Alimentaţia sănătoasă a şcolarului

Alimentaţia, ca factor important al creşterii, dezvoltării şi menţinerii

stării de sănătate a copiilor, a devenit astăzi o ştiinţă, cunoscându-se cu
exactitate cu ce şi cum trebuie să se hrănească aceştia, în funcţie de vârstă şi
de natura activităţilor zilnice.
În multe cazuri, părinţii şi în special mamele asociază noţiunea de
copil sănătos cu cea de copil gras şi frumos. Pentru a-şi vedea copilul gras,
unele mame sunt în stare să se abată în fel şi chip de la alimentaţia
cumpătată pe care ar trebui s-o primească copilul în funcţie de vârstă, sex,
efortul fizic şi intelectual solicitat, precum şi de sezon. Suntem în total
dezacord cu punctul de vedere al acestora, deoarece noţiunea de « gras » o
exclude pe cea de « sănătos ».
Pentru menţinerea sănătăţii copilului şi pentru creşterea capacităţii
sale de muncă fizică sau intelectuală este important ca alimentaţia zilnică,
denumită mai corect raţie alimentară, să conţină toate cele 3 principii
alimentare de bază – proteine, glucide, grăsimi – dar şi vitamine, săruri
minerale, fibre celulozice şi apă, în cantităţi suficiente şi într-un anume
raport între ele.
Igiena alimentaţiei poate fi definită ca ramura igienei care se ocupă de
prevenirea îmbolnăvirilor determinate de o alimentaţie necorespunzătoare şi
de promovarea sănătăţii pe baza unei alimentaţii raţionale în funcţie de
necesităţile fiecărui organism. Organismul uman prin procesul de alimentaţie
preia din mediul înconjurător substanţele nutritive de care are nevoie şi pe
care le transformă pentru o desfăşurare normală a activităţii metabolice.
Omul modern, datorită multiplelor activităţi desfăşurate zilnic, acordă
o importanţă redusă alimentaţiei, mulţumindu-se cu mese nesănătoase,
constituite din semipreparate şi servite în cea mai mare grabă. Uită astfel că
nevoia organismului de substanţe nutritive este continuă şi că lipsa acestora
provoacă apariţia unor grave probleme de sănătate şi de luare în greutate.
Un alt factor determinant al îmbolnăvirilor îl constituie consumul
excesiv de cafea, tutun şi alcool.
Odată cu evoluţia societăţii, gama produselor alimentare s-a extins şi
este extrem de complexă în ceea ce priveşte compoziţia chimică, de la
produsele ce reprezintă regnul vegetal la cele din regnul animal.
Cu toată diversitatea pe care o prezintă, produsele alimentare se
caracterizează prin trăsături comune, în limita fiecărei grupe, privind
compoziţia chimică.
 În majoritatea produselor alimentare întâlnim nouă grupe principale
de substanţe (principii nutritive):
 Apă;
 Săruri minerale;
 Glucide;
 Lipide;
 Protide;
 Acizi organici;
 Pigmenţi;
 Vitamine;
 Enzime.
În legătură cu necesarul de substanţe nutritive, consumatorul le poate
prelua în funcţie de următoarele criterii: vârstă, sex, masă corporală,
înălţime, felul şi intensitatea activităţilor fizice depuse, condiţii de locuit,
condiţii de mediu.
Proteinele sunt substanţe complexe, formate din aminoacizi şi au rol
plastic în construcţia celulară. Aminoacizii constituie cărămizile din care se
construieşte o moleculă de proteină (fie ea de origine animală sau vegetală).
Unii dintre ei pot fi sintetizaţi în organism, chiar dacă hrana nu-i conţine, dar
există alţii pe care organismul nu-i poate sintetiza şi pe care omul îi ia din
natură, odată cu alimentaţia; lipsa acestora din urmă din alimentaţia
obişnuită a copiilor şi tinerilor (care trebuie să conţină proteine cu mare
valoare nutritivă) poate aduce mari prejudicii sănătăţii lor. Toate celulele şi
ţesuturile organismului, cu precădere în perioadele sale de creştere, conţin în
structura lor proteine. Ele participă la sinteza enzimelor şi a celor mai mulţi
hormoni secretaţi de glandele endocrine, prin mijlocirea cărora au loc
majoritatea proceselor metabolice şi fiziologice.
