Acvila de munte: pasărea de

pe stema României

Galerie foto (13)

Vă invit să cunoaştem una dintre cele mai impresionante păsări răpitoare din lume, pasăre care încă
mai supravieţuieşte şi la noi în ţară. Cu o prezenţă impozantă, în care se oglindeşte curajul,
ferocitatea, dârzenia şi frumuseţea sălbatică, acvila de munte este una dintre cele mai redutabile
prădătoare din lume. A fost încă din cele mai vechi timpuri deopotrivă stindard, drapel şi simbol al
unor imperii şi civilizaţii. Nu a fost deloc o pasăre străină de istoria, şi tradiţiile noastre, astfel încât
de la vulturul primilor Basarabi la stema statului român de astăzi, acvila de munte ne-a vegheat
drumul şi destinul ca popor. Este fără nicio îndoială, cea mai spectaculoasă pasăre din avifauna
noastră! Iar noi avem datoria să o cunoaştem şi mai ales să o protejăm!

 
 Acvilă şi vultur. Acvilă sau vultur?
 
 
Acvila de munte (Aquila chrysaetos, pe numele ei ştiinţific) este pasărea asociată aproape
întotdeauna de oameni cu definiţia şi imaginea de vultur, cu toate că vorbim nu doar de două specii
sensibil diferite, ci chiar de două familii separate. Astfel vulturii, sau vultanii accepţiunea corectă a
termenului grupează o subfamilie distinctă în cadrul familiei Accipitridae care cuprinde păsări de
talie mare, cu aripi lungi şi late şi coadă scurtă, majoritatea cu gât golaş, adaptat scormonitului în
cadavre, şi picioare relativ firave, echipate cu ghiare scurte şi drepte.
 
Vulturii sunt incapabili să vâneze prăzi active şi agile, fiind păsări adaptate perfect consumului de
cadavre.
În contrast, acvilele sunt vânători perfecţi, de fapt unii dintre cei mai
desăvărşiţi vânători din rândul păsărilor de pradă, alături de ulii şi şoimi, deşi
uneori, în special iarna când prăzile sunt rare, acvilele se înfruptă şi din
cadavre, dar doar dacă acestea sunt recente.
 
 Acvilă de munte cu prada în zăpadă    Sursa foto: Shutterstock

 
Deşi la ora actuală specialiştii au reuşit să identifice şi să clasifice aproximativ şaizeci de specii de
acvile, acvila de munte este inclusă în subgrupa aşanumitelor acvile propriuzise, sau acvile încălţate
(li se pune aşa deoarece tarsul le este îmbrăcat în pene până la baza degetelor). Acvilele din
genul Aquila se deosebesc de acvilele codalbi (genul Haliaeetus), şerpari (genul Circaetus),
acvilele ulii (genurile Spizaetus şi Nisaetus), precum şi de aşa numitele acvile de junglă
(genurile Harpia şi Pithecophaga) şi prin coloritul lor relativ uniform cu nuanţe de negru, brun,
ocru, maroniu.
 
Revenind la acvila de munte, trebuie menţionat faptul că aceasta este specia la care nu doar
românii, dar şi majoritatea oamenilor din lume se raportează când se gândesc la un vultur.
Tot acvila de munte este cea mai de succes specie de pasăre de pradă de mari dimensiuni.
A cucerit patru continente, fiind răspândită pe mari zone din Europa, Asia şi America de Nord.
Trăieşte chiar şi în Africa, cu precădere în Munţii Atlas, iar în anul 1996, a fost descoperită o
populaţie distinctă de acvile de munte în plină Africă Tropicală, mai exact în Munţii Bale din Etiopia.
 
Peste această suprafaţă imensă, acvilele de munte au ocupat cu succes o serie de biotopuri
diverse. Nu vă cramponaţi de denumirea sa, căci în tot arealul său această acvilă nu trăieşte strict în
zonele muntoase, cu toate că cele mai multe perechi se întâlnesc în zone înalte. În lume, acvilele de
munte s-au adaptat traiului în tundre, taigale, păduri de foioase, zone aride, platouri înalte şi
bineînţeles zone stâncoase.
 
