UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A

BANATULUI TIMIŞOARA
FACULTATEA DE MEDICINĂ VETERINARĂ

MATEI (FODOR) IONICA MIHAELA

CAUZELE INFECŢIOASE ALE

MORBIDITĂŢII LA PUII DE CARNE, ÎN
ZONA DE VEST A ROMÂNIEI

TEZĂ DE DOCTORAT

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC,
PROF. DR. HERMAN VIOREL
 TIMIŞOARA 2009
CAUZELE INFECŢIOASE ALE MORBIDITĂŢII LA PUII DE CARNE DIN ZONA DE VEST A
ROMÂNIEI

DRD. MATEI (căs. FODOR) IONICA MIHAELA

Această lucrare a fost concepută ca un studiu extins, în timp şi spaţiu, cu privire la determinarea
cauzelor infecţioase ale morbidităţii la puii de carne, în zona de vest a României.
Datele obţinute de noi reprezintă rezultatele notate de-a lungul unei perioade de investigaţii de 8 ani,
în 18 ferme avicole din teritoriu, care ne-au solicitat sprijinul în vederea punerii diagnosticului de boală, cât
şi rezultatele examenelor de laborator efectuate în mod oficial în laboratoarele judeţene.
Teza cuprinde 263 pagini şi este structurată în două părţi. Prima parte (cap. 1-12) sintetizează
principalele date bibliografice din literatura de specialitate cu privire la cele mai frecvente boli, care se
întâlnesc la puii de carne şi constituie „Stadiul cunoaşterii”.
Partea a doua este structurată în 13 capitole, iar în cap. 1-12, se referă la cercetările proprii
privind cauzele infecţioase, care au produs morbiditate la puii de carne, în zona de vest a României, în
perioada 2001-2009. Capitolele 1-12 din partea a 2-a cuprind materiale şi metode de lucru, rezultatele
obţinute, cu discutarea lor şi concluzii parţiale, iar în capitolul 13 al părţii a 2-a sunt sintetizate concluziile
generale care s-au desprins în urma cercetărilor efectuate.
Lucrarea este ilustrată cu un număr de 80 de figuri, 29 de tabele şi se bazează pe 402 titluri
bibliografice.
Prima parte a lucrării reprezintă o sinteză a datelor disponibile la ora actuală legate de istoricul,
răspândirea geografică, importanţa, etiologia, caracterele epidemiologice, patogeneza, tabloul clinic, tabloul
anatomopatologic şi diagnosticul în infecţiile cu reovirusuri aviare, boala Marek, bursita infecţioasă aviară,
bronşita infecţioasă aviară, boala de Newcastle, colibacilozele aviare, micoplasmozele aviare, stafilococia,
pseudomonoza, infecţiile salmonelice, aspergiloza şi în eimeriozele la puii de carne.
În capitolul 1 sunt prezentate infecţiile cu reovirusuri la păsări, acestea fiind frecvent asociate cu
mortalitate crescută, artrite virale/tenosinovite şi cu o scădere generală a performanţelor, incluzând sporul în
greutate nerealizat, conversia slabă a furajelor, rate de creştere inegale, confiscări de abator şi o valorificare
necorespunzătoare, pe piaţă, a păsărilor afectate.
Capitolul 2 tratează boala lui Marek, care a fost semnalată doar sporadic, până în anul 1950, în
unele ţări, pentru ca ulterior, datorită intensificării schimburilor internaţionale de materiale avicole, boala să
evolueze pe toate continentele. Această boală produce pierderi economice datorate imunosupresiei şi
confiscărilor masive la puii broiler, din cauza dezvoltării tumorilor în unele viscere şi pe piele.
Capitolul 3 prezintă bursita infecţioasă aviară, o boală cunoscută şi studiată de peste 50 de ani, dar
care, cu toate acestea, continuă să ridice probleme pentru industria avicolă. Această boala este mai prezentă
şi mai importantă, cu cât avicultura avansată ocupă un loc mai important în economia unei ţări.
În capitolul 4 sunt prezentate date cu privire la bronşita infecţioasă aviară, boală care s-a răspândit
repede, fiind semnalată şi descrisă pe toate continentele. Această boală reprezintă o ameninţare permanentă
pentru avicultură, datorită apariţiei frecvente a noilor tipuri antigenice, pierderile prin mortalitate la puii
tineri depinzând de virulenţa tulpinii, de nivelul imunităţii şi de vârsta puilor în momentul infecţiei.
Capitolul 5 prezintă boala de Newcastle, aceasta fiind o ameninţare serioasă pentru avicultură,
datorită uşurinţei cu care se poate transmite pe distanţe mari, a difuzibilităţii rapide şi a pierderilor pe care le
poate produce. Boala are o importanţă economică foarte mare, datorită pierderilor economice pe care le
produce aviculturii, ca urmare a morbidităţii şi mortalităţii ridicate (90%), precum şi pierderilor datorate
instituirii măsurilor restrictive, impuse de planul de combatere.
Capitolul 6 tratează colibacilozele aviare, frecvent întâlnite la puii de carne, deoarece colibacilii sunt
omniprezenţi, în fermele de păsări, putând să contamineze toate suprafeţele din adăposturi, furajele,
aşternutul şi apa. Colisepticemia este o boală condiţionată, în etiologia căreia sunt incriminaţi, în afară de
colibacilii, şi o serie de factori favorizanţi infecţioşi sau neinfecţioşi (suprapopularea, deficienţele de
ventilaţie, umiditatea şi, în general, microclimatul necorespunzător).
