Sistemul de la Versailles – O pace pierdută

Incepand din 18 ianuarie 1919, pana la 21 iunie 1920, la Paris s-au desfasurat lucrarile
Conferintei de pace, la care au participat 27 de state. Erau prezenti 10.000 de delegati, experti, etc.
Invingatorii nu se grabeau sa semneze pacea, problemele controversate fiind mult prea numeroase.
Desi lumii ii fusese anuntat principiul wilsonian al “diplomatiei deschise”, s-a recurs la consfatuiri
secrete.
La Paris erau prezente numeroase delegatii ale unor tari mari si mici, dar hotatarile au fost
adoptate de reprezentantii a patru-cinci mari puteri – S.U.A, Anglia, Franta, Italia, si, in unele
cazuri, Japonia – constituiti in “Consiliul celor zece”, “Consiliul celor patru” si “Consiliul celor
cinci”. Delegatiile unor state mici, aliate sau asociate, au fost adesea nebagate in seama. Iata de ce,
seful delegatiei romane, I. C. Bratianu, constata ca “situatia creata statelor mici la conferinta este
din ce in ce mai monstruoasa. Tratarile cu Germania incep, iar noua nu ni s-au comunicat nici
bazele pe care se face”.
Conferința de la Paris s-a remarcat la momentul respectiv prin prisma responsabilităților
pe care și le-a asumat, de delimitare a frontierelor unei noi Europe și de creare a statelor-națiuni.
Progresul conferinței a avut însă de suferit din cauza divergențelor dintre participanți. Președintele
american și prim-ministrul britanic, Lloyd George, n-aveau încredere în diplomația tradițională,
considerând că aceasta contribuise la izbucnirea războiului. Cei doi, împreună cu premierul
francez, G. Clemenceau, au insistat să aibă ultimul cuvânt de spus în negocieri.
In privinta revendicarilor, francezii cereau Alascia si Lorena, unele foste colonii germane,
mari despagubiri, crearea unui stat tampon intre Germania si Franta, sudul regiunii Saar si altele.
Datorita faptului ca englezii isi atinsesera principalele obiective pe front si se gandeau in
perspectiva la comertul cu Germania, suspectand Franta de interese hegemonicale, ei au propus
usurarea conditiilor nemtilor. Italia cerea anexarea unor privincii importante cum ar fi Dalmatia,
Fiume, cateva insule din Marea Adriatica si sfere de influenta in Asia Mica.
Sosit la Paris in compania a 1300 de specialisti, experti, etc, aclamat pretutindeni de
multimi entuziasmate, inarmat cu cele “14 puncte”, Wilson a fost in final “cel mai mare tradator
al cauzei wilsoniene”.
La 28 iunie 1919 a avut loc in Sala Oglinzilor din palatul de la Versailles, semnarea
primului si celui mai important tratat de pace dintre Antanta si Germania. La mijlocul unei mese
lungi au luat loc G. Clemenceau, W. Wilson si Lloyd George. Maresalul Foch, nefiind de acord
cu tratatul, care, gandea el, “nu garanteaza securitatea Frantei”, a refuzat sa-si ocupe locul. Cu
fetele crispate, coplesiti de gravitatea momentului, de povara covarsitoare a clauzelor continute de
tratat, delegatii germani in frunte cu contele Ulrich von Brockdorff-Rantzau au semnat actul care
consacra infrangerea tarii lor. Deoarece tratatul prevedea faptul ca Germania este singura
responsabila de declansarea razboiului iar clauzele fusesera intocmite in consecinta, Brockdorff-
Rantzau a declaratintr-un celebru discurs rostit la Paris: “Se vrea ca noi sa ne recunoastem singurii
responsabili de razboi. O asemenea afirmatie va fi in gura mea o minciuna”.
