S2-Psihologia educației

Data……………….

FIȘA DE LUCRU 2
METODE DE CERCETARE ȘI TIPURI DE STUDII ÎN PSIHOLOGIA EDUCAȚIEI – APLICAȚII PRACTICE

METODE DE DESCRIEREA METODEI DE CERCETARE

CERCETARE

Introspecția In psihologia generala, introspectia reprezinta o modalitate de concepere a obiectului psihologiei, imbracand forma
conceptiei si metodei introspectiei. Din perspectiva introspectiei, psihicul este conceput ca un cerc de fenomene ce isi ia
zborul in ele insele, fara nici o legatura determinativa cu exteriorul.In psihologia educatiei, observarea faptelor de constiinta
de catre subiectul insusi trebuie sa fie folosita la copil cu multa prudenta. Introspectia este o operatie foarte delicata, iar
copilul are tendinta de a raspunde in sensul intrebarii care i se pune: el nu are notiuni corespunzatoare cuvintelor pe care le
intrebuinteaza pentru a descrie ceea ce simte, iar orice verificare a marturiei subiectului este imposibila.O modalitate a
introspectiei este introspectia aplicata de adult in sensul ca el cauta sa-si aminteasca cum reactiona cand era copil.
Observația Observatia, ca metoda de cercetare consta in urmarirea intentionata si inregistrarea exacta, sistematica a diferitelor
psihopedagogică manifestari comportamentale ale individului (sau grupului) ca si a contextului situational al comportamentului.Pentru
observarea manifestarilor comportamentale, cercetatorul face apel la mai multe forme ale observatiei, care pot fi clasificate
dupa mai multe criterii, cum ar fi:

 Orientarea actului observational: autoobservatia si observatia propriu-zisa;

 Prezenta sau absenta intentiei de a observa: observatia ocazionala si sistematica.
 Prezenta sau absenta observatorului: observatie directa si indirecta;
 Implicarea sau nonimplicarea observatorului: observatie pasiva si participativa.
 Durata observarii: observatie continua si discontinua.
 Obiectele urmarite: observatie integrala si selectiva.

Observatia psihopedagogica consta in urmarirea sistematica a manifestarilor psihocomportamentale ale copilului in conditiile
activitatilor lui naturale de joc, invatare scolara si extrascolara. Relatia observatorului cu fenomenele observate nu este
intamplatoare si nici pasiva, dimpotriva ea are un caracter intentionat, premeditat, observatorul fiind cel care stabileste
scopul observatiei, cel care receptioneaza selectiv faptele, le interpreteaza si sintetizeaza in functie de obiectivele propuse,
dar si de informatiile de care dispune.

Condiţiile unei bune observaţii

Există o serie de exigenţe care trebuie avute în vedere, pentru ca observaţia să se caracterizeze prin eficienţă şi
obiectivitate:

a) stabilirea precisă, clară a scopului urmărit. Este necesar ca observaţia să se realizeze pe baza unui plan dinainte
stabilit, în care să se menţioneze obiectivul urmărit, aspectul, latura sau comportamentul vizat;

b) selectarea formelor, care vor fi utilizate, a condiţiilor şi mijloacelor necesare. Vor fi precizate cu claritate tipurile de
observaţii folosite şi condiţiile de loc, timp, durată de înregistrare a manifestărilor subiectului, aparatura folosită pentru
înregistrare, elaborarea unui plan riguros al observaţiei;

c) notarea imediată a observaţiilor. Pentru a se evita omisiunile sau distorsiunile este foarte important ca observaţiile să se
noteze dacă este posibil chiar în timpul activităţii, dacă nu, imediat după încheierea activităţii;

d) necesitatea discreţiei – în sensul că subiectul nu trebuie să-şi dea seama că este observat şi ce aspecte sunt vizate;

e) să fie sistematică – urmărind fenomenul propus în planul iniţial, în pofida tentaţiei de a-şi îndrepta atenţia asupra unor
 aspecte mai spectaculoase;

f) să fie veridică – înregistrându-se doar faptele observate şi nu supoziţiile observatorului, părerile, comentariile acestuia.
Este foarte

g) datele reţinute să permită un minimum de cuantificare şi prelucrare statistico-matematică;

h) efectuarea unui număr optim de observaţii în condiţii cât mai variate;

i) posibilitatea repetării observaţiei pentru evidenţierea semni-ficativului, esenţialului.

Avantajele observaţiei: uşurinţa aplicării, economicitatea mijloacelor materiale necesare efectuării cercetării, naturaleţea şi
autenticitatea fenomenelor relevante. Observaţia permite surprinderea manifestărilor comportamentale fireşti ale individului
în condiţii obişnuite de viaţă. Oferă date de ordin calitativ.

Dezavantajele observaţiei

Observatorul trebuie să aştepte uneori mult timp până se produce fenomenul vizat, fără a putea interveni în nici un fel. La
aceasta se adaugă imposibilitatea de a izola şi controla variabilele. Mai mult decât atât, prezenţa observatorului poate
determina intrarea în funcţiune a mecanismelor de apărare ale subiecţilor care modifică situaţia globală a câmpului social
sau a comportamentelor celor observaţi, chiar fenomenul studiat pe ansamblu.

