CAPITOLUL I.

NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE ALE

APARATULUI RESPIRATOR

Aparatul respirator este alcătuit din totalitatea organelor care asigură mecanismul
respiraţiei: al ventilaţiei pulmonare şi al homeostazei (schimburile de gaze de la nivelul
alveolelor pulmonare).
Aparatul respirator împreună cu aparatul digestiv permit intrarea din mediul extern în
organism a substanţelor chimice necesare funcţionării normale a celulelor.
Există două faze ale respiraţiei:
- prima fază a respiraţiei se desfăşoară la nivelul plămânilor - respiraţia externă
sau pulmonară;
- faza a doua are loc la nivelul celulelor şi se numeşte respiraţie internă sau
celulară. La nivelul celulelor se desfasoară procesele de oxidare lentă a substanţelor
organice simple, rezultate în urma digestiei, rezultând energia necesară funcţionării
organismului şi produşi de dezasimilaţie ce sunt eliminaţi pe diferite căi.

1.1. Anatomia aparatului respirator

Componentele sistemului respirator sunt:
 căile respiratorii (cavitatea nazală, faringele, laringele, traheea, bronhia)
 plămânii.
Fosele nazale sau nările, fac legătura între mediul extern şi cavitatea nazală (mediul
intern). Interiorul cavităţii nazale este căptuşit cu o mucoasă ale cărei secreţii menţin locul
mereu umed; mucoasa, fiind puternic vascularizată, încălzeşte aerul inspirat. Mucusul, dar şi
firele de păr din fosele nazale opresc înaintarea prafului şi a altor impurităţi, care se pot afla în
aerul inspirat, spre plămâni.
Faringele este organul în care se încrucişează calea respiratorie cu calea digestivă.
Laringele este alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat anterior prezintă o
proeminenţă, numită “mărul lui Adam”. La intrarea în laringe se află un căpăcel
numit epiglotă, care, la nevoie, astupă cavitatea laringelui numită glotă. Laringele este şi
organul vorbirii, deoarece în interiorul său se află două perechi de pliuri numite coarde
vocale. Prin vibrarea coardelor inferioare se produc sunetele.
Traheea este un tub lung de aproximativ 12 cm, menţinut deschis datorită inelelor
cartilaginoase care intră în structura sa. Spre esofag, ţesutul cartilaginos este înlocuit cu ţesut
moale, ce uşurează trecerea alimentelor prin aceast. Peretele intern al traheii este căptuşit cu o

1
mucoasă umedă, ale cărei celule sunt ciliate. Cilii se mişcă de jos în sus, antrenănd astfel
impurităţile spre exterior.
Bronhiile, în număr de două, sunt ramificaţii ale traheii care pătrund în plămâni. Inelele
cartilaginoase ale acestora sunt complete, iar mucoasa lor conţine, de asemenea, celule ciliate.
Bronhiile se ramifică în bronhii secundare: două în plămânul stâng, trei în plămânul drept.
Plămânii sunt două organe buretoase
elastice, de culoare roz, aşezate în cutia toracică,
deasupra diafragmei. Plămânul drept este alcătuit
din trei lobi, iar plămânul stâng are doar doi lobi,
între cei doi plămâni aflându-se inima. În fiecare
lob pătrunde câte o bronhie secundară, care se
ramifică în tuburi din ce în ce mai mici, numite
bronhiole. Acestea, când ajung să aibă 1 mm
în diametru, nu mai au inele cartilaginoase. Cele
mai fine bronhiole se termină cu saci pulmonari,
alcătuiţi din mici umflături cu pereţii foarte
subţiri, numite alveole pulmonare.
Fig. 1 Pulmon uman (cu inimă)

Alveola pulmonară este unitatea structurală şi funcţională a plămânului. Între sacii

pulmonari se află un ţesut conjunctiv elastic. Plămânii nu au muşchi. Suprafaţa lor este
acoperită de două foiţe, numite pleure. Una este lipită de plămân, cealaltă de peretele intern al
cavităţii toracice. Între ele se află o cavitate foarte subţire, în care se găseşte o peliculă
de lichid. Plămânii sunt foarte bine vascularizaţi de arterele şi venele pulmonare. Arterele
pulmonare pătrund în plămâni printr-un loc numit hil, se ramifică şi însoţesc bronhiile până la
sacii pulmonari, unde se ramifică în arteriole care se continuă cu capilarele. Acestea se
deschid în venule care înconjoară sacii, însoţesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc în
venele pulmonare (câte două de fiecare plămân) şi ies din plămân tot prin hil. Ele se deschid
în final, în atriul stâng.
Un plămân este, deci, alcătuit dintr-un mare număr de saci pulmonari. Suprafaţa
acestora este foarte mare datorită alveolelor, a căror suprafaţă totală atinge 200 m pătraţi.
Astfel, sângele şi aerul se găsesc în contact pe o mare suprafaţă. Ele sunt separate doar de
pereţii foarte subţiri ai alveolelor şi ai capilarelor.

2
 1. Sinusul frontal
2. Sinusul sfenoid
3. Cavitatea nazală
4. Vestibulul nazal
5. Cavitatea bucală
6. Faringele
7. Epiglota
8. Corzi vocale
9. Cartilaj tiroidian
10. Trahee
11. Inele cartilaginoase
12. Lob superior
13. Bronhiile lobare
14.Bronhii lobare superioare drepte
15.Bronhii lobare mediane dreapte
16.Bronhii loare infeioare drepte
17. Scizura orizontală
18. Scizura oblică
19. Lobul median
20. Lobul inferior
21. Diafragma
22. Lobul inferior
23. Lingula
24. Incizura cardiacă
25. Fisura oblică
26. Bronhii lobare:
27.Superioară stânga
28.Superioară dreapta
29. Bronhiile principale: stângă şi
dreaptă
30. Bronhie intermediară
31. Carena traheei
32. Bronhie segmentară 36. Canal alveolar 40. Alveole
33. Lob superior 37. Glandă mucoasă 41. Atriu
34. Țesut conectiv 38. Mucoasă 42. Venulă pulmonară
35. Saci alveolari 39. Capilare 43. Arteriolă pulmonară

Fig. 2 Sistemul respirator

Arborele bronşic reprezintă totalitatea ramificaţiilor intrapulmonare ale bronhiei

principale şi anume :
 Bronhie principală => bronhii lobare => bronhii segmentare => bronhii interlobulare
=> bronhii teminale => bronhii respiratorii => bronhiole => canale alveolare.
Arborele bronşic poate prezenta dilataţii patologice în care se poate strânge puroi sau
secreţii.

1.2. Fiziologia sistemului respirator

Respiraţia este funcţia prin care se asigură continuu şi adecvat raportul de oxigen din
aerul atmosferic până la nivelul celulelor care îl utilizează şi circulaţia în sens invers a
dioxidului de carbon produs de metabolismul celular.

