IGIENA AERULUI

Aerul interacţionează permanent cu organismul şi acţiunea lui asupra

organismlui poate fi nu numai pozitivă, ci şi negativă. Orice deviere în starea aerului
poate influenţa atât direct, cât şi indirect funcţiile organismului, dereglându-i
homeostaza. Amestecul de gaze, vapori de apă, care se menţine ca un înveliş în jurul
Pământului este numit atmosferă. Înălţimea atmosferei este apreciată la cca 50 000
km, după care urmează spaţiul interplanetar. Fizico-chimic atmosfera are o structură
neomogenă. Această structură permite împărţirea atmosferei în mai multe straturi (de
la suprafaţa Terrei):

 Troposfera – se întinde în mediu până la 10 km de la suprafaţa solului,

fiind mai înaltă la Ecuator. În troposferă, factorii fizici prezintă variaţii mari şi
consecinţe ale acestor variaţii sunt depunerile atmosferice, deplasarea maselor de aer,
formarea norilor. În troposferă presiunea atmosferică şi temperatura aerului sunt în
permanenţă scădere. Aici se află cca 75% din tot volumul aerului atmosferic şi 90%
din vaporii de apă. Starea troposferei este permanent influenţată de toate procesele
care au loc pe suprafaţa Pământului. Astfel, în troposferă permanent sunt pulberi,
gaze toxice, microorganisme.
După troposferă urmează un strat de pauză - tropopauza.

 Stratosfera – se întinde până la altitudinea de cca 50 km. Aici

temperatura aerului creşte cu înălţimea, presiunea atmosferică continuă să scadă. În
stratosferă se găseşte stratul de ozon, care se formează sub acţiunea radiaţiilor
ultraviolete şi protejează suprafaţa Pământului de aceleaşi radiaţii ultraviolete.
Stratosfera mai poartă denumirea de hemosferă, datorită faptului că aerul se află
predominant în forma moleculară.
După acest strat există stratul de tranziţie - stratopauza.

 Mezosfera – Aici temperatura scade, presiunea atmosferică scade. La

limita superioară a mezosferei care este apreciată aproximativ de 100 km,
temperatura ajunge -70 – -80 grade. În mezosferă se propagă şi sunt reflectate undele
radioelectrice.
Strat de tranziţie - mezopauza.

Aceste 3 straturi caracterizate împreună sunt numite homosfera, deoarece

sunt influenţate de activitatea omului.

 Termosfera – ionosfera sau heterosfera. Se întinde la înălţimi de cca

2000 km. Aici temperatura creşte, presiunea atmosferică scade datorită aerului
rarefiat. Elementele atmosferice aici se află în formă de ioni, electroni liberi.
După termosferă este un strat de tranziţie - termopauza.
1
  Exosfera – practic nu are limite.

O acţiune permanentă asupra organismului o are troposfera. Ea este prezentată

în importanţa igienică a aerului:
1. Prin aer se realizează aportul de oxigen şi este îndepărtat bioxidul de
carbon.
2. Prin proprietăţile fizice, aerul influenţează procesele de termoreglare a
organismului.
3. Factorii fizici atmosferici determină caracteristicile climatice ale
diferitelor zone geografice.
4. Straturile de aer au rol de termoprotecţie pentru întreg Globul
Pământesc.
5. Aerul posedă o conductibilitate termică redusă şi aflându-se în porii
materialelor de construcţie, îmbrăcămintei, are rol de termoizolator pentru organism.
6. Aerul este rezervor de acumulare al substanţelor chimice toxice de
origine tehnogenă.
7. Aerul este rezervor de acumulare a germenilor patogeni şi deci este
factor de transmitere al bolilor infecţioase.
8. Este una din sursele de poluare a solului cu substanţe chimice toxice.
9. Este un mediu natural unde au loc procese de autopurificare.

Factorii fizici ai aerului ca umiditatea, temperatura, mişcarea, electricitatea,

radioactivitatea în marea lor majoritate determină clima, vremea, microclimatul.
Studierea acţiunii lor asupra organismului atât sănătos, cât şi bolnav este
necesară pentru folosirea acţiunii lor favorabile şi pentru preîntâmpinarea sau
diminuarea acţiunii lor negative.

Clima – reprezintă totalitatea factorilor fizici atmosferici şi telurici cum ar fi

relieful, vegetaţia, suprafeţe de apă, caracteristici pentru o anumită regiune. Factorii
dominanţi în formarea climei sunt factorii fizici care variază permanent şi dau naştere
fenomenelor meteorologice din troposferă.
Caracteristicile generale ale climei sunt:
1. stabilitate în timp
2. modificările sunt posibile numai în perioade lungi de timp (zeci, sute de ani)

După situarea geografică, suprafaţa Pământului se împarte în 5 zone climaterice

de bază:
 2 polare
 2 temperate
 1 tropicală

2
 În cadrul acestor 5 zone climaterice din punct de vedere bio-climatologic deosebim
3 tipuri de climat:
1. excitant sau specific (alpin, de stepă)
2. indiferent sau nespecific (de şes, de coline)
3. intermediar (subalpin, marin) – cu elemente excitante şi neexcitante

Vremea – totalitatea factorilor fizici atmosferici în momentul dat. Ea se

caracterizează printr-o mare instabilitate, schimbându-se uneori de câteva ori pe zi.

