discriminările bazate
pe naţionalitate sau sediu, ci şi orice forme deghizate prin care, ca efect al aplicării unor criterii
diferite, se ajunge la acelaşi rezultat. Jurisprudenţial, a fost consacrată o concepţie extensivă a
noţiunii de discriminare, aceasta putând rezulta fie din aplicarea de reguli diferite unor situaţii
comparabile, fie din aplicarea aceleiaşi reguli unor situaţii diferite.
La nivel doctrinar218, s-a arătat că dreptul de stabilire implică recunoaşterea următoarelor
prerogative:
- dreptul membrilor fondatori ai unei societăţi comerciale de a decide în mod liber pe
teritoriul cărui stat-membru vor înfiinţa societatea şi care va fi forma acesteia;
- dreptul asociaţilor (acţionarilor) de a decide dacă exercitarea activităţii comerciale a
societăţii se va desfăşura pe teritoriul statului unde şi-a stabilit sediul sau
administraţia principală sau pe teritoriul unui alt stat membru unde va înfiinţa o filială
sau o sucursală; statul de origine nu va putea stabili reguli prin care să se aducă
restrângeri acestui drept, obligând societatea să exercite cel puţin o parte din
activitatea sa comercială pe teritoriul său;
- dreptul asociaţilor de a hotărî în mod liber dacă exercitarea activităţii în afara statului
de constituire se va realiza prin intermediul unei filiale sau sucursale; în consecinţă,
statul de primire este obligat să înlăture din legislaţia proprie orice dispoziţii prin
care, în mod direct sau indirect, se instituie obligaţia unei societăţi străine de a îşi
extinde activitatea doar prin constituirea unei filiale;
- dreptul oricărei societăţi la egalitate de tratament în caz de constituire a unei filiale,
sucursale, agenţii sau reprezentanţe pe teritoriul unui alt stat-membru decât cel a cărui
naţionalitate o are faţă de societăţile autohtone (este vorba, pe de parte de egalitatea
de tratament între filiala unei societăţi străine şi societăţile statului gazdă, iar pe de
altă parte de egalitatea dintre societatea-mamă şi societăţile statului de primire).
Egalitatea de tratament implică următoarele consecinţe:

- dreptul de a înfiinţa sucursale fără discriminări bazate pe provenienţa capitalului şi în
aceleaşi condiţii ca şi societăţile statului gazdă;
- dreptul de a înfiinţa sau de a dobândi o participaţie într-o filială fără discriminări
bazate pe originea capitalului şi în aceleaşi condiţii ca şi societăţile statului de
primire;
- drepturi identice în conducerea societăţilor ca şi societăţile statului gazdă.
Veritabila acţiune militantă a Curţii Europene de Justiţie în scopul liberalizării dreptului

de stabilire şi a recunoaşterii prerogativelor acestuia transpare din hotărârile pronunţate în Segers
şi, mai ales, în trio-ul jurisprudenţial Centros, Überseering şi Inspire Art.
În prima speţă, un cetăţean olandez, Segers, a înfiinţat în Marea Britanie o societate cu
răspundere limitată la care deţinea calitatea de asociat unic; activitatea comercială a societăţii se
desfăşura în întregime în Olanda prin intermediul unei sucursale în cadrul căreia Segers deţinea
calitatea de angajat. Dată fiind incapacitatea de muncă survenită în urma unui accident de muncă,
218
B. Berke, J. Fazekas, G. Gado, M. Kiraly, A. Kisfaludy, P. Miskolci Bodnar, op. cit, p. 22.
105
Segers a solicitat autorităţilor olandeze acordarea unei pensii de boală, cerere care i-a fost
refuzată pe motiv că acesta este angajatul unei societăţi străine, categorie care, potrivit legilor de
asistenţă socială olandeze, nu este îndrituită să beneficieze de drepturile sociale respective.
• reglementările olandeze discriminează societăţile străine, mai mult, ele restrâng în mod
indirect dreptul acestora de a angaja resortisanţi olandezi; în acelaşi timp,
• sunt de natură să creeze restrângeri ale dreptului de opţiune a societăţilor dintr-un alt
stat-membru în ceea ce priveşte desfăşurarea sau extinderea activităţii comerciale pe teritoriul
altui stat prin intermediul unei filiale sau sucursale, deoarece obligă, în mod indirect, la
constituirea de filiale.
În consecinţă, s-a apreciat că acordarea unei pensii de boală pe teritoriul unui stat-
membru nu poate fi condiţionată de existenţa calităţii de salariat al unei societăţi olandeze
precum şi faptul că resortisantului unui stat-membru i se recunoaşte, potrivit art. 43 şi 48 din
T.C.E. (art. 49 şi 54 din T.f.U.E.) dreptul de a hotărî unde îşi va desfăşura activitatea comercială
societatea (în statul de origine sau într-un alt stat); dacă activitatea urmează a avea loc în afara
statului de constituire, societatea-mamă este liberă în a crea fie o filială, fie o sucursală, statul de
primire neputând institui reguli care să oblige, în mod direct sau indirect, la realizarea activităţii
doar prin intermediul filialei (cum este cazul în speţă).
6.3. Restricţii interzise vs. restricţii permise la exercitarea libertăţii de stabilire
În faţa tendinţei accentuate a operatorilor economici de a-şi exercita dreptul de stabilire

după o metodă de benchmarking a legislaţiilor naţionale, reacţia statelor membre de a proceda la
instituirea unor restricţii era oarecum previzibilă. vom proceda ulterior la analiza restricţiilor
interzise precum refuzul înmatriculării unei sucursale, refuzul recunoaşterii societăţii de către
statul sediului real al acesteia, respectiv impunerea de exigenţe suplimentare cu titlu de legi de
poliţie ale statului sediului real şi a restricţiilor admise: i) în caz de fraudă la legea statului de
primire în cazul stabilirii secundare şi ii) obligarea la dizolvarea societăţii în statul de origine
urmată de reconstituirea acesteia în statul în care doreşte să-şi implanteze noul sediu în cazul
stabilirii principale.
6.3.1. Restricţii interzise
A.Refuzul înmatriculării unei sucursale – Centros219
Hotărârea pronunţată în jurisprudenţa Centros (9 martie 1999) a statuat că refuzul de a

