Proverbele reflectă marea înţelepciune a poporului ( căci, aşa cum spunea Lucian Blaga,

proverbul are întotdeauna înţelepciunea unui om bătrân,1) învăţămintele desprinse din viaţa şi
istoria sa zbuciumată, din experienţa cotidiană. Conceptul de înţelepciune este definitoriu pentru
structura sufletească a poporului român deoarece presupune o anumită conduită morală, un spirit
raţional, acea originalitate naţională despre care vorbea Titu Maiorescu.
Acelaşi Lucian Blaga realizează o admirabilă caracterizare a proverbului:
Proverbele sunt aforismele poporului, dar ele au un ce greu definibil, aproape cu neputinţă de
realizat unui creator cult, anemiat de îndoielile reflexiei. […]Avem proverbe care prin fineţea
lor par nişte cuvinte de spirit azvârlite pe câmp unul altuia. Avem proverbe care sunt biciuri de
foc şi proverbe care, înainte de a se preface cuvinte, au fost flori. Altele sunt surâsuri desprinse
dintr-o stăpânită resemnare în faţa vieţii.2
Gabriel Gheorghe3 definea proverbele ca:
manifestări ale capacităţii de vehiculare a ideilor şi conceptelor de limbaj, fapte de
limbaj, modalităţi de expresie, apelând la constatări şi experienţe acumulate în timp, șlefuite şi
condensate în grai, transmise din tată-n fiu.3 S-ar putea deduce de aici că proverbele sunt fructul
experienţei popoarelor, cugetarea tuturor secolelor concretizată în constatări generalizate
asemeni unor legi, unor constatări care ne fac să cunoaştem mai bine inteligenţa populară. Ele
constituie unul din elementele caracteristice ale etniei, dovezi ale continuităţii colectivităţii la
definirea cărora contribuie sau chiar probe privind apropierea sau existenţa unor unităţi etnice
concomitente.
Spre exemplu, în limba franceză a Evului Mediu nu apare adverbul beaucoup (mult), ci,
la fel ca în limba latină şi limba română, s-a folosit multcu variantele moult şi molt.
Astăzi „mult” a fost pierdut de limba vorbită, dar proverbele probează o mai mare rezistenţă
decât lexicul propriu-zis; dovada acestui fapt se găseşte in Cântecul lui Roland unde expresia
actuală „Il fait très chaud” apare tradusă prin „E mult cald.”
Acest fenomen apare şi în celelalte limbi, ceea ce evidențiază similitudini sau identităţi cu limba
română actuală.

1
Lucian Blaga, apud Constantin Negrean, 1983, Structura proverbelor româneşti, Bucureşti: Editura Stiinţifică şi
Enciclopedică, p. 9.
2
Lucian Blaga, 1969, Trilogia culturii. Orient şi stil. Spaţiul mioritic. Geneza metaforei şi sensul culturii, Bucureşti:
Editura pentru literatură universală, p. 199.
3
Gabriel Gheorghe, 1986, Proverbele româneşti si proverbele lumii romanice. Studiu comparativ, Bucureşti:
Editura Albatros, p.12.
 Este greu, uneori aproape imposibil, de stabilit originea proverbelor, la fel cum este
imposibil de făcut distincţie între proverbele de circulaţie universală şi cele specifice românești, ,
însă studiile demonstrează că existe asemănări între parimiile româneşti şi cele din limbile
romanice.
Dar, faptul că există parimii similare in fiecare dintre limbile romanice ar putea conduce
la ipoteze că un proverb aparţine, în primul rând, unui popor care apoi l-a împrumutat apoi şi
celorlalte.
In studiile paremiologice apar trei atitudini pentru a lămuri dacă este vorba despre
împrumut sau creaţie independentă:
a. existenţa aceluiaşi proverb la două sau mai multe proverbe este rezultatul creării acestuia de
fiecare popor prin personalizare, cum este cazul proverbului „A căra apa cu ciurul” cunoaşte
varianta „A duce apa ca Călburenii”;
b. existenţa aceluiaşi proverb la două popoare ca urmare a împrumutului de la unul la celălalt,
însă este greu de argumentat deoarece a presupune că o colectivitate a împrumutat proverbe
implică existenţa uneia care le-a produs şi una care le-a creat; este dificil, însă, a stabili care are
statut de împrumutător.
Cea de-a treia atitudine lansează ipoteza transferării de la un popor, în cazul nostru- limba
albaneză. Acestea este nefondată de vreme ce proverbe precum „Boul se leagă de coarne şi omul
de limbă”,lat. Verba legant homines, taurosum cornua funes; it. Il bue per le corna, l’uomo per
la parola; fr. On prend l’homme par la langue et le boeuf par les cornes; port. O boi pela ponta,
e o homem pela palavra; sp. El toro por el cuerno y al hombre por el verbo cu sensul că omul se
leagă prin cuvântul dat sau „Când îi dai îi fată vaca, când îi ceri îi moare viţelul” ; lat. Qui
datmutuum, amicum vendit inimicum emit; fr. Au prêter ami, au rendre ennemi; port. Amigo a
pedir,inimigo a restituir; it. Amico beneficato, nemico dichiarato; sp. Quien presta a un amigo,
compra un enemigo cu sensul ca cel care a beneficiat de ajutorul cuiva îi devine ostil sau chiar
duşman declarat, figurează în toată aria romanică.
Cercetătorii afirmă, însă, că un proverb nu este acela pentru care poporul are dovezi de
paternitate, ci acela pe care vorbitorii îl folosesc în mod spontan, deoarece circulaţia lui în
limbajul cotidian al unui popor interesează în comparaţia proverbelor din limbilor romanice.

