Ortopedia este ştiinţa care studiază: Diagnosticul,tratamentul şi profilaxia deformaţiilor

oaselor, articulaţiilor, dereglărilor funcţionale ale sistemului osteomuscular, apărute în urma

defectelor congenitale sau traumatice.
Termenul ortopedie din limba greacă înseamnă “ copil drept” . El a fost propus de
francezul Nicola Andry ( în anul 1658-1742).
Dintr-o specialitate îngustă cum era la început şi trata numai copii, şi numai prin metode
conservatoare, ortopedia s-a dezvoltat într-o specialitate multilaterală cu următoarele ramuri:
a) Ortopedia generală.
b) Ortopedia infantilă.
c) Traumatologie.
d) Chirurgie reparatorie a aparatului locomotor.
Examenul unui bolnav ortopedic se face după o anumită schemă. În schema generală se
adaugă aşa puncte:
 Determinarea amplitudinii mişcării articulare active şi pasive efectuate cu ajutorul
medicului.
 Stabilirea forţei musculare.
 Determinarea funcţiilor muşchilor.
Metodele de tratament ortopedice sunt:
1.Conservatoare:
 Aparate ghipsate.
 Diferite metode de extensie.
 Redresare şi bandajare pe etape ( corsete, proteze, încălţăminte ortpedică etc.).
 Metode fizice: gimnastică, masaj, electroterapia, balneoterapia.
2.Chirurgicale:
 Operaţii la oase.
 Operaţii la articulaţii.
 Operaţii la muşchi, tendoane, fascii, nervi, piele.
Operaţii la oase:
1. Osteotomia – tăierea osului. Pentru corectarea osului strâmb şi deformaţiilor articulare,
pentru alungirea membrului.
2. Osteoclazia – în fracturi închise cu scop de corectare a deformaţiei osului, sau alungirea
membrului.
3. Osteosinteza care poate fi:
 Supra- şi transcorticală – legătura fragmentelor osoase cu şuruburi, breşe, construcţii
metalice, aparatul Jlizarov etc.
 Intramedulară – tije metalice, auto- sau aloconservanţi cu utilizarea conservanţilor
sintetici şi naturali.
4. Rezecţia osoasă – porţiunii de os atins de proces patologic ( tumoare, inflamaţie).
5. Amputaţia – cu formare de mont.
6. Trepanaţia – descoperirea cavităţii osoase cu ţel de a extirpa procesul patologic ( focar
purulent, chist, tumoare ).
Operaţii la articulaţii:
1. Artrtomia – deschiderea capsulei articulare.
2. Sinovectomia – rezecţia capsulei articulare.
3. Artroliza, artroplastia – restabilirea mobilităţii în articulaţiile anchilozate.
Operaţii la muşchi, tendoane, fascii:

1
 1. Mioliza şi Tenoliza – eliberarea muşchilor şi tendoanelor de aderenţe cicatriceale, ce
împedică să funcţioneze.
2. Miotomia şi tenotomia – secţionarea muşchilor şi tendoanelor pentru lichidarea
contracturii coxo-femorale , a genunchiului etc.
3. Fasciotomia – secţionarea parţială sau totală a cicatricelor ligamentare, fasciale.
4. Tenodeză – fixarea tendonului de fascie sau periost.
Operaţii asupra nervilor:
1. Neuroliză – eliberarea trunchiului nervos din cicatrizări, aderenţe.
2. Neurorafie – suturarea nervilor.
3. Neurotomia şi neurectomia – disecare şi rezecţie a ramurilor nervoase.
Transplante osoase – osteoplastia este înlocuirea defectelor osoase cu auto-sau os
conservant ( alo- şi xeno-). Apariţia unor metode noi de conservare prin îngheţare,
liofilizare, iradiere în sol. slabă de 0,5% de formalină a făcut posibilă osteoplastia
defectelor scheletale.
Cea mai eficientă este conservarea în sol. de 0,5% de formalină. Ea este simplă,
contribuie la păstrarea celulelor sterile timp îndelungat ( 2-3ani).
Protezarea:
Principiul de bază al protezării moderne este adaptarea fiziologică a montului în
termene cât se poate mai scurte.
Mai întâi montul se antrenează în 5-6 luni. Montul suferă anumite transformări ( atrofie
musculară). Prima proteză deseori este înlocuită cu a doua.
Uneori apar maladiile montului ca dereglări vasculare şi trofice în formă de
 Edem.
 Escoriaţii.
 Dermatite.
 Ulcere.
Bolnavii nu se pot în aşa caz folosi de proteze şi este necesar tratamentul chirurgical
sau conservator.
Deformaţiile pot fi:
1. Dobândite ( spondilită, tbc a oaselor şi articulaţiilor, lues, gonoreia, reumatism ).
Congenitale – deformaţia congenitală este cea înăscută ( odată cu apariţia copilulu
Torticolisul - Gât strâmb este contractura muşchiului sternocleidomastoidean şi ţesuturilor
moi vecine. Apare de 3 ori mai frecvent la fete.
Clasificarea
Deosebim torticolis:
1.Dobândit - în urma arsurilor, traumei.
2 Înăscut – gât strâmb format în perioada embrionară.
MC - Semnul principal este înclinarea capului în partea muşchiului contractat cu rotaţia lui
anterioară. Cu vârsta dacă nu s-a făcut tratamentul cuvenit deformitatea progresează,
contractura se măreşte, creşte asimetria feţei şi a cutiei craniene.
Tratamentul - la nou–născuţi în primele luni după naştere este deajuns gimnastică de
corecţie, masajul, fixarea gâtului cu guler Schanz. După doi ani dacă tratamentul este
inefecient se recomandă intervenţie chirurgicală. Se face secţionarea pedunculilor sternali şi
claviculari a muşchiului sternocleidomastoidean şi a aderenţilor din această regiune, se
imobilizează cu aparat ghipsat capul, gâtul şi cutia toracică timp de 3-4 săptămâni.
Tratamentul adjuvant:
 Fizioterapeutic.