În capitolul 7 sunt prezentate micoplasmozele aviare, care s-au răspândit în toată lumea, ca o
consecinţă a importurilor de material avicol din SUA şi Canada. În ţările cu avicultură intensivă,
micoplasmozele produc pagube economice importante prin scăderea producţiei de carne şi ouă, deprecierea
carcaselor, reducerea fecundităţii şi a procentului de ecloziune, prin costul ridicat al tratamentului şi prin
cheltuielile cu profilaxia şi combaterea.
 Capitolul 8 abordează stafilococia aviară, boală care a fost semnalată în toată lumea, la tineret şi la
adulte, producând pagube prin mortalitate, deprecierea carcaselor, cheltuieli cu terapia şi combaterea. Boala
a fost descrisă, mai frecvent, la puii de carne crescuţii în baterii. Aproximativ 50% dintre tulpinile de S.
aureus produc enterotoxine, putând cauza ulterior toxiinfecţii alimentare.
În capitolul 9 este prezentată pseudomonoza aviară. Această boală afectează păsările în toate stadiile
de dezvoltare şi este favorizată de igiena necorespunzătoare, de alimentaţia defectuoasă, de tratamentele
îndelungate cu antibiotice faţă de care Pseudomonas aeruginosa este rezistent, de menţinerea sau antisepsia
ouălor de incubaţie în condiţii improprii. Pseudomonas aeruginosa participă ca germen de infecţie secundară
sau asociat al altor infecţii bacteriene sau virale.
În capitolul 10 sunt redate infecţiile cu bacterii din genul Salmonella, acestea se pot grupa în două
categorii. Prima categorie include infecţiile cu Salmonella gallinarum şi Salmonella pullorum, care afectează
în special găinile şi curcile, determinând afecţiunile denumite de literatura de specialitate din ţara noastră
tifoza aviară şi, respectiv, puloroza. Acest tip de infecţie a constituit şi constituie, în unele zone ale globului,
cauza unor pierderi economice apreciabile, fiind supusă unor programe extensive de eradicare. A doua
categorie de infecţii este produsă de serotipuri mobile de salmonele, în mod deosebit din specia Salmonella
enterica, încadrate sub denumirea de paratifoze. Prezenţa infecţiilor datorate acestor salmonele, în efectivele
de păsări comerciale, şi contaminarea produselor avicole, care intră în lanţul trofic uman, constituie un
permanent pericol pentru sănătatea publică. Infecţiile salmonelice la păsări s-au transformat, în ultimii ani,
dintr-o problemă preponderent economică, într-una de sănătate publică, fiind în atenţia forurilor de
specialitate naţionale şi internaţionale.
În capitolul 11 este descrisă aspergiloza aviară, boală diagnosticată de obicei postmortem, la
examenul necropsic al puilor, de cele mai multe ori pe baza nodulilor de la nivelul plămânilor sau al sacilor
aerieni. Sursa de infecţie este reprezentată în mod obişnuit de aşternutul contaminat cu miceţi. În cazul în
care infecţia se produce în apropierea vârstei de sacrificare, leziunile produse de aspergili pot duce la
deprecierea carcasei.
Capitolul 12 prezintă eimeriozele (coccidiozele) puilor de găină, acestea fiind unele din cele mai
păgubitoare şi comune boli ale puilor, în ciuda progreselor în chimioterapie, nutriţie şi genetică. Boala este
deseori diagnosticată la puii aduşi pentru diagnostic în laboratoare, dar marea majoritate a cazurilor sunt
diagnosticate în ferme. Cheltuielile pentru medicaţia preventivă depăşesc 90 milioane dolari în SUA şi mai
mult de 300 milioane dolari în întreaga lume. Imunitatea nu este la fel de importantă pentru puii broiler, care
sunt exploataţi timp de 6-8 săptămâni, faţă de puii de curcă sau păsările de reproducţie, care sunt menţinute
un timp mai îndelungat.
Partea a doua, intitulată „Cercetări proprii”este redactată în 13 capitole. În cap. 1-12 prezintă
investigaţiile efectuate de noi, cu scopul de a diagnostica entităţile morbide, care au evoluat pe parcursul
celor 8 ani în 18 ferme de pui de carne, în judeţele din vestul României, în timp ce în cap. 13 a sunt
sintetizate concluziile generale.
Vom prezenta rezultatele obţinute în urma anchetelor epidemiologice, ca urmare a prezenţei unor
elemente epidemiologice sau anatomo-clinice care au condus la suspiciunea de infecţie cu un anumit agent
patogen.
Cap. 1-12 din partea a doua cuprind: introducere şi scop, materiale şi metode, rezultate şi discuţii şi
concluzii parţiale.
În cadrul cercetărilor au fost realizate următoarele examene: epidemiologic (ancheta epidemiologică,
calcularea mortalităţii cumulative, evidenţierea sursei de infecţie şi a factorilor favorizanţi), clinic
(simptomele generale), anatomopatologic (macroscopic şi microscopic), bacteriologic (izolarea agentului
etiologic, caracterizarea fenotipică a agentului etiologic), serologic (testul imunoenzimatic ELISA, reacţiile
de IHA şi RSARL), reacţia polimerazică în lanţ (caracterizarea genotipică a tulpinilor de E. coli şi a
tulpinilor virusului bolii Marek, virusului BIA), virusologic (izolarea virusului bolii de Newcastle).
