UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE DREPT

DREPTUL INFORMATIILOR SI SECURITATII PRIVATE

INFORMAȚIA ȘI STAREA DE SECURITATE

ROLUL INFORMAȚIILOR ÎN GESTIONAREA

SITUAȚIILOR DE CRIZĂ

Profesor

Coordonator: Prof. Univ. Dr. Ing. Marian RIZEA

Student: Florin Dragoș DICU

AN UNIVERSITAR 2018 – 2019

 Culegerea informațiilor și comunicarea acestoraeste cea mai provocatoare etapa a
comunicării în situații de criză. Informaţia lipseşte sau este săracă şi nu este timp suficient
pentru cercetare şi culegere de date. Este greu de stabilit în situaţii de criză ce opţiune
reprezintă o alegere bună sau greşită. Un curs stabilit al acţiunii deschide o serie de probleme,
iar un alt curs va deschide un altul. Importantă pentru rezolvarea crizelor este decizia rapidă
şi comunicarea eficientă şi eficace.

Criza şi conflictul
Situaţiile de criză şi conflict constituie pentru comunicatori unele dintre cele mai grele
teste de abilitate şi deontologie profesională.
Criza este definită ca o perioadă în dinamica unui sistem caracterizată prin acumularea
accentuată a dificultăţilor, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt ce face dificilă
funcţionarea sa normală, decalnşându-se puternice presiuni spre schimbare. O criză este criză
şi pentru că nu ştim nimic despre ea înainte să apară. Uneori se cunosc puţine lucruri despre o
criză chiar şi după ce a trecut. De aceea, cei care fac faţă unor asemenea evenimente şi
reuşesc, prin calmul, siguranţa de sine şi pregătirea pe care o au, să minimizeze pierderile,
sunt extrem de apreciaţi pentru expertiza lor. În combinaţie cu tehnica programării de scenarii
pentru perioade de criză, folosirea acestor persoane contribuie la facilitarea comunicării şi
controlul situaţiei.
Conflictul este caracterizat drept opoziţie deschisă, lupta între indivizi, grupuri, clase
sociale, partide, comunităţi, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale,
divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupra interacţiunii sociale. În esenţă,
conflictul este o neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord (un antagonism, o ceartă,
diferend sau o discuţie violentă), iar modelul său de dezvoltare şi stingere presupune cinci
etape relativ distincte:
1. dezacordul;
2. confruntarea;
3. escaladarea;
4. de-escaladarea;
5. rezolvarea.

Definirea situaţiei de criză

Gestionarea situaţiilor de criză este o acţiune specializată de mare complexitate, dirijată şi susţinută
pe multiple planuri (politic, diplomatic, militar, economic, social, religios etc.), pentru diminuarea şi
menţinerea sub control a efectelor negative.
 Esenţa managementului în situaţiile de criză o constituie reacţia promptă şi adecvată a Guvernului
la evenimentele care ameninţă sau afectează direct securitatea naţională ori, în cazul dezastrelor, starea de
normalitate. Pornind de la aceasta, se poate spune că managementul situaţiilor de criză cuprinde
ansamblul de măsuri şi acţiuni stabilite de Guvern, ministere, prefecturi şi primării, în vederea garantării
securităţii naţionale şi a ordinii.

Principiile managementului gestionarii situaţiei de criză sunt:

- elaborarea operativă a deciziilor;
-veridicitatea şi oportunitatea informaţiilor;
-coordonarea activităţilor;
-controlul activităţii manageriale;
-informarea publicului;
-asumarea răspunderii.

Managementul crizelor se realizează de către autorităţile naţionale de comandă, care au atribuţii de

decizie şi responsabilităţi privind conceperea, planificarea, organizarea şi controlul măsurilor adoptate.
Soluţionarea crizelor se realizează printr-un ansamblu de măsuri şi acţiuni politice, diplomatice,
economice, informaţionale, militare şi de altă natură, aplicate individual sau combinat, în funcţie de
concepţia de rezolvare a situaţiei de criză.
Guvernul României controlează toate mijloacele pe care le are la dispoziţie, ca instrumente
diplomatice, economice, informaţionale şi altele; acţiunea militară trebuie să fie ultima la care se recurge,
sub conducerea Statului Major General.
În soluţionarea situaţiilor de criză, România se asigură că orice decizie privind angajarea forţelor
sale armate va fi constituţională, iar îndeplinirea misiunilor va fi sub controlul nemijlocit al autorităţilor
naţionale de comandă.