Sursele alimentare cele mai bogate în proteine sunt, dintre produsele
animale: carnea, ouăle şi produsele lactate; dintre cele vegetale: soia,
fasolea, mazărea, grâul, orezul, cartoful, etc. proteinele trebuie să reprezinte
la un copil în perioada de creştere circa 16% din totalul raţiei calorice, adică
3-4 grame proteine pentru fiecare kilogram al greutăţii sale corporale.
Lipsa sau insuficienţa proteinelor din alimentaţia copiilor duce la
întârzierea creşterii (împiedicând totodată o bună dezvoltare a creierului şi a
funcţiilor nervoase) şi la scăderea rezistenţei organismului la infecţii,
deoarece proteinele sanguine conţin o fracţiune – gama globulină – cu rol în
apărarea organismului împotriva celor mai multe boli provocate de microbi
sau de viruşi.
 Pentru asigurarea unei cantităţi optime de proteine, cu toate avantajele
nutriţionale ale acestora, un adult sănătos, cu activitate obişnuită trebuie să
consume 1,2…1,5 g proteine/kg corp/zi. Persoanele care antrenează consum
ridicat de energie sau care lucrează în mediu toxic şi convalescenţii trebuie
să consume 1,5…2 g proteine/kg corp/zi.
Cantitatea recomandată de lipide pentru adolescenţi, persoane care
antrenează un consum destul de ridicat de energie, este de 1,5…2 g/kg
corp/zi, iar pentru adulţi este de 0,7…1 g/kg corp/zi.
Cantitatea de glucide recomandată este de 4…8 g/kg corp/zi.
Vitaminele sunt substanţe organice prezente în cantităţi foarte mici în
produsele alimentare, dar care sunt esenţiale pentru buna funcţionare a
proceselor biologice. Acestea nu pot fi sintetizate de organism, ca atare
trebuie asigurate prin hrana zilnică.
Sărurile minerale numite şi săruri organice se găsesc în produsele
alimentare vegetale şi animale în cantităţi variate de 0,1…8,0%. Părţile
vegetale aeriene ale plantelor şi părţile periferice ale boabelor, seminţelor
sunt mai bogate în săruri minerale decât bulbii, rădăcinile şi tuberculii.
Carnea animalelor bătrâne este mai mineralizată decât carnea animalelor
tinere;la fel carnea slabă are mai multe minerale decât carnea grasă. Nevoia
organismului uman de elemente minerale este acoperită în general printr-o
alimentaţie echilibrată.
Scopul principal al consumului de alimente îl constituie satisfacerea
sau acoperirea necesarului zilnic de substanţe nutritive, dar atunci când în
mediu există sau se produc anumite perturbări este posibil ca unele alimente
să conţină agenţi nocivi omului (putem spune că alimentul nu are
inocuitate).
Unii dintre factorii care pot afecta inocuitatea alimentelor sunt aditivii
alimentari (E-urile). Comparativ cu restul substanţelor, e-urile nu cresc
valoarea energetică sau nutritivă a alimentelor în care sunt folosite. Ele au
rolul de a prelungi perioada de păstrare şi de îmbunătăţire a calităţii unui
aliment, în special aroma şi gustul.
Consumul repetat de produse alimentare în compoziţia cărora intră
aditivi sintetici poate duce la o slăbire a sistemului imunitar, la agravarea
unor afecţiuni mai vechi şi la apariţia altora noi.
