Analiza retrospectivă etapizată

a factorilor determinanĠi ai inflaĠiei

în România
dr. Constantin CIUTACU,
dr. LuminiĠa CHIVU
Motto:
Când incertitudinea joacă un rol decisiv, expertiza
este iremediabil substituită prin decizii politice.
Legitimitatea, legalitatea úi suveranitatea respectivelor
decizii reprezintă esenĠa oricărei ordini democratice.
Acestea nu pot fi subordonate total úi permanent, în
numele globalizării, integrării sau convergenĠei.

1. Preliminarii diferite úi destul de numeroase;

Cel mai adesea inflaĠia se traduce
printr-o dezajustare generală a sfera pieĠei úi a structurilor sale.
economiei unei Ġări provocată de
creúterea globală cumulativă úi
autoîntreĠinută a preĠurilor.
În funcĠie de ritmul creúterii preĠurilor
úi al dezechilibrelor produse, de
cauzele acestora, există mai multe
tipuri de inflaĠie.11
Cauzele inflaĠiei sunt de asemenea
11
InflaĠie: deschisă – creúterea generală, rapi-
dă úi cumulativă a preĠurilor însoĠită cel mai
adesea de o creútere a cantităĠii de monedă
aflată în circulaĠie; galopantă – creúterea
preĠurilor se exprimă cu 2-3 cifre, iar agenĠii
economici nu mai păstrează moneda naĠio-
nală deoarece aceasta îúi diminuează rapid
valoarea; în Ġările dezvoltate există o inflaĠie
prin care preĠurile cresc încet, dar continuu;
inflaĠia prin costuri, rezultat al creúterii
costurilor de producĠie în întreprinderi úi al
propagării acesteia în preĠurile de vânzare;
inflaĠia prin cerere, atunci când oferta
disponibilă la un moment dat este inferioară
cererii globale; inflaĠia de import, indusă de
schimburile internaĠionale care este similară
cu cea prin costuri; inflaĠia structurală
generată de rigidităĠile sistemelor industriale.
majoritatea acestora se situează în
Analiza inflaĠiei nu se poate mărgini
numai la cererea úi oferta globală; este
necesară o coborâre în structurile
acestor două componente. Dacă
cererea globală rămâne aceeaúi dar se
modifică compoziĠia structurală, inflaĠia
se poate declanúa, iar miúcarea
preĠurilor se propagă imprevizibil în
întreaga economie.
În acest sens, inflaĠia poate să apară
nu numai atunci când creúte cererea, ci
úi în cazurile în care cererea scade.
În România, de pildă, după anul
1990, cererea de energie pentru marii
consumatori s-a diminuat permanent; la
fel au scăzut cererea pentru importuri
substanĠiale de materii prime, cererea
pentru furniturile necesare unor proiecte
de investiĠii de anvergură, iar cererea
pentru exportul unor bunuri de capital úi
de consum în Ġările estice s-a diminuat
de asemenea în mod dramatic etc.
Respectivele evoluĠii au provocat
dezechilibre úi blocaje în lanĠ pentru
majoritatea pieĠelor úi agenĠilor din
economie.
Pe de altă parte, este suficient ca un
singur factor de producĠie - capital,
resurse naturale sau muncă – să fie
insuficient sau indisponibil în anumite
sectoare, sau într-un singur sector,
pentru ca un blocaj să apară úi
creúterea preĠurilor să se difuzeze în
întreaga economie.
Dar aúa cum am spus anterior,
inflaĠia din economia românească nu a
fost cauzată de o creútere economică
puternică, care ar fi avut ca rezultat o
mobilizare extensivă úi intensivă a
factorilor de producĠie care, la rândul
lor, ar fi antrenat o inflaĠie prin cerere.
Lipsa de cerere pentru vechile
bunuri de consum úi de capital pe care
útia să le producă economia româ-
nească, asociată cu inexistenĠa meca-
nismelor economice de piaĠă úi cu
oferta sporită de bani (rezultat al eco-
nomisirilor anterioare ale gospodăriilor,
dar úi ca urmare a unor restituiri pentru
părĠile sociale sau pentru condiĠiona-
lităĠile sistemului de salarizare în acord
global) au reprezentat cauze primare
ale declanúării viitoarelor creúteri de
preĠuri.
Dacă cel mai adesea în literatura
economică se subliniază pe bună
dreptate, că sursa dezechilibrelor o
reprezintă creúterea economică, pentru
România dezechilibrele au fost rezul-
tatul stagnării úi recesiunii provocate de
schimbarea sistemică.
