IISUS HRISTOS ÎN LUCRAREA SA MÂNTUITOARE CA ÎNVĂŢĂTOR,

ARHIEREU ŞI ÎMPĂRAT

1. SLUJIREA PROFETICĂ

a) Iisus Hristos ca Învăţător-Prooroc

• Lucrarea profetică a lui Hirstos se identifică cu cea de Învățător, confirmând prin

faptă învățătura Sa; El nu profețește despre o persoană ce va să vină, ci despre El
prezent în istorie și desăvârșitorul istoriei la sfârșitul ei.
• Profeția lui Hristos cu privire la Persoana Sa are drept scop final identificarea
sensului existenței umane de fiecare dintre persoanele umane ”Eu sunt cale
adevărul și viața…” (In 14, 6).
• Profeția și învățătura sa este însoțită de minuni nu ca mărturie a puterii Sale, ci ca
descoperire prefigurativă a realităților viitoare la care se face referire:
învierea=viață veșnică, vindecările minunate=incoruptibilitatea trupului, minuni
asupra naturii=depășirea planului material în perspectiva transfigurată a
materiei.
• Diferența între profeții VT și Iisus Hristos ca Profet este dată nu de mesaj, ci de
Sursa profeție, care în cazul lui Hristos este Persoana Sa în comuniune și unitate
de ființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt; Iisus se vestește pe Sine, el fiind Adevărul ca
Persoană și Revelația absolută.
• Învățătura lui Iisus Hristos este o învățătură profetică cu privire la chipul de
viață dumnezeiesc la care suntem chemați.
• Activitatea profetică se extinde în Biserică același Hristos deslușind profetic taina
veacului veșnic prin slujitorii Bisericii și prin sfinți.

b) Iisus, adevărul şi proorocia în Persoană

• În Iisus Hristos prorocia este deja împlinită în Persoana Sa; pentru aceasta
profețiile sunt la timpul prezent, pentru că sunt adevăruri veșnice: ” Eu sunt
lumina lumii” (In. 8, 12) sau ”Eu sunt adevărul” (In.14, 6).
• Profeția și învățătura decurge din Persoana lui Hristos, El este ”învățătura” în
Persoană, ”lumina” în Persoană, Cel ce Se propovăduiește și Se prorocește pe
Sine ca ”Cel ce era şi Cel ce este şi Cel ce vine” (Ap. 4, 8 ).
• Hristos este drumul spre desăvârșire și desăvârșirea însăși=învățătura lui este
profetică, pentru că și persoana ”arătând în sine omul la capătul lui eshatologic” D.
Stăniloae
• Este ”Proorocul” și ”proorocia” ultimă = este ”lungimea și lărgimea” infinită,în
care vor înainta cei ce cred în El. Sf. Maxim Mărturisitor
• Hristos în slujirea Sa profetică îl arată pe om în starea desăvârșită de după
înviere=învățătura Lui este realistă și profetică= este viața omului în Hristos
înainte și după înviere.
• În Hristos înviat avem continuu chipul real a ceea ce vom fi și noi=viața lui
Hristos este o prorocie realizată despre om, dar numai în unire cu Dumnezeu.
• Noi nu primim o învățătură detașată de Persoana lui Hristos, și nu medităm
extern la o învățătură despre ”ceva” abstract, ci urmăm lui Hristos în comuniune
și unire cu El: ”Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima” ( Mt. 14, 29).
• Prorocia și învățătura Lui nu este numai despre El ca Dumnezeu, ci și despre El
ca Om, așa cum este realizat în Hristos.
• Învățătura și Profeția este deopotrivă revelația desăvârșită despre Dumnezeu și
Om=El este și revelația și prorocia împlinită și desăvârșită = El în revelează pe
Dumnezeu ca Om desăvârșit.
• Prorocia lui e vie în fiecare cuvânt al Său se simte totalitatea adevărului viu,
identic cu Persoana Sa.

c) Împlinirea și dinamica Revelaţiei şi a Proorociei în Hristos

• Hristos în calitatea de profet anunță Împărăția lui Dumnezeu pe cale să înceapă.

