Sunteți pe pagina 1din 18

Cuba - geopolitica unei insule cu o identitate aparte

Cuba este o țară insulară din nordul Americii Centrale. Se află la confluența Mării Caraibelor,
Golfului Mexic și Oceanului Atlantic. La nord se află SUA și Bahamas, la vest - Mexic, la sud - Insulele
Cayman și Jamaica, iar la sud-est - Haiti.
Capitala și cel mai mare oraș din țară este Havana. Al doilea oraș ca mărime este Santiago de Cuba.
Descoperită de Columb, Cuba a fost timp de 400 de ani colonie spaniolă. În 1848, SUA a încercat să
cumpere Cuba de la Spania, dar fără succes. A reuşit doar ca între 1898 şi 1902 să o administreze. În 1902,
Cuba îşi obţine independenţa, dar Statele Unite îşi păstrează dreptul de a se amesteca în administrarea
statului.
În 16 februarie 1959 Fidel Castro devine conducătorul Cubei. De fapt, el preluase puterea cu o lună
și jumătate mai devreme, în 1 ianuarie 1959, când dictatorul Batista fugise din țară. Prin fuga sa
“Revoluția Cubaneză”, condusă de Fidel Castro și Che Guevara, a învins și a instaurat primul regim
comunist din emisfera vestică.
Fidel Castro a fost părintele revolutiei cubaneze şi unul dintre personajele-cheie ale Războiului
Rece. Adversar neobosit al imperialismului american, a creat statul socialist cubanez cu partid unic.
Sarcina sa a fost cu atât mai mare cu cât Cuba a fost primul stat din emisfera vestică ce s-a apropiat
atât de mult de URSS, devenind stat socialist și pentru că acest stat insular, Cuba, deşi cea mai mare insulă
din Caraibe, totuşi nu măsoară mai mult de circa 1250 km lungime și de la 35 la 145 km lăţime.
Aceste considerente geografice sunt destul de clare încât să se ajungă cu uşurinţă la concluzia că
statului cubanez i-a fost greu să-şi menţină vederile în faţa unei puteri importante şi puternice precum
Statele Unite cu care se învecinează şi cu care îşi intersectează interesele.
Cuba a adoptat încă din 1959 sub conducerea lui Fidel Castro linia unei guvernări comuniste fiind
sprijinită de Uniunea Sovietică. Marea problemă a fost că insula a ajuns să reprezinte ca simbol și realitate
concretă o amenintare la adresa SUA în America Latină.
În mai 1959, Fidel Castro Castro a început confiscarea terenurilor agricole proprietate privată,
inclusiv a celor deținute de americani, provocând în mod deschis guvernul Statelor Unite.
În primăvara anului 1960 a ordonat rafinăriilor americane și britanice din Cuba să accepte petrol din
Uniunea Sovietică. Sub presiunea Congresului, președintele SUA a redus cota americană de zahăr din
Cuba, obligându-l pe Castro să caute noi piețe de desfacere. La rândul său, Fidel s-a adresat Uniunii
Sovietice pentru ajutor economic și sprijin politic și militar.
Statele Unite ale Americii au încercat de mai multe ori să răstoarne guvernul cubanez. Una din
acțiunile celebre în acest sens a fost Invazia din Golful Porcilor din 1961, care s-a soldat cu un eșec.
Alianța lui cu Moscova a generat Criza Rachetelor in anul 1962, o perioada de tensiuni intense cu Statele
Unite timp de 13 zile care aproape a generat un razboi nuclear.
În complexul scenariu al Războiului Rece, Cuba s-a aliat cu Uniunea Sovietică şi s-a transformat în
satelitul său din Caraibe, devenind dintr-un spatiu al americanilor bogati intr-un simbol de rezistenta fața de
Washington. Mulţumită acestui lucru insula a primit timp de trei decenii 20 miliarde de dolari care au
permis un trai decent al populaţiei până la finalul anilor '80.
Cuba a devenit dependentă din punct de vedere economic de Uniunea Sovietică, dar a intrat şi sub
atenţia ţărilor inamice precum Statele Unite ale Americii.
Din anul 1959 Cuba se află sub embargoul economic impus de SUA. care a devenit principalul
obstacol în calea dezvoltării economice a tării, constituind sursa problemelor economice ale insulei și
conducând la construirea unui model economico social aparte.
Tară mică și fără resurse economice abundente, Cuba a supraviețuit, în pofida embargoului american
și a lipsei de acces la împrumuturile externe.
Castro a centralizat economia și a îmbunătățit educația și îngrijirea sănătății multor cubanezi. Desi un
popor sarac, in Cuba, educatia si ingrijirea medicala sunt pentru toți cetațenii, iar statisticile confirma ca
Republica Cuba are cea mai mica rata de analfabetism din America Latina.
După ce sovieticii s-au stabilit în Cuba în anii 1960, sute de studenți cubanezi au fost trimiși la
Moscova, Praga și alte orașe din blocul sovietic, pentru a studia știința și medicina. Medicii cubanezi
lucrează adesea în alte țări din America Latină sau Africa, iar acest lucru oferă un venit bun țării, care
permite ca accesul la serviciile medicale să fie gratuit.
Datorită sistemului medical gratuit, rata mortalității infantile este extrem de scăzută, iar speranța de
viață ridicată.
