LUCEAFĂRUL

Mihai Eminescu

Poemul romantic “Luceafărul”a fost publicat prima dată în Almanahul Societății Academice
“România Jună” în aprilie 1883 și apoi a fost publicat și în revista “Convorbiri literare” în luna august a
aceluiași an si este o alegorie pe tema geniului, dar și o meditație asupra condiției umane duale.

Surse de inspirație/geneza

a) Izvoare folclorice:

Mihai Eminescu are ca sursă principală de inspirație basmul popular românesc ”Fata din grădina de
aur” basm cules din Oltenia de Richard Kunisch.

Rezumând basmul l-am putea prezenta astfel: o fată de impărat foarte frumoasă se
indrăgostește de un zmeu. Pentru că cei doi erau incompatibili zmeul merge la Creator și îi cere să fie
dezlegat de nemurire și să capete statut de om pentru a-și putea împlini iubirea. În acest timp fata se
indrăgostește de un pământean ca și ea, Florin. Zmeul îi vede împreună și ca să se razbune prăvălește
o stâncă peste fata necredincioasă lăsându-i iubitul să trăiască mai departe chinuit și neconsolat.
Florin moare și el lângă stânca sub care zăcea iubita lui sfâșiat de durere și singurătate.

O altă sursă de inspirație folclorică ar fi mitul “Zburătorului” valorificat prin visul fetei de împărat
care ajunsă la vârsta dragostei își imaginează întruparea tânărului în ipostază angelică și apoi în
ipostază demonică, pentru a putea dialoga cu acesta după legile pământene.

b) Surse filozofice:

Mihai Eminescu se inspiră din ideile lui Platon, Aristotel, Socrate și recurge apoi și la filozofia
indiană la Imnurile Vedice și la filozofia romantică germană a lui Kant, Hegel și Schopenhauer.

De la Schopenhauer Eminescu este atras de concepția filozofică pe care acesta o deține în

lucrarea intitulată “Lumea ca voință și reprezentare” în care este reprezentată viziunea antitetică
dintre omul obișnuit și omul de geniu. Omul obișnuit, muritorul de rând se caracterizează prin
mediocritate, printr-o atitudine subiectivă asupra realității, prin neputința de a-și depăși limitele, prin
dorința de a trăi și a fi fericit în sensul pragmatic în care dorințele să se îndeplinească imediat.

Geniul se particularizează prin inteligență profundă, meditativă, prin dorința de cunoaștere

spre aspirația către absolut, prin atitudinea obiectivă asupra realității, prin puterea sacrificiului de
sine pentru împlinirea idealurilor și prin capacitatea de a-și depăși limitele condiției umane.

Poemul are o valoare alegorică. pentru că geniul nu cunoaște moartea și pentru că faptul că
aici pe pământ el nu este capabil să facă fericit pe cineva și nici nu poate ca el să fie fericit.
Tema poemului:

Se consideră că este o alegorie care are în centru destinul geniului în lume și întru eternitate,
care dezvoltă arii tematice multiple(sub teme): iubirea împlinită, iubirea imposibilă, aspirația către
un alt univers( dinspre pămâtesc înspre divin și dinspre divin înspre pământesc), cunoașterea prin
Eros, Cosmogonia.

Semnificația titlului:

Titlul este format dintr-un substantiv propriu articulat, care face apel la mitul Luceafărului,
plasând omul de geniu deasupra lumii pământești. Etimologia cuvântului Luceafăr provine din
latinescul “Lucifer” care inseamnă cel ce lucește.

Titlul reprezintă cel ce devine întrupare a geniului nemuritor și pentru acest lucru poetul
realizează o fuziune a două mituri: mitul Luceafărului care simbolizează în mitologia românească
ocrotitorul păstorilor români, fiind planeta Venus. În mitologia greacă Luceafărul se numește
Hyperion adică cel care merge pe deasupra și este considerat de Homer ca fiind soarele însuși.Alți
invățați greci îl consideră tatăl tuturor aștrilor, zeul care făcea legătura între cer și pământ, între
întuneric și lumină, între moarte și viață.