Observatia stiintifica, opusa celei empirice, fugitive, trebuie sa conduca spre surpinderea esentialului, a relatiilor
semnificative existente intre fenomenele observate. Pentru aceasta este necesar:

 Sa se stabileasca in prealabil scopul observatiei, astfel incat in momentul inceperii ei sa stim exact anume ce avem de
observat. Cu cat trecerea de la scopurile mai generale ale observatiei (observatie pentru a sti ce se intampla pentru a
cunoaste copilul, pentru a interveni in vederea schimbarii lui psihocomportamentale) la cele particulare, cu un fond
maimare de determinare este mai fireasca, cu atat observatia va fi mai eficienta.
 Sa se apeleze la o serie de repere de control reiesite din observatiile anterioare ale cercetatorului, din experienta sa
personala de viata sau din lucrarile de specialitate. Aceste repere de control reprezinta conceptualizarea faptelor
observate, altfel spus, concepte operationale psihologice. Asistand la joaca unor copii in pauza, un observator poate
remarca modul in care acestia alearga, vorbesc, se imping, isi ofera jucariile, si le smulg unul altuia, se cearta, se
impaca etc. Unui observator neavizat toate aceste conduite cotidiene nu-i spun nimic. Daca ele sunt insa
conceptualizate in doua tipuri de conduite (amicale si ostile) si daca frecventa lor este urmarita in functie de varsta si
sexul copiilor, atunci ar putea fi remarcate o serie de caracteristici semnificative.
 Sa se faca aple la unele mijloace si instrumente tehnice auxiliare. A. Gessell a folosit inca din 1982 mijloace precum
banda magnetica sau cinematografica pentru observarea conduitelor pretimpurii ale copiilor, dand astfel consistenta
cercetarilor de psihologia copilului si psihologia educatiei.
 Sa se recurga la modalitati de evaluare a observatiilor efectuate care sa permita inregistrarea facila a datelor si apoi
compararea lor. Mijlocul cel mai sigur care faciliteaza recoltarea si compararea rapida a datelor de observatie il
reprezinta utilizarea unor grile de observatie si sistematizarea lor in functie de o serie de criterii.
 Sa se intreprinda masuri de combatere a unor obstacole ce ar putea impiedica realizarea unei observatii adecvate.

Experimentul Psihologia educatiei utilizeaza cu precadere ultimile doua forme de experiment si mai putin experimentul de
psihopedagogic laborator.Introducerea experimentului ca metodă specifică de cercetare în psihologie în anul 1879 de către W. Wunt, a
însemnat desprinderea psihologiei de filosofie şi constituirea ei ca ştiinţă de sine stătătoare. Experimentul este provocarea
unui fapt psihic, în condiţii bine determinate cu scopul de a verifica o ipoteză. De la introducerea lui ca metodă a psihologiei
şi până în prezent, experimentul a cunoscut o evoluţie continuă atât sub aspectul sferei de extensiune (la început, se aplica
doar în studiul proceselor senzoriale şi motricităţii, astăzi se utilizează în cercetarea tuturor proceselor şi funcţiilor psihice),
cât şi sub cel al structurii interne şi al suportului tehnic (iniţial aparatura folosită era simplistă, preponderent mecanică, astăzi
este una ultrasofisticată, electronică şi informatică). Următoarea definiţie, mai completă, a experimentului sintetizează şi
principalele sale caracteristici: „Experimentul este observarea şi măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente
asupra variabilei dependente, într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la
minimum“ (Festinger&Ratz, 1963). Aşadar experimentul este o observaţie provocată, controlată, iar conceptele de bază pe
care le implică sunt: variabile; situaţie experimentală, manipulare experimentală. Cele mai raspandite forme de experiment
sunt: experimentul de laborator, experimentul natural si experimentul psihopedagogic.Variabila semnifică orice fapt obiectiv
sau subiectiv care poate fi modificat fie calitativ, fie cantitativ căpătând grade diferite de intensitate. În experiment sunt două
tipuri de variabile:
  variabile independente – la care variaţia este influenţată direct de experimentator, pentru a-i observa consecinţele;
 variabile dependente – la care variaţia este în funcţie de variabila independentă.

Schema de bază a experimentului psihologic include următoarele secvenţe: variabila independentă care se notează în
general cu S – stimul; variabila dependentă care este notată cu R – Răspuns iar relaţia dintre ele apare: R = f(S).
Cea mai cunoscută clasificare este cea care evidenţiază trei tipuri de experiment: natural, de laborator şi psiho-pedagogic.

Experimentul natural se realizează în condiţii naturale, fireşti. Sarcina este şi ea naturală, pentru că subiectul îşi
desfăşoară activitatea sa obişnuită. Desfăşurându-se în condiţii obişnuite, reacţiile subiectului nu vor fi influenţate de
ambianţă – acesta fiind principalul avantaj al experimentului natural. Dezavantajul constă în faptul că acest tip de experiment
este mai imprecis şi nu avem certitudinea că nu intervin şi alţi factori care să influenţeze desfăşurarea fenomenului.
Experimentul natural este folosit mai ales in conditiile familiare, obisnuite de viata ale copiilor, in activitatile lor de joc sau de
invatare. Semnificative sunt experimentele naturale realizate de psihologul roman Tatiana Cazacu.

Experimentul de laborator se realizează în condiţii artificiale, deoarece presupune scoaterea subiectului din ambianţa
obişnuită de viaţă şi introducerea lui într-un laborator special amenajat în acest scop, cu aparatură adecvată, condiţii şi
programe de desfăşurare bine determinate etc.

Avantajul acestui tip de experiment constă în faptul că este foarte precis şi riguros prin dozarea şi succesiunea precisă a
sarcinilor, realizarea unui control maxim al situaţiei experimentale, eliminarea variabilelor ascunse care ar putea influenţa
rezultatele.