Economisirile anterioare ale mena-
jelor, în loc să se transforme în sursă
de finanĠare a creúterii economice, au
alimentat o creútere a cererii de bunuri
provenite din import, devenind un
susĠinător al blocării producĠiei
autohtone úi al intrării acesteia în
recesiune; aceste economisiri au fost
destul de rapid anihilate úi absorbite.
Cum mecanismele de ajustare a
numărului forĠei de muncă din
întreprinderile rămase fără piaĠă úi
cerere nu au funcĠionat, salariile plătite
de aceúti agenĠi economici s-au
desprins de productivitate úi, ulterior,
ele au început să fie indexate în raport
cu evoluĠia preĠurilor unor produse de
consum, mai ales din import. PreĠurile
interne de consum au evoluat mai ales
în corelaĠie cu preĠurile importurilor
generate de liberalizarea cursului de
schimb al monedei naĠionale.
PreĠurile au crescut pentru a finanĠa
importurile; salariile indexate nu se
transformau în muncă, bunuri úi
valoare adăugată internă, ele ieúeau
din circuitul intern al monedei úi nu se
mai întorceau în economie.
Treptat, moneda s-a desprins de
economia internă úi prin ea s-a încercat
crearea unor echilibre care nu aveau o
bază reală internă.
InflaĠia a apărut ca un cost sau ca un
impozit plătit pentru libertate úi pentru
liberalizarea úi deschiderea economiei
spre exterior; preĠul acestei deschideri l-
a reprezentat “închiderea” úi dispariĠia
continuă a producĠiei interne.
Deteriorarea gravă a regimului
intern de acumulare úi economisire a
constituit cauza inflaĠiei structurale.
În continuare aceasta a devenit un
drog pentru economia românească,
favorizându-i pe debitori úi defavo-
rizându-i pe creditori.
InflaĠia defavorizează exportatorii úi
favorizează importatorii, exact invers
decât ar avea nevoie România.
107
 2. ConvergenĠa nominală,
moneda úi inflaĠia
În România ultimului deceniu,
politica economică s-a cantonat
aproape exclusiv în domeniile
monetare úi bugetare, prin aúa-zisa
macrostabilizare.
Aceste politici de veritabil cataclism
monetar au dezvoltat în România un
deúert economico – social, Ġara deve-
nind o regiune mutilată de marile mu-
taĠii experimentate în economia
mondială care se globalizează.
Nu ne propunem aici nici să
mitificăm, dar nici să demonizăm
moneda úi politicile monetare.
În genere, moneda este aspaĠială;
ea face abstracĠie de ramuri, produse,
servicii, oameni etc.; moneda este
omogenă pentru situaĠii, activităĠi,
populaĠii tehnologii, culturi, psihologii úi
mentalităĠi complet neomogene.
Politicile monetare conĠin aceleaúi
principii úi acĠiuni simetrice pentru o
cazuistică profund asimetrică.
În zilele noastre monedele s-au
transformat în maúini ce fabrică diver-
genĠe, asimetrii úi excludere socială.
Moneda se leagă direct de comerĠ úi
nu de producĠie, deúi cererea de
monedă este determinată de oferta de
produse, cererea de produse nu se
satisface automat prin oferta de
monedă.
Globalizarea politicii comerciale prin
intermediul OrganizaĠiei Mondiale a
ComerĠului nu are în vedere politicile
cererii, ci pe cele ale ofertei.
Prin globalizare se realizează mai
ales deprotecĠia internă a producĠiei
unor bunuri úi protecĠia internaĠională a
monedelor; optimul raporturilor dintre
monede se realizează prin puternice
dezechilibre economice inter úi intra-
statale; prin asemenea politici apar Ġări
108
úi economii cu profile úi structuri
economice caricaturale, România
oferind un exemplu elocvent în acest
sens, transformându-se dintr-o periferie
protejată úi închisă într-una expusă úi
deschisă.
Prin politicile de macrostabilizare se
urmăreúte de mai mulĠi ani aúa–zisa
convergenĠă nominală; aceasta a fost
introdusă oficial la rang de politică prin
tratatul de la Maastricht (este vorba de
inflaĠie, rata dobânzii, deficit bugetar,
datorie publică úi curs de schimb) úi a
fost destinată să autorizeze conver-
genĠa economică reală.
Un asemenea pachet de instru-
mente politice, fondat în esenĠă pe
monedă, nu úi-a pus problema
armonizării úi a realizării unei coeziuni
economice úi sociale într-o lume
fondată pe enorme decalaje de
productivitate, venituri úi preĠuri.
