10.

JUDECATA PARTICULARĂ ŞI CONSECINŢELE EI PENTRU STAREA

SUFLETELOR: RAI SAU IAD. RUGĂCIUNILE PENTRU CEI ADORMIŢI ÎN
DOMNUL

• Realitatea ”judecății particulare”

- Moartea este un mister al întâlnirii cu Dumnezeu=trupul rămâne în mormânt, iar

sufletul își continuă existența în planul vieții veșnice=întâlnirea dintre suflet și
Dumnezeu primește forma unei cerneri, a unei crize sau judecăți în care omul se
arată pe sine purtător al chipului lui Hristos: Și v-ați dezbrăcat de omul cel vechi și v-
ați îmbrăcat în cel nou…după chipul Celui care l-a zidit; Și când Hristos care este viața
voastră, se va arăta, atunci și voi, împreună cu El”(Col. 3, 8-9 și 4); ”…Sufăr iarăși
durerile nașteri până ce Hristos va lua chip în voi” (Gal. 4, 20)”; ”Întrucât ați făcut
unuia dintre cei mici ai Mei acestea, Mie mi-ați făcut”(Mt. 25, 40)

- Comuniunea cultivată cu Hristos încă din această viață prin păzirea cuvintelor
Lui (”Dacă păziți poruncile mele rămâneți întru dragostea mea” In. 15, 10), continuă și
se amplifică exponențial în cea viitoare, omul devenind ”împreună-împărat” cu
El peste ”neamurile” îngerești: (Deși) l-ai micșorat pe el cu puțin față de îngeri; cu
mărire și cu cinste l-ai încununat și l-ai pus peste lucrurile mâinilor Tale. Toate le-ai
supus sub picioarele lui (Ev. 7-8); Şi celui ce biruieşte şi celui ce păzeşte până la capăt
faptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste neamuri (Apoc. 2, 26).

- Momentul de întâlnire personală sau particulară cu Hristos, poate fi privit și ca

un proces de judecată al faptelor ce au condus în timpul vieții la comuniunea și
relația vie cu El=judecata particulară;

- În realitate judecata este un proces continuu de eliberare de sub tirania celui

viclean, judecată care începe cu lucrarea iconomică a lui Hristos și în special
înainte de Cruce: Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va
fi aruncat afară (In 12, 31)= Judecata particulară este o întâlnire de taină ce survine în
urma unei judecăți continue a noastre, încă din această lume, în acord cu Hristos;
este o întâlnire și o ”judecată” a noastră, a lumii și a stăpânitorului acestei lumii
(diavolul) având drept Martor pe Hristos=Întâlnirea cu Hristos va fi sinteza
”judecății” din această lume, în care sufletul judecând împreună cu Hristos între
viața și moartea lumii și a lui, a ales viața.
- Dacă vorbim de „judecată particulară” nu vorbim de un proces cu Hristos
„judecător”, ci de o auto-judecată în acord cu cuvintele vieții veșnice ale lui
Hristos: Şi dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am
venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea. Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu
primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus acela îl va
judeca în ziua cea de apoi. Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis,
Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc. Şi ştiu că porunca Lui este viaţa
veşnică (In.12, 47-50).

- „Judecata particulară” este o constatare a vieții dumnezeiești și veșnice pe care

am accesat-o în noi prin asumarea și trăirea în temei personal a cuvintelor lui
Hristos=drept urmare a vieții noastre după chipul vieții lui Hristos, în planul
vieții noastre vor fi decurs: faptele, cuvintele și gândurile noastre care acum vor fi
vădite pentru a se vedea, sau nu, viața dumnezeiască care este în om.

- ”Judecata particulară” este un proces de arătare și revelare reciprocă, Hristos se

arată sufletului, iar sufletul se dezvăluie necosmetizat și deplin lui Hristos. Cine
va fi urmat poruncile lui Hristos, Acesta se arăta lui ca viață și iubire, cine nu,
iubirea lui Hristos, se va transforma în ”fața unui drept Judecător”, Care ia ce nu a
pus şi seceră ce n-a semănat” (Lc. 19, 21); viața de iubire și relație adâncă cu Hristos
este o ”judecată” continuă a noastră înșine încă din acestă viață, care va culmina
la sfârșitul vieții cu ”revelarea feței lui Hristos”: Cel ce are poruncile Mele şi le
păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu
şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui (In 14, 21).