3
 Astfel în plămâni, aerul pierde oxigen, se îmbogăţeşte în dioxid de carbon şi vapori de
apă. Schimburile de gaze se produc la nivelul alveolelor pulmonare, unde sângele şi aerul se
găsesc în contact pe o mare suprafaţă.
Există două faze ale respiraţiei:
- prima fază a respiraţiei se desfăşoară la nivelul plămânilor - respiraţia externă
sau pulmonară. este formată la rândul ei din două faze: pătrunderea aerului în
plămâni (inspiraţia) şi eliminarea aerului din plămâni (expiraţia), care durează mai
mult decât inspiraţia. Respiraţiile normale sunt acte reflexe involuntare;
- faza a doua are loc la nivelul celulelor şi se numeşte respiraţie internă sau
celulară. La nivelul celulelor se desfasoară procesele de oxidare lentă a substanţelor
organice simple, rezultate în urma digestiei, rezultând energia necesară funcţionării
organismului şi produşi de dezasimilaţie ce sunt eliminaţi pe diferite căi.

1.3. Tusea
Tusea este un act reflex care constă într-o expiraţie explozivă, prin care se realizează
expulzarea secreţiilor şi corpilor străini din arborele traheo-bronşic. Este unul dintre cele mai
frecvente simptome respiratorii, prezent în majoritatea afecţiunilor acute sau cronice ale
aparatului respirator.
Tusea poate fi deseori utilă, ea servind la evacuarea cantităţilor anormale de mucus,
secreţii inflamatoare, de particule iritante, de corpi străini; în toate aceste cazuri, tusea nu
trebuie combătută, ci respectată, întrucât constituie unul dintre mijloacele de apărare ale
aparatului respirator. Alteori tusea este seacă, neproductivă, chinuitoare, caz în care se impune
administrarea de medicamente antitusive.
În cazul acestui simptom, tusea, înainte de a fi combătut prin medicamente antitusive
este necesar să se precizeze mai întâi etiologia, şi astfel să se constate dacă tusea în cazul
pacientului este utilă sau nu.

4
 CAP. II. EXPECTORANTE – GENERALITĂŢI

Expectorantele sunt medicamente care produc fluidificarea şi stimulrarea secreţiei

brinşice. Datorită acestor fenomene, tusea elimină o cantitate mai mare de spută fluidă. În
acelaşi timp, mucoasa bronşică este protejată de excitanţii care determină tusea. În felul acesta
tusea devine mai rară, dar mai eficientă – productivă.
Acţiunea expectorantă se datorează fie stimulării activităţii secretorii a glandelor
mucoasei traheobronşice, fie fluidificării directe a secreţiilor mucoase. Se folosesc în afecţiuni
bronhopulmonare în care sputa este vascoasă, aderentă, nu poate fi eliminată şi constituie un
factor iritativ pentru mucoasa bronşică şi o sursă de procese inflamatorii şi infecţiose
(bronşite, traheite, astm bronşic, mucoviscidoză, bronşiectazii).
Expectorantele produc următoarele efecte: fluidificarea sputei, mărirea secreţiei
glandelor bronhice, stimularea mecanismelor de eliminare a sputei – mişcările cililor,
peristaltismul bronhiilor.
Bronhiile se dilată în timpul inspiraţiei şi se contractă în timpul expiraţiei.
Expectorantele favorizează aceste mişcări, favorizează mişcările cililor vibratili, dar acestea
au importanţă secundară. Se acordă o importanţă secundară mişcărilor peristaltice în
expulzarea sputei; expectorantele augmentează aceste mişcări.
Fluidificarea sputei are drept rezultat:
- eliberarea celulelor glandulare şi îmbunătăţirea activităţii acestora;
- deblocarea cililor şi favorizarea mişcărilor de pendulare;
- uşurarea eliminării sputei.
Ţinând seama de mecanismele de acţiune putem realiza următoarea clasificare a
expectorantelor:
A. Acţiune asupra glandelor bronhice (stimulante ale secreţiei bronhice)
a) Prin mecanism mixt, direct şi reflex. Medicamentele se administrează oral şi se
elimină la nivelul glandelor bronhice (mecanism direct). Totodată produc iritarea
nespecifică a receptorilor din mucoasa gastrică, influenţând indirect secreşia
bronşică (reflex vago-vagal). Sunt substanţe volatile (amoniac şi săruri de
amoniu) şi sublimabile (benzoat de sodiu, ioduri, derivaţi de gaiacol). În acelaşi
mod acţionează unele produse vegetale expectorante (ceai antibronşitic, ceai
pectoral, species pectoralis).
b) Prin mecanism reflex. Se administrează oral, acţionează iritant, nespecific, la
nivelul mucoasei gastrice, determinând reflex creşterea secreţiei bronhice
(saponine, ipeca).

5
 B. Acţiune asupra secreţiei bronhice (mucolitice, bronhosecretolitice). Se
administrează de obicei local, în aerosoli, alteori oral, fiind posibile mai multe
mecanisme de acţiune:
a) Mecanism biochimic, enzimatic (tripsina, alfachimotripsina);
b) Mecanism chimic, de modificare a structurii glicoproteinelor din mucină
(acetilcisteina, bromhexina)
c) Mecanism fizico-chimic, agenţi tensioactivi (tiloxapol).
Cu alte cuvinte, putem spune că din punct de vedere farmacodinamic, expectorantele se
clasifică în:
 Expectorante indirecte (reflexe);
 Expectorante directe.
Expectorantele indirecte (reflexe) acţionează prin excitarea terminaţiilor senzitive
vagale de la nivelul stomacului. Administrarea acestor medicamente în doze mici produce
hipersecreţie bronşică, însă la doze ceva mai mari provoacă starea de greaţă (nauseea),
caracterizată prin: greaţă, hipersecreţie salivară, paliditate, transpiraţie rece, oscilaţii ale
presiunii arteriale – diferenţa dintre cele două doze este mică. În cazul adimistrării unor doze
mari apare voma.
Expectorantele cu acţiune directă se elimină, cel puţin parţial, la nivelul mucoase
bronşice, provocând prin aceasta hiperemie şi hipersecreţie.
Indicaţia principală a expectorantelor o constituie afecţiunile pulmonare cu secreţie
bronşică redusă, vâscoasă, aderentă, care nu poate fi eliminată uşor, care constituie un factor
iritativ declanşator de tuse şi un factor favorizant al persistenţei şi accentuării proceselor
infecţioase şi inflamatorii.
În principiu expectorantele se administrează singure, însă se pot asocia cu:
 Antibiotice şi chimioterapice în cazul unor infecţii medii sau grave, care nu
cedează fără această medicaţie;
 Antitusive, în cazurile cu tuse intensă, chinuitoare.
De asemenea, expectorantele pot fi indicate în tratamentul bronşitelor acute şi cronice,
având rol în diminuarea secreţiilor bronşice crescute patologic.

CAPITOLUL III. EXPECTORANTE SECRETOSTIMULENTE

6
 Expectorantele secretostimulente provacă stimularea activităţii glandelor seroase din
mucoasa bronşică. Unele dintre acestea, administrate oral, au o acţiune slab iritantă asupra
mucoasei gastrice, declanşând reflex o hipersecreţie traheobronşică. Altele se elimină prin
mucoasa căilor respiratorii, acţionând direct asupra celulelor glandelor secretorii. Pot stimula
motilitatea cililor mucoasei bronhice şi peristaltismul bronhic.
În funcţie de modul de acţiune, expectorantele secretostimulente se pot clasifica în:
a) Săruri de amoniu – acetat de amoniu (CH3COONH4), clorură de amoniu (NH4Cl).
Acestea, prin iritarea mucoasei gastrice, stimulează reflex secreţia bronhică datorită
amoniacului.
b) Ioduri – iodură de sodiu (NaI), iodură de potasiu (KI). Stimulează activitatea
glandeor secretorii din mucoasa bronhică în bronşita asmatiformă, bronşita cronică;
însă pot provoca reacţii alergice la iod.
c) Guaiacol şi guaiacol de potasiu – fluidifică expectoraţia traheobronşică.
d) Guaiafenezină – ameliorează ventilaţia pulmonară prin fluidificarea sputei, are
acţiune miorelaxantă, cu scăderea tonusului muşchilor striaţi, tranchilizantă,
analgezică, anticonvulsivantă.
e) Produse vegetale cu rol expectorant – ceai antibronşitic, ceai pectoral, ipeca, uleiuri
volatile.