înmatricula sucursala unei societăţi legal constituite într-un alt stat membru constituie o restricţie
contrară fostelor art. 43 şi 48 TCE (actualele art. 49 şi 54 TFUE), marcând o turnantă în
jurisprudenţa Curţii: la un deceniu după decizia din Daily Mail despre care s-a afirmat că a
reprezentat un regres în materia dreptului stabilire hotărârea Centros va deschide trio-ul
jurisprudenţial despre care ştim astăzi că a devenit ilustrarea contribuţiei Curţii la consolidarea
libertăţii de stabilire.
Starea de fapt. Soţii Bryde, resortisanţi danezi, au înfiinţat în Marea Britanie o societate
cu răspundere limitată, legea engleză nestabilind la data constituirii societăţii o obligaţie
privind subscrierea şi vărsarea unui capital social minim. Ulterior, s-a solicitat înmatricularea
219
C.J.C.E., 9 martie 1999, C- 212/1997.
106
unei sucursale în Danemarca, autorităţile daneze refuzând să dea curs cererii din perspectiva
următoarelor motive:
• asociaţii danezi au constituit societatea în Marea Britanie doar pentru a se sustrage

dispoziţiilor daneze care prevăd în vederea constituirii valabile a unei societăţi cu răspundere
limitată un capital minim obligatoriu ce trebuie vărsat în întregime până la momentul înfiinţării
(echivalentul în coroane daneze a aprox 1000 lire); că
• asociaţii danezi, nedispunând de capitalul necesar se folosesc de un mijloc legal, mai
exact de prevederile art. 43 şi 48 din T.C.E. (art. 49 şi 54 din T.F.U.E.), în mod contrar
scopurilor pentru care a fost instituit dreptul de stabilire, şi anume pentru fraudarea
reglementărilor daneze imperative care, prin stabilirea la diferite forme de societăţi comerciale
a unui capital social minim obligatoriu, urmăresc protejarea intereselor creditorilor.
Semnificaţii relevante. Răspunzând la întrebarea preliminară, Curtea reţine că fostele art.

52 şi 58 din Tratatul de la Roma interzic unui stat să refuze înmatricularea sucursalei unei
societăţi valabil constituite într-un alt stat mb; sunt respinse astfel susţinerile autorităţilor daneze
în sensul că, în speţă, ne-am afla în prezenţa a ceea ce doctrina americană numeşte U-Turn
construction – adică invocarea cu rea-credinţă a dispoziţiilor privind dreptul de stabilire în
scopul evitării legislaţiei mai restrictive.
Potrivit jurisprudenţei Centros, faptul că societatea nu a desfăşurat nici o activitate de la
înființare pe teritoriul Marii Britanii nu are nici un efect asupra dreptului său de liberă stabilire,
urmând astfel linia de gândire promovată prin decizia Segers unde s-a reţinut că dispoziţiile
comunitare amintite împiedică autorităţile unui stat-membru să refuze unui angajat al unei
societăţi beneficiul tratamentului naţional în materie de asigurări sociale pentru faptul că
societatea are sediul într-un alt stat-membru pe teritoriul căruia nu desfăşoară activităţi
comerciale. Curtea admite că asociaţii sunt liberi să aleagă legislaţia statului care le asigură
condiţii mai suple la înfiinţarea societăţii, confirmând astfel dreptul fondatorilor de a practica un
law shopping printre legislaţiile statelor membre pentru a beneficia de o lege de constituire mai
puţin restrictivă decât cea existentă în statul în care urmează a-şi desfăşura în mod efectiv
activitatea. În alţi termeni, libertatea de stabilire poate fi exercitată de o manieră „oportunistă”220.
Se reţine apoi în motivarea deciziei că statele-membre nu pot proteja interesele
creditorilor prin obstacularea dreptului de a înfiinţa sucursale pe teritoriul lor, urmând a institui
alte mijloace legale de protejare a acestora; în altă ordine de idei, refuzul autorităţilor daneze
contravine dispoziţiilor privind dreptul de stabilire deoarece, în mod indirect, societatea este
obligată să îşi desfăşoare activitatea doar prin intermediul unei filiale pentru a fi astfel respectate
reglementările interne în materie.
B. Refuzul recunoaşterii personalităţii juridice şi a capacităţii de a sta în justiţie.

Überseering
Într-o speţă implicând un transfer de facto de sediu social real, Curtea a statuat că refuzul
Germaniei de a admite capacitatea juridică a unei societăţi legal constituite în alt stat membru pe
motivul disocierii între locul de încorporare şi locul sediului social real reprezintă un obstacol în
calea dreptului de liberă stabilire în Uniune. În lumina acestei jurisprudenţe, teoria sediului real
se vede expusă unei serioase adaptări: statele de destinaţie sunt obligate să renunţe la aplicarea
efectelor decurgând din teoria sediului real (atunci când acestea se prezintă a fi contrarii
exercitării libertăţii de stabilire) şi să recunoască personalitatea juridică a societăţilor valabil
constituite în alte state membre.
220
A se vedea O. Cachard, Droit du commerce international, L.G.D.J., 2008, p. 123.
107
Starea de fapt. Societatea de drept olandez Überseering BV, înmatriculată la Registrul
comerţului din Amsterdam şi care dobândise în 1990 un teren în Germania a acţionat în instanţă
o societate germană Nordic construction company (NCC) cu care încheiase un contract de
antrepriză invocând vicii în executarea lucrărilor de renovare efectuate asupra unor imobile
edificate pe terenul respectiv.
Cum în 1994, părţile societăţii Überseering fuseseră cedate în totalitate către doi
resortisanţi germani rezidenţi în Germania, societatea pârâtă a invocat că Überseering este de
acum înainte condusă din această ţară unde îşi transferase efectiv sediul său fără a modifica
înmatricularea sa. Instanţele germane inferioare au reţinut că existenţa capacităţii juridice a
societăţii era apreciată după legea statului sediului real, deci potrivit dreptului german, şi nu
prin raportare la dreptul statului de cosntituire, în cazul de faţă dreptul olandez. Avându-şi
sediul în Germania, dar nefiind înmatriculată în acel stat, Überseering a fost considerată ca
nevalabil constituită după dreptul german şi, în consecinţă, i se refuza dreptul de a sta în justiţie.
Luând în considerare jurisprudenţa comunitară şi în special precedentul Centros,
Bundesgerichtshof decide să adreseze două întrebări preliminare către CJCE.
Prima este referitoare la compatibilitatea cu art. 43 şi 48 CE a aprecierii capacităţii
juridice şi a fortiori a capacităţii de a sta în justiţie a unei societăţi legal constituite într-un stat
membru faţă de dreptul statului în care ea a transferat sediul său efectiv chiar dacă acest drept
îi contestă orice capacitate.
A doua ridică problema mai generală a obligaţiei, în temeiul libertăţii de stabilire, de a
aprecia capacitatea juridică a unei societăţi prin raportare la dreptul statului de constituire a
societăţii.
Chestiuni relevante. În timp ce în Daily Mail erau analizate restricţiile pe care le poate
impune statul de origine în situaţia transferului într-un alt stat membru a administraţiei centrale,
în Überseering analiza privea restricţiile impuse de statul de primire al sediului real. Se ridica
practic conflictul între protecţia dreptului de stabilire şi teoria sediului real consacrată de dreptul
german. Apreciind că recunoaşterea de către autorităţile statului de primire a personalităţii
juridice a societăţii constituite în conformitate cu legislaţia unui alt stat membru este un corolar
al dreptului de stabilire. Curtea răspunde că art. 43 şi 48 CE impun unui stat membru pe teritoriul
căruia societatea exercită libertatea sa de stabilire de a respecta capacitatea juridică pe care i-o
conferă dreptul statului membrub conform căruia aceasta s-a constituit.
A devenit mai mult decât evident că atunci când această teorie încalcă în mod nejustificat
dreptul de liberă stabilire, în speţă având drept consecinţă contestarea personalităţii juridice şi a
capacităţii de a sta în justiţie, statul în cauză trebuie să renunţe la folosirea sa.
C. Impunerea de exigenţe suplimentare cu titlu de legi de poliţie ale statului sediului

