TEMA 1.

TEHNICI KINETICE DE BAZĂ

TEHNICILE AKINETICE
Tehnici akinetice
Imobilizarea Posturarea
De punere în repaus Corectivă
De contenţie De facilitare
De corecţie
Tehnici kinetice
I. STATICE II. DINAMICE
Contracţia izometrică Active Pasive
Relaxarea musculară Reflexe Tracţiuni
Voluntare Prin asistenţă
Sub anestezie
Autopasivă
Pasivo-activă
Prin manipulare
TEHNICILE AKINETICE
Imobilizarea- mijloc utilizat cel mai frecvent în ortopedie- este o tehnică ce
se caracterizează prin menţinerea şi fixarea artificială, pentru o anumită perioadă 1
de timp, a unui segment , a unei porţiuni de corp sau a corpului în întregime într-o
anumită poziţie. Imobilizarea implică anularea mişcării articulare şi contracţia
izokinetică, permiţând numai contracţia izometrică a muşchilor din jurul
articulaţiei respective
► de punere în repaus, cu indicaţii în:
- traumatisme: cerebrale, medulare, toracice
- procese inflamatorii localizate: artrite, arsuri, miozite
► de contenţie, care blochează un segment sau o parte a unui segment, cu
menţinerea cap la cap a suprafeţelor osoase, cu ajutorul unui sistem de fixaţie
externă: aparat gipsat, atele, corsete, orteze. Tehnica este folosită în fracturi,
luxaţii, entorse, artrite specifice, discopații etc.
► de corecţie, care constă în menţinera unei poziţii corectate sau hipercorectate
pentru o anumită perioadă de timp, cu scopul de a reduce sau corecta o atitudine
vicioasă, folosind aceleaşi mijloace ca şi-n cazul imobilizărilor de contenţie. De ex:
deviaţiile coloanei vertebrale: scolioze, cifoze; deviaţii articulare din cadrul unor
reumatisme inflamatorii, posttraumatice sau neurologice.
►corectivă, cu adresabilitate doar părţilor moi la persoanele adulte cu diverse
patologii: reumatism inflamator (poliartrita reumatoidă, spondilita anchilozantă),
reumatism degenerativ (coxartroza, gonartroza), lombosacralgia de cauză
mecanică, pareze sau paralizii centrale sau periferice etc.
Posturarea este atitudinea impusă unui segment, unei părţi a corpului sau a
corpului în întregime în scop profilactic sau terapeutic, pentru a preveni/corecta
unele poziţii vicioase/deformări sau pentru a facilita un proces fiziologic.
Din punct de vedere tehnic, posturile corective pot fi:
• Libere sau autocorective sunt atitudini impuse pacientului şi adoptate voluntar
de acesta, pentru corectarea progresivă a limitărilor amplitudinilor articulare. Sunt
indicate mai ales în retracţiile musculotendinoase.
Caracteristici:
-nu necesită aparate sau instalaţii;
-solicită participarea pacientului la actul recuparator; el trebuie conştientizat asupra
atitudinii vicioase pentru a-şi însuşi efectuarea corectă a posturii, încât aceasta să
fie menţinută, chiar dacă este neconfortabilă;
-se utilizează mai ales pentru membrul inferior;
-şedinţele se completează cu masajul părţilor moi, crioterapie, aplicaţii de parafină
Posturările autocorective folosesc greutatea unui segment sau a întregului corp, 2
realizând:
-posturări segmentare, menţinute prin greutatea unui segment sau a unui membru
în totalitate. Se utilizează de obicei pentru reducerea flexum-ului genunchiului. Se
efectuează mai ales din decubit ventral. Pentru aceasta subiectul se poziţionează cu
genunchiul în afara suprafeţei de sprijin. Postura se menţine în medie 2-3 ore;
-posturări realizate prin greutatea corpului; se efectuează din poziţia şezând. De
exemplu, într-o redoare a gleznei cu deficit de extensie se menţine sprijinul pe
antepicior. Pentru aceasta, se utilizează doar o parte a greutăţii corpului, pe o
durată de aproximativ 15-20 minute.când postura nu este tolerată, se efectuează în
bazin cu apă.
• Liber-ajutate -prin suluri, chingi etc sau realizate manual. Aceste posturări
impun:
-cunoaşterea şi respectarea biomecanicii articulare;
-fixarea segmentului de membru nemobilizabil, pentru a evita intervenţia
compensatorie a acestuia; fixarea se poate realiza manual, pe un plan înclinat
(pentru braţ sau pumn), în chingi, manşoane rigide etc.
Postura va fi precedată de:
-masaje cu efect decontracturant, care pot ameliora amplitudinea articulară cu
câteva grade, după care postura se reevaluează;
-masaj transversal profund, care asigură anestezia în timpul şedinţei, precum şi
ruperea aderenţelor periarticulare;
-tracţiuni axiale manuale sau cu ajutorul scripeţilor cu contragreutate, utilizate mai
ales în contracturile periarticulare;
-proceduti de termoterapie.
Posturările manuale reprezintă tehnica de elecţie pentru articulaţiile:
-membrului superior: pumn, degete, police;
-membrului inferior: tibiotarsiene, mediotarsiene şi subastragaliene.
• Fixate –posturi exteroceptive-ce restabilesc mobilitatea articulară , întrebuinţând
aparate sau instalaţii:
-directe (săculeţi de nisip, suluri, perne), plasate proximal sau distal de articulaţia
mobilizată;
-indirecte, aplicate prin intermediul montajelor cu scripeţi.
Aceste posturări solicită intens articulaţia, de aceea se folosesc mai ales pentru
articulaţiile mari-genunchi şi şold, pentru celelalte putând fi chiar nefaste.
Menţinerea nu depăşeşte 15-20 de minute.
►de facilitare. Posturările induc efecte de facilitare asupra organelor interne. În 3