Investigaţiile epidemiologice, clinice, anatomopatologice şi examenele de laborator efectuate în
vederea elucidării cauzelor infecţioase ale morbidităţii la puii de carne din zona de vest a României au dus la
desprinderea următoarelor concluzii finale:
Reoviroza a fost studiată în două efective de pui de carne crescuţi la sol, astfel: un efectiv de 12600
capete, în care boala a evoluat atât sub formă de artrită tenosinovită, cât şi sub forma sindromului de
malabsorbţie, iar al doilea efectiv alcătuit din 16000 capete, în care s-a diagnosticat doar sindromul de
malabsorbţie.
Diagnosticul reovirozei, indiferent de forma de evoluţie, a fost confirmat prin testul ELISA,
folosindu-se kit-ul FlockChek® Avian Reovirus Antibody Test Kit, furnizat de Affinitech Ltd. În primul efectiv
de pui de carne, în care au evoluat ambele forme de reoviroză, s-au obţinut titruri cert pozitive la 29 de
seruri, respectiv 60,42 %, din cele 48 de seruri recoltate la vârsta de 23 de zile, şi 35 de seruri pozitive,
respectiv 77,77% din 45 de seruri recoltate la vârsta de 37 de zile. În cazul celui de al doilea efectiv de pui de
carne, cu sindrom de malabsorbţie, a reieşit că toate probele de ser recoltate la vârsta de 21 şi respectiv 42 de
zile au fost pozitive.
Testul ELISA a relevat titruri maxime de 1022 D.O. la prima recoltare şi de 1453 D.O. la cea de a
doua recoltare, în cazul primului efectiv, şi titruri maxime de 3988 D.O. la prima recoltare şi de 7507 D.O. la
a doua recoltare, în cazul celui de-al doilea efectiv de pui de carne. Faptul că titrurile obţinute, în dinamică,
au evoluat ascendent, exclude ipoteza că titrurile respective ar fi putut să fie reprezentate de anticorpi vitelini
reziduali şi în acelaşi timp indică în mod cert că, în majoritatea cazurilor, infecţia s-a produs posteclozional,
înainte de data primei prelevări de probe de ser, respectiv înainte de vârsta de trei săptămâni, şi că
transmiterea s-a făcut orizontal. Sursa primară de infecţie a rămas neclarificată dar, din ancheta
epidemiologică făcută a rezultat probabilitatea ca aceasta să fi fost reprezentată de adăposturi, utilaje sau
mijloace de transport contaminate anterior, şi nu de staţia de incubaţie.
La efectivele studiate, tabloul clinic şi anatomopatologic au corespuns sindromului de malabsorbţie
şi sindromului de artrită-tenosinovită, produse de reovirusul aviar, în absenţa simptomelor sau leziunilor care
să pledeze şi pentru vreo altă maladie, care să justifice mortalitatea, cu rare excepţii.
În studiul de faţă, extinderea reovirozei prin contagiu a fost demonstrată de rezultatele examenelor
serologice, prin creşterea numărului de seruri pozitive, de la o testare la alta, precum şi de creşterea titrurilor
de la o recoltare la alta.
Mortalitatea la finalul perioadei de creştere nu a prezentat diferenţe semnificative, între cele două
efective, dependent de forma de evoluţie a reovirozei. Astfel, în primul efectiv, distribuit în două hale,
aceasta a fost de 23,69%, şi respectiv 25,17%, iar în efectivul al doilea, mortalitatea a fost de 21,61%.
La finalul perioadei de observaţie, episoadele de reoviroză aviară s-au soldat cu o mortalitate în jurul
a 25% şi o conversie mai redusă a furajului, astfel că greutatea medie a puilor a fost mai mică decât greutatea
standard a hibridului respectiv, ceea ce a condus la prelungirea perioadei de exploatare a puilor, cu două
săptămâni.
Boala Marek (BM) a fost semnalată în două efective de păsări, din care un efectiv de pui de carne,
şi un efectiv de puicuţe ouă consum, cu producerea de pierderi însemnate în ambele cazuri. Evoluţia relativ
gravă a bolii Marek a fost posibilă deoarece nici unul din cele două efective nu a fost vaccinat împotriva
acestei boli.
Diagnosticul bolii Marek a fost pus în baza examenului clinic, anatomopatologic şi histologic în
ambele focare, iar în cazul puicuţelor de ouă consum, confirmarea diagnosticului s-a făcut prin tehnica PCR.
Tabloul clinic a fost diferit la cele două categorii de păsări care au prezentat boala Marek. În acest
sens, la efectivul de pui de carne, au predominat: abaterea, inapetenţa, reducerea consumului de furaje şi a
sporului în greutate, în timp ce la puicuţele de ouă consum, începând cu săptămâna a XVII-a de viaţă, au
predominat: imposibilitatea de deplasare în proporţie de 30%, aripi căzute 18% şi cahexie la 8% din efectiv.
Atât la puii de carne, cât şi la puicuţele de ouă consum, tabloul morfopatologic constatat a fost
caracteristic formei acute viscerale a bolii Marek, iar la examenul histopatologic, s-a constatat polimorfismul
celular accentuat: limfocite, limfoblaste, plasmoblaste, fibroblaste, alături de hematii şi infiltraţii tumorale
circumscrise sau difuze, care uneori nici nu mai permit identificarea microscopică a organului de origine.