Cerinţe şi etape ale managementului situaţiilor de criză

O primă cerinţă deosebit de importantă este elaborarea operativă a deciziilor. Acesta este un
proces complex, bazat pe cunoaşterea cauzelor generatoare a situţiilor de criză, stăpânirea prevederilor
legislative în domeniu, pregătirea forţelor stabilite, adaptarea modalităţilor concrete de acţiune la
condiţiile şi particularităţile fiecărui caz în parte, astfel încât efectele acestora să fie cât mai mari, iar
pierderile umane şi materiale cât mai mici. Presupune existenţa din timp a unor echipe manageriale pe
domenii, care să elaboreze strategia de stăpânire a situaţiilor de criză.
 Consultanţa şi planificarea trebuie să se bazeze pe situaţii trăite de specialişti responsabili şi cu
experienţă, pe capacitatea de anticipare şi pregătire pentru evenimente probabile, generatoare ale
situaţiilor de criză. De asemenea, trebuie să se anticipeze şi efectele măsurilor planificate şi întreprinse
pentru ca acestea să nu conducă la amplificarea situaţiilor de criză şi deci, la neatingerea scopului propus.
De importanţă deosebită pentru managementul situaţiilor de criză este culegerea informaţiilor, care
pot influenţa în mod hotărâtor deciziile.
Planurile întocmite din timp sunt bune în procesul de pregătire, de antrenare a echipelor
manageriale şi a forţelor participante, dar pentru a fi viabile în situaţiile de criză, ele trebuie să fie
adaptate potrivit noilor informaţii.
Coordonarea activităţilor este o altă cerinţă a managementului situaţiilor de criză. Presupune
distribuirea informaţiilor relevante tuturor factorilor interesaţi de situaţia de criză, astfel încât aceştia să-şi
poată îndeplini atribuţiile în condiţii optime.
Totodată, în situaţii de criză, apar oameni care doresc să facă mult, se implică atât în procesul
managerial, dar coboară şi la nivelul execuţiei, provocând conflicte de competenţă şi, în final, insuccese
sau greutăţi în rezolvarea crizelor. De aceea, coordonarea activităţilor trebuie să asigure îndeplinirea
sarcinilor şi misiunilor de către persoanele şi organismele îndreptatite prin lege ori prin documentele din
timp întocmite.
Informarea publicului este altă cerinţă de gestionare cu efecte extraordinare asupra dinamicii
situaţiilor de criză. Fără îndoială, informarea publicului este de competenţa echipei de gestionare a
situatiei de criza, dar aceasta trebuie să facă distincţie clară între informaţiile ce se distribuie unor anumite
categorii de persoane şi informaţiile destinate publicului larg.
O altă cerinţă la fel de importantă este asumarea răspunderilor. Legitimitatea acţiunilor în situaţiile
de criză rezidă din răspunderea democratică faţă de măsurile întreprinse de echipa managerială. Aceasta
trebuie înţeleasă în sensul că situaţiile de criză se rezolvă printr-o atitudine fermă, responsabilă, în care
predomină respectarea intereselor naţionale, a Constituţiei şi a celorlalte legi, chiar dacă un număr redus
de persoane vor fi supuse unor restricţii, inclusiv în ce priveşte dreptul la libertate.
În funcţie de cauzele crizelor pot să apară diferite tipuri de crize, respectiv, de natură economică,
politică, diplomatică, militară, circumstanţială, socială, religioasă, ecologică etc. Foarte des, observăm că
situaţiile de criză sunt o combinaţie de mai multe tipuri, dar cu o „temă” principală. Interesele vizate vor
fi vitale sau importante şi vor fi aproape întotdeauna legate direct sau indirect de extinderea sau protecţia
puterii sau influenţei statului. O criză economică, de exemplu, poate avea aspecte sociale şi politice care
conduc la tulburări şi la utilizarea instrumentelor militare pentru restabilirea ordinii.
Cea mai mare atenţie se acordă crizelor care implică potenţial şi activităţi militare menite să ajute la
câştigarea controlului asupra crizei şi la influenţarea evoluţiei sale viitoare.
 Buna cunoaştere a unor fapte, situaţii, evenimente, fenomene, ce afectează siguranţa naţională a
unui stat, poate fi realizată prin obţinerea unor informaţii veridice, care trebuie semnalate factorilor de
