Vouciuc Andreea-Ionela Strugar

AMG, AN 3,Sem 2

GERONTOLOGIE, GERIATRIE ȘI NURSING

DEMENȚA
Demența este un sindrom clinic caracteriat prin pierderea sau declinul progresiv al unor
funcții intlectuale comparativ cu un nivel anterior în absența tulburărilor de conștiență și trebuie
diferențiată de deficitul de dezvoltare psihică și anume, întârzierea mintală.
Demența se caracterizează prin degenerescența nervoasă datorată micșorării numărului de neuroni,
atrofia creierului și przența plăcilor senile.

Cauzele demenței
Dementa este cauzata de deteriorarea celulelor creierului. Acest prejudiciu interfereaza cu capacitatea
celulelor de a comunica intre ele. Cand celulele creierului nu pot comunica in mod normal, gandirea,
comportamentul si sentimentele sunt afectate. Creierul are multe regiuni distincte, fiecare fiind
responsabil de diferite functii (de exemplu, memorie, judecata si miscare). Celulele din regiunea
respectiva sunt deteriorate. Diferitele tipuri de dementa sunt asociate cu anumite tipuri de leziuni ale
celulelor cerebrale in anumite regiuni ale creierului.
De exemplu, in boala Alzheimer, nivelurile ridicate de anumite proteine, in interiorul si in exteriorul
celulelor creierului, ingreuneaza celulele creierului sa ramana sanatoase si sa comunice intre ele.
Regiunea creierului este numita hipocampus. Acesta este centrul invatarii si memoriei din creier. De aceea
pierderea memoriei este adesea unul dintre primele simptome ale bolii Alzheimer.

Factori de risc pentru demență

Anumiți factori de risc sunt cunoscuți ca fiind asociați cu demența. Cu toate acestea, varsta este cel mai
mare „dușman”. Alti factori de risc includ:
- Ateroscleroza (boala cardiovasculara care determina ingustarea arterelor);
- Niveluri ridicate de colesterol;
- Niveluri mai mari decat cele medii ale homocisteinei din sange (un tip de aminoacid);
- Diabetul zaharat;
- Insuficienta cognitiva;
- Fumatul si consumul de alcool.

Simptomatologie în demență
Simptome cognitive
- tulburările de memorie în sensul diminuării cantitative (hipomnezia); sunt evidente și marchează pe
plan clinic debutul demenței. Ele se agravează progresiv până la amnezie retro-anterogradă (pierdere
progresivă a informațiilor dinspre prezent spre trecut) și uneori aparția unor paramnezii de tipul
ecmneziei;
- hipoprosexia este constantă, accentuându-se progresiv până la pierderea totala a capacității de
concentrare (aprosexie);
- dezorientarea în timp, spațiu și la propria persoană - sunt simptome invariabile în stadii mai
avansate ale procesului deteriorativ;
- gândirea devine lență și săracă în conținut (sărăcie ideativă), uneori incoerentă; în stadiile incipiente
pot să apară idei delirante nesistematizate cu tematică de persecuție; în stadii avansate alterarea
gândirii este cvasitotală reflectându-se prin emiterea unor sunete fără sens sau mutism;
- pe plan perceptiv se instalează treptat agnoziile, uneori la debut pot apărea tulburări calitative ale
percepției - inconstante - caracteristice sunt halucinatiile olfactive, gustative și percepții false din
sfera organelor genitale.

Simptome afective
- în stadii incipiente apare depresie ca o reacție la conștientizarea instalării procesului deteriorativ;
- iritabilitatea se poate asocia depresiei - apare dispoziția disforica;
- în stadii avansate apare o aplatizare a reacțiilor afective la stimuli, dublată de explozii afective de
tipul afectelor fără o cauză aparentă.

Simptome comportamentale
- primele simptome pe plan comportamental se referă la scăderea interesului pentru activități și a
inițiativei (simptome care pot determina confuzie diagnosticată cu episodul depresiv);
- progresiv apar perioade de akinezie întrerupte de perioade de agitație, comportamentul devine
dezorganizat, fără sens, abundând stereotipiile și perseverările motorii și verbale.