În tot acest areral de răspăndire, ornitologii au identificat un număr de şase subspecii distincte,
diferite doar prin nuanţe ale penajului şi dimensiuni corporale. Cele mai mari acvile de munte sunt
cele din Peninsula Kamceatka, estul Siberiei şi Munţii Altai, iar cea mai mică subspecie de acvilă
(Aquila chrysaetos homeyeri) populează Spania, Insula Creta, nordul Africii, Asia Mică, Caucaz,
Peninsula Arabă şi Munţii Bale.
 
Acvilă de munte în zbor într-o pădure din Finlanda    Sursa foto: Shutterstock

 
Acvila de munte comună (Aquila chrysaetos chrysaetos) care populează toată Europa şi se mai
găseşte încă şi în România, este o subspecie de talie medie, care are penajul cel mai deschis la
culoare, comparativ cu restul subspeciilor.
Specialistul Paul Watson, unul dintre cei apreciaţi experţi în acvile de munte pe plan mondial, a
identificat trei mari areale de răspândire a acvilelor în Bătrânul Continent.
După el, există trei populaţii cantonate în zona scandinav-rusă, alpino-carpatică şi mediteraneano-
balcanică.
 
După estimările tuturor specialiştilor europeni, astăzi mai există circa 6.500-
7.500 perechi acvile de munte în Europa, cele mai multe în Spania, Norvegia,
Rusia, Suedia, Italia, Elveţia, Franţa, Finlanda, Germania, Austria şi Slovacia.
 
 
Din plisc, din gheare, din aripi!
 
 
Cea considerată de specialişti ca fiind cea mai adaptabilă şi versatilă specie de acvilă din lume, are
un „design” de adevărat prădător în care Natura nu a precupeţit nimic pentru a crea una dintre cele
mai mortale şi redutabile păsări din lume. Ca la mai toate speciile de păsări de pradă şi la acvile
întâlnim un pronunţat dimorfism sexual, adică spre deosebire de mai toate păsările şi toate
mamiferele, la acvile femelele sunt „sexul tare” fiind vizibil mai mari şi mai puternice decât
masculii. Deci dacă observaţi accidental un cuplu de răpitoare la cuib, fie ele
ulii, şoimi, bufniţe sau acvile, păsările cele mai mari din pereche sunt fără
îndoială femelele.
 
Dimenisunile acvilelor indiferent de sex şi subspecie sunt cuprinse între 85-100 centimetri în
lungime, cu o anvergură între 187-230 centimetri. Greutatea unei asemenea păsări poate varia între
2,6 - 6,7 kilograme. Penajul este caracteristic, de neconfundat pentru un cunoscător. Are o culoare
brun-maronie, cu ape şterse pe partea superioară a aripilor. Păsările tinere, în primul penaj, au o
nuanţă generală mai întunecată a penajului , iar jumătate din coadă precum şi o parte a aripilor sunt
de culoare alb curat. Odată cu înaintarea în vârstă acest alb se restrânge până când dispare definitiv
la păsările adulte, fiind înlocuit de striaţii şterse negru-maronii. Până la stadiul de adult, acvila de
munte schimbă cinci tipuri de penaj până la cel definitiv.
 

Acvilă de munte femelă    Sursa foto: Shutterstock

 
Văzută pe cer, silueta sa este inconfundabilă pentru cel deprins cu specia. Are aripi lungi şi relativ
late, iar coada este şi ea mai lungă şi mai lată decât a majorităţii acvilelor din genul Aquila, semn de
mare vânător, căci cu ajutorul cozii pasărea schimbă rapid direcţia în urmărirea prăzilor.
Caracteristic pentru specie este penajul galben-portocaliu al penajului d eep ceafă şi partea dorsală
a gâtului, penaj care i-a dat atât denumirea ştiinţifică de „chrysaetos” unde în limba greacă veche
înseamnă acvilă aurie, de la chrysi – auriu şi aetos – acvilă, cât şi pe cea din limba engleză de
golden eagle.
 
