CONSTANTIN MARINELA LAURA

GRUPA 1
Principiul negocierii libere și voluntare

Termenul de negociere colectivă a fost pentru prima dată utilizat de

Beatrice Webb cu referire la negocierile purtate în industria britanică din anul
1881. Anterior, negocierea colectivă era cunoscută, după caz, sub titulatura de
arbitraj sau conciliere.
Negocierea colectivă desemnează procesul complex al încheierii unor
convenţii, contracte sau acorduri colective de muncă între o unitate sau un
grup de unităţi (de stat sau particulare) şi colectivul sau colectivele de
salariaţi, reprezentate de sindicate, referitoare la ansamblul condiţiilor de
muncă şi salarizare.
În concepția Convenției nr. 154/1981 prin noțiunea de negociere colectivă
se înţelege orice negociere ce se stabileşte între un angajator, un grup de
angajatori sau o asociaţie patronală, pe de o parte şi una sau mai multe
organizaţii ale salariaţilor de cealaltă parte.
Fiind un proces de comunicare interumană, negocierea colectivă prezintă
o serie de caracteristici care o particularizează.
Negocierea colectivă este un proces organizat, concretizat într-un
ansamblu de iniţiative, schimburi de mesaje, contacte şi confruntări care au loc
între cei doi parteneri sociali, patronul pe de o parte şi salariaţii pe de altă parte,
cu respectarea unor reguli şi uzanţe statornicite într-un mediu juridic, cultural,
politic şi economic determinant.
Negocierea este un proces competitiv în care, pornind de la baza
intereselor comune, părţile urmăresc realizarea unui acord care, în paralel cu
satisfacerea intereselor respective să asigure avantaje proprii preponderente. În
principal însă, negocierea trebuie să conducă la un consens şi nu la o victorie a
uneia dintre părţi asupra celorlalte.
Negocierea este un proces de interacţiune, ajustare şi armonizare a
intereselor distincte ale părţilor astfel încât, dincolo de caracterul competitiv al
raporturilor dintre părţi, acordul de voinţă să devină reciproc avantajos şi
posibil.
 Negocierea este un proces orientat către o finalitate precisă exprimată
prin scopul ei de încheiere a contractului colectiv de muncă. Evaluarea
succesului în negocieri este făcută prin raportarea la finalitatea sa, concretizată
într-un contract mai mult sau mai puţin avantajos.

Art. 1.183 Cod Civil - Buna-credință în negocieri:

„(1) Părțile au libertatea inițierii, desfășurării și ruperii negocierilor și nu
pot fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora.
(2) Partea care se angajează într-o negociere este ținută să respecte
exigențele bunei-credințe. Părțile nu pot conveni limitarea sau excluderea
acestei obligații.
(3) Este contrară exigențelor bunei-credințe, între altele, conduita părții
care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul.
(4) Partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-
credințe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. Pentru stabilirea
acestui prejudiciu se va ține seama de cheltuielile angajate în vederea
negocierilor, de renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și de orice
împrejurări asemănătoare.”
Libertatea contractuală la care face referire alin. 1 este circumscrisă
exigențelor bunei-credințe. O parte nu se poate sprijini pe dreptul său de a purta
sau de a rupe negocierile atunci când acțiunile sale nu se încadrează în rigorile
bunei-credințe.
Potrivit alin (2) din acest articol, partea care se angajează într-o negociere
este ținută să respecte exigentele bunei-credințe. Textul este o aplicație a
principiului bunei-credințe, care vizează atât exercitarea drepturilor și
executarea obligațiilor - conform art. 14 NCC, cât și raporturile contractuale în
general conform art. 1170 NCC. De altfel, art. 1183 NCC dezvoltă o parte din
conținutul art. 1170 NCC, care dispune că părțile trebuie să acționeze cu buna-
credință la negocierea contractului și că aceasta obligație nu poate fi înlăturată
sau limitată.

Obligativitatea negocierii colective în dreptul muncii este conturată de

art. 129 din Legea 62/2011: „(1) Negocierea colectivă este obligatorie numai la
nivel de unitate, cu excepția cazului în care unitatea are mai puțin de 21 de
angajați.
(2) Inițiativa negocierii aparține angajatorului sau organizației patronale.
 (3) Angajatorul sau organizația patronală inițiază negocierea colectivă cu
cel puțin 45 de zile calendaristice înaintea expirării contractelor colective de
muncă sau a expirării perioadei de aplicabilitate a clauzelor stipulate în actele
adiționale la contractele colective de muncă.
(4) În cazul în care angajatorul sau organizația patronală nu inițiază
negocierea, aceasta va începe la cererea scrisă a organizației sindicale
reprezentative sau a reprezentanților angajaților, în termen de cel mult 10 zile
calendaristice de la comunicarea solicitării.
(5) Durata negocierii colective nu poate depăși 60 de zile calendaristice
decât prin acordul părților.
(6) Contractele colective de muncă pot să prevadă renegocierea periodică
a oricăror clauze convenite între părți.”
În doctrina dreptului muncii s-au conturat două opinii cu privire la
obligativitatea negocierii colective, și anume:
1) într-o primă opinie se apreciază că această reglementare nu este
oportună deoarece înseși încheierea contractului nu este obligatorie totuși, în
mod indirect, se forțează în fapt încheierea unui atare contract colectiv de
muncă.
2) în cea de-a doua opinie se susține obligația de a negocia la nivel de
unitate a contractului colectiv de muncă, impunerea negocierii colective ca
instrumentul juridic de stabilire a drepturilor și obligațiilor salariale, în cadrul
societăților comerciale cu capital privat pe de o parte iar pe de altă se susţine că
obligaţia de negociere conturează un anumit făgaş care conduce, de regulă, la
încheierea contractului colectiv de muncă, dar, în continuare, se consideră că
dacă nu ar exista obligaţia de negociere, în fapt, probabil că în majoritatea
unităţilor s-ar ajunge, de regulă, la neîncheierea contractelor colective de muncă
datorită interesului patronal.
Față de dreptul civil, din care s-a desprins, ramura dreptului
muncii a adus cu sine o particularitate semnificativă: posibilitatea uneia
dintre părţile contractante de a negocia şi acţiona nu numai individual, ci şi în
colectiv, compensând astfel, prin forţa pe care o reprezintă ca grup,
deficitul de forţă al unei negocieri individuale. Astfel s-a născut una dintre
componentele esenţiale ale dreptului muncii, și anume dreptul colectiv al
muncii, înţeles ca ansamblu al reglementărilor raporturilor – paşnice sau
conflictuale – dintre colectivul lucrătorilor şi angajator.
 În concluzie, particularitatea dreptului muncii faţă de alte ramuri de drept
o constituie faptul că alături de izvoarele legale are şi izvoare negociate.
Acestea din urmă nu constituie un rezultat al manifestării de voinţă a
legiuitorului, ci al negocierii colective, menit să conducă spre acordul de voinţe
intervenit între partenerii sociali, ca urmare a aplicării principiului negocierii
libere și voluntare.