decizie. Certitudinea că informaţiile sunt utile, îl reprezintă faptul că se reflectă în măsurile luate pentru
prevenirea şi contracararea producerii unor asemenea fapte, ori a consecinţelor lor negative.
De aici putem desprinde un raţionament cu valoare de principiu, şi anume că activitatea de culegere
şi punere la dispoziţia factorilor de decizie a informaţiilor implică responsabilitate. La rândul ei,
responsabilitatea implică libertate şi independenţă în acţiune, ca temei al obiectivităţii şi slujirii
adevărului.
Pe de altă parte, informaţia înseamnă indiscutabil putere. În prezent, mai mult ca oricând, informaţia
este o entitate economică ce presupune un cont şi implică riscuri, acestea presupunând, la rândul ei, plata
preţului lor.
Spre exemplu, în anii '60 se vorbea în SUA despre existenţa a două guverne, unul real şi altul
invizibil (adică Agenţia Centrală de Investigaţii - celebra C.I.A.). De aici rezultă că serviciile de
informaţii pot fi definite, şi au fost, ca “mâna ascunsă”59, “motoarele” care stau în spatele evenimentelor
de pe tot globul. Ajunşi în acest punct va trebui să răspundem la întrebarea: câtă putere au în realitate
serviciile de informaţii?
Experienţa istorică ne oferă următorul răspuns: au atâta putere câtă forţă emană din expresia
informaţională a rezultatelor activităţii lor. Expresia informaţională o dă documentul informativ destinat
factorilor de putere a lua deciziile. Calitatea acestor documente informative, respectiv a conţinutului
acestora, a informaţiilor verificate şi prelucrate, a determinat şi determină aprecierile esenţiale asupra
eficienţei oricărui serviciu secret de informaţii.
O altă problemă ce trebuie abordată se referă la modalitatea în care este receptată activitatea
serviciilor de informaţii de către opinia publică. În perioada postbelică, în SUA a existat o întoarcere
remarcabilă de la concepţia că serviciile de informaţii sunt virtual omniprezente şi omnipotente, până la
critica exagerată referitoare la eşecuri spectaculoase datorate aceloraşi onorabile servicii de informaţii.
Privind din perspectiva ultimilor decenii, se poate spune că serviciile de informaţii nu se află la
mare loc de stimă peste tot în lume. Dimpotrivă, există şi opinii potrivit cărora culegerea secretă de
informaţii ar fi o “cenuşăreasă” a politicii contemporane.
Adevărul este că din partea unor conducători politici se manifestă o anumită ambivalenţă în ceea ce
priveşte serviciile secrete: le recunosc utilitatea dar, în pofida acestei recunoaşteri, nu ţin totdeauna seama
(uneori chiar deloc) de avertismentele acestora. Asemenea împrejurări au condus, de regulă, la
spectaculoase răsturnări de situaţii ce nu de puţine ori au schimbat cursul istoriei.
Culegerea secretă de informaţii serveşte unor funcţii vitale în ansamblul exercitării puterii de stat, şi
anume în luarea deciziilor. Acest lucru nu înseamnă că activitatea în domeniu a fost întotdeauna apreciată
şi valorificată în măsura cuvenită. Au existat nu puţine situaţii când informarea s-a făcut la timp, a fost
corectă şi a privit chestiuni esenţiale, de supraveghere a unui stat, dar, cu toate aceste, ea nu a fost
finalizată în decizii şi acţiuni utile. Istoria ne oferă şi de data aceasta suficiente exemple.
Rolul serviciilor secrete de informaţii în prezent şi în perspectivă este să apere sistemul democratic
de ameninţările reale sau potenţiale, să depisteze şi să încurajeze factorii de stabilitate ori favorizanţi
pentru securitatea naţională, să ofere liderilor politici aflaţi în funcţii de decizie informaţii, analize şi
evaluări care să-i ajute în actul guvernării democratice. Serviciile secrete nu au şi nu trebuie să aibă nici
un rol politic direct. Ele nu trebuie să confunde cunoaşterea regulilor jocului politic cu politica propriu-
zisă.

BIBLIOGRAFIE
 Note de curs ” Informația și starea de securitate” – Prof. Univ. Dr. Ing. Rizea Marian
 Revista electronic a școlii de aplicație pentru ofițeri ”Mihai Viteazul” a Jandarmeriei Române – Ed. 9