Prin tehnica PCR, la efectivul de puicuţe ouă consum, a fost pus în evidenţă genomul viral al
virusului bolii Marek, care confirmă indubitabil diagnosticul suspicionat epidemiologic, clinic şi
anatomopatologic.
Mortalitatea înregistrată în cele două focare a avut valori apropiate. Astfel, în cazul ambelor hale de
pui de carne, din ferma S în care s-a diagnosticat boala Marek, începând cu săptămâna a patra de viaţă ,
mortalitatea a înregistrat valori de 12,06%, respectiv 11,8%, iar în cazul puicuţelor ouă consum, distribuite
de asemenea în două hale, mortalitatea în primele 15 săptămâni de viaţă nu a fost prea ridicată, dar a
înregistrat valori de 12,13%, în următoarele 16 săptămâni, din care 11% s-au datorat bolii Marek.
În perioada de observaţie, în patru ferme din jud. Timiş şi Hunedoara, a evoluat bursita infecţioasă
aviară (BIA) la pui de carne şi puicuţe, la vârste diferite, însă nu mai devreme de 21 de zile, în nici una din
ferme. Durata evoluţiei focarelor de BIA a fost cuprinsă între 5 şi 8 zile, fiind corelată cu categoriile
productive ale puilor din fermele respective.
Tabloul clinic în BIA s-a caracterizat prin debut brusc, horiplumaţie, aglomerare în grupuri sub
eleveuze, descărcări diareice de culoare albă, prurit pericloacal, semne nervoase, toate acestea fiind
menţionate şi în literatura de specialitate.
 În cazul BIA, procentul de mortalitate a fost diferit între cele două categorii de păsări, fiind de
15,44% la puii de carne şi de 39,5% la puicuţele de reproducţie, adică mult peste pierderile obişnuite, în
cazul ambelor categorii de tineret avicol, dacă nu ar evolua BIA.
Mortalitatea mare înregistrată în evoluţia BIA a sugerat existenţa unor tulpini virulente şi a fost
corelată cu gravitatea leziunilor morfopatologice cu semnificaţie deosebită pentru diagnosticul bolii,
îndeosebi leziunile localizate la nivelul bursei Fabricius, care a fost afectată în proporţie de 100 % din cazuri.
Astfel, la început pliurile bursale au fost îngroşate şi acoperite de mucus şi fibrină, la unele cadavre, s-a
constatat congestie, iar la altele, bursa a fost hemoragică. În plus, în toate cele patru ferme, s-au constatat
leziuni congestivo-hemoragice generalizate, prezente în musculatura pectorală şi a membrelor.
Şi în cazul focarelor de BIA care fac obiectul lucrării de faţă, ca şi în alte situaţii menţionate în
literatura de specialitate, bursita infecţioasă aviară s-a dovedit a fi una dintre cele mai păgubitoare boli ale
puilor de carne şi ale puicuţelor, în absenţa vaccinării, afectând aproape sistematic serie după serie, cu
repercusiunile cunoscute de: creştere a mortalităţii, reducere a sporului în greutate, respectiv a randamentului
la tăiere şi de inhibare a capacităţii de imunogeneză postvaccinală şi postinfecţioasă, toate acestea fiind
remarcate de noi în toate cele patru efective studiate.
Bronşita infecţioasă aviară (BI), a fost suspicionată în baza datelor epidemiologice, şi mai ales
clinice şi morfopatologice, într-un efectiv de pui de carne crescuţi intensiv, dar a fost infirmată, ca urmare a
rezultatelor negative obţinute prin testul ELISA, efectuat pe 30 de probe recoltate eşalonat, în 3 reprize.
Prezenţa a 3 reacţii (10%), respectiv 1 suspectă şi 2 slab pozitive, care au pledat pentru o posibilă
evoluţie a bronşitei infecţioase aviare, ar fi putut fi pusă pe seama unor tulpini slab patogene ale virusului
bronşitei infecţioase aviare care se crede că circulă prin efectivele de păsări din ţara noastră, dar în episodul
descris de noi nu a fost cazul, deoarece titrurile pozitive nu au sporit ca număr şi nivel la recoltările 2 şi 3 ci,
dimpotrivă, au dispărut complet. În consecinţă, atribuim prezenţa celor 3 reacţii serologice transmiterii
viteline a anticorpilor postvaccinali ai efectivului matcă.
Diagnosticul etiologic al entităţii care a simulat BI anatomoclinic şi epidemiologic a rămas însă
neelucidat.
Ca urmare a infirmării evoluţiei bronşitei infecţioase aviare prin examen serologic, precum şi a
infirmării altor infecţii de natură bacteriană sau virală, prin efectuarea de examene bacteriologice şi
virusologice, episodul respectiv a fost pus pe seama deficienţelor tehnologice şi de microclimat.
Diagnosticul bolii de Newcastle (BN), într-o fermă specializată, cu un efectiv de 89 768 pui de carne
(2 blocuri), stabilit iniţial pe baza semnelor clinice şi morfopatologice, a fost apoi confirmat prin examene
virusologice şi serologice. Acesta a fost singurul focar de BN raportat din teren şi cunoscut de noi, ca şi de
laboratoarele judeţene din partea de vest a României, în ultimii 8 ani, ceea ce înseamnă că această maladie,
pe drept socotită cea mai periculoasă boală a păsărilor, a devenit o boală relativ rară, bine controlată prin
măsurile sanitare veterinare. Atunci când apare însă, face adevărate ravagii, aşa cum s-a dovedit şi în cazul
focarului studiat de noi şi prezentat în lucrarea de faţă.