2
  Corecţie de reabilitare.
Deformaţiile coloanei vertebrale.
Coloana vertebrală este alcătuită din 33-34 vertebre, 344 suprafeţe articulare şi 24 de
discuri intervertebrale.
Ea se împarte în 4 regiuni:
1. Regiunea cervicală –7vertebre.
2. Regiunea toracică –12vertebre.
3. Regiunea lombară – 5vertebre.
4. Regiunea sacro- coccigiană –9vertebre.
Ţinuta – este menţinerea corpului în poziţie verticală şi în timpul mersului.
Deosebim 5 tipuri de ţinută ce apar în dependenţă de micşorarea sau majorarea curburilor
fiziologice.
1. Spate normal.
2. Spate rotund.
3. Spate plat.
4. Spate concav plat.
5. Spate concav rotund.
Ţinuta normală se caracterizează prin pronunţarea curburilor fiziologice a coloane
vertebarle.
În medie 26-30% de copii suferă de ţinută incorectă. AparE mai des la fetiţe.
Cauzele:
 Şederea incorectă în bancă.
 Purtarea genţii pe un umăr.
 Slăbirea aparatului ligamentar, a muşchilor coloanei vertebrale.
 Diferite anomalii de dezvoltare a coloanei vertebrale.
Scolioza – ( înseamnă “strâmb”).
Este încurbarea laterală stabilă a coloanei vertebrale în plan frontal însoţită de rotaţia
vertebrelor.
Ea este:
 Congenitală
 Dobândită.
Scolioza dobândită poate fi:
 Rahitică.
 Paralitică.
 Profesională.
 Traumatică.
 Şcolară.
Cauzele:
 Slăbirea muşchilor, ligamentelor coloanei vertebrale.
 Rahitismul.
 Poliomielita.
 Radiculita.
 Leziunile discurilor intervertebrale.
 Arsuri.
Cauza principală este:
1. Deformarea corpurilor vertebrelor anterior şi lateral.
Vertebrele se rotesc în jurul axei verticale provocând rasucirea coloanei vertebrale.