3.1. SUBSTANŢE MEDICAMENTOASE

3.1.1. Acetat de amoniu

Acetatul de amoniu, CH3COONH4, este un compus chimic solid, se prezită sub formă
de cristale, de culoare albă, fiind derivat din reacţia amoniacului cu acidul acetic. Este o
substanţă higroscopică, bine solubilă în apă, cu gust sărat şi miros de acid acetic.
Se utilizează sub formă de soluţie, care se obţine, conform FR X astfel:
 Sol amonii hydroxidi diluta 100g/l 37.5g;
 Acid acetic dilut 300g/l 41.4g;
 Aqua q s ad 100g.

Amoniacu, acidul acetic şi 20g de apă se aduc

împreună şi se încălzesc până la fierbere (până când
soluţia ajunge la un pH neutru); atenţie însă – o fierbere
îndelungată poate determina volatilizarea acidului

7
acetic şi a amoniacului. După răcire, soluţia se neutralizează cu hârtie de turnesol roşie şi se
completează cu apă până la 100g. Astfel se obţine o soluţie limpede, incoloră, cu miros slab
de Imag. 1 Acetat de amoniu cristale

acid acetic şi gust uşor sărat.

FR X menţionează că soluţia de acetat de amoniu se poate obţine şi direct, prin
dizolvarea a 15g acetat de amoniu cristalizat şi neutralizare la turnesol cu amoniac. După
preparare, soluţia de acetat de amoniu se opstrează în recipiente din sticlă, bine închise.
Soluţia de acetat de amoniu se utilizează în tratarea unor afecţiuni ale aparatului
respirator ca stimulent al secreţiei bronşice, dezinfectant, antipiretic, diuretic, dar şi ca antidot
în intoxicaţiile cu formaldehida.

3.1.2. Clorura de amoniu

Clorura de amoniu, NH4Cl, se prezintă sub formă

de cristale de culoare albă, fiind o sare solubilă în apă,
cu gust sărat, înţepător.
Clorura de amoniu se poate obţine prin
neutralizarea unei soluţii apoase de amoniac cu acid
clorhidric, şi printr-un proces de recristalizare şi
purificare din soluţia saturată obţinută. De asemenea,
clorura de amoniu apare ca produs secundar în procesul
de obţinere a bicarbonatului de sodiu în procedeul
Imag. 2. Clorură de amoniu Solway.
Conform FRX se utilizează sub formă de soluţie de clorură de amoniu anisată
astfel:
 Aetheroleum anisi 2g
 Ammonium chloridum 6g
 Alchool 52g
 Aqua q s ad 100g
Uleiul de anason se dizolvă în alcool, iar clorura de amoniu în 40g de apă. Cele două
soluţii astfel obţinute se aduc împreună prin adăugarea soluţiei de clorură de amoniu şi apă, în
cantităţi mici, peste soluţia de ulei de anason şi alcool, agitndu-se în continuu. Soluţia astfel
obţinută este limpede sau slab opalescentă, cu miros de amoniac şi anason şi se păstrează în
recipiente din sticlă, bine închise şi ferite de lumină.

8
 Soluţia de clorură de amoniu anisată mai poartă şi denumirea de spirt amoniacal anisat
şi se utilizează ca expectorant datorită ionului NH4 şi uleiului de anason, care are şi rol
aromatizant.

3.1.3. Iodura de sodiu

Iodura de sodiu (NaI) este o iodură alcalină, se prezintă sub formă de pulbere
microcristalină, albă, delicvescentă, bine solubilă
în apă.
Din punct de vedere farmacocinetic iodura
de sodiu are o bună absorbţie digestivă, cu
difuziune în toate ţesuturile, dar în concentraţii mai
mari în tiroidă. Excreţia se realizează pe cale
renală, dar şi sudorală, în salivă, suc gastric şi bilă.
Imag.3. Iodura de sodiu
Din punct de vedere farmacodimanic face parte din categoria expectorantelor prin
mecanism direct şi reflex. Se recomandă în bronşitele cronice, astm bronşic în special în
cazurile cu spută vâscoasă când se administrează între crize, dar şi atunci când secreţia
bronşică are vâscozitate redusă, până la consistenţă apoasă.
Iodura de sodiu este contraindicată persoanelor sensibilizate la iod, celor cu stări
congestive acute pulmonare, febrili, celor cu spute hemoptoice, de aceea face parte din
categoria medicamentelor şi produselor medicamentoase care se utilizează numai în spaţii cu
destinaţie specială – spitale, dispensare medicale etc. Se comercializează sub formă de
comprimate.

3.1.4. Iodura de potasiu

Iodura de potasiu, KI, este, de asemenea, o iodură alcalină cristalizată; cristalele sunt
incolore, cu gust sărat-amar, miros de iod, bine solubile în apă. Este sarea de potasiu a
acidului iodhidric.
Se absoarbe bine la nivel digesiv, difuzează în toate
ţesuturile, dar mai ales în cel tiroidian; ca şi în cazul iodurii
de sodiu este excretată pe cale renală, sudorală, prin salivă,
suc gastri, bilă.

Imag.4. Iodură de potasiu

9
 Face parte din categoria expectorantelor cu mecanism direct şi reflex, activând
procesele catabolice, îndeosebi pentru proteine, măreşte coeficientul respirator, stimulând
ţesutul limfoid.
Din punct de vedere farmacotoxicologic poate determina fenomene de iodism cu
congestia mucoasei nazale, laringită, conjunctivită, acnee, având totodată capacitate
alergizantă, perturbarea funcţiei tiroidiene.
Se recomandă ca şi expectorant în tulburări precum bronşita cronică, astmul bronşic,
bronşită asmatiformă, fiind însă contraindicat persoanelor cu hipersensibilitate la iod.

3.1.5. Benzoat de sodiu

Benzoatul de sodiu, NaC6H5CO2, este o pulbere
cristalină, albă, cu gust dulceag, bine solubilă în apă,
fiind forma cristalină a acidului benzoic.
Ca şi particuarităţi farmacodinamice putem
aminti faptul că este un expectorant prin acţiune directă
– se elimină în parte prin secreţia bronşică – şi reflexă
– irită mucoasa gastrică prin intermediul acidului
benzoic eliberat n mediul acid; este un slab antiseptic.
Imag.5. Benzoat de sodiu
Particularităţile farmacotoxicologice sunt: dureri depigastrice, greţuri, colici
abdominale.
Este indicat în traheo-bronşită acută, laringită, bronşiectazie, abces pulmonar, TBC
pulmonar cronic, insă este contraindicat pacienţilor care suferă de gastrită.