social real. Inspire Art
În fine, aplicarea imperativă de reguli de drept local la o societate constituită în alt stat
membru a fost calificată drept o barieră nejustificată la libertatea de stabilire în hotărârea Inspire
Art (30 septembrie 2003) prin care, menţinându-se linia de gândire promovată prin Centros şi
Überseering, este desăvârşită liberalizarea dreptului de stabilire a societăţilor. Nu mai puţin,
soluţia „mătură”221 ultimele posibilităţi de utilizare a criteriului sediului real în statul de primire
împotriva unei societăţi valabil constituite în alt stat membru.
221
A se vedea M. Menjucq, Droit international et européen des sociétés, 2e edition, Montchrestien, 2008, p.
132.
108
Starea de fapt. Un rezident olandez constituise în Regatul Unit o societate cu răspundere
limitată având ca obiect vânzarea de obiecte de artă şi, ulterior, înfiinţase o sucursală în
Amsterdam prin intermediul căreia era desfăşurată întreaga activitate a societăţii. Societatea a
refuzat să se înregistreze în Registrul olandez al comerţului cu menţiunea «societate pur formal
străină», menţiune impusă de legea olandeză (care în realitate viza societăţile constituite în
statul american Delaware dar exercitând întreaga lor activitate în Olanda). Camera de Comerţ
şi Industrie Amsterdam a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să
oblige la înscrierea în Registrul Comerţului a menţiunii societate formal străină.
Semnificaţii relevante. Societăţile formal străine (pseudo-foreign companies) sunt

caracterizate de o dublă legătură – una formală cu sistemul de drept al statului în care s-a
constituit şi una reală cu sistemul de drept al statului în care îşi desfăşoară efectiv activitatea.
Legislaţia olandeză impunea acestor societăţi unele exigenţe (precum constituirea unui capital
social minim şi îndeplinirea unor măsuri de publicitate); în principal, scopul acestor reglementări
era de a împiedica accesul în orice condiţii a acestor societăţi pe piaţa olandeză222. Reţinând
caracterul discriminatoriu al reglementării olandeze şi atingerea adusă libertăţii de stabilire,
Curtea validează încă o dată raţionamentul afirmat în Centros privind admiterea law shoping-
ului pe piaţa internă.
6.3.2. Restricţiile admise
Doar două restricţii sunt permise, ele fiind descrise de unele voci doctrinare chiar
precare223 şi, cu referire particulară la cea existentă în materia dreptului de stabilire cu titlu
principal, susceptibilă de a fi eclipsată de potenţiale tendinţe legislative.
A. Restricţii impuse de statul de origine la transferul sediului dintr-un stat membru