3
Ca consecinţă:
1. Se deplasează poziţia vertebrelor, coastelor.
2. În proces sunt incluse discurile intervertebrale, aparatul ligamentar şi muscular,
sistemul nervos, oasele bazinului.
3. Are loc deplasarea mediastinului cu dereglarea volumului respiraţiei şi funcţiei
sistemului cardiovascular.
Procesul patologic afectează întreg organismul.Deci scolioza nu este numai o afecţiune
a coloanei vertebrale.
Scolioza poate fi:
1. Scolioza parţială - cuprinde una din regiunile coloanei vertebrale.
2. Scolioza totală - uneori poate cuprinde toată coloana vertebrală.
Pe primul loc se află scolioza în regiunea toracică.
După felul încurbării poate fi:
 Unilaterală ( dreapta, stânga).
 În formă de “S”.
 Triplă.
Diagnosticul se confirmă Roentghenologic.
Manifestările clinice: Bolnavul acuză deformaţia coloanei vertebrale, oboseală, dureri
în coloana vertebrală.
Tratamentul – scoliozei este una dintre cele mai dificile probleme ale ortopediei. Toate
mijloacele de tratament au drept scop formarea “ corsetului muscular propriu” care să
menţină stabil coloana vertebrală în poziţie corectă.
În formele uşoare este indicată:
 Gimnastică medicală.
 Masajul.
 Înotul în bazine, mări, râuri, iazuri.
 Jocuri sportive - volei, baschet, patinajul.
 Noaptea să doarmă pe pat drept şi tare.
În deformaţii stabile:
 Paturi de corectare.
 Corsete ortopedice.
 Extensia cu căpăstrul Glison.
În deformaţii grave – tratament chirurgical. Operaţia constă în fixarea coloanei
vertebrale cu fire de argint, tije,etc.
Deformaţiile toracelui:
Deformaţiile toracelui mai frecvent sunt congenitale legate de malformaţii congenitale
ale coloanei vertebrale, coastelor, sternului. Dobândite ca urmare a rahitismului.
Stern în carenă - torace în formă de piept de pasăre.(Pectus carinatus )
Manifestările clinice:
 Sternul şi xifoidul sunt pronunţate anterior.
 Manumbriul este încovoiat posterior.
 Coastele se află sub un unghi ascuţit.
 Bilateral şi inferior cutia toracică are derormitate prin înfundare.
Cutia toracică se aseamănă cu pieptul de pasăre. Se întâlneşte mai des la băieţi. Este
incomodă din punct de vedere estetic. Rar sunt observate dereglări cardiovasculare, care
sunt înlăturate după tratamentul chirurgical.
Cel mai des este de origine rahitică.

4
 Tratamentul – este îndreptat spre oprirea deformaţiei.
1. Fizioterapia – masaj, gimnastică medicală de corecţie cu mărirea amplitudinii de
respiraţie.
2. Călirea organismului şi întărirea aparatului muscular.
3. Deformaţiile osoase pot fi înlăturate chirurgical prin operaţii plastice de corecţie.
Torace înfundat – torace în formă de pâlnie ( pectus-excavatus).
Torace în formă de pâlnie, poate fi congenital sau dobîndit. Se mai numea pieptul
cizmarului. Se caracterizează printr-o înfundare simetrică sau asimetrică a părţii inferioare
a sternului. Copiii nu acuză la început plângeri, părinţii însă văzând deformitatea se
adresează la medic. Cu vârsta deformitatea creşte , poate compresa cordul şi vasele
magistrale pe stânga, provoca devierea coloanei vertebrale.
Copiii devin palizi, anemici, rămân în dezvoltarea fizică. Apare insuficienţa
cardiopulmonară. După adâncimea pâlniei şi gradul de dislocare a cordului deosebim:
 Gr.I – adâncimea pâlniei până la 2cm. Fără dislocarea cordului.
 Gr.II – pâlnia până la 4cm. Cu dislocarea cordului cu 3cm.
 Gr.III - adâncimea pâlniei mai mult de 4cm, dislocarea cordului mai mult de 4 cm.
După evoluţia clinică se deosebesc 3 grade:
1. Compensatoare.
2. Subcompensatoare.
3. Decompensatoare.
Tratamentul este:
1. Conservator – la copii de 2-3 ani cu deformitatea de gr.I se obţin rezultate bune
folosind aparate ortopedice cu apasare laterală costală şi tracţiunea din locul
înfundării.
2. Chirurgical – rezecţii de corectare a sternului şi cartilajelor costale, osteoplastii.
3. Procedeul Stamatin – se separează subperiostal, sternul apoi se face rezecarea
cartilajelor costale.
Deformitatea se corectează: între plasturile sternului se pune un alotransplant
formalinizat longitudinal. Se suturează rana pe straturi. Rezultatele sînt satisfăcătoare.
Luxaţia congenitală a femurului.
Una din cele mai complicate deformaţii congenitale. Se întâlneşte în 0,5% cazuri , de
5-6 ori mai frecvent la fete.
Mai rar se întâlneşte luxaţia bilaterală.
Luxaţia congenitală a femurului dacă nu este tratată la timp, din primele zile după
naştere, provoacă complicaţii nu numai din partea articulaţiei femurale dar şi a:
1. Coloanei vertebrale.
2. Bazinului.
3. Membrelor inferioare din partea luxaţiei.
4. Alte schimbări locale şi generale.
Manifestările clinice:
La nou- născuţi luxaţia congenitală este greu de diagnosticat. Pot fi observate numai:
 Displazia articulaţiei cu deformitate prin înclinare.
 Întinderea aparatului capsulo-ligamentar.
 Capul femurului poate fi deplasat
 Pe suprafaţa antero–medială a coapsei în loc de 3 pot fi observate
 4-5pliuri, iar abducţia coapsei este limitată.