- Exprimările cu privire la o judecată propriu-zisă în care se vor contabiliza (vor fi

puse în balanță) păcatele săvârșite în viață le considerăm imagini parțiale ale
realității de fapt; altfel riscă să îl transforme pe Dumnezeu Persoană într-o ”lege
universală” potrivit căreia sufletele vor primi o fericire impersonală numită
”rai„ sau o ”pedeapsă după lege”, numită ”iad”: ”Faptele rele, care au fost șterse
prin harul Pocăinței, și cele bune, care au fost șterse prin păcate grele (!), nu vor mai fi
aminte. Vor fi amintite toate celelalte. Acestea vor fi puse ca într-o balanță (!) și dacă cele
bune sunt mai grele, ele anulează oarecum pe cele rele și sufletul ajunge în rai; iar dacă
cele rele sunt mai grele, sufletul ajunge în iad…” (Manual de Teologie Dogmatică,
1958)

- În perspectiva de mai sus „judecata particulară” are în vedere numai starea

generală din momentul morții=păcătoși își dezvăluie păcatele, iar cei virtuoși
virtuțile=cei care se ”pocăiesc înainte de moarte primesc harul de a se curăți și ajung
direct în rai” - a se vedea tâlharul de pe Cruce = această perspectivă preponderent,
 dacă nu exclusiv, moralist-juridică, scapă din vedere taina sufletului și dinamica
internă a sufletului în ”căutarea” vieții și a lui Hristos, chiar și în faptele ”rele„…;
de asemeni o astfel de perspectivă tratată unilateral transformă viața creștină într-
o morală simplistă în urma căreia se judecă omul după principiile morale ale
„binelui” și „răului”, iar nu după „taina vieții” în care toate faptele sunt expresii
ale unui adânc complex de trăire.

- O perspectivă moralistă asupra stării finale a sufletului în trecerea sa în viața

viitoare este și concepția potrivit căreia: ”presupunând că cineva a fost virtos toată
viața și păcătuiește grav înainte de moarte, credem că virtutea anterioară îi servește ca o
circumstanță atenuantă (!), și deși ajunge în iad, ajunge într-o stare mai puțin
chinuită…(!)” (Manual de Teologie Dogmatică, 1958)

- Judecata particulară privită în dimensiunea ei exclusiv moralistă, apare exclusiv

ca o răsplată, nu și ca o mare taină a întâlnirii nemijlocite cu Dumnezeu = răsplata
din această perspectivă, după „judecata particulară” nu este completă și definitivă,
ci este parțială pentru că nu se acordă și trupului, care până la învierea cea de
obște se află în mormânt= în realitate nu este vorba de răsplată parțială, din pricina
lipsei de activitate a trupului, ci de o iconomie a participării la viața veșnică ce
ține de taina umanității ca întreg și a planului din veci în care toată umanitatea se
împlinește în relație de comuniune cu Dumnezeu=trupul „plătește” tributul
căderii și rămâne în comuniune cu umanitatea generală care petrece în trup=din
această perspectivă, sufletul nu doar rămâne în comuniune cu semenii săi, ci și
acționează real în comuniune cu ei, dar și invers= pe de altă parte sufletul
primește în acord cu ceea ce a trăit în trup noi și noi reverberații ale acțiunilor sale
istorice care influențează starea sa sufletească trecută în tărâmul veșnicie = după
cum participă și la acțiunile semenilor săi, acțiunii de iubire creștină care îi includ
și pe cei trecuți în lumea veșnică.