în altul: de la Daily Mail la Cartesio
Din nou despre Daily Mail. Practic, exceptând regulamentele privind Societatea
Europeană, Grupul European de Interes Economic şi Societatea Cooperativă Europeană, niciun
text de drept derivat nu autorizează transferul sediului unei societăţi dintr-un stat membru în altul
cu menţinerea personalităţii juridice. În alţi termeni, în timp ce SE, GEIE şi SCE se bucură de
avantajul competitiv al unei mobilităţi intracomunitare complete, pentru societăţile de drept
naţional transferul sediului statutar dintr-un stat membru în altul devine o operaţiune dificilă,
date fiind barierele juridice şi fiscale impuse de legislaţiile statelor membre. Practic, de cele mai
multe ori, societatea care doreşte să-şi deplaseze sediul este constrânsă să procedeze la
dizolvarea şi lichidarea în statul vechiului sediu urmată de reconstituirea societăţii pe teritoriul
statului unde doreşte să-şi implanteze noul sediu.
Ştim deja din consideraţiile anterioare că instanţa de la Luxemburg a fost chemată să se
pronunţe asupra transferului transfrontalier al sediului real dintr-un stat membru în altul în
jurisprudenţa Daily Mail.
În argumentarea poziţiei sale, Curtea şi-a construit raţionamentul plecând de la ideea că,
spre deosebire de persoanele fizice, societăţile sunt entităţi create în temeiul unei ordini juridice
naţionale, acestea existând numai prin diferitele legislaţii naţionale care instituie condiţiile
privind constituirea şi funcţionarea acestora.
222
Pentru dezvoltări asupra implicaţiilor soluţiei pronunţate în Inspire Art a se vedea C. A. Susanu, Sediul
societăţii comerciale: aspecte relevante în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, în Analele Ştiinţifice ale
Universităţii Al.I.Cuza Iaşi, Tomul LV, Ştiinţe Juridice, 2009, p. 106.
223
A se vedea O. Cachard, op. cit., p. 123.
109
Legislaţiile statelor membre diferă sub aspectul elementului de legătură cu teritoriul
naţional, necesar pentru constituirea unei societăţi cât şi cu privire la posibilitatea unei societăţi
constituite în conformitate cu o astfel de legislaţie de a modifica ulterior acest element de
legătură. Luând în considerare aceste diferenţe legislative, Tratatul, atunci când a determinat
societăţile beneficiare ale dreptului de stabilire, a dat valoare egală factorilor de legătură – sediul
social, administraţia centrală şi locul principal de desfăşurare a activităţii unei societăţi. Nu mai
puţin, prin fostul art. 220 (devenit art. 293 în TCE şi abrogat prin Tratatul de la Lisabona) era
prevăzută, în măsura în care era necesar, încheierea unor convenţii între statele membre pentru a
asigura menţinerea personalităţii juridice în cazul transferului sediului societăţii dintr-o ţară în
alta.
În consecinţă, s-a reţinut în paragraful 23 din hotărâre, Tratatul consideră că diferenţele
existente între legislaţiile naţionale privind factorul de legătură necesar pentru societăţile lor
precum şi posibilitatea şi modalităţile de realizare a transferului sediului, statutar sau real,
al unei societăţi înfiinţate în temeiul dreptului naţional, dintr-un stat membru în altul,
reprezintă probleme care nu au fost soluţionate de normele privind dreptul de stabilire dar
care trebuie a fi abordate prin noi măsuri legislative de armonizare sau convenţii.
În consecinţă, putem constata că, în hotărârea pronunţată în 1988 în Daily Mail, Curtea a
reţinut o poziţie prudentă. A afirmat că societăţile sunt entităţi a căror constituire şi funcţionare
depinde în mod necesar de o lege statală (sunt creaţii ale dreptului) iar disparităţile existente între
legislaţiile statelor membre cu privire la elementele de legătură utilizate în dreptul internaţional
privat societar nu au fost considerate de redactorii Tratatelor un obstacol în calea libertăţii de
stabilire224. În mod obişnuit privim azi hotărârea din Daily Mail în antiteză cu seria Centros-
Überseering-Inspire Art sau dificultăţile existente în materia stabilirii principale cu progresele
înregistrate în materia libertăţii de stabilire secundare.
Şi despre aporturile (fie şi limitate) din Cartesio. Şi în hotărârea mai recentă din
Cartesio din16 decembrie 2008 (în speţă fiind vorba despre o societate de drept maghiar care
doreşte să îşi transfere sediul în Italia păstrându-şi totuşi calitatea de societate de drept maghiar)
se reafirmă ideea că statul membru de origine este autorizat să impună diverse măsuri
restrictive (inclusiv pierderea personalităţii juridice) atunci când societatea doreşte să îşi
transfere în străinătate doar sediul social real (transfer de sediu, fără schimbarea legii
aplicabile).
Totuşi, Cartesio aduce câteva clarificări: face distincţie nu numai între statele de origine
şi statele de destinaţie ci şi între
i) ipoteza transferului sediului social fără schimbarea legii aplicabile şi
ii) ipoteza transferului dublat de schimbarea legii aplicabile, respectiv de transformarea
societăţii într-o formă de societate prevăzută de legislaţia statului de destinaţie.
Conform considerentelor n°112-113 din Cartesio, reglementările naţionale prin care
statul membru de origine limitează sau împiedică societatea să se transforme într-o
societate guvernată de dreptul altui stat (transfer de sediu dublat de schimbarea legii
aplicabile) vor fi, în absenţa unei justificări printr-o exigenţă imperativă de interes general,
declarate contrar dreptului Uniunii. Statul membru de origine nu poate impune încetarea
persoanlităţii juridice a societăţii astfel transformate.
În ceea ce priveşte statele de destinaţie, tripla serie jurisprudenţială Centros-
Überseering-Inspire Art permite în caz de transfer de sediu real cenzurarea reglementărilor
statelor adoptând criteriul sediului real ce restrâng dreptul de liberă stabilire.
B. Restricţii la libertatea de stabilire secundară: frauda
224
A Oprea….
110
În Centros, Curtea a recunoscut fondatorilor societăţii întreaga libertate în alegerea
apartenenţei juridice a societăţii. Punerea în concurenţă a legislaţiilor naţionale în ceea ce
priveşte implantarea unei societăţi aparţine pur şi simplu exercitării libertăţii de stabilire225 şi nu
se pune problema fraudei, abuzul nefiind deci caracterizat prin evitarea legii unui stat membru.
Ceea ce nu înseamnă, potrivit par. 38 din hotarâre, că un stat membru nu poate lua orice măsură
consideră necesară pentru a preveni sau sancţiona fraudele, fie împotriva societăţii în sine, fie
împotriva asociaţilor despre care s-a dovedit că încearcă, de fapt, prin înfiinţarea unei societăţi să
se sustragă obligaţiilor pe care le au faţă de creditorii publici sau privaţi stabiliţi pe teritoriul
statului membru226.
Totuşi, după cum sugestiv a observat doctrina, această restricţie clasică pare totuşi aici (în
Centros, subl. ns.) golită de conţinut227 din moment ce alegerea legii mai puţin restrictive pentru
constituirea societăţii este permisă în Centros. Nu mai puţin, datorită unei glisări de vocabular,
hotărârea Inspire Art complică interpretarea noţiunii de fraudă, în timp ce aceasta nu era oricum
simplă228. După ce aminteşte că law shopping-ul nu este prin el însuşi abuziv şi fraudulos, CJCE
nu exclude excepţia de a stabili de la caz la caz existenţa unui abuz. Lipsa clarităţii acestei
evoluţii a vocabularului Curţii conduce la a întreba cum trebuie să înţelegem această noţiune de
fraudă care, progresiv, devine un simplu abuz229.
Rezultă de o manieră evidentă că acest abuz de drept dacă nu poate fi asimilat concepţiei
clasice a fraudei reţinute în dreptul internaţional privat deşi nu este foarte îndepărtat de
aceasta230. Ideea este chiar cea a unei evitări a legii mai restrictive. Dificultatea pentru a contura
noţiunea de fraudă în dreptul Uniunii ţine de faptul că pentru Curtea Europeană de Justiţie nu
este o fraudă faptul de a înmatricula o societate într-o ţară în care aceasta nu va avea nicio
activitate pentru a evita legislaţia unui alt stat membru în care se va desfăşura activitatea
economică efectivă a acestei societăţi. Interpretat de această manieră, dreptul de stabilire se
îndepărtează parţial de teoria clasică a fraudei în dreptul internaţional privat pentru că permite o
evitare a legii mai restrcitive fără ca aceasta să se impregneze de conotaţiile proprii abuzului..
Frauda sau abuzul ar constitui deci o noţiune specific comunitară231. Cum o indică
implicit hotărârea Inspire Art invocând noţiunea abuzului, frauda ar fi o formă de protecţie
contra utilizării abuzive a unui drept subiectiv recunoscut de dreptul comunitar, cum ar fi dreptul
de stabilire232.
Cum s-a putut constata că frauda nu poate rezulta, în privinţa stabilirii societăţilor, din
punerea în concurenţă a legislaţiilor naţionale, nu poate fi vorba decât de frauda la drepturile
terţilor. Această fraudă poate în special să constea într-o încălcare a dispoziţiilor privind protecţia
asociaţilor, creditorilor sau a salariaţilor.
În plus, aplicarea teoriei fraudei obligă necesarmente la a întreba asupra regimului
sancţiunii aplicabile atunci când frauda este constatată. Într-adevăr, este puţin preferabil de a
alege nulitatea întrucât aceasta nu permite instanţelor posibilitatea de a circumstanţia sancţiunea.
Mai mult, directiva din 9 martie 1968 (art. 11) operează o enumerare limitativă a cauzelor de
nulitate, interpretate restrictiv de Curte începând de la jurisprudenţa Marleasing.
225
A se vedea par. 27 din hotarârea Centros.
226
Idem, par. 38.
227
A se vedea O. Cachard, op. cit., p. 124.
228
A se vedea J. Béguin şa, Droit du commerce international, Litec, 2005, p. 287.
229
A se vedea J. Béguin, op. cit., p. 124.
230
A se vedea Batiffol, P. Lagarde, Droit international privé, t. 1, 8e éd., LGDJ, 1993, p. 594.
231
A se vedea M. Menjucq, op. cit., p. 103.
232
A se vedea E. Pataut, Liberté d’établissement et droit international privé des sociétés: un pas de plus,
Recueil Dalloz, 2004, p. 491, nota II, B, p. 493.
111
Două sancţiuni par a fi, potrivit vocii doctrinei233, adecvate. Dacă abuzul este analizat pe
fundamentul teoriei culpei delictuale, este posibil de a vedea aici un fapt generator de răspundere
şi de a încuviinţa atribuirea de daune-interese pentru repararea prejudiciului cauzat victimei
abuzului de drept. Altă abordare constă în a reţine inopozabilitatea constituirii societăţii.
Sancţiunea fraudei ar consta atunci în aplicarea regulilor de drept pe care asociaţii voiau să le
eludeze constituind societatea lor într-un alt stat membru. Această sancţiune ar avea în acelaşi
timp avantajul supleţii. Ea ar permite de a evita o sancţiune radicală - nulitatea, pentru a institui
un control adaptat de către judecător, mai compatibil cu libertatea de stabilire.
7. Libertatea de circulaţie a serviciilor.
7.1. Corelaţia cu libertatea de stabilire. Forme şi conţinut. Libertatea de stabilire şi de

