AFECTIVITATEA

Afectivitatea constituie maculatura vieţii de relaţie-tonalitate existenţială subiectivă care,

dilatând trăirile, le conferă pregnanţă şi le polarizează.
Dezvoltarea emoţională în ansamblul său trebuie raportată în perioada preşcolară la
procesul identificării. Acest proces trece prin câteva faze. În jurul vârstei de 3 ani, identificarea
se manifestă prin creşterea stărilor afective difuze, însă treptat exprimarea spontană este
influenţată de conduitele admise şi respinse din viaţa de toate zilele. Între 4 şi 5 ani identificarea
este mai avansată1.
Identificarea se realizează cu modelele umane cele mai apropiate, modelele parentale.
Aşa cum arată P. H. Mussen2 condiţia de identificare parcurge patru căi. Prima se realizează pe
seama perceperii unor similitudini de înfăţişare cu modelele parentale (părul, ochii), a doua pe
seama perceperii unor similitudini de caracteristici psihice (este tot aşa de atent ca tata sau tot
atât de talentat ca mama). A treia cale se realizează prin adoptarea de conduite şi gesturi ale
modelelor, iar ultima prin însuşirea de conduite, gesturi şi atribute pe care le identifică urmărind
modelul . Ori de câte ori copilul percepe sau conştientizează similitudini cu modelul,
identificarea se intensifică. Identificarea cu părinţii începe din perioada antepreşcolară mai ales
pe calea trei şi patru. În perioada preşcolară sunt mai active căile unu şi doi.
Identificarea cu modelele parentale are două efecte. Primul constă în dezvoltarea de
conduite considerate ca atribuibile sexului căruia aparţine copilul în conformitate cu modelele
din mediul de cultură. Al doilea efect constă în formarea conştiinţei, care reuneşte standarde de
conduită morale, valori, dorinţe, dar şi autocontrol privind respectarea acestora.
Când cei doi părinţi sunt amândoi admiraţi, copilul se străduieşte să se identifice cu
amândoi. În mod obişnuit, identificarea mai activă este cu părintele de acelaşi sex. Împărţirea
afecţiunii parentale nu se face fără frustraţii şi tensiune. Din fericire, există complementar o
formă de „amnezie infantilă puternică”3care eliberează copilul de tensiunea acestor aspecte
afective. Numeroasele amintiri pe care copilul le păstrează de la patru, trei şi chiar doi ani se
estompează în majoritate între cinci şi şapte ani 4.

1
„Psihologia varstelor” Verza, E.,Verza,F.E., 2000
2
apud Şchiopu, U., 1981
3
Oana Benga,” Psihologia deyvoltării”, 2002
4
Osterrieth, P.A., 1976, p.95
 După 5 ani, identificarea are tendinţa de a se lărgi datorită contactelor sociale şi culturale
care vehiculează modele de oameni şi valori cultural-morale foarte diferite (în poveşti, povestiri,
scenete, cărţi pentru copii).
În contextul identificării, prezintă importanţă deosebită triunghiul afectiv mamă – tată –
copil. „Între aproximativ trei şi cinci ani, copilul va fi silit să interiorizeze această realitate
triunghiulară”. Percepţia diferenţelor anatomice dă o serioasă lovitură egocentrismului copilului
şi credinţei implicite că toţi oamenii sunt la fel cu el. Copilul (băiat) descoperă treptat, după 3
ani, ca mama de care este atât de legat este altfel decât el, iar tatăl, la fel cu el, este puternic, viril
şi iubit şi admirat de mama, fapt ce este considerat ca o frustraţie a propriului drept de a fi iubit
de mama. Cu fetiţele se petrec relaţii complementare. În acelaşi context prezintă importanţă
relaţiile fraternale. Alături de complexul lui Oedip, se poate descrie şi un „complex al lui Cain” 5.
Se ştie că fiecare copil dispune de un anumit loc în ierarhia familială şi atenţia ce se acordă
fiecăruia este diferenţiată. Mamele acordă o atenţie mai mare copiilor mai mici. Sensibilitatea
copilului faţă de evenimentul naşterii unui frate este foarte ascuţită între optsprezece luni şi patru
ani. Unele cercetări arată chiar că importanţa geloziei copilului mai în vârstă faţă de mezin este
în raport invers cu intervalul de vârstă care există între ei, ca şi cu numărul copiilor din familie.
În sensul soluţionării acestui complex, există temeiul de a considera că factorul determinant se
situează la nivelul comportamentului părinţilor faţă de copilul mai mare, al ajutorului pe care i-l
dau aceştia în vederea acceptării noului statut. În discretele preferinţe ale părinţilor intră şi
expectaţiile de rol sexual. Însă, după 5 ani structura de identificare în familie este constituită.
Identificarea are efecte importante în ceea ce priveşte dezvoltarea personalităţii. Copilul
începe să manifeste o mai mare nuanţare a emoţiilor. Printre altele, începe să manifeste reţineri
în manifestarea suferinţelor. Încă de la 5 ani se manifestă şi un declin evident al negativismului
brutal ca însemn de protest.
O altă sursă importantă a dezvoltării afectivităţii preşcolarului este reprezentată de
pătrunderea acestuia în mediul instituţionalizat al grădiniţei. Reacţiile afective ale copilului faţă
de noul mediu sunt variate: unii se adaptează rapid, alţii dificil sau chiar deloc. Au putut fi
observate în această perioadă fenomene interesante de transfer afectiv, ataşament faţă de
educatoare, aceasta fiind pentru el un efort de a o înlocui pe mama. Mai mult, cercetările au pus
în evidenţă rolul colectivului în generarea unor situaţii de emoţii comune de veselie, încântare,

5
Baudoin, C. apud Osterrienth, P.A,1976, p.99
entuziasm (autodepăşiri), mândrie (dilatarea identităţii), de pudoare, stări de vinovăţie (rezonanţe
de culpabilitate prin încălcarea regulii), crize de prestigiu, ş.a. 6.
Pe lângă aceste stări emoţionale complexe, au fost descrise şi două sindroame interesante.
Unul ar fi cel al „bomboanei amare” prin care se denumeşte situaţia în care copilul primeşte o
recompensă nemeritată, conştientizând acest fapt printr-o emoţie penibilă şi pune în evidenţă
socializarea proceselor afective, existenţa unor atitudini critice faţă de propriul comportament.
Celălalt, „sindromul de spitalizare” se referă la reacţia afectivă violentă a copilului atunci când
urmează să fie internat pentru a urma un tratament, despărţirea de cei dragi fiind trăită ca un
abandon.
În perioada preşcolară se face trecerea de la emoţii la sentimente, ca stări afective stabile
şi generalizate. Sentimentele de culpabilitate, dar şi de altruism, de cooperare, devin active şi
creează trăiri diferite ca distanţe psihologice între modelul acceptat şi felul în care a reacţionat
copilul. În acest context se dezvoltă şi sentimentele estetice şi intelectuale care se supun unor
reguli legate de cerinţele cunoaşterii şi observării mediului înconjurător, de satisfacere a
curiozităţii, a nevoii de a aprecia şi a adopta atitudini faţă de activitate şi faţă de cei din jur.
Cu toate acestea afectivitatea preşcolarului este încă destul de instabilă, relevante în acest
sens fiind explozile afective ale acestuia. Mare importanţă, sub raport educativ, o are prevenirea
apariţiei unor stări afective neplăcute ca urmare a unor frustraţii nejustificate.

6
„Psihologia copilului”- Piaget, J, 1980