Pentru mai multe decenii, Cuba a primit un ajutor masiv din partea Uniunii Sovietice în schimbul
zahărului cubanez, sovieticii livrând petrol. O parte din cantitatea aceasta de petrol era consumată în Cuba,
iar restul era vândut pe piața mondială pentru un profit de câteva miliarde de dolari.
După căderea Uniunii Sovietice, tară care oferea Cubei subvenții anuale de 5 miliarde dolari,
economia cubaneză a suferit o scădere de 40% şi a intrat într-o perioadă dură de sărăcie care a marcat
generaţii întregi de cubanezi.
Economia a intrat în picaj, măsurile de raționalizare la carburanți și alimente s-au înmulțit, iar
relațiile internaționale s-au diminuat.
Fidel Castro s-a văzut obligat să deschidă insula turiştilor străini, investiţiilor străine, dolarului pentru
a evita destructurarea întregului sistem.
Agricultura mare s-a prăbușit, iar agricultura a fost transformată, devenind mai mică, mai urbană și
mai ecologică înainte ca cineva să știe acel nume. Prin restructurarea industriilor agricole, prin eforturi
științifice pentru găsirea de soluții organice, Cuba a reușit să convertească agricultura la producția organică.
În zorii secolului XXI, Venezuela a devenit aliatul şi salvatorul regimului comunist cubanez, într-o
alianţă care a oferit Cubei o nouă sursă de venit şi mai ales petrol.
Insula a început să primească zilnic 100.000 de barili de petrol din partea Caracasului pe care îl plătea
cu servicii medicale, educative şi sportive, o experienţă de care Fidel Castro a profitat pentru a o exporta în
alte ţări din lumea a treia şi pe care a transformat-o într-o sursă de venit.
Nici această formulă şi nici impulsul dat turismului nu au permis Cubei să depăşească constrângerile
economice şi, după retragerea lui Fidel Castro, fratele său, Raul, s-a dedicat acestei bătălii economice într-o
ţară cu un salariu mediu lunar de 20 de dolari, cu peste 1.8 milioane de hectare agricole care nu se puteau
cultiva şi cu grave probleme energetice, de nivel de trai sau transport.
A fost demarat un pachet de reforme care s-a tradus printr-o deschidere controlată către iniţiativa
privată prin creşterea activităţii liberilor profesionişti, deşi principala formă de economie din insula a fost şi
rămâne întreprinderea socialistă.
Numărul microîntreprinderilor a explodat, restaurante, ateliere de reparaţii, saloane de frumuseţe,
săli de sport şi afaceri, desi sunt posibile numai într-un număr limitat de domenii şi sunt constrânse de
lipsa produselor și de inexistenţa unei pieţe angrosiste.
Reducerea drastică a planurilor de stat, eliminarea subvenţiilor, perfectarea întreprinderilor de stat,
autorizarea unor cooperative private şi proiectul de a elimina complicatul sistem al dublei monede sunt alte
măsuri prevăzute de "actualizarea" cubaneză.
Aceste ajustări şi altele precum reforma migraţiei au îmbunătăţit uşor viaţa cubanezilor dar au fost
suficiente pentru un avans economic substanţial şi nici nu au crescut nivelul producţiei, în condiţiile în care
ţara a cheltuit 2 miliarde de dolari pe an pentru a importa alimente.
Având în vedere nevoia de capital pentru un "socialism sustenabil", Raul Castro a optat pentru
captarea investiţiilor străine, prin creare în portul Mariel a primei zone de dezvoltare din Cuba şi a elaborat
o nouă lege pentru a atrage întreprinzători străini, dar cu o condiţie – "insula nu se vinde".
În anii ce vor urma Cuba va încerca să realizeze un echilibru între sistemul socialist şi reformele cerute
de tinerii cubanezi care vor condiţii economice mai bune.
Viitoarea perioadă pentru Cuba va fi caracterizată de modernizarea modelului socio-economic fără a se
abandona tradiţiile cubaneze şi angajamentul pentru regimul comunist.
Pozitia geografică și modelul politic și social adoptat au afectat și afectează Cuba. Pentru cei care au
văzut în stânga radicală o promisiune a eliberării, Cuba castristă a însemnat un far și un reper, sfidând prin
simpla sa existenţă la câteva zeci de kilometri de coasta americană, hegemonia SUA din zonă.
Ea a a fost, în lungii ani ai blocadei americane, un avanpost al revoluţiei, un model economic specific şi un
teritoriu dinspre care au pornit elanurile romantice ale avansului totalitar.
Biodiversitatea și insectele benefice și îngrijirea adecvată a solului înlocuiesc îngrășămintele și pesticidele
Moștenirea lăsată de Fidel înseamnă apă (relative) curată și electricitate pentru toți, educație și înglijure
medical gratuită (desi cu echipamente vechi de 30-40 de ani), transport public extrem de ieftin, rații de
alimente și cea mai mica rată de criminalitate din cele două Americi.
Timp de 40 de ani Cuba și-a construit o identitate aparte,
Cazul Cubei a fost diferit. Nu numai că Fidel a atras aproape întreaga populaţie de partea sa, ci a şi reuşit să
convingă acea populaţie să-şi însusşească ideile revoluţiei şi să ţină piept colosului din vecini.