În fapt, se urmăreúte o centralizare
mondială úi, respectiv, regională a
politicilor monetare úi o descentralizare
derizorie, banalizată a politicilor
salariale, de venituri úi protecĠie socială
a celor expuúi.
Respectiva convergenĠă nominală
nu-úi propune să asigure ritmuri de
creútere economică compatibile cu
înlăturarea decalajelor de productivitate
úi bunăstare; ea înseamnă în realitate
o conservare durabilă a diferenĠelor.
Nici pe plan mondial úi nici la nivel
european nu s-a constituit un cadru
instituĠional care să reglementeze
politicile salariale; totul se concen-
trează pentru centralizarea politicilor
monetare, de dobânzi úi curs de
schimb.
ConvergenĠa reală destinată a crea
o armonizare úi o simetrie a preĠului
muncii, necesară pentru reducerea
diferenĠelor de venituri, este lăsată
exclusiv în sarcina aúa-ziselor meca-
nisme ale pieĠei muncii; acesteia i s-a
acordat o atenĠie absolut insuficientă
atât în plan european, cât mai ales în
plan naĠional. ConvergenĠa nominală a
deúertificat nu numai economia
românească, ci úi pe cea a altor Ġări
aflate în tranziĠie. România úi-a pierdut
statutul de Ġară în curs de dezvoltare,
tranziĠia înseamnă, cel puĠin până în
prezent, intrarea permanentă a tară la cea de venituri, salarii úi inves-
economiei în stadiu de subdezvoltare
durabilă.
Economia românească avea nevoie
enormă de investiĠii; inflaĠia úi ratele
dobânzii practicate, pentru convergenĠa
nominală depind esenĠialmente de
politicile monetare externe; inclusiv în
Ġările Uniunii Europene, rata dobânzii
ca instrument de relansare economică
prin economisiri úi investiĠii, depinde de
politica monetară din SUA.
Prin convergenĠa nominală s-a
realizat până în prezent o creútere a
diferenĠelor reale între economiile
naĠionale, fapt probat cu prisosinĠă úi
de experimentul economic românesc.
Prin politicile economice se urmă-
reúte, de regulă, realizarea unui nivel al
cererii interne compatibil cu ocuparea
deplină a resurselor de muncă; cum
cererea internă s-a diminuat dramatic
prin convergenĠa nominală, a fost
necesară reducerea ocupării. Diferen-
Ġele în veniturile pe locuitor reprezintă
punctul esenĠial al ecartului structural
între diferitele Ġări úi economii.
Dacă scăderea salariilor intervine
într-o Ġară cu dezvoltare economică
întârziată, aceasta nu va fi urmată de
fluxuri de capital care să dezvolte
aparatul de producĠie inexistent; inves-
tiĠiile úi amplasarea întreprinderilor pro-
ductive se realizează în funcĠie de
debuúeele locale sau regionale, venitu-
rile mici reprezintă un handicap al
dezvoltării randamentelor de scară,
fapt care determină recurgerea exclu-
sivă la întreprinderi mici úi mijlocii ce
înseamnă între altele, precarizarea
durabilă a ocupării úi veniturilor,
conservarea subdezvoltării, extinderea
excluderii sociale úi diminuarea cererii
interne, prin care se realizează aúa –
zisa convergenĠă nominală.
În loc să se adapteze politica mone-
tiĠii se procedează invers, stabilind
salariile în aúa fel încât să fie compa-
tibile cu un aúa-zis echilibru monetar;
devalorizarea monetară produce
devalorizarea umană úi socială.
Având în vedere decalajele existen-
te úi cursul acestora, inclusiv acquis-ul
comunitar úi armonizarea legislativă
devin instrumente ce au un efect
invers, contrar scopului de convergenĠă
economică reală.
Cu alte cuvinte, inflaĠia din România
a fost întreĠinută úi favorizată de aúa –
zisele politici de macrostabilizare úi de
convergenĠă nominală, monetaristă,
care au neglijat economia reală úi au
dat un caracter durabil recesiunii
economice.
Explicarea úi tratarea inflaĠiei prin
mijloace úi instrumente monetare a
pierdut din vedere efectele perverse
enorme úi grave pe care acestea le-au
generat.
Recurgerea la politici monetare úi
bugetare restrictive blochează cererea
úi consumul intern; între altele, de
pildă, putem să mai reĠinem úi faptul că
rezerva valutară constituită la Banca
Centrală, din raĠiuni ce decurg în
esenĠă din nevoia reglării cursului
monedei, echivalează în România cu
un deficit bugetar de 3-4% pentru o
perioadă de trei-patru ani. Această
rezervă valutară reprezintă echivalentul
unor enorme investiĠii pierdute,
109
efectuate în monedă úi nu în economia
reală.