prestare a serviciilor - deşi oferite în mod egal resortisanţilor comunitari cărora li se recunoaşte
dreptul de opţiune între ele, au un regim diferenţiat. Spre deosebire de dreptul de stabilire,
prestările de servicii au un caracter ocazional; potrivit dispoziţiilor art. 57 alin. (1) din T.f.U.E.
[ex-art. 50 alin. (1) din T.C.E.], sunt considerate servicii „prestaţiile furnizate în mod obişnuit în
schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile privind libera
circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi a persoanelor“.
Serviciile, se arată în continuare, cuprind, în special:
a) activităţi cu caracter industrial;
b) activităţi cu caracter comercial;
c) activităţi artizanale precum şi
d) activităţile prestate în cadrul profesiunilor liberale.
Dacă în materia libertăţii de stabilire, centrul de activitate preexistent se poate afla în

statul membru unde va fi înfiinţat apoi un sediu secundar (este cazul unui cetăţean francez care
deschide un cabinet profesional în Bruxelles, iar ulterior un centru activitate în aceeaşi ţară, în
Bruges – drept de stabilire cu titlu secundar), libera prestare a serviciilor presupune, conform
dispoziţiilor art. 56 şi 57 alin. (3) din T.f.U.E. [ex-art. 49 și 50 alin.(3) din T.C.E.], ca prestatorul
să fie stabilit într-un stat-membru diferit de cel al destinatarului serviciilor respective234. Astfel,
în literatura juridică de specialitate s-a subliniat că libera prestare a serviciilor, spre deosebire de
libertatea de stabilire, „este prin natura sa transfrontieră“ întrucât „prin definiţie, prestatorul se
adresează clienţilor care nu sunt rezidenţi în statul în care s-a stabilit“235.
7.2. Forme şi conţinut. De regulă, persoana care prestează un serviciu se deplasează în