Guvernul deține factorii de producție, inclusiv forța de muncă desfășurată de stat. Țara și-a deschis
economia în sectorul privat, deși firmele private trebuie să plătească guvernului cubanez pentru a angaja
angajați cubanezi.
Cuba a supraviețuit,în pofida embargoului american și a căderii URSS, care oferea
subvenții anuale de 4/5 miliarde $, precumși a lipsei de acces la împrumuturile FMI
și ale Băncii Mondiale;
Principalele produse de export ale Cubei sunt: zahăr și derivate (32%), minereuri de nichel și crom (27%),
tutun (14%), languste și alte produse din pește (6%), rom (2%), fructe tropicale. Prin restructurarea
industriilor agricole, prin eforturi științifice pentru găsirea de soluții organice, Cuba a reușit rapid să
convertească cu succes toată agricultura la producția organică

cuba este o țară mică, nu are resurse economice abundente, dar și-a menținut o politică externă bazată pe
principii, domeniul de aplicare și de influență în țările asociate și care nu au legătură cu sistemul nostru
social.

Castro este unul dintre puţinii care au reuşit să sfideze nreocolonialismul, să înfrângă o dictatură
susţinută de SUA şi să sfideze prin simpla existenţă a sa şi a regimului său, la câteva zeci de kilometri
de coasta americană, hegemonia neolibeală din zonă.
i in prezent Cuba are un mare numar de medici pe cap de locuitor, cu 1medic/170 persoane, fiind pe locul
doi in lume. Dupa absolvirea facultatii, 97% dintre medici fac obligatoriu medicina de familie timp de 3 ani
(1 an in spital si restul in dispensare) dupa care se pot specializa, in functie de necesitatile stabilite la nivel
national. In facultatile de medicina sunt instruiti in fiecare an cu 40 % mai multi medici de familie decat ar
fi necesar pentru a se asigura raspandirea lor in toate colturile tarii. Pana acum mii de medici au fost trimisi
pe cheltuiala statului sa faca stagii si sa lucreze in peste 40 de tari; sau sa lucreze in regiuni afectate de
dezastre sau epidemii. Criticii sustin ca statul cubanez a exportat si exporta si in prezent medici in schimbul
unor beneficii materiale si/sau politice. Un exemplu este trimiterea lor in Venezuela in schimbul petrolului,
pentru a imbunatati asistenta mamei si a copilului din aceasta tara si a sprijini realegerea raposatului
presedinte Hugo Chavez.
(Cuba este responsabila cu 10% din productia mondiala de zahar)
Medicii cubanezi lucrează adesea în alte țări din America Latină sau Africa, iar acest lucru oferă un venit
bun țării, care permite ca accesul la serviciile medicale să fie gratuit.
Datorită sistemului medical gratuity, rata mortalității infantile este extrem de scăzută, iar speranța de viață
ridicată.

Chiriile au ajuns să fie puțin mai mult decât simbolice, iar alimentele de bază, cum ar fi laptele și ouăle, au
fost vândute în magazine guvernamentale, sub costul de producție, transport public fiind extrem de ieftin
iar apă curată și electricitate fiind pentru toți.
Castro a stat în fruntea Cubei aproape 50 de ani, până la vârsta de 81 de ani, şi a supravieţuit celor câteva
tentative de atentate ale CIA împotriva sa. A fost cea mai îndelungată şefie de stat din America latină (şi
din lume, după cea a reginei Elisabeta).

Fidel Castro a fost părintele revolutiei cubaneze şi unul dintre personajele-cheie ale Războiului Rece,
sfidând timp de cinci decenii tentativele de a-l răsturna de la putere. Adversar neobosit al imperialismului
american, era iubit în ţara lui, chiar dacă a menţinut-o săracă şi încremenită în timp. În restul lumii, era
considerat un dictator care impusese cenzura şi oprima opoziţia.

Fidel Castro a luat puterea în urma revoluției din 1959 și a condus Cuba timp de 49 de ani combinând
carisma cu „pumnul de fier”. A creat statul cubanez cu partid unic și a devenit o figură centrală în timpul
Războiului Rece.

A fost demonizat de Statele Unite și aliații lor, dar admirat de mulți oamen

În complexul scenariu al Războiului Rece, Cuba s-a aliat cu URSS şi s-a transformat în satelitul său din
Caraibe: mulţumită acestui lucru insula a primit timp de trei decenii 20 miliarde de dolari care au permis un
trai decent al populaţiei până la finalul anilor '80.

În 1959, Fidel Castro Ruz devine prim-ministru al Cubei şi începe naţionalizarea proprietăţilor private ale
cetăţenilor. După o conducere autoritară, timp de 47 de ani, din motive medicale, „el presidente” cedează
puterea fratelui său, Raul Castro. În prezent, Cuba încă se află sub embargoul impus de SUA în 1958 şi
reînnoit pentru un an de preşedintele Obama, în septembrie 2009.

După aventura în care s-a lansat anii trecuți, când a susținut cu toate resursele pe care le avea impunerea
comunismului în Venezuela și apoi a încercat să facă același lucru și în Brazilia, Cuba are acum de făcut
față unei crize la fel de adânci ca cea pe care a parcurs-o în anii '90, după prăbușirea Uniunii Sovietice.
URSS fusese zeci de ani susținătoarea țării conduse de Fidel Castro după canonul comunist, și îndată ce
Moscova nu a mai trimis bani, petrol, utilaje sau orice altceva, Cuba a intrat într-o perioadă de criză cruntă,
dar cât se poate de specifică țărilor comuniste și binecunoscută și nouă, românilor.

În încercarea de a mai reduce din înfometarea generală pe care o suportă populația, comuniștii cubanezi au
făcut o serie de concesii politice și economice, dând posibilitatea cubanezilor de rând să poata începe mici
afaceri care să aducă servicii, produse și bani pe piața pustie a țării comuniste. În același timp însa,
începând imediat după căderea Zidului Berlinului, Cuba a luptat pentru instaurarea comunismului în mai
multe țări din America Latina și și-a planificat revenirea la vechiul curs politic de îndată ce va găsi alți
sponsori în locul Uniunii Sovietice, care să îi susțină economia ce nu se putea menține deloc câtă vreme a
fost gândită să funcționeze după aberantele concepții marxist-leniniste.

Îndată ce a fost instaurat regimul comunist la Caracas, cu ajutorul susținut al comuniștilor cubanezi, din
porturile Venezuelei au început să plece către Cuba petrolierele și mineralierele încărcate cu resursele pe
care Havana nu și le putea permite, dar pe care acum le avea aproape gratis din țara cu cele mai mari
rezerve de petrol din lume, transformată dintr-un stat prosper într-un alt lagăr marxist de unde aveau să
lipsească toate curând.

Pentru o perioadă de câțiva ani, având asigurată susținerea Venezuelei devenite socialistă, Cuba a putut să
asigure minimul necesar cetățenilor săi și asta a dat curaj conducerii de la Havana să revină la un regim
politic mai dur, cu o constituție nouă care vorbește explicit despre instaurarea societății pur comuniste. Dar
îndată ce Venezuela a intrat în criza clasică a oricărui regim marxist-leninist și nu a mai putut produce nici
cât să îi ajungă pentru piața internă măcar, Cuba a rămas iar fără ajutor și a revenit la lipsurile și dezastrul
pe care le mai avusese, din plin, în anii '90. Acum, situația Cubei e comparabilă cu cea din Coreea de Nord,
adică lipsesc cam toate cele de bază – alimentele sunt pe cartelă, cum s-au dat dintotdeauna în regimul
comunist, dar în rații micșorate, apa și curentul electric vin cu întreruperi, salariile sunt infima ș.a.m.d..

