Postul Crăciunului, pregătirile pentru Crăciun, Moș Nicolae și Ignatul

I. Postul Crăciunului
„Pentru pregătirea sufletească a credincioșilor, în vederea sărbătoririi marelui praznic,
Biserica a introdus postul, care, după Sinodul de la Constantinopol, din anul 1166, a fost stabilit
la 40 de zile. Ultima zi a postului, Ajunul Crăciunului, era zi de post aspru, credincioșii trebuind
să ajuneze până seara când mâncau grâu fiert cu miere și fructe.”1

1.1. Brumaria

În Imperiul Roman, în jurul solstițiului de iarnă, aveau loc o serie de sărbători și ritualuri
păgâne. Aceseta prezentau un punct de interes pentru marea majoritate a oamenilor. Prima din
această serie era Brumaria, care dura 23 de zile, de la 24 noiembrie până la 17decembrie.
Brumaria a fost înlocuită de sărbătorile închinate zeului Dionysos, iar aceasta era prilej de
exces de mâncare, băutură și petreceri zgomotoase.

1.2. Saturnaliile

În data de 17 decembrie începeau Saturnaliile, care durau până la data de 23 decembrie.

Această sărbătoare era închinată lui Saturn, zeul semănăturilor. Despre el oamenii aveau credința
că a fost rege în Italia, epocă denumită și epoca de aur. Acesta era motivul pentru care, de
Saturnalii, între stăpâni și sclavi se stabilea o egalitate. „Oamenii își alegeau, prin tragere la sorți,
un rege care avea drepturi nelimitate asupra supușilor săi, dar care sfârșea tragic, fiind sacrificat
la sfârșit pe altarul zeului.”2
„Cu 30 de zile înaintea sărbătorii trăgeau la sorți, dintre ei, un bărbat tânăr și frumos pe
care-l îmbrăcau în haine regești, făcându-l să semene cu Saturn. Astfel îmbrăcat, flăcăul se
plimba prin mulțime urmat de soldați și avea toată libertatea să-și dea frâu liber pasiunilor și să
guste orice plăcere, chiar dacă ar fi fost dintre cele mai josnice și mai rușinoase. Domnia sa era

1
Ioan Toșa, Crăciunul în lumea satului românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, Editura
Mediamira, 2000, p.17.
2
Ibidem, p.7.
veselă, în schimb era scurtă și se sfârșea targic, căci o dată cu scurgerea celor 30 de zile și cu
sosirea sărbătorii lui Saturn își tăia gâtul pe altarul zeului.”3
Manuscrisul mai sus menționat este de origine grecească și relevă modurile în care se
sărbătoreau Saturnaliile la Durustorm, în părțile dunărene ale Imperiului. Importanța
manuscrisului este dată de mențiunea existenței unor creștini în armata română de la Dunăre.

1.3. Compitalia și Larentalia

Compitalia și Larentalia sunt două sărbători închinate morților și urmau după Saturnalii.
„În anul 274, Împăratul Aurelian introduce în Imperiul Roman cultul zeului Mitra, zeul soarelui,
a cărui zi de naștere –Dies natalis Solis Invicti – o fixează la 25 decembrie.”4

1.4. Calendae Ianuarii

Seria sărbătorilor păgâne menționate se încheia cu Calendae Ianuarii, aceasta semnifica

începutul anului civil roman. Acestea erau sărbătorite în Imperiul Roman de către toată lumea,
fiin considerate ca << cea mai mare sărbătoare>>.5 (Caraman, 1983:337)
În noaptea antecendentă de Calende se supraveghea, în așteptarea venirii lor, iar în zorii
zilei se împodobeau casele cu ramuri verzi de laur. În cultul zeiței Salus, aceste ramuri verzi
aveau o deosebită importanță. Iar din acest cult s-a născut tradiția de a se trimite Stenea. Stenea
reprezenta <<crengi verzi de laur sau de palmier împodobite cu diferite daruri care, de preferință,
erau tot felul de fructe sau lucruri dulci ce aveau semnificația de omen, fiind expresiunea urării
ca cel dăruit să petreacă anul ce vine numai în plăceri și bucurii>>.