vederea facilitării unui proces fiziologic perturbat de boală, poziţionarea corpului

într-o anumită postură poate reprezenta un tratament de o anumită valoare.
posturările cu efect asupra aparatului cardiovascular:
 antideclive (proclive) facilitează circulaţia de întoarcere venoasă şi limfatică
la nivelulextremităţilor şi au rol profilactic sau curativ în edemele de stază.
Pentru membrele inferioare se obţin cu ajutorul părţilor mobile şi
reglabile ale patului (încazul bolnavilor spitalizaţi) sau cu ajutorul pernelor,
sulurilor, astfel încât membreleinferioare să fie ridicate la 30 0 faţă de planul
patului.
Pentru membrele superioare se adoptă voluntar sau cu ajutorul pernelor
sau sulurilor, astfel încât antebraţul să realizeze un unghi ascuţit cu braţul,
iar mâna să fie în poziţie verticală (favorabilă atât repausului, cât şi evitării
edemului).
 declive (antigravitaţionale) facilitează circulaţia arterială în capilare şi se
obţin prin menţinerea extremităţilor în sens gravitaţional (în jos).
posturările cu efect asupra aparatului respirator:
  profilactice-previn instalarea unor afecţiuni pulmonare secundare
scăderiiventilaţiei bazelor şi zonelor hilare. Astfel, în imobilizări la pat,
trunchiul se va ridicatreptat cu ajutorul unor perne aşezate „în trepte” sau se
vor adopta poziţii de decubitlateral. Aceste posturi ale trunchiului
favorizează drenajul bronşic al diferitelor segmente pulmonare asigurând o
ventilaţie mai bună.
 terapeutice, de drenaj bronşic-favorizează eliminarea secreţiilor bronşice din
lobii şi segmentele pulmonare afectate în caz de: bronşte cronice,
bronşiectazii, abces pulmonar etc.
Asocierea precauţiilor toracice şi masajului vibrator creşte eficienţa drenajului
bronşic.