Conducerea comunistă de la Havana își face de lucru, mai nou, strângând semnături pentru a protesta
împotriva politicii externe a administrației Trump, după ce s-au strâns și în Venezuela, în același scop, zece
milioane de semnături, timp în care cubanezii trăiesc ca vai de ei de pe o zi pe alta, iar țara recurge la
măsuri disperate pentru a putea rămâne funcțională – mai multe detalii AICI.

Astfel, pentru a putea avea energie electrică măcar la un nivel minimal, Cuba a recurs, începând cu 10
aprilie anul acesta, la firma turcească Karadeniz Holding, care închiriază centrale electrice speciale,
instalate pe nave, tărilor care nu au posibilitatea de a-și asigura necesarul de energie – detalii AICI.

De notat că amintita firmă turcească produce cu navele sale energie electrică pentru Ghana, Mozambic,
Gambia, Senegal, Sierra Leone, Sudan și Liban, așadar, pentru țările care, din cauza sărăciei, a războiului
ori ale unor condiții foarte potrivnice nu își pot asigura nici măcar strictul necesar din produsele de baza
alei unei vieți civilizate, și asta încă de la începutul secolului XX.

Insula în care timpul s-a oprit în loc

Pentru aproape 60 de ani, familia Castro a controlat Cuba, însă în aprilie 2018 a fost anunţat faptul că ţara
va avea un nou lider. Pe 19 aprilie 2018, Raul Castro s-a retras, iar locul său a fost preluat de succesorul
său Miguel Diaz-Canel Bermúdez.

Acesta a fost primul moment după Revoluţia din Cuba în care o persoană ce nu face parte din familia
Castro a ajuns la putere în Cuba. Conform History, de la preluarea puterii din 1959, familia Castro a fost
martoră atât la revoluţia, cât şi la modernizarea ţării.

Revolta lui Castro împotriva lui Batista

În 1953, fiul unui fermier bogat din Spania s-a decis să se revolte împotriva dictaturii din Cuba. Fidel
Castro, pe atunci un tânăr cu aspiraţii politice, îşi dorea ca întreaga ţară să se revolte împotriva lui
Fulgencio Batista, ce l-a destituit pe fostul preşedinte cubanez. Misiunea sa era să-i provoace şi pe ceilalţi
să se revolte. Împreună cu fratele său, Raul, şi alte 120 de persoane a invadat a doua cea mai mare
garnizoană din Cuba. A eşuat şi a fost închis.

În momentul în care Fidel a fost eliberat, după doi ani de închisoare, era pregătit pentru o revoluţie în toată
regula. A plecat în Mexic cu Raul şi a format Movimiento 26 de Julio, un grup de guerilă în care era inclus
şi Che Guevara. Totul a început în 1956 şi s-au luptat cu trupele lui Batista până pe 1 ianuarie 1959, când
Batista şi-a recunoscut înfrângerea şi a părăsit Cuba. După o scurtă conducere a unui guvern provizoriu,
Fidel a preluat puterea.

Viaţa în Cuba sub conducerea lui Castro

Era începutul unei conduceri de 57 de ani. Dictatorul cubanez a impus o serie de reforme, inclusiv unele de
modernizare a reţelei electrice , de implementare a învăţământului şi serviciilor de sănătate gratuite. Însă
schimbările au venit cu un preţ uriaş. Afacerile private au devenit un lucru al trecutului, iar protestele
publice, presa liberă şi opoziţia politică au fost suprimate în mod brutal, iar alegerile libere au devenit doar
o amintire.

Odată cu trecerea anilor, Fidel s-a apropiat tot mai mult de Uniunea Sovietică. Cuba a devenit dependentă
din punct de vedere economic de URSS, dar a intrat şi sub atenţia ţărilor inamice precum Statele Unite ale
Americii. Relaţiile diplomatice cu SUA s-au stins în 1961 şi au dus la furia lui Castro ce s-a revărsat în
timpul Invaziei din Golful Porcilor, în care SUA a trimis un grup de 1.400 de soldaţi americani ce au fost
instruiţi pentru a invada insula. Peste 1.100 dintre aceştia au fost luaţi prizonieri şi 114 au fost ucişi în
cadrul conflictului ce a durat 24 de ore.

Criza Rachetelor din Cuba

Fidel a utilizat relaţia pe care o avea cu URSS-ul pentru a-şi dezvolta arsenalul militar. În 1962. un avion
de spionaj american a observat cum rachetele nucleare sovietice erau instalate pe insulă. Descoperirea l-a
şocat pe preşedintele Kennedy, ce a încercat să elimine armele nucleare din Cuba fără să declanşeze o
dispută între Cuba şi URSS.

După discuţii tensionate, liderul sovietic Nikita Khrushchev a fost de acord să îndepărteze rachtele de pe
insulă în schimbul promisiunii că SUA nu va invada Cuba şi îşi va retrage rachetele din Turcia. Temerile
izbucnirii unui război nuclear ce au fost resimţite în întreaga lume pe parcursul celor două săptămâni nu s-
au materializat. Însă acest lucru nu a redus ura lui Fidel pentru Statele Unite.

Fuga cetăţenilor cubanezi

După căderea URSS-ului, economia insulei s-a prăbuşit. În scurt timp, ţara a ajuns la limita existenţei, iar
cubanezii disperaţi au început să mănânce câini şi pisici. Până în acest moment, sute de cubanezi părăsiseră
deja ţara. Ei au plecat în timpul celor patru valuri de exilări. Primul a avut loc chiar după revoluţie, când
dizidenţii şi intelectualii au plecat pentru a scăpa de persecuţii. Între 1965 şi 1974, un alt grup de cubanezi a
emigrat. Apoi, în 1980, sute de cubanezi au încercat să găsească azil la ambasadele din America de sud.
Furios, Fidel a anunţat că oricine are pe cineva ce îi poate prelua din portul Mariel este liber să părăsească
ţara. Peste 120.000 de persoane au profitat de această decizie. În timpul celui de-al patrulea val, ce a avut
loc după prăbuşirea URSS-ului, refugiaţii au încercat să părăsească Cuba în nave şubrede. Chiar şi fiica lui
Fidel, Alina, a părăsit ţara.