Aclimatizare – procesul de adaptare funcţională şi organică a organismului la

trecerea dintr-un climat în altul sau la expunerea în procesul muncii la factori fizici
diferiţi de cei iniţiali. Este un proces social-biologic de adaptare activă a organismului
la condiţii climatice noi.
Realizarea aclimatizării depinde de:
 condiţiile de muncă
 condiţiile de trai
 alimentaţie
 rezistenţa organismului
Procesul de aclimatizare se realizează prin 3 faze:
1. faza iniţială (de orientare la factor nou):
 se suprasolicită centrul de termoreglare
 se modifică metabolismul bazal
 în SNC predomină procese de inhibiţie
 scade capacitatea de muncă
 se dereglează somnul
 se pot acutiza bolile cronice existente
2. faza de restructurare a stereotipului dinamic:
 favorabilă – are loc o trecere lină la faza stabilă cu ajutorul unor
măsuri social-igienice
 nefavorabilă – apar nevroze de dezadaptare, artralgii, mialgii,
cefalee, scade capacitatea de muncă, se acutizează bolile cronice. În condiţii extrem
de nefavorabile, aclimatizarea nici nu are loc. În organism se intensifică modificările
patologice. În astfel de cazuri este recomandată revenirea la clima iniţială.
3. faza stabilă – se stabilizează procesele metabolice şi capacitatea de
muncă.

Temperatura aerului
Încălzirea indirectă de la suprafaţa solului dată de unghiul sub care cad razele
solare pe sol, la Ecuator – perpendicular – încălzire maximă, în zona polară – aproape

3
paralel cu solul – încălzire minimă. Aerul se încălzeşte indirect de la sol iar stratul de
la 1-2 m deasupra solului este cel mai încălzit ziua şi cel mai rece noaptea.
Încălzirea directă de la radiaţia solară, este maximă la zenit şi nulă la apusul
soarelui (este mică datorită puterii de absorbţie a aerului faţă de radiaţia solară
redusă).
Diurn – valoarea minimă înaintea răsăritului, creşte progresiv, valoarea maximă în
jurul orei 14 (în jurul orei 9 este valoarea medie a zilei)
Temperatura influenţează schimburile de căldură dintre organism şi mediu.
Omul, organism homeoterm, este adaptat pentru temperaturi între -50°C şi +50 °C.

1. Compoziţia chimică a aerului

Aerul este un amestec de gaze care formează straturile inferioare ale

atmosferei.
Atmosfera este o masă gazoasă invizibilă.
Atmosfera se caracterizează prin faptul că majoritatea atomilor se găsesc în
stare gazoasă. Principalele componente se afla în stare liberă şi într-un schimb intens
cu atomii hidrosferei. În compoziţia aerului, pe lângă aceste gaze se mai află:
compuşi ai acestor gaze, reziduuri industriale, praf, microorganisme.
Dintre toate componentele atmosferei, oxigenul şi azotul sunt singurele
elemente gazoase care se găsesc în toate straturile acesteia. În partea inferioară a
atmosferei, aceste gaze se găsesc în stare moleculară. În partea superioară, aceste
gaze se găsesc în stare atomică.
În compoziţia chimică a aerului, se remarcaă două categorii de elemente: unele
care se află în mod constant şi altele care se găsesc numai în mod accidental:
- Elementele constante ale aerului, oxigen (20,95%), bioxid de carbon (0,03%),
şi azot (78,09%), se găsesc în proporţii aproape fixe, pe când ozonul (1-2 mg la 100
m3), vaporii de apă, gazele rare (heliu, argon, neon, xenon etc.), amoniacul, oxidul de
carbon (1-15 mg la m3) se găsesc în proporţii variabile.
La acestea se adaugă fumul şi particulele fine de praf, care au efecte iritative,
traumatice ale mucoasei tractului respirator, putând oficia în acelasi timp rolul de
vehiculant al diverşilor germeni patogeni.
Omul poate supravieţui câteva săptămâni fără hrană, câteva zile fără apă, însă
numai cateva minute fără aer.