Deşi au fost instituite măsuri drastice de dezinfecţie şi limitare a circulaţiei între blocul afectat şi
blocul cu pui mai mici, boala totuşi a trecut în decurs de o săptămână de la un bloc la altul. Deoarece
presiunea infecţioasă a fost mare, s-a decis revaccinarea preventivă a puilor împotriva BN înainte de termen,
dar fără ca prin aceasta să se fi putut preveni extinderea bolii la întregul efectiv.
Puii de carne au prezentat semnele clinice caracteristice bolii de Newcastle: respiraţie accelerată,
diaree, slăbiciune, semne nervoase, urmate de prostraţie şi moarte, iar examenul anatomopatologic a relevat
leziuni de proventriculită hemoragică (56%), tonsilită hemoragică (28%), poliserozită (52%), enterită
catarală (36%), sinuzită seromucoasă (26%), laringotraheită catarală (26%), şi edemul bursei Fabricius
(26%), ceea ce denotă că a fost vorba de o tulpină velogenă cu tropism visceral mixt, accentuat atât pentru
aparatul digestiv, cât şi pentru aparatul respirator.
În cazul focarului de BN studiat, cercetările de laborator au demonstrat că, într-adevăr, a fost vorba
de o tulpină velogenă, cu înalt indice de patogenitate (>1,75) care a fost contractată, după cum se
suspicionează, din sectorul gospodăriilor populaţiei, din localităţile din împrejurimi, dar fără ca această
prezumţie să se fi putut demonstra, deoarece BN nu fusese raportată anterior în nici o gospodărie.
În momentul apariţiei BN, examenul serologic a arătat că puii erau practic neimunizaţi, în ciuda
faptului că fuseseră vaccinaţi de două ori, dar în mod clar ineficient. Vaccinarea I-a s-a făcut în incubator, iar
a II-a, la termen, dar în apa de băut, aceasta din urmă fiind neconformă cu normele în vigoare din ţara
noastră, pentru creşterea la sol, în sistem industrial.
Pentru faptul că titrurile serurilor testate prin IHA au rămas la niveluri foarte scăzute, neprotective,
chiar şi după cea de a doua vaccinare, nu avem o explicaţie certă, dar presupunem că, deoarece această a
doua vaccinare s-a făcut în apa de băut, a intervenit un factor ce a inhibat complet imunogeneza, cum ar
putea fi, de exemplu, clorinarea apei utilizate pentru diluarea vaccinului (personalul operator neavând
cunoştinţă despre faptul dacă apa, în perioada respectivă, a fost sau nu clorinată, de la staţie); o altă
posibilitate –sau chiar probabilitate- ar fi ca vaccinul contra bursitei infecţioase aviare, administrat (incorect)
cu o zi înainte, să fi indus incapacitatea de imunizare a puilor contra bolii de Newcastle.
Cert este că, aceşti pui, vaccinaţi de două ori contra BN – dacă vaccinarea de la o zi a fost reală - s-
au dovedit foarte sensibili la virusul bolii de Newcastle şi s-au îmbolnăvit în masă. Evoluţia bolii a fost
deosebit de severă, soldându-se cu pierderea întregului efectiv, din care 70 947 (79%) capete au murit din
cauza bolii, restul de 18 821 fiind ucişi, în conformitate cu prevederile legale, pentru a scurta perioada de
carantină instituită, deoarece se ştie că nici un fel de alte măsuri nu ar mai fi putut conduce la protejarea
acestora şi la prevenirea riscului de difuzare a virusului în afară a fermei.
Colibaciloza aviară a fost semnalată şi studiată în 18 ferme specializate în creşterea puilor de carne,
precum şi în numeroase gospodării ale populaţiei, în care se practică creşterea tradiţională a păsărilor, din
zona de vest a României. În toate efectivele în care a fost diagnosticată colibaciloza aviară au existat
deficienţe de microclimat, pierderile prin mortalitate variind în funcţie de acestea.
Au fost izolate în total 121 de tulpini bacteriene identificate ca E. coli, atât din măduva osoasă, cât şi
din organele interne. Toate tulpinile APEC studiate au fermentat lactoza pe cele două medii de cultură (S-S şi
Levine), acest caracter biochimic fiind considerat constant la tulpinile APEC. Toate tulpinile lactozo-pozitive
au fost supuse în continuare testării prin setul minimal TSI, MIU, roşu de Congo, numai în puţine cazuri
impunându-se, în continuare, folosirea pentru confirmare a kit-ului API 20E.
Activitatea hemolitică a tulpinilor APEC a fost prezentă numai la 5 (4,13%) din cele 121 de tulpini
izolate. Sinteza hemolizinelor nu reprezintă o caracteristică a tulpinilor APEC, aspect consemnat atât de
literatura de specialitate, cât şi de rezultatele cercetărilor proprii.
Circulaţia materialului avicol, la nivel mondial, contribuie la diseminarea tulpinilor APEC şi implicit
la diseminarea rezistenţei multiple la antibiotice, ceea ce impune monitorizarea din acest punct de vedere a
tulpinilor APEC, izolate de la păsări crescute în sistem intensiv, în cadrul unor laboratoare de referinţă, lucru
care în mai multe ţări este deja pus în practică. Urmare a celor 121 antibiograme pentru tulpinile de E. coli
izolate de noi, pe parcursul ultimilor ani, a reieşit cu pregnanţă fenomenul îngrijorător al creşterii rezistenţei
faţă de cele mai multe antibiotice şi restrângerea sensibilităţii, prezentă în special faţă de antibioticele mai
noi. Astfel, cele mai bune rezultate s-au obţinut la florfenicol (peste 90% sensibilitate).