Dezavantajele sunt legate de caracterul artificial al experimentului de laborator. Condiţiile de laborator fiind total diferite de
cele din viaţa reală, se pune problema identităţii comportamentului subiecţilor în condiţii de laborator şi în condiţiile concrete,
naturale de viaţă. De asemenea forţa unor variabile care intervin în laborator este cu totul alta decât cea din viaţa reală,
subiectul putând să o sub sau supraaprecieze. Este posibil de asemenea ca uneori experimentatorul să sugereze în mod
involuntar ce anume aşteaptă de la subiect, deformându-i astfel reacţiile, sau subiecţii din dorinţa de a se prezenta într-o
lumină favorabilă să reacţioneze altfel decât în condiţii obişnuite.
Experimentul psiho-pedagogic este o formă particulară a experimentului natural, utilizată în cadrul procesului instructiv-
educativ. El poate fi constatativ, urmărind consemnarea situaţiei existente la un moment dat şi formativ, urmărind
introducerea unor factori de progres în vederea îmbunătăţirii performanţelor. Pentru evitarea erorilor experimentale se impun
a fi respectate câteva condiţii. În primul rând trebuie să avem grijă ca subiecţii introduşi în experiment să fie motivaţi
corespunzător. Dacă nu există o motivaţie adecvată, atunci vom măsura doar aparenţe. O altă cerinţă este asigurarea
reprezentativităţii eşantionului de subiecţi şi stabilirea unor grupe experimentale echivalente. Şi în sfârşit pentru că atât
experimentul natural cât şi cel de laborator au avantaje, dar şi dezavantaje este cel mai bine ca acelaşi experiment să se
organizeze mai întâi în condiţiile naturale obişnuite ale subiecţilor, iar apoi să se repete în condiţii de laborator.

Experimentul psihopedagogic este o forma particulara a experimentului natural. El este de doua feluri:

 Constatativ (urmareste fotografierea, consemnarea situatiei existente la un anumit moment dat);

 Formativ (tinteste spre introducerea in grupul cercetat a unor „factori de progres”, in vederea schimbarii
comportamentelor, schimbare constatată prin compararea situatiei initiale cu cea finala).

Daca intentionam sa verificam superioritatea unui procedeu predam la o clasa folosind noul procedeu si la o alta modelul
traditional. Comparand performantele elevilor inainte de introducerea noului procedeu cu cele obtinute dupa folosirea lui si
mai ales cu cele de la alta clasa la care s-a predat dupa procedeele traditionale, vom sti daca noul procedeu este eficient
sau nu.
Convorbirea Aceasta metoda se particularizeaza in psihologia copilului si educationala dupa cum urmeaza: la varste mici este
recomandata folosirea ei nu ca metoda de sine-statatoare, ci integrata altor metode (indeosebi observatiei) sau
subordonarea unei activitati pe care copilul o are de indeplinit. La varstele mai mari (pubertate, adolescenta) atat modalitatea
de desfasurare a convorbirii, cat si tematica ei se diversifica mult.Dacă cele două metode prezentate anterior investighează
mai ales conduita şi reacţiile exterioare ale subiectului, metoda convorbirii şi interviului permite sondarea vieţii interioare, a
intenţiilor, opiniilor, atitudinilor, intereselor, convingerilor, aspiraţiilor, conflictelor, prejudecăţilor, mentalităţilor, sentimentelor,
valorilor, statutului profesional, dorinţelor aşteptărilor, idealurilor, etc.
Convorbirea este o discuţie premeditată, angajată între cercetător/psiholog şi subiectul investigat, presupunând relaţia
directă, de tipul faţă în faţă, dar şi sinceritatea deplină a subiectului.
Convorbirea este o metodă mai complicată şi mai greu de „învăţat“ deoarece în cadrul ei, influenţa reciprocă dintre psiholog
şi subiect este mai mare decât în oricare altă metodă şi presupune o selecţie a relatărilor făcute de subiect. De asemenea se
 bazează pe capacitatea subiectului de introspecţie, de autoanaliză, necesitând o motivare corespunzătoare a subiecţilor.
Există mai multe tipuri de convorbire:
 Convorbirea semistandardizată, semistructurată, în care întrebările, pot fi reformulate, se poate schimba
succesiunea acestora, se pot pune întrebări suplimentare;
 Convorbirea liberă, spontană nu presupune folosirea unor întrebări prestabilite, acestea fiind formulate în funcţie
de situaţia particulară în care se desfăşoară;
 Convorbirea psihanalitică, propusă de S. Freud se bazează pe metoda asociaţiei libere de idei şi este folosită
pentru analiza şi interpretarea diferitelor probleme ale pacientului;
 Convorbirea nondirectivă, propusă de C. Rogers, creează condiţiile psihologice care să faciliteze relatările
spontane ale subiectului fără ca acesta să fie permanent întrebat.
Eficienţa acestei metode este dată de respectarea unor condiţii:
 necesitatea desfăşurării după o structurare anterioară a întrebărilor de către experimentator;
 întrebările să vizeze culegerea cu anticipaţie a unor informaţii despre subiect, prin folosirea altor metode –
observaţia, analiza produselor activităţii etc.;
 preocuparea pentru anticiparea răspunsurilor subiectului de către experimentator, pentru a şti cum să se
comporte în eventualele situaţii neprevăzute;
 motivarea adecvată a subiecţilor pentru a obţine din partea acestora răspunsuri sincere.