Clasificarea demențelor
1. Demenţe de tip degenerativ
a. Grupa demenţelor de tip Alzheimer
- Boala lui Alzheimer
- Demenţa senilă tip Alzheimer
- Demenţa presenilă simplă Gillespie

b.Grupa demenţelor din cursul bolilor neurologice degenerative

- Boala lui Parkinson
- Boala lui Huntington
- Atrofiile cerebeloase
- Boala de neuron motor (scleroza laterală amiotrofică)
- Paralizia supranucleară progresivă
- Hipertensiunea ortostatică esenţială
- Epilepsie
2. Demenţele pe fond vascular
- Demența multifocală
- Boala lui Binswanger
- Demenţa lacunară
3. Demenţele ireversibile prin agenţi infectanţi
- Encefalopatiile de tip spongios
- Boala lui Jakob-Creutzfeldt
- Boala lui Heidenhain
- Boala lui Pick
- Encefalopatiile din SIDA, herpes simplex, herpes zoster
4. Demenţele posttraumatice
- Post macrotraumatisme (deschise şi închise)
- Post microtraumatisme repetate (demenţa pugilistică)
5. Demențe anoxice
- De origine cardiacă
- Prin intoxicaţie cu oxid de carbon
Din ansamblul demenţelor cele mai frecvente sunt cele din grupa Alzheimer (44,8% sub 70 de ani ;
52,7% peste 70 de ani) urmate de cele pe fond vascular. Demenţele mixte (de tip Alzheimer dar şi cu
leziuni vasculare) reprezintă a treia categorie de demenţe statistic importantă.

ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU DEMENȚĂ

Cele mai dificile probleme cu care se confruntă familia bolnavului cu demeţă sunt
instabilitatea afectivă, insomniile, dromomania, refuzul hranei, refuzul igienei corporale, incontinenţa
urinară. Unul din cele mai supărătoare simptome este senzaţia de pericol iminent, de panică,
declanşată de stresuri minore. Avertizată, familia poate interveni din timp, înlăturând factorii
declanşatori, ameliorând mediul, distrăgând atenţia bolnavului.
 Educarea familiei, organizarea anturajului familial sunt considerate resurse terapeutice
importante într-o boală atât de dificilă cum este demenţa. în prezent, există din ce în ce mai multe
preocupări de studiu al mecanismelor de adaptare a familiilor care îngrijesc un vârstnic dement.
Incontinenţa urinară, dromomania, tulburările somnului pot fi parţial corectate prin ducerea
permanentă a bolnavului la urinat, prin supraveghere, împiedicare a somnului în timpul zilei, terapie
medicamentoasă. Atenţia şi supravegherea trebuie instituite obligatoriu asupra bolnavilor care
rămân singuri la domiciliu, care continuă să fumeze, să gătească, manevrarea gazelor, deosebit de
riscantă expunând la accidente. Uneori membrii familiei se simt vinovaţi pentru boala celui apropiat,
se simt părăsiţi, fară ajutoare din afară; alteori sunt puşi să ia decizii, să se ocupe de treburile casnice
pentru prima oară. În unele forme uşoare, bolnavii îşi conservă personalitatea, putând fi bunici buni
şi utili, integrându-se în viaţa de familie.
În ceea ce priveşte îngrijirea bolnavilor, una din problemele dificile şi dezagreabile,
incontinenţa urinară, poate fi ameliorată şi chiar evitată prin ducerea bolnavului la toaletă, o dată la
câteva ore, menţinerea unui aport suficient de lichide, deshidratarea fiind între altele şi factor de
agravare a tulburărilor cerebrale (stări confuzionale). Se va evita ingestia de lichide după orele 18:00
pentru a diminua pierderile de urină din timpul nopţii.
Familiile care se informează şi sunt informate asupra modului de îngrijire a bolnavilor au cele mai
puţine probleme. Trebuie văzut dacă ambianţa familială într-un caz dat are rol decisiv fie în
întârzierea, fie în prevenirea internării acestor bolnavi în cămine; instituţionalizarea în cămin duce de
multe ori la adâncirea bolii.
Demenţa vârstnicilor nu este doar rezultatul modificărilor organice, ci şi al influenţelor
unor factori psiho-sociologici, care se precipită într-o anumită perioadă în viaţa vârstnicului:
pierderea rudelor, pierderea prietenilor, conştientizarea îmbătrânirii, organizarea unui mediu
ambiant cooperant, a unei atmosfere de înţelegere poate duce la ameliorări. Bolnavii necesită
suportul anturajului pentru activităţile lor zilnice. Un exemplu important este obişnuirea bolnavului
cu o rutină regulată. Se apreciază că rolul familiilor în îngrijirea demenţilor vârstnici în condiţiile
creşterii numărului acestora devine fundamental, instituţionalizarea asigurând asistenţa doar a unei
mici părţi din totalul acestor bolnavi (circa 5-6%).