- Potrivit textelor revelate, starea sufletelor se va defini definitiv după Parusia cea
de-a doua a lui Hristos și instaurarea Împărăției sale veșnice: ”și vor mege cei
păcătoși la pedeapsă veșnică, iar drepții la viață veșnică” (Mt. 25, 46)= Sf. Hrisostom
spune: ”Chiar dacă rămâne sufletul, chiar dacă este nemuritor de mii de ori, după cum și
este, totuși fără trup nu va primi bunurile nespuse, precum nici nu va fi pedepsit, căci
toate se vor înfățișa înaintea scaunului lui Hristos ca să primească fiecare cu trupul
răsplata celor făcute, fie bune, fie rele… Dacă trupul nu învie, sufletul rămâne
neîncununat, afară de fericirea aceea din ceruri”

- Realitatea judecății de după moarte este întemeiată pe pilda bogatului nemilostiv și

a săracului Lazăr (Lc. 16, 19-31) sau pe texte ale sf. Ap. Pavel: ”este rânduit omului să
 moară, iar apoi urmează judecata” (Evr. 9, 27)=problema este înțelegerea teologică și
duhovnicească a acestei judecăți, care are caracter și moral în aspectele ei
exterioare, în timp se în aspectele ei interne este o întâlnire nemijlocită a sufletului
și cu Hristos.

- Starea de după „judecata particulară” nu are caracter complet, dar nu înseamnă

că este versatilă și schimbabilă în chip arbitrar, determinată de factori subiectivi,
ci înseamnă doar că sufletul primește intensificări ale acțiunilor lui istorice, până
la desăvârșirea lor în trupul cel nou de după înviere=ceea ce se poate schimba
este doar starea de despărțire de Hristos, care, prin mijlocirile și acțiunile de
iubire împărtășită semenilor de cei vii, se poate modifica prin pocăința generală
arătată de frații celui repausat.

- Aceasta nu este însă înțeleasă ca o dezvoltare a stării morale dincolo de moarte,

pentru că puterile sufletești naturale nu se pot exprima decât în trup, în starea
veșnică el devine organ al lucrării dumnezeiești pe care a cultivat-o în trup, deci
este „pătimitor al dumnezeirii”; sufletul acordat în trup cu dumnezeirea, în starea
de după moarte se face primitor fără mijlocire al tainelor dumnezeiești=în caz
contrar sufletul „pătimește” lipsa de viață de care s-a lipsit prin cultivarea
patimilor.

- Judecata particulară este decisivă pentru starea veșnică împotriva teoriilor:

variabilității indefinite a voinței și a universalismului binelui care va învinge răul= cele
două perspective se întemeiază pe libertatea de voință veșnică a omului și pe
bunătatea dumnezeiască a lui Dumnezeu.

1. Prima teorie se întemeiază pe faptul că ești liber veșnic și prin urmare te poți
dezlega de rău și în planul veșniciei; aceasta ar însemna însă că ai putea fi la
fel de liber să te dezlegi și de bine=aceasta nu înseamnă că omul este liber, ci
doar că ar putea să treacă de la o stare la alta potrivit bunului plac

2. Cât privește universalismul eshatologic al binelui acesta nu poate fi susținut

întrucât bunătatea lui Dumnezeu se manifestă și față de cei ce îl resping
liber, și nu poate copleși cu iubirea Lui voința lor, pentru că i-ar desființa:
”Terminându-se târgul, nu mai este negustorie de bunuri. Căci unde mai sunt
atunci săracii? Unde, facerile de bine? Înainte de ceasul acela ne putem ajuta unii pe
alții și putem oferi lui Dumnezeu manifestările iubirii de frați” Sf. Ioan
Damaschin = Pe de altă parte realitatea presupuselor reîncarnări repetate
până la depășirea răului și ajungerea la o stare de fericire universală ar fi la
fel de chinuitoare și relative precum iadul= reîncarnarea nelimitată face
 relativă persoana umană care nu va putea niciodată să se depășească doar
pentru faptul că se reîncarnează: ”Doctrina reîncarnării, care oferă avantaje
aparente în raport cu iadul etern, antrenează un coșmar deosebit, dar tot așa de
înspăimântător: acela a reîncarnării lor infinite… Ea caută soluția destinului uman
în cosmos și nu în Dumnezeu” N. Berdiaeff = lumea aceasta are valoare numai
dacă e unică, iar timpul nu poate avea valoare decisivă, decât dacă conduce
spre eternitate…

• Judecata particulară și ”vămile văzduhului”