1.5. Saturnaliile și Calendele

Cele două sărbători se desfășurau într-o atmosferă de de bucurie și libertate. Ospețele și

chefurile se țineau necontenit. Cu acest prilej de sărbătoare, se făceau urări de prosperitate,
sănătate și bucurie pentru anul ce avea să vină. Cu scopul de a mări puterea creatoare a
cuvântului, oamenii săvârșeau și anumite acțiuni, sugerându-i celui față de care faceau urarea că
cele spuse se vor adeveri. Cele mai semnificative practici dintre cele menționate erau: „semînatul
cu boabe de grâu sau alte cereale; împărțirea de mlădițe verzi și de daruri; colindatul pe la

3
Frazer George James, Creanga de aur, IV, P.241.
4
Ioan Toșa, Crăciunul în lumea satului românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, Editura
Mediamira, 2000, p.18.
5
Caraman Petru, Colindatul la români, slavi și la alte popoare, Editura Minerva, București, 1983, p. 366.
case.”6. Aceste obiceiuri au supraviețuit până în ortodoxia răsăriteană, dar și în partea apuseană a
latinității Evului Mediu.

1.6. Trecerea de la păgân la creștin

Odată cu instaurarea creștinismului ca religie oficială a Imperiului Roman, s-a încercat

înlocuirea sărbătorilor păgâne, vechi și atât de populare, cu obiceiurile și sărbătorile creștine de
către Biserică. Acest proces a fost unul îndelungat, iar rezultatul a constat dintr-un proces de
contopire a elemetelor păgâne cu elementele creștine. Biserica a reușit, într-un final să impună o
aură religioasă unui număr mare de elemente precreștine.

Andreea-Maria Orosfoian, III, RO-EN

II. Pregătirile pentru Crăciun

Sărbătoarea Crăciunului dă numele a trei zile de magie și de tradiție. După cum știm deja,
aceste zile de plină sărbătoare sunt așteptate și întâmpinate cu o serie de obiceiuri și tradiții
populare care erau respectate de popor precum niște legi sacre. Pregătirile pentru Crăciun erau
intens gândite și efectuate astfel încât fiecare om, în funcție de vârstă și gen, își găsea atribuțiile
în ultimele zile până la Crăciun.
Astfel, pentru întâpinarea celei mai mari sărbători din calendatorul religios, oamenii
trebuie, înainte de toate, să se pregătească în plan spiritual: Pentru pregătirea sufletească a
credincioșilor în vederea sărbătoririi marelui praznic, Biserica a introdus postul, care, dupa
Sinodul de la Constantinopol din 1166, a fost stabilit la 40 de zile. 7
În ceea ce privește munca
fizică, gospodărească, fiecare om era implicat și avea câte o sarcină.
Pentru că nu se cădea ca în plină sărbătoare gospodăriile să se găsească neîngrijite,
femeile și fetele tinere scoteau tot din casă: zugrăveau, trăgeau brâie8, spălau ferestrele și ușile,
scuturau țoalele, apoi le așezau în mod îngriit, toate la locul lor, căci gospodinelor mai ales,