a) OXIGENUL
Este elementul care determină în mare măsură proprietăţile fizice şi chimice ale
aerului. Se găseşte în stare liberă sub formă moleculara, O2. Reprezintă 20,95%
volumetric şi 23% din masă.
Are o foarte mare importanţă biologică deoarece este răspunzător de procesele
fundamentale care au loc la nivelul regnului animal şi vegetal. Este un constituent
4
important al materiei din organismele vii, indispensabil respiraţiei vegetale şi
animale.
Oxigenul menţine reacţiile de oxidare care sunt principalele surse de energie în
procesele vitale: Animalele aerobe consumă oxigen pentru oxidarea diferitelor
substanţe din organism, în urma acestor reacţii rezultând bioxid de carbon şi apă.
Energia eliberată în procesul respiraţiei produce caldură şi alte forme de energie
animală.
La animalele superioare, oxigenul inspirat prin plămâni pătrunde în sânge,
unde cu hemoglobiona, formează oxihemoglobina. În cursul circulaţiei sanguine,
oxihemoglobina ajunge în vasele capilare ale organismului, unde disociază
hemoglobina şi oxigenul.
Aerul este esenţial pentru viaţă. Cinci minute fără aer provoacă leziuni
ireversibile la nivelul celulelor nervoase, cu consecinţe grave asupra sănătăţii,
ameninţând viaţa.
De ce aerul este atât de important? Pentru că el conţine oxigen. Când inspirăm
aerul în plămâni, oxigenul este transferat în globulele roşii ale sângelui, care îl vor
duce mai departe la toate celulele organismului. La nivelul acestora, au loc reacţii
chimice vitale. În urma lor, rezultă bioxid de carbon, pe care tot globulele roşii îl
transportă la plămâni, care-l vor da afara din corp prin expiraţie, căci este un produs
rezidual.
Zilnic, prin plămânii noştri trec 10.000 de litri de aer. Aerul conţine, pe lângă
oxigen şi hidrogen, azot şi, uneori, elemente nocive datorită poluării atmosferei
pământului nostru.
Aerul, care pătrunde pe căile respiratorii (nas, gură, trahee, bronhii, bronhiole),
este filtrat, umezit şi încălzit la temperatura corpului. La procesul de respiraţie
compoziţia chimică a aerului şi cantitatea de vapori de apă se modifică, aerul expirat
fiind practic saturat.

Compoziţia chimică a aerului în procesul respiraţiei:

- Azot - inspirat - 78.09; expirat – 78.26
- Oxigen - inspirat – 20.95; expirat – 16-17
- Bioxid de carbon – inspirat – 0.03; expirat – 3-4

În final, el ajunge la alveolele pulmonare, care sunt tapetate cu o reţea de vase

de sânge foarte mici, numite capilare. La nivelul acestor capilare se realizează
schimbul de gaze - oxigen şi bioxid de carbon. Acest schimb se realizează rapid; în
aproximaiv un minut, tot sângele trece prin plămâni.

Schimburi gazoase respiratorii:

Schimburile de gaze de la nivelul alveolelor sunt determinate de presiunea
parţială a gazelor.

5
- Compoziţia aerului expirat are o concentraţie mai mică de Oxigen=16%,
CO2=4,5%; Azotul gaz inert – nu participă la schimb de gaze.
Cel mai bun aer se află în apropierea zonelor verzi, a pădurilor, lângă mări şi
oceane. Acest aer conţine din abundenţă oxigen şi ioni negativi. Oxigenul se poate
obţine numai prin respiraţie.
Ozonul, gaz albăstrui cu miros înţepător, exercită influenţe benefice asupra
organismului omenesc. Concentraţia acestui gaz în atmosferă variază cu altitudinea,
în zonele muntoase găsindu-se mari cantităţi de ozon, în comparaţie cu zonele de şes.
Concentraţia maximă a ozonului se află la aproximativ 30-35 km, unde alcătuieşte
ozonosfera, un adevărat filtru protector al Pământului. Aerul bogat în ozon, din zona
muntoasă, exercită un efect stimulant asupra organismului, crescându-i rezistenţa la
frig şi la acţiunea substanţelor toxice, şi având efecte oxidative şi bactericide,
argumente ce pledează pentru cura de aer din zona alpinaă în tratarea diverselor
afecţiuni ale aparatului respirator, cardio-vascular şi nervos.

ACŢIUNILE COMPONENTELOR AERULUI ASUPRA ORGANISMULUI

Compoziţia naturală a aerului atmosferic:
- 78,09% azot
- 20,95 % oxigen
- 0,03% CO2
- Gazele rare: xenon
- Vapori de apă
- Germeni care provin din alţi factori de mediu care se dezvoltă la maxim 22 grade şi
participă la autoepurarea aerului şi se numesc germeni psihrofili.

Oxigenul. Impactul.
Variaţiile concentraţiei şi presiunii parţiale a oxigenului
Oxigenul atmosferic poate să scadă în încăperile închise, aglomerate şi
neventilate (18-19%), în fântâni (16%), în submarine sau în adăposturi (14%), în
minele adânci (13%) sau în urma exploziilor din mine (4,9%).
Creşterea concentraţiei oxigenului în aerul inspirat se întâlneşte numai în
administrarea artificială (în scop terapeutic, la scafandri, aviatori, cosmonauţi).