- Potrivit unor părinți ai Bisericii (Sf. Efrem, Sf. Chiril Alexandriei ș.a) ”judecata
particulară”, fără să aibă caracter de dogmă, poate fi văzută ca o trecere prin
anumite ”vămi ale văzduhului”= sufletul după despărțirea de trup, merge la
judecată însoțit de îngeri și de demoni: îngerii și demonii în acest drum
precizează sufletului trecutul și la fiecare ”vamă i se cere socoteală pentru
păcate”: ” dacă nu este găsit cu păcate covârșitoare este luat de îngeri și dus în rai;
dacă însă la vreo vamă este reținut, din cauza păcatelor, atunci este dus de demoni în
iad” (Dogmatica 1958)

- În sprijinul acestei viziuni: Și a murit săracul Lazăr și a fost dus de îngeri în sânul
lui Avraam (Lc. 16, 22)/ ”Nebune! În seara aceasta vor cere de la tine sufletul
tău” (Lc. 12, 20)= sigur că aceste imagini exprimă realități, să nu uităm însă ca
acestea sunt și pilde în același timp, au caracter ”iconic”.

- Învățătura despre ”vămile văzduhului” susține că judecata particulară se face

prin îngerii buni și răi=această idee nu are susținere scripturistică și nici
teologică=îngerii buni și răi vor lua parte la judecata din urmă și vor sluji
Domnului cei buni, iar lui Anticrist cei răi= aceștia nu au acțiuni particulare.

- Învățătura despre vămii este considerată de unii dogmatiști ca fiind necesară

pentru a construi o imagine spirituală, iar nu materială a judecății din urmă a
sufletului = o astfel de perspectivă deși trimite la realități concrete, cu privire la
dreptatea divină, la implicarea întregii lumii inteligibile în actul de întâlnire cu
Dumnezeu, la ireversabilitatea stării de după moarte ș.a, totuși creează
imaginea unui creștinism „militant, juridic și moralist-sentimentalist” cu
accente puternice pe formele exterioare ale vieții în Hristos, adică pe: fapte,
păcat, virtute, lucrare, răsplată, luptă, biruința etc.= toate aceste sunt consecințe
ale vieții de taină în Hristos.

- Aceste expresii care au fără doar și poate importanța lor, accentuate

preponderent transformă viața creștină într-o sumă de reguli și norme ce
 trebuiesc împlinite pentru a ocoli răul și ”vămile văzduhului” și pentru a fi
îmbrățișat de bine și lăsat să treci de îngerii cei buni. Se scapă din vedere
caracterul personal și de viață al legăturii fiecărui suflet cu Dumnezeu, adică
faptul că El este Drept pentru că este Părinte, că nu răsplătește, ci dăruiește
mântuirea și raiul, nu doar în conformitate cu faptele făcute, ci mai ales după a
Sa milostivire; apoi nu se are în vedere faptul esențial: mântuirea este o taină
numai de Dumnezeu cunoscută…

- O astfel de schemă ar putea transforma creștinismul într-o morală înțeleasă

unilateral, și ar pierde din vedere taina vieții și perspectiva comuniunii de
iubire cu Dumnezeu.

• Autorul și criteriile judecății particulare

- Judecătorul este Hristos: Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o

Fiului (In. 5, 22)

- Cel care săvârșește judecata este Hristos: ”nu în sensul unei judecăți arbitrare,
sau conform unor legi impersonale, ci în sensul că din El se revarsă viața și fericirea
comuniunii depline peste cei ce au viețuit și s-au asemănat cu El, iar cei ce nu L-au
urmat vor rămâne într-o lipsire definitivă de bucuria acestei comuniuni cu El…” D.
Stăniloae=pentru cei dintâi judecata înseamnă arătarea deplină a lui Hristos
în relație cu ei, iar pentru cei de al doilea încetarea oricărei încercări de a fi în
comuniune cu ei.

- Pentru cei nefericiți judecata apare ca o definitivare a înstrăinării lor de

Dumnezeu, o respectare finală a voinței lor=aceasta apare ca o și mai
profundă dezamăgire față de Dumnezeu pe Care nu L-au cunoscut nici în
viață, și pe seama Căruia vor persista veșnic în necunoașterea și contestarea
Lui…

- Sf. Ioan Damaschin afirmă faptul că Dumnezeu continuă să împărtășească

bunurile Lui dumnezeiești și celor din iad, chiar și diavolului, numai că ei nu
le doresc= pentru aceștia judecata este răsplată dreaptă față de păcatele
lor=vor suferi veșnic pentru neputința de a-și satisface dorințele lor
pătimașe= Sf. Damaschin vorbește de un ”corp subtil”, un fel de psihologie
prin care se simt faptele făcute în trup, astfel activitatea de pe pământ
continuă, dar în alt plan…
- Sf. Maxim vorbește de o stare de ”sucire” a celor din iad care, îl respectă pe
Dumnezeu și iubirea Lui, dar se întorc de la El și nu doresc să se unească cu
El= judecata=despărțirea finală de ei.