TEMA 2. TEHNICILE KINETICE STATICE

A. Contracţia izometrică: se produce cand muschiul lucreaza contra unei

4
rezistente egale cu forta sa maxima sau cand se incearca deplasarea unei greutati
mai mari decat forta subiectului. Contractia izometrica se executa la diverse
lungimi ale muschiului, in cursa interna, medie sau externa, deci muschiul in zona
lunga, medie, scurta sau alungita dincolo de punctele normale de insertie. In
contractia izometrica forta dezvoltata in muschi este maxima, dar datorita aparitiei
oboselii este mentinuta la aceasta valoare numai pentru perioade limitate de timp.
Din acest motiv se folosesc in practica contracții izometrice intrerupte de
perioade de repaus (lucru mecanic static intermitent). Contracțiile izometrice se
utilizeaza si in tehnici de facilitare neuromusculara proprioceptiva, care
promoveaza stabilitatea corpului si mobilitatea de cauza musculara: inversare lenta
cu opunere; miscare activa de relaxarea-opunere; relaxare- opunere; stabilizare
ritmica; contractie izometrica in zona scurtata; izometria alternanta.
Efecte pozitive ale contracțiilor izometrice: nu solicita articulația, de aceea
se pot aplica sub aparat gipsat (fracturi, entorse), articulații dureroase, inflamații;
nu necesita aparatura sau instalații speciale, deci se pot executa oriunde; necesita
un timp foarte scurt (6-12 secunde maxim); cresterea fortei musculare este mai
rapida si mai intensa comparativ cu exercițiile dinamice.
 Efecte negative ale contracțiilor izometrice: reduc mobilitatea articulara si
nutritia tesuturilor periarticulare; limiteaza dezvoltarea tensiunii de condunctie la
unele grupe de fibre ale muschiului; contribuie in mica masura la refacerea
sensibilitații kinestezice (feed-back kinestezic redus); scad puternic sau chiar
suprima circulatia in muschi, realizand datorii de oxigen cu nivele mari ale
lactacidemiei si scaderi consecutive ale pH-ului sangvin (acesta este motivul
limitarii ca durata a unei contracții izometrice la maxim 6 secunde pentru
neantrenati si 12 secunde pentru subiecții antrenati); scad elasticitatea musculara,
deoarece muschiul este supus permanent unei tendinte de scurtare; limiteaza
funcțiile de coordonare si precizie; cresc travaliul ventriculului stang, determinand
cresterea tensiunii arteriale si a frecventei cardiace (risc pentru bolnavii
cardiovasculari cu hipertensiune arteriala, ateroscleroza, cardiopații ischemice
cronice); scad intoarcerea sangelui la cord si cresc presiunea intracraniana,
deoarece se realizeaza de obicei cu toracele blocat in inspir (se recomanda
5
prudenta in ateroscleroza cu manifestari cerebrale). Efectuate strict analitic, pe un
numar mic de muschi, respectiv muschii unei articulații, o parte din dezavantaje se
pot diminua (nu se mai produce blocarea toracelui si abdomenului si nici crestera
tensiunii intracraniene). Numai izometria la nivelul umarului, soldului si coloanei
se insoteste de blocarea toracelui.
Condiții in functie de care contracțiile izometrice induc cresterea fortei si a
rezistentei musculare:
Intensitatea stimulului: trebuie sa solicite cel putin peste 35% din forta
musculara maxima. Valorile de 20-30% din forta maxima corespund nivelului de
incarcare in activitatile zilnice, efortul in aceasta zona avand ca efect mentinerea
fortei musculare existente. Sub 20% forta se pierde treptat, deoarece o astfel de
tensiune nu reprezinta un stimul adecvat. In recuperarea este necesar sa solicitam
tensiuni de peste 65% din forta musculara maxima pentru a asigura cresteri ale
fortei musculare cu circa 5% saptamanal.
Durata de stimulare: trebuie sa fie de 5-10 secunde la o tensionare de 50-
70% din forta maxima si de 2-3 secunde, cand se utilizeaza forta maxima a
muschiului (100%).
 Ritmul: reprezinta numarul optim de contracții statice realizate pe zi. Atat in
privinta ritmului, cat si a duratei de executie a contracțiilor izometrice sunt mai
multe pareri:A). Unii considera eficienta doar o singura contractie, cu durata de 6
secunde, efectuata zilnic, cu conditia sa se solicite o forta statica de 60-70% din
forta maxima a muschiului. Aceasta durata este suficienta pentru a declansa lantul
de modificari adaptative pentru cresterea fortei, fara sa produca efecte notabile
asupra tensiunii arteriale diastolice. Aceasta tehnica este tehnica exzercițiilor
izometrice scurte unice zilnice.B). Alții considera ca alternarea fazei de contractie
cu relaxarea completa (lucru mecanic static intermitent) este mai eficienta decat
contractia izometrica constanta. Aceasta alternanta se numeste tehnica exercițiilor
(repetate) scurt izometrice zilnice. Eficienta acestor exerciții rezulta din faptul ca
repetitia determina atingerea “pragului declansator” al lantului de reacții
metabolice, necesare hipertrofiei si cresterii fortei musculare.
B. Relaxarea musculară
6
Relaxarea musculară reprezintă starea inversă contracţiei musculare, când
muşchiul îşi păstrează „tonusul muscular”, menţinut de activitatea permanentă a
fibrelor intrafusale, în timp ce fibrele extrafusale sunt relaxate.
Relaxarea reprezintă o atenuare a oricărei tensiuni: nervoasă, psihică,
somatică, cu realizarea unui echilibru optim tonico-emoţional. Poate fi generală-
proces legat de relaxarea psihică sau locală-proces legat de un grup muscular.
Mijloace de realizare:
1. conştientizarea stării de relaxare ca stare inversă contracţiei musculare
2. posturarea segmentului în sprijin absolut
3. masaj manual
4. medicaţie miorelaxantă
 TEMA 3. TEHNICILE KINETICE DINAMICE