• Învățătura lui este actuală și profetică: ”Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția
cerurilor”= predica Sa este despre revelația acestei Împărății în Persoana Sa,
conștientizată plenar după Înviere.
• Profeția lui Hristos nu este o etapă nouă în drumul omului către Dumnezeu, ci
este noutatea ultimă și absolută: Împărăția cerurilor în care se află plenitutdinea
vieții.
• Profeția lui Hristos constă în aceea că Acesta trăiește în Persoana Sa Împărăția
lui Dumnezeu care este indisolubil legată cu a Sa propovăduire, în pofida morții
și învierii lui Hristos.
• În propovăduirea Sa Domnul Hristos face în Ipostasul trecerea de la tipuri la
adevăr. Sf. Chiril al Alexandriei
• Adevărul însă nu este consumat istoric, ci pentru că este veșnic este și profetic.
• Hristos a fost trimis ca ”Apostol” Său propriu, și precum S-a făcut ”Proorocul”
Său propriu: ” descojește legea de umbra ei și înlătură acoperământul de pe scrierile
prorocilor, arătând ”rațiunea” din ele albită” Sf. Chiril al Alexandriei
• Cuvântul lui Hristos nu este o lecție, ci este o Persoană dumnezeiescă care se
împărtășește și se dăruiește, liber, dezinteresat și din iubire.
• Cuvintele omenești chiar și ale lui Hristos, rămân încă ”tipuri” și simboluri ale
dumnezeirii Sale, însă nu despărțite de Dumnezeu=Dumnezeu Cuvântul S-a
făcut prin întrupare ”tip al Său” Sf. Maxim Mărturisitorul
• Hristos ”tip al Său” este Profeția realizată și deschisă veșnic spre eshaton;
învățătura Sa este și real-actuală și profetică în același timp: ”Trebuie înaintat în
intimitatea cu El Însuși pentru a pătrunde prin El ca tip la dumnezeirea Sa infinită, nu
pe o cale în afară de El.” D. Stăniloae

d) Puterea Duhului Sfânt în învăţătura lui Hristos

• Lucrarea Sa profetică de propovăduire Hristos nu împărtășește doar cuvintele

și actele ale Sale, ci și duhul acestora care în Hristos are pe temeiul Ipostasului
unic și al dumnezeirii Sale, caracter ipostatic.
• Ceea ce împărtășește Hristos prin lucrarea Sa profetic-învățătorească o face
prin Duhul Sfânt cu Care El este consubstanțial și unit dumnezeiește.
• Duhul Sfânt ne unește tainic cu Hristos prin cuvintele Sale: ”Cuvintele pe care vi
le-am spus au duh și viață” (In. 6, 63) și ” Tu ai cuvintele vieții veșnice” (In 6, 68)
• Prin Duhul Sfânt, Hristos ca Ipostas, este un Adevăr profetic viu și dinamic.
• Lucrarea profetică și învățătorească a lui Hristos este o inițiere și înaintare în
adevărul revelat spre o tot mai adâncă imprimare a omului de umanitatea
îndumnezeită a lui Hristos= această înaintare se realizează prin Duhul; puterea
care însoțește cuvântul învățăturii lui Hristos este Duhul Sfânt.
• Μântuirea S-a realizat întâi în umanitatea lui Hristos, pentru care trebuie să
participăm la umanitate lui Hristos prin actele și cuvintele Sale ca Persoană, ca
Dumnezeu și om realizat.
• Duhul este în slujirea profetică o strălucire extinsă din Fiul, împărtășindu-ne
mai mult decât duhul cuvintelor lui Hristos, trupul înviat al lui Hristos prin Sf.
Taine.
• Activitatea profetică are ca scop legătura noastră cu energiile aduse în noi de
Duhul Sfânt, de care sunt pline cuvintele lui Hristos, pentru ca noi să fim făcuți
tot mai mult după chipul lui Hristos: ” Primind în noi chipul Cuvântului, adică pe
Duhul Sfânt și de-viață-făcător, Care Se sălășluiește în noi, suntem reconfigurați
conform Cuvântului cel viu…înnoindu-ne pentru viața de veci” Sf. Chiril al
Alexandriei

e) Iisus Hristos, Învăţător etern ca nesfârşit Cuvânt ipostatic

• Fiind Cuvânt nesfârșit ipostatic învățătura lui Hristos care caracter profetic cu
privire la Împărăția veșnică și viața ce de chip dumnezeiesc și devine nesfârșită
în veșnicie; prin cuvânt Acesta își va comunica neîncetat și veșnic iubirea Sa
dumnezeiască.
• Din Hristos iradiază cuvântul dumnezeiesc ca iubire revendicatoare; ipostasul uman își
împlinește vocația de cuvânt ipostatic în relație de iubire cu Cuvântul
ipostatic=lucrarea învățătorească este în acest sens veșnică=Hristos comunică
veșnic persoanei umane aspecte noi ale iubirii Sale dumnezeiești.
• Hristos vorbind cu noi față către față nu ne vorbește numai ca Dumnezeu, ci și ca
om realizat, făcându-ne cunoscut răspunsul Lui ca model de om, răspuns pe care
noi ca oameni trebuie să-l dăm lui Dumnezeu.
• Hristos nu ne învață numai despre El ca Dumnezeu, ci ne arată și ne învață ca
om cum să-l slăvim pe Dumnezeu: ”Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat
lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu
M-ai trimis…”In 17, 8; ”În vremea aceea, răspunzând, Iisus a zis: Te slăvesc pe Tine,
Părinte, Doamne al cerului şi al pământului…Mt. 11, 25.