O alimentaţie necorespunzătoare poate să ducă la o serie de
îmbolnăviri cu caracter de masă: avitaminoze, rahitism, ateroscleroză sau să
scadă rezistenţa organismului la infecţii, substanţe toxice. Cauzele care pot
face ca alimentaţia să fie vătămătoare depind de: cantitatea, calitatea,
digestia şi metabolismul alimentar, conţinutul în substanţe toxice, conţinutul
în microorganisme patogene şi conţinutul în paraziţi.
 Nevoia zilnică de calorii la copii (cantitatea de calorii exprimă de fapt
valoarea energetică a unui aliment sau a unei întregi mese) este variabilă cu
vârsta, cu starea de sănătate sau de boală a organismului şi cu activitatea
fizică şi psihică pe care o desfăşoară zilnic.
Valorile medii ale necesarului de calorii, în funcţie de vârstă, de sex şi
de activitatea desfăşurată sunt:
 2 400 calorii/zi la vârsta de 7 ani;
 3 100 calorii/zi la vârsta de 12 ani.
Nevoile calorice sunt mai crescute la copii nervoşi sau hiperactivi, la
cei cu stări febrile, cu tulburări de absorbţie digestivă a alimentelor sau la cei
aflaţi în convalescenţă după unele boli; sunt în schimb mai reduse la copiii
aflaţi în timpul fazei acute a multor boli sau la cei cu o viaţă sedentară.
O alimentaţie echilibrată, raţională, presupune ca 15-20% din
cantitatea calorică globală a zilei să fie consumată la masa de dimineaţă,
5-10% la gustări (între mese), 40-50% la masa de prânz şi restul de
25-40% la cina copilului.
Mesele copioase solicită un efort digestiv şi o mare încărcare
vasculară (sângele este sustras din circulaţia generală şi adus în exces în
circulaţia organelor aparatului digestiv şi anume în stomac, ficat, mezenter);
ca o consecinţă imediată, apare irigarea deficitară a creierul şi implicit
apariţia stării de somnolenţă, de moleşeală, de lene şi chiar lentoare în
ideaţie.
Copiii şi adolescenţii cheltuiesc mai multă energie decât adulţii.
Raportate la înălţimea şi greutatea corporală, nevoile calorice la copii sunt
mai mari decât la adulţi, din cauză că organismul lor este în creştere şi
dezvoltare, iar pentru întreţinere (activitate cotidiană), nevoile organismului
sunt de asemenea mari, consumul de energie fiind crescut la această vârstă în
fiecare celulă, ţesut sau organ, metabolismul celular fiind mai rapid şi mai
intens. Substanţele nutritive aduse de sânge la nivelul celulelor şi ţesuturilor
(şi, dintre ele, mai ales glucidele şi grăsimile) sunt în parte arse pentru
producerea energiei. O altă parte se depozitează ca rezerve (glucidele la
ficat, grăsimile în ţesutul subcutanat); o ultimă parte se transformă în
substanţe identice cu cele care intră în structura ţesuturilor şi organelor aflate
în creştere.
În afară de latura calitativă a alimentaţiei (calitatea principiilor
nutritive şi echilibrul dintre ele în compunerea raţiei alimentare), nu trebuie
neglijată nici latura ei cantitativă. Urmărirea celui de-al doilea aspect al
raţiei este uşor de obiectivat, curba ponderală fiind indicatorul cel mai uşor
de supravegheat, în creşterea şi dezvoltarea copilului. Dacă alimentaţia
copilului este corespunzătoare calitativ nevoilor sale de creştere şi dacă nu
există vreo cauză patologică de natură să împiedice creşterea corporală (stări
cronice de boală precum: diabetul zaharat, enterocolita cronică, ulcerul
gastric sau duodenal, cancerul), cântărirea copilului din timp în timp va
indica o creştere continuă a greutăţii sale. Stagnarea greutăţii corporale sau
dimpotrivă o creştere exagerată (mai ales dacă nu este vorba de o
permanentă supraalimentaţie) trebuie să atragă atenţia familiei şi, dacă
fenomenul nu este întâmplător, ci persistent, să prezinte de îndată copilul la
un control medical, pentru depistarea cauzelor şi îndepărtarea lor.