Viziunea romantică este data de temă, de relația geniu-societate, de structură, de alternanța

planului terestru cu cel cosmic-universal, de antiteze (omul obisnuit/omul de geniu),de motive
literare (luceafarul, noaptea, visul), de imaginarul poetic eminescian, de cosmogonii, de amestecul
speciilor (elegia, meditatia, idila, pastelul), de metamorfozele lui Hyperion.

În esență, poemul este un monolog liric, dialogul accentuând inaltimea ideilor ce-i confera
caracter filozofic.

Elementele clasice: echilibru compositional, simetria primului tablou cu cel de-al 4-lea și
caracterul gnomic.

Din punct de vedere al relatiilor temporale, timpul este mitic, specific basmelor populare: A
fost odată ca-n povești/A fost ca niciodată

Compoziția și structura poemului:

Poemul este structurat în 392 de versuri repartizate in 98 de strofe(catrene) care sunt

dominate de existența a două planuri: cel uman-terestru și cel universal-cosmic. Cele două planuri se
intrepatrund labirintic. Compoziția poemului este simetrică, in cele 4 tablouri manifestându-se
armonios cele 2 planuri astfel:

 Tabloul 1 îmbină planul universal-cosmic cu cel terestru-uman

 Tabloul 2 cuprinde doar planul terestru-uman
 Tabloul 3 cuprinde doar planul universal-cosmic
 Tabolul 4 îmbină din nou planul universal-cosmic cu cel terestru-uman.

La nivel prozodic, poemul prezintă ritm iambic, rima încrucișată, cu măsura de 7/8 silabe. Toate
cele patru tablouri care sunt constituite pe alternanța celor două planuri terestru și cosmic sunt
realizate cu ajutorul antitezei, ca procedeu specific romantismului și sunt precedate de cele 7 strofe
în care apare povestea de iubire a celor 2 ființe care aparțin unor lumi opuse, desfășurandu-se intr-
un decor romantic.

Începutul este asemănător unui basm ”A fost odată ca-n povești”, iar modelul popular continuă
cu prezentarea fetei, realizată cu ajutorul epitetului la superlativ popular”O prea frumoasă fată”.
Fata de împarat are caracteristicile unei ființe ieșite din limitele comunului “Și era una la părinți/ Si
mândră în toate cele/ Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele”. Comparațiile sugestive cu
Fecioara și luna accentuează trăsăturile fetei incluzând-o aproape de spiritualitatea superioară a
geniului.

Spațiul în care locuiește fata este unul limitat însă dorința ei este de a depăși acel spațiu limitat
“Ea pasul și-l îndreaptă/ Lângă fereastră…”.

Fereastra este un motiv literar și constituie singura punte de comunicare între cele două lumi:
terestru-cosmic, real-ireal.

Motivul privirii (in primele strofe). Tânăra fată îl privește fascinată în fiecare noapte pe Luceafăr
și se indrăgostește de el. Același lucru se întâmplă și cu astrul ceresc Privea în zare. Întâlnirea celor
doi îndrăgostiți are loc în oglindă, ca spațiu de reflexie și prin intermediul visului(mitul oniric).

Motivul oglinzii => o reflexie a celuilalt în propriul eu “ Și din oglindă luminiș…”,”El tremura in
oglindă”. Visul = element specific romantismului, este cel care facilitează întâlnirea dintre cei doi
“Căci o urma adânc în vis”, “Ea vorbind cu el în somn”.

Chemarea Luceafărului de către fata de împărat este incărcată de dorință și de forță magică,
strofa fiind construită ca o formulă cu puteri supranaturale “Cobori în jos Luceafăr blând/ Alunecând
pe-o rază/Pătrunde-n casă și în gând/Și viața-mi luminează”. Această strofă debutează cu sintagma
“Cobori în jos”= simbol pt coborârea ființei superioare în planul inferior.