În ciuda exodului masiv, Fidel a reuşit să oprească colapsul insulei prin permiterea unor reforme limitate.
După căderea URSS-ului, a permis unele afaceri private şi investiţii din străinătate. A încetat să mai susţină
armatele externe şi a extins alianţele economice ale ţării. Apoi, distrus de problemele de sănătate, Fidel a
decedat, iar putearea a fost preluată de Raul.

După ce a preluat puterea, Raul a încercat să dezvolte economia Cubei

Sursa: Wikimedia Commons/Creative Commons CC0 1.0 Universal Public Domain Dedication

Spre deosebire de fratele său, Raul a avut puţine apariţii publice şi a încercat să conducă Cuba într-un mod
diferit faţă de cel al lui Fidel. Deşi în mod public susţinea comunismul, Raul a încercat să dezvolte
anteprenoriatul privat. În prezent, cubanezii au dreptul de a-şi cumpăra şi vinde propriile case.

De asemenea, Raul a încercat un lucru imposibil pe vremea lui Fidel, normalizarea relaţiilor cu SUA.
Negocierile au început în 2013, când Cuba a redeschis ambasada americană şi a făcut schimb de prizonieri
cu SUA. Însă tensiunile au reapărut odată ce Trump a preluat preşedenţia. Membrii ambasadei SUA în
Cuba au suferit probleme de sănătate misterioase în 2016.

Cuba după Castro

În prezent, cubanezii vor fi conduşi de cu totul altcineva decât un membru al familiei Castro. Pentru prima
oară după 1959, Diaz-Canel Bermúdez a devenit liderul ţării pe 19 aprilie 2018. Deşi este cunoscut pentru
deschiderea pe care o are pentru tehnologie şi dorinţa sa de a oferi libertate presei, Miguel nu va abandona
tradiţiile cubaneze şi angajamentul pentru regimul comunist.

"Mandatul acordat de popor prin Parlament este să asigurăm continuitatea revoluţiei cubaneze în acest
moment istoric crucial", a declarat Miguel Diaz-Canel Bermúdez, unul dintre liderii Partidului Comunist
cubanez, în primul său discurs de preşedinte al Cubei, citat de Mediafax.

Miguel Bermudez l-a elogiat pe Raul Castro, în vârstă de 86 de ani, numindu-l cel mai bun elev al fratelui
Fidel Castro.

Noul preşedinte al Cubei a subliniat că în mandatul de cinci ani va încerca realizeze un echilibru între
sistemul socialist şi reformele cerute de tinerii cubanezi care vor condiţii economice mai bune.

"Viitoarea perioadă va fi caracterizată de modernizarea modelului socio-economic", a subliniat noul lider


de la Havana, precizând că nu se va trece la modelul capitalist.

n 1961, în mijlocul invaziei din Golful Porcilor sau Plaja Giro, Fidel Castro a proclamat caracterul socialist
al Revoluţiei cubaneze în timp ce confruntările cu SUA deveneau din ce în ce mai intense.

În complexul scenariu al Războiului Rece, Cuba s-a aliat cu URSS şi s-a transformat în satelitul său din
Caraibe: mulţumită acestui lucru insula a primit timp de trei decenii 20 miliarde de dolari care au permis un
trai decent al populaţiei până la finalul anilor '80.

Dar blocul comunist a căzut în 1989 şi acest lucru a fost ca şi cum "soarele nu a mai răsărit" în Cuba. Aşa a
descris Fidel Castro impactul suferit de Cuba după implozia URSS.

Dezmembrarea URSS a dezvăluit o puternică dependenţă de Moscova, economia cubaneză a suferit o


scădere de 40% şi a intrat într-o perioadă dură de sărăcie care a marcat generaţii întregi de cubanezi.

Fidel Castro s-a văzut obligat să deschidă insula turiştilor străini, investiţiilor străine, dolarului şi
remitenţelor, pentru a evita destructurarea întregului sistem.

În zorii secolului XXI, a apărut un alt comandat în America Latină, venezueleanul Hugo Chavez, care a
devenit aliatul şi salvatorul regimului comunist cubanez, într-o alianţă care a oferit Cubei o nouă sursă de
venit şi mai ales petrol.

Insula a început să primească zilnic 100.000 de barili de petrol din partea Caracasului pe care îl plătea cu
servicii medicale, educative şi sportive, o experienţă de care Fidel Castro a profitat pentru a o exporta în
alte ţări din lumea a treia şi pe care a transformat-o într-o sursă de venit.

Nici această formulă şi nici impulsul dat turismului nu au permis Cubei să depăşească constrângerile
economice şi, după retragerea şi boala lui Fidel, fratele său, Raul, s-a dedicat acestei bătălii economice într-
o ţară cu un salariu mediu lunar de 20 de dolari, cu peste 1.8 milioane de hectare agricole care nu se puteau
cultiva şi cu grave probleme energetice, de nivel de trai sau transport.

Cel mai mic dintre fraţii Castro, a demarat un pachet de reforme care s-a tradus printr-o deschidere
controlată către iniţiativa privată prin creşterea activităţii liberilor profesionişti, deşi principala formă de
economie din insula a fost şi rămâne întreprinderea socialistă.
Numărul microîntreprinderilor a explodat: restaurante, ateliere de reparaţii, saloane de frumuseţe, săli de
sport şi afaceri care sunt posibile numai într-un număr limitat de domenii, şi care sunt constrânse şi de lipsa
produselor, inexistenţa unei pieţe angrosiste sau de crearea unor impozite mari într-o ţară fără cultură a
plăţii impozitelor.

Reducerea drastică a planurilor de stat, eliminarea subvenţiilor paternaliste, perfectarea întreprinderilor de


stat, autorizarea unor cooperative private şi proiectul de a elimina complicatul sistem al dublei monede sunt
alte măsuri prevăzute de "actualizarea" cubaneză.