Alimentaţia raţională a copilului include nu numai ce mănâncă el, sub
aspect calitativ şi cantitativ, ci şi modul în care sunt pregătite alimentele pe
care le consumă la masă şi pe care le dorim pregătite cât mai simplu şi cât
mai dietetic posibil. De modul de pregătire şi de prezentare a alimentelor
depind, în mare măsură, atât apetitul copilului, cât şi sănătatea aparatului său
digestiv; o alimentaţie uşor dietetică şi alcătuită raţional protejează
organismul de unele îmbolnăviri.
Cumpătarea trebuie să fie o deviză permanentă, pe care părinţii să nu
uite să o insufle copiilor în atitudinea lor comportamentală faţă de
problemele vieţii şi cu deosebire faţă de această necesitate fiziologică vitală
– alimentaţia.
De la început trebuie să precizăm că, la copilul de vârstă şcolară,
modificarea alimentaţiei, în sensul îmbogăţirii ei, nu se face prin
desprinderea totală de alimentaţia perioadei precedente de viaţă. Necesarul
zilnic de calorii la această vârstă variază între 1 700 şi 3 300, majoritatea
acestora fiind acoperite prin lapte şi derivate, carne şi preparate din carne,
ouă, pâine şi alte derivate din cereale, zahăr şi produse zaharoase, grăsimi
animale sau vegetale, legume, fructe, etc.
Consumul de dulciuri face deliciul copiilor la această vârstă; şi nu este
rău să li se dea dar cu moderaţie şi la timpul potrivit. Este preferabil ca
necesarul de glucide să fie acoperit cu zaharurile din fructe şi mai puţin cu
zaharuri superrafinate (zahăr, rahat, ciocolată, bomboane).
Grăsimile trebuie să facă parte obligatoriu din alimentaţia şcolarului,
dar cu moderaţia cantitativă şi mai ales cu selectivitate. Sunt preferabile
grăsimile de origine vegetală, dar sunt necesare şi cele de origine animală
(smântâna, untul).
Băuturile nealcoolice (sucuri, siropuri, limonade din fructe, ceaiuri din
plante) sunt permise şi chiar recomandate, dar cu moderaţie şi la momentul
potrivit (nu înainte sau în timpul mesei, ci după masă).
Modul de preparare a alimentelor pentru copiii şcolari se apropie mult
de cel folosit în bucătăria adultului. Sunt contraindicate rântaşurile şi
condimentele, alcoolul şi cafeaua; se recomandă reducerea consumului de
alimente afumate sau excesiv de sărate (murături, peşte sărat).
Ca repartizare a meselor la această vârstă se recomandă trei mese
principale şi una, două gustări.
Masa copilului trebuie pregătită apetisant, servită igienic, aspectuos şi
într-un climat de linişte şi răbdare; în cazul refuzului total sau parţial al unor
alimente, nu este recomandabil să se insiste şi să se forţeze copilul să le
mănânce, pentru că, astfel, există riscul apariţiei unor reflexe fie de vomă,
fie de repulsie temporară sau chiar definitivă pentru unele alimente
neagreate de el, dar impuse lui.