Tratatul cuprindea peste 430 de articole, grupate in 14 parti, dintre care prima se referea la
Statutul Ligii Natiunilor, iar celelalte se refereau la: frontierele Germaniei, clauze politice
europene, drepturi si interese germane inafara Germaniei, clauze militare, navale si aeriene,
reparatii, garantii de executie, s.a. Aceasta “piesa de baza” a “sistemului de la Versailles”, oipera
a marilor puteri imperialiste si avand un caracter imperialist indiscutabil, prevedea prin cele mai
de seama articole ale sale: pierderea a 1/8 din teritoriul fostului Reich si a 1/12 din populatie;
interzicerea construirii de fortificatii pe malul stang al Rinului si pe malul drept, la mai putin de
50 km. est de acest fluviu; recunoasterea independentei de catre Germania a Austriei, Poloniei,
statului cehoslovac si a teritoriilor de la sud de Carpati; interzicerea unei armate mai mari de
100.000 de oameni, etc.
Germania a pierdut războiul în sensul că, odată cu prăbușirile succesive ale Bulgariei,
Turciei și Austro-Ungariei în toamna lui 1918, Statul Major german a acceptat faptul că victoria
nu mai e posibilă fără aliați și că Germania trebuie să încheie pace cât timp mai poate să o facă în
baza termenilor relativ liberali oferiți de Cele 14 Puncte. Dar trupele germane, victorioase în est,
erau încă în Franța ocupată și în Belgia. Niciun soldat aliat nu pusese piciorul pe teritoriu german,
și în pofida semnării armistițiului în sânul populației germane nu exista un sentiment al înfrângerii.
În Berlin, soldații germani, nu cei Aliați, au fost salutați de Președintele Ebert ca eroi ce se întorc
neînvinși de pe câmpul de luptă. Războiul slăbise Germania mult mai puțin decât Germania reușise
să-și slăbească adversarii. Spre deosebire de Belgia, nord-estul Franței, Polonia și Balcanii,
teritoriul german rămăsese aproape neatins, cu infrastructura intactă și o industrie mult mai
puternică decât a foștilor inamici. În 1921, producția de oțel din Germania era de trei ori mai mare
decât cea franceză. În plus, din punct de vedere strategic, Germania a fost foarte avantajată. Cele
două imperii ce-i blocau expansiunea spre est dispăruseră:cel rus, distrus de armata germană,
căzuse pradă revoluției și războiului civil;cel austro-ungar se destrămase în mai multe state mici.
De la Finlanda la Marea Baltică, Germania avea la est state succesorale create de sistemul de la
Versailles, state slabe și vulnerabile. Clemenceau sperase că aceste state, combinate, aveau să
încercuiască Germania și să o țină cumva în frâu. În schimb, ele aveau probleme de rezolvat unele
cu altele și, pe lângă asta, aveau litigii legate de frontieră și populație și cu Germania, și cu Rusia.
Pacea “vesnica” impusa la Versailles in 1919 avea unele trasaturi comune cu pacea impusa
francezilor de catre germani la 10 mai 1871: ambele erau nedrepte, ignorau dreptul popoarelor,
contineau cauzele unor conflicte militare viitoare. Europa traise, dupa semnarea tratatului de la
Frankfurt pe Main in 1871, 43 de pace “inramata”. Dupa semnarea tratatelor de la Versailles, pacea
Europei si a lumii va fi cu mult mai mica, de numai douazeci de ani, si chiar mai scurta daca tinem
seama de incalcarea tratatelor de la Versailles cu mult inainte ca Germania hitlerista sa fi dezlantuit
cel de-al doilea razboi mondial.
Delegații britanici au fost nemulțumiți de termenii tratatului. Unul dintre ei, Nicolson, a
declarat că dacă ar fi în locul germanilor, nu ar semna. Keynes însuși a demisionat în semn de
protest și s-a întors în Anglia. Lloyd George a fost avertizat că ”de dragul viitorului, germanii nu
trebuie obligați să semneze.”