- La concentraţii cuprinse între 18-15% apar manifestări compensatorii din partea

organismului uman. Este ceea ce avem până la altitudinea de 3 km, iar manifestările
sunt uşoare, compensatorii, ca tahicardie, hipertensiune, creşte numărul de hematii la
periferia corpului.
- La concentraţii ale oxigenului între 15-10% capacitatea de compensare devine
insuficientă şi apar tulburări. În condiţii de hipoxie intensă, apar faze succesive de
oprire şi funcţionare ale centrului respirator.
- La concentraţii sub 10-8%, viaţa nu mai este posibilă.
6
Deficitul de oxigenare- altitudine
Pentru fiecare 10m ascensionaţi, presiunea atmosferică scade cu 1 mmHg.
Tulburările care apar variază în raport cu altitudinea, ritmul de ascensiune,
gradul de antrenament individual, starea de sănătate. Modificările patologice care
apar ca urmare a scăderii presiunii parţiale a oxigenului sunt: boala de ascensiune,
boala de altitudine şi boala aviatorilor (răul aviatorilor).
Între 3000-6000 m apare răul de munte (boala de ascensiune), în special la
persoanele neantrenate şi la cele care nu ştiu să-şi dozeze efortul (mers rapid, pauze
nesistematizate). Capacitatea de compensare devine ineficientă. Apar tulburări ca
dispnee, excitaţie, urmată de depresie, apare dezechilibru acido-bazic. De aceea
înălţimea de 6000 m (pentru persoanele neantrenate) şi 8000 m (pentru persoanele
antrenate) sunt limite peste care nu mai este posibilă ascensiunea fără mască de
oxigen. Apare o hipoxie pronunţată, se afectează centrul respirator, faze succesive de
oprire în funcţionarea centrului, brahicardie şi scade tensiunea arterială. În final se
produce colaps respirator şi cardiovascular. La concentraţii mai mici de 8%, la
altitudini de 8 km şi mai sus viata lipseşte.

Răul de aer (boala de altitudine), resimţită de călătorii cu avionul, este produs

atât prin scăderea presiunii parţiale a oxigenului, cât şi prin intervenţia altor factori:
trepidaţia motorului, golurile de aer, tulburări neuro-vegetative cauzate de emoţii etc.

Răul aviatorilor (boala aviatorilor) este rezultatul acţiunii mai multor factori:
scăderea presiunii atmosferice, scăderea presiunii parţiale a oxigenului, temperatura
foarte scăzută (-30 până la -600C), trepidaţie, fenomene de acceleraţie etc.

- Profilaxie:
Combaterea deficitului de oxigen este măsura profilactică principală în cazul
ridicării la înălţimi mari. Se folosesc, în acest scop, aparate de oxigen necesare de la
5000m (când se administrează oxigen combinat cu dioxid de carbon) şi obligatoriu de
la 8000 m (când se administrează oxigen pur). Folosirea aparatelor de oxigen devine
însă insuficientă la înălţimi de peste 10.000-12.000 m din cauza presiunii foarte
scăzute a aerului, în aceste cazuri devenind necesară folosirea costumelor şi a
cabinelor presurizate.
Aviatorilor li se impune o selecţie atentă la angajare şi antrenamente în condiţii
de hipoxie.
O serie de afecţiuni sunt contraindicate zborului la mari înălţimi: cardiopatia
ischemică, anemiile grave, hipertensiunea arterială, afecţiuni valvulare decompensate,
afecţiuni pulmonare (bronşite cronice, astm, pneumotorax), ulcerul gastro-duodena

Viaţa diferitelor populaţii la altitudine

Pentru menţinerea unei oxigenări bune a sângelui la nivel pulmonar, se
instalează o uşoară hiperpnee, se dezvoltă un torace globulos, apare o poliglobulie
7
compensatorie (în jur de 7-8 milioane hematii/mmc sânge) cu creşterea hemoglobinei
şi creşterea minut-volumului sanguin.
La modificările cardio-vasculare şi respiratorii se adaugă şi modificări
endocrine, explicând gradul de adaptabilitate a organismelor născute şi care trăiesc la
altitudine.
Persoanele provenite de la şes şi care se stabilesc la mare altitudine, prezintă
simptome ce produc perturbări la nivelul sistemului nervos central şi periferic,
constituind răul de altitudine (tulburări neuro-vegetative, fenomene de alcaloză).
Aceste fenomene dispar în timp prin aclimatizare.
Adaptarea nu este posibilă la bolnavii pulmonari şi cardiaci, din cauza
suprasolicitării funcţiilor respective, deja compromise.

Bioxidul de carbon. Impactul.

Impactul negativ apare la creşterea presiunii parţiale a CO2, care creste pe seama
creşterii concentraţiei. La creşterea până la 1-2% se observă o polipnee. Aici CO2 este
excitant al centrului respirator. Această acţiune este utilizată în practica medicală şi
anume în anesteziologie. La creşterea concentraţiei CO2 până la 2-3% se observă
creşterea amplitudinii şi ritmului respirator şi apare dispnee. La concentraţii de 4%
dispneea devine accentuată. Apare senzaţia de constricţie toracică. La concentraţii de
5% apar şi manifestări digestive – greţuri, vomismente. La 6-7% la simptomele
enumerate se mai adaugă vertij, cefalee. La creşterea până la 10% apare o stare
depresivă, pierderea cunoştinţei. Se produce stopul respirator şi cardiac. La 15% are
loc pierderea cunoştinţei, exitus. La 20% sfârşitul letal se instalează în câteva minute.