Ca dimensiuni, acvila de munte este a cincea specie de acvilă între cele
şaizeci, iar ca forţă şi putere de ucidere este a patra, fiind depăşită în acest
domeniu doar de acvila harpie, acvila din Filipine, acvila marţială şi acvila
coronată africană.
Cu toate acestea, rămâne una dintre puţinele păsări care poate ucide un om cu ajutorul ghearelor şi
puterii sale, după cum au demonstrat-o unele incidente cărora le-au căzut victime dresori şi paznici
de grădini zoologice neexperimentaţi. Nu atacă omul în natură, dar în captivitate îşi pierde frica
naturală de om în anumite condiţii şi devine foarte agresivă.
 
În ciuda ciocului său înspăimîntător, arma sa principală este reprezentată de gheare şi forţa
acestora. Ca la toate răpitoarele cu excepţia şoimilor, ciocul este folosit doar la sfâşierea prăzii deja
ucise. Moartea prăzii ghinioniste este produsă de cele patru gheare de la fiecare picior care
înjunghie adânc şi zdrobesc consecutiv. Deosebit de mari, curbate şi ascuţite, aceste adevărate
seceri negre sunt acţionate de muşchi şi tendoane incredibil de puternice. Cele mai puternice
gheare sunt cea de dinapoi şi prima din dreapta piciorului. Gheara dinapoi este cea mai mare, ca în
cazul tuturor răpitoarelor diurne. Oar în cazul acvilei de munte această gheară posterioară atinge
lungimi cuprinse între 4.5  - 6,34 centimetri. Conform estimărilor o acvilă care strănge cu
toată puterea obţine o forţă cu mult mai mare decât strânsoarea măinilor
celor mai puternici oameni din lume. Testele de laborator au descoperit că
forţa ghearelor unui mascul de acvilă este de 15 ori mai puternică decât
strânsoarea mâinii unui om obişnuit. O femelă de acvilă este aproape de două
ori mai puternică decât un mascul.
 
Acvilă de munte dresată pentru vânătoare alături de stăpânul ei kazah    Sursa foto:
Shutterstock

 
Au existat cazuri în Mongolia, în care acvilele dresate ţinute pe braţ s-au speriat brusc şi au strâns
atât de tare încât au fracturat oasele carpiene, radiusul şi ulna...
Cu toate că ghiarele lor nu au putut străpunge mănuşile specile făcute din straturi multiple de piele
groasă, simpla forţă a strânsorii a fost îndeajuns de mare pentru a provoca asemenea răni.
Cu asemenea arme, dublate de un văz excepţional de ager, acvila de munte este una dintre cele
mai puternice prădătoare cu aripi.
 
Un cercetător o consideră, fără să greşească drept cea mai importantă prădătoare a păsărilor şi
mamiferelor mici şi medii din întreaga Emisferă Nordică. Ca toţi prădătorii, acvilele sunt mari
oportuniste. Au totuşi preferinţe concretizate în iepuri, marmote, popândăi, hârciogi, vulpi, jderi, şi
chiar câini şi pisici hoinare. În zonele aride şi deşertice baza hranei o reprezintă reptile precum
şopârle şi broaşte ţestoase. Femelele puternice vânează uneori chiar căprioare şi capre negre. Între
păsări, acvilele vânează îndeosebi, cocoşi de munte, ierunci, fazani, unele păsări mari de apă
precum gâştele şi raţele.
 