2. SLUJIREA ARHIEREASCĂ

a. Iisus Hristos Arhiereul şi Jertfa supremă

• Slujirea arhierească a lui Iisus Hristos însumează toate suferințele îndurate de El

de la Întrupare până la moarte; aceasta a fost temeila izbăvirii din moarte,
vindecarea, împăcarea cu Dumnezeu, restabilirea comuniunii noastre cu El;
• Prin întrupare Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu se întrupează asumând o fire fără
păcat, pe care prin suferință și patimă o restaurează, îi înlătură vina1 și pedepsele
care ar fi urmat în urma căderii în fiii lui Adam și sfințește firea prin unirea ei
desăvârșită cu firea dumnezeiască.
• Jertfa lui Hristos are multiple consecințe asupra firii umane: răscumpărătoare,
expiatoare, tranfigurator, sfințitor-îndumnezeitor.
• Jertfa pe Cruce și urmările acestui act pot fi identificate la proorocul Isaia care
spune: ” Acesta păcatele noastre le poartă și pentru noi rabdă durere, iar noi am socotit
că de la Dumnezeu este în durere și în chin…Domnul L-a dat pe El pentru păcatele
noastre și El, rănit fiind, n-a deschis gura Sa. Ca o oaie spre junghiere S-a adus și ca un
miel nevinovat, fără de glas înaintea celui ce-l tunde, așa n-a deschis dura Sa. Luatu-S-a
de pe pământ viața Lui. Pentru fărădelegile poporului meu S-a dus la moarte” Is. 53, 4-8

1Vina pentru păcatul strămoșesc nu este o vină personală, ci este o reverberație în fire și în urmași
a unui act personal al părintelui omenirii- Adam. Așa cum într-o familie dacă tatăl este corupt,
acest fapt trece în gândirea și accepțiunea socială ca fiind un blam și vină generală a familiei, tot
astfel vorbim de vină în urmașii lui Adam.
• Despre activitatea Sa arhierească, de jertfă vorbește însuși Hristos: ”Fiul omului
n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-și dea sufletul Său răscumpărare
pentru mulți” (Mt. 20, 28); Eu sunt Pâinea cea vie, care S-a coborât din cer; de va mânca
cineva Pâinea aceasta, va trăi în veac, și Pâinea, pe care Eu o voi da, este Trupul Meu,
care se frânge pentru voi..” (In. 6, 51-52); ”Acesta este trupul Meu, pe care îl voi da
pentru viața lumii” (Lc. 22, 19)
• Arhieria lui Hristos, deși stă în legătură cu căderea și ruperea legăturii dintre om
și Dumnezeu, are model veșnic, fiind fără antecesori și fără succesori2 , universală
și sublimă.
• Dintre aspectele slujirii Sale arhierești menționăm:
1. Ascultarea până la moarte pe Cruce (Filp. 2, 8)
2. Iubirea față de lume ca temei al patimei Sale (Gal. 1, 4)
3. Caracterul ispășitor al jertfei pe Cruce=răscumpărarea
noastră prin jertfa de împăcare și vărsându-Și sângele ca preț
de răscumpărare (Gal. 3, 13)
• În privința jertfei lui Hristos aflăm în teologia patristică două concepții: a. iubirea
de oameni a lui Dumnezeu, b. calitatea de jertfă substitutivă ce a condus la
ștergerea vinei păcatului; cea de a doua variantă, deși realitate constitutivă a
tainei răstignirii, este preluată preponderent și exclusiv de romano-catolic și
dezvoltată mai ales de Anselm de Cantembury.
• Reducerea jertfei pe Cruce la necesitatea substitutiv-penală=vină=satisfacție,
pierde din vedere=taina unirii reale și desăvârșite dintre om și
Dumnezeu=relația rămânând la un nivel preponderent, dacă nu exclusiv, juridic.
• Jertfa pe Cruce a lui Hristos are printre altele următoarele urmări:
1. Adeverirea învățăturii Sale cu privirea la iubirea de semeni (unii
dintre ei vrăjmași) și de Dumnezeu.
2. Pildă de viețuire creștină
3. Dă sens sfințitor Legii celei Noi
4. Să arate care este țelul omului și al lui Mesia=Izvor de putere și
mântuire.
5. Să sfințească omul și să predea lumii în Biserică = taina sfințirii
oamenilor în jertfa Euharistică, ce actualizează neoprit taina adâncă și
de neconsumat a Jertfei pe Cruce.