statul în care se află beneficiarul prestaţiei (de exemplu, avocatul francez este solicitat să
reprezinte un client din Luxemburg), situaţie care, sub aspect terminologic, este cunoscută sub
denumirea de L.P.S. activă; dar, C.J.C.E. a apreciat că libertatea de a presta servicii consacrată
de dispoziţiile comunitare mai sus menţionate include, ca un corolar necesar, şi libertatea de a
beneficia de servicii, astfel, clientul este cel care se deplasează încheind contractul în statul-
membru pe teritoriul căruia s-a stabilit prestatorul care este, în această ipoteză, elementul pasiv,
de unde şi denumirea de L.P.S. pasivă.
233
A se vedea J. Béguin şa, op. cit., p. 289 şi notele bibliografice indicate.
234
A se vedea S. Deleanu, op. cit., p. 104. În acelaşi sens, se arată că deşi „aceste două libertăţi (libertatea
de stabilire şi cea de prestare a serviciilor, subl. ns.) se articulează şi se pot sprijini una pe cealaltă (...) există, în
fapt, o diferenţă esenţială, atât de natură juridică, cât şi de natură pragmatică, acţională, între libertatea care este
stabilită pe teritoriul unui stat şi care se adresează clientelei din acel stat şi cea care, stabilită într-un stat, se
adresează clientelei dintr-un alt stat“, A. Fuerea, op. cit., p. 148.
235
Idem, p. 154.
112
În materia libertăţii de prestare a serviciilor este notorie hotărârea pronunţată în afacerea
van Binsbergen, speţa aducând în discuţie situaţia unui consilier juridic care, după ce s-a stabilit
iniţial în Olanda reprezentându-şi aici clienţii, ulterior se stabileşte în Belgia, solicitând să
continue reprezentarea foştilor săi clienţi în faţa instanţelor olandeze, fapt ce i-a fost refuzat de
autorităţile olandeze pe motiv că pentru a reprezenta sau asista un justiţiabil în faţa jurisdicţiilor
olandeze trebuie să fie stabilit pe teritoriul Olandei.
Curtea a apreciat că deşi, în materia libertăţii de prestare a serviciilor, pot fi instituite
restricţii motivate de aplicarea regulilor deontologice de funcţionare a unei profesii, acestea
trebuie să fie în mod obiectiv necesare şi proporţionale, ori nu este cazul în speţă, obligaţia de a
avea reşedinţa pe teritoriul Olandei contravenind dispoziţiilor art. 49 din T.C.E (în prezent art. 56
din T.f.U.E.), astfel că o atare cerinţă ar face ca libertatea de prestare a serviciilor să nu fie una
reală.
113
Note de curs (11)
8. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor
Îngrădirile ce pot fi aduse liberei circulaţii a persoanelor sunt fie cele prevăzute în
reglementările comunitare, fie de sorginte jurisprudenţială.
8.1. Excepţiile reglementate prin dispoziţiile Tratatului şi a dreptului derivat.

Potrivit dispoziţiilor art. 45 din T.f.U.E. (ex-art. 39 din T.C.E.) libera circulaţie suportă derogări
fie în materia angajării în administraţia publică, fie în măsura în care sunt justificate de motive
de ordine, de securitate şi de sănătate publică.
Analizând natura excepţiilor arătate, la nivel doctrinar, s-a apreciat că limitările aduse
principiului liberei circulaţii a persoanelor se pot clasifica în două categorii:
• măsurile stabilite în funcţie de natura sau caracteristicile unor activităţi profesionale şi
• măsurile stabilite urmare conduitei resortisanţilor statelor membre.
Cu referire la împiedicarea accesului la ocuparea locurilor de muncă din

administraţia publică, derogarea este legitimată din perspectiva legăturii de solidaritate faţă de
stat pe care o presupune exercitarea activităţii respective şi, în consecinţă, a protejării intereselor
legitime ale statului respectiv.
În interpretarea dispoziţiilor art. 45 alin. (4) din T.f.U.E., s-au afirmat două concepţii:
cea instituţională sau organică, promovată de unele state interesate şi cea funcţională, susţinută
de C.J.C.E. şi de Comisie236.
Potrivit teoriei instituţionale, sfera de aplicare a limitării reglementate de articolul arătat
cuprinde nu numai administraţia publică centrală şi serviciile externe ale statului, ci şi
administraţia publică locală, toate instituţiile publice şi chiar unele întreprinderi publice237; în
schimb, în opinia C.J.C.E. care, cu privire la noţiunea de loc de muncă în administraţia publică, a
consacrat teoria funcţională, se impune a se stabili dacă locurile de muncă respective „sunt sau
nu caracteristice activităţilor specifice ale administraţiei publice, aşa cum este aceasta
învestită în exercitarea puterii publice şi cu responsabilitatea apărării intereselor generale
ale statului“238.
Domeniul de aplicare al derogării respective îl reprezintă locurile de muncă din armată,
poliţie şi alte forţe de menţinere a ordinii publice, justiţie, aparatul fiscal, respectiv corpul
diplomatic. În schimb, excepţia consacrată de art. 45 alin. (4) din T.f.U.E. nu poate fi primită cu
privire la personalul din învăţământ239 şi cercetare240, personalul medical241, angajaţii serviciilor
de distribuire a apei, gazului şi electricităţii, a transporturilor, poştei şi telecomunicaţiilor.
În materie, implicaţii conceptuale şi practice semnificative prezintă decizia pronunţată în

afacerea Burbaud242 prin care s-a statuat o interpretare extensivă a principiului liberei circulaţii,
236
A se vedea O. Ţinca, Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr. 2/2002, p.
145.
237
A se vedea Memento pratique, Communauté Européenne, 2000-2001, Ed. Francis Lefebvre, p. 292, citat
după O Ţinca, op. cit., p. 145.
238
C.J.C.E, 17 decembrie 1980, C-149/79.
239
C.J.C.E., 3 iulie 1986, C-66/85.
240
C.J.C.E., 16 iunie 1987, C-225/85.
241
C.J.C.E., 3 iunie 1986, C-307/84.
242
C.J.C.E., 9 septembrie 2003, C-285/01.
114
în sensul că este recunoscut accesul resortisanţilor unui stat-membru atât la funcţiile de
execuţie cât şi la cele de conducere din administraţia publică în măsura în care acestea nu
implică exerciţiul puterii publice.
În speţă, Isabel Burbaud (deţinând dublă cetăţenie – portugheză şi franceză) s-a înscris la
un concurs pentru ocuparea funcţiei publice de director de spital în Franţa, făcând dovada
îndeplinirii condiţiilor de studii şi de formare profesională (absolvirea Şcolii Naţionale de
Sănătate Publică din Lisabona), cu precizarea că pregătirea sa profesională era recunoscută prin
diplome obţinute în Portugalia; nu lipsit de importanţă este şi împrejurarea că în Portugalia
exercitase timp de 6 ani funcţia pentru care s-a înscris la concurs în Franţa.
Urmare refuzului statului francez de a face aplicarea principiului liberei circulaţii şi a
echivalenţei experienţei profesionale, C.J.C.E. s-a pronunţat asupra condiţiilor în care urmează a
avea loc recrutarea şi promovarea în funcţiile publice ale statelor-membre şi, în acelaşi timp, a
recunoscut resortisanţilor statelor-membre accesul la funcţiile publice de conducere ale unui alt
stat-membru243. S-a reţinut, în conţinutul deciziei că, în cazul în care un resortisant al unui stat-
membru ce beneficiază deja de o experienţă profesională invocă accesul la promovare,
„experienţa dobândită într-un alt stat-membru trebuie să fie tratată de autorităţi în acelaşi mod
cu cea dobândită în propriul stat“, promovarea urmând a avea loc în condiţii de tratament
egal a resortisanţilor unui alt stat-membru cu proprii resortisanţi.
Cu privire la natura de conducere a funcţiei publice de director de spital, Curtea a statuat
că „un astfel de post nu implică o participare directă sau indirectă la exerciţiul puterii publice,
nici la funcţiile care au ca obiect salvarea intereselor generale ale statului sau ale altor
colectivităţi publice“, cu precizarea că acele funcţii publice de conducere care presupun
exercitarea autorităţii publice rămân în continuare în domeniul de aplicare al restricţiei avute în
vedere de prevederile art. 45 alin. (4) din Tratat.
Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a persoanelor instituite din raţiuni de protecţie

