Organizarea si structura partidelor politice

Fiecare partid politic trebuie să aibă statut şi program politic proprii.

Statutul partidului politic cuprinde în mod obligatoriu:

a) denumirea integrală şi denumirea prescurtată;

b) descrierea semnului permanent;
c) semnul permanent sub formă grafică alb-negru şi color, în anexă;
d) sediul central;
e) menţiunea expresă că urmăreşte numai obiective politice;
f) drepturile şi îndatoririle membrilor;
g) sancţiunile disciplinare şi procedurile prin care acestea pot fi aplicate
membrilor;
h) procedura de alegere a organelor executive şi competenţele acestora;
i) competenţa adunării generale a membrilor sau a delegaţilor acestora;
j) organele împuternicite să prezinte candidaturi în alegerile locale,
parlamentare şi prezidenţiale;
k) organul competent să propună reorganizarea partidului sau să decidă
asocierea într-o alianţă politică ori în alte forme de asociere;
l) condiţiile în care îşi încetează activitatea;
m) modul de administrare a patrimoniului şi sursele de finanţare, stabilite
în condiţiile legii;
n) organul care reprezintă partidul în relaţiile cu autorităţile publice şi
terţi;
o) alte menţiuni prevăzute ca obligatorii în prezenta lege.

Statutul şi programul politic ale partidului trebuie să fie prezentate în formă

scrisă şi aprobate de organele împuternicite prin statut. Partidele politice au ca
subdiviziuni organizaţii teritoriale, potrivit organizării administrative a ţării, care
au numărul minim de membri prevăzut de statut. Organele locale pot reprezenta
partidul politic faţă de terţi la nivelul local corespunzător, pot deschide conturi la
bancă şi răspund de gestionarea acestora.
 Adunarea generală a membrilor şi organul executiv, indiferent de denumirea pe
care o au în statutul fiecărui partid, sunt foruri obligatorii de conducere a
partidului politic şi a organizaţiilor sale teritoriale. Conducerile organizaţiilor
teritoriale se aleg pentru o perioadă determinată, prevăzută de statut. Adunarea
generală a membrilor partidului politic sau a delegaţilor acestora, la nivel
naţional, este organul suprem de decizie al partidului. Întrunirea acestuia are loc
cel puţin o dată la 4 ani. Pentru soluţionarea diferendelor dintre membrii unui
partid politic sau dintre aceştia şi conducerile organizaţiilor partidului, se
constituie comisii de arbitraj la nivelul partidului şi al organizaţiilor sale
teritoriale.

Organele împuternicite ale partidului politic hotărăsc primirea de membri, în

condiţiile stabilite de statut, ca urmare a cererilor scrise depuse de solicitanţi.
Membrii au dreptul de a demisiona din partid în orice moment, cu efect imediat.
Dobândirea sau pierderea calităţii de membru al unui partid politic este supusă
numai jurisdicţiei interne a partidului respectiv, potrivit statutului partidului.
Hotărârile partidului politic şi ale organizaţiilor sale teritoriale se adoptă cu
votul majorităţii prevăzute în statut. Alegerea membrilor conducerii partidului
politic şi ai conducerilor organizaţiilor sale teritoriale se face prin vot secret.
Statutul trebuie să prevadă dreptul fiecărui membru la iniţiativă politică şi
posibilitatea examinării acesteia într-un cadru organizat.
 Centralizare vs Descentralizare

Statul, organizat pe un teritoriu delimitat şi recunoscut de celelalte state, reprezintă

poporul de pe acest teritoriu şi rezolva interesele atât de diferite de la o persoană la alta sau de
la un grup de indivizi la altul. Pentru a-şi îndeplini acest rol, statul îşi împarte teritoriul şi
populaţia aflată pe acesta în anumite zone de interese, pe baza diferitelor criterii: geografice,
religioase, culturale, etc. Aceste zone sunt unităţile administrativ-teritoriale care de-a lungul
istoriei au purtat diverse denumiri: judeţ, ţinut, regiune, oraş, comună, etc. În toate aceste unităţi
administrativ-teritoriale statul a creat autorităţi publice (consiliul local, primarie etc.), care să-l
reprezinte şi să acţioneze în acestea pentru realizarea intereselor sale, dar şi ale locuitorilor
respectivi. În acelaşi scop, statul a creat autorităţi şi la nivel central, care să-l reprezinte şi să
asigure realizarea intereselor care se pun la acest nivel şi care apar ca ceea ce este comun şi
general tuturor zonelor de interese.
Unitățile administrative teritoriale sunt subordonate autorităților centrale, sistemul
administrativ fiind unul de natură centralizată. Acestea sunt total dependente de deciziile
autorității centrale (guvernul), cetățenii neavând nicio implicare în alegerea autoritățiilor
publice locale. Această subordonare poartă denumirea de centralizare a sistemului
administrativ.
Centralizarea în administraţia publică înseamnă în plan organizatoric, subordonarea
ierarhică a autorităţilor locale faţă de cele centrale şi numirea funcţionarilor publici din
conducerea autorităţilor locale de către cele centrale, iar în plan funcţional, emiterea actului de
decizie de către autorităţile centrale şi executarea lui de către cele locale.
Centralizarea asigură o funcţionare coordonată, promptă şi eficientă a serviciilor
publice, ceea ce constituie un avantaj această formă de organizare. De asemenea, funcţionarea
pe principiul subordonării ierarhice a serviciilor publice are drept consecinţă înlăturarea
suprapunerilor de acelaşi nivel, precum şi a paralelismelor. Conducerea centralizată, în
principiul subordonării ierarhice asigură pe planul exercitării dreptului de control, mai multe
trepte de efectuare a controlului şi de luare a măsurilor legale corespunzătoare, fapt ce se
constituie în garanţii suplimentare pentru apărarea intereselor celor administraţi.
 Pe lângă avantajele prezentate mai sus, centralizarea în administraţia publică are şi unele
dezavantaje. În regimul organizării şi funcţionării centralizate a administraţiei publice interesele
locale nu-şi pot găsi o rezolvare optimă, deoarece autorităţile centrale nu pot cunoaşte în
specificitatea lor aceste interese care diferă de la o localitate la alta. Concentrarea, la nivel
central, a modului de conducere a unor servicii publice de interes local are ca urmare supra
aglomerarea autorităţilor centrale ceea ce duce la rezolvarea cu întârziere şi superficialitate a
problemelor care s-ar rezolva mai operativ şi mai bine de către autorităţile locale. Într-un regim
administrativ centralizat, bazat pe numirea funcţionarilor publici de către centru, cetăţenii nu
mai participă la administrarea treburilor lor, aceștia devenind lipsiţi de iniţiativă dar și slab
informați cu privire la autoritățile locale.
Pe de cealaltă parte, modernizarea sistemului administrativ a determinat schimbarea
rolului puterii centrale în favoarea puterii locale. Societatea modernă, caracterizată de
contradicţii şi pluralism a determinat mutarea procesului decizional de la nivel central către
nivelul local în vederea adaptării acestui proces la specificul local. De exemplu, până în 1990
România a avut una dintre cele mai centralizate forme de administraţie publică. Deciziile erau
luate în cea mai mare parte de la Bucureşti, iar deciziile fundamentale ce vizau evoluţia
comunităţilor locale erau în totalitate apanajul administraţiei centrale. După anul 1990 odată cu
transformările democratice petrecute în România, comunităţilor locale au început să le fie
încredinţate noi atribuţii dar şi noi responsabilităţi, în mod deosebit în gestionarea treburilor
publice de la nivelul localităţii sau a judeţului.