Avantajele metodei sunt date de posibilitatea obţinerii unor informaţii numeroase şi variate, direct de la sursă, într-un timp
relativ scurt, precum şi faptul că nu necesită aparatură sofisticată ori instalaţii speciale.
Dezavantajele provin din gradul destul de mare de subiectivitate atât al experimentului, cât şi al subiectului şi din eventuala
lipsă de receptivitate determinată de lipsa de motivare a subiectului.
Alături de convorbire se utilizează şi interviul care se deosebeşte de aceasta doar prin faptul că în cadrul interviului, locul
experimentatului nu poate fi inversat cu cel al subiectului, relaţia fiind în acest caz univocă – experimentatorul este cel care
totdeauna pune întrebările, iar subiectul totdeauna răspunde.
Ancheta Ancheta, ca metoda desfasurata cu cele 12 etape ale ei este mai putin folosita in psihologia educatiei, ea fiind intalnita intr-o
formă prescurtata si simplificata. Dintre formele ei, ancheta pe baza de chestionar si ancheta pe baza de interviu, mai des
intalnita este cea de-a doua, care de multe ori ia forma unei conversatii, a unui dialog. Foarte des utilizata este ancheta
referitoare la optiunile profesionale ale elevilor, in vederea realizarii orientarii scolare si profesionale. Important este ca
paleta intrebarilor dintr-un chestionar sa fie cat mai diversificata pentru a da posibilitatea realizarii unor investigatii atat
intensive, cat si extensive. Pe baza datelor recoltate, putem surprinde mai bine planul real si aspirational al unui elev, gradul
de constientizare a unor probleme, capacitatea sa de intelegere. De asemenea, creste posibilitatea realizarii unor cercetari
de tip comparativ.
Ca metodă de cercetare psihologică, ancheta presupune recoltarea sistematică a unor informaţii despre viaţa psihică a unui
individ sau grup social şi interpretarea acestora în vederea desprinderii semnificaţiei lor psihocomportamentale.
În principal există două forme ale acestei metode, care se folosesc în cercetarea psihologică: ancheta pe bază de chestionar
şi ancheta pe bază de interviu.
Ancheta pe bază de chestionar constă în folosirea chestionarului ca instrument de lucru şi urmează în derularea sa mai
multe etape:
 etapa prealabilă sau preancheta care presupune: stabilirea obiectului anchetei; documentarea; formularea
ipotezei; determinarea universului (populaţia) anchetei; eşantionarea.
 etapa I – constă în alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului. Se impune în prima fază aplicarea unui
pretest pentru a vedea dacă a fost bine conceput chestionarul, după care se poate redacta definitiv
(chestionarul). Tot în această etapă se vor stabili şi modalităţile de administrare ale chestionarului fie prin
autoadministrare, fie prin intermediul personalului specializat.
 etapa a II-a – este rezervată desfăşurării propriu-zise a cercetării.
 etapa a III-a – prelucrarea datelor obţinute.
 etapa a IV-a – analiza şi interpretarea datelor precum şi redactarea şi comunicarea raportului final de anchetă.
Cele mai dificile şi, totodată, cele mai importante momente ale anchetei pe bază de chestionar sunt alegerea eşantionului,
 care trebuie neapărat să fie reprezentativ – adică să reproducă la scară mică toate caracteristicile populaţiei care urmează a
fi investigată – şi redactarea întrebărilor, a chestionarului. Definit ca „o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise
sau imagini grafice cu funcţie de stimuli, în raport cu ipotezele cercetării, care prin administrarea de către operatorii de
anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmează
a fi înregistrat în scris“ (L. Chelcea, 1975), chestionarul necesită o deosebită atenţie atât faţă de conţinutul întrebărilor, cât şi
faţă de tipul, forma şi ordinea lor. În formularea întrebărilor trebuie evitate greşelile care pot interveni: întrebări prea
generale, limbaj greoi, artificializat, cuvinte cu înţeles dublu, întrebări tendenţioase etc.
Ancheta pe bază de interviu constă în folosirea interviului ca relaţionare experimentator-subiect. Este vorba de un dialog
între participanţi, care se centrează asupra temei de cercetare, fiecare participant păstrându-şi locul de emiţător sau de
receptor. Interviul poate fi conceput, atât ca metodă integrată altor metode mai mari, cât şi ca metodă de sine stătătoare, cu
legile şi caracteristicile sale proprii.
Avantaje: Ambele forme de anchetă, permit investigarea unui număr mare de subiecţi într-un timp relativ scurt, recoltarea
unui material extrem de bogat, precum şi prelucrarea rapidă, mai ales când există răspunsuri precodificate la întrebări.
Dezavantaje: Este posibilă apariţia unor deformări subiective atât din partea experimentatorului, cât şi a subiecţilor mai ales
că această metodă se bazează pe capacitatea de autocunoaştere şi autoanaliză. Este de asemenea posibil ca subiecţii,
chiar bine intenţionaţi să furnizeze informaţii iluzorii, neadecvate în raport cu fenomenul investigat.
Metoda aprecierii A fost elaborata de psihologul roman Gh. Zapan, cu scopul de a surprinde gradul de intercunoastere dintre membrii unui
obiective a grup si mai ales a educa capacitatea de intercunoastere obiectiva a membrilor grupului, apropiind-o de realitate. Metoda
personalitatii permite diagnoza rapida a diferitelor capacitati intelectuale sau caracteriale ale elevilor, ofera elevilor posibilitatea
(ZAPAN) autocontrolului, imediat al aprecierilor, educa elevii pe directia formarii unor aprecieri corecte a unora in raport cu ceilalti;
faciliteaza intercunoasterea, educa la elevi curajul raspunderii.
Biografia Contribuie alături de alte metode la stabilirea profilului personalităţii subiectului, dar şi la explicarea comportamentului actual
(anamneza) al acestuia. Metoda biografică vizează strângerea informaţiilor despre principalele evenimente trăite de individ în existenţa
sa, despre relaţiile şi semnificaţia lor în vederea cunoaşterii „istoriei personale“ a subiectului. Se concentrează asupra
succesiunii diferitelor evenimente din viaţa individului, relaţiilor dintre evenimentele cauză şi evenimentele efect, dintre
evenimentele scop şi cele mijloc. Cauzometria şi cauzograma, ca variante mai noi ale metodei, au ca scop tocmai
surprinderea relaţiilor dintre evenimente. Există o dificultate întâmpinată în folosirea acestei metode – cea a măsurării, în
care indicaţiile biografice ar putea fi convertite în date ştiinţifice. Experimentatorul dispune de două categorii de procedee de
analiză a datelor, obţinute prin metoda biografică:
 procedee cantitative (selective) analizându-se cursul vieţii subiectului în întregime;
 procedee calitative (integrale) analizându-se o microunitate biografică, de exemplu o zi obişnuită din viaţa individului,
din momentul trezirii şi până la cel al culcării.
Informaţia primară poate fi recoltată pe cale indirectă sau directă. Calea indirectă constă în studiul documentelor (fişe
şcolare, profesionale, caracterizări, recomandări, jurnale, date de familie etc.) şi în discuţii cu persoane cu care subiectul
studiat se află în relaţii semnificative (rude, prieteni, colegi, şefi, subalterni etc.). Pentru a înţelege comportamentul actual al
subiectului şi relaţionarea lui cu ceilalţi, este necesar să ne concentrăm atenţia asupra perioadelor modale ale psihogenezei:
 vârsta de 3 ani – constituirea conştiinţei de sine şi a Eului;
 vârsta de 6/7 ani – adaptarea şi integrarea şcolară;
 vârsta de 12/14 ani – pubertatea şi profundele sale transformări;
 vârsta de 16/18 ani – adolescenţa, afirmarea Eului, structurarea liniei şi a idealului de viaţă.