Îngrijirea pacientului cu demenţă la bolnavii instituţionalizaţi, metode de resocializare,

activităţi de grup, metode psihologice pot duce la o întârziere a declinului prin îmbunătăţirea capa-
cităţii intelectuale, integrare socială, creşterea capacităţii de autoservire. Anturajul bolnavului,
personalul de îngrijire trebuie să aibă cunoştinţe despre nursing specifice, cit şi o bună informare bio-
etică, resurse de dăruire şi răbdare, afecţiune şi devotament. Acesta se impune să conlucreze cu
familiile. Sunt importante măsurile pentru îmbunătăţirea spiritului de orientare în timp şi spaţiu şi la
propria persoană, prin educarea persoanelor de îngrijire, pentru a da informaţii despre timpul, locul
şi persoanele cu care vine în contact, explicarea motivaţiei îngrijirilor acordate.
În multe cazuri, suspiciunea bolnavilor că li s-au furat unele lucruri, provine din tulburările
de memorie şi de orientare, nefiind capabili să le găsească. Pe de altă parte, capacitatea de orientare
a acestor bolnavi scade şi mai mult dacă le sunt afectate auzul şi văzul. Aceste aspecte trebuie tratate
de anturajul familiei sau spitalicesc, cu înţelegere şi răbdare.
Pe măsură ce simptomatologia se ameliorează, bolnavii sunt stimulaţi să se ajute singuri.
O altă direcţie de intervenţie psiho-socială este constituită de măsurile pentru crearea, în
unitatea de termen lung în care este asistat, a unui mediu ambiant simplu şi stabil pentru a permite
orientarea şi cât mai normal posibil: pregătirea meniurilor ca acasă, ceea ce determină creşterea
apetitului şi are un efect sedativ; aranjarea camerelor astfel încât să aibă lucruri personale, familiale;
purtarea hainelor proprii atenuează sentimentul înstrăinării.
Să nu se uite că mediul înconjurător poate afecta comportamentul bolnavilor demenţi. Urmând să
ţină seama de acest fapt, tratamentul caută să creeze o atmosferă apropiată de cea familială.
O altă măsură simplă, care decurge din aceeaşi condiţionare psiho - socială etiologică a
deteriorării intelectuale, o constituie crearea condiţiilor de acces liber, nestingherit al rudelor şi
prietenilor care să vină cât mai des în vizită la bolnav. Un mediu ambiant custodial impus, pus sub
semnul unei "discipline administrative, interioare" este stresant, fiindcă impune restricţii comunicării,
stânjeneşte raporturile interpersonale, ceea ce adânceşte procesul de izolare şi, consecutiv, de
deteriorare.
Educarea familiei şi a altor persoane din anturaj, instruirea personalului din unităţile de asistenţă
sunt o altă cale de a influenţa favorabil îngrijirile şi evoluţia acestor bolnavi. Informarea, instruirea şi
susinerea familiei sunt incluse ca parte a tratamentului suferindului de demență.