Ornitologii au identificat un număr de şapte tactici de vânătoare folosite de acvile. Cu toate acestea,
pe măsură ce înaintează în vârstă acvilele se specializează în 3-4 tactici. Fie că planează lung la
înălţime pentru ca prada să nu o vadă, sau zboară în viteză la rasul solului, sau chiar se strecoară
abil printre stânci, acvila dă dovadă de inteligenţă şi perseverenţă în timpul vânătorii. Evident, nu
are succes de fiecare dată, dar eficienţa sa în vânătoare creşte odată cu
experienţa dobândită.
 
 
Perechi pe viaţă
 
 
Sezonul de împerechere şi depunere a ouălelor nu este unul fix, ci este modificabil în funcţie de
zonă şi habitat. Astfel, acvile din Europa inclusiv cele din România depun ouăle în lunile martie-
aprilie, depinzând de temperatura şi climă. La fel precum în cazul majorităţii păsărilor de pradă,
acvilele de munte trăiesc în perechi în care fiecare indivif este fidel celuilalt. O acvilă nu-şi caută alt
partener de viaţă decât atunci când cel (cea) cu care era a murit din diverse cauze.
 
Păsările sunt mature sexual de la vârsta de 4-5 ani. Zborurile nupţiale sunt
deosebit de spectaculoase cu păsările care planează una lângă alta în cercuri
şi spirale largi, agăţându-se din când în când cu ghearele ca într-un dans
sălbatic şi tulburător. Îşi face cuibul în zone cât mai inaccesibile, cel mai adesea în crăpături
de stânci şi praguri ale unor pereţi abrupţi, dar cuibăreşte şi în copaci înalţi precum molizi, fagi,
brazi, pini şi stejari.
 
Materialul pentru cuib este alcătuit din crengi de diferite mărimi, resturi vegetale uscate, căptuşit cu
frunze uscate şi ace de conifere. Dacă este instalat pe un copac acesta devine de-a lungul timpului
mult mai voluminos deoarece acvilele tot adaugă material în fiecare an la începutul sezonului de
împerechere. Cuibul acvilei de munte este cel mai impresionant între toate speciile de păsări din
Europa. Un cuib uriaş de acvile de la Graubunden (Alpii elveţieni) a fost investigat de naturalistul
Ulrich Girtanner în anul 1871. Atunci, cuibul avea lungimea de 3 metri, înălţimea de un metru şi
lăţimea de 2 metri, iar volumul total era de 6 metri cubi.
 

Pereche de acvile de munte    

 
Acvilele europene depun de obicei două ouă, rar unul sau trei. Ouăle sunt mici pentru o pasăre atât
de impozantă. Dimensiunile ouălelor după E. Rey sunt în medie de 74,1 x 57,7 milimetri. Culoarea
de bază este întotdeauna albă, cu pete variabile brune sau brun-roşiatice. Rareori le clocesc ambele
exemplare, cel mai adesea femela cloceşte neîntrerupt. Perioada de clocire durează între 42-45 zile.
Intervalul de depunere între ouă este de 3-4 zile, iar clocitul începe imediat după depunerea primului
ou. După eclozare, puii au un puf alb şi des, şi sunt acoperiţi şi încălziţi non-stop de femelă. De la
vârsta de 30 de zile, mama nu-i mai acoperă, puii fiind deja mari.
 
Puii de acvilă de acvilă de munte prezintă un gen aparte de competitivitate
intraspecifică manifestată imediat ce au ieşit din ouă. Fenomenul se cheamă
cainism şi constă în faptul că puiul cel mai mare obişnuieşte să-i ucidă pe cel
mai mic. Oamenii de ştiinţă nu au reuşit încă să afle dacă cainismul la acvile
este provocat de lipsa prăzilor în anumiţi ani, ceea ce obiligă puii să
concureze agresiv pentru hrană, sau este un mijloc natural de selecţie a
acvilelor, ţinând cont că acerste păsări puternice nu prea au duşmani naturali.
 