Pentru întocmirea unui meniu complet şi corect , atât pentru copil, cât
şi pentru adult se vor respecta următoarele recomandări:
 evitarea asocierii alimentelor din aceeaşi grupă la felurile de mâncare
servite. Spre exemplu, la micul dejun nu se va servi ceai cu pâine cu gem, ci
cu preparate din carne sau cu derivate lactate; în schimb, se poate folosi
lapte cu pâine şi cu gem sau cu biscuiţi. La masa de prânz nu se vor servi
felul 1 şi felul 2 preparate preponderent din glucide (cereale) ca, de exemplu,
supă de găluşte şi friptură cu garnitură din paste făinoase, ci din legume;
făinoasele vor fi înlocuite cu legume variate;
 evitarea la cină a mâncărurilor care solicită un efort digestiv puternic
sau care au efect excitant ori a căror combinaţie produce efecte digestive
nefavorabile (cum ar fi iahnie de fasole cu iaurt sau cu compot);
 se vor permite mâncărurile gen tocături prăjite, numai dacă sunt
prelucrate termic, în prealabil, prin fierbere sau sub formă de salamuri prăjite
ori pregătite la cuptor. Ouăle se recomandă a fi servite ca omletă la cuptor şi
nu ca ochiuri româneşti sau prăjite;
 îmbogăţirea raţiei în vitamine şi săruri minerale prin folosirea de
salate din crudităţi şi adăugarea de legume-frunze în supe sau ciorbe;
 interdicţia folosirii cremelor cu ouă şi frişcă, a maionezelor, indiferent
de anotimp, cât şi a ouălor fierte (nesecţionate după fierbere).
În ultimii ani s-a impus în rândul elevilor o modă, agreată chiar şi de
unii adulţi, dar şi dezavuată de alţii: anume, moda „gumei de mestecat”.
Iniţial, guma de mestecat s-a folosit în scopul realizării unui masaj
asupra gingiilor, cu rol benefic asupra circulaţiei sanguine în gingii şi chiar
şi în pulpa dintelui. Rolul ei binefăcător a fost constatat în multe cazuri de
paradentoză, boală a adulţilor severă şi extrem de răspândită în lume,
caracterizată prin devitalizarea progresivă a dinţilor şi, în final, prin căderea
lor.
 Se susţine, de asemenea, că obiceiul de a mesteca gumă ajută
fumătorilor să se lase mai uşor de fumat, deşi ne îndoim de faptul că
substituţia se poate realiza aşa de uşor şi mai ales definitiv.
Unii cercetători susţin că mestecatul gumei ar avea o acţiune sedativă
nervoasă, egală cu a unor medicamente (napoton, meprobamat).
În sfârşit, nu este de neglijat plăcerea produsă copiilor de obiceiul
mestecării gumei, atât pentru gustul ei iniţial plăcut cât şi pentru satisfacţia
mestecării continue, mai ales în momentele de nelinişte sau de repaus.
Dar guma de mestecat are şi unele implicaţii nefavorabile asupra stării
de sănătate, în special asupra aparatului digestiv.
Masticaţia continuă a gumei duce la creşterea exagerată a cantităţilor
de salivă secretată de glandele salivare (până la 800-1 000 ml/zi). Cantitatea
mare de salivă înghiţită realizează, mai ales la copii, distensia stomacului şi
diluarea fermenţilor din sucul gastric, astfel încât digestia- şi în special cea a
proteinelor- se perturbă.
Este de menţionat şi faptul că necesitatea înghiţirii frecvente a salivei
produse în exces duce concomitent şi la înghiţirea unei cantităţi mai mici sau
mai mari de aer, care umple şi destinde stomacul, declanşând eructaţia
zgomotoasă (eliminarea bruscă a aerului).
Şi sucul gastric creşte sub influenţa mestecatului continuu al gumei,
ajungând la 3 000-4 000 ml/zi. Paralel cu creşterea cantităţii de suc gastric,
creşte şi aciditatea lui, deci potenţialul iritativ asupra mucoasei gastrice şi
intestinale duce la apariţia de gastrite, gastro- duodenite sau chiar ulcere.
Obiceiul mestecatului gumei este atât de larg răspândit încât este greu
de combătut. De aceea, este recomandată moderaţia în consumarea gumei de
mestecat: nu oricând, nu timp îndelungat şi nu în timpul unor activităţi fizice
deosebite, în care apare riscul sufocării prin înghiţirea accidentală a restului
de gumă.
Pentru că s-a incriminat posibilitatea creşterii incidenţei cariilor
dentare pe dinţii acoperiţi de resturi de zahăr rezultate din gume de mestecat,
s-a creat un tip de gumă, tot dulce, dar care nu are adaos de zahăr, ci un
edulcorant (îndulcitor) sintetic.