6
Ioan Toșa, Crăciunul în lumea satului românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, Editura
Mediamira, 2000, p.18-19.
7
Ibidem, p.17.
8
Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Editura Saeculum I. O., București, 2005, p. 3
venind cu pomeni unele la altele nu le va fi frumos să audă mai târziu una ca i s-au zvonit prin
sat vorbe urâte.9
Cu privire la îmbrăcăminte, femeile căutau să se înnoiască, să își țese din timp cele mai
frumoase năframe și să-și brodeze pe fuste flori și modele alese. Pe Valea Gurghiului, spre
exemplu, în post, fetele își brodau năframele seara, pe ascuns, fără știrea celorlalte vecine, pentru
a nu li se copia stilul. Ele își brodau flori pe fuste de catifea care alcătuiau ținuta de mers la
biserică în data de 26 decembrie, deoarece în prima zi de sărbătoare își îmbrăcau straiele
populare cu cojoace lustruite (vopsite).
Înainte de sărbători, copiii își pregăteau Steaua și Vifleimul. Steaua se făcea <<dintr-o
veșcă de sită ori de ciur>> (Tămășești, Sălaj) căreia i se adaugă <<pe marginile exterioare
câte patru, cinci coarne făcută din hârtie cartonată, având forma unor mici piramide. În
interiorul aesteia se punea un băț cu ambele în veacă de care se prinde un clopoțel care sună în
timpul colindatului.>> […] Erau și stele care aveau o deschizătură în mijloc în fundalul căreia
se punea <<chipul cu Nașterea Domnului în fața căreia se punea o lumânare
aprinsă>>(Chidea, Cluj)10
Pregătirea amplă și intensă în ceea ce privește colindatul o fac flăcăii, bărbații neînsurați
la reconfecționarea turcii. Pe Valea Mureșului, în Comunele Vătava și Dumbrăvioara, băieții se
întâlnesc înainte cu două, trei săptămâni, seara, să recondiționeze turca sau cum se spune în alte
părți, capra. Ei o recondiționează pentru a putea porni cu ea în seara de Ajun pe la casele
oamenilor. Activitatea loc constă în întâlnirile lor frecventă în casa unuia dintre flăcăi și
confecționează ornamente cu care împobobesc turca. Se întâmplă să mai participe la această
activitate și fetele tinere, pentru a-i ajuta pe băieții mai puțini îndemânatici.
În Făgăraș, tinerii organizau cete care adunau toți flăcăii care erau de însurătoare; cei care nu
participau atunci, nu mai aveau dreptul de joc în mijlocul satului tot anul următor. În Boșorod,
Hunedoara, flăcăii se așezau în chirie la o gazdă cu o locuință mai mare unde aveau să stea și să
se înțeleagă pe ce fete le invită la o petrecere, care avea loc înaintea Crăciunului. Acesția aveau
de mers câte doi după o fată, cerând permisiunea părinților să participle la petrecere. Ceata
flăcăilor purta numele de: Bere în localitățile din zonele Sibiu, Hunedoara; Juni din localități

9
Ibidem, p.3
10
Ioan Toșa, Crăciunul în lumea satului românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca,
Editura Mediamira, 2000, p. 38
din Mărginime Tara Oltului; dubași în localități din Pădureni, Hălmaj și Ilia; sau colindători în
localități din Munții Apuseni, sau colindători cu turca, cu călușari. 11
Așadar, după cum afirmă Tudor Pamfile: Crăciunul este socotit de popor ca un moșneag
ce vine pe un cal alb, după al treilea cântat de cocoși. 12
În consecință, acest moșneag trebuie
primit așa cum se cuvinte, purificându-ne sufletele prin post și prin respectarea tradițiilor și
obieceiurilor care păstrează vie cea mai mare sărbătoare, Nașterea Domnului.
Todoran Paula Adela, III, RO-EN

III. Moș Nicolae

În contextul actual, Moș Nicolae este cunosc drept personajul legendar care, în noaptea
de cinci spre șase decembrie, lăsă în cizmuliţele copiilor cuminți dulcuri şi alte daruri, respectiv
nuiele, copiilor mai puțini cuminți. Această credințe, după cum spune tradiția, își află obârșia
într-un act de bunătate și generozitate pe care îl face însuşi Sfântul Nicoale: acesta ajută trei fete
sărmane din oraşul său, aducându-le în dar noaptea, fără a fi văzut, daruri de zestre. Astfel se
naște tradiția Sfântului Nicolae, denumit apoi Moș Nicolae. În capitolul de fața vom analiza viața
Sfântului Nicolae și originea mitului creat în jurul său, răspunzând la întrebarea ,,Cine este și de
unde vine Moș Nicolae?”
În cartea sa, Lecții despre calendar, Otilia Hedeșan vorbește despre Sfântul Nicolae,
episcop de Myra în secolul al IV-lea, observând că acesta este unul dintre sfinții a căror viața este
puțin cunoscută, în ciuda faptului că este venerat deopotrivă de biserica Răsăritului și de cea a
Apusului. Cultul său s-a răspândit în Răsărit începând cu secolul al VI-lea, s-a amplificat în
secolul al IX-lea și apoi s-a propagat în Occident după secolul al X-lea.
De lungul șir al minunilor înfăptuite de el se leagă, probabil, motivul pentru care Nicolae este
revendicat drept sfânt ocrotitor al copiilor și nu numai. Este interesant că patronajul său asupra
copiilor a devenit, cu timpul, o adevărată instituție a pedagogiei tradiționale. În acest sens, Otilia
Hedeșan notează: ”Nodul semantic al acestei metamorfoze trebuie căutat în Amsterdamul
secolelor al XVI-lea – al XVII-lea, când pregătind întâmpinarea patronului orașului, pedagogii
locali au inventat o tradiție: aceea ca Sfântul să îi recompenseze, cu daruri, pe școlarii silitori,