Alte 36 tulpini de E. coli testate s-au dovedit a fi sensibile, în proporţie de peste 50%, la următoarele
antibiotice: flumequin (61,11%), enrofloxacin (58,3%) şi norfloxacin (52,77%).
În ceea ce priveşte rezistenţa la antibiotice, cele 121 tulpini testate în prima serie s-au dovedit a fi
rezistente în proporţie de peste 50% la următoarele antibiotice: doxicilină (92,57%), tetraciclină (85,13%),
neomicină (77,69%), ciprofloxacin şi eritromicină (60,34%), spectinomicină (57,85%) şi enrofloxacin
(57,04%).
La cele 36 tulpini de E.coli testate în seria a doua rezistenţa la antibiotice este aproximativ
asemănătoare, variază doar proporţiile: neomicină (61,11%), amoxicilină (91,11%), lincomicină (88,88%) ;i
tetraciclină (55,55%).
În studiul tulpinilor APEC, tehnica PCR, utilizată în cadrul acestor cercetări, s-a dovedit a fi o
tehnică moleculară de succes în evidenţierea genelor ompA, iss şi fimH, folosind trei reacţii de amplificare,
de tip multiplex. Rezultatele obţinute au evidenţiat faptul că cele 3 gene, care codifică factorii de
patogenitate sunt, de regulă, asociate câte două sau câte trei, la aceleaşi tulpini.
Prezenţa celor trei gene care codifică factorii de patogenitate este corelată şi cu capacitatea de a lega
roşul de Congo, considerat un caracter fenotipic de discriminare a tulpinilor APEC, deoarece cele 93 de
tulpini, găsite pozitive prin PCR, în cercetările de faţă, încadrate ca aparţinătoare grupului APEC, au fost
pozitive şi prin testul cu roşu de Congo.
Screening-ul efectuat, în varianta multiplex PCR, a stabilit existenţa unei corelaţii între frecvenţa
ridicată a tulpinilor APEC, izolate din efectivele de păsări cu mortalitate ridicată, comparativ cu alte tulpini
de E. coli izolate din efective cu mortalitate scăzută. Tehnica multiplex PCR permite deci identificarea
precoce a tulpinilor APEC şi poate reprezenta un instrument util de avertizare a riscului izbucnirii unor
episoade grave de colibaciloză aviară.
Micoplasmoza aviară a fost studiată în trei efective de pui de carne crescuţi la sol în sistem
industrial, şi într-un efectiv de tineret rase grele (părinţi de broiler), sub formă de sinovită infecţioasă aviară
şi sub formă respiratorie. Nu a fost diagnosticat nici un focar şi nici un caz la păsările crescute în sistem
tradiţional, de unde se poate deduce că, în cazul insuficienţei controlului parametrilor igienici de
microclimat, creşterea în sistem intensiv-industrial a constituit factorul favorizant hotărâtor în apariţia şi
evoluţia micoplasmozei, pe parcursul celor 8 ani de observaţie.
 Forma de sinovită infecţioasă aviară a fost semnalată ca dominantă într-unul din focarele de
micoplasmoză la pui de carne şi în cel de părinţi de broiler. În focarul de pui de carne, confirmarea bolii s-a
făcut prin testul ELISA, folosindu-se kit-ul Mycoplasma Synoviae Antibody Test. Astfel, la vârsta de 23 de
zile au fost pozitive 22, 9% din serurile examinate, iar la vârsta de 37 de zile au fost pozitive 26,66% din
seruri. În efectivul de părinţi de broiler, în vârstă de 11 săptămâni, toate probele de ser examinate au fost
găsite pozitive la RARL. Mortalitatea la puii de carne s-a cifrat la circa 25%, până la vârsta de sacrificare (42
zile), iar în cazul părinţilor de broiler, deşi morbiditatea a fost de aproape 100%, mortalitatea nu a depăşit
9%.
Micoplasmoza infecţioasă aviară produsă de M. gallisepticum a fost studiată în două focare de pui de
carne crescuţi la sol. În ambele efective, examenele serologice au relevat absenţa reacţiilor pozitive în prima
fază a vieţii puilor şi apariţia reacţiilor pozitive după 3-4 săptămâni, în proporţie crescândă, ceea ce denotă că
infecţia nu s-a produs vertical, ci a avut loc în fermă, fie prin contagiu cu germeni de la seriile anterioare,
urmare a unei decontaminări ineficiente, fie cu germeni proveniţi de la un efectiv de găini, coexistente în
fermă. Mortalitatea înregistrată în aceste focare a fost de circa 17% într-un efectiv şi de circa 10% în celălalt
efectiv.
Stafilococia aviară a fost semnalată şi studiată doar într-un singur focar, apărut într-un complex
avicol, la un efectiv de 12000 pui de carne crescuţi la sol. Boala a evoluat între zilele 24-27 de viaţă a puilor,
cu simptome şi leziuni anatomopatologice caracteristice stafilocociei.