Pentru a argumenta afirmaĠiile
noastre referitoare la efectul caricatural
al politicilor de macrostabilizare vom
prezenta mai întâi evoluĠia raportului
dintre unele componente monetare úi
PIB (tabelul nr. 1).
Prin încercările de soluĠionare
monetaristă a inflaĠiei, raportul
procentual dintre agregatul M2 úi PIB a
evoluat de la aproximativ 60% în anul
1990 la 13,3% în anul 1994 úi 23,4% în
anul 200112.
Un alt aspect demn de relevat în
legătură cu agregatul M2 se referă la
structură, respectiv cât reprezintă
moneda naĠională úi cât valutele
convertibile; în anul 1990, din totalul
M2, partea în lei deĠinea 97,1%, iar
2,9% reveneau valutelor convertibile; în
anul 1996 raportul a fost de 76,6% lei
úi 23,4% valute convertibile, pentru ca
în anul 2001 să se ajungă la 57,2% în
lei úi 42,8% în valute convertibile.
După cum se poate constata din
datele expuse, o dată cu prăbuúirea
valorii M2 în raport cu PIB, aceeaúi
traiectorie a fost urmată de raportul
dintre numerarul din afara sistemului
bancar úi PIB (care se reduce, în
intervalul 1990-2001, de la 10,8% la
3,1%); economiile populaĠiei úi-au
12
Pentru a avea o imagine asupra acestei
corelaĠii în alte Ġări, putem oferi următoarele
exemplificări: în anul 1998, M2 reprezenta în
raport cu PIB 124,5% în China, 118,9% în
Japonia, 62,3% în Canada, 61,4% în SUA,
57,8% în Danemarca, 49,1% în India,
47,5% în Indonezia, 90,3% în Austria
(1995), 79,0% în Belgia (1995), 64,5% în
FranĠa (1995), 81,6% în Olanda (1995),
62,1% în Germania (1995), 93,6% în
Portugalia (1995), 78,5% în Spania (1995)
etc. (Sursa: CalculaĠii proprii pe baza datelor
din World Development Indicators, 2000).
110
diminuat ponderea în PIB de la 29% în
1990 la numai 5,5% în anul 2001.
TendinĠe de creútere – cu unele
oscilaĠii – sunt vizibile pentru depozitele
în lei, la termen úi condiĠionate care
reprezentau 2,3% din PIB în anul 2001;
depozitele în valută ale rezidenĠilor
urcă de la 1,8% în PIB în anul 1990, la
10% în anul 2001.
Rezervele internaĠionale totale cresc
de la 3,0% la 16,1% din PIB; rezervele
BNR ajung la 12,2% din PIB în anul
2001, din care, în aur 2,3%, iar în
valute convertibile 9,9%; rezervele
băncilor comerciale urcă úi ele de la
1,0% din PIB în anul 1991, la 3,8% în
anul 2001.
Creúterea acestor rezerve –
benefică în general pentru bănci –
rămâne totuúi suspectă pentru o
economie care nu-úi găseúte orizontul
úi care manifestă o enormă nevoie de
investiĠii pentru un demaraj economic.
Dacă economia reală este în
suferinĠă, nu acelaúi lucru se poate
spune despre piaĠa banilor în sine:
media lunară a volumului tranzacĠiilor
interbancare reprezenta în PIB-ul
mediu lunar 1,5% úi 4% în anii 1991 úi
1992, 12,1% în anul 1996, 61,8% în
anul 2000 úi 62,4% în anul 2001;
tranzacĠiile caselor de schimb valutar
au evoluat de asemenea în raport cu
PIB, de la 0,1% vânzările úi 0,2%
cumpărările pentru anul 1991, la 7,5%
úi respectiv 9,1% în anul 2001. Cu alte
cuvinte, vânzarea – cumpărarea de
bani merge din ce în ce mai bine deúi
economia bate pasul pe loc sau cade.
Abordarea cauzelor inflaĠiei presu-
pune úi analiza modului în care
convergenĠa nominală dorită prin
macrostabilizarea monetaristă îi oferă
economiei reale suportul necesar
creúterii durabile.