- ”Dumnezeu nu S-a arătat niciodată celor lipsiți de credință. Iar dacă s-a arătat
vreodată sau Se va arăta în chip minunat, apare înfricoșător și înspăimântător și
atunci nu luminează, ci arde, nu înviorează, ci pedepsește” Sf. Simeon Noul
Teolog = nefericirea și pedeapsa nu sunt altceva simțirea și conștientizarea
acută și lipsirea de bunătatea și iubirea lui Hristos.

- Hristos prin aceea că este și Om, este accesibil și celor ce se vor afla într-o
stare de nefericire, numai că prezența și rezultatul iubirii Lui se va
transforma în foc și judecată nemiloasă= ”Judecătorul este înfricoșător” :
”Acum suspinați pentru mine, ticălosul, toate marginile pământului și împreună
lăcrimați, că a venit răspuns cumplit de sus, să se lege mâinile și picioarele mele și să
mă lepede afară” Simeon Metafrastul

- Sf. Simeon Noul Teolog vorbește de harul dumnezeiesc care se va lua de la

cei păcătoși și de prezența lui Hristos Care se va arăta ca ”un foc nu cu totul
spiritual, ci în chip netrupesc în trup…” Judecata este o arătare a lui Hristos,
Care din pricina lipsei de relație va fi resimțit ca foc nu ca Persoană: ”Cât
despre ceilalți (care nu M-au recunoscut), Eu nu i-am cunoscut și ei nu M-au
cunoscut și de aceea Mă numesc aspru și nemilos; fiii nedreptății Mă socotesc
nedrept” Sf. Simeon Noul Teolog

- Judecata este o permanentizare a atitudinii negative față de Hristos, și o

încununare a relației de iubire și de comuniune, a trăirii cu El și a întipăririi
treptate de umanitatea Lui îndumnezeită, în cursul vieții pământești D.
Stăniloae

- Hristos nu va fi un Judecător exterior, ci va fi Cel care a reușit ca om să

depășească condiția umană, fapt ce va constitui criteriul de judecată obiectiv
și personal al tuturor oamenilor; nu El ca Judecător va judeca, ci faptele Lui
ca Om, efortul și izbânda Lui ne vor judeca=de aceea toată judecata s-a dat
lui Hristos.

- Un alt criteriu de ”judecată” este puterea pe care o are Hristos de ierta

păcatele, precum și încredințarea în mila Lui= judecata nu este doar o
constatare pasivă a calității sufletelor și a faptelor pe care le-au făcut în viață,
ci și un act de iubire și de ”putere” de a ierta păcatele.
 - Așadar criteriul de judecată și atitudinea creștină în fața ei este: încercarea de
cultivare a virtuților toată viața și nădejdea simultană în iertarea lui Hristos pentru
tot ce n-am putut împlini din slăbiciune= ceea ce nu s-a realizat printr-o viață de
virtute se poate, prin nădejdea în Hristos, câștiga prin căință la sfârșitul
vieții, cu condiția să nu fi prelungit conștient viețuirea în păcate, cu gândul
că se va îndrepta la sfârșitul vieții…