2 Apostolii nu sunt succesori ai preoției lui Hristos care s-a consumat istoric în Persoana istorică a
lui Iisus Hristos, ci sunt tipuri și iconomi ai preoției eterne, universale și veșnice a lui Hristos. Ei
sunt preoți și arhierei ai lui Hristos, nu în sine. Hristos este Arhiereul în Sine.
 b. Cele trei direcţii ale slujirii arhiereşti a Mântuitorului

• Slujirea ca Arhiereu prin jertfa Sa Hristos o aduce în mod direct către Tatăl, ca
urmare a acestui fapt și către oameni=jertfa este firea umană a Fiului întrupat,
jertfă cuvântătoare și personală pe care Dumnezeu o primește și o sfințește.
• Slujirea arhierească a lui Hristos are o dublă direcție către Dumnezeu și om:
”Într-adevăr, orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele ce
sunt ale lui Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfă pentru păcate” (Ev. 5,1)
• Teologia catolică reducând lucrarea lui Hristos doar la caracterul ei expiator și de
răscumpărare ce a dus la satisfacerea onoarei lui Dumnezeu în numele
oamenilor= a eliminat și urmarea restauratoare și sfințitoare pe care jertfa pe
Cruce o are asupra firii umane= toată lucrarea ascetică, sfințitoare și
îndumnezeitoare a jertfei și în general a mântuirii, a redus-o la o simplă operație
juridică, exterioară firii omenești.
• Teologia catolică susține faptul că păcatul nu a corupt firea umană, ci doar l-a
jignit pe Dumnezeu=jertfa nu are ce restaura, ci doar trebuie să îl împace pe
Dumnezeu cel jignit.
• Despre împăcare și răscumpărare vorbește și teologia ortodoxă dar nu în chip
exclusiv: ”Hristos s-a făcut dreptate de la Dumnezeu și răscumpărare, și desființează
dușmănia în trupul Său și îl împacă pe Dumnezeu cu noi” Sf. Nicolae Cabasila
• Dumnezeu însă nu este jignit și nu îl urăște pe om, așa cum un tată nu își urăște
copilul și nu se simte jignit de el, ci este scârbit de starea de păcat a copilului. P.
Nellas
• Din această perspectivă jertfa lui Hristos este îndreptată și spre Tatăl și spre om,
prin jertfa îndreptată către Tatăl, Hristos dă un alt sens relației omului cu
Dumnezeu, acela al comuniunii și iubirii paternale și fiești restabilite (nu o
simplă satisfacție onoarei jignite), iar prin aceeași jertfă îndreptată pre firea
umană Hristos restabilește și îndumnezeiește omul restaurându-i resorturile lui
spirituale și chiar ontologice.
• În privința celor trei direcții ale jertfei lui Hristos:
1. Către Dumnezeu- este desăvârșirea perspective VT: ” El a intrat
o singură dată în Sfânta Sintelor nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu
însuși sângele Său, și a dobândit o veșnică răscumpărare” Ev. 9, 12 -
Prin jertfele VT stropind pe cei spurcați erau curățiți în trupul
lor, iar în Hristos se va curăți sufletul nostru de faptele cele
moarte”ca să slujiți Dumnezeului celui viu” Ev. 9, 13-14.
2. Către oameni - prin jertfa Sa Hristos se desăvârșește făcându-se
temei al sfințirii tuturor oamenilor:”Făcându-se desăvârșit, S-a
făcut tuturor pricină de mântuire veșnică” (Evr. 5, 9)
 3. Către sine ca Om - moartea este un act de predare a Sa ca Om
Tatălui, predare ce a presupus suferința pentru sine și pentru
întregul Adam; Ghetsimani și Crucea sunt momentele de
compătimire maximă cu firea umană generală=compătimire și
iubire care îi dă putere să învingă frica de moarte.
• Hristos nu este numai învățătura ipostaziată, ci Arhiereul și Jertfa în Sine; orice
arhiereu al lui Hristos trebuie să tindă să se asemene cu Hristos ca Arhiereu și
Jertfă în Sine; Arhiereul este una cu Jertfa și se sfințește ca Om prin aceasta:
”Trebuie să știm că nici despre Fiul Însuși, Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, nu s-ar
spune că slujește ca preot și că ar fi în starea liturgică, dacă nu s-ar înțelege că S-a
făcut ca noi și, precum a fost numit Prooroc și Apostol pentru omenitatea Sa, așa a fost
numit și Preot. Căci cele ale slujitorului se cuvin chipului slujitorului. Iar aceasta este
(golirea) kenoza. Căci Cel ce Se afla în chipul și egalitatea Tatălui, Căruia Îi stau
înainte și Serafimii de sus, căruia Îi liturghisesc (îi aduc slujba sfântă) mii și mii de
îngeri, când S-a golit pe Sine se spune că S-a arătat liturghisitor ale celor sfinte și al
Cortului adevărat. Atunci S-a și sfințit cu noi Cel ce-i mai presus de toată făptura:
”Căci Cel ce sfințește și cei ce se sfințesc, dintr-unul sunt toți. Pentru care pricină nu
Se rușinează să-i numească pe ei frați, zicând: Vesti-voi numele Tatălui, fraților Mei
(Ev. 2, 11, 12; Ps. 21, 23). Deci Cel ce sfințește ca Dumnezeu, când S-a făcut om și S-a
sălășluit între noi și a fost frate după omenitate cu noi, atunci se spune și că S-a sfințit.
Deci trebuința de a fi Preot și de a fi sfințit ține de coborârea în trup” Sf. Chiril al
Alexandriei
• Există în slujirea arhierească a lui Hristos o corelației între lucrarea preoțească
și lucrarea sfințitoare-între dăruirea de sine a făpturii și sfințirea obținută de la
Dumnezeu.