Vicierea aerului

Este rezultatul al unor procese fiziologic şi se produce în încăperi închise.

Pe lângă importanta fiziologica CO2 are şi importanţă igenică, şi anume
concentraţia CO2 este indicator de viciere a aerului. Vicierea aerului este un fenomen
complex rezultat din suprapopularea sau aglomerarea încăperilor. La baza vicierii stă
procesul respirator, care produce în aer modificări chimice, şi anume scade
concentraţia O2, creşte concentraţia CO2, se modifică proprietăţile fizice ale aerului,
şi anume creşte temperatura, umiditatea. Cu aerul expirat în mediu se elimină produse
de metabolism, microorganisme. Dintre toate aceste modificări, efecte nocive au
proprietăţile fizice ale aerului.
Poluarea aerului – este rezultatul activităţii socio-economice şi are loc şi în
aerul încăperilor, şi în aerul atmosferic.
Determinarea vicierii aerului poate fi efectuată prin determinarea separată a
temperaturii, umidităţii, vitezei de mişcare a aerului şi numai cu o singură probă (de
8
CO2). S-a constatat că la o concentraţie 0,07-0,1% proprietăţile fizice sunt modificate,
încât aerul e considerat viciat. Deci CO2 este indicator de viciere a aerului.

Măsuri de profilaxie:
Instituirea unei bune ventilaţii în încăperile de locuit.
Utilizarea măştilor de protecţie în locurile cu risc crescut (fântâni, pivniţe, conducte
de canalizare etc.).
Educaţia sanitară a populaţiei pentru evitarea zonelor periculoase.
Din punct de vedere igienico-sanitar, dioxidul de carbon este un indicator de
apreciere a vicierii aerului, fiind în acelaşi timp şi unul dintre poluanţii atmosferici.

- Intoxicatia acută cu CO2

În condiţii de aer viciat efectele asupra organismului nu sunt determinate de creşterea
CO2 pentru că organismul tolerează această creştere, ci sunt determinate de
modificările parametrilor fizici de calitate a aerului, temperaturii, umidităţii, cedarea
cantităţii de căldură aerului. Sunt diminuate funcţiile de termoliză prin convecţie,
radiaţie, evaporare.
Modificări: cefalee, transpiraţie, greaţă, vărsături.
La creşteri ale CO2 la 4% pot apărea tulburări senzoriale, constricţie toracică, lipsa de
aer, cresterea tensiunii arteriale. Corecţia= tahipneea, creşterea debitului circulator,
greţuri, vărsături.
La CO2 =8% - comă
La CO2=10% - exitus

Azotul. Impactul.

Are o reactivitate chimică redusă. Nu ia parte activă în actul respiraţiei. La

presiune normală nu are acţiune nocivă asupra organismului Poate influenţa sănătatea
numai la creşterea presiunii aerului inspirat. Inhalare de azot sub presiune poate fi
numai în condiţii particulare de muncă, în cheson, la scafandrii, la sportivi înotători
sub apă. La coborâre sub apă, presiunea creşte pentru fiecare 11 m – o atmosferă.
Azotul inspirat prin presiune trece membrana alveolară capilară, se dizolvă în plasmă,
apoi în ţesuturile bogate în lipide (ţesutul adipos, sistemul nervos). La inspiraţia
azotului sub presiune se provoacă 2 sindroame:
 de compresiune – apare la coborâre bruscă sub apă şi este legat de
saturarea bruscă în azot a ţesutului nervos. Evoluează în 2 faze:
 de excitaţie – se manifestă prin euforie, hiperreflectivitate, nelinişte,
agitaţie, tulburări senzoriale (“beţia adâncurilor”)
 de inhibiţie – adinamie, bradicardie, hiporeflectivitate, până la somn
şi deces. Acest sindrom se instalează cu atât mai repede, cu cât se coboară
mai adânc omul.
9
  de decompresiune – apare la revenirea rapidă la suprafaţă. În aceste
condiţii azotul din ţesuturi nu este eliminat din organism în ritmul respiraţiei. Deci o
parte se acumulează în sânge şi dă naştere emboliei gazoase, cu diverse localizări.
Cele mai grave sunt ale creierului şi cordului, consecinţa cărora poate fi infarctul
miocardic, pulmonar, paralizii, parestezii, artralgii, mialgii. Se mai numeşte “boala de
cheson”.
Pentru prevenirea acestor fenomene este necesar ca persoanele ce vor fi expuse
la presiuni crescute să cunoască simptomele acestor sindroame, mai ales a celor
premonitorii pierderii cunoştinţei. Atât coborârea, cât şi ridicarea la suprafaţă se vor
face lent, în trepte cu pauze. Persoanele vor fi selectate medical. Se recomandă şi
creşterea capacităţii de adaptare a organismului la presiuni crescute metodic
permanent.