• Existența iadului și veșnicia lui

1. Libertatea persoanei ca existență veșnică: Dumnezeu a creat persoane veșnic libere.

2. Realitatea iubirii veșnice a lui Dumnezeu și respingerea ei: Iadul este neputința
veșnică de a iubi (F. Dostoievsky)=iadul este o pedeapsă a lipsirii de iubirea lui
Dumnezeu Sf. Isaac Sirul
3. Lipsa materiei care să satisfacă dorințele pătimașe: iadul este voința liberă și veșnică de
a săvârși păcatul și neputința de a-l săvârși.
4. Dacă iadul ar înceta să fie veșnic, ar trebui și raiul să înceteze să fie veșnic=veșnicia
nu este a omului în sine, ci a lui Dumnezeu și a omului ca existență a Lui=veșnicia
este calitatea existenței lui Dumnezeu, ce nu se poate schimba.
5. Intrarea în sfera veșniciei și a ”neschimbabilității” lui Dumnezeu=pecetluirea cu
veșnicia și neschimbabilitatea a stării de după moarte: După moarte nu mai există
schimbare, nu pentru că Dumnezeu nu ar primi căința. Căci El nu se poate nega pe Sine,
nici nu poate renunța la milă. Dar sufletul nu se mai schimbă. De aceea, chiar dacă ar face
cineva toate dreptățile și, întorcându-se, păcătuiește și iese din viață dorind păcatul, va
muri în păcat. La fel și păcătosul, de se va căi și va muri în căința lui, nu se vor mai pomeni
păcatele lui. Sf. Damaschin
6. Iadul este superior ca existență, neantului: ”Existența este o lucrare continuă și un dar
de la Dumnezeu…Cei care sunt în existență au participare parțială la bine, într-un grad
ultim. Deci este un bine în existența diavolului și prin existență el participă la bine” Sf.
Ioan Damaschin
7. Iadul este dovadă că Dumnezeu a creat persoane veșnic libere.
8. Iadul este o realitate ”spirituală”= fără spirit nu poate exista=spiritul nu cunoaște
sfârșit sau moarte în sens biologic! Sf. Maxim
9. Nu Dumnezeu este cauza chinurilor eterne ale diavolului: acesta se chinuie de la sine
…s-a făcut pe sine pricină de pedeapsă, mai bine zis se pedepsește pe sine însuși dorind cele
ce nu sunt” Sf. Ioan Damaschin
10. ”Este o nebunie să socotească cineva că păcătoșii se lipsesc de gheenă, din dragoste pentru
Dumnezeu. Dragostea este odrasla cunoștinței adevărului, care, după mărturisirea de obște,
s-a dat tuturor. Dar dragostea lucrează prin puterea ei în două feluri: pe păcătoși îi
chinuiește, cum se întâmplă și aici unui prieten, din partea prietenului; iar pe cei care au
 păzit cele cuvenite îi veselește. Și aceasta este, după judecata mea, părere de rău sau chinul
din gheenă. Dragostea îmbată însă sufletele fiilor de sus, cu desfătarea ei” Sf. Isaac Sirul

• Existența și veșnicia raiului sau Împărăția lui Dumnezeu acum și aici

1. Raiul sau paradisul este „spațiul” comuniunii dintre om și Dumnezeu

(Lc. 23, 43; II Cor. 12, 4; Apoc 2, 7), participarea veșnică la viața divină, la
începutul creației, la sfârșitul vieții fiecărui om și la sfârșitul
creației=slava veșnică sau Împărăția lui Dumnezeu.

2. Raiul de la sfârșitul vieții fiecărui om nu este unul material: ”Și îndată a

pus o sabie de foc ca să păzească intrarea la pomul vieții (Fc. 3, 24). Aceasta nu
înseamnă că ei vor fi readuși, după refacerea lor, în același rai supus simțurilor și
material. Nu în acest scop a fost păstrat el până acum; … el (raiul de la început)
este tipul celor viitoare și chipul veșniciei Împărății a cerurilor” Sf. Simeon
Noul Teolog

3. Raiul eshatologic=”parousia” sau prezența lui Hristos cel înviat ca

Persoană și comuniunea cu El (Mt. 24, 30)- acesta se dobândește în urma
unei lupte personale: Celui care va birui, îi voi da să mănânce din Pomul
Vieții, care este în raiul lui Dumnezeu (Ap. 2, 7)

4. Cei drepți în urma întâlnirii personale cu Hristos sau a ”judecății

pariculare”: ”se vor odihnii de ostenelile lor” (Apoc. 14, 13) și ”vor vedea fața
Lui și numele Lui va fie pe frunțile lor” (Ap. 22, 4).