Acvilele de munte, la fel ca cele de câmp (Aquila heliaca), acvilele de stepă (Aquila nipalensis),
acvilele australiene (Aquila audax  ) şi acvilele ţipătoare mari (Aquila clanga) dau dovadă de aşa
numitul cainism facultativ, adică puii nu se ucid între ei în fiecare an, existând dese cazuri în care doi
sau chiar trei pui supravieţuiesc cu bine până în momentul în care au părăsit cuibul. Pe de altă
parte, la acvilele negre africane (Aquila verreauxi) şi acvilele ţipătoare mici (Aquila pomarina)
fenomenul de cainism obligatoriu, în care întotdeauna puiul cel mare îl ucide pe cel mic. 
 
Penele le apar până la vârsta de 50 de zile când le-au crescut deja toate penele. Până ce puii au 40
de zile, masculul este singurul care vânează şi aprovizionează puii, femela şi pe sine. După această
perioadă, femela începe şi ea să vâneze. După vârsta de 50 de zile, pui încep să zboare în
compania adulţilor care le aruncă prăzi pentru a-i deprinde cu vânătoarea. Devin complet
independenţi deabia la vârsta de 65-80 zile de la eclozare.
 
 Pui de acvuilă de munte de câteva zile    

 
Din acel moment puii părăsesc cuibul şi încep să-şi caute un teritoriu. Acvilele mari, printre care şi
cea de munte, au teritorii uriaşe de vânătoare cu suprafeţe cuprinse între 40-191 kilometri pătraţi.
Acvilele sunt relativ sedentare, coborând de obicei iarna în ţinuturi mai joase. Migrează foarte rar, de
fapt doar juvenilii se depărtează de terioriu, uneori zburând la peste 2.000 kilometri de locul unde au
eclozat. 
 
 
Pajură, aceră, hultan, şchiopoană
 
 
Povestea acvilelor pe teritoriul românesc este una deosebit de veche. Această pasăre ne-a marcat
destinul ca neam încă de pe vremea dacilor. Surprinzător sau nu, Oroles, un nume bărbătesc era
foarte răspândit în rândul geto-dacilor, iar Oroles semnifică vultur, acvilă.
Şi mai surprizător, nu am moştenit de la daci denumirea de oroles pentru acvile, în schimb aceasta a
rămas la populaţiile slave care au intrat în contact cu triburile decilor liberi din exteriorul lanţului
carpatic. Cum se explică altfel omniprezenţa numelui de „orel”, „orol” „orla” „orlov”, care înseamnă
acvilă, în limbi precum slovena, poloneza, slovaca, sârbo-croata?
 
Sub influenţa lingvistică romană,  (să nu uităm că simbolul şi stindardul legiunilor romane care au
venit în Dacia era tot acvila) poporul român a adoptat pentru acvila de munte unele denumiri
explicite, precum acvilă-derivat din latinescul aquila, şi pajură, pajoră, pagiră-legendara pasăre din
basmele noastre, dar care are un corespondent clar în pajero, pajera-adică pasăre.
 
Cap de acvilă de munte adultă    Sursa foto: Shutterstock

 
Românii mai aveau denumiri arhaice pentru acvila de munte, cum ar fi cele de vultur de piatră, aciră,
hultan, vultur iepurar.
Interesantă este şi accepţiunea latină a numelui său, care pare a fi un eufemism. Căci în mai toate
culturile străvechi, inclusiv în cea etrusco-romană acvila era asociată focului şi apei, căci aducea
atât focul sacru ceresc, cât şi apa binecuvântată. Avem deci termenii de aqua-aquila...
 