Calea directă constă în obţinerea datelor care ne interesează de la însuşi subiectul pe care ni l-am ales spre studiu, în
cadrul unor convorbiri sau interviuri speciale. Se ştie că oamenii diferă foarte mult între ei în ceea ce priveşte deschiderea,
disponibilitatea de a-şi relata în mod obiectiv şi sincer trecutul. De aceea psihologul trebuie să aibă în vedere câteva
exigenţe metodologice:
 determinarea prealabilă a apartenenţei tipologice a personalităţii subiectului;
 stabilirea strategiei dialogului (pe baza tipologiei stabilite) în vederea obţinerii datelor şi informaţiilor necesare;
 câştigarea încrederii subiectului şi înlăturarea barierelor cognitiv-afective care ar putea frâna răspunsurile la întrebări;
 păstrarea unei distanţe necesare, prin neimplicare afectivă pentru a disocia din relatările individului, realul de imaginar,
sinceritatea de simulare; înregistrarea doar a evenimentelor semnificative modale pe care le-a trăit subiectul şi care
prin conţinutul sau impactul avut, au marcat cursul devenirii ulterioare a profilului personalităţii;
 manifestarea prudenţei, chiar suspiciunii în legătură cu datele furnizate de subiect (sau de ceilalţi) şi neapărat
 verificarea acestor informaţii prin alte metode.
Avantajele decurg din naturaleţea şi autenticitatea datelor furnizate de această metodă. Dezavantajele sunt date de faptul
că fiind o metodă de reconstituire a vieţii unui individ, pornind de la diverse surse, este posibil ca această reconstituire să fie
incompletă sau chiar voit deformată.
Analiza produselor Este una dintre cele mai des utilizate metode in psihologia educatiei. Orice produs realizat de copil sau elev poate deveni
activității obiect de investigatie psihologica. Prin aplicarea acestei metode obtinem date cu privire la: capacitatile psihice de care
dispun copiii (coerenta planului mental, forta imaginatiei intereselor, calitatea cunostintelor, priceperile, deprinderilor si
aptitudinilor etc.); stilul realizarii (personal sau comun, obisnuit); nivelul dezvoltarii (inalt, mediu, slab), progresele realizate de
invatare (prin realizarea repetata a unor produse ale activitatii).
Trăsăturile personalităţii umane, capacităţile, disponibilităţile, potenţele sale, se exteriorizează nu doar în conduite
nonverbale, motorii sau expresiv-emoţionale, ci şi în produsele activităţii.
Analiza psihologică a produselor activităţii – compuneri, desene, creaţii literare, sau de orice fel, obiecte realizate, modul de
rezolvare a unor probleme etc. – furnizează informaţii despre însuşirile psihice ale persoanei, constituind reale surse de
cunoaştere ştiinţifică a individului.
Produsul activităţii devine un fel de oglindă a creatorului său, iar prin analiza psihologică a obiectului, aflăm multe lucruri
despre însuşi creatorul său. Cu ajutorul acestei metode putem cunoaşte atât caracteristicile psihice ale unor persoane în
viaţă, cât şi ale unor personalităţi dispărute.
Folosirea acestei metode presupune un exerciţiu îndelungat şi mai ales elaborarea şi utilizarea unor grile speciale de
decodificare prin care să se evidenţieze relaţiile dintre diferitele elemente ale produsului activităţii şi diferitele structuri ale
personalităţii. Pentru aceasta este necesară introducerea unor criterii atât de ordin cantitativ (număr, frecvenţă), cât şi
calitativ (originalitate, nivel de performanţă, valoare utilitară, valoare estetică etc.).
În general produsele de ordin literar-artistic sunt relevante mai ales pentru componentele motivaţional-afective şi morale ale
personalităţii, în timp ce produsele de ordin ştiinţific şi tehnic sunt relevante pentru componentele de ordin cognitiv-
instrumental şi motor-dexteritatea.
Metodele Metodele psihometrice sunt modalităţile de măsurare a capacităţilor psihice ale individului în vederea stabilirii prezenţei sau
psihometrice absenţei lor şi mai ales a nivelului şi gradului de dezvoltare. Prin intermediul acestor metode se urmăreşte stabilirea unui
diagnostic pe baza căruia să se poată formula un prognostic asupra evoluţiei viitoare. Cea mai cunoscută dintre metodele
psihometrice este metoda testelor psihologice. Dacă iniţial testele măsurau doar dezvoltarea intelectuală a copiilor, mai
târziu au fost extinse la determinarea aptitudinilor în vederea selecţiei profesionale, iar astăzi sunt folosite în legătură cu
toate funcţiile psihice şi în toate domeniile de activitate.
Testul este o probă relativ scurtă, standardizată care vizează determinarea cât mai exactă a unor însuşiri psihice. Pentru a fi
util, testul trebuie să întrunească nişte calităţi:
− validitatea – vizează gradul în care testul măsoară ceea ce şi-a propus;
− fidelitatea – se referă la stabilitatea în timp a rezultatelor, adică obţinerea de rezultate relativ asemănătoare la o nouă
aplicare;
− standardizarea – presupune să ofere aceleaşi condiţii subiecţilor supuşi examinării fără a-i favoriza pe unii şi defavoriza pe
alţii
− etalonarea – constă în stabilirea unui etalon, adică a unor unităţi de măsură a rezultatelor obţinute.
Condiţii de utilizare eficientă a testelor:
• crearea unor teste sau adaptarea celor existente la condiţiile socioculturale ale populaţiei investigate;
• utilizarea nu doar a unui singur test, ci a unei baterii de teste şi apoi corelarea rezultatelor obţinute cu cele ale altor metode;
• stabilirea unor legături între rezultatele obţinute la teste cu cele din activitatea practică.