2
 Referitor la originea proverbelor, există afirmaţii conform cărora oamenii din Antichitate
au scris şi au făcut uz de formule lexicale, însă acest fapt nu constituie o dovadă că acestea ar fi
fost creat de ei. Astfel, proverbul „Cine se aseamănă se-adună” < lat. „Pares cum paribus
facillime congregantur” cu varianta „Spune-mi cu cine eşti prieten, ca să-ţi spun cine eşti”; lat.
Talis semper eris, quorum consortia quaeris; fr. Dis-moi qui tu hantes,je te dirai qui tu es; it.
Dimmi con chi pratichi e ti diro chi sei; port. Diz-me con quem vas, dir-te-ei o quien faras; sp.
No con quien naces, decirte con quien paces i-a fost atribuit lui Cicero, numai că el este însoţit
de o însemnare conform căreia Cicero recunoaşte că nu-i aparţine, ci este o vorbă din popor.
La fel se întâmplă şi cu latinescul „Nosce te ipsum!”>rom.” Cunoaște-te pe tine
însuţi!”i-a fost atribuit lui Socrate, numai că această însemnare apare pe templul lui Apollo de la
Delfi,construit cu un secol înainte de naşterea lui Socrate. In realitate, el apare în dialogul lui
Protagoras (Platon).
In ceea ce priveşte proverbele specifice româneşti, în limba română există un astfel de
caz; este vorba despre proverbul „Apa trece, pietrele rămân.”, pe care Hasdeu îl consideră
specific românesc, afirmând că nu a putut găsi nicio paralelă în celelalte limbi şi care îşi trage
rădăcinile din istoria românilor care au reușit să-şi păstreze fiinţa naţională :
Numai izvoarele de munte curg şi se scurg pe petre, niciodată râurile de pe câmpie,în
privinţa cărora nisipul rămâne.4
Gabriel Gheorghe5 oferă drept exemplu aici parimia „A căuta nod în papură” care există
doar in limba română ca urmare a împrumutului din latinescul Nodum in scirpo quaeres.
Categoria proverbelor universale - existente în toate limbile romanice - este mult mai
bine definită şi exemplificată de către cercetători.
De exemplu, proverbul „Cine aleargă după doi iepuri şi nu prinde niciunul” care
caracterizează pe cineva care se apuca de două lucruri şi nu termină niciunul, poate fi considerat
un proverb universal, căci îl putem găsi începând de la cultura latină, Duos qui sequitur lepores
neutrum capit > fr. Qui chasse deux lièvres, n’en prend aucun; it. Chi due lepri caccic, l’una non
piglia e l’altra lascia; sp. El che dos liebres sigue , talvez caza una; y muchas veces ninguna ;

4
B.P.Hasdeu, apud Gabriel Gheorghe, 1986, Proverbele româneşti si proverbele lumii romanice, Studiu
comparative, Bucureşti: Editura Albatros, p.47.
5
Gabriel Gheorghe, op. cit. , p. 75.