c. Arhieria şi jertfa lui Hristos, ca mijloc de restabilire a

comuniunii între Dumnezeu şi oameni

• Jertfa lui Hristos stabilește temeiul restabilirii comuniunii noastre cu Dumnezeu:

”Deci când S-a făcut Hristos Arhiereu și prin El am fost duși în chip spiritual întru
miros de bună mireasmă lui Dumnezeu și Tatăl, atunci ne-am învrednicit în chip bogat
de bunăvoința Lui și am dobândit și făgăduința sigură că moarte nu mai are putere
asupra noastră. S-au destrămat și cele ale mâniei și au fost desființate urmările
blestemului vechi. Căci am fost binecuvâtați în Hristos” Sf. Chiril al Alexandriei
• Pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu nu putem realiza aceasta decât în stare
de jertfă curată; astfel intrăm în comuniune cu Hristos prima jerfă curată și prin El
cu Dumnezeu Tatăl.
• Jertfa curată este uitare de sine de dragul celuilalt= principiul este chenotic.
• Hristos este Arhiereul credinței noastre=Dumnezeu-Preot-Jertfă=El nu este
numai închinător și liturghisitor al lui Dumnezeu, ci și Cel ce stă de-a dreapta
Tatălui ca Arhiereu (”Având un astfel de Arhiereu, Care a șezut de-a dreapta tronului
măririi, în cele cerești” Ev. 1, 3).
• Hristos este sfințit ca Preot prin Duhul Sfânt încă de la zămislire la inițiativa lui
Dumnezeu Tatăl: ” Dumnezeu așa de mult a iubit lumea, încât pe Unul-Născut Fiul
Său L-a dat, ca oricine crede în Dânsul să nu piară, ci să aibă viață de veci” (In. 3, 16);
preoția se predă ca sfințire în baza inițiativei lui Dumnezeu Tatăl.
• Acceptul la această sfințire ca preot în Persoana lui Hristos nu est doar
dumnezeiesc și uman; aceasta duce la sfințirea întregii umanității ca
preot=preoție universală ce are ca scop sfințirea firii umane prin Hristos în fiecare
ipostas uman și în întregul Adam.
• În Vechiul Testament jertfa se aduce prin poruncă, deci nu implica ființial omul,
iar urmările nu aveau caracter sfințitor asupra omului.
• În Hristos are loc așadar simultaneitatea lui de a se jertfi ca Om și inițiativa lui
Dumnezeu Tatăl de al sfinți ca Preot: ” Drept aceea intrând în lume zice: ”Jertfă și
prinos pentru păcat n-ai voit, dar mi-ai întocmit trup. Arderi de tot și jertfe pentru păcat
nu Ți-au plăcut. Atunci am zis: Iată vin!ca să fac, Dumnezeule, voia Ta” Ev. 10, 5-7.
• În dezacord cu teologia catolică care reduce jertfa lui Hristos la ispășirea unei
pedepse substitutive și satisfacerea jignirii aduse lui Dumnezeu, Sfinții Părinți și
Sfânta Scriptură văd jertfa dincolo de aspectul ei exterior, ca pe un act intern și o
mișcare spre comuniune a cărei inițiativă o are Dumnezeu Tatăl în comuniunea
desăvârșită a Sfintei Treimi, mișcare și inițiativă pe care o asumă Omul în Hristos
și o poate asuma orice om după împlinirea lucrării iconomice mântuitoare a
Acestuia.
• Iertarea nu survine așadar, în urma unei ispășiri sau satisfaceri, ci a inițiativei lui
Dumnezeu care provoacă și omul la răspuns spre comuniune; răspunsul are
sensul unei căințe și se activează când se renunță la starea de păcat.
• Astfel prin jertfa asumată liber ca Arhiereu Hristos schimbă pentru totdeauna
sensul morții și al durerii în mijloace și leac de a depăși păcatul, de a sfinți firea și de a
realiza comuniunea cu Dumnezeu.