11
Ibidem, p.39
12
Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Editura Saeculum I. O., București, 2005, p. 3
respectiv, să îi atenționeze printr-un contra-dar elocvent – o nuielușă –pe cei delăsători”13. La
români, Sfântul Nicolae educatorul ajunge la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Interesant este că niciuna dintre descrierile etnografice ale epocii nu fac referire la el,
notând vreo funcţie. Rezervând spaţii reduse acestei sărbători, tomurile româneşti de etnografie
enumeră câteva trame legendare care prezintă un sfânt Nicolae ecumenic, dispus să îi ajute atât
pe creştini, cât şi pe păgâni. Destul de ignorat de cercetători, Sfântul Nicolae, cu un obiect numit
tot aşa, a pătruns ca element de fundal într-o serie de opere literare româneşti (Amintirile lui
Creangă, Noaptea furtunoasă a lui Caragiale), având sensul de bici, adică obiect pentru corecţii
didactice. În prima jumătate a secolului XX, tradiţia pedagogică occidentală a Sfântului Nicolae
a fost preluată şi de români, fără a avea însă excesele recurgerii la bici. „Noul” Nicolae este un
donator de recompense şi pedepse auster şi corect, un frate mai mic al lui Moş Crăciun14.
Sfântul Nicolae, cunoscut sub mai multe nume: Nicolai, Neculai și în unele părți ale
Transilvaniei Sân-Nicoară sau Sâ-Micoară este protagonistul unor credințe, transmise din
generație în generație, și răspândite pe suprafața întregului spațiu românesc. Tudor Pamfile
propune, în studiul său, Sărbătorile la români, o inventariere a unor astfel de credințe. Dintre
acestea amintim următoarele: în Bucovina se crede ca Sfântul Nicolai este al doilea sfânt făcut de
Dumnezeu, că stă alături de Părintele ceresc, în stânga Lui, și că în noaptea de către Sf. Vasile,
Dumnezeu și cu sfântul Neculai stau la masă, arătându-se lumii în lumina mare, atunci când
cerurile se deschid de trei ori, însă cu privire la acest sfânt poporul nostru cunoaște numeroase
povestiri. Un colind ardelean, Colinda sfântului Nicoară, care vorbește despre rosturile sfântului
Nicolae pe ape:
„Sfântul Sfânt Nicoară / Bun gând și-a gândit / D-un prânz a făcut / Câți sfinți a poftit / Toți că or
venit. / Sfântul Sfânt Nicoară / Puse raze-a treia zi / Și-l văzură că veni / Pe un cal porumb, /
Negru, de-asudat, / Albu de-nspumat. / C-un țipău de grâu, / C-o cupă de vin. / Din țipău mișca, /
Din cupă vin bea / Nicoară-ntreba: / -Unde-ai zăbovit? / -Sfinte, am zăbovit, / C-am îndireptat /
Două luntrii pline / Cu suflete bune; / Luntrii încărcate / Cu suflete curate. / La mese întinse / Cu
făclii aprinse. / Două luntrii grele / Cu suflete rele / La mese strânse / Și la lumini stânse“15.
Dacă prin unele părți din Oltenia, sfântul Neculai se serbează pentru ajutor la boli și mai
ales la lovituri, în Bucovina, ne arată un bocet, Sfântul Neculai se crede a avea unele rosturi în
sorta sufletelor pe lumea cealaltă: „Draga noastră mămucuță / Iubita noastră miluță! / Eu ți-aș