3
port. Galgo que muitos lebres levanta nenhuna mata, până la cea britanică, He that hunts two
hares loses both.
Pe de altă parte, proverbele ilustrează viaţa unui popor cu obiceiurile, caracterul,
psihologia sa, aspiraţiile şi îndoielile sale, temerile sale; ele reprezintă pentru vorbire ceea ce
reprezintă sarea pentru mâncare.
În mod similar, toți oamenii au nevoie de un adăpost, de hrană, de haine; toţi au aceleaşi
organe care au aceleaşi funcţii, toţi parcurg aceleași etape ale vieţii, toţi au aceleaşi constatări cu
privire la societate (invidie, prostie, inteligenţă),experiența de viaţă ceea ce ne îndreptăţeşte să
credem că pot exista proverbe similare la mai toate popoarele. Nici asta nu trebuie să ne
surprindă prea tare dacă ţinem seama de faptul că, deşi fiecare cultură reliefează şi scoate la
lumină trăsături specifice naţiei pe care o reprezintă, oamenii, în final, cugetă, meditează şi se
gândesc la aceleaşi lucruri, precum soarta, trecerea iremediabilă a timpului, natura cu toate
frumuseţile sau intemperiile ei, dragostea, fericirea, moartea, puterea supremă în care cred,
acestea reprezentând totodată şi modalităţi de clasificare a parimiilor: proverbe despre organele
corpului uman, despre viaţă, boală, adevăr, minciună, ca in următoarele exemple:
 „Boală lungă, moarte sigură.” < lat. Longa valetudo, certissima mort; fr. De longue
maladie, fin de la vie; it. Malattia lunga, morte sicura; port. Mal largo morte no cabo;
sp. Dolencia larga y muerte en zago.
 „Adevărul umblă cu capul descoperit.”< lat. Veritas odium parit; fr. Vérité engendre
haine; it. Chi dice la verita è impicato; port. Quem dir averdade não janta ca hoje; sp.
Quien dice las verdades, pierde las amistades. in sensul că omul neînţelept se supără
dacă-i spui adevărul care-l deranjează.
 Un alt exemplu concludent este „Când pisica nu-i acasă, șoarecii joacă pe masă.” < lat.
Dum filis dormit, mus gaudet et exsit antro, care există şi în limba franceză „Le chat
parti, les souris dansent”, în portugheză „Quando em casa não está o gato, folga o rato,
în spaniolă Cuando en casa no esta, el gato extiendese el rato, chiar şi în engleză „When
the cat's away the mice will play.” poate fi interpretat ca o constatare cu privire la
caracterul oamenilor, scăpaţi de sub ochiul autorităţii locale (superiorului).
Atât de importante sunt pentru o limbă, încât s-ar putea afirma că bogăţia unei limbi nu
constă în numărul de cuvine, ci în locuţiuni, care dau limbii respective o fizionomie proprie.

4
 Cu siguranţă aceste parimii dau limbii o fizionomie aparte deoarece ele nu există în afara
ei, ci au apărut în urma unui proces îndelungat, impuse de nevoia de comunicare care presupune
ca cel care le foloseşte să se raporteze la acelaşi semnificat, adică să exprime aceeaşi
reprezentare ideatică. Spre exemplu paremiologia „Cu o floare nu se face primăvară” care îşi are
rădăcinile din latinescul Una hirundo non facit primavera (aici inseamna cu o pasare nu se face
primavara, întâlnită şi în limba franceză Un hirondelle ne fait pas le printemps ori italiană -
Una rondine non fa primavera sau spaniolă Una golondrina no hace verano - au în comun
aceeaşi semnificaţie: o dovadă nu este suficientă pentru a trage o concluzie. Adesea, în limba
proverbelor, nu numai sensul unui cuvânt, ci al întregii unităţi paremiologice este fie denotativ,
fie conotativ. De pildă, în „Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge.” atât emiţătorul, cât şi
receptorul pot avea în vedere sensul denotativ, sens ce transpare din îmbinarea termenilor luaţi
cu valoare denotativă, fie sensul conotativ, implicând ideea că cel vrednic poate realiza multe în
aceeaşi unitate de timp.
In cele mai multe cazuri, proverbele sunt menite să evoce o împrejurare reală în subtextul
căreia se sugerează una figurată sau pot reprezenta forma logică pe care o îmbracă realitatea.
Pentru primul caz se are în vedere proverbul „Seamănă ca două picături de apă” < lat. Tam
simile quam lacte lactic; fr. Ressembler comme deux gouttes d’eau; it. Si simigliano come due
goccide d’acqua prin care se doreşte să se arate că doua persoane, două lucruri au trăsături
identice; astfel, pornind de la o împrejurare reală se sugerează una conotativă.
Cel de-al doilea caz se poate exemplifica prin proverbul „Cine se amestecă în tărâţe îl
mănâncă porcii” < lat. Farfure se miscens porcorum dentibus estur; it. Chi si mette tra la
semola, gli asini se lo mangiano; port. Quem com farela se mistura porcos o comem şi vrea să
arate că cel ce stă în preajma celor răi va ajunge să împărtăşească atitudinea lor socială.
Dacă am pune în discuţie proverbul “Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”, vom fi
nevoiţi să descoperim în ce context, fie el cultural sau istoric, a fost creat. Istoricul poate ne va
spune când hoţia a fost atât de pregnantă încât a început să se scrie despre ea în analele istoriei,
psihologul ne poate explica ce însemna odată hoţia şi ceea ce a determinat apariţia acesteia,
filosoful ar putea citi în spatele cuvintelor pentru a desluşi sensuri nebănuite, criticul literar şi
lingvistul ne pot da informaţii preţioase cu privire la structura acestui proverb şi cum a ajuns
acesta în forma finală cunoscută, preotul ne poate spune cum era pedepsit acest delict pe vremea
când Biblia reprezenta cartea de căpătâi a fiecărui om, iar experienţa bătrânului ne poate lamuri