d. Moartea lui Hristos ca jertfă sfinţită şi sfinţitoare şi ca mijloc de

biruire a morţii

• Moarte prin jertfa lui Hristos devine momentul culminant al comuniunii cu

Dumnezeu.
• Prin moartea lui Hristos acesta a acceptat să asume prin iconomie moartea firii
umane pentru a face din moarte prin firea Sa dumnezeiască mijlocul reunirii
 omului cu Dumnezeu, și sa întru sine ca trup și suflet. În Hristos toate acestea s-
au întâmplat instantaneu prin Înviere.
• Hristos aduce firea umană în unire și deplină comuniune cu Dumnezeu prin:
asumarea firii în Ipostasul Său, prin renunțarea la Sine ca jertfă desăvârșită, prin
moarte având credința că Tatăl îl va învia din morți.
• Așadar, lucrarea arhierească are două momente importante: jertfa și învierea;
prin Jertfa Sa intrat în viața cea de chip dumnezeiesc sfințind sângele și trupul
Său cel înviat pe care ni-l împărtășește nouă.
• Intrând cu Jertfa Sa în Sfânta Sfintelor rămâne în acolo în, făcându-ne și nouă
parte de slava Sa (Ev. 10, 12). Jertfa Sa curată va fi temei al învierii noastre și al
intrării noastre la Tatăl până la sfârșitul lumii: ”…nu mai trăim viața noastră, ci pe a
Lui”
• Noi nu trebuie să murim ca Hristos în chip real, ci întru ”asemănarea morții Lui”
”Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai
învierii Lui” (Rom. 6, 5) ; dacă ar fi așa ar însemna că moartea noastră nu s-a
desființat în moartea Lui.
• Noi murim la sfârșitul vieții cu o moarte de pedeapsă, ci spre unirea noastră cu
Dumnezeu după chipul lui Hristos; trebuie să murim omului celui vechi, și să
înviem încă din această viață întru cel nou; ne preschimbăm înainte de moarte
trupească la o viață nouă și ne sfințim prin puterea trupului sfințit al lui Hristos.
• Ca urmare a Jertfei lui Hristos noi suntem chemați să ne ”înfățișăm trupurile
noastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută Domnului și ca o slujire duhovnicească a
noastră” Rom 12, 1. - Aceasta este preoția și jertfa noastră cea după Hristos.

3. IISUS HRISTOS CA ÎMPĂRAT

a) Demnitatea împărătească
• Slujirea împărătească este puterea pe care o transferă firii omenești pentru a fi
restaurată și îndumnezeită, lucrând în/prin Ipostasul unic al lui Hristos ca
Dumnezeu și Om la mântuirea omului în general și a fiecărui om în parte.
• Lucrarea de mântuire ca slujire împărătească este și smerenie, dar și stare de slavă
în același timp; Hristos slujit ca un Împărat oamenilor pentru că a fost smerit, și
ca urmare a acestei smerenii Și-a arătat din când în când slava pe care o are ca
Dumnezeu: Minunile săvârșite în special cu sine însuși, Schimbarea la Față,
coborârea la iad, învierea din morți, înălțarea la cer și șederea de-a dreapta
Tatălui.
• Slujirea împărătească se continuă în Biserică ca împărăție a harului ce se
îndreaptă spre împărăția lui Dumnezeu.
• În VT Hristos este profețit ca un Împărat ce stă veșnic pe tronul lui David, judecă
și face dreptate, este împărat mântuitor, stăpân până la marginile pământului și
împărtășitor de bunuri pentru neamuri:
• ”Iar Eu sunt pus împărat de El peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind
porunca Domnului; Domnul a zis către Mine: "Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi
Te-am născut!Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta şi
stăpânirea Ta marginile pământului. Le vei paşte pe ele cu toiag de fier; ca
pe vasul olarului le vei zdrobi!” Ps 2, 6-9
• ”Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată
Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe
mânzul asinei; El va nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim şi arcul de
război va fi frânt. El va vesti pacea popoarelor şi împărăţia Lui se va întinde
de la o mare până la cealaltă mare şi de la Eufrat până la marginile
pământului” Zah. 9, 9-10
• ”Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va
ajunge rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe
pământ; În zilele Lui, Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în linişte; iată
numele cu care-L voi numi: “Domnul-dreptatea-noastră!” Ier. 23, 5-6.
• Hristos este prezentat în mai multe situații în NT ca împărat:
• Îngerul anunța nașterea Sa minunată numindu-l ”împărat veșnic”. Lc.
1, 33.
• Magii de la Răsărit îl căutau pe ”Împăratul iudeii”, și aflându-l îi aduc
daruri ca unui Dumnezeu și împărat. Mt. 2, 2, 11
• La intrarea în Ierusalim este aclamat ca împărat=în fața lui Pilat
recunoaște că este împărat.
• Sf. Ap. Pavel îl numește: Impăratul împăraților și Domnul Domnilor. I Tim.
6, 15.
• Calitatea de Sa de împărat o descoperă însuși Hristos, Apostolilor
zicând: ”Datu-mi-S-a toată puterea în cer si pe pământ” Mt. 28, 18
• Slujirea împărătească a Mântuitorului Hristos este legată și de cea arhierească și
de cea profetică prin care Hristos în Biserica Sa conduce lumea spre Împărăția lui
Dumnezeu.
• Hristos împărtășeșete prin Sfintele Taine harul mântuitor al lucrării Sale arhierești
pănă la desăvârșirea în viața viitoare.
• Slujirea Împărătească se activează plenar la a doua Sa venire; există mai multe
faze ale slujirii împărătești:
1. Crearea lumii
2. Conducerea poporului evreu spre taina întrupării
3. Minuni asupra Sa, oamenilor și a naturii înconjurătoare
4. Învierea și biruința morții prin coborârea la iad
 5. Înălțarea la cer
6. Șederea de-a dreapta Tatălui și prezența continuă în Biserică.
7. Înnoirea cerului și începutul împărăției veșnice.

