Dănilă Sonia Andreea

Colegiul Național „Calistrat Hogaș”

XE

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

DE CAMIL PETRESCU

-CARACTERIZARE PERSONAJ-

Camil Petrerscu este un prozator reprezentativ din perioada interbelică, unul dintre
promotorii înnoirii actului de creație, reușind o rapidă sincronizare cu tendințele prozei
europene. Scrie proză modernă, subiectivă de analiză psihologică, însă aceasta nu exclude
obiectivul. Astfel, Camil Petrescu teoretizează romanul modern de tip proustian și respinge
romanul de tip tradițional.
Romanul de analiză psihologică are drept obiect investigarea detaliată a vieții
exterioare, observația psihologică iar drept subiect cazurile de conștiință. Este scris de regulă
la persoana I pentru că pune accent pe descrierea stărilor sufletești, a problemelor de
conștiință sau implică pătrunderea în zonele obscure ale inconștientului în psihologia abisală.
Romanul experienței valorifică trăirea cât mai intensă până la capăt, în plan interior,
de către personaje a unor experiențe personale variate dar definitorii (iubirea, prietenia,
războiul, moartea). Proza experienței se bazează pe crearea impresiei de autenticitate, fie prin
utilizarea unor elemente care țin de realitate (pagini de jurnal, elemente autobiografice,
scrisori, ordine de luptă, etc.) fie prin fabricarea unora care să pară reale,
Prin cele două romane ale sale Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
publicat în 1930 și Patul lui Procust publicat în 1933, prozatorul impune un nou univers epic,
un nou tip de personaj „intelectualul” și o altă perspectivă narativă. Romanul poate fi
considerat și roman al experienței și roman de analiză psihologică. Se spune că Ultima noapte
de dragoste, întâia noapte de razboi este un roman de analiză psihologică prin temă,
conflictul interior prin personaj intelectual problematizant și prin utilizarea unor tehnici de
analiză psihologică. Tudor Vianu consideră ca este „o scriere în care arta analizei câștigă unul
din succesele ei cele mai mari”. Totodată poate fi considerat și roman al experienței, deoarece
valorifică trăirea cât mai intensă de către personaje în plan interior a unor experiențe
definitorii: iubirea (iubirea pasiune, iubirea de tip don juan și iubirea corporală) și războiul.
Datorită faptului că sunt prezente mitul iubirii și motivul cuplului, opera poate fi considerată
și roman erotic.
Titlul romanului, inițial Proces-verbal de dragoste și de război, ar putea sugera
rătăcirea tânărului Ștefan Gheorghidiu prin noaptea incertitudinilor și a întrebărilor fără
răspuns legate de iubire. Paratextul dezvăluie compoziția bipolară a cărții și surprinde cele
două experiențe existențiale și cognitive ale lui Ștefan Gheorghidiu, devenite teme ale cărții.
Simbolul „noapte”, repetat în titlu redă îndoiala, iraționalul, nesiguranța, necunoscutul și
tainele firii umane cu care se confruntă. Cuvintele „ultima” și „prima” sunt frontierele
temporale ale unor epoci diferite fundamental prin viziune și trăire. Omanotextul este repetat
parțial în titlurile unor capitole.
Dănilă Sonia Andreea
Colegiul Național „Calistrat Hogaș”
XE

Tema inadaptării intelectualului la o lume vorace, a imposturii, a mediocrității se