Aceste ajustări şi altele, de ordin social, precum reforma migraţiei au îmbunătăţit uşor viaţa cubanezilor dar
nu sunt suficiente pentru un avans economic substanţial şi nici nu au crescut nivelul producţiei, în
condiţiile în care ţara a cheltuit 2 miliarde de dolari pe an pentru a importa alimente, din cauza
imposibilităţii de a activa sectorul agricol.

Conştient că ţara are nevoie de capital pentru un "socialism sustenabil", Raul Castro a optat pentru captarea
investiţiilor străine prin creare în portul Mariel a primei zone de dezvolare din Cuba şi a elaborat o nouă
lege pentru a atrage întreprinzători străini, dar cu o condiţie – "insula nu se vinde".

Mulţi experţi sunt de acord că reformele lui Raul Castro sunt cele mai importante măsuri luate în Cuba de
la Revoluţia comunistă, însă critică lentoarea lor.

Anunţul restabilirii relaţiilor între Cuba şi Statele Unite au generat aşteptări cu privire la posibilitatea ca
reformele economice rauliste să se accelereze impulsionate de flexibilitatea impusă de preşedintele
american Barack Obama.

Fără îndoială, faptul că republicanul Donald Trump va fi noul lider de la Casa Albă a aruncat în
incertitudine acest proces de relansare a relaţiilor cu SUA, mai ales că embargoul impus Cubei este
menţinut. AGERPRRES

ea ce lipseşte din această fotografie a reconcilierii istorice este trecutul însuşi al Cubei comuniste, un trecut
cu nimic mai sanguinar şi mai atroce decât cel al democraţiilor populare din Europa centrală şi de Est.
Fraţii Castro reuşesc acolo unde tovarăşii de crez comunist din lagărul socialist au eşuat. Ei supravieţuiesc
şi pun temeliile supravieţuirii regimului lor.Familia Castro îşi reinventează identitatea. Tirania din Cuba
continuă, dialectic şi neabătut.

Dacă toate regimurile comuniste au beneficiat de acea clauză a totalitarismului celui mai favorizat, spre a
relua formula clasică a lui Jean François Revel, Cuba este înconjurată de o aură mitică unică. O aură care
pare să îşi fi conservat, peste ani, potenţialul de seducţie. Pentru atâţia dintre cei care au văzut în stânga
radicală o promisiune a eliberării, Cuba castristă a însemnat un far, un reper şi un îndreptar. Ea a a fost, în
lungii ani ai blocadei americane, un avanpost al revoluţiei şi un teritoriu dinspre care au pornit elanurile
romantice ale avansului totalitar. Cuba trăieşte în inimă, la fel de pură şi de curajoasă ca şi amintirea
războiului civil spaniol ( un război civil din care este evacuată memoria delicată a represiunii staliniste ce
elimină, feroce, stânga iconoclastă spaniolă).

Cuba este efigia acestui totalitarism ivit la tropice. Bordelul administrat de mafie, spre a evoca locul comun
al propagandei castriste globale, lasă locul unei lumi a egalităţii şi justiţiei sociale. Revoluţia care înseamnă
guerillă, jertfă, umanism aduce cu sine o orânduire din care exploatarea socială şi rasială este eliminată.
Naraţiunea oficială din Cuba este o variaţiune pe tema canonică a înnoirii comuniste.
Regimul Castrist nu inovează în materia profilului instituţional al autocraţiei de drept dialectic. Regimul
din Cuba este marcat de o ortodoxie marxistă perfectă. În istoria sa se regăsesc lagărele de concentare şi
cele de muncă forţată, asasinatele şi procesele-spectacol, poliţia politică şi controlul cetăţenilor, dominaţia
totală a statului asupra economiei şi realizarea egalizării prin pauperizare.

Fidel Castro este, în deceniiile sale de domnie absolută, un emul al modelului sovietic. Solidaritatea cu
lagărul socialist este fără de fisură. Castro este un marxist- leninist disciplinat şi lipsit de imaginaţie. Cuba
comunistă este o clonă a democraţiilor populare, un spaţiu al recluziunii şi absenţei libertăţilor. Este un
teritoriu din care sunt exilaţi toţi cei care au luptat împotriva lui Batista, fără a adera la crezul său comunist.
Purificările politice fac parte din regula jocului totalitar.

Pelerinii revoluţiei

Cuba comunistă face să se ridice deasupra realităţii terne a tiraniei partidului unic eşafodajul mitului
romantic. Recuzita de guerillă devine noua haină oficială a regimului. Lupta armată este celebrată ca o
victorie a curajului şi solidarităţii. Tirania cubaneză oferă lumii întregi imaginea cinematografică a tinereţii
ce cucereşte puterea.

În centrul acestui instantaneu , alături de fraţii Castro, se află omul în care se întrupează speranţa eliberării
şi intransigenţa jertfei, Che Guevara. În viaţă fiind, Che serveşte Cubei lui Castro ca drapel şi soldat. În
moarte, el este martirul ce mobilizează energii.

Din această liturghie ce amestecă escatologia comunistă cu retorica anti- americană şi anti-imperialistă se
nutreşte ideologia Cubei castriste. Cuba lui Castro are alura “ cool” a unui produs iconic. Trabucul şi arma
stau alături de ideal, ca un semn al refuzului de a imbrăţişa rutina burgheză. Violenţa pe care se fondează
regimul este elogiată ca o manifestare de autenticitate romantică. Cuba este avatarul “glamour” al ideii de
revoluţie. Ea înveştmântează, exuberant, comunismul, dând totalitarismului atractivitatea unui rol dintr-un
film de acţiune.

Cuba lui Castro este patria ce trimite, spre America latină şi spre Africa, pelerinii insurecţiei globale.
Comunismul tropical posedă un remarcabil potenţial de expansiune şi de contaminare. Cuba este, în aceste
decenii, un aliat esenţial al URSS în acţiunea de extindere a lagărului socialist. Fidel îmbină, în doze
rafinate, exaltarea histrionică şi loialitatea faţă de URSS. Implicarea în Angola este realizată în termenii
strategici desenaţi de sovietici. Cuba este o insulă a cărei armată este stipendiată şi utilizată ca un auxiliar
preţios în confruntarea globală cu reacţiunea imperialistă.