Din focarul de stafilococie au fost izolate 14 tulpini de bacterii cocoide, dintre care 11 au fost
identificate biochimic ca S. aureus, cu ajutorul kit-urilor API Staph şi „Staphytect Plus”. Tulpinile de S.
aureus izolate au fost sensibile faţă de amoxiclav, enrofloxacin, flumequin, florfenicol, furazolidon şi
rezistente faţă de eritromicină, spectinomicină, colistin sulfat, bacitracină, oxacilina, ceea ce denotă diferenţe
destul de mari faţă de rezultatele altor autori şi reflectă labilitatea speciei S. aureus în ceea ce priveşte
sensibilitatea faţă de antibiotice.
Pe durata celor 4 zile de evoluţie a bolii, mortalitatea totală la puii din efectivul cu stafilococie a fost
de numai 0,8%, rezultând astfel că, stafilococia aviară în focarul descris de noi nu s-a comportat ca o boală
infecţioasă devastatoare.
Pseudomonoza aviară a apărut într-un efectiv de câteva mii de pui de o zi, ca urmare a infecţiei cu
Ps. aeruginosa, inoculat accidental odată cu vaccinul anti Marek. Din toate observaţiile făcute, atât asupra
puilor achiziţionaţi de ferma distribuitoare, cât şi a celor din loturile experimentale întocmite în vederea
confirmării diagnosticului de pseudomonoză, a rezultat lipsa contagiului, confirmându-se faptul că singurii
pui bolnavi au fost cei inoculaţi i.m., în prima zi de viaţă.
În focarul de pseudomonoză apărută ca urmare a inoculării accidentale a agentului etiologic s-a
înregistrat o morbiditate de 2-3%, din care 20% au murit în primele 2-3 zile. Dintre puii bolnavi care nu au
murit în primele 2-3 zile, încă 2-3% au murit în următoarele 5 zile. Restul puilor s-au remis treptat, fără nici
un fel de sechele vizibile.
Pseudomonoza a mai fost diagnosticată şi studiată la pui de carne, la vârsta de 30 de zile, caz în care
nu a fost depistat un anume factor favorizant sau predispozant, dar nici nu a putut fi exclusă existenţa unui
factor primar, care să fi făcut posibilă infecţia cu Ps. aeruginosa.
La puii de carne în vârstă de 30 de zile, pe o perioadă de 5 zile care a urmat apariţiei primelor cazuri
de pseudomonoză, pierderile prin mortalitate datorate în principal pseudomonozei septicemice s-au situat
între 20,64% şi 35,67%. Mortalitatea la finalul perioadei de exploatare a puilor s-a situat între 24,17% şi
39,67%, ceea ce însemnează că, deşi evoluţia focarului de pseudomonoză a fost de scurtă durată, mai mult de
80% din totalul mortalităţilor, înregistrate pe întreaga perioadă de creştere, s-a datorat pseudomonozei.
Diagnosticul pseudomonozei aviare trebuie să conducă, în toate cazurile, la depistarea şi
neutralizarea factorului predispozant sau favorizant, ce a făcut posibilă apariţia bolii, după care, tratamentul
medicamentos preventiv devine inutil, pseudomonoza dispărând din efectiv, fără nici o medicaţie specifică.
Infecţiile salmonelice, cu salmonele imobile şi mobile, au fost identificate atât în ferme avicole
specializate, cât şi în sectorul gospodăriilor populaţiei din cinci judeţe, din partea de vest a României, dar în
proporţii relativ reduse.
Deşi, infecţiile salmonelice ale păsărilor au constituit în trecut o mare problemă a aviculturii în zona
de vest a României, au scăzut mult ca incidenţă în timp, în special după anul 1999.
În laboratoarele judeţene din cele cinci judeţe au fost izolate şi tipizate salmonele atât din ferme de
pui de carne, cât şi din gospodăriile populaţiei, în care au evoluat atât puloroza, cât şi infecţii paratifice
(paratifoze). La aceste probe se adaugă şi cele 40 de tulpini de salmonela, izolate de la pui de carne, în cadrul
laboratorului disciplinei de Boli infecţioase a FMV Timişoara.
 În total, în laboratoarele judeţene şi în laboratorul propriu al Disciplinei de boli infecţioase a FMV
Timişoara au fost izolate şi identificate, de la pui de carne, un număr de 93 tulpini de Salmonella din care 88
proveneau din sistemul de creştere intensiv şi 5 tulpini din gospodăriile populaţiei.
Cel mai mare număr de tulpini de Salmonella s-a izolat în anul 2004, respectiv 34 tulpini, care a
corespuns şi cu numărul cel mai mare de focare de salmoneloză la puii de carne, semnalate în zona de vest a
României, pentru ca în anul imediat următor, să nu se mai înregistreze nici un focar şi să nu se mai izoleze
nici o tulpină de salmonele la pui, probabil, ca urmare a măsurilor de profilaxie şi combatere întreprinse.
În contrast cu situaţiile din trecut, când predominau infecţiile cu salmonele imobile, producătoare de
boli specifice la păsări – tifoza şi puloroza – în intervalul de timp studiat au fost înregistrate mai multe focare
de infecţie şi au fost izolate mai multe tulpini de salmonele mobile decât imobile.
Dintre tulpinile mobile, numărul cel mai mare de tulpini izolate aparţineau tipului S. enteritidis
(50,53%), urmate de S. arizonae (13,97%).
S. gallinarum a fost izolată de la 21 de cadavre de păsări, dintre care 20 proveneau de fapt dintr-unul
şi acelaşi efectiv de pui de carne, crescuţi în sistemul intensiv.
Comportamentul cultural şi biochimic al tulpinilor izolate nu a prezentat devieri notabile, de natură
să ridice semne de întrebare privind încadrarea taxonomică.