A. Mobilizarea pasivă se realizează fără travaliu muscular, cu ajutorul unei forţe

exterioare în momentul unei inactivităţi musculare totale-determinată de boală- sau
a unui maxim de inactivitate musculară-determinată voluntar (D. Gardiner)
Condiţii de realizare a mobilizărilor pasive:
• cunoaşterea diagnosticului şi a statusului funcţional al pacientului
• executarea se va face numai de către cadre bine instruite, cu cunoşțiinţe bune în
domeniu
• colaborarea pacientului pentru realizarea acestei tehnici
• poziţionarea corectă, astfel încât să existe confort tehnic atât pentru
fizikinetoterapeut cât şi pentru pacient. Kinetoterapeutul va fi plasat de aceeaşi
parte cu segmentul de mobilizat, iar pacientul va urmări cu privirea mişcarea
(important mai ales în patologia neurologică)
• pregătirea prin aplicaţii miorelaxante sau/şi antalgice: electroterapie, masaj, 7
termoterapie
• mişcarea se va realiza pe direcţiile fiziologice de mişcare
• are parametri de execuţie: forţă, viteză, durată, frecvenţă, ce vor fi adaptate stării
locale.
• Nu trebuie să provoace durere, pentru a nu declanşa reflexele musculare,
inducând contracturi ce nu vor mai permite mobilizarea ulterioară
• Priza şi contrapriza kinetoterapeutului se vor realiza astfel:
Priza trebuie plasată cât mai distal de articulaţia mobilizată, pentru a crea un
braţ cât mai mare al pârghiei, având rol facilitator sau inhibitor asupra muşchilor.
Contrapriza este cât mai aproape de articulaţia respectivă, pentru a realiza o
mai bună stabilitate. Între ele nu trebuie să existe decât articulaţia vizată; nu se va
mobiliza o articulaţie prin intermediul alteia.
O mobilizare pasivă durează maxim 10 minute, în funcţie de statusul
pacientului, repetându-se de 2-3 ori pe zi şi alternându-se cu tehnici de masaj.