Cuba este un far ce luminează înspre mişcările de eliberare naţională, pe care le patronează, generos, la
rândul ei. Emoţia lui Nelson Mandela în vizita sa cubaneză este autentică. Afinitatea ideologică dintre Fidel
şi Mandela este vizibilă. Ca şi solidaritatea de decenii dintre cei doi.

Istoria Cubei în comunism se scrie sub acest dublu semn al mistificării propagandistice şi al totalitarismului
comunist. Energia ce radiază din Cuba lui Castro este cea din care se hrăneşte noua stânga revoluţionară
latino- americană de astăzi. Castro este mentorul ce îl indrumă pe Chavez pe drumul bolivarismului.
Obsesia anti-americană construieşte punţi şi alimentează populisme.

Castrismul oferă un regim al certitudinilor, admirat de toţi cei care sunt bântuiţi de duhul insurecţional.
Totalitarismul tropical seduce, fascinează, mobilizează. Recuzita romantică cauţionează această orbire
colectivă.

Cuba a adoptat încă din 1959 sub conducerea lui Fidel castro linia unei guvernări comuniste fiind sprijinităde
uniunea sovietică. Marea problemă a fost că insula a ajuns să reprezinte ca simbol și realitate concretă o
amenintare la adresa SUA în America Latină.

olitician revolutionar marxist-leninist, Fidel Castro a condus Cuba ca prim-ministru in perioada 1959-1976,
iar apoi ca presedinte, din 1976 pana in 2008. in 2008, i-a predat puterea fratelui sau, Raul Castro. Desi
retras din viata publica, Fidel Castro ra ramas o sursa de inspiratie pentru nucleul dur al Administratiei
socialiste de la Havana.
Fidel Alejandro Castro Ruz, nascut pe 13 august 1926 in orasul cubanez Birán, a preluat puterea in Cuba in
anul 1959, mentinandu-se in fruntea Administratiei de la Havana timp de 49 de ani, profitand de charisma
pentru a impune un regim socialist considerat autoritarist. Fidel Castro a fost unul dintre personajele-cheie
ale Razboiului Rece, remarcand-se prin antagonismul puternic fata de Statele Unite, prin colaborarea cu
Rusia si prin influentarea miscarilor politice marxiste din America Latina si din Africa.

Transformand Cuba dintr-un spatiu al americanilor bogati intr-un simbol de rezistenta fata de Washington,
Fidel Castro a rezistat la putere pe durata mandatelor a noua presedinti americani.
Fidel Castro a reusit sa blocheze complotul CIA numit „Golful Porcilor” in anul 1961, evitand si
numeroase tentative de asasinat.
Alianta lui cu Moscova a generat Criza Rachetelor in anul 1962, o perioada de tensiuni intense cu Statele
Unite timp de 13 zile care aproape a generat un razboi nuclear.

Din cauza deteriorarii starii de sanatate, Fidel Castro i-a cedat puterea fratelui sau, Raul Castro, in mod
provizoriu in 2006, apoi definitiv in 2008.
in luna aprilie, intr-o rara aparitie publica, Fidel Castro declara: „in curand voi implini 90 de ani. Nu mi-ar
fi trecut niciodata prin minte aceasta idee. Nu am facut niciun efort pentru asta, este ironia sortii. In curand,

voi fi ca toti ceilalti”.

n 1952, el a candidat pentru Congres pe listele Opoziției, dar lovitura de stat a lui Fulgencio Batista le-a
anulat. Răspunsul lui Castro la guvernul impus de către dictatorul Batista a fost de a-l contesta juridic, deși
era o acțiune inutilă.

În iulie 1953, Fidel Castro este condamnat la o pedeapsă de 15 ani de închisoare, pentru că a condus un
atac asupra cazărmii de la Moncada din Santiago de Cuba. Mulți dintre rebeli au fost uciși atunci, dar Fidel
Castro și fratele său, Raul au fost capturați de oamenii dictatorului Batista.

„În ceea ce mă privește, știu că închisoarea va fi la fel de grea, cum a fost pentru oricine, plină de
amenințări, cu viciozitate și brutalitate lașă. Nu mă tem de asta, pentru că nu mă tem de furia tiranului
mizerabil, care a furat viața celor 70 de frați ai mei. Condamnați-mă, nu contează. Istoria mă va
absolvi”, declara Fidel Castro la proces.

Batista a dorit să arate opiniei publice că nu este un dictator, și l-a eliberat pe Fidel Castro și pe acoliții săi,
printr-o amnistie, după alegerile prezidențiale din 1954. După eliberare, Castro a plecat în exil în Mexic.
Aici, alături de fratele său Raul și de medicul argentinian, Che Guevara au plănuit întoarcerea în Cuba
pentru răsturnarea regimului dictatorial al lui Batista.

După ce au ajuns pe coasta Cubei, pe un yaht supraîncărcat cu Che Guevara și cu cei de 80 de tovarăși, în
decembrie 1956, Fidel Castro a preluat rolul de luptător al libertății. El s-a angajat într-un război de
gherilă, care l-a înfuriat pe Batista. El a ordonat trupelor guvernamentale să nu se odihnească, până când nu
îl omoară pe Fidel Castro, iar armata a raportat frecvent că a făcut-o. Grupul său s-a luptat cu trupele
guvernamentale și fiecare întâlnire a sporit sprijinul acestora în Cuba, și în întreaga lume, chiar dacă alte
forțe insurgente din orașele cubaneze se luptau, de asemenea, să răstoarne guvernul Batista.
sursa foto: NY Times.com

Până când dictatorul Batista a fugit de pe un aeroport din Havana, în ziua de Anul Nou (1959), Fidel
Castro era deja o legendă. Grupurile de opoziție concurente nu au reușit să profite de acest moment ca să
preia puterea. Mai mult de 500 de oficiali din cadrul defunctului guvern Batista au fost trimiși în fața
instanțelor – tribunale marțiale și speciale, condamnate sumar și împușcate.