3.1.6. Terpin hidrat

Terpin hidratul sau Therpin hydras D.C.I. are ca şi principală acţiune terapeutică
diminuarea secreţiilor bronşice.
Este indicat în bronşitele cronic cu hipersecreţie, bronşite purulente, dilataţie bronşică,
abces pulmonar.
În farmacii se găseşte sub formă de pulberi, comprimate, pilule şi suspensii, dozele
recomandate fiind de 0,2-0,5g de mai multe ori pe zi.
Se recomandă a se păstra în recipiente bine închise, în locuri ferite de lumină.

3.1.7. Balsam de tolu

10
 Balsamul de tolu sau Balsamum Tolutanum D.C.I. este un antiseptic slab, anticataral,
modificator al secreţiei bronşice şi dezodorizant, expectorant reflex, antiseptic al musculaturii
căilor respiratorii.
Este indicat pentru uz intern în bronşita cronică –
singur sau în asociaţie cu balsamul de Peru, iar rar se
recomandă entru uz extern în psoriazis, plăgi atone,
ulceraţii ale limbii sau ale vălului palatin.
Se administrează intern sub formă de pulbere,
comprimate, pilule, sirop, tinctură alcoolică, dar şi
extern sub formă de inhalaţii, soluţii hidroalcoolice,
pomadă, în doze unice de maxim 0,5g, doza zilnică
maximă fiind de 2g.
Se păstrează la loc ferit de lumină şi umezeală.

3.1.8 Eucaliptol

Eucaliptolul sau Eucalyptolum D.C.I. este un produs obţinut din uleiuri volatile ale unor
plante din genul Eucalyptus şi Malaleuca.
Face parte din categoria produselor farmaceutice cu
acţiune antiseptică pulmonar, bronşic, urinar, dentar,
nazofaringian, inhibitor al secreţiei bronşice, antispastic,
sedativ central.
Este indicat în bronşitele acute şi cronice,
rinofaringiene, afecţiuni micotice ale mucoasei bucale,
faringiene, bronhice, abcces, cangrenă pulmonară, în stomatologie ca dezinfectant al canalelor
dentare.
Se administrează extern sub formă de picături pentru nas 1% în ulei de floarea soarelui,
unguente 1 %, inhalaţii, dar şi intern sub formă de capsule gelatinoase sau pe zahăr 0,2-1g.
Se recomandă a se păstra în locuri răcoroase.

3.2. MEDICAMENTE TIPIZATE

3.2.1. Sirogal

11
 Sirogal este un sirop care conţine în compoziţia sa sulfoguaiacolat de potasiu, benzoat
de sodiu, tinctură de aconit.
Face parte din categoria produselor farmaceutice cu acţiune expectorantă, fiind şi un
antitusiv cu acţiune blândă.
Este indicat în bronşitele acute şi cronice, administrat la adulţi 3-4 linguri pe zi, iar la
copiii peste 2 ani 1-2 linguriţe pe zi.
Ca fenomene secundare se semnalează: gastralgii, colici abdominale, greţuri şi anorexie.
Este contraindicat în insuficienţa renală, insuficinţa cardiacă (forme grave), achilie
gastrică, tulburări gastrointestinale cronice, da şi persoanelor diagnosticate cu diabet zaharat –
datorită conţinutului de zahăr din compoziţie.

3.2.2. Sirop expectorant

Siropul expectorant este format din extract de specii pectorale, clorură de amoniu şi
sirop simplu. Principala acţiune terapeutică este aceea ce expectorant.
Este indicat în bronşita acută şi cronică cu expectoraţie vâscosă, recomandându-se a fi
administrat în cazul adulţilor şi copiilor peste 7 ani 3-4 linguri pe zi, copiilor 3-7 ani o
linguriţă de până la 5 ori pe zi, copii între 1-3 ani o linguriţă de 6 ori pe zi.
Este contraindicat persoanelor care suferă de insuficienţă hepatică sau insuficienţă
renală, grave, stări de acidoză, gastrită, ulcer gastroduodenal în evoluţie, dar şi persoanelor
diagnosticate cu diabet zaharat, datorită conţinutului de zahăr.

3.2.3. Siropul de pătlagină

Siropul de pătlagină este un sirop recomandat în special copiilor şi conţie extract fluid
de Plantago, benzoat de sodiu, alcool şi sirop simplu, fiind un expectorant cu acţiune blândă.
Este indicat în bronşitele acute şi cronice cu expectoraţie vâscoasă, dar contraindicată
persoanelor care suferă de diabet zaharat, datorită conţinutului de zahăr.
Doza recomandată pentru adulţi este de 3-4 linguri de sirop pe zi, iar pentr copii se
recomandă 3-4 linguriţe de sirop pe zi.

3.2.4. Guaifenesina

Guaifenesina sau Guaifenesinum D.C.I. este un glicerigaiacolşi se prezintă sub forma

unor cristale albe, solubile în apă.
12
 Proprietăţi farmacocinetice: este repede absorbită din tubul digestiv şi rapid
metabolizată şi excretată în urină, dispărând din sânge după 8 ore.
Particularităţi farmacodinamice: prin fluidificarea sputei ameliorează ventilaţia
pulmonară şi diminuă efectul iritativ al secreţiei vâscoase determinând rărirea şi diminuarea
tusei. Are şi acţiune miorelaxantă, diminuând mişcările spontane şi tonusul muşchilor striaţi,
scade intensitatea hipertoniei şi convulsiilor. Deprimă neuronii de asociaţie din căile
polisinaptice medulare, producând relaxarea muşchilor striaţi fără a influenţa cunoştinţa. Are
slabă acţiune tranchilizantă, analgezică, anticonvulsivantă, de potenţare a barbituricelor, de
scădere a adezivităţii plachetare.
Particularităţi farmacotoxicologice: poate produce iritaţii digestive, hiporexie, greaţă,
vomă, somnolentă, hipotonie musculară. La doze mari produce paralizie flască începând cu
membrele posterioare şi chiar moarte prin oprirea respiraţiei.
Este indicat în laringite, traheite, bronşite şi contraindicat pacienţilor cu
gastroduodenite, ulcer gastro-duodenal.
Se administrează la adulţi 1-2 comprimate de 4-5 ori pe zi, iar la copii 1 drajeu sau o
liguriţă de sirop de 3 ori pe zi; nu se administrează copiilor sub 5 ani.

3.2.5. Prospan

Prospan sirop conţine extract uscat de Hederae folium (frunză de iederă), etanol şi
excipienţi. Face parte din grupa farmaceutică alte antitusive şi expectorante, fiind indicat în
tratamentul simptomatic al afecţiunilor inflamatorii bronşice cronice, inflamaţii acute ale
tractului respirator însoţite de tuse.
Este contraindicat persoanelor cu hipesensibilitate la substanţa activă, Hedera Helix şi la
excipienţii produsul, dar şi celor cu intoleranţă la fructoză; Prospan sirop nu este incicat
copiilor sub 1 an, iar copiilor cu vârsta sub 3 ani nu li se administrează Prospan sirop sub
formă de aerosoli.
În urma administrării, foarte rar, pot apărea tulburări gastrointestinale la persoanele
sensibile, reacţii alergice cutanate, iar datorită conţinutului de sorbitol poate avea un uşor
efect laxativ, producând diaree.