 Tabelul nr. 1

Ponderea în PIB a unor componente monetare

%, total PIB 100,0
M2 Numerar Economii Depozi- Depozi- Rezerve internaĠionale Media lunarã TranzacĠiile
în afara ale te în lei te în a volumului caselor de
sistemu- populaĠiei la valutã tranzacĠiilor schimb valutar
lui termen ale Total La BNR În interbancare*
bancar úi reziden- bãnci
condiĠi- Ġilor Total Aur Valute Vânzãri Cumpã-
onate conver- rãri
tibile
1990 59,9 10,8 29,0 … 1,8 3,0 … 2,0 1,0 … … … …
1991 27,7 5,4 11,5 … 1,5 4,5 3,5 2,8 0,8 1,0 1,5 0,1 0,2
1992 20,5 4,2 4,6 1,3 2,1 7,8 4,4 3,9 0,5 3,3 4,0 1,0 1,1
1993 13,8 3,1 2,2 0,9 3,4 6,7 3,7 3,5 0,2 3,1 3,0 0,4 0,6
1994 13,3 2,9 2,6 1,4 3,7 10,3 5,3 3,4 2,0 5,0 9,5 1,0 1,2
1995 18,1 3,6 5,2 2,1 4,1 7,4 3,9 2,9 0,9 3,5 12,7 1,4 1,4
1996 27,9 4,9 8,1 3,0 6,5 8,9 4,5 2,9 1,5 4,4 12,1 1,2 1,2
1997 24,6 3,6 8,0 2,2 7,0 13,2 8,7 2,5 6,2 4,6 24,6 1,5 2,5
1998 24,8 3,1 8,3 2,5 8,1 9,0 5,5 2,2 3,3 3,5 37,1 3,5 3,6
1999 24,6 3,2 7,2 2,7 9,3 10,3 7,0 2,7 4,3 3,3 61,2 5,1 6,0
2000 23,1 3,2 5,6 2,4 9,4 13,1 9,2 2,5 6,7 3,9 61,8 6,2 7,1
2001 23,4 3,1 5,5 2,3 10,0 16,1 12,2 2,3 9,9 3,8 62,4 7,5 9,1
Notă: exprimate ca% în PIB mediu lunar.
Sursa: Raportul Băncii NaĠionale a României, INS, diverse ediĠii.
 Scopul oricărei dezvoltări econo-
mice îl reprezintă fără îndoială sporirea
úi diversificarea consumului unor
produse de o calitate úi cu un raport
calitate/preĠ cât mai favorabile pentru
întreaga populaĠie a unei colectivităĠi
naĠionale. Accesul la fructele dezvoltării
durabile este de dorit să fie cât mai
general, fără excludere sau diferenĠieri
supărătoare.
AcĠiunile întreprinse prin programele
succesive úi adesea nefinalizate de
macrostabilizare au avut ca rezultat
desprinderea monedei de economia
reală úi alunecarea continuă a acesteia
spre subzistenĠă. Dacă în anul 1990,
agregatul M2 acoperea 75,6% din ceea
ce statistica înregistrează a fi
componenta consumului final total, în
anul 1994, gradul de acoperire a
coborât la numai 17,5%; ulterior, până
în anul 1996 evoluĠiile au fost pozitive,
ajungându-se la 33,7%, pentru ca în
continuare să asistăm iarăúi la o
cădere până la 26,7% în anul 2000 úi
27,2% în anul 2001.
Acoperirea monetară a consumului
final total raportat oficial de statistică a
alunecat spre un derizoriu, dacă vom
contabiliza noi veniturile băneúti anuale
primite de către salariaĠi, pensionari,
úomeri etc. (tabelul nr. 2)13.
13
ModalităĠile de determinare a veniturilor
băneúti totale primite de populaĠie în
decursul unui an au fost următoarele: pentru
anul 1990, datele sunt cele din Anuarul
statistic al României, 1991, p.113; pentru
următorii ani datele s-au estimat astfel:
veniturile nete din salarii au rezultat din
produsul dintre numărul mediu scriptic anual
al salariaĠilor úi salariul mediu net lunar
multiplicat cu 12 luni (aúa cum apar acestea
în Anuarul statistic al României); veniturile
din pensii au fost determinate ca produs
între numărul mediu anual de pensionari pe
categorii úi pensia medie lunară multiplicată
cu 12 luni; veniturile din úomaj sunt
112
Dacă vom calcula raportul dintre
totalul veniturilor băneúti primite pe
cale oficială de către populaĠie úi
valoarea anuală a consumului final al
populaĠiei raportată statistic, constatăm
o evoluĠie greu de acceptat pentru o
reformă care anunĠă în permanenĠă
performanĠe pe linia macrostabilizării,
ajustării structurale úi cea a creării unei
economii funcĠionale de piaĠă.