5
în ce masură elementele teoretice sau cele explicate scriptic corespund cu realitatea, în ce situaţii
reale de viaţă a întâlnit proverbul pus in discuţie.
Proverbul „Când vorbeşti de lup, lupul este la ușă”6 < lat. Lupus est in fabula; fr. Quand
on parle du loup, on en voit la queue; it. Chi ha il lupo in boca, l’ha sulla groppa;sp. Habate del
lobo,y veras su pelleja; port. Falai no mau, aparelhai o pau există la toate popoarele europene.
Răspândirea acestuia poate fi pusă pe seama credinţei populare, care mărturisea că simpla
evocare a numelui unui animal răufăcător, care îţi inspiră teamă sau scârbă, este suficientă să-l
facă să apară. Această teamă a dus la evitarea pe cât posibil a pronunţării cuvântului animalului
respectiv de către oamenii superstițioși din popor. Dacă nevoia îi obligă totuşi să vorbească
despre unul dintre aceste animale, îi spun cu câte o denumire metaforică.
Tăranii şi-au croit expresiile şi proverbele după experienţa lor proprie,multe regăsindu-se
la gradul maxim de concizie şi şlefuire artistică. Este mult mai uşor să observi că lupul îşi
schimbă părul, dar năravul ba, că ce se naşte din pisică tot soareci mănâncă decât să le iei de-a
gata. Niciun călător şi niciun negustor, în trecere prin ţară, nu a împrumutat poporului nimic în
limbaj. Proverbele îşi împletesc originea cu mitul, legenda şi cu istoria, înterpretând întâmplări,
fapte şi episoade ce au străbătut secolele, încântând inimile şi cugetul oamenilor, deseori
luminând spiritul şi mintea. In spaţiul european se pleacă, aşadar, din aceeaşi rădăcină şi din
acelaşi pământ: rădăcina umană şi pământul de pretutindeni care trăieşte prin faptele noastre, ale
tuturor, prin legăturile create între oamenii din toate colţurile lumii. Oamenii sunt la fel peste tot,
cu diferenţele de modelare ale structurii impuse de individualul şi specificul fiecărei culturi şi
societăţi în parte, care modifică într-adevăr mentalităţi, moduri de reacţii şi comportamente, însă
sufletul uman va fi întotdeauna fascinat şi încântat să ia aminte, să asculte şi să înveţe din
experienţele semenilor săi, de oriunde ar fi aceştia.

6
Cf. Marius Sala, 2006, Aventurile unor cuvinte româneşti, vol. II, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, p.26.

6
 BIBLIOGRAFIE

1. BLAGA, Lucian, 1969, Trilogia culturii. Orient şi stil. Spaţiul mioritic. Geneza
metaforei şi sensul culturii, Bucureşti: Editura pentru literatură universală.

2. GHEORGHE, Gabriel, 1986, Proverbele româneşti si proverbele lumii romanice.

Studiu comparativ, Bucureşti: Editura Albatros.

3. NEGREAN, Constantin, 1983, Structura proverbelor româneşti, Bucureşti: Editura

Stiinţifică şi Enciclopedică.

4. SALA, Marius, 2006, Aventurile unor cuvinte româneşti, vol. II, Bucureşti: Editura
Univers Enciclopedic.