a ordinii, securităţii sau sănătăţii publice sunt reglementate prin dispoziţiile art. 45 alin. (3) din
T.f.U.E., prevederile seriei de directive din 1968, 1973, 1990 şi 1993 iar după abrogarea acestora
(a directivelor) prin Directiva nr. 2004/38 se regăsesc şi în conţinutul acesteia din urmă.
Restrângerea dreptului la liberă circulaţie pe motive de ordine publică este justificată în
măsura în care prezenţa persoanei reprezintă „o ameninţare reală şi suficient de gravă“244 „de
natură a aduce atingere unui interes fundamental al societăţii“245.
Restricţiile trebuie să fie întemeiate pe comportamentul individual al persoanei; făcând
aplicarea acestei reguli, C.J.C.E., în cunoscuta afacere Bonsignore ocazionată de decizia de
expulzare de pe teritoriul Germaniei a unui cetăţean italian care, în timp ce îşi curăţa arma
deţinută ilegal, a ucis o persoană, nu a primit motivul invocat de statul german, de asigurare a
prevenţiei generale a criminalităţii în rândul imigranţilor246; lărgind sfera aplicaţiilor
jurisprudenţiale, în afacerea Van Duyn s-a reţinut că apartenenţa la o organizaţie apreciată în
statul de primire drept un pericol pentru securitatea publică (fiind vorba în speţă despre refuzul
britanic de a primi un cetăţean olandez, membru al comunităţii religioase scientologice al cărei
statut era apreciat drept contravenind securităţii publice în Marea Britanie) justifică măsura
derogatorie instituită, considerându-se că aderarea la gruparea respectivă implică identificarea cu
scopurile şi acţiunile acesteia247.
243
Pentru detalii privind conţinutul şi efectele deciziei, a se vedea S. Cristea, Decizia Burbaud privind
dreptul la liberă circulaţie şi efectele ei asupra sistemului românesc de funcţie publică, în Curierul Judiciar nr.
11/2003, p. 131-132.
244
C.J.C.E., 28 octombrie 1975, C-36/75.
245
C.J.C.E., 27 octombrie 1977, C- 30/77.
246
C.J.C.E., 26 februarie 1975, C-67/74.
247
C.J.C.E., 4 decembrie 1974, C- 41/74.
115
În acelaşi timp, nu poate fi justificată o decizie de expulzare a unui cetăţean străin dacă
statul de primire nu instituie măsuri preventive şi represive împotriva faptelor similare comise de
naţionalii săi248.
Deşi reglementările comunitare şi jurisprudenţa C.J.C.E. nu consacră accepţiuni diferite
ale ordinii şi securităţii publice, la nivel doctrinar s-a afirmat că noţiunea de ordine publică se
circumscrie fundamentelor societăţii, libertăţii şi securităţii persoanelor, în timp ce securitatea
publică priveşte fundamentele statului şi securitatea acestuia249.
Luându-se în considerare consecinţele importante pe care expulzarea resortisanţilor le

poate avea asupra acestora prin raportare la împrejurarea că aceştia s-au integrat efectiv în statul
de primire, s-a apreciat, în lumina principiului proporţionalităţii, că domeniul de aplicare al
măsurilor respective trebuie să fie limitat, urmând a se ţine seama, potrivit art. 28 din Directiva
2004/38/CE de „diverşi factori precum durata şederii individului respectiv pe teritoriul său,
vârsta acestuia, starea lui de sănătate, situaţia sa familială şi economică, integrarea sa socială
şi culturală în statul membru gazdă precum şi de legăturile cu ţara de origine“250.
Dispoziţiile art. 27 din Directiva 2004/38 stabilesc o serie de criterii prin raportare la care
măsurile luate cu invocarea ordinii şi securităţii publice nu sunt justificate:
- măsurile sunt luate din raţiuni ce privesc susţinerea unor scopuri economice;
- măsurile sunt luate în considerarea unei condamnări penale anterioare, existenţa
acesteia neputând constitui un motiv în sine care să justifice automat expulzarea.
Cu referire la derogările justificate de sănătatea publică, maladiile avute în vedere sunt

bolile cu potenţial epidemic (astfel cum sunt acestea definite de documentele relevante ale
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii) precum şi alte boli infecţioase sau parazitare contagioase care
fac în statul de primire obiectul unor dispoziţii de protecţie a resortisanţilor acestuia (tuberculoză,
sifilis), cu precizarea ca există maladii care pot justifica excepţii de la libera circulaţie a
persoanelor din raţiuni de protecţie a ordinii sau a securităţii publice (toxicomania, tulburările
mintale grave).
Potrivit dispoziţiilor art. 29 din Directiva 2004/38, bolile sau incapacităţile care se
declanşează după 3 luni de la data sosirii în statul de primire nu pot să fie invocate drept motive
de expulzare.
8.2. Excepţiile jurisprudenţiale. Jurisprudenţa C.J.C.E a reţinut că excepţiile de la