5
  Are importanţă semnul Putti-Marx în depistarea luxaţiei şi reducerea ei. Însă el
nu-i la toţi nou născuţii. Pentru aplicarea lui membrul este flectat în articulaţia
coxo-femurală şi a genunchiului în unghi drept.
 Deplasarea coapsei în poziţie de abducţie contribuie la reducerea luxaţiei, iar
adducţia la reluxaţie. În timpul acestor manevre se poate simţi o clonţare
caracteristică. Mai târziu la 6-8 luni de viaţă semnul Putti –Marx se observă în
formă de rotare externă a rotulei şi piciorului în poziţie orizontală.
 Prin palpare se apreciază dislocarea laterală a trohanterului mare.
 Examenul radiologic: nucleul de dezvoltare a capului femurului lipseşte. În normă
el se constată radiografic la 6 luni. În luxaţie la vârsta de 6-9 luni el lipseşte.
 Capul şi partea proximală a femurului sunt atrofiate.
După vârsta de 1 an diagnosticul luxaţiei devine mai uşor:
 Copiii merg cu 6-9 luni mai târziu decât cei sănătoşi.
 Şchiopetează înclinând capul în partea lezată.
 În poziţie verticală se observă înclinarea bazinului în partea bolnavă.
 Membrul bolnav este mai scurt.
 Mersul este legănat şi capătă denumirea de “ mers de raţă”.
Semnul Trendelenburg – în poziţie verticală cu sprijin în piciorul bolnav, este devierea
şi mai mare a trohanterului mare, corpul înclinat, spre partea sănătoasă, plica gluteană
devine strâmbă şi ridicată mai sus.
Tratamentul:
Se face în primele zile de la naştere ambulator cu:
1. Atele de corecţie.
2. Perna de abducţie Freic.
3. Dispozitivul – scăriţa Pavlic.
Principiul de bază al acestor metode este fixarea membrelor inferioare în poziţia de
abducere în articulaţia coxo-femurală şi menţinerea capului femurului în corecţie.
În această poziţie se aplică masaj, gimnastică medicală. Tratamentul de corecţie
durează 6-8 luni şi este suficient pentru refacerea articulaţiei coxo-femurale.
Pentru a menţine piciorul în poziţie de abducţie, în ultimul timp se folosesc metodele:
 Pantalonaşi profilactici speciali.
 Riglă dispozitivă cu două manşete de flanea.
Aceste metode se recomandă până la 7-8 luni.
După reducerea luxaţiei se recomandă fixarea membrului timp de 6 luni se înlătură
atela-aparat şi se începe activ tratamentul funcţional datorită căruia mai repede se tratează
luxaţia femurului.
La vârsta de 3 ani tratamentul conservator este foarte dificil se recomandă reducerea
deschisă a luxaţiei. Toate operaţiile se împart în:
1. Operaţii extraarticulare.
2. Operaţii intraarticulare.
3. Operaţii paliative – în cazuri învechite după 10 ani.
Picior strâmb congenital.
Prezintă contracturi congenitale ale articulaţiilor cu deformare în răsucire internă şi
plantară. Picior strâmb ocupă primul loc printre afecţiunile congenitale ale paratului
locomotor şi alcătuieşte 35,8%.
Manifestările clinice:
Semnele de bază sunt:

6
  Poziţia ecvină – flexia plantară.
 Supinarea-rotarea internă a tălpii cu coborârirea marginii laterale a piciorului.
 Răsucirea internă a gambei.
 Limitarea mişcărilor în articulaţia talocrurală.
Deformaţia creşte cu vârsta. Complicaţiile deformaţiei se agravează când copilul
începe să meargă.El este nevoit să calce pe marginea exterioară a piciorului, ca urmare
pielea se îngroaşă, se formează bătături. Muşchii gambei continuă să se se atrofieze.
Mersul este cu înclinarea corpului, cu vârsta deformitatea se complică.
Tratamentul:
Tratamentul trebuie început cât se poate mai precoce fiindcă ţesuturile nou–născutului
sunt elastice, mobile şi deci corectarea e mai uşoară.
1.Conservator- se începe din primele săptămâni şi constă în corectare prin manevre
manuale a deformaţiei. Manevrele încep cu acţiuni fine de corecţie şi cu imobilizare
ulterioară cu pansament moale de flanea ce durează până la 6 luni. După 6 luni
imobilizarea se face cu aparat ghipsat sau aparate din masa plastică, care trebuie
schimbate peste fiecare 2 săptămâni până la vârsta de 1 an. După asta piciorul se fixează în
aparate de corecţie de polietilenă cu căptuşală.
Tratamentul continuă şi apoi când copilul începe să meargă, se comandă încălţăminte
ortopedică bine modelată până la 5-6 ani, masajul şi gimnastica curativă.
2. Dacă tratamentul conservator nu ajută – atunci se face tratamentul chirurgical.
Amputaţie congenitală a membrului -Lipsa totală sau parţială a extremităţii. Copiii se
nasc cu monturi congenitale.
Insuficienţa parţială de dezvoltare a extremităţii – atunci când în vârful montului pot fi
rudimente de mâină, picior, degete. Aceste rudimente sunt folosite de bolnavi cu maiestrie
pentru a se acomoda funcţional. Când este necesar şi posibil se aplică operaţii de reconstruire
pentru îmbunătăţirea funcţională a lor.
Picior plat - Se numeşte deformitatea caracterizează prin prăbuşirea bolţilor,valgizare
posterioară şi abducţie anterioară a piciorului poate fi:
1. Congenitală.
2. Dobândită.
Cauzele piciorului plat dobîndit:
 Mersul precoce.
 Rahitismul.
 Toxicoinfecţii.
 Tulburări de creştere.
 Obezitate.
Se împart în 3 grade.
I gr. – oboseală şi dureri în muşchii gambei după mers îndelungat.
II gr. – se adaogă deformaţii ale piciorului.
III gr. – prăbuşirea bolţii, mărirea pronunţiei posterioare a piciorului.
Manifestări clinice:
Unul din primele semne este durerea. Durerea din picior iradiază în timpul mersului în
muşchii gambei, coapsei, în genunchi şi în regiunea lombară.
Mersul devine după expresia lui A.Rădulescu parcă are cuie în pantofi. În gr. II – III
pacienţii urcă cu greu scările şi acomodează cu atenţie partea anterioară a piciorului. În
schimb bolnavii coboară scările sigur şi îndesat călcând în călcâie. Alt simptom este
oboseală şi tumefierea regiunii maleolare care apare evident la sfârşitul zile.

7
 Diagnosticul diferenţial trebuie efectuat cu tbc osteoarticular, cu reumatismul.
Diagnosticul nu-i o problemă. Însă uneori când prăbuşirea bolţii nu este evidenţiată există
probleme în diagnostic şi atunci se face:
1. Plantografia.
2. Pedometria.
3. Radiografia.
Plantograma – se obţine prin presiunea piciorului pe un strat moale de parafină, ciară
sau ghips.Mult mai practic se capătă imaginea plantară pe o coală de hîrtie , care rămîne
drept act medico-juridic.Pentru aceasta se prelucrează talpa cu cerneală, tuş, cremă de
ghete dizolvată în benzină, sol. de iod cu glicerină etc. şi se calcă ferm pe coala curată.
Tratamentul.
Este foarte importantă profilaxia piciorului plat încă din copilărie. Purtarea
încălţămintei cu călcîi de 1 cm, exerciţii de gimnastică medicală, folosirea încălţămintei cu
supinatoare etc.
Piciorul plat de gr. I – se fac băiţe calde, gimnastică de corecţie, încălţaminte cu
supinatoare de corecţie, mers pe petriş, rotirea bilelor, a garafei cu tălpile etc.
În gr.II – se aplică aparate ghipsate bine modelate pe 3-4 săptămîni. Dacă este necesar se
mai repetă de cîteva ori bandajarea cu ghips.Apoi se continuă cu hidrofizioterapie şi
gimnastică medicală.
În gr.III- încălţăminte ortopedică,, intervenţii chirurgicale, aplicarea aparatului Îlizarov etc.
Rolul a/m constă în depistarea precoce a oricărei anomalii de dezvoltare şi anunţarea
imediată a medicului de familie sau a medicului curant, deoarece reuşita tratamentului
ortopedic depinde în direct de termenii depistării . Cu cît mai precoce se va începe
tratamentul, cu atît mai bune vor fi rezultatele şi mai puţin costisitoare în plan material şi
plan moral. A/m trebuie să manifeste o responsabilitate deosebită în aplicarea tehnicilor de
tratament şi îngrijire. În cazul cînd părinţii se eschivează de la tratament, trebuie să insiste,
să explice consecinţele grave core pot surveni în caz de netratare a viciilor de dezvoltare la
copii.