CAPITOLUL IV. EXPECTORANTE SECRETOLITICE

13
 Aceste medicamente au ca acţiune principală diminuarea vâscozităţii anormal crescute a
sputei. Secundar apare şi efectul expectorant şi antitusiv. Secretoliticele se utilizează în
special în caz de bronşite cronice cu expectoraţie vâscoasă.
Acţionează direct asupra secreţiilor bronşice pe care le fluidifică. Această grupă
cuprinde substanţe mucolitice, enzime proteolitice, agenţi tensioactivi şi hidratanţi.
Mucoliticele – Acetilcisteina, Carbocisteina, Bromhexina, Ambroxol, Erdosteina – la
nivelul secreţiei mucoase desfac diferitele tipuri de legături responsabile pentru agregarea
macromoleculelor proteoglucidice care formează scheletul mucuslui. Are loc o fluidificare
consecutivă şi o uşurare a expectoraţiei.
Enzimele proteolitice – Tripsina, Chimiotripsina – fluidifică secreţiile purulente,
vâscoase, din infecţiile bronhopulmonare. Acţionează lizând puroiul, materialul necrotic şi
fibrele de ADN, care îngroşă mucusul şi îngreunează expectoraţia. Au acţiune iritantă asupra
mucoasei traheobronşice.
Agenţii tensioactivi şi hidratanţi ai secreţiilor:
 Tiloxapolul – este un polimer tensioactiv, care are proprietăţi expectorante slabe.
 Vaporii de apă inhalaţi şi apa ingerată în cantităţi mari hidratează şi fluidifică secreţiile
bronşice uscate, umidifică mucoasa şi uşurează mişcările cililor. Se recomandă
inhalarea vaporilor de apă deasupra unui vas cu apă fierbinte sau administrarea de
aerosoli dintr-o soluţie salină izotonă, încălzită la 50°C.

4.1. Acetilcisteina

Acetilcisteina scade vâscozitatea expectoraţiei, favorizând desfacerea punţilor

disulfidice din mucus prin grupările reducătoare-SH din compoziţia acetilcisteinei, astfel se
formează noi legături tiolice între medicament şi fragmentele de mucoproteină. Se
administează peri oral, intramuscular, intravenos lent, în aerosoli sau în instilaţii directe. Se
utilizează în infecţii bronhopulmonare, în bronhopneumopatii cronice
obstructive, în intoxicaţia acută cu paracetamol, acetilcisteina acţionează ca hepatoprotector
fiind utilizat ca antidot prin asigurarea unei cantităţi eficace de glutation împiedicând
formarea metabolitului hepatotoxic al paracetamolului. Efect mai intens la pH slab alcalin.
Acetilcisteina este indicată în bronşitele acute şi cronice, complicaţii pulmonare după
intervenţii chirurgicale, dup traheostomie; de asemenea, se mai utilizează şi pentru
fluidificarea sputei în vederea examinărilor microbiologice.

14
 Acetilcisteina poate potenţa efectul hemodinamic al nitroglicerinei şi al derivaţilor
acesteia. Preparatul nu se asociază cu eritromicină, oxitetraciclină, tetraciclină şi
oleandomicină.
Poate produce efecte secundare: greaţă, rinoree, stomatite, uneori hipersecreţie bronşică,
motiv pentru care se administrează cu prudenţă la asmatici. De asemenea, este contraindicat
bătrânilor cu insuficienţă respiratorie gravă.
În farmacii, acetilcisteina se găseşte sub formă de capsule, comprimate efervescente,
pulbere pentru suspensie orală, soluţie injectabilă; toate acestea sub diferite denumiri
comerciale ACC 200 şi ACC-INJECT, Acetilcisteină, Fluimucil.

4.1.1. Fluimucil

Fluimucil este un medicament pentru tratamentul afecţiunilor respiratorii caracterizate

prin hipersecreţie densă şi vâscoasă: bronită acută, bronşită cronică şi exacerbările acesteia,
emfizem pumonar, mucoviscidoză, bronşiectazie.
Îndeosebi administrarea acetilcisteinei prin inhalarea de aerosoli poate determina, la
începutul tratamentului, fluidificarea secreţiilor bronşice şi creşterea simultană a volumului
acestora. La pacienţii care nu pot expectora în mod adecvat este necesară eliberarea căilor
respiratorii prin drenaj postural sau prin aspiraţie bronşică pentru a preveni retenţia secreţiilor.
Pacienţii care suferă de astm bronşic necesită o monitorizare strictă în timpul
tratamentului; în cazul apariţiei bronhospasmului, tratamentul trebuie întrerupt imediat.
Ca toate medicamentele, Fluimucil determină o serie de reacţii adverse care însă nu apar
la toţi pacienţii. Utilizarea medicamentului prin administrare sistemică poate fi urmată,
ocazional, de apariţia unor reacţii de hipersensibilitate cum ar fi urticaria şi, rareori,
bronhospasm.
În timpul tratamentului cu aerosoli, poate să apară, de asemenea, manifestări de iritaţie
nazo-faringiană şi gastro-intestinală cum ar fi rinita, stomatia, greaţa şi vărsăturile.
Administrarea locală a unor doze excesive poate determina fluidificarea masivă a
secreţiilor bronşice şi, în consecinţă, în cazul afectării reflexului de tuse, trebuie menţinută
permeabilitatea căilor respiratorii prin aspiraţie mecanică, dacă este necesar.

4.2. Carbocisteina

15
 Carbocisteina are actiune mucolitică, efect antiinflamator prin antagonizarea kininelor
locale. Este indicată în tratamentul tulburărilor secreţiei bronşice, îndeosebi în afecţiuni
bronho-pilmonare acute.
Carbocisteina nu se asociază cu medicamente antitusive şi/sau cu substanţe
antisecretorii.
Acest produs este contraindicat persoanelor cu hipersensibilitate la carbocisteină, fiind
recomandat a se administra cu prudenţă pacienţilor care suferă de ulcer gastric sau duodenal,
femeilor însărcinate, astfel recomadarea carbocisteinei se va face doar dacă este absolut
necesar; în cazul femeilor care alăptează riscul potenţial pentru sugar este neglijabil, fiind
permisă alăptarea.
Deoarece se prezintă sub formă de sirop, pentru pacienţii diabetici se va ţine cont de
conţinutul de zahăr din compoziţie.
Ca şi reacţii adverse, la administrare, poate apărea intoleranţa digestivă manifestată prin
epigastralgii, greaţă, diaree.
În farmacii, carbocisteina se găseşte sub formă de sirop de diferite concentraţii – 5%
pentru adulţi şi 2% pentru copii şi sugari, sub diferite denumiri comerciale: Convenil, Fluidol,
Humex Expectorant pentru adulţi, Humex exectorant pentru copii şi sugari, Mucosol,
Rhinathiol 2% pentru copii; 5 % pentru adulţi.