În urma examenului de laborator, au fost izolate şi identificate în total un număr de 93 tulpini de
Salmonella, majoritatea mobile şi încadrate în serogrupul D, probabil S. enteritidis. Un număr de 17 tulpini
mobile s-au încadrat în grupul serologic B şi au provenit din ferme avicole, cu excepţia a 3 tulpini, care au
provenit din gospodăriile populaţiei. De asemenea, au fost izolate şi tulpini aparţinând unor serogrupuri rar
sau deloc semnalate anterior în România de la pui de carne (3 tulpini de S. kambole, 2 tulpini de S. kortrijk şi
2 tulpini de S. colindale). Izolarea tulpinilor aparţinătoare acestor serogurpuri, considerate noi pentru
România, este consecinţa importului de material avicol din ultimii ani, care a contribuit la diseminarea
tulpinilor pe arii geografice mari.
În cazul tulpinilor de Salmonella izolate de noi antibiogramele au evidenţiat sensibilitatea mare la
antibiotice mai puţin utilizate în practica avicolă (ciprofloxacin, amoxiclav şi gentamicină) şi rezistenţa
considerabilă, dar în proporţii variabile, la antibioticele utilizate mai frecvent în practică. Tulpinile testate au
fost rezistente în proporţie 59,13% faţă de florfenicol, antibiotic introdus relativ recent în practica avicolă, cu
rezultate foarte bune în cazul colisepticemiei dar, aşa după cum se vede, nu şi în cazul salmonelozei.
Aspergiloza a fost diagnosticată şi studiată într-un singur efectiv de pui de carne, cu producerea de
pierderi atât prin mortalitate, cât şi prin confiscatele de abator. Procentul de mortalitate imputabil exclusiv
evoluţiei aspergilozei, la puii de carne, a fost de 4,7 %.
În declanşarea şi evoluţia aspergilozei au jucat un rol decisiv factorii de microclimat -variaţiile de
temperatură, umiditatea, anotimpul ploios- şi prezenţa aşternutului format din paie mucegăite. Diagnosticul
aspergilozei la puii de carne trebuie să conducă, în toate cazurile, la depistarea şi neutralizarea factorilor
predispozanţi sau favorizanţi, îndepărtarea acestora conducând implicit la dispariţia bolii.
Semnele clinice nu au condus la suspicionarea bolii, dar la autopsie, la puii de carne cu aspergiloză,
leziunile predominante au fost granuloamele, de diferite dimensiuni, la nivelul seroaselor din cavitatea
toracoabdominală, în sacii aerieni, în pulmoni, în zona pericardului şi pe rinichi.
Diagnosticul de aspergiloză a fost confirmat prin efectuarea probei biologice, în urma căreia s-a
obţinut transmiterea lui A. fumigatus la pui de carne, care au prezentat simptome respiratorii caracteristice
aspergilozei şi leziuni similare cu cele întâlnite la confiscatele din abator.
În efectivele din vestul României, coccidioza a fost semnalată şi studiată atât în sistem intensiv, la
fermele de pui broiler, cât şi într-o minifermă cu creştere extensivă, fiind identificate următoarele specii de
eimerii: Eimeria tenella, Eimeria acervulina, Eimeria maxima, Eimeria mitis şi Eimeria praecox.
Parazitismul cu eimerii a izbucnit după vârsta de 21 de zile. În condiţiile de creştere intensivă, E.
tenella şi E. acervulina au afectat puii broiler în vârstă de 3-5 săptămâni, în timp ce E. maxima a apărut la
vârsta de 4-6 săptămâni. În sistemul intensiv de creştere a puilor broiler, prevalenţa a variat între 0 şi 74%,
dependent de condiţiile de creştere, iar în cazul focarului de eimerioză din cadrul sistemului extensiv,
prevalenţa infestaţiei a atins 100%.
În cazul respectării tehnologiei de creştere a puilor de carne, eimerioza nu pune probleme de sănătate
efectivelor de pui, dar dacă totuşi apare, coccidioza poate să producă pierderi minime sau foarte însemnate,
dependent de promptitudinea şi eficacitatea medicaţiilor instituite.
Făcând o apreciere globală a pierderilor prin mortalitate pe care maladiile întâlnite în perioada
observaţiilor le-au produs, efectivelor aflate sub observaţie, am putea enumera aceste maladii, în ordinea
descrescândă a mortalităţii produse, în efectivele luate în studiu după cum urmează: boala de Newcastle -
70%, pseudomonoza – 31,9%, sinovita micoplasmică – 25%, reoviroza – 23,7%, bursita infecţioasă aviară –
15,44%, micoplasmoza respiratorie – 13,5%, boala Marek – 12%, aspergiloza – 4,7%, stafilococia aviară -
0,8%. La cauzele pierderilor, datorate bolilor infecţioase, în efectivele de pui de carne, mai trebuie adăugate
şi pierderile datorate infecţiilor colibacilare şi infecţiilor salmonelice.
Desigur că, în alte circumstanţe, cuantumul pierderilor ar putea fi altul, dar pentru moment, aceste
date oferă cu oarecare aproximaţie, ponderea pe care fiecare boală a avut-o, în ansamblul pierderilor
economice. Evident că, la indicatorul mortalităţilor trebuie adăugaţi şi alţi indicatori, ca nerealizarea sporului
în greutate, cheltuielile materiale pentru controlul bolilor respective etc.