Între cei doi are loc un dialog în vis. Luceafărul răspunde chemării fetei și apare prima dată dintr-
un noian de ape primordiale, iar cercurile de apă care se roteau sugerează ideea genezei.

El se întrupează primind o înfățișare angelică,construită după canoanele romantice: ”păr de aur

moale ”, ”umerele goale”, ”umbra feței străvezii”. În contrast cu paloarea feței sunt ochii, ce
ilustrează prin scanteie viața interioară => simbol al mortii: ”Lucești fără de viață/ Și ochiul tău mă-
ngheață”

Este fiu al cerului și a mării: ”Iar cerul este tatăl meu/ Și muma mea e marea” fiind conștient de
identitatea sa spirituală,intră în spațiul intim al fetei și devine un înger protector. Întruparea sa este
asociată cu mitul “Zburătorului” și motivul mortului frumos. Antitezele demonstrează ideea că cei doi
îndrăgostiți aparțin unor lumi total diferite: una simbolizează existența veșnică, iar cealaltă iminența
morții “Căci eu sunt vie, tu ești mort”.

Fata iși mărturisește neputința de a accede către cunoaștere, accentuând ideea imposibilității
formării cuplului: “Dară pe calea ce ai deschis/ N-oi merge niciodată”.

Ca și în basmele populare, după 3 zile și 3 nopți fata își amintește din nou de Luceafăr, în somn și
îi adresează aceeași chemare incărcată de dorințe. Luceafărul se întrupează de data aceasta sub
înfățișare demonică, născut din soare și din noapte și vine în odaia fetei cu un efort mai mare decât
prima oară. Îi oferă lumea lui, cosmosul, pe cerurile căruia ea va fi cea mai strălucitoare stea. Fata îl
refuză din nou deși frumusețea lui o impresionează însă este din nou speriată de strălucirea din ochii
lui și de privirea sa total diferită de cea a oamenilor obișnuiți.

Ideea apartenenței geniului la nemurire ca și statutul de muritoare a fetei sunt exprimate prin
antiteza dintre eternitate și efemeritate: “Dar cum ai vrea să mă cobor/Au nu-nțelegi tu oare/ Cum
că eu sunt nemuritor/ Și tu ești muritoare”. Fata nu poate accede în lumea lui și nici nu îl poate
înțelege și de aceea îi cere să devină el muritor, să coboare el in lumea ei “Tu te coboară pe pământ/
Fi muritor ca mine”,lucru pe care Luceafărul îl acceptă fără ezitare => capacitatea de sacrificiu a
geniului.

Tabloul al 2-lea: (idila dintre Catalin si Catalina)

Cuprinde strofele 44-64, se derulează în plan terestru și surprinde idila dintre Cătălin și Cătălina.

Tabloul debutează cu portretul lui Cătălin realizat în antiteză cu cel al Luceafărului, cu

ajutorul termenilor populari: “Viclean copil de casă”; ”Îndrăzneț cu ochii”;“Cu obrăjei ca doi bujori”.
Asadar, Cătălin devine întruchiparea teluricului, a mediocritatii, este exponentul lumii comune, al
modelului inferior “Băiat din flori”, ale cărui aspirații sunt neînsemnate, mărunte.

Între cei doi se ivește un joc al dragostei ca un ritual care este ilustrat de gesturile tandre și
mângâietoare ale celor doi: Când ți-oi întinde brațul stâng să mă cuprinzi cu brațul”; ”Când
sărutându-te mă-nclin/ Tu iarăși mă sărută”.

Tabloul al 3-lea = cheia de boltă a poemului, divizată în 3 secvențe poetice: zborul cosmic,
rugăciunea, convorbirea cu Demiurgul și libertatea

Cuprinde strofele 65-85, este dominat de planul cosmic și este prezentată călătoria
intergalactică a Luceafărului și dialogul său cu Demiurgul. Luceafărul este numit în acest tablou
Hyperion(pe deasupra mergătorul, ființă superioară) iar fata este motivația călătoriei sale, este
simbolul iubirii ideale.