Ca şi celelalte metode, testele au avantaje care rezidă din capacitatea de a măsura obiectiv şi standardizat o anumită
capacitate psihică, în funcţie de aceasta permiţând diagnoza nivelului de dezvoltare a acesteia, dar şi dezavantaje deoarece
nu iau în considerare modul în care se obţine rezultatul, ci doar rezultatul; de multe ori testele conţin confuzii şi ambiguităţi,
clasificările sunt rigide, unii autori ignoră deosebirile de nivel cultural al subiecţilor etc.
Testul este nu numai o metodă de sine stătătoare, ci poate constitui şi o importantă sursă de probe pentru experimentul
psihologic, caz în care nici modul de aplicare, nici interpretarea rezultatelor nu se vor mai conforma instrucţiunilor
standardizate, ci logicii interne a modelului experimental, ipotezelor şi obiectivelor acestuia. Testele, ca metoda de
psihodiagnoza, au, poate, cea mai larga raspandire in psihologia copilului si pedagogica. Fiind probe relativ scurte si
standardizate, ele dau posibilitatea investigarii rapide a insusirilor psihice apartinand copiilor. Exista teste pentru fiecare
capacitate psihica (teste de perceptie, de atentie, de memorie, de imaginatie, de inteligenta etc.), nu luate insa global,
 nediferentiat, ci dimpotriva, pentru caracteristici particulare ale lor. Astfel, intalnim teste de perceptie spatiala, de perceptia
formelor, a culorilor, teste de atentie distributiva, de atentie concentrata, teste de inteligenta teoretica, practica, sociala,
verbala, numerica, tehnica etc. Aplicare lor serveste la determinarea nivelului dezvoltarii psihice a copiilor in vederea
selectiei lor scolare sau in cel al orientarii scolare si profesionale. Mult mai complicate si dificile sunt testele de personalitate,
care isi propun sa investigheze resorturi mai profunde ale copiilor, trasaturi mai invizibile, adeseori mascate, necunoscute
sau neacceptate de subiect.Cele mai raspandite si usor de aplicat si prelucrat sunt chestionarele sau inventarele de
personalitate. Chestionarele de personalitate pot fi bifactoriale sau multifactoriale. J.H. Eysenck, aplicand un chestionar ce
continea 57 de intrebari a ajuns la identificarea tipurilor de personalitate extrovertite, introvertite, nevrotice. Woodwoth si
Metheus, pe baza unui chestionar cu 76 de intrebari, au determinat 8 tendinte psihonevrotice ale personalitatii (emotivitate,
impulsivitate, instabilitate etc.) R.B. Cattel, cu un chestionar de 187 intrebari, a stabilit 16 factori de personalitate,
chestionarul sau numindu-se PF 16.Testele de completare sau de descriptie, presupun formularea unor inceputuri de fraze
ce vizeaza interesele, apiratiile, convingerile, conceptiile subiectului, ce sunt mai apoi determinate de subiect.Dintre testele
proiective, cele mai cunoscute sunt: Testul Roschach sau testul petelor de cerneala si TAT (Testul aperceptiv Tematic).
Semnificativa pentru dezvoltarea testarii psihologice a copiilor este lucrarea lui Nicolae Mitrofan, Testarea psihologica a
copilului mic ce cuprinde printre altele o colectie de baterii de teste dintre care remarcam: Testul Deer de evidentiere a
achizitiilor in planul dezvoltarii; Testul de triere (revizuit) pentru gradinita si copiii de clasa I; Testul de triere a lui McCarthy
(MST); Testul Miller de masurare a prescolarilor; Inventarul pentru masurarea dezvoltarii prescolarului; Teste de masurare
(tip screening) pentru arii comportamentale specifice; Testul Gessel pentru prescolari;; Scalele McCarthy pentru abilitatile
copiilor etc.
Metoda modelării Este o metodă relativ nouă şi a apărut ca urmare a dezvoltării ciberneticii şi inteligenţei artificiale. Metoda constă în
şi simulării realizarea unor scheme logice ale organizării şi desfăşurării unor funcţii psihice – percepţie, gândire, memorie etc., simularea
lor pe computer şi realizarea unor programe care să le reproducă. P. Golu (1980) consideră că simularea pe computer a
diferitelor funcţii psihice reprezintă „forma cea mai înaltă de aplicare a metodei modelării în cercetarea psihologică“.
Modelele simulative sunt în general programe pentru calculator, validarea lor făcându-se prin compararea traiectoriei
procesului viu cu derularea lui pe computer, aproximativ pe baza cercetării empirice. Dacă până acum s-a reuşit mai ales
simularea în sfera proceselor cognitive, în prezent se încearcă şi simularea unor procese afectiv-motivaţionale şi chiar de
dinamică generală a personalităţii.
Metoda genetică şi Această metodă porneşte de la ideea unanim acceptată potrivit căreia psihicul este un fenomen apărut în cursul evoluţiei
comparată generale, determinat de acţiunea mediului sociocultural şi cunoscând astfel o dezvoltare atât ontogenetică, dar şi istorică,
filogenetică. Metoda genetică şi comparată constă în urmărirea unui subiect sau a unui lot de subiecţi pe o durată mai mare
de timp, suficientă pentru a pune în evidenţă transformările aşteptate sau încheierea unui ciclu evolutiv. De asemenea
această metodă poate studia comparativ mai multe loturi, eşantioane de subiecţi de vârste diferite. Metoda genetică şi
comparată se bazează pe principiul longitu-dinalităţii şi ocupă locul central în câteva ramuri particulare ale psihologiei:
psihologia copilului, psihologia vârstelor, psihologia diferenţială, psihologia educaţională etc. Pentru teoria psihologică este
foarte important nu doar să se evidenţieze existenţa deosebirilor dintre stadiile genetice succesive, ci mai ales să se
interpreteze aceste deosebiri, lucru pe care îl are în sarcină metoda genetică şi comparată.