13
Otilia Hedeșan, Lecții despre calendar, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2005, p. 336.
14
Ibidem, p. 337.
15
Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, București, Saeculum I. O., 1997. p. 246.
mai spune ceva: / Roagă-l pe cine-i ruga, / Roagă-l pe Sân-Neculai, / Să-ți facă parte de rai!“16
Prin munții Sucevei și prin unele părți din Bucovina, există credința că hoții se roagă acestui
sfânt, pentru a-i ajuta în isprăvile lor. Gospodinele se roagă la sfântul Nicolae pentru ajutor, iar
fetele pentru noroc. În acest sens, o rugăciune care se aude în județul Dolj e aceasta: „Sfinte
Nicolae, chiabur mare, / Pune munților hotare / Și dă ruble ferecate / Fetelor nemăritate!“17
Observăm așadar că în jurul sfântului Nicolae s-au creat numeroase convingeri, transpuse
în povești, colinde sau învățături, pe teme variate (nunta, boală, viața de apoi); toate având la
bază smerenia, bunătatea și puterea de a înfăptui minuni ale acestuia.
Hurubean Raluca-Maria, III, RO-EN

IV. Ignatul

20 decembrie este o dată în care Biserica Ortodoxă Română îl sărbătorește pe Sfântul

Ignatie Teoforul.18. În cele ce urmează, vom descoperi că acest fapt este poate printre puținele
fapte de însemnătate religioasă ale acestei zile. Mult mai numeroase sunt superstițiile și
ritualurile.
Otilia Hedeșan vorbește despre „ Povestea lui Ignat”. De menționat încă de la început
faptul că Ignat nu este martirul ortodocșilor, ci, poate paradoxal, un personaj atipic din multe
puncte de vedere. Inserând anumite surse din mediul rural și informațiile aferente, Otilia
Hedeșan începe seria superstițiilor și anunță necesitatea povestirii acestei scurte legende. Aflăm
că, în satul Chergeș, județul Hunedoara, mica istorioară e indispensabilă înaintea tăierii porcului,
altfel, „nu-i bună carnea” și „nu poate muri porcul liniștit”19. Există convenții și în ceea ce
privește persoana care povestește:
 Orăștie, Hunedoara: o bătrână, de obicei bunica
 Pleșcuța, Arad: un copil sau o fată
Dintr-o altă sursă indicată de O. Hedeșan, aflăm și povestea.

16
Vezi și Simion Florea Marian, Înmormântarea la români.
17
Tudor Pamfile, op. cit., p. 247.
18
Otilia Hedeșan, „Povestea lui Ignat.Dincolo de textul narativ”, în
https://www.academia.edu/2087214/Povestea_lui_Ignat_Aa._Th._13_._Dincolo_de_textul_narativ, p. 1
19
Ibidem, p. 2
 În scrierea sa, O. Hedeșan desprinde povestirea pe secvențe cărora să le poată asocia
ritualurile și funcțiile aferente pe care acestea le joacă în societatea folclorică.
Tradiția exclude. Cel care nu respectă tradiția este exclus sau cel puțin la un pas de a fi
exclus din comunitate. Aceasta este situația lui Ignat. Capul unei familii sărace, nu va reuși să
ducă la capăt tradiția obligatorie: tăierea porcului de Crăciun. Astfel, atipicul Ignat, silit de
condiția materială precară, dar și de riscul marginalizării sociale, se vede pornind într-o călătorie
inițiatică, din nou, atipică. De observat paralela dintre respingerea de către societate a alterității
reprezentate de Ignat și inserarea unui personaj atipic precum este Ignat.
În lipsa tradiționalului porc de Crăciun, Ignat pornește la vânătoare. Însă „porcul de Crăciun nu
se obține în urma unei vânători”20, ci este crescut din truda oamenilor de la țară, din roadele
pământului muncit: semănatul din primăvară, săpatul din vară și recolta toamnei.21 Ignat nu-l
crește, vrea să-l vâneze; altă formă de sfidare a „legilor” sociale.
După faptă și răsplată. Își face apariția „popa”. Propunerea făcută de acesta este acceptată
imediat de Ignat, aflat la limită. Se abate și de la tradiție, dar în același timp și de la propriul său
plan, Acceptă cei nouă porci în schimbul, credea el, a nimic. „Un pact cu necuratul”, însă un pact
în care cealaltă persoană este convinsă că nu își va ține partea, pe când diavolul știe exact ce dă,
dar și ceea ce va cere/primi.
Ajuns acasă, Ignat află ce urmează să piardă, dar în continuare nu va face nimic în acest sens.
Norocul lui va fi că acțiunea povestirii anunță o lume pură, în care Dumnezeu intervine în
sprijinul oamenilor, în ciuda greșelilor acestora. Astfel, deși refuzați initial, Dumnezeu și Sfântul
Petru însistă să rămână peste noapte în casa lui Ignat. Ei știu de la început de ce, în timp ce Ignat
acceptă cel mai probabil din simplă nepăsare, nepăsare cu care ne-a obișnuit deja. Pe lângă restul
minunilor pe care cei doi le fac, cea mai impresionantă scenă va rămâne cea a celor zece ghicitori
reprezentând dialogul dintre Dumnezeu și diavol care vine să-și ia ce i-a fost promis: nou-
născutul. Binele învinge răul, iar după nouă ghicitori adresate de Dumnezeu și dezlegate de
diavol, se dezvăluie identitatea binefăcătorului lui Ignat. Dumnezeu răscumpără darurile lui
Ignat:oferă hrană, plătește hrana nemeritată a lui Ignat și îi salvează pruncul.
Pe lângă disecarea scurtei istorioare, O. Hedeșan ține să sublinieze anumite ritualuri sau
superstiții „uzând de legile magiei contagioase”, unele chiar ludice:

20
Ibidem, p. 7
21
Ion Mureșan,Taie mama porcul, în „Evenimentul Zilei”, Ediția de Transilvania, 16 decembrie 2002, p.1 în Otilia
Hedeșan, „Lecții despre calendar”, Timișoara, Ed. Universității de Vest, 2005, p. 61-63 ”
  cei care participă la tăierea porcului își vor face o cruce cu sânge pentru a fi sănătoși și
rosii în obraz (conform unui mit cu care și eu personal am crescut, oamenii cu bujori în
obrajori sunt oameni frumoși și sănătoși)
 cel care ucide porcul nu trebuie să strângă din dinți, altfel carnea va fi tare și va fierbe
greu
 ordinea operațiilor are și ea însemnătate: capul se taie primul, și se bagă în casă cu râtul
în urmă „ ca să nu se spargă oalele gospodinei” sau ca să „aibă gazda noroc la porci”22,
pe când în alte părți capul se bagă cu râtul în față din aceleași motive.
 sângele devine un talisman al norocului în această zi
 cuțitul cu care se taie porcul se folosește ca armă împotriva strigoilor care bântuie casa
prin înțeparea anumitor locuri din casă
 tăierea urechilor și a codiței care ulterior vor fi mâncate de copii, încălcând postul este
urmată de tăierea anumitor părți din picioare și cap cu care se vor face piftiile/răciturile în
funcție de zonă, fie de Crăciun, fie de Sf. Vasile, fie de Bobotează
Utilizând articolul lui Ion Mureșan „Taie mama porcul”, Otilia Hedeșan mai strecoară
câteva informații.Toate cele de mai sus reprezintă superstiții sau datini azi pe cale de a se stinge.
Totuși, identificăm și rituri încă vii.
Participă toți membrii familiei, necontând rutina urbană a acestora. Mai apoi, Ignatul e o
„sărbătoare” fixă, desfășurându-se la aceeași dată sau cel puțin fiind recomandat ca ea să aibă
acest caracter temporal stabil. Și ordinea operațiilor este încă păstrată.
În capitolul „ Ignatul” al cărții sale, T. Pamfile expune anumite obiceiuri ale zilei de 20
decembrie alături de micile istorioare care să ajute la motivarea și descifrarea acestor obiceiuri.
Începe prin prezentarea altei variante a legendei patronului zilei. În ziua tăierii porcului, Ignat își
ucide tatăl cu toporul în mod misterios. Cert este că acest paricid este involuntar. Îi face
înmormântarea probabil așa cum se cuvine, iar mai apoi pleacă în lume. Mustrările de conștiință
nu întârzie să apară, însă, în drumul său Ignat se întâlnește cu un preot bătrân care îi va da
soluția: să găzduiască trecătorii fără plată în „cinulețul” care, pe lângă căminul său, va fi
construit lângă apă. Pe lângă acestea, Ignat mai trebuia să planteze și un „tăciune de tufă” care
dacă pe parcursul a trei ani se va prinde, păcatul patricidului îi va fi iertat.