5. Biserica este Împărăția lui Dumnezeu acum și aici, iar fiecare creștin
purtătorul ei: Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Lc. 17, 21)=
Această Împărăție se trăiește și experimentează încă din această viață
”Vie Împărăția Ta”: comunitatea apostolică și adunarea euharistică fac
din Biserică=sacramentul împărăției ce va să vină: ”…și ne-ai dăruit
împărăția Ta ce va să vină” Sf. Ioan Hrisostom (anaforau liturgică)

6. Rugăciunea liturgică și euharistică în prima zi a săptămânii este trăirea

anticipată a tainei Împărăției și a veacului ce va să vină: În cea dintâi zi a
săptămânii, noi săvârșim rugăciunile noastre rămânând în picioare, dar nu toți
cunosc rațiunea acestei atitudini. Căci, nu numai pentru că, înviați cu Hristos și
căutând cele de sus, noi ne amintim prin aceasta, în ziua consacrată Învierii, de
harul care ne-a fost dat, ci și pentru că această zi apare a fi, într-un sens,
imaginea veacului care va veni” Sf. Vasile cel Mare
• Starea sufletelor între judecata particulară și cea universală. Rugăciunile pentru cei
adormiți

- Învățătura ortodoxă face distincția între ”judecata particulară” și cea

”universală”: Fil. 1, 23; II Cor. 5, 10; Evr. 9, 27 ( judecata particulară)/ Mt. 24,
31-46 (judecata universală).

- Starea ”judecății universale” este o amplificare a stării ce urmează ”judecății

particulare”, este o desăvârșire a creației și o plinire a prezenței lui Dumnezeu
în toate, chiar și în „relație” cu starea nefericită a celor care nu-L doresc.

- Fericirea după judecata particulară este exprimată de Sf. Ioan Hrisostom astfel:
” S-a urcat la o altă cetate, la cea a lui Dumnezeu și părăsind Biserica aceasta petrece
în cea a celor întâi născuți și scriși în cer…”= diferența este că la judecata
particulară nu ne vom întâlni cu toți oamenii care au trăit pe pământ și au
crezut în Hristos, pe când la judecata universală ne vom întâlni D. Stăniloae

- Nefericirea după judecata particulară: Sufletele celor plecați cu păcate de moarte

sunt închise în iad ca într-o închisoare, dar încă nu sunt chinuite de acum în focul
general, ci, avându-l pe acesta ca înaintea ochilor, suferă amarnic de vederea lui, în
așteptarea de a cădea sigur în el”. Sf. Marcu Eugenicul

- Starea sufletelor între cele două evenimente (judecata particulară și universală)

este una intermediară pentru comunitatea de fire umană și pentru solidaritatea
universală a celor fericiți cu toți oamenii=Dumnezeu își actualizează în acest
”spațiu” toată lucrarea Sa, în acord cu firea umană generală.

- În planul acestei comuniunii generale a firii umane în diferitele ipostase care

cred în Hristos, se înscrie și comunicarea și într-ajutorarea reciprocă a
oamenilor indiferent dacă au ieșit sau nu din viață=rugăciunile pentru cei
adormiți pe de o parte, și rugăciunile sfinților pentru cei din viață, este
imaginea unei familii mari umane care se îndreaptă către Dumnezeu= în
această luptă familia pan-umană cu ajutorul lui Dumnezeu: își recuperează
răniții, îi vindecă și îi aduce în fața lui Hristos pentru comuniune veșnică cu El.

- În tradiția bisericească soroacele la parastase indică o dinamică a întâlnirii cu

Hristos și posibilitatea iertării celor care au fost parțial în comuniune cu El=
potrivit unui autor creștin în ziua a treia sufletul străbate vămile, între ziua a
treia și a noua, cercetează raiul, între a noua și a patruzecea, iadul, după care i
se dă sentința=această perspectivă nu are nici un suport în Revelație.
- Biserica este o realitate dinamică „formată” din istorie și veșnicie, din drepți,
sfinți trecuți la Domnul, credincioși și păcătoși care se pocăiesc=Biserica
cuprinde în rugăciunea ei pe toți: noi ne rugăm pentru cei adormiți păcătoși să
fie iertați, sfinții pentru iertarea noastră=Sf. Disc chip al Bisericii în jurul lui
Hrisos - sunt sfinți, drepți neștiuți și păcătoși=noi ne rugăm pentru toți=
rugăciunea pentru cei adormiți este rugăciunea Bisericii: a sfinților, a îngerilor
și a celor ce cred în Hristos de pe pământ: ”Încă aducem ȚIe aceasta jertfă
cuvântătoare pentru cei adormiți întru credință: părinți, patriarhi…” Anaforaua Sf.
Ioan Hrisostom