Acoperirea cu venituri băneúti
transparente úi oficiale a consumului
final al populaĠiei a evoluat de la un
grad supraunitar – 109,4% în anul
1990 - când veniturile băneúti erau
suficiente úi mai rămâneau úi 9,4%
bani pentru economisire – la 57,8% în
anul 1992, 43,1% în anul 1996, 29% în
anul 2000 úi 29,4% în anul 2001.
Un asemenea indicator poate provo-
ca enorme nedumeriri, suspiciuni,
discuĠii úi controverse:
 dacă numai 29% din consumul
final al populaĠiei era acoperit de
venituri băneúti oficiale, înseam-
nă că diferenĠa de 71% rămâne
în sfera autoconsumului úi a
economiei subterane;
rezultatul produsului dintre numărul mediu
de úomeri úi cuantumul plăĠilor din statistica
oficială a úomajului; alte alocaĠii bugetare
cuprind sumele de la bugetul de stat úi de la
bugetele locale acordate drept burse,
alocaĠii pentru copii etc.
Prin aceste calcule nu am putut să
determinăm alte venituri, cum ar fi cele din
proprietate (chirii încasate, dividende) sau
din dobânzile primite pentru depozitele
bancare; tot astfel aici nu sunt incluse nici
veniturile din munca la negru, din vânzarea
produselor agricole sau din munca în
străinătate.
 Tabelul nr. 2
Consumul final úi principalele categorii de venituri bãneúti ale populaĠiei,
în intervalul 1990 – 2001
Consum final Venituri Veni- Veni- Alte Total Rap. Rap. Rap. Rap.
nete turi turi alocaĠii venituri ven. ven. ven. ven.
din salarii din úomaj buge- bãneúti bãneúti/ salarii/ pensii/ úom.+
Total PopulaĠie Guv. úi pensii tare ale pop. cons. total ven. pensii/
adm. fin. ven. salarii ven.
publ. pop. pop. (%) salarii
(%) (%) (%)
1990 679,5 557,7 121,8 517,2 58,1 0 34,8 610,1 109,4 84,8 11,2 11,2
1991 1672,5 1323,7 348,8 678,0 138,2 4,2 38,1 858,5 64,9 79,0 20,4 21,0
1992 4642,5 3750,8 891,7 1664,7 378,3 35,4 88,9 2167,3 57,8 76,8 22,7 24,9
1993 15235,8 12670,3 2565,5 4781,2 1236,2 157,8 160,9 6336,1 50,0 75,5 25,9 29,2
1994 37868,4 31421,1 6447,8 10966,6 3102,3 425,4 364,2 14858,5 47,3 73,8 28,3 32,2
1995 58634,4 49515,5 9118,9 15624,7 4765,5 509,2 490,7 21390,1 43,2 73,0 30,5 33,8
1996 89939,4 75288,8 14650,6 22889,1 7095,6 442,1 636,4 31063,2 41,3 73,7 31,0 32,9
1997 218619,8 186238,2 32381,6 42453,4 15239,0 2681,8 2933,1 63307,3 34,0 67,1 35,9 42,2
1998 337468,6 310922,7 26545,9 69185,2 24255,5 4178,5 4545,4 102164,6 32,9 67,7 35,1 41,1
1999 484361,4 453307,9 31053,5 87005,0 37898,2 3670,5 6857,5 135431,2 29,9 64,2 43,6 47,8
2000 692532,9 634590,4 57942,5 118670,9 53515,4 3788,2 7807,3 183781,8 29,0 64,6 45,1 48,3
2001 994206,5 916519,2 77687,3 167360,6 84003,6 5550,2 12604,6 269519,0 29,4 62,1 50,2 53,5

Sursa: calculaĠii proprii pe baza datelor din Anuarul statistic al României; INS, Bucureúti, diverse ediĠii.
 Prin conĠinutul lor, politicile destinate
reformei úi macrostabilizării pe căi
monetare úi bugetare au luptat în
permanenĠă cu salariile considerate un
cost inflaĠionist.
În raport cu consumul final al
populaĠiei raportat statistic, salariile
nete totale acopereau 92,7% din
valoarea acestuia în anul 1990, 44,4%
în anul 1992, 30,4% în anul 1996,
18,7% în anul 2000 úi 18,3% în anul
2001. În aceeaúi perioadă, ponderea în
PIB a valorii anuale totale a salariilor
nete plătite a scăzut de la 63,3% în
anul 1990 úi 27,6% în anul 1992, la
21% în 1996, 14,8% în anul 2000 úi
14,5% în anul 2001.