principiul liberei circulaţii a persoanelor pot fi justificate de existenţa unor „motive imperative de
interes general“251, sub rezerva îndeplinirii cumulative a celoraşi condiţii care funcţionează şi în
materia liberei circulaţii a mărfurilor:
- inexistenţa în domeniul respectiv a unei reglementări de armonizare a legislaţiilor
naţionale ale statelor-membre;
- aplicarea măsurii să aibă loc în condiţii nediscriminatorii;
- măsura instituită să fie în mod obiectiv necesară şi proporţională faţă de scopul urmărit.
Bineînţeles, sfera de aplicare a excepţiilor urmează a suporta circumstanţieri specifice,
cel mai frecvent fiind invocate considerente de ordin moral, etic sau religios 252. Cu titlu
exemplificativ, au fost instituite restrângeri de la libera circulaţie a persoanelor justificate de:
248
C.J.C.E., 27 octombrie 1977, C-30/77.
249
A se vedea B. Goldman, A. Lyon-Caen, L. Vogel, op. cit., p. 238.
250
Pentru detalii a se vedea N. Voiculescu, Aspecte noi privind libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de
muncă cuprinse în Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE, în R.R.D.M. nr. 1/2005, p. 14.
251
C.J.C.E., 4 iulie 2000, C-424/97.
252
C.J.C.E., 4 octombrie 1991, C-159/90.
116
protecţia consumatorilor253, protecţia destinatarilor serviciilor254, protecţia unei limbi sau a unei
culturi255, coerenţa sistemului fiscal256.
253
C.J.C.E., 10 mai 1995, C-384/93. S-a statuat astfel că, în statul-membru în care se află prestatorul de
servicii, pot fi adoptate măsuri prin care să se interzică ofertele telefonice adresate unor persoane din alte state-
membre care nu le-au solicitat referitoare la realizarea unor investiţii pe piaţa de capital.
254
C.J.C.E., 18 ianuarie 1979, C-110-111/78. În speţă, s-a reţinut că necesitatea asigurării protecţiei
artiştilor justifică instituirea unor cerinţe particulare ale condiţiilor în care pot sa fie prestate servicii pentru
persoanele arătate.
255
C.J.C.E., 28 noiembrie 1989, C-379/87.
256
C.J.C.E., 6 iunie 2000, C-35/98.
117

D Eur Afac

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

D Eur Afac

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept european al afacerilor

Note de curs (1)

1. Repere istorice ale construcţiei europene

1.1. Mișcarea europeană după a doua conflagrație mondială

Confruntarea celor două abordări (unionistă sau federalistă) vehiculate de mișcarea

a intensificat dialogurile interguvernamentale ceea ce a avut ca prim rezultat înființarea în

1.2. Înființarea Comunităților europene. Despre «metoda Monnet sau filosofia

După consultări care au ca rezultat susținerea proiectului de către propriul cabinet,

Declarația Schumann stabilește fundamentele ideologice și juridice ale construcției

Era un cadru care trebuia să le permită europenilor să găsească „soluții comune la

→ Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

Așezarea fundației pentru reconcilierea și cooperarea europeană a reprezentat un pas

→ Tratatele de la Roma: Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene și

Comunitățile Europene sunt organizații internaționale care, deși constituite după

2. Dreptul european al afacerilor – noțiune, trăsături, izvoare.

2.1. „Europenizarea”. Ordinea juridică europeană – categorii de norme juridice.

→ Semnificațiile noțiunii de europenizare. Fenomenul europenizării49 poate fi analizat

I. cele care definesc instituțiile Uniunii, competențele acestora, modalitățile de funcționare,

II. normele referitoare la „acțiunea” instituțiilor europene, a statelor membre și a resortisanților

2.2. Dreptul european al afacerilor – obiect de reglementare și izvoare

Noțiune. Disciplină sau ramură juridică ? Dreptul european al afacerilor (d.e.af.) se

Trăsături. La nivel doctrinar53, se afirmă că ar constitui trăsături particulare ale

În realitate, apreciem că acestea sunt trăsături proprii dreptului Uniunii în general,

→ Aspecte generale privind diversitatea izvoarelor d.e.af.

- dispozițiile de drept primar din TFUE privind libertățile de circulație și

Eterogenitatea și o anume incompletitudine reprezintă, în opinia noastră, trăsătura proprie

- dispoziții de drept primar TFUE și dispoziții de drept derivat (directivele

O precizare terminologică devine necesară. Deşi utilizarea sintagmei de drept european

→ Acquis-ul comunitar în dreptul contractelor (reprezentat, în principal, de corpul de

• Contribuția directivelor consumeriste.

A. Tehnici particulare de vânzare şi contracte atipice. Prima generaţie a directivelor

- cele care reglementează metode particulare de marketing şi de vânzare, pe de altă parte

Aceste directive reglementează aspectele referitoare la anumite practici contractuale şi

obligaţiei de informare precontractuală şi al

B. O intervenţie tot mai susţinută a legiuitorului european. De la reglementarea

Adoptarea acestor directive reflectă o schimbare autentică de direcţie, trecând dincolo de

• Contribuția anumitor instrumente de drept international privat european58. De la

• Regulamentul nr. 593/2008 - Regulamentul Roma I66 care unifică normele ce

Cauzele conexate C-274/16, C-447/16 și C-448/16

[cereri de decizie preliminară formulate de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție,

A. Cauza C-274/16, Flightright GmbH/Air Nostrum Líneas Aéreas del Mediterráneo SA

Situația de fapt. Pasagerii din această cauză au cumpărat de la de la operatorul de

Procedura națională și întrebarea preliminară. Flightright a formulat acțiunea (după

Pasageri (cedenti)____________Flightright GmbH (cesionar)

TAC (Air Berlin)__________________________TAE (Air Nostrum)

I. Criterii de competență aplicabile. Natura creanței. Materie contractuală sau delictuală ?

1. Soluția CJUE în hotărârea Rehder (C-204/08) îccp competența internațională de soluționare

3. Operatorul contractual de transport aerian (TAC) și operatorul efectiv de transport

a) Regulamentul (CE) nr. 261/200467

- art. 2 lit. (b) – operator de transport aerian

- art. 3 – domeniu de aplicare

Art. 3 alin. (1) prevede că Regulamentul nr. 261/2004 se aplică:

Art. 3 alin. (5) prevede că Regulamentul se aplică tuturor operatorilor de transport

- art. 6 – asistența în caz de întârziere în funcție de durata întârzierii și de distanța zborului

b) Regulamentul (UE) nr. 1215/201268 [Regulamentul Bruxelles I (reformat)]

Cu privire la instanța competentă: v. criteriile de competență (dispoziții generale, competențe

B. Cauza C-448/16, Mohamed Barkan și alții/Air Nostrum L.A.M. SA

Procedura națională și întrebările preliminare. Acești pasageri au formulat o acțiune

Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), sesizată cu recurs, a constatat

În aceste condiții, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a suspendat judecarea

I. Criterii de competență aplicabile. Natura creanței. Materie contractuală sau delictuală ?

1. Soluția CJUE în hotărârea Rehder (C-204/08) îccp competența internațională de soluționare

Pasageri (Dnul Mohamed Barkan șa)