- Euharistia și rugăciunile însoțite de milostenii pentru cei adormiți care au

crezut în Hristos, dar nu au trăit în viață după modelul Lui, intră în lucrarea de
mântuire și izbăvire generală a omului prin Hristos=când o persoană se roagă
pentru alta, la acea persoană pentru care te rogi ajunge un flux de iubire care o
deschide pentru comuniunea cu Hristos și cu semenii D. Stăniloae.

- Prin rugăciune să realizează cele mai tainice relații, relații pe veci: îl legi pe cel
pentru care te rogi, de Dumnezeu și îl deschizi spre comuniunea cu El=Biserica
creează și susține o legătură nevăzută între membrii ei, fie că sunt sfinți,
păcătoși, îngeri, credincioși=totul se împărtășește în Biserică: atât fericirea, cât
și nefericirea=aceasta conduce la compătimire pentru nefericire, și dorința de a
fi în comuniune de bucurie cu toți oamenii: ” Căci Domnul cel de oameni iubitor
voiește să I se ceară și să împartă cele cerute spre mântuirea făpturilor Sale și mai ales
atunci Se înduplecă cu totul; nu când cineva luptă numai pentru sufletul său, ci când
face aceasta pentru aproapele” Sf. Ioan Damaschin= mântuirea fiecăruia dintre noi,
ține simultan de Dumnezeu și de aproapele.

- Despre pornirea spre rugăciune pentru cei adormiți, ea este tot o lucrare a lui
Dumnezeu: ”Domnul va trezi după moarte pe cei apropiați și pe prieteni, cărora le
îndreaptă gândurile și le mișcă sufletele spre folosul și ajutorul acelora. Iar aceștia,
mișcați de sus și prin atingerea Stăpânului de inimile lor, vor completa lipsurile celor
decedați” Sf. Ioan Damaschin

- Rugăciunile pentru cei adormiți au importanță pentru că deschid perspectiva,

fie a comuniunii cu Hristos în care au crezut, dar pe Care nu L-au urmat, fie a
ușurării chinurilor despărțirii de El = această pomenire a celor adormiți
redeschide dialogul lor cu Hristos prin ”mediatori” sau îl desăvârșește în
iubire; dacă nu, le ușurează și le diminuează din golul veșnic al despărțirii de
Hristos=pomenirile nu sunt numai simple ritualuri, ci intrarea în fluxul de
comuniune al Bisericii=pentru cei adormiți se roagă familia, iar după ce sunt
 uitați se roagă Biserica din fiecare veac, sfinții pomenindu-i și păstrând
amintirea lor în veci.

- În rugăciunile pentru cei adormiți, cea mai plină de sens și puternică rugăciune
este: Veșnica pomenire=ne rugăm lui Dumnezeu să îl țină în veci pe cel
adormit, în prezența Lui dătătoare de viață=prin aceste rugăciuni și fapte, noi
săvârșim în locul lor faptele iubirii de care ei nu s-au învrednicit fiind pe
pământ=actul de milostenie pentru cei adormiți descoperă chipul iconic
treimic al iubirii: 1. cel ce face pomenirea, 2. cel repausat și 3. cel căruia i se dă
de pomană=este vorba de o înmulțire a dragostei între persoane concrete după
chipul iubirii Sfintei Treimi.

- Pomenirea celor adormiți are temei: triadologic pentru dragostea cea veșnică
de chip treimic, hristologic pentru jertfa lui Hristos și pogorârea la iad,
eclesiologic pentru trupul comun al Bisericii.

- În concepția catolică între judecata particulară și universală, pentru cei care au

avut păcate grele și s-au pocăit, dar nu au reușit să primească răscumpărare,
există o stare a unui foc curățitor (purgatoriu), care curăță sufletele spre
fericirea veșnică. Aceasta perspectivă formală și impersonală nu are temei
revelat.