Zborul cosmic potențează intensitatea sentimentelor, lirismul, setea de iubire ca act al

cunoașterii absolute. Acest fragment liric incepe cu un pastel cosmic.

Luceafărul patrunde în spațiul stelelor unde clipa și veșnicia se contopesc, iar călătoria sa spre
Demiurg simbolizează drumul cunoașterii, o calatorie regresiva temporal ce ne trimite la geneza
Universului așa cum a fost prezentată și în Scrisoarea 1, in sens invers istoriei creatiei: ”Și din a
chaosului văi/Jur imprejur de sine,/Vedea, ca-n ziua cea dintai,/Cum izvorau lumine”

Setea de cunoaștere a omului de geniu “O sete care îl soarbe”, face ca Hyperion să meargă la
Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire și pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele căreia
este gata de orice sacrificiu. Respectul pe care îl poartă Demiurgului = vocativele “Părinte”și
“Doamne”. Hyperion este nenăscut, e fără început și fără sfârșit iar negarea și dispariția = negarea și
dispariția lumii. Îi oferă, în schimb, întelepciune, putere asupra destinelor umane dar îi refuză
moartea, specifică omului comun.

Demiurgul respinge cu fermitate dorința lui Hyperion “Moartea nu se poate”și îl sfătuiește prin
verbele “Întoarce-te, te indreaptă” să privească spre pământ pentru a se convinge de faptul că
sacrificiul său ar fi fost inutil. Astfel Hyperion revine “În locul lui menit din cer”și își reia atribuțiile de
ființă superioară.

Tabloul al 4-lea:

Cuprinde strofele 86-98 și se întrepătrund cele două planuri: cosmic și terestru fiind construit
simetric cu primul tablou. Geniul redevine astru ceresc, adică Luceafăr iar fata își pierde unicitatea,
numele, frumusețea, înfățișarea fiind o muritoare oarecare cu “chip de lut”.

Întorcându-se în locul lui din cer Luceafărul privește pe pământ și îi vede pe cei doi tineri
foarte apropiați intr-un dezlănțuit joc al dragostei “Oh, lasă-mi capul meu pe sân/Iubito să se culce”;
“Și deasupra mea rămâi/ Durerea mea de-o curmă,/Căci ești iubirea mea de-ntâi”.

Îmbătată de amor, fata ridică ochii spre cer și vede Luceafărul, căruia îi adresează o chemare
modificată față de prima dată, formula nu mai este magică și accentuează ideea că omul obișnuit
este supus sorții,întâmplării și norocului, fiind incapabil de a se inălța la iubirea absolută, ideală:
“Cobori în jos Luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n codru și în gând/ Norocu –mi
luminează”. De data aceasta, Luceafărul nu mai răspunde chemării ei cu entuziasm fiindcă s-a
eliberat de patima iubirii și se detasează de lumea superficială, meschină, a oamenilor de rând,
exprimându-și profundul dispreț față de incapacitatea acestei lumi de a-și depăși limitele, de a se
ridica spre ideile superioare:”Ce-ți pasă ție chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?”.

Finalul poemului pare să fie o sentință în care antiteza dintre pron pers “eu”și “vostru”
semnifică esența conflictului dintre eternitate și efemeritate, dintre lumea superioară și lumea
comună, subliniind menirea creatoare a geniului eliberat de amăgitoarele chemări ale fericirii
pământești care sunt trecătoare și lipsite de profunzimea sentimentului: “Trăind in cercul vostru
strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”.

Atitudinea detașată a Luceafărului, nu exprimă o resemnare ci este o atitudine specifică

geniului, rațională, rece și cu o detașare superioară.

In portretizarea Luceafarului sunt utilizate imagini hiperbolice ”Venea plutind în

adevăr/Scaldat in foc de soare”

In concluzie, pentru ilustrarea conditiei geniului, poemul Luceafarul – sinteza a operei poetice
eminesciene – armonizeaza teme și motive romantice, elemente de imaginar poetic și procedee
artistice cultivate de scriitor, simboluri ale eternității/morții și ale temporalității/vieții