Efectele mobilizărilor pasive:

1. asupra aparatului locomotor
• menţin amplitudinile articulare normale şi troficitatea structurilor
• cresc amplitudinile articulare prin asuplizarea structurilor capsuloligamentare,
întinderea tendomusculară, ruperea aderenţelor
• menţin sau chiar cresc excitabilitatea musculară
 • scad contractura-retractura musculară prin întindere musculară progresivă
• declanşează stretch-reflexul prin intinderea bruscă a muşchiului
2. asupra sistemului nervos
• menţin memoria kinestezică pentru segmentul mobilizat (de o mare importanţă în
patologia neurologică)
• contribuie la îmbunătăţirea tonusului psihic al pacientului, mai ales prin
prezenţa kinetoterapeutului
3. asupra aparatului cardiovascular
• efect de pompaj asupra circulaţiei venolimfatice de întoarcere
• profilaxia sau îndepărtarea stazelor şi edemelor de imobilizare
• hiperemie locală şi un răspuns neurovegetativ cu o uşoară tahicardie
4. asupra altor aparate şi sisteme
• contribuie la menţinerea troficităţii ţesuturilor locale
• cresc schimburile gazoase la nivel tisular şi pulmonary
Indicaţii:
.afecţiuni neurologice
.afecţiuni ortopedice
.afecţiuni reumatismale
.diverse patologii ale copilului mic şi sugarului
Modalităţi tehnice de realizare a mobilizărilor pasive: 8
1. tracţiunile
2. mobilizarea forţată sub anestezie
3. mobilizarea pură asistată
4. mobilizarea autopasivă
5. mobilizarea pasivă mecanică
6. mobilizarea pasivo-activă
7. manipularea
1. Tracţiunile reprezintă mobilizari în ax ale unui segment , putându-se executa
manual sau cu diferite instalaţii.
Clasificare:
a. tracţiuni continue sau extensii continue se realizează cu ajutorul unor instalaţii cu
contragreutăţi, arcuri, scripeţi, plan înclinat. Aplicarea tracţiunii continue se face
prin broşe transosoase, benzi adezive la piele, corsete de fixaţie, manşoane, ghete
etc.
Indicaţii.
.decoaptări articulare, cu scop de scădere a presiunii intraarticulare, generatoare
de durere
.corectarea articulaţiilor blocate şi deviate în flexie
.realinierea segmentelor osoase fracturate
.întindere musculară
Elementele caracteristice: forţa şi durata, dependente de mărimea segmentului,
masa musculară, intensitatea durerii
b. tracţiuni discontinue se realizează cu ajutorul unor instalaţii, mâinii
kinetoterapeutului.
Indicaţii:
.redori articulare
.articulaţii dureroase cu contractură muscular
.procese inflamatorii articulare
Tracţiunile vertebrale reprezintă un procedeu terapeutic care constă în exercitarea
unei forţe de-a lungul axei coloanei vertebrale cu ajutorul unor aparate. Aceste
forţe sunt aplicate cu scopul de a îndepărta vertebrele între ele, fiind aplicate în
tratamentul algiilor vertebrale de origine mecanică
Mod de aplicare:
-tracţiunea lombară se face pe o masă corespunzătoare, uneori chiar în pat.
-tracţiunea cervicală se poate face pe o masă, prin suspendare pe un plan înclinat ,
în poziţie aşezat sau pe pat.
Tracţiunea poate fi continua - se face la pat, de mai multe ori pe zi sau până la de 2 9
ori pe săptămână, cu durată de 20-30 de minute discontinuă
Tracţiunea cervicală se realizează cel mai adesea cu ajutorul căpăstrului sau cu un
colier cu fixare occipito-mentonieră. Pentru exercitarea unei tracţiuni lombare
trebuie fixat bazinul şi toracele. Toracele este mai greu de fixat şi în general se face
cu ajutorul unui corset. Trebuie evitate tracţiunile după mese, deoarece pot crea