Prin prisma acestor cifre, a mai
invoca caracterul inflaĠionist al
costurilor salariale reprezintă o enormă
eroare teoretică úi practică.
ùi dacă vom considera întregul cost
salarial (inclusiv contribuĠiile pentru
pensii, sănătate, impozite, úomaj etc.)
acesta ar ajunge la cel mult 30% din
PIB, faĠă de 60-70% cât deĠine
remuneraĠia brută a salariaĠilor în Ġările
din Uniunea Europeană.
În opinia noastră, inflaĠia a câútigat
total bătălia cu salariile úi a mai
continua macrostabilizarea prin politici
salariale prudente úi restrictive
înseamnă a strangula în continuare
cererea internă úi a transfera tot mai
mult costul muncii spre tunelele
subterane ale economiei.
În loc să se realizeze o convergenĠă
reală a economiei româneúti cu
economiile Ġărilor comunitare, prin
efortul depus în sfera economiei
nominale s-a realizat contrariul .
În bătălia pentru productivitate úi
competitivitate nu a ieúit învingătoare
munca de calitate concretizată în tot
mai multe bunuri reale produse ci s-a
extins mai ales plata pentru nemuncă.
114
În anul 1990, în structura veniturilor
băneúti ale populaĠiei, pensiile deĠineau
numai 9,5%, iar în totalul veniturilor din
salarii, veniturile din pensii deĠineau o
pondere de 11,2%; această pondere a
ajuns la 50,2% în anul 2001, iar
împreună cu plăĠile pentru úomaj,
veniturile primite de pensionari úi
úomeri au ajuns la 53,5%.
Pentru a concluziona úi argumenta
în plus afirmaĠiile noastre referitoare la
svictorias inflaĠiei în sluptas cu salariile
vom reĠine în sinteză úi următoarele
explicaĠii:
 în anul 2001, indicele real sta-
tistic al PIB, comparativ cu anul
1990, a fost de 82,9% (relevanĠa
úi comparabilitatea acestuia, în
condiĠiile unor schimbări în
metodologia de calcul a PIB úi a
unor componente ale sale, poate
impune anumite rezerve);
 numărul mediu anual de salariaĠi
a scăzut în intervalul 1990-2001
de la 8,156 mil. persoane la
4,619 mil. persoane;
 salariul mediu nominal net anual
(determinat ca produs între
salariul mediu net lunar úi
numărul de luni ale anului) a
evoluat de la 40.572 lei la
36.033.088 lei.
Pornind de la aceste date, efectul
reformei macrostabilizatoare, care úi-a
propus úi soluĠionarea inflaĠiei, s-a
concentrat asupra indexării salariului
mediu în proporĠii variabile, în funcĠie
de indicele mediu al preĠurilor de
consum. Această metodă discutabilă, a
mai fost argumentată úi cu nevoia
corelării salariilor cu productivitatea.
Metodologia de indexare în raport
cu preĠurile úi de corelare cu
productivitatea a pierdut din vedere
masa salarială totală din economie.
 Salariile, ca suport al cererii
agregate, s-au deteriorat atât ca masă
– valoarea totală a salariilor nete
anuale din întreaga economie – prin
scăderea dramatică a numărului de
salariaĠi, cât úi prin scăderea puterii de
cumpărare datorată creúterii preĠurilor.
Masa salariilor anuale nete totale
din economie (calculată prin produsul
dintre numărul mediu de salariaĠi,
salariul mediu net lunar úi numărul de
luni ale anului), a însumat 330,9 mild.
lei în anul 1990 úi 167.360,6 mild. lei în
anul 2001. Pentru comparabilitate,
dacă vom multiplica masa salarială
totală a anului 1990 cu indicele
preĠurilor de consum al perioadei 1990-
2001, am obĠine valoarea totală a
salariilor din anul 1990 în preĠurile
anului 2001 (presupunând o acoperire
integrală a creúterilor de preĠuri) care
se cifrează la 497.319,44 mild. lei.
Salariul mediu lunar net din anul
1990, exprimat la preĠurile anului 2001,
ar fi în consecinĠă: (3.381 x 150.290,7)
/ 100 5.081.328,6 lei, iar cel anual de
60.975.943 lei; pentru anul 2001,
salariul mediu net lunar a însumat
3.019.424 lei, iar cel anual a fost de
36.233.088 lei.