4.2.1. Rhinathiol 2%

Rhinathiol 2% este indicat la copii şi sugari pentru tratamentul tulburărilor secreţiei

bronşice, în special în cursul afecţiunilor bronşice acute: bronşita acută şi acutizările
afecţiunilor cronice ale căilor respiratorii.
Este contraindicat persoanelor cu hipersensibilitate la oricare dintre componenţii
produsului, în special la parahidroxibenzoatul de metil sau la alţi parabenidin compoziţia
siropului.
Se administrează cu prudenţă la pacienţii cu ulcer gastroduodenal. Pacienţii cu diabet
sau care urmează o dietă cu restricţii pentru glucide trebuie să ţină cont de conţinutul în
zaharoză al produsului - 3,5 g la o linguriţă sirop (5 ml).
Pacienţii care urmează o dietă hiposodată trebuie să ţină cont de conţinutul în sodiu al
produsului -13 mg la o linguriţă sirop (5 ml).
Pentru copiii cu vârste cuprinse între 1 lună şi 2 ani doza uzuală este de 20-30 mg/kg pe
zi de carbocisteina administrate oral într-o singură priză sau divizat în 2 prize; doza maximă
este de 100 mg carbocisteina de 2-3 ori pe zi.
16
 Pentru copiii cu vârste cuprinse între 2 şi 5 ani doza uzuală este de 200 mg carbocisteină
pe zi administrate oral, divizat în 2 prize egale.
În cazul copiilor de peste 5 ani doza uzuală este de 300 mg carbocisteină pe zi
administrate oral, divizat în 3 prize egale.
Durata tratamentului este de maxim 8-10 zile dar, la nevoie, medicul poate recomanda
prelungirea tratamentului.
La administrare pot să apară tulburări gastrointestinale (gastralgii, greaţă, diaree). Dacă
apar astfel de simptome, se recomandă reducerea dozelor. De asemenea, datorita conţinutului
în paraben, pot să apară reacţii alergice cutanate (urticarie).
Este important ca siropul să se consume în maxim 7 zile de la prima deschidere a
flaconului şi să fie păstrat la temperaturi între 15-25°C înainte şi după prima deschidere.

4.3. Bromhexina

Bromhexina are proprietăţi mucolitice, scade vâscozitatea sputei. Efectul se exercită,

probabil, prin intermediul enzimelor lizozomale, a căror activitate creşte la suprafaţa
mucoasei. Se administrează peri oral, soluţie injectabilă subcutanat, intramuscular, intravenos
sau în inhalaţii. Este indicată în bronşite şi bronşiectazii.
Bromhexina este un fluidifiant al secreţiilor bronşice în cursul afecţiunilor bronho-
pulmonare acute sau cronice; diminuează vâscozitatea sputei şi creşte capacitatea de apărare
faţă de infecţiile locale.
Este contraindicat în cazul pacienţilor cu hipersensibilitate la bromhexină şi la oricare
dintre componentele produsului, nu se recomandă administrarea femeilor însărcinate sau pe
durata alăptării, pacienţilor cu afecţiuni bronşice cu acumuare masivă de secreţii, dar şi a celor
cu ulcer gastric acut.
Preparatele cu dozaj mare de bromhexină nu sunt recomandate copiilor sub 14 ani sau
pacienţilor cu o greutate sub 50 kg.
Deoarece unele preparate conţin alcool etilic se recomandă prudenţă în administrarea lor
persoanelor cu afecţiuni hepatice, epilepsie sau leziuni cerebrale, alcoolici sau persoane cu
activităţi de precizie. De asemenea, se recomandă prudenţă şi în cazul pacienţilor cu
insuficienţă renală, afecţiuni hepatice severe, copiilor cu vârsta sub 2 ani
Bromhexina nu se asociază cu antitusive şi se recomandă atenţie în cazul asocierii cu
medicamente iritante gastric. Soluţia injectabilă nu trebuie administrată cu preparate alcaline
(glucocorticoizi, ampicilină).

17
 Ca şi reacţii adverse amintim tulburările gastrointestinale – greaţă şi iritaţie gastrică,
reacţiile alergice, rar şocul anafilactic.
În farmacii bromhexina se găseşte sub formă de comprimate, drajeuri, soluţie orală, sub
următoarele denumiri comerciale: Bisolvon, Bromhexin, Bromhexin clorhidrat, Bronhosolvin,
Clorhidrat de bromhexin.
4.3.1. Bromhexin

Bromhexin comprimate este un expectorant mucolitic, care fluidifică secreţiile traheo-

bronşice vâscoase prin liza mucoproteinelor, mucopolizaharidelor acide şi acizilor
dezoxiribonucleici responsabili pentru vâscozitatea mărită a acestora, favorizează mişcările
cililor, creste imunoglobulinele IgA şi IgG în parenchimul pulmonar; totodată favorizează
expectoraţia, uşurează respiraţia şi calmează tusea.
Este recomandat în tratamentul afecţiunilor acute inflamatorii şi cronice ale arborelui
traheobronşic: bronşite (acute, subacute, cronice, enfizematoase), traheobronşite,
bronhopneumopatii cronice obstructive, bronşiectazii, sinuzită acută şi cronică,
pneumoconioze, laringite; tratament pre- şi postoperator în cazul intervenţiilor chirurgicale pe
aparatul respirator, pentru prevenirea unor complicaţii (infecţii bacteriene secundare, tulburări
funcţionale pulmonare, insuficienţă respiratorie, emfizem).
Mod de administrare: - la adulţi 8-16 mg (1-2 comprimate) de trei ori pe zi;
- la copii peste 10 ani: 4-8 mg (1/2-1 comprimat) de trei ori pe zi;
- la copii între 5-10 ani: 4 mg (1-2 comprimate) de trei ori pe zi;
- la copii între 1-5 ani: 4 mg (1-2 comprimate) de doua ori pe zi.
În general, Bromhexin comprimate este bine tolerat de organism. Foarte rar însă, pot
apărea tulburări gastrointestinale minore precum greaţa şi voma, dar şi reacţii de
hipersensibilizare cum ar fi inroşirea pielii şi/sau a mucoaselor.
Este contraindicat în cazul pacienţilor care prezintă hipersensibilitate la bromhexin,
pacienţilor cu ulcer gastric (factor de risc).
Se administrează cu prudenţă la pacienţii astmatici, când se va asocia cu
bronhodilatatoare; femei însărcinate şi mame care alăptează.
Nu au fost semnalate date referitoare la interacţiunile cu alte medicamente. În asociere
cu oxitetraciclina favorizează acţiunea acesteia prin creşterea concentraţiei în spută şi mucusul
nazal; administrarea concomitentă a unor antitusive este inoportună datorită impiedicării
expectoraţiei.
În ceea ce priveşte farmacocinetica produsului, absorbţia digestivă este bună după
administrarea orală a comprimatelor cu picul plasmatic după o oră. Excreţia este predominant
18
renală în principal sub formă de metaboliţi; unul dintre metaboliţi, ambroxolul, este activ
farmacologic.

4.4. Ambroxol

Ambroxolul este un metabolit al bromhexinului, care scade densitatea secreţiilor

bronşice, ameliorează clearance-ul muco-ciliar, stimulează secreţia de surfactant – se
administrează profilactic în sindromul de detresă respiratorie la nou-născut.
Este indicat în bolile respiratorii acute şi cronice, exacerbări acute în BPOC, prevenirea
complicaţiilor pulmonare postoperatorii.
Ambroxol este contraindicat în caz de hipersensibilitate. De asemenea se recomandă o
mare prudenţă în cazul administrării concomitente cu antibiotice precum amoxicilina,
cefuroxim, eritromicină, doxiciclină, deoarece poate duce la creşterea concentraţiei
antibioticului în ţesutul pulmonar. De asemenea, administrarea în primul trimestru de sarcină
se va face numai la indicaţia medicului.
Printre reacţiile adverse se numără tulburările gastrointestinale, reacţii alergice apărând
mai ales la pacienţii atopici.
Ambroxol se găseşte în farmacii sub diferite forme sirop, soluţie orală, comprimate şi se
poate procura sub diferite denumiri comerciale: Ambolar, Ambrohexal, Ambroxol,
Amlohexal, Mucosolvan, Mucosolvan Junior.