APLICAȚII

1. Identificați o temă posibilă de cercetare din domeniul educațional și selectați metodele de cercetare pe care le
considerați potrivite pentru afi aplicate în cadrul unei viitoare cercetări.Argumentați de ce ati ales acele metode de
cercetare.
2. Aplicați metoda anamnezei în cadrul unei viitoare micro-cercetări inițiate de dvs.Prezentați sintetic datele culese.
3. Selectați un produs al activitățiilor a 2 elevi luați în observare la practica pedagogică.Ce metode și tehnici de cercetare
ați aplicat și ce date ați cules din teren?

Rezolvare:
Proiect de cercetare pedagogică ameliorativă

Prevenirea şi combaterea violenţei şi

agresivităţii în şcoli

Cuprins
 Cuprins

1. Motivarea alegerii temei

2. Documentarea
3. Stabilirea scopului
4. Ipoteza
5. Instrumentarul metodologic
6. Concluzii
7. Bibliografie
8. Anexe
1. Alegerea temei
Am ales să dezbat această temă deoarece:

 violenţa este una dintre marile probleme ale societăţii contemporane care ia amploare pe zi ce
trece şi devine din ce în ce mai des întâlnită în şcoli;
 a devenit un comportament tolerat,chiar acceptat, ajungând să fie învățat de copii şi reprodus ca
fiind o practică frecventă şi "firească";
 în mediul școlar, violenţei nu i se acordă atenţia necesară, astfel devine adesea un lucru normal cu
care indivizii coexistă fără a conştientiza dimensiunea pericolului implicat, având repercusiuni
asupra individului în formare pe toate planurile.
 2. Documentarea

Această problemă a violenţei sau a agresivității în mediul școlar a fost studiată din multe puncte de vedere
în literatura despecialitate. Un exemplu este Laurențiu Şoitu, care, în cartea „Agresivitatea în şcoală”,
ilustrează violenţa în şcoală ca fiind un fenomen dramatic nu numai prin simpla sa existență, ci şi prin
consecințele pe care le provoacă. Până în ziua de astăzi, s-a înregistrat un număr mare dedefiniţii ale
violenţei.

Eric Debarbieux, specialist în problematica violenţei în mediul școlar,oferă o definiție prin care surprinde
ansamblul fenomenului violenţei:„Violenţa este dezorganizarea brutală întreruptă sau continuă a unui
sistem personal,colectiv sau social şi care se traduce printr-o pierdere a integrității ce poate fi fizică,
materială sau psihică. Această organizare poate să opereze prin agresiune,prin utilizarea forței, conștient
sau inconștient, însă poate exista şi violenţă doar din punctul de vedere al victimei, fără ca agresorul să
aibă intenția de a face rău.” Este dificil să se realizezediscriminări între cele două concepte :agresivitatea
şi violenţa.

Dorina Sălăvăstru, în cartea „Violenţa în mediul școlar” precizează că termenul de agresivitate face
referire la o potențialitate individuală, la capacitatea de a înfrunta un obstacol, de a se confrunta cu altul şi
de a nu da înapoi în caz de dificultate. Conform modului de abordare propus de autoare,agresivitatea este
necesară, uneori chiar utilă pentru desfășurarea şi finalizarea unei activităţi, ea devine o calitate, putând fi
chiar asimilată şi integrată în definiţia ambiţiei.