Acvilă de munte în Munţii Apuseni Sursa foto: Silviu Matei    

 
Şi mai interesantă mi s-a părut denumirea străveche de „şchipoană” pentru
acvila de munte. Cândva, în anii copilăriei, în timp ce exploram Munţii Coziei
am întâlnit un baci bătrân la o stână. Din vorbă în vorbă, l-am întrebat dacă a
văzut recent vulturi în acei munţi.
„Şchipoane din ălea mari zici? Care iau câteodată mieii?” m-a întrebat
bătrânul, lăsându-mă perplex. 
Mai târziu am descoperit că termenul albanez pentru acvilă este de acela de
sqiponje, foarte asemănător cu cel spus de bătrânul baci român. Cum
albanezii sunt singurii urmaşi direcţi ai traco-ilirilor, iar în Antichitate, neamul
tuturor tracilor se întindea din Grecia până în nordul Carpaţilor, este evidentă
legătura noastră lingvistică cu albanezii.
Cuvântul şchipoană nu ar fi singurul cu rezonanţe în limba albaneză, reputatul
Bogdan Petriceicu Haşdeu descoperind multe altele cuvinte comune precum
zână, balaur, drag, bucurie, etc. 
 
Acvila a fost din totdeauna un simbol solar, uranian, consacrat divinităţii supreme a cerului şi blazon
al autorităţii regale. O găsim sub această imagine în culturile mesopotamiene, hinduse, hitite, etc. La
grecii vechi, acvila era pasărea lui Zeus, iar la romani a lui Jupiter. La turcii selgiucizi apare
simbolului acvilei bicefale (rege peste regi), fiind preluat imediat de Imperiul Bizantin, iar de aici va fi
împrumutat de împăraţii Austriei şi Rusiei. Chiar şi simbolul Albaniei este un vulturi bicefal negru
peste un fosnd roşu aprins.
Acvila este şi un simbol al luminii, iluminării şi întineririi. În legendele noastre vulturul sau acvila nu
îmbătrâneşte niciodată, fiincă atunci „când ajunge la 30 de ani , se duce şi se scaldă în
Iordan reîntinerind” (Ovidiu Bârlea -  Mică enciclopedie a poveştilor populare româneşti). Tot în
folclorul şi mitologia românească, acvila este văzută ca „împărat al păsărilor”.
 
Pentru că se bucura de viaţă veşnică, acvila era şi un simbol al  eternităţii
sufletului, iar în această ioostază o întâlnim frecvent pe monumentele
funerare din Dacia, şi chiar în primele reprezentări ale artei traco-getice, cum
au descoperit-o câţiva cercetători  precum Mihai Coman, M. Bărbulescu, D.
Berciu, R. Florescu, H. Daicoviciu şi L. Roşu.
 
Fotografie de excepţie cu un vânturel roşu lângă o acvilă de munte din Apuseni (Sursa foto:
Silviu Matei    

 
La noi, a fost prezent în heraldica valahă încă din cele mai vechi timpuri, chiar dacă prima versiunea
a stemei Ţării Româneşti, care reprezintă o acvilă cu o cruce în cioc, cu soarele în dreapta şi luna
crai nou în stânga este atestată pentru prima oară pe un document din data de 20 ianuarie 1368
emis de voievodul Vladislav I.
Stema actuală a României, a fost adoptată de cele două Camere ale Parlamentului, reunite în
sesiunea din 10 septembrie 1992.  Ea constă dintr-o acvilă pe un scut, având aripile deschise.
Pasărea ţine în cioc o cruce , iar în gheare o spadă şi un sceptru. Între aripile deshise se aflăun scut
împărţit în cinci părţi care cuprind stemele celor cinci mari regiuni istorice: Ţara Românească,
Oltenia, Transilvania, Moldova şi Dobrogea.
 
 
 
 
Mândria Carpaţilor = Stema împăiată ?
 
 
Acum circa o sută de ani, acvila de munte nu era deloc o apariţie rară în Carpaţii româneşti după
cum o amintea ornitologul Carl Ritter von Dombrowski. Atunci, spre deosebire de acum, era întâlnită
de-a lungul întregului lanţ carpatic. Orintologul era mirat că nu o găsise aproape niciodată cuibărind
în ţinuturile joase, nici măcar în Dobrogea unde ar fi avut condiţii propice şi hrană abundentă în
Munţii Măcin.
De fapt, în România s-au întâlnit acvile de munte le şes doar în cazuri izolate şi îndeosebi iarna
când vagabondează în căutarea prăzii. Un astfel de exemplar a fost de altfel împuşcat în pădurea
Băneasa lângă Bucureşti în anul 1982, astăzi fiind păstrat împăiată (era o femelă) în colecţiile
Muzeului Grigore Antipa.
 