Variaţiile concentraţiei şi presiunii parţiale a azotului

Azotul se găseşte în aerul atmosferic la o concentraţie de 78,09%, valoare ce se
menţine constantă prin circuitul azotului în natură, ajungând din aer în plante şi
animale, iar prin descompunerea substanţelor organice de origine animală şi vegetală
în sol, o parte din azot trecând sub formă de amoniac în aer, restul continuându-şi
ciclul în sol.

Prin creşterea presiunii aerului, în timpul activităţii sub apă (muncitorii din
chesoane, scafandrii), creşte şi presiunea parţială a azotului, care fiind neutru nu intră
în combinaţie cu elementele din sânge sau ţesuturi ci se dizolvă în sânge şi lichidul
interstiţial până la saturare. Unele ţesuturi au afinitate mai mare faţă de azot devenind
mai repede saturate (ţesutul adipos, ţesutul nervos).
Saturaţia ţesutului în azot este rapidă la început, apoi se încetineşte pe măsură
ce se apropie de saturaţie totală, care se realizează la aproximativ 4 ore de la creşterea
presiunii.

Prin scăderea presiunii sale în sânge, ca urmare a scăderii presiunii aerului

inspirat (prin ridicări la suprafaţă a scafandrului sau a muncitorului din chesoane),
azotul se deplasează din ţesuturi în sânge şi este eliminat prin plămâni.
Eliminarea se face urmând aceeaşi curbă exponenţială, ca la dizolvarea lui în
ţesuturi, dacă decompresiunea se face lent.
În cazul unei decompresiuni bruşte, se produce o degajare rapidă a azotului de
la nivelul ţesuturilor, cu apariţia emboliilor gazoase în vase şi diferite ţesuturi
(pulmonar, cardiac, nervos, adipos, articular), tulburări caracteristice "bolii de
decompresiune".

Embolia gazoasă
Semnele premonitorii sunt: dureri articulare şi musculare, parestezii la nivelul
membrelor, hiperestezie cutanată, emfizem subcutanat, pareze.
10
În aceste cazuri se recomandă coborârea din nou la adâncime.
Măsurile de profilaxie a acestor accidente constau în:
- selecţionarea muncitorilor la angajare;
- efectuarea instructajului de protecţia muncii la muncitorii expuşi;
- respectarea timpului de lucru;
- decompresiunea lentă;
- întrebuinţarea unui amestec de gaze care înlocuieşte aerul (amestec de heliu şi
oxigen; oxigen şi hidrogen).

Ozonul atmosferic
Ozonul se găseşte în cantităţi mici în atmosferă şi se formează în timpul
descărcărilor electrice sau în urma reacţiei oxigenului atomic cu oxigen molecular.
În aerul din apropierea solului, ozonul este întâlnit doar sub formă de urme
(0,2-0,8 mg/ 100 mc aer).
La altitudine de circa 20 m, concentraţia ozonului este suficient de ridicată
(între 0,25-0,50 ppm - 1 ppm oxigen la 250C = 1962 μm/mc) pentru a absorbi
radiaţiile cu lungime de undă mică, nocive pentru viaţa de pe Pământ.
Ozonul stratosferic
În stratosferă ozonul este prezent în strat relativ constant, cu o grosime
cuprinsă între 3-5 mm, purtând denumirea de ozonosferă. Acest strat depinde de
echilibrul existent între formarea şi descompunerea ozonului sub acţiunea radiaţiilor
ultraviolete.
Ozonosfera îndeplineşte rolul de ecran faţă de radiaţiile ultraviolete cu
lumgimea mică de undă, improprie vieţii, pe care o reţine în proporţie de 99% şi
pentru schimburile energetice între straturile superioare şi inferioare.
În prezent se semnalează reducerea grosimii stratului de ozon stratosferic şi
chiar dispariţia sa în anumite zone, cu formarea "găurilor de ozon". Dintre cauzele
care determină producerea acestui fenomen putem menţiona:
- Zborul avioanelor supersonice la 20 km altitudine. Gazele de ardere ale motoarelor,
care conţin oxigen atomic, hidrogen, grupări OH, NO. Ele interacţionează fotochimic
cu ozonul consumându-l.
- Eliminarea în atmosferă a unor compuşi de tipul cloro-fluorocarbon utilizaţi în
industria frigotehnică şi ca agenţi vehiculanţi pentru spray.

Ca efecte ale reducerii stratului de ozon asupra stării de sănătate se pot

menţiona:
- creşterea incidenţei cancerului cutanat (4-6% pentru o scădere a ozonului atmosferic
de 1%);
- favorizarea cancerului cu diferite localizări;
- modificări ale lanţurilor de AND şi ARN celular;
- aberaţii cromozomiale;
11
- degradarea vegetaţiei;
- dezechilibre ale florei şi faunei marine

POLUAREA AERULUI

Poluarea aerului şi acţiunea lui violentă asupra sănătăţii.