3. Scop şi obiective

Scopul cercetării de faţă este reliefarea modului în care agresivitatea se manifestă în mediul școlar şi
propunerea de soluţii viabile pentru a face posibilă dispariţia acesteia sau, cel puţin, o diminuare vizibilă
şi satisfăcătoare.

Obiectivele propuse de această cercetare:

 Să descopăr cauzele şi efectele violenţei în şcoli;

 Să stabilesc în ce măsură comportamentul agresiv al elevilor derivă din modele regăsite în sfera
mass-media sau din mediul familial;
 Să identific resursele care pot fi puse la dispoziţie de şcoli cu scopul de a preveni şi stăpâni
violenţa școlară;
 Să elaborez un program de prevenție şi intervenție asupra agresivității în cadrul şcolii;
 Să analizez comportamentul agresiv al elevilor în unitățile de învățământ;
 Să includ elevii agresivi într-un program de consiliere;
 4. Ipoteza
Ca profesor, eu consider că dacă aş iniția un proiect prin care să informez elevii de efectele violenţei,
atunci agresivitatea din rândul acestora ar scădea.Aş sfătui părinții să aibă o relație mult mai apropiată cu
copiii lor şi invers, pentru a crea o relaţie sănătoasă care să constituie baza unei dezvoltări psihice
normale.

Suprasaturarea pieţei cu filme care promovează violenţa şi comportamentul antisocial sunt o altă
componentă care contribuie la dezvoltarea atitudinii adolescenţilor, dar nu numai. Unii dintre ei pot
identifica în mod eronat un model comportamental demn de urmat în rândul personajelor de acest tip. Aş
putea sfătui elevii să urmărească mai puține programe TV ce conțin violenţă, sau să fie conştienţi că
scopul filmelor este acela de a prezenta situații şi realităţi ce nu trebuie mereu imitate, în unele cazuri,
trebuie să rămână doar la stadiul de ipoteză, având rezultate dezastruoase la punerea în aplicare.Dacă
interesul consilierilor şcolari şi al profesorilor ar fi mai des îndreptat asupra acestei probleme, violenţa în
şcoli s-ar putea reduce considerabil sau chiar eradica.

Dacă mediul familial al unui elev este dominat de agresivitate şi violenţă, sunt foarte mari şansele ca şi
comportamentul copilului să fie dominat de aceste două constante. M-aş interesa, în limita posibilităţilor,
de situaţia familială a unui elev care prezintă semne de agresivitate, atât la nivel verbal, dar nu numai.
Dacă se poate, încerc să port o discuţie cu părinţii elevului şi să le explic efectele dăunătoare ale
limbajului si comportamentului lor asupra dezvoltării psihice, sociale şi școlare a copilului.
 5. Instrumentar metodologic
Metodele de cercetare folosite pentru abordarea acestei teme:

 OBSERVAŢIA PARTICIPATIVĂ

Această metodă este foarte indicată, deoarece permite observarea comportamentelor verbale şi non-
verbale ale elevilor exact la momentul producerii lor. Este posibilă prin studierea şi analizarea tacită a
şcolarilor atât pe parcursul orelor, dar şi în pauze.

 CONVERSAŢIA

Am discutat cu părinții pentru a analiza şi discuta despre comportamentul agresiv al elevilor şi care ar
putea fi factorii care îl determină şi/sau declanșează . Se poartă discuţii şi cu celelalte cadre didactice, dar
şi cu personal avizat (consilierul şcolar sau psihologul şcolii).

 CHESTIONARUL

Prin această metodă am evaluat amploarea fenomenului de violenţă în școală şi am putut afla perspectiva
pe care directorii şcolii, consilierii școlari, părinţii şi elevii o au asupra acestei teme.

 STUDIUL DE CAZ

Acesta a fost întocmit pentru a reliefa cauzele determinative şi premisele care conduc la cazuri de violenţă
şcolară.Conform unui studiu de caz realizat de UNICEF în anul 2006, la nivelul ţării noastre, cca. 80%
dintre respondenţi (elevi, consilieri şcolari şi directori de şcoli) au spus că sunt conştienţi de existenţa
unui comportament inadecvat, chiar violent al elevilor în şcoli.
 6. Concluzii
În urma acestei cercetări, am ajuns la concluzia că dacă vrem eliminarea violenţei din şcoli, trebuie
localizată în primul rând sursa acesteia pentru a putea stârpi acest flagel.

De asemenea, este necesară şi acordarea unor resurse atât materiale, dar şi punerea la dispoziţie a unui
anumit interval temporal dedicat aplicării metodelor sugerate anterior.Odată cu încercarea şi demararea
acestui proces, rezultatele vor începe să apară, iar violenţa şi agresivitatea din şcoli vor fi semnificativ
reduse.
 7. Bibliografie
1.Sălăvăstru Dorina : „Violenţa în mediul Școlar",Editura Polirom,Iaşi, 2003;

2. Laurențiu Şoitu , Cornel Havârneanu: „Agresivitatea în școală”, Iaşi, Editura Institutul

european, 2001;

3. Eric Debarbieux: „Violenţa în şcoală”, Iași, Editura Institutul european, 2010 ( Traducere de
Irinel Antoniu ) ;

4. UNICEF: „Violenţa în şcoală”, Bucureşti, Editura Alpha MDN, 2006 (Autori: Florentina
Anghel, Magdalena Balica, Ciprian Fartuşnic, Irina Horga, Mihaela Ionescu, Mihaela Jigău ,
Aurora Liiceanu, Andreea Măruţescu, Doina Săucan şi Lucian Voinea) .