Imaginile alb-negru granulate ale execuțiilor difuzate telespectatorilor americani îngrozeau audiența. Fidel
Castro a apărat execuțiile sumare, declarând că erau necesare pentru consolidarea revoluției. El s-a plâns
că Statele Unite nu a ridicat nici un deget, atunci când Batista a torturat și a executat mii de opozanți. Dar,
pentru observatorii din Statele Unite, execuțiile erau un semnal că Fidel Castro nu era salvatorul democrat,
pe care aceștia îl așteptau. În mai 1959, a început confiscarea terenurilor agricole proprietate privată,
inclusiv a celor deținute de americani, provocând în mod deschis guvernul Statelor Unite.

În primăvara anului 1960, Fidel Castro a ordonat rafinăriilor americane și britanice din Cuba să accepte
petrol din Uniunea Sovietică. Sub presiunea Congresului, președintele Dwight D. Eisenhower a redus cota
americană de zahăr din Cuba, obligându-l pe Castro să caute noi piețe de desfacere.

La rândul său, Fidel s-a adresat Uniunii Sovietice pentru ajutor economic și sprijin politic și militar. Astfel,
începea o jumătate de secol de antagonism față de SUA din partea regimului lui Castro. Eisenhower
frustrat a întrerupt relațiile diplomatice cu Cuba și a închis ambasada de pe coasta Havanei, iar impasul
diplomatic a durat până în 2015, când oficiile diplomatice au fost redeschise atât în Havana, cât și în
Washington.

În cei doi ani petrecuți în munți, Fidel Castro schițase o revoluție socială, al cărei scop, cel puțin la
suprafață, părea să fie restaurarea democrației, prin alegeri libere. De asemenea, Castro a promis să pună
capăt dominației economice americane și opresiunii asupra clasei muncitoare.

Dupa ce a preluat puterea în 1959, Castro a pus un cabinet de tehnocrați, dar nu a durat mult. El l-a numit
pe Felipe Pazos, economist, președintele Banco Nacional de Cuba, banca centrală din Cuba la cârma
guvernului dar l-a demis după ce acesta a criticat revoluția castristă.

Opoziția față de Castro a început să crească în Cuba, conducând țăranii și insurgenții la revolte
anticomuniste. Revolta Escambray, așa cum a fost numită, a durat între 1959 și 1965, când a fost zdrobită
de armata castristă.
CIA a încercat fără succes să formeze o armată în exil, care să preia puterea la Havana. În acest sens, a
derulat operațiunea din Golful Porcilor. Pe 17 aprilie 1961, 1500 de luptători cubanezi au aterizat în
Golful Porcilor, dar Fidel Castro îi aștepta întrucât invazia fusese planificată prost.

Istoricul american Theodore Draper a numit operațiunea CIA ”un eșec perfect”, iar invazia a provocat o
neîncredere totală față de Statele Unite, din care Fidel Castro s-a legitimat politic pentru tot restul vieții
sale. Unii analiști din cadrul CIA au susținut că atitudinile obstrucționiste ale oficialilor americani l-au
împins pe Fidel Castro în brațele URSS. Deși s-a adăpat din dogmele marxist-comuniste, Castro nu a
construit în Cuba un stat pur comunist.

sursa foto: NY Times.com

Mai degrabă, ceea ce s-a dezvoltat în Cuba a fost mai puțin doctrinar, ci o formă tropicală a comunismului,
care corespundea nevoilor sale. El a centralizat economia și a aplatizat o mare parte din ierarhia tradițională
a societății cubaneze, îmbunătățind educația și îngrijirea sănătății multor cubanezi, în timp ce i-a privat de
libertatea de exprimare și de oportunitățile economice.

Dar, spre deosebire de alte țări comuniste, Cuba nu a fost niciodată guvernată de către o birocrație de
partid, pentru că toate funcțiile în stat au fost acaparate de Fidel Castro și de fratele său, Raul.

Alinierea lui Castro la Uniunea Sovietică a însemnat că războiul rece dintre superputerile lumii și lupta
ideologică dintre democrație și communism, a izbucnit în sfera de influență a Statelor Unite. O ciocnire a
fost tot timpul inevitabilă și a venit în octombrie 1962.

Avioanele spion americane au făcut fotografii de recunoaștere, sugerând că sovieticii și-au exploatat noua
alianță pentru a construi baze în Cuba, pentru rachetele nucleare cu rază intermediară, capabile să ajungă în
America de Nord. Castro a permis construirea bazelor, dar după ce au fost descoperite, a devenit un mic
jucător în drama dintre președintele american, John F. Kennedy și liderul sovietic, Nikita S. Hrușciov.
Kennedy a pus forțele militare ale SUA în alertă și a ordonat o blocadă navală în Cuba. Cele două părți au
fost în impas pentru 13 zile, iar lumea și-a ținut respirația.

În cele din urmă, după ce a primit asigurări că Statele Unite vor elimina rachetele americane din Turcia și
nu vor invada Cuba, sovieticii au retras rachetele și au distrus bazele. Dar prezența sovietică în Cuba a
continuat să crească. S-au strecurat trupe, tehnicieni și ingineri sovietici, producând în cele din urmă o
generație de cubanezi blonzi cu nume precum: Yuri, Alexei și Vladimiro. Sovieticii erau dispuși să
cumpere tot zahărul pe care Cuba îl putea produce.

După ce sovieticii s-au stabilit în Cuba în anii 1960, sute de studenți cubanezi au fost trimiși la Moscova,
Praga și alte orașe din blocul sovietic, pentru a studia știința și medicina. Admiratorii din întreaga lume,
inclusiv câțiva americani, au fost impresionați de modul în care sănătatea și alfabetizarea în Cuba s-au
îmbunătățit. O restructurare a societății cubaneze a fost în curs de desfășurare. Chiriile au ajuns să fie puțin
mai mult decât simbolice, iar alimentele de bază, cum ar fi laptele și ouăle, au fost vândute în magazine
guvernamentale, sub costul de producție.