Cel mai mare ornitolog român, Dimitrie Linţia s-a ocupat şi el de studierea acvilei d emunte, iar
concluziile trase de el erau sumbre încă din perioada sa de studii şi cercetări (anii 1912-1955).
„Poate că sunt prea optimist, dacă socotesc la circa 50 numărul perechilor de acvile de
munte care mai clocesc azi în R.P.R.; ceea ce înseamnă că peste alţi 50 de ani abia vom
mai întâlni acvile în munţi , cum s-a întâmplat şi cu zăganul, care astăzi a dispărut cu
desăvârşire de prin locurile noastre”, scria Dionisie Linţia în anul 1955.
 
Din fericire, sumbra sa profeţie nu s-a îndeplinit, dar acvilele nu o duc deloc bine în România
actuală. 
Tot Dionisie Linţia scria mai departe că:
„În peste 43 ani de activitate ornitologică, numai 9 acvile de munte din regiunea
Banatului mi-au ajuns în mână, dintre care  2 exemplare adulte şi 7 tinere. 3 au fost
împuşcate, 3 au fost prinse vii, 2 prinse cu otravă şi unul prins la capcană. Totalul
exemplarelor libere observate de mine în aceşti ani , se urcă la maximum 18-20”.
 
Pe baza măsurătorilor efectuate de acelaşi cercetător, reiese că acvilele din
România erau mari şi viguroase, cea mai mare femelă având o lungime
corporală de 110 centimetri şi o anvergură de 220 centimetri.
 
Primul timbru cu o acvilă de munte emis de Poşta Română    Sursa foto: Shutterstock

 
Pentru acvilele de munte la fel ca pentru poporul român, dezastrul s-a numit venirea la putere a
comuniştilor. Aceştia au ordonat o adevărată campanie naţională de ucidere cu orice mijloace a
tuturor păsărilor răpitoare şi a lupilor pe motiv că distrug vânatul jinduit de liderii comunişti şi ar ataca
păsările şi unele animale domestice. Între toate speciile de păsări de pradă din România, acvila de
munte a avut probabil cel mai mult de suferit.
 
Talia sa impozantă, făptura care emana forţă, eleganţă şi maiestuozitate au făcut ca pasărea să fie
căutată şi împuşcată pentru a fi împăiată şi atârnată de pereţii vânătorilor şi pădurarilor, unde urma
să se umple de praf ca o dovadă tristă şi acuzatoare a cruzimii şi ignoranţei omeneşti. Pasărea a
fost în cele din urmă trecută în rândul monumentelor naturii, iar din anul 1972 inclusiv în prezent
este interzisă uciderea sau capturarea ei. Bineînţeles, legea este doar pe hârtie, fiind
aplicată şi respectată cum sunt toate legile care vizează protejarea animalelor
sălbatice şi a Naturii în România de azi.
 