cristalizează prin mai multe arii tematice: dragostea și războiul; cunoașterea și setea de
absolut; moștenirea și existența societății bucureștene în preajma Primului Război Mondial.
Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice şi
morale distincte, pusă în lumină printr‑un şir de întâmplări situate într‑un anumit cadru
temporal şi social. Personajul literar reprezintă o categorie principală a unei opere epice sau
dramatice alături de acţiune, narator, timp şi spaţiu.
Ștefan Gheorghidiu, protagonistul romanului, înzestrat cu funcția de acțiune de
reprezentare și de interpretare ilustrează concepția lui Camil Petrescu conform căreia „omul
modern prezintă un zbucium interior, loialitate, convingere profundă, un simț al răspunderii
dincolo de contingențele obișnuite, caractere monumentale în real conflict cu societatea”.
Nicolae Manolescu îl numește romancier virtual, narator implicat dramatizat.
Ca instanță narativă, „ca persona” din punct de vedere al încadrării estetice, Ștefan
Gheorghidiu este personaj complex, tridimensional, rotund, antropomorf, masculin,
individual, realist, tipic care acționează în împrejurări tipice, „intelectualul”, dinamic întrucât
acesta se schimbă pe parcursul romanului.
Ca statut social, protagonistul este inițial student sărac la filozofie, pasionat de kant,
căsătorit cu o studentă la litere de aceeași condiție socială, Ela. Devine bogat peste noapte
prin surprinzătorul testament al lui Tache Gheorghediu iar în armata română are gradul de
sublocotenent. Poate fi considerat „alter-ego” al prozatorului, spirit introvertit, neliniștit,
polemic, lucid.
Numele personajului apare într-o notă de subsol în romanul Patul lui Procust prin
tehnica „le retour du personnage” iar cititorul află că acesta fusese executat, fiind acuzat de
trădare. Ca personaj și ca referent uman, adica din punct de vedere al ființei pe care o
întruchipează, beneficiază și de un portret fizic și de un portret moral (prosopografie și
ethopee). Înfățișarea reiese din autocaracterizare „eram înalt și elegant, dar e adevărat că nu-
mi făceam decât câte un costum de haine pe care-l purtam până se uza și pe urmă îl înlocuiam
cu altul. Cravata de asemenea cumpăram alta când cea de la gât era mototolită de-a binelea”,
„Sunt îmbrăcat tot în costumul ofițeresc subțire”.
Statului moral și psihologic al protagonistului este acela de intelectual ateu care se
iluzionează că poate analiza rațional toate experiențele sale subiective. Intelectual inadaptat,
nefericit în lumea meschină si mercatilă în care trăiește, fire reflexivă și pasională, Ștefan
Gheorghidiu, disecă și analizează cu luciditate experiența dragostei și a războiului acumulând
progresiv neliniști și îndoilei interioare care devin sfâșietoare pe care le exprimă prin
monolog interior „Nu mai puteam citi nicio carte, părăsisem universitatea”, „Mă chinuiam
lăuntric ca să par vesel și eu mă simțeam și imbecil și ridicol și naiv”, e un căutător al
absolutului în iubire „Nu, n-am fost niciodată gelos deși am suferit atâta din cauza iubirii” ,
„Și eu jucasem totul pe această femeie și trebuia să trag acum toate consecințele care se
impuneau – desființarea mea ca personalitate”. De asemenea, protagonistul roamului este o
fire orgolioasă „negreșit, sunt nemăsurat de orgolios”, posesivă „Aveam orgoliul secret de a
fi posesorul unui exemplar a cărui raritate trecătorii n-o bănuiau decât vag”, egoistă „Când o
vedeam cât suferă, simțeam că în mine se cicatrizează răni”. Unchiul său îl caracterizează ca
Dănilă Sonia Andreea
Colegiul Național „Calistrat Hogaș”
XE

fiind lipsit de spirit practic „ai sa-ți pierzi toată averea. Cu filozofia dumitale nu faci doi
bani”. Ela spune despre el ca este „de o sensibilitate imposibilă”, familia inițial îl considera
lacom, egoist, lipsit de caracter dar și om de inimă”. Comandanții din armată îl consideră
corect și disciplinat „Trimitem pe Gheorghidiu că acesta execută întotdeauna ordinele
întocmai”
Zbuciumul interior este redat prin intermediul introspecției și al analizei psihoogice
„Nu pot gândi nimic. Creierul parcă mi s-a zemuit, nervii de atâta încordare s-au rupt ca niște
sfori putrede”
O scenă elocventă pentru conturarea personajului poate fi identificată în capitolul I La
piatra craiului, în munte, când dintr-o discuție aparent banală de la popotă despre un articol
de ziar, în care se preciza că un bărbat fusese achitat deși își ucisese soția declanșează
memoria involuntară și îl determina pe Ștefan Gheorghidiu să rememoreze întreaga poveste
de dragoste trăită în timpul facultății cu Ela. Discuția dintre ofițeri îl determină pe
Gheorghidiu să împărtășească propria concepție despre dragoste: „o iubire mare e mai mult
un proces de autosugestie (...) voluntar la început, patologic pe urmă. E ca un monodeism”.
Limbajul neologic se constituie într-un mijloc indirect de caracterizare și denotă aparența la
categoria intelectualului.
O altă scena semnificativă pentru conturarea protagonistului se recunoaște în capitolul
Ne-am acoperit pământul lui Dumnezeu din cartea a II-a . Spre deosebire de alte romane, la
Camil Petrescu, războiul e demitizat și nu mai are nimic eroic și înălțător. Ordinele de luptă
sunt haotice, iar românii luptă unii împotriva celorlalți. Soldații repetă ca un blestem „Ne-am
acoperit pământul lui Dumnezeu”. La un moment dat unui soldat îi este retezat capul iar un
altul povestește „Și fugea așa, fără cap, domn locotenent”. Protagonistul analizează și se
autoanalizează „Eu aș vrea să-mi stea ferit de turbarea de fier măcar craniul”.
În concluzie, cea ma importantă diferență între omul tradițional și omul modern, poate
fi redusă la modul în care cei doi se raportează la divinitate, autoritate, trascendență. Omul
tradițional crede în Dumnezeu și-și interpreteză existența în funcție de destinul pe care l-a
primit. La nivel literar, rolul divinității este reluat de naratorul omniscient. Omul modern nu
mai recunoaște nicio instanță superioară, se ghidează după principiul lui Nietzsche
„Dumnezeu a murit”, încearcă să găsească absolutul în tot felul de idealisme: dragostea,
erudiția, puterea politică, etc. La nivel literar s-a inventat personajul nartor și viziunea
„împreună cu”, astfel Ștefan Ghorghidiu e intelectualul ateu care crede că poate hotărî și
raționaliza excesiv experiențele cognitive și ontologice