deranjamente la nivelul epigastrului. Fixarea bazinului este mai simplă, dar trebuie
să fie fermă şi confortabilă.
Indicaţii:
*radiculalgiile comune de origine vertebrală: nevralgie cervico-brahială, crurală,
sciatica. Înainte de a aplica tracţiunea trebuie verificat dacă aceasta ameliorează
sau accentuează durerea (în acest caz nu se va aplica). Un număr mare de nevralgii
cervico brahiale sau sciatici, care nu pot fi tratate prin manipulare datorită
inaplicabilităţii regulii nondolorităţii şi a mişcării contrare ,beneficiază de tracţiuni.
c.tracţiuni-fixaţii alternante sunt asemănătoare cu ortezele progresive. Tracţiunea
nu se face în ax, ci oblic, pe segmentele adiacente ariculaţiei. Sistemul de
tracţionare este realizat prin tije cu şurub sau alte sisteme de tracţionare treptată,
prinse în aparate rigide amovibile, confecţionate din piele, plastic sau gips, care
ţfăşoară segmentele respective
Indicaţii:
.corecţia deviaţiilor articulare date de cicatrici retractile
.redori articulare datorate retracturilor ţesuturilor moi.
Câteva exemple de tracţiune:
Umăr:
• subiectul în decubit dorsal, kinetoterapeutul face o priză pe treimea superioară a
braţului, în axilă, şi o priză distală pe humerus; se execută tracţiunea în ax.
• Subiect în decubit dorsal, cu cotul flectat, în contrasprijin pe hemibazinul
kinetoterapeutului, antebraţul sprijinit pe corp, se prinde humerusul sub axilă cu
mâinile dispuse în brăţară şi se realizează tracţiunea acestuia în ax
Art.coxofemurală: există două tipuri de tracţiuni ale şoldului:
1. tracţiuni externe, pe direcţia colului femural .
ex.1-pacient în decubit dorsal cu membrele inferioare întinse , kinetoterapeutul
face o priză în „cravată” în treimea superioară a coapsei, apoi tracţionează în afară,
cu corpul contrând uşor la nivelul genunchiului 10
variantă: la fel ca mai sus, dar cu genunchiul şi coxofemurala flectate
2. tracţiuni caudale, pe axul longitudinal al femurului
Ex1- Pacient în decubit dorsal cu membrele inferioare întinse , kinetoterapeutul
face o priză deasupra genunchiului şi tracţionează în jos axul femurului.
Variantă: pacient în decubit dorsal cu coapsa flectată la 90º, sprijinită de umărul
kinetoterapeutului; acesta face priză pe coapsă şi tracţionează în ax.
Ex2- Pacientul în decubit lateral pe partea sănătoasă, cu genunchiul flectat;
kinetoterapeutul cu faţa la el, prinde pe antebraţ coapsa, mâna cealaltă fixează
bazinul cu cotul, realizând concomitent cu abducţia şi tracţiunea în ax.
Genunchi: pacient în decubit dorsal, cu gamba în afara mesei, kinetoterapeutul
realizează priză deasupra gleznei şi pe extremitatea proximală a gambei, sub
genunchi; mâna dreaptă a kinetoterapeutului determină alunecarea dorsală a tibiei,
în timp ce cu mâna stângă execută flexia, dar şi o tracţiune de decoaptare în ax.
Ex 2- pacientul poziţionat ca mai sus, gamba în flexie la marginea patului, în picior
o gheată de reducare.; odată cu forţarea flexiei genunchiului(de la un unghi de 45º
la unul de 50º ), mâinile kinetoterapeutului execută o împingere posterioară, cu
rotaţie internă a gambei; prin intermediul ghetei de reducare se face concomitent şi
o tracţionare.
Ex3: pacient în decubit dorsal, cu genunchiul flectat la 45º, piciorul se sprijină pe
masă, kinetoterapeutul prinde cu amândouă mâinile sub genunchi, gamba,