Descentralizarea este definită ca fiind transferul, de la autoritatea centrală la autorităţile

locale, a competenţelor, precum şi a resurselor financiare necesare. Nu există descentralizare
decât în condiţiile în care competenţele trecute în sarcina autorităţilor locale – Primării, Consilii
Locale sau Consilii Judeţene – sunt însoţite de alocările bugetare corespunzătoare. Acest
principiu constituie una dintre regulile de bază ale Legii-cadru privind descentralizarea.

Reforma administraţiei publice în domeniul descentralizării şi deconcentrării include

trei elemente majore: continuarea descentralizării prin transferul de competenţe şi
responsabilităţi administrative şi financiare, de la nivelul autorităţilor administraţiei publice
centrale la nivelul autorităţilor locale; continuarea procesului de deconcentrare prin delegarea
de responsabilităţi în teritoriu în funcţie de necesităţile pe plan local, în cadrul aceleiaşi structuri
administrative (serviciile deconcentrate funcţionează în subordinea ministerului care le-a
delegat responsabilitatea).
 În sistemul administrativ descentralizat există ca și în cel cntralizat o serie de avantaje,
dar și dezavantaje. Într-o descentralizare administrativă se pot rezolva în condiţii mai bune
interesele locale, serviciile publice locale putând fi conduse mai bine de către autorităţile locale
într-un regim în care acestea nu au obligaţia să se conformeze ordinelor şi instrucţiunilor de la
centru, mai ales pentru că astfel se evită supra aglomerarea și rezolvarea cu superficialitate a
problemelor locale de către centru. Măsurile şi deciziile pot fi luate mai operativ de către
autorităţile locale iar resursele materiale şi financiare şi chiar forţa de muncă pot fi folosite cu
mai mare eficienţă şi să răspundă unor nevoi prioritare pe care autorităţile locale le cunosc mai
bine decât autorităţile centrale. În plus, funcţionarii publici aleşi sau numiţi, în regimul
descentralizării administrative, pe un termen limitat, înlătură în măsură mai mare fenomenele
birocratice în activitatea locală. Mai mult decât atât, participarea activă a locuitorilor la
alegerile ce desemnează autorităţile locale accentuează spiritul de responsabilitate şi iniţiativă
pentru viaţa publică a localităţii în care ei locuiesc şi determină să caute şi să găsească ei înşişi
soluţii la problemele cu care se confruntă.

Pe lângă aceste avantaje, apar însă și dezavantaje precum implicarea în administrația

locală a politicii de partid, a nepotismului (foarte comun în viața politică modern din România),
dar și a incompetenței din partea aleșilor locali. Cetățenii cu drept de vot, din cauza lipsei de
informații și cunoștințe, mai ales în localitățile mici, își aleg membrii administrației locale în
necunoștință de cauză, prin favoritism și nepotism. În altă ordine de idei, în localităţile mici
sunt greu de găsit buni specialişti în administraţia publică, care să poată gira serviciile publice,
pe care descentralizarea le pune pe seama autorităţilor locale.

În concluzie, în ciuda acestor dezavantaje, acest sistem descentralizat a fost implementat

cu succes în rândul unităților administrative, deoarece în domenii ca învățământului
preunivrsitar, al ordinii și sănătății publice, transporturilor, culturii și asistenței sociale a fost
îmbunătățit cadrul de reglementare pentru finanțare și monitorizare a serviciilor aflate în
competența autorităților administrației publice locale. Însă, chiar dacă administrația publică
locală își lărgește sfera responsabilităților în raport cu administrația centrală, cea din urmă
rămâne, chiar dacă în umbra, dominantă în majoritatea domeniilor din subordinea adminitrației
locale.