Prin poluarea aerului se înţelege prezenta în atmosfera a unor substanţe, care , în

funcţie de concentraţie şi timp de acţiune, produc modificări ale sănătăţii, generează
sau alterează mediul. Aceste substanţe pot fi diferite de cele care se găsesc în
compoziţia normală a aerului sau pot fi compuşi care fac parte din aceasta, cum ar fi:
CO2, ozon, rodon în concentraţii care depăşesc cele admisibile.

Factorii care condiţionează poluarea şi autopurificarea aerului

Factorii fizici ai aerului atmosferic
- Temperatura aerului: influenţează poluarea prin modul în care determină formarea
curenţilor de aer verticali.
- Umiditatea aerului: împiedică difuzarea substanţelor poluante.
- Curenţii de aer orizontali sunt cei mai importanţi factori de dispersie a substanţelor
poluante în atmosferă. Ei transportă aceste substanţe la distanţă şi în zone fără surse
de poluare.
- Iradierea solară favorizează reacţii fotochimice între unii poluanţi şi constituenţi
normali ai aerului sau între elementele poluante. Produşii rezultaţi sunt, în general, cu
efect toxic crescut.

Factorii geografici
- Relieful influenţează condiţiile meteorologice, deci poate favoriza dispersia sau
acumularea substanţelor poluante.
- Suprafeţele de apă (lacuri, mări, oceane) reduc poluarea prin fixarea suspensiilor din
aer şi dizolvarea poluanţilor gazoşi.
- Vegetaţia fixează dioxidul de carbon şi degajă oxigenul în procesele de fotosinteză,
reţine dioxidul de sulf şi pulberile pe frunze.

Factorii urbanistici
- Sistematizarea localităţilor urbane poate interveni în favorizarea autopurificării
aerului prin asamblarea corectă a zonelor industriale, instituirea zonelor de protecţie
sanitară, amplasarea la distanţă de localităţi a unor surse majore de poluare,
orientarea străzilor în funcţie de direcţia dominantă a curenţilor de aer, asigurarea
suprafeţelor de spaţii verzi etc.

12
Sursele de poluare a aerului atmosferic se împart în :
 naturale
 Eroziunea solului, din rezultatul căruia în aer se află particule de
praf în suspensie. Anual sunt eliminate 30 ml tone de praf.
 Erupţiile vulcanice, în rezultatul cărora se elimina CO2, CO,
amoniac, oxizi de sulf, praf.
 Incendiile spontane ale pădurilor, din rezultatul cărora aerul este
poluat cu CO2, funingine, hidrocarburi
 Plantele în perioada de înflorire.
 Solul poluat - în rezultatul descompuneri materiei organice din sol
în aer sunt eliminaţi amoniacul, metanul, hidrogenul sulfurat.
 artificiale
 procesele de combustie – în atmosferă se degajă oxizi de sulf,
azot, carbon, aldehide, hidrocarburi, pulberi.
 transportul – (terestru în primul rând) – CO2, oxizi de azot,
hidrocarburi, plumb.
 procesele industriale.

După efectele asupra organismelor se clasifică în:

1. iritanţi – oxizii de sulf, de azot, clorul şi compuşii lui, amoniacul,
pulberii în suspensie; ei afectează, în special, mucoasa căilor respiratorii şi
alveolele pulmonare, iar la concentraţii mai crescute - conjunctiva şi cornea.
2. asfixianţi – CO, hidrogenul sulfurat, acidul cianhidric, cianurile,
nitriţii;
Mecanismul de acţiune:
- blocarea oxigenului de către hemoglobină (monoxidul de carbon, nitriţii),
- împiedicarea utilizării oxigenului în procesele metabolice (cianuri),
- blocarea centrului respirator (hidrogenul sulfurat).
Efectele acute
- 0,5-0,8% carboxihemoglobină în sânge reprezintă valori normale pentru persoanele
fără expunere la monoxidul de carbon exogen (datorită formării monoxidului de
carbon endogen rezultat din metabolismul hemoglobinei).
- 2% carboxihemoglobină nu s-au semnalat modificări fiziologice sau patologice.
- 2-10% carboxihemoglobină apar primele simptome datorită hipoxiei.Efecte
evidente apar la persoanele cu tulburări circulatorii cerebrale, la cele care au
consumat alcool, au făcut tratament cu sedative, antihistaminice, hipotensoare sau la
persoanele cu funcţia miocardică alterată.
- 10-20% carboxihemoglobină, pe lângă fenomenele anterioare apar cefaleea,
dispneea şi scăderea performanţelor fizice.
- Între 20-40% carboxihemoglobină apare intoxicaţia acută manifestată prin cefalee,
ameţeli, greaţă, adinamie, tulburări senzoriale.