De la  D. Linţia încoace foarte puţini ornitologi români au mai încercat să o studieze. Între aceştia se
remarcă Dimitrie Radu care în lucrările sale face unele referiri pasagere la acvila de munte din
România. Un moment deosebit s-a petrecut totuşi la începutul anului 1982, când
doi ornitologi pasionaţi, saşii ardeleni Arnold Andrei Keszeg  şi regretatul
Peter Weber l-au convins pe realizatorul de film Grigore Corpăcescu din
Televiziunea Română de atunci să realizeze o serie de filmări la un cuib de
acvile din Cheile Râmeţului. Filmările au fost montate în primul şi singurul
documentar românesc despre acvilele din munţii noştri. Presupun că
documentarul, de o mare valoare, se află în prezent undeva în arhivele TVR.
Tot cei doi ornitologi, Arnold Andrei Keszeg, respectiv Peter Weber sunt primii
cercetători care au reuşit să ineleze cu însemnele Centralei Ornitologice
Române pui de acvile de munte din România.
Recent, dl Keszeg mi-a declarat că una dintre perechile filmate de dânsul la
începutul anilor '89 a dispărut din zonă. Cauzele  constau în permiterea
alpinismului în rezervaţie (traseu alpinist stabilit după '89 la doar 3 metri de
cuibul acvilelor) precum şi a construirii în zona odinioară liniştită şi
nepătrunsă de om, a zeci de cabane, căbănuţe, case de vacanţă şi vile...
 
Primul fotograf român care a reuşit să obţină primele care ale unei perechi de acvile de munte după
anul 1989, este Silviu Matei, care în primăvara anului 2006 a descoperit o familie de acvile în
Munţii Apuseni. După zile întregi de pândă, Silviu a reuşit o serie de fotografii de excepţie ale păsării
care simbolizează stema ţării.
 
Acvilă de munte în Carpaţi (Sursa foto: Silviu Matei    

 
Studierea acvilei de munte a continuat prin intermediul Asociaţiei Milvus, care a derulat un proiect
de identificare a situaţiei speciei în Carpaţii româneşti. Conform studiilor de teren obţinute de
ornitologi din cadrul asociaţiilor Milvus şi Peregrinus a reieşit că cele mai multe populaţii de acvile
se întâlnesc încă în Munţii Apuseni, Munţii Retezat şi Munţii Banatului. S-au descoperit recent
câteva perechi şi în nordul şi centrul ţării, îndeosebi în judeţele Suceava, Harghita, Bistriţa, Neamţ şi
Covasna, dar informaţiile sunt puţine şi incomplete.
 
Lipsesc totuşi date importante despre situaţia speciei în restul lanţului carpatic. Cu toate acestea,
estimările celor din Milvus, conform cărora în prezent ar exista în ţară circa 80-100 perechi de acvile
de munte, sunt cu totul exagerate. Specia nu beneficiază de un program eficient de
protecţie, nu are atâtea prăzi şi condiţii propice cuibăritului, iar numărul mare
al posesorilor de arme de vânătoare se constituie într-un pericol în plus.  
O estimare de maximum 40-50 perechi ar fi cu mult mai realistă.
 
Cât de rău o duce acvila de munte în ţară, a aflat relativ recent ornitologul Dorin Cărăbeţ care
studiind resturile prăzilor aduse la cuiburi, a descoperit cu stupoare că acvilele noastre au început să
vâneze de foame pisici şi câini în loc de iepuri, cocoşi de munte, marmote, fazani, ierunci, iezi de
capre negre şi marmote, adică prăzile lor normale în natură...
 
Stema naţională a
României    
 
Ocrotirea ei se mai poate face doar prin interzicerea activităţilor de planorism, parapantă şi alpinism
în zonele unde aceasta cuibăreşte (şi astfel de activităţi chipurile sportive au înflorit după Revoluţie
chiar şi în rezervaţiile naturale unde deranjul animalelor ar trebui să fie interzis), şi limitarea vânării
speciilor care constituie prăzile acvilelor, acolo unde ele cuibăresc, de asemenea păsările pot fi
ajutate şi prin plasare ad ecadavre poaspete de animale în teritoriile lor, îndeosebi pe timp de iarnă
sau sezon de cuibărit, metodă foarte eficientă, utilizată în Franţa, Spania, Germania, Polonia şi
Slovacia.
 
Altfel, pasărea care a fost îndrăgită de daci, romani şi voievozii români, va
rămâne doar o efigie pe stema şi heraldica ţării. Şi ar fi mare păcat...