În toate acĠiunile politice vizând
reforma, macrostabilizarea úi inflaĠia,
s-a discutat în permanenĠă despre
indexările salariului mediu, acuzân-
du-se că acesta este în general
necorelat cu productivitatea; efectul
diminuării masei salariale totale prin
inflaĠie úi prin reducerea numărului
mediu de salariaĠi a rămas o problemă
neinvocată nici de sindicate, nici de
Guvern úi nici de FMI.
Pentru a descifra efectul de masă úi
pe cel de preĠuri úi inflaĠie, asupra
veniturilor salariale totale, a ponderii
acestora în PIB úi a stimulării relansării
economice prin cerere, vom utiliza în
continuare un model simplu de analiză
factorială care porneúte de la relaĠia:
MS Ns x Sa ; în care MS este masa
salarială, Ns reprezintă numărul mediu
de salariaĠi iar Sa salariul mediu net
anual pentru un salariat.
Datele de referinĠă sunt
următoarele:
NS0 – numărul mediu de salariaĠi din
anul 1990 (exprimat în milioane
persoane) 8,156;
NS1 – numărul mediu de salariaĠi din
anul 2001 (exprimat în milioane
persoane) 4,619;
Sa0 – salariul mediu anual net din anul
1990 în preĠuri 2001 (exprimat în
lei) 60.975.943 lei;
Sa1 – salariul mediu anual net din anul
2001 (exprimat în lei)
36.233.088 lei;
Pornind de la aceste date, putem
obĠine masa salarială din cei doi ani,
exprimată în preĠuri 2001.
MS0(1990) NS0 x Sa0 8,156 x
60.945,943 497.319,79 mild. lei;
MS1(2001) NS1 x Sa1 4,619 x
36.233,088 167.360,6 mild. lei;
Modificarea totală a masei salariale în
anul 2001 faĠă de anul 1990 va fi:
'MS MS1(2001) - MS0(1990) 167.360,6 –
497.319,79 -329.959,19 mild. lei.
Această modificare a fost deter-
minată de doi factori: reducerea
numărului de salariaĠi úi modificarea
salariului mediu net anual.
În consecinĠă influenĠele aferente
celor doi factori vor fi:
'N NS1 x Sa0 - NS0 x Sa0 (NS1 - NS0)
Sa0 (4,619– 8,156) x 60.945,943
-215.671,91 mild. lei;
'Sa NS1 x Sa1 - NS1 x Sa0 NS1 x (Sa1
- Sa0) 4,619 x (36.233,088 –
60.975,943) -114.287,25 mild.
lei.
Cu alte cuvinte, scăderea numărului
115
de salariaĠi a condus la diminuarea
masei salariale din economie cu
215.671,9 mild. lei, iar erodarea úi
respectiv neindexarea salariului mediu
prin inflaĠie a redus masa salarială
totală cu 114.287,25 mild. lei.
FaĠă de dimensiunea nominală a
PIB din anul 2001, care, în termeni
reali se situează la 82,9% comparativ
cu anul 1990 masa salarială admisibilă,
corelată cu indicele preĠurilor, putea
însuma 412.278,11 mild. lei úi nu
167.360,6 mild. lei cât s-au cheltuit de
fapt.
În consecinĠă, dacă volumul PIB
raportat statistic este real, menĠinerea
corelaĠiilor de productivitate din anul
1990, permitea să se plătească fie
8,156 mil. salariaĠi, cu salariul mediu
anual din anul 1990 (60.975.943 lei)
diminuat până la 82,9% (adică
aproximativ 50.549.057 lei), fie se
reducea numărul de salariaĠi la 6,731
116
mil. persoane (8,156 x 0,829).
În altă variantă, masa salarială
admisibilă de 412.278,11 mild. lei,
repartizată la numărul de salariaĠi din
anul 2001, ar fi autorizat un salariu
mediu net lunar în acest an, în sumă
de 7.438.083 lei, comparativ cu cel
realizat efectiv, de numai 3.019.424 lei.
Aceste dimensiuni ale salariilor
nete, antrenau desigur contribuĠii la
asigurările sociale, la sănătate, úomaj
úi impozit pe venit, care permiteau
pensii pe măsură, finanĠarea altor
activităĠi úi evitarea creúterilor
exagerate ale fiscalităĠii úi costului
muncii, cu consecinĠe severe în
numărul ocupării úi al cererii interne.
Sunt numai câteva argumente care
demonstrează că inflaĠia a distrus cere-
rea úi veniturile populaĠiei printr-o gesti-
une neadecvată a fenomenului úi prin
politici neancorate la economia reală.