4.4.1. Mucosolvan

Mucosolvan sirop este indicat în bolile respiratorii acute sau cronice, exacerbări acute în
BPOC, prevenirea complicaţiilor pulmonare postoperatorii.
Mucosolvan este un metabolit derivat al bromhexinului; este un mucoregulator, având
un mecanism de acţiune mai complex comparativ cu produsele mucolitice, expectorante şi
secretolitice.
Mucosolvan are acţiune polivalentă la nivelul arborelui traheo-bronşic: scade
adezivitatea şi vâscozitatea mucusului, creşte motilitatea cililor vibratili la nivelul epiteliului
bronşic, creşte volumul secreţiilor seroase, creşte clearance-ul mucociliar, stimulează sistemul
surfactant, are efect antioxidant şi antiinflamator.
Mucosolvan facilitează pasajul antibioticelor prin bariera bronşică, crescând astfel
concentraţia şi durata de acţiune a acestora în lichidul bronşic şi ţesutul pulmonar.

19
 Mai mult decât un simptomatic, acest produs acţionează la nivel celular, având ca
teritorii ţintă aparatul secretor bronşic, epiteliul bronşic şi alveolele pulmonare.
Absorbţia gastrointestinală şi distribuţia din sânge în ţesuturi se fac rapid. Mucosolvan
are o afinitate crescută pentru ţesutul pumlmonar, la nivel pulmonar atingând nivele mai
ridicate decât în plasmă. Efectul terapeutic se instalează la 30 de minute de la administrarea
orală şi se menţine 8 până la 12 ore.
Prin acţiunea sa complexă, Mucosolvan ameliorează simptomatologia respiratorie,
reduce numărul exacerbărilor, reduce degradarea funcţională pulmonară.
Acest produs nu se recomandă pacienţilor care au hipersenşibilitate la ambroxol sau la
oricare dintre excipienţii produsului. Practic, Mucosolvan nu are alte contrandicaţii, fiind un
produs bine tolerat de pacienţii de toate vârstele. În primul trimestru de sarcină se recomandă
administrarea produsului se va face numai la indicaţia medicului; Mucosolvan trece în laptele
matern, dar nu s-a dovedit a avea efecte adverse asupra sugarului, în doze terapeutice.
Mucosolvan este, în general, bine tolerat, însă rar pot apărea tulburări gastrointestinale
sau reacţii alergice, mai ales la pacienţii atopici.
Pentru adulţi şi copii peste 12 ani se recomandă 10 ml (2 lingurile) de două ori pe zi –
această doză este recomandată pentru tratamentul afecţiunilor respiratorii acute şi pentru
tratamentul iniţial al afecţiunilor respiratorii cronice, pentru o perioadă de aproximativ 14 zile.
În cazul copiilor de 6-12 ani doza recomandată este de 5 ml (1 linguriţă) de 2-3 ori pe zi;
pentru copiii de 2-6 ani se recomandă 2,5 ml (1/2 linguriţă) de 3 ori pe zi, iar pentru copiii de
1-2 ani se recomantă 2,5 ml (1/2 linguriţă) de 2 ori pe zi. Aceste doze sunt recomandate pentru
tratamentul iniţial; după 14 zile dozele pot fi reduse la jumătate. Se recomandă administrarea
siropului în timpul meselor principale.

4.5. Erdosteina

Erdosteina este un mucolitic indicat în tulburări ale secreţiei bronşice în pusee acute
de bronhopneumopatie cronică obstructivă, în competarea antibiogramei. Este utilizată în
bronşite acute, pusee acute ale BPCO, bronşiectazie, astm bronsic hipersecretor, profilaxia şi
tratamentul complicaţiilor respiratorii după intervenţii chirurgicale: bronhopneumonie,
atelectazie pulmonară.
Este contraindicată în insuficienţa hepatică şi insuficienţa renală cronică, iar în cazul
ulcerului duodenal se recomandă prudenţă în administrare.
20
 Principalele reacţii adverse constau în gastralgie, greaţă ţi vomă
Doza recomandată este de 300 mg de două ori pe zi, timp de 10 zile.
În farmacii, erdosteina se găseşte sub formă de capsule şi pulbere pentru suspensie
orală, sub denumirea comercială de Erdomed.

4.5.1. Erdomed

Erdomed suspensie orală este recomandat în tratamentul tulburărilor de secreţie

bronşică, prin favorizarea fluidificării mucusului şi a secreţiilor mucopurulente sau a
expectoraţiei în:
- afecţiuni bronhoulmonare acute şi cronice – faza acutizată sau stabilă a bronşitelor
acute şi cronice; bronşiectazie; astm bronşic hipersecretor;
- afecţiuni acute şi cronice ale tractului respirator superior – rinite, sinuzite, faringite,
laringite, traheite.
Profilaxia evoluţiei afecţiunilor bronşice:
- afecţiuni bronhopulmonare hipersecretorii cu emfizem;
- bronşite cronice la fumători.
Profilaxia şi tratamentul complicaţiilor respiratorii după intervenţiile chirurgicale.
Erdomed este contraindicat pacienţilor cu insuficienţă hepatică sau renală cronică, iar în
cazul persoanelor diagnosticate cu ulcer gastroduodenal se recomandă rudenţă în
administrare.
Principalele reacţii adverse care pot apărea la administrare sunt gastralgie, greaţă, vomă.

CAPITOLUL V. ANTITUSIVE ŞI EXPECTORANTE, COMBINAŢII

După cum am amintit anterior, expectorantele se pot asocia cu antitusive. În acest caz se
va urmări ca antitusivele să nu inhibe complet efectul tusei; în caz contrar, se vor obţine efecte
nefavorabile prin împiedicarea eliminării sputei infectate. Pentru aceasta, antitusivele se vor
administra în doze care diminuează parţial tusea. Pentru a putea regla dozele antitusivelor, în
fiecare caz, este util ca acestea să se prescrie separat şi nu în aceeaşi formulă cu
expectorantele.

21
 Tusea poate apărea în cazul acumulării de secreţii traheobronşice, dar şi în cazul unor
afecţiuni respiratorii neînsoţite de creşterea secreţiilor traheobronşice sau poate avea cauze
nonrespiratorii. În afara antitusivelor propriu-zise, expectorantele pot contribui la calmarea
tusei prin atenuarea iritaţiei zonelor reflexogene endobronşice, bronhodilatatoarele acţionează
de asemenea indirect, ca antitusive, împiedicând bronhoconstricţia generatoare a reflexului de
tuse.
Diferitele preparate comerciale sau reţete magistrale asociază expectorante, antitusive,
bronhodilatatoare, vasoconstrictoare - decongestative, antihistaminice, analgezice
antipiretice. După unii autori, asemenea medicamente, destinate tratamentului
polisimptomatic al unor afecţiuni catarale ale căilor respiratorii superioare, nu au, de multe
ori, o fundamentare farmacodinamică, relaţiile de antagonism sau incompatibilităţile între
diferitele componente sunt frecvente, iar dozele conţinute sunt de regulă, prea mici. Asocierea
expectorantelor cu antitusivele este iraţională, consideră aceştia, deoarece ultimele împiedică
eliminarea secreţiilor, crescute sub influenţa primelor.