b) Iisus Hristos ca Împărat. Învierea lui Hristos

• Demnitatea împărătească a lui Iisus Hristos este conducerea prin jertfă și

învățătură la participarea și comuniunea cu Dumnezeu în Împărăția lui
Dumnezeu.
• Slujirea împărătească a lui Hristos nu este numai puterea împărătească a lui
Dumnezeu arătată la facerea lumii și în istoria poporului Israel, ci este demnitatea
pe care Acesta a primit-o ca Om ca urmare a lucrării Sale iconomice.
• Domnul recunoaște că este împărat înaintea lui Pilat (In 18, 37).
• Puterea Sa de împărat s-a manifestat pe parcursul vieții Sale pământești, prin
susținere dumnezeiască, în suportarea durerii și în înfrângerea duhurilor rele care
îl ispiteau prin afecte, plăcere și durere, dar mai ales prin primirea morții; modul
în care a ales și a suportat moartea cu demnitate ține de puterea și slujirea Sa
împărătească.
• Slujirea Sa împărătească se arată și înainte de Cruce și Înviere prin puterea pe
care o manifestă asupra naturii în general și a firii umane, prin cuvânt (”Căci
învăța ca unul care are putere, și nu ca învățătorii lor” Mt. 7, 29), prin poruncile
referitoare la întemeierea Bisericii.
• Acestă putere manifestată nu era numai o putere a măririi dumnezeiești, ci o
putere a iubirii conformă și consecință a chenozei Sale.
• La slujirea împărătească deplină este ridicat după Învierea Sa din morți căreia în
urmează Înălțarea la cer și șederea de-a dreapta Tatălui, iar la sfârșitul istoriei
venirea întru slavă și judecata de obște.
• Prin Înviere Hristos a dobândit ca Om o putere dumnezeiască mai presus de
lume (Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ, Mt. 28, 18), putere pe
răspândește peste noi, putere prin care putem învinge păcatul și depăși moartea:
” Dar când Cel ce părea că a luat ca om necurăția, terminând preaînțelept rânduita
iconomie pentru noi, a urcat la sfârșit la Tatăl…A fost preamărit ca Dumnezeu, a fost
preamărit Domnul de toți, ca Sfântul Sfinților, ca Unul ce umple de strălucire toată
creația, dând oamenilor să poată lupta împotriva a tot ceea ce-i poate întina..” Sf. Chiril
al Alexandriei
• Înviere ca slujire împărătească are următoarele temeiuri:
8. Experierea învierii lui Hristos= prima comunitate creștină-
tradiția acestei experiențe este bine fundamentată istoric=nu
 poate fi o legendă=comunitatea este produsul evenimentului
învierii, iar nu învierea ca mit produsul comunității.
9. Învierea ca închipuire și consecință psihogenă = învierea nu
poate fi o viziune subiectivă=arătările diferite după înviere,
convertirea lui Pavel, contextul apocaliptic iudaic.
10.Înviere nu este readucere a sufletului în trup, ci taina unei
corporalității transfigurate a trupului înviat în Duhul Sfânt=
Toma.

c) Legătura lui Hristos cel înviat cu planul istoriei

• Slujirea împărătească începe să se realizeze concret prin legătura și influența lui
Hristos cel înviat asupra planului istoriei.
• Învierea lui Hristos ca act unic și creator a lui Dumnezeu, al intervenției lui în
lumea noastră, lume a morții fără întoarcere… este singura care învinge
stricăciunea creației= învierea devine astfel centrul istoriei ca eveniment meta-
istoric.
• Persoanelor cărora li S-a arătat Hristos fiind persoane istorice verifică și așează
învierea în mijlocul experienței istorice=învierea nu este o temă de credință, ci o
temă de cercetare-empiric-istoric-științifică= W. Pannenberg
• Conținutul învierii aduce istoria și umanitatea la înălțimea și bogăția ei de temei și
perspectivă veșnică.

