In urma cu 390 de ani inainte de nasterea lui Hristos, Aristotel a fost poate printre putinii cercetatori ai

lumii care au incercat sa dea o definitie humusului, lansand inca din acele vremuri o teorie a acestuia
de nutritie: Plantele mor si din resturile lor se formeaza humusul, care hraneste plantele viitoare. Acum
consideram definitia lui Aristotel una partial adevarata, dar nu si suficienta, intrucat pe langa
substantele organice nevii ale solului (precum resturi de plante, frunze, ace de conifere, radacini,
cadavre de animale, insecte si microorganisme etc. ), humusul mai este caracterizat si de substantele
huminice, acizii cu alte cuvinte, huminici si fulvici de care am amintit in articolul anterior.
Insusirile fizico- chimice ale humusului determina la randul lor insusirile solului, acesta din urma fiind
cu atat mai valoros cu cat mai mare este continutul si calitatea humusului pe care il contine.

Humificarea este astfel procesul deosebit de complex, foarte mult influentat de conditiile de mediu,
care duce in cele din urma la formarea mai multor tipuri de humus, in solurile din tara noastra
identificandu-se patru tipuri de humus: mullul, moderul, morrul si turba, cu folosinta diversa in functie
de caracteristicile fiecaruia. Mai exista si un al cincilea tip – mranita sau compostul, un humus creat
insa artificial, des utilizat ca ingrasamant in pepinierele silvice si in sere.
Tipuri de humus
Mullul – este humusul de calitate superioara, in forma optima a acestuia, intalnit in tara noastra in
solurile de stepa, ideal pentru dezvoltarea culturilor agricole. Cum il recunoastem?… Dupa culoarea
inchisa, bruna- negricioasa, datorata acizilor huminici predominanti si practic prezenta acestuia indica
existenta unei activitati microbiologice extrem de intense, care determina transformarea completa a
resturilor organice din sol. In functie de concentratia de calciu din sol, acesta poate fi mull calcic,
format in prezenta unei cantitati considerabile de calciu in sol, pe seama resturilor organice provenite
de la vegetatia ierboasa, sub actiunea predominanta a bacteriilor, si care este de altfel cel mai bun
humus posibil, respectiv mullul forestier, inferior celui calcic, formandu-se in solurile lipsite sau sarace
in calciu, din resturile organice provenite de la vegetatia forestiera, sub actiunea, indeosebi a
ciupercilor.
Moderul – intalnit la noi in tara sub padurile mixte (foioase – rasinoase), pe solurile sarace cu o
reactie acida, este reprezentat prin materie organica mai slab humificata, partial legata de partea
minerala a solului, descompunerea fiind realizata predominant de catre ciuperci. Culoarea rezultata
este astfel una mai deschisa – bruna, slab- roscata spre galbuie. La fel ca si mullul, si acest tip de
humus poate fi de tip: moder forestier, de pajiste (sub pajisti montane acide), moder calcic (specific
solurilor formate pe calcare), sau hidromorf (specific solurilor cu exces de umiditate).
Morrul sau humusul brut – este un tip de humus, puternic acid, format predominant din resturi
organice foarte slab descompuse, structura lor fiind observata chiar si cu ochiul liber. Caracterizeaza
solurile de la munte, format pe roci acide, intr-un climat rece si umed, conditii in care procesul de
humificare este foarte lent.
Turba – se formeaza prin acumulare la suprafata solului a unor resturi organice nealterate, pe grosimi
variate, intr-un mediu saturat cu apa in cea mai mare parte a anului. In functie de reactiile existente la
nivelul solului, se deosebeste turba eutrofa, neutra, sau slab alcalina, bogata in substante minerale,
respectiv, la polul opus, turba oligotrofa, acida si saraca in substante minerale. Complexul de turba
astfel creat, ce adaposteste numeroase specii floristice, poarta denumirea de turbarie.

Un exemplu de turbarie rara, declarata monument al naturii, datorita numeroaselor raritati botanice
relicte existente la nivelul acesteia, este Tinovul Mohos, rezervatie ce se gaseste chiar in tara noastra,
in apropierea Bailor Tusnad, formata intr-un crater vecin celui al lacului vulcanic Sfanta Ana.