5.1.Antitusive

Antitusivele sunt medicamente capabile să calmeze tusea. Ele acţionează central,

prin inhibarea centrului tusei şi periferic, prin scăderea sensibilităţii terminaţiilor nervoase la
diferiţi factori iritativi declanşatori ai tusei.
Tratamentul antitusiv trebuie să ţină seama că reflexul de tuse are şi caracter de apărare,
reprezentând un mecanism important pentru curăţirea şi drenarea arborelui traheobronsic.
Staza secreţiilor, provocată de folosirea nejudicioasă a antitusivelor, poate fi mai dăunătoare
decât tusea în sine.
Antitusivele sunt utile în toate situaţiile în care tusea este dăunătoare: tusea
neproductivă care oboseste bolnavul, împiedică somnul, accentuează iritaţia mucoasei
laringiene şi traheobronşice, favorizează bronhospasmul, contribuie la dezvoltarea
emfizemului, poate declanşa hemoptizia, favorizează diseminarea aerogenă a unor infecţii.
În cazul tusei intense sau la tuşitorii cronici se recomandă antitusivele centrale, de
preferinţă cele care nu creează dependenţă. Tusea uşoară nu necesită de obicei antitusive. În
tusea spastică şi la asmatici sunt suficiente, de regulă, bronhodilatatoarele.
În funcţie de mecanismul de acţiune, antitusivele se clasifică astfel:
 Antitusive cu mecanism central:
1. Opioide: - naturale (morfina, codeina);
- sintetice (dextrometorfan, levopropoxifen);
22
 - noscapina.
2. Neopioide: - oxeladina.
 Antitusive cu mecanism periferic:
- Substanţe mucilaginoase;
- Antiseptice şi decongestionante nazale – indirect;
- Bronhodilatatoare – indirect;
- Expectorante – înlatură fenomenele iritative ale sputei.
Antitusive centrale opioide
a. Opiul şi morfina sunt antitusive active, care deprimă centrul tusei. Pot fi utile în
situaţii speciale, în care este de dorit asocierea acţiunii antitusive cu cea analgezică
intensă şi cu cea sedativă – la bolnavii cu cancer pulmonar, fracturi de coastă,
pneumotorace, infarct pulmonar, hemoptizii. Pot produce toleranţă şi dependenţă, pot
deprima respiraţia, favoriza bronhospasmul şi pot paraliza cilii vibratili.
b. Codeina - Codenal, Codeina fosfat – este un derivat metilat al morfinei. Are efect
antitusiv marcat. Deprimă respiraţia, usucă secreţiile bronşice, favorizează
bronhospasmul, provoacă constipaţie. Potenţialul de a dezvolta dependenţă este mult
mai mic. Are acţiune analgezică de intensitate moderată, pentru care se asociază
uneori analgezicelor antipiretice, îndeosebi acidului acetilsalicilic. Folosirea la copiii
mici impune prudenţă (în doze mari poate provoca convulsii).
c. Dextrometorfan – Tussin, Humex – inhibă centrul bulbar al tusei ca şi codeina
(activitatea antitusivă fiind mai slabă decât a codeinei), însă, spre deosebire de
aceasta, nu manifestă acţiune analgezică şi narcotică. În doză terapeutică nu inhibă
centrul respirator, nu conduce la constipaţii. Actiunea survine la 15-30 minute după
administrare şi durează 4-5 ore. Preparatul se metabolizează în ficat şi se elimină cu
urina. Nu conduce la dependenţă.
d. Noscapina este un alcaloid izochinolinic din opiu, are acţiune antitusivă, este slab
bronhodilatator şi stimulează respiraţia. Nu are proprietăţi analgezice şi nu provoacă
dependenţă.
Antitusive centrale neopioide
a. Oxeladine – Paxeladine – nu are efect sedativ, nu deprimă respiraţia, nu produce
dependenţă.
b. Glaucina este un alcaloid non-opiod obţinut din glaucium flavum, fam.papaveraceae
şi din specii de corydalis. Este antitusiv prin acţiune centrală, slab sedativ, analgezic,
spasmolitic, adrenolitic, hipotesiv. Nu produce constipaţie, nici farmacodependenţă.

23
 c. Clobutinol – Tabcin, Tussamed – este un antitusiv cu acţiune centrală indicat în tusea
neproductivă, jenantă.
d. Butamirat - Sinecod, Tusosedal – este indicat în tusea iritativă, bronhoscopie.

5.2. Stoptussin

Stoptussin soluţie orală – compoziţie: butamirat citrat, guaiacol glicerineter.

Este un antitusiv recomandat în tuse acută, tuse convulsivă, în bronşite, faringite,
infecţii virale şi catarale ale căilor respiratorii, pneumonii, silicoză, perioada pre- şi post
operatorie pentru inhibarea tusei; şi contraindicat în cazul hipersensibilităţii la butamirat şi în
miastenia gravis.
Butamiratul are proprietăţi antitusive, expectorante, bronholitice moderate şi
antiinflamatoare. Efectul antitusiv se explică prin inhibarea receptorilor senzitivi pulmonari.
Guaiacolul este un expectorant cu proprietăţi tensio-active, reduce adezivitatea sputei, îi scade
vâscozitatea. Fluxul crescut al secreţiei bronşice stimulează activitatea cililor vibratili şi
facilitează expectoraţia. Astfel, tusea devine mai productivă şi mai puţin frecventă.
În ansamblu, preparatul inhibă tusea, în special pe cea hiperreactivă, seacă şi
neproductivă, manifestă proprietăţi secretomotorii şi mucocinetice care facilitează
expectoraţia, fără a inhiba centrul respirator.
Butamiratul poate provoca exanteme, greaţă, diaree şi ameţeli.

5.3. Wick Vaporub

Wick Vaporub unguent şi baton nazal – camfor, mentol, ulei de eucalipt, ulei de
turpentine. Este recomnadat în tratamentul răcelii şi gripei, însă prezintă contraindicaţii în
cazul hipersensibilităţii la camfor, ulei de eucalipt, ulei de turpentine sau la oricare dintre
excipienţii produsului, nu se administrează copiilor sub 2 ani sau copiilor sub 6 ani pe cale
inhalatorie; este contraindicat pacienţilor cu epilepsie sau cu crize convulsive în antecedente.
Are o acţiune decongestivă în infecţiile respiratorii ale căilor superioare. Vaporii
unguentului eliberează căile nazale; aplicat în strat gros pe faţa anterioară a toracelui şi pe gât
combate tusea şi ajută la o respiraţie uşoară.
Tratamentul cu Wick vaporub, unguent este, în general, bine tolerat, însă poate provoca
reacţii locale cutanate – dermatită de contact. De asemenea, există riscul de apariţie a
convulsiilor, datorită potenţialului convulsivant al camforului şi uleiului de eucalipt.

24
25