d) Iradierea pnevmatică şi eficienţa transformatoare a învierii lui Hristos

în lume
• Actul învierii este o conlucrare inter-ipostatică între Tatăl-Hristos și Duhul Sfânt:”
Căci fiind puterea lui Dumnezeu și Tatăl, Fiul Și-a făcut El însuși viu trupul Său” Sf.
Chiril al Alexandriei
• Hristos nu a suportat ca un obiect învierea, participă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt la
biruirea morții=puterea împărătească asupra morții= acum se manifestă unirea
ipostatică în toată măreția ei.
• Învierea a survenit și în urma faptului că trupul a fost umplut de dumnezeire
încă din viața lui Hristos, și prin slujirea împărătească dinamică și continuă
asupra trupului Său.
• Trupul lui Hristos nu este doar garanția învierii noastră dată de Tatăl, ci este izvor
de viață și putere împărătească asupra firii noastre, a lumii și a morții= Hristos
învinge iadul cu sufletul Său omenesc unit cu dumnezeirea= eliberează prin
puterea sa dumnezeiască manifestată prin sufletul Său omenesc din iad pe cei
care au crezut în El și în făgăduințele despre venirea Lui. Leonțiu de Bizanț
• Iadul a fost zădărnicit și zdrobit în puterea și stăpânirea lui ”împărătească”, nu
desființat; „împărăția” i-a fost luată de Hristos ca Om, prin eliberarea din
moarte a tuturor celor ce au crezut în Hristos din veac.
• Hristos devine rădăcina și puterea învierii noastre: ”Să umblați întru El,
înrădăcinați și zidiți fiind într-Însul…în el locuiește trupește toată plinătatea
dumnezeirii” (Col. 2, 6-9)= acesta este un act de predare continuă și de comuniune
cu Hristos și prin El cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.
• Hristos cel înviat este Împărat peste noi, creație nouă, pentru aceea că ne
cuprinde actual pe toți în starea jertfită și înviată a trupului Său; este Împărat și al
cosmosului pe care îl transfigurează în trupul său ca sinteză ontologică a
universului.
• Transfigurarea cosmosului și împărtășirea naturii pneumatizată oamenilor are ca
țintă personalizarea acestei lumi, fapt ce va sluji comuniunii personale eterne
dintre om și Dumnezeu=slava împărătească a Sfintei Treimi este transferată prin
înviere lui Hristos, și prin Hristos nouă tuturor=chemați să devenim împărați a
Împărăției cerurilor, depășind ”fatalitatea naturii și împărțirea dintre subiectiv și
obiectiv” D. Stăniloae

e) Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui

• Jertfa lui Hristos are consecințe, caracter și putere veșnică pentru cei ce cred=
Hristos este ”Mielul cel înjunghiat ca împărățește” Ap. 5, 12.

• Trupul după înviere nu este total pneumatizat, ci păstrează iconomic aspecte

corporalității umane pentru comunicare cu oamenii= să arate că a înviat.

• Înălțarea la cer și șederea de-a dreapta Tatălui reprezintă dplina pneumatizare și

îndumnezeire a Omului în Hristos = slujirea împărătească ajunsă la culmea ei.

• Hristos prin Înălțare nu părăsește umanitatea, ci o duce pe această în interioritatea

dumnezeiască cea mai profundă și o așează în starea Împărătească asemenea Tatălui,
Fiului și Duhului Sfânt.

• Iisus Hristos se află, după Înălțarea la cer, cu trupul unde este și cu dumnezeirea,
trupul fiind plin de slavă dumnezeiască:”Domnul S-a suit la cer și folosindu-se de
un nor, ca de un car de lumină, S-a urcat în slavă și a intrat în Sfânta Sfintelor cea
nefăcută de mână și S-a așezat de-a dreapta măririi, în ceruri, făcând frământătura
noastră împreună-șezătoare și asemenea cu Dumnezeu” Sf. Grigorie Palama

• Șederea de-a dreapta Tatălui îi dă Fiului întrupat puterea și inițiativa de a

conduce lumea și de a o aduce la unirea ei cu Dumnezeu și îndumnezeirea= ținta
 ultimă a slujirii împărătești a lui Hristos este să biruiască moartea în condiția ei
universală.

• Atunci când se va săvârși aceasta Iisus ca om își va înceta slujirea împărătească,

trecând toate sub împărăția Tatălui (I Cor. 15, 28)=toți cei ce vom crede în El vom
ajunge împreună-împărați cu El: ” Muntele și casa lui Dumnezeu așezată pe vârful
tuturor munților” Isaia