realizând mobilizarea în flexie cu alunecarea anterioară. Acest exerciţiu este
eficient în redoarea strict articulară.
Ex 4: pacient în decubit dorsal, gamba în unghi de 90º cu coapsa;
fiziokinetpterapeutul prinde gamba dinspre posterior cu mâna dreaptă, realizând
tracţionarea în ax şi rotaţia externă, iar cu mâna stângă plasată pe faţa anterioară a
coapsei împinge spre medial ( ca şi când am realiza o mişcare de „stoarcere”)
2. Mobilizarea forţată sub anestezie este apanajul medicului ortoped, cu scopul
de a rupe aderenţele din părţile moi. Este o tehnică ce implică anumite riscuri cum
ar fi: fracturile epifizare, smulgeri de ligamente, rupturi cutanate, iar odată făcută,
după aproximativ 48 de ore trebuie începută mobilizarea pasivă, făcându-se în
acest interval profilaxia edemului local articular. Un rol benefic aceste tracţiuni îl
au în patologia psihiatrică (atitudinile pitiatice), fiind folosite şi în scop diagnostic.
3. Mobilizarea pasivă pură asistată este cea mai folosită, implicând prezenţa
kinetoterapeutului. Modalităţile de realizare au fost prezentate la mobilizările 11
pasive
4. Mobilizarea autopasivă reprezintă tehnica prin care pacienti îşi mobilizează
un segment prin intermediul celuilat sănătos sau cu ajutorul unor scripeţi.
Modalităţi de execuţie:
-prin presiunea corpului sau a unui segment al corpului
-prin acţiunea membrului sănătos
-prin intermediul unei instalaţii „coardă-scripete”
-prin intermediul unei instalaţii de mecanoterapie
5. Mobilizarea pasivă mecanică
6. Mobilizarea pasivo-activă se realizează când pacientul nu poate iniţia
mişcarea activ, fiind necesar un ajutor în prima parte a mişcării, restul cursei
executând-o liber.(în mobilizarea activo-pasivă pacientul iniţiază mişcarea, dar are
nevoie de ajutor pentru a o finaliza)
7. Manipularea
Manipularea este o mişcare forţată, aplicată direct sau indirect pe o articulaţie
sau un ansamblu de articulaţii, care poartă brusc elementele articulare peste jocul
lor fiziologic obişnuit, fără a depăşi limitele impuse de mişcarea lor anatomică.
Este un impuls brusc, unic, care trebuie să fie executat plecând de la sfârşitul
jocului pasiv normal.
Tehnica generală a manipulărilor
 1. punerea în poziţie
2. relaxarea musculară prin aplicaţii de căldură, masaj zonal lent, prin netezire şi
petrisaj
3. punerea în tensiune sau mobilizarea începe când există un maxim de rezoluţie
musculară.
4. puseul manipulativ sau manipularea
propriu-zisă este însoţită de cele mai
multe ori de un cracment.
- se face doar atunci când pacientul
este bine pregătit şi schema în stea este
bine precizată -de preferat se începe pe
acea direcţie de mişcare liberă, care
este opusă celei mai dureroase direcţii
- manipularea se va face monodirecţional sau combinată cu o altă direcţie, în care
mişcarea este liberă
- se execută cu fermitate, scurt, începând de la nivelul punerii în tensiune
mobilizare activă 12
Manipulările se pot executa poziţionând pacientul în:
 decubit dorsal
 decubit
ventral
 decubit lateral
 în şezând
 aşezat pe un
scaun
Clasificarea
manipulărilor:
1. directe -
presiunile se
fac direct asupra coloanei.
Aceste manipulări se realizează cu faţa palmară a mâinii, mai ales cu pisiformul.
Forţa exercitată este brusc aplicată pe apofizele transverse sau spinoase. Presiunea
exercitată este dificil de dozat, fiind uneori periculoasă şi trebuie urmată de o
relaxare rapidă.
2. indi
rec te-