22
Otilia Hedeșan, „Povestea lui Ignat.Dincolo de textul narativ”, în
https://www.academia.edu/2087214/Povestea_lui_Ignat_Aa._Th._13_._Dincolo_de_textul_narativ, p. 5
La împlinirea sorocului, Ignat împlinise deja toate cerințele. Pe lângă asta, avea deja întemeiată o
familie.
Noaptea, Ignat aude de trei ori strigăte de ajutor, reușind să salveze pe cineva abia a treia oară.
Consideră că cei care strigaseră anterior, au pierit, astfel păcatele lui înmulțindu-se. Le
povestește moșnegilor toate acestea. Pe lângă asta, din nou, Ignat este capul unei familii extreme
de sărace. Văzând acestea, unul dintre moșnegi care era Însuși Dumnezeu, aduce pe masă pâinea
atât de necesară copiilor, propunând călătoria lui Ignat alături de el și celălalt moșneag care era
Sfântul Petru. Se împlinește si aceasta, cei trei călătoresc timp de câțiva ani; timp suficient pentru
ca Ignat să-și vadă din întâmplare copiii ajunși negustori, dar hoți. După această revelație,
Dumnezeu și Sfântul Petru dispar din poveste, povestea încheindu-se cu această dispariție.
În continuare, culegând informații din diverse surse, T. Pamfil expune și el anumite
superstiții, cea mai importantă fiind interdicția femeilor de a lucra în și pe lângă casă. Precum era
așteptat, relatează și povestioare care să întărească această superstiție. Așa cum impune situația,
își face apariția un personaj mitologic, Inătoarea23 despre care aflăm că este o „o femeie lacomă
și urâtă care mănâncă lumea”. Găsindu-și prada într-o femeie care găsește o zi perfectă de tors
în ziua de Ignat, aceasta se ofere să o ajute, până va găsi momentul potrivit pentru a-și duce
planul la capăt. Însă, femeie este salvată de gura satului, pregătită cu o anecdotă la această
pățanie a femeii: urcarea pe coșul casei cu ajutorul unei scări si rostirea de trei ori a onomatopeei
„Cucurigu-gagu!” o va alunga pe Inătoarea.
În alte părți, cum ar fi Ialomița sau Teleorman, are loc o ameliorare a acestei restricții.
Dacă femeia vede sânge în ziua aceea, va putea face muncile restricționate menționate mai sus.
Lipsa posibilității tăierii unui porc poate fi rezolvată cu tăierea oricărui alt animal. În caz contrat,
munca fără a fi văzut anterior sânge, aduce boală asupra femeii. Mai jos, culeasă din județul
Ialomița, T. Pamfil atașează o povestire despre o femeie care necunoscând obligațiile zilei, nu le
respectă și astfel înnebunește:
„ Ignat, Ignat
De la ușă pân' la pat,
Șapte fuse-am depănat!”24

23
Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Editura Saeculum I.O., București, 2005, p. 262
24
Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Editura Saeculum I.O., București, 2005, p. 263
 Există și o întrebuințare ezoterică a resurselor asigurate de tăierea porcului. În județul
Vâlcea, dacă porcul este negru, se ia o bucată de carne și se duce la sfințit, fiind ulterior folosit
pentru durerile de oase în general. Și untura de la porcii negri este utilizată, dar de data asta
pentru vrăji, și, mai ales, pentru păstorit.
În Banat, untura era folosită cu mult timp în urmă pentru a unge trupul unui mort care era
bânuit că ar fi strigoi după ce i se străpungea craniul cu un ac și i se punea în sicriu o ramură de
măcieș sau de trandafir sălbatic, cu scopul de a-și agăța hainele de el, astfel nemaireușind să iasă
din sicriu.
Hales Adnana Maria, III, RO-EN