13
- Concentraţia care depăşeşte 40% carboxihemoglobină determină pierderea
conştienţei.
- La concentraţia de 60% apare decesul.
Efectele cronice
Asupra aparatului cardiovascular:
- La concentraţii de 4% carboxihemoglobină pot apare decompensări ale
cardiopatiilor sau poate constitui un factor declanşator al accidentelor acute în cadrul
cardiopatiei ischemice.
- La concentraţii cuprinse între 5-10% existente timp îndelungat se produce
depunerea de plăci ateromatoase în peretele vascular, prin modificarea permeabilităţii
vasculare, alterări în vasa vasorum, modificări enzimatice.
- La concentraţii care depăşesc 15% carboxihemoglobină se pot produc alterări
miocardice grave (sindromul Shinsu).
10-20% carboxihemoglobină, pe lângă fenomenele anterioare apar cefaleea, dispneea
şi scăderea performanţelor fizice.
- Între 20-40% carboxihemoglobină apare intoxicaţia acută manifestată prin cefalee,
ameţeli, greaţă, adinamie, tulburări senzoriale.
- Concentraţia care depăşeşte 40% carboxihemoglobină determină pierderea
conştienţei.
- La concentraţia de 60% apare decesul.
3. toxici – plumbul, cadmiul, mercurul, arsenul, fluorul, pesticidele
4. cancerigeni – hidrocarburile policiclice aromatice, nitrozaminele,
aminele aromatice, pesticidele organice, praful de tutun, substanţele neorganice ca
plumbul, cadmiul, cromul.
5. fibrozanţi – oxizi de fier, pulberii de azbest, oxidul de siliciu,
beriliul şi toţi poluanţii iritanţi.

Efectele poluării
Poluarea poate avea acţiune:
 directă
 apariţia efectelor acute. Efectele acute apar după expuneri de scurtă
durată la substanţe toxice în concentraţii mari. Efectele acute se pot manifesta prin
intoxicaţii sau prin agravarea sau decompensarea unei boli existente.
 Efectele cronice – apar după expunere de lunga durată, ani de zile,
la unele concentraţii moderate. Efectele cronice pot apărea în rezultatul cumulării
materiale sau funcţionale. În rezultatul cumulării materiale în diferite organe, ţesuturi
toxicele se depun în aşa numite depouri. În anumite condiţii aceste depouri se
manifestă prin acţiunea toxică a preparatului dat. Cumularea materială posedă
plumbul, cadmiul, mercurul. Cumulare funcţională posedă poluanţii iritanţi. Ea se
manifestă cu apariţia după o perioadă de timp a îmbolnăvirilor datorate dereglării
funcţiei organelor.
 Efecte tardive – apariţia fenomenelor patologice după o perioadă

14
lungă de timp (acţiune cancerigenă, mutagenă)
 indirectă
 se manifestă asupra climatului, astfel creşte numărul de zile cu
ceaţă, se reduc radiaţiile calorice. Poluanţii influentează şi asupra radiaţiilor
luminoase, astfel la o poluare luminozitatea poate scădea cu 10-50%. La poluarea
atmosferei este de reţinut radiaţia ultravioletă. Ea are influenţă asupra plantelor,
animalelor, indicator a unui grad înalt de poluare fiind albinile. Poluarea atmosferei
se observa în viată – apar mirosuri neplăcute, coroziunea metalelor, degradează
obiectele de cauciuc, metal, scade vizibilitatea. Apar pierderi economice.
Degradează operele de artă.

Criterii de apreciere a contaminării aerului din încăperi

 proprietăţile organoleptice (după miros)
 proprietăţile fizice
 conţinutul de aeroioni uşori – ionii pozitivi sau negativi la care nu sunt
alipiţi moleculele de praf
 componenţa chimică (O2, CO2, alte substanţe eliminate în rezultatul
proceselor fiziologice)
 concentraţia pulberilor
 Poluarea cu germeni după indici:
 numărul de germeni
 streptococii hemolitici şi viridans
 stafilococii
 coliformii

Măsurile de protecţie:
1. tehnologice:
1. reducerea sau excluderea evacuării substanţelor nocive în atmosferă.
2. Trecerea la procese tehnologice închise, continue.
3. Recuperarea şi utilizarea reziduurilor industriale.
4. Înlocuirea substanţelor toxice cu cele inofensive.
5. Epurarea materiei prime de compuşi nocivi.
6. Înlocuirea proceselor de prelucrare, care generează pulberi.
7. Perfecţionarea proceselor de ardere.
8. Ermetizarea proceselor tehnologice.
2. de planificare:
1. planificarea corectă a centrelor populate.
2. stabilirea zonelor de protecţie sanitară.
3. plantarea zonelor verzi în centrele populate.
3. sanitar-tehnice:
1. Epurarea reziduurilor (folosirea filtrelor, camerelor de sedimentare,
de captare a pulberilor)
15
 2. Folosirea dispozitivelor de prelucrare termică a reziduurilor şi
anume:
3. Epurarea catalitică a gazelor
4. Ozonarea gazelor formate
5. Construirea coşurilor de evacuare înalte (măsuri poliactive)
4. legislative
1. elaborarea CMA (concentraţii maxime admisibile) pentru
substanţele evacuate în aerul atmosferic
2. elaborarea măsurilor de atingere a emanărilor maxime admisibile
3. elaborarea standardelor pentru materia primă

16