rahisul este mobilizat prin intermediul altor segmente: cap, umeri, bazin. Ele
permit manipularea segmentelor vertebrale în toate sensurile, cu o forţă totdeauna
dozabilă.

13

3. semi-indirecte-mobilizarea se face prin intermediul altor segmente,

dar operatorul localizează precis, prin apăsare directă nivelul la care se realizează
manipularea. Se practică pentru obţinerea unei mai bune precizii în anumite
regiuni. În acest tip de manipulare, punerea în tensiune se realizează tot timpul
printr-o priză la distanţă, dar operatorul prinde şi o priză directă cu mâna,
genunchiul sau toracele la nivelul segmentului de manipulat. Pe această coloană
pusă în tensiune, impulsul manipulativ se va face în 2 feluri: fie prin exagerarea
bruscă a mişcării la distanţă, genunchiul sau mâna făcând contrapresiune pentru
localizarea manipulării, „contrând-o într-un fel”, fie exagerând presiunea locală.
Reguli de aplicare:
1. regula nondolorităţii - nu se va mobiliza un segment pe direcţiile dureroase
2. regula mişcării contrare - se va mişca segmentul pe direcţia liberă.
Indicaţii:
-lombalgii acute sau cronice
-lobosciaticile de cauză mecanică
-nevralgia de crural, cervicobrahială
-meralgia parestezică Roth
Contraindicaţii:
Acestea pot fi:
a. tehnice
-regula nondolorităţii şi mişcării contrare nu poate fi aplicată. În practică sunt
contraindicate şi atunci când o singură direcţie este liberă. Dacă două direcţii sunt
libere, putem încerca mobilizări în sensurile libere şi să apreciem rezultatul. În
practică însă, pentru ca manipularea să aibă şanse de succes, trebuie să existe 3
direcţii libere.
-pacientul prezintă o redoare marcată sau o rezistenţă tonică la execuţia manevrei, 14

chiar dacă relaxarea a fost bine făcută şi operatorul este bine antrenat. În astfel de
situaţii se indică numai manevre de mobilizare sau de întinderi, urmând ca după
câteva şedinţe să se încerce manipularea.
-pacientului îi este frică de manevra de manipulare. El riscă să dezvolte o
contractură puternică în timpul impulsului manipulativ şi astfel tehnica să devină
periculoasă.
-operatorul nu stăpâneşte perfect tehnica. Învăţarea manipulărilor este lungă,
necesitând uneori chiar ani de practică.
b. Medicale:
-suferinţe ale coloanei de natură inflamatorie, infecţioasă sau tumorală (primare
sau secundare)
-maladia Scheurmann
-artroza avansată hiperostozantă
-osteoporoza
Accidente şi incidente ale manipulărilor:
La baza tuturor accidentelor dramatice, dintre care unele sunt mortale, există
o greşeală sau absenţă de diagnostic. Aceasta se întâmplă la manipularea brutală a
unui rahis cervical cu morb Pott, cu metastaze sau fracturi, care va determina o
moarte subită sau o tetraplegie sau în cazul unei manipulări forţate a unui rahis
dorsal sau lombar care prezintă o spondilodiscită sau osteoporoză, putând duce la
paraplegie.
Incidentele pot fi: cefalee rebelă, cervicalgii, dorsalgii sau lombalgii, apariţia
unor tulburări vegetative.

15